Similitudini Si Deosebiri Intre Mesianismul Iudaic Si Cel Crestin

Introducere ……………………………………………………………………………………….…3

Capitolul I: Mesianismul Iudaic ……………………………………………….…..8

1.1 Istoria politică a statului Israel, de la divizare pînă la căderea Iudeei

1.2 Mișcarea prorocilor

1.3 „Prorocii scriitori”

Capitolul II: Mesianismul Creștin ……………………………………………….37

2.1 Palestina de la cucerirea romană, pînă

2.2 Viața și activitatea lui Isus

Concluzii………………………………………………………………………………………………..83

Bibliografie …………………………………………………………….…………85

=== l ===

Planul

Introducere ……………………………………………………………………………………….…3

Capitolul I: Mesianismul Iudaic ……………………………………………….…..8

1.1 Istoria politică a statului Israel, de la divizare pînă la căderea Iudeei

1.2 Mișcarea prorocilor

1.3 „Prorocii scriitori”

Capitolul II: Mesianismul Creștin ……………………………………………….37

2.1 Palestina de la cucerirea romană, pînă la Isus

2.2 Viața și activitatea lui Isus

Concluzii………………………………………………………………………………………………..83

Bibliografie generală …………………………………………………………….…………85

Introducere

În condițiile actuale, cînd s-a destrămat lagărul socialist, iar împreună cu el a dispărut și ateismul militant, a crescut considerabil interesul față de rădăcinile ideologice ale creștinismului, una dintre care o constitue mesianismul iudaic care la rîndul său a generat mesianismul creștin.

Unele aspecte ale acestor fenomene au fost abordate de către istoricii germani, francezi, italieni, ruși, englezi, dar nu este o lucrare integră, cu această denumire, care ar reflecta corelația dintre ambele componente ale creștinismului primar. În literatura română există traduceri ale cercetătorilor străini, dar lucrări originale la tema respectivă lipsesc.

Scopul tezei de licență constă în cercetarea condițiilor istorice în care a apărut mesianismul iudaic și influența lui asupra celui creștin, caracteristica principalelor personalități care au emanat aceste idei. Am încercat să demonstrezi că religia creștină are rădăcini adînci în trecutul îndepărtat al istoriei iudeilor.

Teza de licență a fost efectuată în baza studierii Vechiului și Noului Testament, a manuscriselor qumraniene, a operilor istoricilor iudei și romani, cît și a literaturii speciale din secolul al XIX-lea și al XX-lea.

Vechil Testament, prin cuvîntările profeților Isaia, Ieremia, Zaharia, Miheea ș.a., oglindește nedreptățile sociale comise de potentații puterii asupra poporului simplu, pericolul extern care amenința mereu independența țării și visul celor oprimați la vremuri mai bune.

Noul Testament, prin învățătura lui Isus Hristos, conține valori general umane veșnice ca: iubirea între oameni indiferent de etnie, rasă sau stare socială, caritatea, compasiunea pentru omul năpăstuit, nonviolența, pacea-principii care constitue caracterul universal al religiei creștine.

Faptele și epistolile apostolilor ne informeză despre răspîndirea religiei creștine la diferite popoare ale imensului Imperiu Roman. Cea mai enigmatică și mai greu înțelesă lucrare a Noului Testament este Apocalipsa lui Ioan Teologul, din care putem afla componenta etnică și socială a primilor creștini, idealul și concepția lor politică.

O sursă pentru cunoașterea situației interne și externe a Iudeei o prezintă lucrarea lui Iosif Flavius „Antichități iudaice”, care reflectă istoria Palestinei din vremuri legendare pînă în secolul I a. Cr. Din ea aflăm despre situația Iudeei în preajma apariției creștinismului, instaurarea protectoratului roman, confruntările dintre partidele politice și programele lor. Interes deosebit prezintă relatarea istoricului iudeu cu privire la secta esenienilor. De o valoare excepțională este relatarea extratestamentară a lui Iosif Flavius privind personalitățile lui Isus și a lui Ioan Botezătorul, fapt ce demonstrează convingător istoricitatea lor. Această informație a servit drept suport pentru școala istorică.

O informație prețioasă conțin Manuscrisele qumraniene, descoperite după al II-lea război mondial în nord-vestul Mării Moarte. Modul de vață, formele organizatorice, componența socială și ideile mesianice ale qumranienilordovedesc, după opinia savanților că ei au fost precursorii creștinismului primar.

Operele istoricilor romani (Tacit, Suetonius) și corespondența lui Plinius cel Tânăr cu Traian, relatează despre componența socială a primilor creștini și de atitudine lor arogantă față de ei.

Sursele analizate mai sus ne-au permis să cercetăm premisele istorice ale mesianismului și evoluția lui în cadrul Imperiului Roman.

Studierea științifică a originii creștinismului și a rădăcinilor sale a apărut la sfîrșitul secolului al XVIII-lea în Franța pe fondalul revoluției din perioada respectivă.

Aici a fost întemeiată școala mitologică, care a abordat problemei existenței reale ale personajelor biblice.

Fondatorii ei Charles Francois Dupuy și Constantin Francois Volny, au elaborat teoria astralo-solară, conform căreia Isus Hristos și ucenicii lui nu sînt personaje istorice ci copii ale astrelor cerești. Isus simbolizează soarele iar ucenicii lui cele douăsprezece constelații. Alți reprezentanți ai școlii mitologice(englezul D. Robertson și neamțul A. Drevs) caută rădăcinile creștinismului în cultul străvechi agricol (Yoshua) al aborigienilor Palestinei. Școala mitologică a fost susținută cu mici excepții, de istoriografia marxistă, în special de cea sovietică pentru a nega istoriocitatea personalităților biblice, inclusiv și a lui Isus Hristos. În sprijinul ei au scris propagandiștii ateismului militant Yaroslavski, istoricii A. Ronovici, S. Kovaliov, A. Krâvelev ș.a.Școla mitologică afirmă că informația surselor extratestamentare cu privire la personalitatea lui Hristos este o interpolare intenționată a scriitorilor creștini în operele autorilor antici

În contrapunere a școlii mitologice, în secolul al XIX-lea în Germania, apoi în Franța a apărut școala istorică, care în urma studierii critice a Noului Testament și a surselor extratestamentare, recunoaște istorciocitatea persoanei lui Isus Hristos și ale altor personaje biblice. Un reprezentant de vază al acestei școli a fost profesorul de teologie a universității din Tubingen David Straus, care a scris o lucrare de mare rezonanță „Viața lui Isus” tradusă în multe limbi europene. Autorul a studiat munițios mediul social iudaic în care existau multe curente mesianice. În baza surselor testamentare și extratestamentare Straus promovează ideea că Isus a preluat și a dezvoltat ideile mesianice ale lui Ioan Botezătorul. Este important că istoricul german interprinde o paralelă între Ioan Botezătorul și esenieni. Isus, în opinia lui, a însușit cele mai radicale idei ale esenienilor. Prin studiul său Straus a contribuit esențial la studierea originii creștinismului și a rădăcinilor sale ideologice.

Renumit cercetător al creștinismului primar a fost francezul Ernest Renan, istoric orientalist, filolog și arheolog. Lui îii aparțin o serie de lucrări fundamentale la istoria evreilor și a originii creștinismului.

De o mare faimă s-a bucurat și se bucură lucrarea lui „Viața lui Isus”, care este tradusă în foarte multe limbi, inclusiv și în limba română. Renan recunoaște istoriocitatea personalității lui Isus și ale altor personaje biblice. „Viața lui Isus” a savantului francez nu este o lucrare strict științifică, dar în felul ei un roman istoric, bazat pe lucrările testamentare și pe impresiile proprii privind localitățile biblice, pe care le-a cunoscut personal, cutreerînd Palestina pe urmele lui Isus. În descriea lui Renan Isus este omul epocii sale și al poporului său, nu prea arătos fizic, cu puțină carte, nu cunoștea nici limba greacă care era la modă pe atunci în Palestina. În același timp Isus era de o bunătate rară, avea niște calități deosebite de tămăduitor, uneori numai contactul cu el vindeca pe cei suferinzi. Am putea admite că Isus în relatarea lui Renan, poseda niște calități bioenergetice care vindecau bolnavii. Recunoscînd istoriocitatea lui Isus Renan, în același timp, ca și alți reprezentanți al acestei școli nu recunoaște miracolele despre nașterea și învierea lui.

Școala istorică are mulți reprezentanți și în Anglia, SUA și este susținută în prezent de majoritatea cercetătorilor în acest domeniu, chiar și printre teologi.

Este firesc că mesianismul iudaic a fost studiat detaliat de istoricii evrei din Israel și din alte țări.

Dintre ei menționăm pe Michel Grandt, Cecile Rot, I.Caufman, Milton Steinberg ș.a., lucrările cărora mi-au fost de mare folos la studierea acestui capitol al tezei de licență.

Există însă o divirgență între istoricii creștin și istoricii evrei cu privire la mesianismul iudaic. Autorii creștini susțin ideea Noului Testament că Isus este Mesia prezis de către profeții Vechiului Testament, că el a fost deja pe pămînt și este așteptat să vină a doua oară.

Argumentele lor sînt relatările Noului Testament și ale apologeților creștini din primele secole d.Hr.

Istoriografia ebraică neagă această opinie și susține ideea că Isus într-adevăr a fost o persoană istorică a societății iudaice, care era extrem de segmentată și cuprinsă de febra mesianismului, iar Isus era liderul unuia din mulțimile de curente mesianice existente pe atunci în Palestina.

După destrămarea Uniunii Sovietice istoriografia rusă în problema originii creștinismului s-a postat tot mai mult pe pozițiile școlii istorice. Cercetătorii I. Sventzitzkaia, I. Nemirovski, M. Kublanov, A. Kajelan au publicat studii și monografii în care argumentează istoriocitatea lui Hristos, bazîndu-se mai ales pe sursele narative extratestamentare și pe Manuscrisele de la Marea Moartă.

În ultimul timp la București au fost editate în limba română traduceri din limbile moderne cu privire la originea creștinismului în care neapărat este abordată și problema mesianismului. Dintre ele menționăm monografiile lui Paul Johanson „O istorie a evreilor”, Edmond Jacob „Vechiul Testament”, „Originile creștinismului” al unui colectiv de autori.

De folos mi-a fost și informația prin internet în limbile franceză, rusă și română mai ales la studierea mesianismului creștin. Tema a fost relatată din punct de vedere teologic.

În majoritatea lucrărilor studiate nu s-a acordat o atenție cuvenită corelației dintre mesianismul iudaic și cel creștin, ceia ce și m-a îndemnat să cercetez această temă.

Capitolul I: Mesianismul Iudaic

1.1 Istoria politică a Statului Israel, de la divizare pînă la căderea Iudeei

Statul unitar Evreu creat de regele David (1010-970 a.Cr), s-a destrămat după moartea fiului său, regele Solomon (970-931 a.Cr.)2, în două regate mici: Iudeea la Sud și Israel la Nord.

Semnele crizei s-au simțit încă în ultimii ani de conducere ai lui Solomon, din cauza politicii sale discriminatoare față de nordul Israelit. S-a introdus sistemul clăcii care era foarte urît de populație, israeliții trebuiau să participe în fiecare an la construcțiile efectuate de Solomon, tot lor le revenea tăierea lemnului pentru corăbii – Cedri de Liban. S-a minimalizat și rolul locurilor sfinte din nord, locuri ce aveau legătură directă cu numele lui Avraam, Iacob ș.a.

Prin urmare cei din nord îl considerau pe Solomon și descedenții săi ca pe niște distrugători spirituali, și în același timp, ca pe niște opresori profani.3

Nici fiul lui Solomon, Roboam (926 – 910 a.Cr.), nu a demonstrat tendințe spre reforme, ci a continuat mai departe politica tatălui său, și drept urmare în rezultat a cules ceia ce a fost semănat de Solomn.4

Nordul s-a constituit într-un stat de sinestătător, în calea sa istorică a fost desemnat cu mai multe denumiri ca: Israel, Efraim Samaraia, Regatul de Nord.

Hotarele Iudeii și Israelului nu au moștenit în totalitate teritoriile care au fost supuse anterior de Solomon, (Ammonul, Moabul, Iudumeia etc). Dintr-un stat puternic și influent au apărut două regate nesemnificative care se dușmăneau între ele.5

Dezvoltarea economică și politică a acestor două regate, era diferită: după potențialul economic Iudeia era mult mai săracă, dar prin întroducerea uneltelor de fier a crescut productivitatea muncii. Ramura principală a economiei regatului din sud era creșterea animalelor datorită reliefului muntos și a condițiilor geo – climaterice.

Desprinderea Israelului a avut numai de cîștigat atît politic, cît și economic. Regatul Israel a păstrat legăturile cu Fenicia și Siria, fapt care i-a adus multe avantaje economice, fiindcă între ele se efectua un comerț intens. Forța de muncă și surplusul financiar sau de producție care anterior era trimis la Ierusalim acum, rămînea în Regatul de Nord.

Pe parcursul celor două secole de existență Israelul a avut în frunte 19 conducători, cu doi mai mulți decît în Iudeia.

Noul rege a Israelului, Ieroboam I (927 – 907 a.Cr.), cunoscut rolul dominant pe care la deținut Ierusalimul în timpul lui David și Solomon, nu numai ca reședință, dar și ca loc sacru național, de aceea el a încercat să diminueze importanța templului din Ierusalim, prin stabilirea centrelor sale de conducere la Done și Bet-Ele6.

Datorită acestor evenimente de acum se va începe o nouă epocă, care va intra în istorie sub denumirea de epoca celor două regate: Israel și Iudeia, perioada începe de la divizarea statului unitar Evreu 926 a.Cr., și se finalizază în 720 a.Cr., odată cu cucerirea Samariei.

Epoca dată se înparte în următoarele subperioade:

Conflictele dintre Israel și Iudeia;

Perioada de colaborare strînsă dintre ele;

Perioada de decădere;

Perioada de înflorire

Căderea Samariei.7

De la început Iudeia a fost atacată de faraonul Șeșonk (945-924 a.Cr.), invazia este amintită și în Biblie: Regi 1 (Regi 14, 25-26). În pofida acestei lovituri date Iudeii de către Egipt, Regatul de Sud va relua acțiunile militare împotriva Israelului.

Necontenitele războaie dintre cele două state au continuat și după moartea lui Ieroboam (910 a.Cr.).

În timpul conducerii fiului lui Ieroboam, Abi (910-908 a.Cr.) a crescut superioaritatea Iudieii. El a anunțat că toate teritoriile statului sînt în grija Casei lui David și s-a apucat cu răspundere de acțiunile militare de-a cuceri Beit Elemul.8 Abi, prin campaniile sale pustiitoare a pus capăt primei dinastii a lui Ieroboam (927 – 907 a.Cr), la putere vine dinastia instaurată conducătorul militar Baasa (906 – 883 a.Cr), care îl detronează pe Ieroboam în urma unui complot.

Cu venirea la tron a fiului lui Asa, Iosafat (868 – 847 a.Cr.), ostilitățile dintre cele două regate a încetat. El a înțeles că interesul statului său ,era să pună capăt neînțelegerilor cu Israelul, care în acest timp era mai puternic militar decît Iudeia, și că relațiile de colaborare dintre ele vor duce la salvarea politică și economică a Iudeii9. Iosafat a acordat o mare atenție economiei țării sale, mai ales prin susținerea activă a comerțului. Populația va fi supusă la dări, și va fi pusă să participe la construcțiile nefinisate de Solomon: la portul Ețion Geber de la marea Roșie. De pe urma acestei politici, mulți s-au îmbogățit, în deosebi cei din categoriile superioare, majoritatea populației însă a ramas să suporte toate poverile ca și pînă atunci.

Alianța dintre Iudeia și Israel a fost întărită prin căsătoria Ataliei (fiica sau sora lui Ahab) cu Ioram, fiul lui Iosafat. 10

În acest timp Israelul era condus de a treia dinastie cunoscută sub denumirea de “Casa lui Omri” (882 – 845 a.Cr), dinastia și-a schimbat capitala la Samaria (Șomron), fiindcă geografic era mai învecinată de orașul Tir, în comparație cu vechea capitală, orașul mai era străbătut și de numeroase căi comerciale.

Casa lui Omri ca și Casa lui David, a devenit centralistă imitînd modelele politice și religioase care erau przente în țările vecine.

Ca și Solomon, Omri, s-a dovedit a fi un mare constructor. Pe muntele de lîngă Samaria, a pus temelia unui oraș. Începutul lucrărilor poate fi datat cu aproximație în jurul anului 875 a. Cr. Asemenea orașelor regale ale lui Solomon, și acesta avea o acropolă regală fortificată11.

În perioada conducerii dinastiei Omri s-au acutizat contradicțiile sociale, crește inegalitatea socioală, bogații îi asupreau pe cei săraci. Pentru construcțiile fiului lui Omri, Ahab (854-853 a. Cr)12, erau nevoie de numeroase mijloace bănești și forță de muncă, de aceia a mărit și a întrodus diferite impozite și prestații. În Samaria a construit ceea ce Biblia numește “Casa fildeșului”, un palat cu o sală a tronului ai cărei pereți erau decorați cu fildeș și sculptați în relief, un lux pe care și-l puteau permite numai cei mai bogați oameni ai vremii.11

Situația sa agravat atunci cînd Ahab s-a căsătorit cu prințesa Isabela, originară din Fenicia, fiindcă a adus cu ea în Israel cultul lui Baal. Aceasta și alte nemulțumiri au servit ca imbold de revoltă pentru cei nemulțumți.

Existența statului Israel a durat pînă în anul 721 a.Cr., cînd regele asirian, Salmansar al V-lea (725-722 a. Cr. ),l-a luat ca prizonier pe regele Osia și a asediat Samaria. După 3 ani de asediu urmașul lui Salmansul V, Sargon al II-lea (721-715 a. Cr.)12, a cucerit Samaria în 721 a.Cr., ultimele rezistențe sînt înfrînte în anul 715 a. Cr.

Urmările au fost: Samaria este transformată în cîteva provincii asiriene, fiecare avînd în frunte cîte un guvernator; Cele 12 triburi au fost asimilate de populațiile băștinașe din Imperiu, unde au fost deportate.13 Regatul Iudeii va supravețui Israelului încă 135 de ani.14

Iudeia își va pierde complet ființa sa statală în 586 a.Cr., cînd după doi ani de asediu Ierusalimul va capitula, iar populația va fi dusă în exil, perioadă cunoscută în istorie sub denumirea de „Captivitate babiloniană.” De la crearea statului evreu unitar și pînă la separarea sa în două regate, și evoluția lor de sinestătătoare, vor produce în societatea veche ebraică transformări majore de ordin politic, economic, social și cultural.

1.2 Mișcarea prorocilor

Odată cu constituirea și evoluția monarhiei, populația a pierdut multe drepturi, cercurile dominante abuzau de puterea lor asuprireau populația care era constrînsă să presteze dări, să participe la construcția templului, palatelor, și a reședințelor regale. Erau puși să muncească și pe șantierele de construcție a corăbiilor, la tăiat lemn, și în mine, etc.

Asuprirea popopulației aduceau profituri considerabile, în raport cu mizeria săracilor. Regalitatea avea un aparat birocratic fiscal, și judecătoresc, care deseori comitea abuzuri și nedreptăți. O altă cauză a dezordinei și mizeriei o constituiau războaiele dintre cele două regate, și cu vecinii lor: Damascul, Egiptul, moabiții, asirieinii, ș.a. Cheltuielile erau suportate tot de popor.

Un exemplu clasic de asuprire a populației ne servește dominația „Casei lui Omri” (882 – 845 a.Cr.). Ca și „Casa lui Solomon”, „Casa lui Omri” era dedată la cele lumești, fapt ce a stîrnit puternice nemulțumiri sociale. Averile acumulate erau imense și nenumărate, prăpastia dintre bogați și săraci s-a adîncit. Țăranii au devenit datornici, iar cînd nu puteau plăti erau expropriați. Ceea ce se întîmpla era împotriva spiritului legii mozaice, nu neapărat împotriva literii ei, legea spunînd că nu trebuie să îndepărtezi semnele de la hotar ale vecinului.15

Pe fundalul acestei crize profunde de nemulțumire generală și-a făcut apariția “Mișcarea prorocilor”. Pentru a da glas Conștiinței sociale ca și pe Samuel, instituția monarhică îi neliniștea considerînd-o drept intersec ,incompatibilă cu teocrația democratică.16 Despre originile profetismului se cunoaște că începe cu Moise, fondatorul religiei mozaice.La început nu era nici o diferență între sexul prorocilor, în epoca judecătorilor prorocița Debora a fost recunoscută eroină națională.17

Odată cu nașterea regimului regal și a noii organizări pe care o impune acesta, profetul devine un organ cvasipermanent al societății , ce are misiunea de a reaminti fundamentele acesteea ca și exigențele legămîntului, dincolo de care societatea risca să cadă pradă dezintegrării.18

Activitatea și creația prorocilor a avut o mare influență asupra societății, atît în vremea vieții lor, cît și în perioadele ulterioare. Prorocismul nu s-a epuizat, ci a rămas să aibă un rol important, cîteodată suprem în evenimentele sociale și politice ale vremii sale. Ei nu îndeplineau nici o funcție oficială – nici la conducerea poporului ca judecători sau regi, nici la slujirea domnului în temple – la preoți sau leviții. Avînd un spirit de reacție, ei s-au pronunțat la totul ce se petrecea în jurul lor, se bucurau de o mare popularitate în rîndurile populației care considera că sînt înzestrați cu puteri supranaturale, și într-adevăr la cei mai vechi proroci, magia și extazul aveau un rol deosebit, dar cu trecerea timpului acestea își pierd din importanță, și în prim planul activității prorocilor vor interveni alte lucruri.

Datorită voinței puternice prorocul sau prorocița puteau obține recunoștința locală, sau în cazul lui Samuel, recunoștința tuturor. De la începutul monarhiei prorocul cu suita sa ,devine o apariție obișnuită a vieții naționale. Tinerii încercau să-i imite, iar în caz de pericol prorocii trezeau sentimentele patriotice ale compatrioților. În timp de criză prorocul reproșa poporului că se îndepărta de religie și-l îndemna la luptă împotriva dușmanului comun, îl dojenea pe rege pentru faptele sale, sau îl sfătuia cum să înfrunte primejdiile.

Prorocii proveneau din diverse categorii sociale, ei puteau deveni proroci din curteni, păstori, oameni de rând, ș.a.

Profeții au devenit principalii purtători de cuvînt ai religiei lui Iehova în societatea evreiască timpurie.în timpul lui Saul și David,profeția era un fenomen extatic și de grup. Dansul și cîntecul provocau stări de transă,care erau considerate stări de comunicare directă cu Dumnezeu,și oamenii care cădeau într-o astfel de transă inspirau un respect ce le conferea deja un statut parțial de sfințenie. Întreaga comunitate le cerea sfatul în orice problemă importantă,de care Dumnezeu ar fi putut fi interesat.

Ca purtător de cuvînt ai lui Iehova, profeții îi afirmau pretențiile de Dumnezeu unic și denunțau cultele lui Baal. În același timp,ca reprezentați ai vechii religii a deșertului,ei au intrat în conflict cu toate modalitățile noi de viață ale societății sedentare. Bazîndu-se pe forța sfințeniei lor manifestate și susținute de convingerea lor interioară,ei au avut chiar îndrăzneala să atace monarhia și nedreptățile celor bogați și puternici. Astfel profeții au ajuns și reprezentanți privilegiați ai claselor mai umile în societatea din ce în ce mai stratificată din zilele lor.20

Începînd cu sec.IX a.Cr., prorocii propovăduiau activ împotriva nemulțumirilor sociale, a fărădelegilor și a asupririi sărăcimii de către funcționarii de stat și bogătași, ei propovăduiau împotriva limbilor cananite și a celor străine, precum și împotriva influenței cultural – religioase.

Mișcarea prorocilor poate fi împărțită în două generații: prima generație – membrii din “Uniunea prorocilor” (Hever Nevim), în frunte cu conducătorii lor, ca de exemplu Ilie și Elisei, ei nu și-au consemnat operele în scris.

A doua generație erau cunoscuți sub numele de “prorocii scriitori”, ei au lăsat în literatură și izvoare de creație, culegeri valoroase ce conțin discursurile și predicile lor. Cei mai cunoscuți dintre ei sînt: Amos, Isaia și Erimia.21

Prorocii primii generații au apărut pe timpul regelui Ahab și a urmașilor săi. Ilie și Elisei aveau o poziție ostilă și demonstrau nemulțumire cum nu se poate mai clar.22 Nordul era mai dezvoltat, dar și aici se făceau mari nedreptăți sociale,regele în frunte cu aparatul de stat percepea biruri foarte mari pentru a întreține luxul marilor construcții și pentru a duce campanii militare exploatînd masele pînă la ruinare. Toate acestea au permis ca mișcarea prorocilor să apară la nord și nu la sud,el fiind mai slab economic, aici se țineau mai mult de tradiție și erau mai conservatori de aceea exploatarea a fost mai puțin dură. Renașterea acestei mișcări de protest s-a datorat lui Ilie, care era originar din Tșibut.23

Ilie era un rechabit, membru al sectei ultra-austere, primitive și fundamentaliste. Era un bărbat hirust, încins în brîu de piele peste coapse. Asemeni majorității evreilor, provenea din rîndul celor săraci și le susținea cauza.24

Prorocul se pronunța fățiș împotriva faptelor și fărădelegilor, ca exemplu ne servește cazul din Biblie “Via lui Nabot25, Ilie este prezentat ca apărător al vechilor libertăți și dreptăți împotriva abuzurilor regalității.26

Ilie, ca și toți cei care se închinau numai și numai lui Iahve, avea păreri critice la adresa „Casei Omri”, nu numai din cauze sociale, ci mai ales din cele religioase,căci Ahab neglija cultul lui Iahove, adoptînd cultul lui Baal, căruia i se închina soția sa. Tot Isabela a fost cea care l-a sfătuit pe Ahab să-și însușească via lui Nabot, printr-un act de putere despotică, și anume prin condamnarea la moarte a lui Nabot, o crimă împotriva întregului etos al teocrației Israelite.27

Institutul bătrînilor a luat naștere în această perioadă, iar consolidarea puterii centrale în sfîrșit s-a confirmat. Ilie nu vroia să se împace cu acest lucru, el și-a îndreptat glasul cu ură împotriva lui Ahab “Așa vorbește domnul “Nu ești tu un ucigaș ci un hoț”, chiar în locul unde au lins câinii sîngele lui Nabot, vor linge cîinii sîngele tău”.28

„Lasă să curgă și sîngele tău „ au devenit cuvinte proverbiale ce au rămas veacuri de-a rîndul lozincă în lupta pentru dreptate și împotriva fărădelegilor.29

Ilie a dat vina pe toate pornirile răului și năpastelor punăndu-le pe seama modului de viață a cananienilor, care se ocupau cu prelucrarea pămîntului și trăiau la orașe. El și-a îndreptat protestul său împotriva regelui. Ahab le-a vorbit mai multor preoți și proroci numindu-l pe Ilie “Tulburătorul Israelului”.30

Ilie avea putere să mobileze masele în special în vreme de restriște (cînd nu ploua). Era un predicator extraordinar. Capitolul 18 din Cartea Întîi a Regilor descrie scena dramatică în care el a strîns o mulțime de oameni pe muntele Carmel, provocîndu-i pe închinătorii lui Baal la o întrecere de invocare a ploii.

Ilie lupta împotriva cultului lui Baal și a monarhiei asupritoare, fiindcă la moment acestea erau inseparabile și se ajutau una pe alta.

În ciuda acestei reabilitări triumfătoarre, Ilie nu a fost în stare de unul singur să distrugă „Casa lui Omri”, deși le-a prorocit decăderea. O figură singuratică, un om charismatic, în stare să mobilizeze mase mari de oameni, dar nicidecum să întemeieze o grupare sau o fracțiune la curte. El a reprezentat conștiința individuală, poate singurul om din istoria iudaică de pînă atunci care a făcut acest lucru. “Dumnezeu i se adresa cu o voce calmă, firavă. Blestemînd descendenții lui Ahab pentru uciderea lui Nabot, Ilie susținea principiul conform căruia comportamentul unui rege nu trebuie să se deosebească de cel al omului de rând, ci trebuie să se ghideze după principii morale. Politica ținea de aceea ce era drept, nu de putere. Dar Ilie, deși primul lider profetic al opoziției, nu era un politician.31

Personalitatea lui Ilie a avut o influență foarte mare asupra poporului și despre el se relatau povestiri minunate. Prorocii au văzut în el un model și un simbol, adept al ordinii, Salvatorul poporului său de răul cananienilor, l-au egalat cu Moise și cu Enoh, tatăl Mathusoilei, care “a venit la Dumnezeu” – care după părerea unora, ca și însăși Moise, el sa ridicat la cer. Cu toate acestea iudoismul ortodox respinge această concepție, istorisirea despre Ilie, orientată pentru a arăta posibilitatea vieții de apoi, și oamenii credeau cu încăpățînare, că va veni ziua, cînd Ilie se va întoarce și va deveni un mare salvator, în momentele situațiilor critice, uneori îl considerau întruchiparea lui Ioan Botezătorul și Isus. 32

După Ilie a urmat ucenicul său Elisei33 . Spre deosebire de Ilie, Elisei era de o cu totul albă factură. Relatarea biblică îl arată făcînd fapte remarcabile; cînd este batjocorit de “copilași” (ori poate adolescenți bătăuși), în apropiere de Betel, el chemă două ursoaice din pădure care sfîșie în bucăți nu numai puțin de patruzeci și doi de delicvenți. Dar Elisei nu era singur. El și-a creat o suită bine organizată, un colegiu de profeți, și colaborare cu elemente din stablimentul secular pentru a obține reformele religioase cerute de Ilie.

Elisei s-a asociat cu Iehu (841-814 a. Cr),34 într-o conspirație religios-militară, făcîndu-l pe acesta să îl aleagă succesorul la tron, și astfel a declanșat una din cele mai sîngeroase lovituri de stat din istorie.35 Elisei era o persoană efectivă care se simțea la fel de liber atât la curtea regelui cât și în câmp, în comunicarea reprezentanților stărilor superioare. Influența sa la Damasc nu era mai mică decât în Samaria, el apare pe planul secund ca inițiatorul unei schimbări, în rezultatul căreia dinastia Omri a fost înlocuită cu dinastia Iehu.36 Iehu i-a pus pe eunuci s-o arunce pe Isabel de pe fereastra palatului ei. Iehu a masacrat toată casa regală a lui Ahab: apropiații. Apoi i-a adunat pe toți preoții lui Baal și i-a măcilărit.

Spre deosebire de Ilie, Elisei s-a implicat activ în politică, el și alți proroci au fost fideli lui Iehu și l-au susținut în lupta cu regatul arameilor. Iar cînd în sfîrșit urmașul lui Iehu, Iorobam II, a bătut armata arameilor și-a ocupat Damascul, poporul a văzut în aceste schimbări împlinirea prorocirilor lui Elisei.37

În istorisirile lui Ilie și Elisei stăteau manifestele proprii grupărilor de opoziție, ce se sprijineau pe obștile sătești sau cele din semideșert, care de obicei se luptau cu ritualurile neiahviste, se împotriveau asupririi sociale din partea stărilor superioare. Ei au simțit propunerile rehabiților ca o cerință de revenire la simplețea ascetă.38

Nici una din aceste personalități renumite nu au lăsat în urma lor memorii scrise ,care ar fi transmis generațiilor ulterioare sensul exact ale învățăturilor lor.39 Cu instaurarea dinastiei Iehu problemele din societatea israelită nu s-au rezolvat: ferocea curățire religioasă a reușit să restabilească pentru o vreme venerarea oficială și unică a lui Iahve, nu a rezolvat conflictul peren între nevoia de a menține ortodoxismul religios și de ai ține pe oameni solidari – și nevoia de a se pune de acord cu lumea – anume de a menține statul. În mod previzibil Iehu a ajuns să se poarte la fel de arbitrar ca și cei din „Casa Omri”: într-adevăr, regii lui Israel au ajuns mai devreme sau mai tîrziu să se distanțeze de puriștii religioși. Din cîte se părea, pentru a-și păstra puterea, un rege trebuia să facă lucruri, pe care un adevărat servitor a lui Iahve nu le putea concepe. Simpla înlocuire a fiilor lui Ahab cu Iehu și fii săi nu au rezolvat problema.40

Lucrurile au început să se schimbe și în misiunea prorocilor, majoritatea din ei erau susținătorii politicii regale și nu dădeau atenție la suferințele poporului.

Pe fonul acestor nemulțumiri socio-morale au ieșit pe arenă reprezentanții unei noi mișcări a prorocilor, fiindcă pe timpul regelui Ieroboam II (783-794 a. Cr.), nemulțumirile sociale au început din nou să se acutizeze.41

În secolul al optulea î.Hr.,tradiția profetică a suferit o mare transformare.

În locul grupurilor de profeți extatici s-au ridicat profeți individuali,care se

simțeau inspirați de Iehova pentru a denunța abuzurile sociale și corupția

religioasă într-o poezie extrem de aspră. Amos (cca 750 î.Hr.) a fost primul dintre acești profeți poeți ale căror creații au fost păstrate,dar el a fost curînd

urmat de Osea și primul Isaia. Apoi, tradiția literară a continuat aproape neîntreruptă pînă în timpul autorului Cărții lui Daniel (cca 150 î.Hr.). Acești profeți individuali au moștenit și ei măcar o parte din aura de sfințenie a predecesorilor lor. Cuvintele unui profet nu puteau fi ignorate nici măcar de regii și preoții ale căror acțiuni le denunța. Cei săraci și oprimați,ale căror gînduri și sentimente erau deseori exprimate și orientate prin intermediul cuvintelor profetice,ascultau desigur cu atenție și luau în serios previziunile făcute în numele lui Iehova,chiar și atunci cînd evenimentele imediate nu anunțau un dezastru iminent.

Tema principală a primilor profeți era simplă. Iehova era un Dumnezeu drept dar aspru,care le cerea oamenilor un comportament corect și îi pedepsea pe cei ce încălcau poruncile sale.Însă israeliții își încălcaseră legămîntul cu Iehova, uitîndu-i legile și închinîndu-se unor zei falși. În consecință, aveau să urmeze mari dezastre: o Zi a lui Iehova,cînd păcatele oamenilor vor fi judecate și slava lui Dumnezeu revelată întregii umanități. Profeții nu spuneau cu claritate sub ce formă va veni Ziua lui Iehova,dar multe profeții includeau dezastre militare și politice pentru regatele lui Israel și Iuda.42

Cel mai renumit profet din generația a doua a fost Amos, el era originar din Tocoa, a fost păstor și culegător de smochine, Amos a activat în cea mai mare parte a vieții sale pe timpul regilor Ozia (787 – 736 a.Cr), în Iudeia și-a lui Ieroboam II (787 – 747 a.Cr.) în Israel.43

Amos este primul “proroc scriitor”, ca și prorocii precedenți, condamna fărădelegile și apăra drepturile celor mai mulți, însă spre deosebire de prorocii din prima generație, lupta lui Amos poartă un alt caracter ,luînd o formă nouă.44

Prorocul se pronunță puternic împotriva tuturor nedreptăților, el pune accentul pe căderea morală și socială, care o considera o cădere nemijlocită a practicii religioase, ei stau neîndurători și fără inimă față de cei năpăstuiți și asupriți.45

Amos aproape că nici nu s-a interesat de atacurile altor zei, lui îi trebuia – critica existenței practicii iahrismului însăși.46

Prorocul Amos e împotriva tuturor nedreptăților și fărădelegilor sociale ce erau atunci în Samaria, situația maselor de jos este jalnică și mizerabilă: “pentru că au vîndut pe cel neprihănit pe bani și pe sărac pe o pereche de încălțăminte”.47

Situația era mizerabilă pentru unii și fericită pentru alții care: “își grămădesc în palate comori cîștigate prin silnicie și răpire”48. Glasul nemulțumitor a lui Amos sună ca un bici împotriva asupririlor: “voi, care prefaceți dreptul în pelin, și călcați dreptatea în picioare”.49

Spre deosebire de perioada lui Ilie și Elisei, unde accentul se punea mai mult pe problemele religioase reprezentate în linii majore de cultul lui Baal, acum vedem că răbufnirile sociale apar în prim plan.

Săracii, ca și majoritatea populației erau exploatați la maxim prin diferite impozite și dări, acest fapt i-a împovărat și ruinat pe mulți.

Amos i-a prevenit pe mai marii poporului și pe alții ,că religiozitatea lor superficială nu-i va salva în ziua răsplății. Existența subectivismului în credința adevărată, care sînt viața cinstită și dreptatea, dar nu respectarea mecanică a bunătății exterioaroare.50

Prorocul își argumentează spusele la nedreptățile bogaților prin fraze: “De aceea că pe sărac îl călcați în picioare și luați daruri de grîu de la el”.51 Prin critica sa dură la adresa asupritorilor “voi care mîncați pe cel lipsit, și prăpădiți pe cei nenorociți”.52 “asupriți pe cel drept, luați mită și călcați în picioare la poarta cetății dreptul săracilor”53

Critica dură l-a adresa autorităților, a alarmat și preoții din Betel, Amoția, marele preot, îi scria lui Ieroboam că “Amos uneltește împotriva ta, în mijlocul casei lui Israel; Țara nu poate să sufere toate cuvintele lui”.54

Preoții erau îngrijorați fiindcă le scădea popularitatea în rîndul poporului care nu vroia să-i mai asculte.

Amos nu se considera proroc, ci spunea că este de datoria lui să de-a glas nemulțumirilor sociale “Eu nu sînt proroc nici fiu de proroc, ci sînt păstor și strîngător de smochine de Egipt”55 Aceste cuvinte au pus bazele apariției unei revoluții sociale, mișcarea prorocilor vroia să sublinieze56, apariția ei din straturile inferioare, pe de altă parte ,vroia să separe de prorocii profesioniști rămași pe lîngă rege și în jurul curților aristocratice.

Din prezicerile lui Amos se desprinde clar ideea că statul în care regii sau funcționarii fac fărădelegi – în care săracii sînt asupriți de bogați și cunosc acest fapt, nu are dreptul la existență și neapărat va pieri. Prin urmare căderea regatului lui Ieroboanm era de neînlăturat.

Pe lîngă protestul social Amos era și împotriva ceremoniilor de tot felul foarte costisitoare a preoților din Bet El: “Eu urăsc, disprețuiesc sărbătorile voastre și nu pot să vă sufăr adunările de sărbătoare!”.57

Profetul spunea că locul sfînt, era capela regelui care făcea parte din Curtea regelui; sarcinile preoților erau acelea de-a sprijini religia de stat, cu eticheta ce i se cuvine, și nu lor le revenea să facă jocurile politice, și să se amestice în procesele economice.58

Drept urmare replica preoților din Betel nu s-a lăsat mult așteptată, mai marele lor Amația i a poruncit: “profetule, scoală și fugi în pămîntul lui Iuda și mănîncă acolo pîine și profețește în acele locuri”.59

În perioada lui Amos exploatarea socială a luat proporții, plus la aceasta se mai adăuga și criza morală a societății, toate acestea i-au permis prorocului să opună cu hotărîre împotriva fărădelegilor și să apere cauza celor năpăstuiți, fiindcă prorocul însăși era din rîndurile acestor categorii sociale.

1.3 „Prorocii scriitori”

Ideile profetului Amos au rămas să se dezvolte și mai departe la prorocii Iudei, cel mai important din ei este Isaia, el și-a început activitatea pe timpul regelui Iotham(750-731 a. Cr.)61 și a activat și în timpul domniei fiului acestuia, Ahaz(736-716 a. Cr.).60 Reacția profetului s-a făcut simțită mai ales în timpul lui Ahaz, care la succedat pe Iohtan, însă contrar tatălui său, el a introdus cultele străine și a manifestat toleranță, pentru aceasta el a fost blamat foarte tare. Tot în perioada sa vechile obiceiuri își pierd importanța, magistraturile au căzut la o mare reducere, s-au înmulțit nedreptățile, funcționarii îi vînau pe săraci la tribunal și le scriau sentințe nedrepte. Necazurile timpului sînt redate peste tot în culori sumbre care s-au adunat în mare parte din cauza Ninivei, potrivit școlii profeților situația era exploatată ca o pedeapsă sau un mijloc de teroare. 62

Pe fundalul acestei crize profunde care a cuprins societatea iudaică, Isaia a ieșit ca și profeții anteriori să-și exprime protestul: el scoate în evidență nedreptățile sociale și critică abuzurile aristocraților: “Toți iubesc mita și aleargă după plată; orfanului nu-i fac dreptate, și pricina văduvei nu ajunge pînă la ei”63 numele de bogat este desemnat cu cel de hoț care săvîrșesc numai nelegiuirile: “voi a-ți mîncat via; prada luată de la sărac este în casele voastre”.64

Asupritorii poporului sunt avari și urmăresc numai profitul: “Poporul meu este asuprit de niște copii, … cîrmuitorii tăi se duc în rătăcire și pustiesc calea pe care umbli”.65

Isaia critică și corupția care era la modă în epoca dată: ”judecătorii sunt cei care scot cu fața curată pe cel vinovat pentru mită și i-au drepturile celor nevinovați!”66

Isaia îi dojenește și-i avertizează: “vai vouă care clădiți casa lîngă casă și grămădiți țarini pînă nu mai rămîne nici un loc, Dumnezeu nu tolerează oprimarea celor slabi, pentru ce ați zdrobit pe poporul meu și ați sfărmat fața celor sărmani”.67

Prin prorocirile sale Isaia mustra viața răsfățată care a cuprins întreaga țară, și anunța că răsplata va veni curînd.68

Toată forța cuvîntului său era îndreptată împotriva judecătorilor corupți și nedrepți, precum și împotriva aristocraților și funcționarilor regali, care asupreau pe cei săraci și neajutorați. El a marcat și prorocii de curte, care predicau numai pentru aceea ce le era lor plăcut, care uitaseră de chemarea Thorei și vorbeau în favoarea celor bogați și puternici.69

Ca și înaintașii săi Isaia decurge la o artă desăvârșită, la o mare varietate de forme literare (acuzații, lamentații etc.,) pentru a-și face auzit mesajul care cuprindea deopotrivă, blestemul pentru ruperea legământului, credința în fața marilor tulburări ale istoriei și speranța în triumful final al lui Dumnezu.70

Isaia scria dar și predica în Templu, nu vorbea însă despre o religie cu un cult oficial, cu sacrificii fără sfârșit și ceremonii preoțești, ci despre o religie etică a inimii . Isaia trecea peste capetele preoților, adresându-se direct oamenilor.71 Prorocul era împotriva aducerii jertfelor și sacrificiilor de tot felul, Isaia vorbește prin Dumnezeu, “ce-mi trebuie mie mulțimea jertfelor voastre, urăsc lunile voastre cele noi și praznicile voastre:72

Isaia totuși nu predă un nou sistem etic . Avându-și originea într-un popor cu preocupări pentru istorie, el vedea vrerea Domnului, cauza și efectul, păcatul și căința, ca urmând un curs linial. El are o viziune asupra viitorului . O viziune populată cu personaje distincte. În acest punct Isaia introduce o nouă temă; nu numai idea de îndepărtarea colectivă de păcat, ci idea apariției unui salvator 73 Ideea apariției unui salvator este întîlnită la Isaia 1:1-39:”Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină 74” (…),“peste cei ce locuiau în țara umbrei, morții răsare o lumină.75

Salvatorul este Mesia, acesta va deveni speranța eternă pentru poporul evreu, iar mai târziu și pentru creștini.

Termenul de Messia –Mașiah (provine de la ebr. Mașiah –“a unge”).

În articolul savantului E. Vereșaghin: Ce este evanghelia, și cine este Isus?, e menționat că „Orice om putea primea de la Dumnezeu raiul neobișnuit prin ritualul ungerii.

Unșii erau regii, marii preoți și prorocii. După lingviști , semnificația cuvântului a evoluat treptat, mai ales după perioada captivității –aceasta numai că este evidențiată la alți unși- Salvatori care sunt desăvârșiți, care odată ajunși pe pământ ei îndeplinesc adevărata lor misiune de rege, mare preot sau proroc într-un anumit chip.

Cititorii Tonahului se uitau cu perspicacitate la făgăduințe, încă din capitolele facerii (b’reșit), relatează despre izgonirea din rai a lui Adam și a Evei. În vremea captivități,după reîntoarcerea din exil; prorocii și alcătuitorii psalmilor încep să vorbească mai precis și mai concret.”76

Mesianism – credința în mîntuitorul divin al lumii, care stă la baza religiei Mozaice și Creștine.77

Mesianismul este credința religioasă în venirea mîntuitorului, care va pune capăt lumii actuale, fie de manieră universală, sau grup izolat, și să instaureze o lume nouă, dreaptă, și fericită.

Sensul teologic al Mesiei, este propriu în aria culturală a creștinismului unde are un caracter dominant. Mesianismul desemnează ansamblu de credințe iudaice, despre Mesia promise în Vechiul Testament. A fost aplicat în învățături sau mișcările ce promiteau venirea unui trimis al Domnului, chemat să restabilească dreptatea pe pămînt, și inocența primilor oamni. Contraverse sînt: în tradiția crștinilor Mesia a venit deja, iar în tradiția iudaică Mesia este încă așteptat să vină.

Sensul istorico-sociologic: mesianismul reprezintă fondul comun de doctrine ce promit fericirea perfectă peste tot pămîntul, sub conducerea unei persoane, popor, partid, sau mișcări colective, care prevăd reforme eclesiastice, politice,economice, și sociale.78

Messia este o persoană ce va veni plin de slavă și măreție, pentru a conduce poporul . “În vremea aceea odrasla Domnului va fi plină de măreție, pentru a mântui poporul și rodul țării va fi plin de strălucire și frumusețe pentru cei mântuiți ai lui Israel 79

Este semnificativ faptul că salvatorul se va naște din fecioară, care este un simbol al inocenței, curățeniei și bunăstării. “De aceea Domnul însuși va da un semn: “Iată, fecioara va rămâne însărcinată și va naște un fiu.” 80

Mesia este o persoană escatologică și în sensul strict al cuvântului, adică nu numai un prototip al unei năzuințe de viitor ci o personalitate care în mod absolut aparține „zilelor de pe urmă.”. Este mult mai satisfăcător să-l definim pe Messia ca pe o “personalitate teologică”.

Atașarea corectă acestei năzuințe de o personalitate din viitor nu are nici o legătură cu căderea istorică a monarhiei, căci genealogia davidică a fost un faliment de la bun început, și năzuința tânjirea după Messia cel de neam împărătesc nu a aparținut necesarmente numai unei perioade de după Solomon. 81

Messia nu este o persoană obișnuită. Ea are mai multe calități, poate face minuni și poate vindeca pe cei bolnavi: Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor, Atunci șchiopul va sări ca un cerb și limba mutului va cînta de bucurie căci în pustie vor țîșni ape și în pustietate pîrae.82

Ca speranță a lui Israel, Messia îl plasează pe Emanuel care devine într-un mod tot mai clar eliberatorul împărătesc, și împăratul cel drept . Într-un mod delicat Isaia elimină posibilitatea nașterii lui Emanuel în prezent și-o plasează într-un viitor nespecificat, înlocuind-o cu nașterea fiului său și atribuindu-I nașterii lui Emanuel o dată deschisă “Vremurilor Viitoare 83

Despre originea Messiei din neamul său ne vorbește însăși proorocul; “ Apoi o odraslă va ieși din tulpina lui Isaia, și un vlăstar va da din rădăcinile lui.84

Prin această afirmație este clar că Isaia este părintele Mesiei și în mod sigur că de aici va începe să se dezvolte și pe mai departe doctrina mesianică.

Este interesantă concepția lui Isaia despre statul ideal, unde nu există nici o asuprire socială și unde toți trăiesc în pace și armonie.

În acest stat și natura se bucură împreună cu oamenii, numai există răutate ci numai fericire și bunătate. De fapt este un paradis inventat de Isaia și pe care-l transforma în statul său ideal care în linii majore îl putem asemăna cu paradisul divin: "Atunci lupul va locui împreună cu mielul, și pardosul se va culca împreună cu iedul, vițelul, puiul de leu și vitele îngrășate, vor fi împreună, și le va mâna un copilaș." "Nu se va face nici un rău și nici o pagubă pe tot muntele meu cel sfânt."85

Messia este acea persoană care e în stare să schimbe sărăcia în prosperitate, răul în bine, urâtul în frumos etc.

Salvatorul este regele lui Israel, și tot el va izbăvi pe poporul său de asirieni.

Prin acești termeni Isaia face o descriere glorioasă a salvării viitoare, despre care creștinii recunosc că a început cu prima venire a lui Cristos, iar împlinirea ei deplină va avea loc la a doua venire.86

Messianismul este mult mai bine dezvoltat în capitolele 40-55, care sunt considerate în principal ca aparținând unui profet căruia i s-a dat numele de Deutro-Isaia: (“ Al doilea Isaia”). S-a susținut că profețiile lui trebuie datate între prima victorie a regelui persan Cirus (cca. 550 a.Cr.) și cucerirea Babilonului de către Cirus (539 a. Cr.), după care a urmat decretul său, prin care a permis evreilor exilați să se întoarcă în țara lor.87

Un fapt e sigur, marele profet din s VIII a. Cr., i-a oferit atât sursă de inspirație, cât și propriul program , ca și Iezechel, el se simțea dator să de-a o explicație a exilului, recunoscând în această pedeapsă meritată pentru păcatele poporului, suferințele provocate de pedeapsă depășesc însă dreapta măsură și de aceea excesul de suferință asumat de Israel va trebui să servească mântuirii neamului, devenind astfel forma binecuvântării date lui Avraam, care prin Israel se va extinde la toate popoarele pământului . Concluzia acestui profet, nu e însă o teologie a suferinței, căci el credea că Israel va cunoaște mântuirea și slava, vor fi superioare tuturor dezrobirilor, pe care le-a cunoscut în trecut , această slavă fiind nașterea împărăției lui Dumnezeu 88

Messia la deutro-Isaia este cunoscut sub numele de Robul Domnului: „ Iată Robul Meu, pe care-l sprijinesc. Alesul meu în care își găsește plăcerea sufletului meu. Am pus, Duhul meu peste El; El va vesti neamurilor judecata.” (Is. 42,1).

În fragmentele ce se întitulează “Cântecele Robului Domnului.” Observăm că Mesia este unsul universal și nu local. “El va vesti neamurilor judecata89. “Luați aminte, popoare depărtate .”El este luminătorul și lumina tuturor neamurilor. Este prea puțin lucru să fii Robul meu ca să ridici sentimentele lui Iacov și să aduci înapoi rămășițele lui Israel . De aceea te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginea pământului.”

Descrierea robului Domnului este astfel directă și armonioasă, dar persoana Robului Domnului, își reține elementul propriu de mister, un om printre oameni, care de asemenea este brațul domnului.90

Robul Domnului va fi umilit și batjocorit: ”Mi-am dat spatele înaintea celor ce-mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns fața de ocări și de scuipări."

Încă de timpuriu, evreii și pe urmele lor creștinii au văzut în Robul Domnului o întruchipare a Messiei , indiferent de interpretarea adoptată, alegerea și misiunea robului nu pot fi suportate de vocațiunea lui Israel, aceea de a conduce spre mântuire toate neamurile prin moarte și înviere.91

Alesul lui Dumnezeu care suferă este umilit și izgonit de către oameni. Pe el îl duc la peire în fața gloatei, de fapt chinurile Robului Domnului, este o etapă necesară și va veni o zi când Robul Domnului, va suferi pentru păcatele acestora, apoi se va înălța și va deveni sfânt pentru mai multe popoare.

Există ipoteza că este vorba despre acei îndrumători care pentru păcatele altor popoare au fost condamnați la o viață chinuitoare în înstrăinate , până ce următoarea salvare nu va deschide lumii, întregi adevărul credinței lor. Exigenți creștinii văd în chipul Robului Domnului, văd prorocirea despre viața și soarta lui Isus.

Deutro-Isaia vede și în Cirus (559-530 a. Cr.), un model mesianic. El este prin excelență mesia fiindcă potrivit tradiției este unsul Domnului.“Așa vorbește Domnul către unsul său, către Cir, pe care-l ține de mînă ca să doboare neamurile înaintea lui”(Is.45:1). La Isaia doi, Cirus unsul lui Dumnezeu va sluji drept o armă asupra Babilonului, pentru distrugerea Iudeei, a chemat reîntoarcerea exilaților în patrie, și a reconstruit mărețul Ierusalim și Templul său. 92

Mesia este descris ca regele lui Israel și poate enunța ideea că el va elibera poporul său de asirieni (9:3:cf,11:1 și urm.) și acesta este întruchiparea lui Cirus de mai târziu, numai că Cirus va elibera Israelul nu de asirieni așa cum se vede la Isaia I “ci de babilonieni”.- Dumnezeu este judecătorul imperiilor puternice și anume el i-a dat lui Cirus victorie, făcându-l pentru că el să facă dreptate 93. El îl folosește pe Cirus ca pe un instrument pentru a inaugura salvarea. Cirus este descris în termeni remarcabili ca unsul lui Iahve.(45:1), ca omul pe care-l , iubește El.94 Cirus este un favorit a lui Iahve și respectiv , el trebuie să se comporte cum se cade cu poporul său .“Am sculat pe cineva de la miază noapte și vine de la răsărit.”(Is.41:25). Cirus este numit să înfăptuiască o lucrare în beneficiul poporului lui Dumnezeu.(45:11-13) și o judecată împotriva dușmanilor lui(Is.47) .Lui i s-a dat stăpânirea peste națiunii(45:1-3); și în toate activitățile sale agentul real este însuși Iahve (45:17). Starea de uns a lui Cir arată pur și simplu că există o utilizare “laică” (ca să ne exprimăm așa ) a terminologiei proprii conceptului masianic (Vezi ungerea Hozel 1 Imp .19: 15); și folosirea cuvintelor „ Robul meu“ pentru Nebucandențar (Isaia 12;25:9). Nu poate exista un rezumat mai bun al punctului de vedere al vechiului Testament cu privire la calitatea de “uns” al unei persoane.95

Mesia va fi disprețuit de oameni, el va suferi pentru păcatele acestora: “Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit, că îți întorceai fața de la el și noi nu L-am băgat în seamă.” 96

Mesia sau robul Domnului va suferi pentru păcatele oamenilor, el va fi pedepsit în chinuri grele. “El a fost luat prin apăsare și judecată ..”97

“Cînd a fost chinuit și asuprit n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la

măcelărie, și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.”98

El va lua întrutotul povara nelegiuirii oamenilor99 . El s-a dat pe sine însuși la moarte, și a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora și s-a rugat pentru cei vinovați.100

Este interesant faptul referitor la moartea lui Mesia .Dacă creștinii acceptă

prorocirile lui Isaia despre umilirea și moartea lui Mesia, iudeii primesc numai

prorocirile în care Mesia vine cu slavă și putere. 101

Prin urmare Isaia unu și doi “este adevăratul fondator (Eu nu am zis inventatorul),” doctrinei mesianice și apocaliptice .Iisus și apostolii nu au făcut altceva decât să-l repete pe Isaia o istorie a originilor ce vroia a repune primii germeni, care trebuie începuți cu Isaia.102

Ideile mesianice dezvoltate pe timpul lui Ilie și Amos prezentau un protest social acoperit sub flamura religioasă.Isaia și Ieremia au dat o altă formă și semnificație doctrinei mesianice.

Mișcarea mesianică a apărut ca un element pozitiv în propovăduirile prorocilor. Ei arătau că cu cît este mai cruntă asuprirea în prezent ,cu atît este viitorul mai luminos pentru cei necăjiți.În perioada celui de al doilea Templu, numele Mesiei nu figurează în eschatologia salvării .

În cartea lui Daniel apare figura simbolică a Mesiei” fiul omului”(Daniel 7).

În cele mai multe din vechile versiuni, Amid și-a exprimat speranța întoarcerii tuturor evreilor din exil.103

Ieremia (ebr. „Iahve înalță”), a fost fiul preotului Hilchia din Anatot (situat la 7 km. de Ierusalim). A fost unul din marii profeți ai Israelului din a doua jum. a sec. VII a. Cr.104

Mesia la prorocul Ieremia urma să fie descendent din neamul regelui David “Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o odraslă neprihănită . El va împărți, va lucra cu înțelepciune și va face dreptate și judecată în țară”.105

Regele David era privit ca prototip al mesiei fiindcă era un simbol al unității

tirburilor evreiești și învingător al dușmanilor săi. După divizarea statului evreu și necazurile ce s-au abătut asupra poporului evreu a făcut să renască nostalgia după dinastia lui David ,care va renaște pe întreg pămîntul.106

În epoca lui David și Solomon au fost create noi concepții despre ideia monarhiei ca simbol, fapt ce a rămas ca componentă importantă a religiei israelite. Mîntuirea Israelului a rămas să fie legată de David și dinastia sa, mesia va fi urmașul său. Această ideie au preluat-o ulterior și creștinii. Adevărat că mesia lor (Hristos), este „Fiul lui Dumnezeu”, dar în același timp este și „Fiul lui David.”107

La prorocul Ieremia observăm că în pofida acuzațiilor aduse împotriva poporului din cauza nedreptăților comise108, prin intermediul lui Ieremia Domnul le face și promisiuni ce amintesc de vechiul legământ, poporul va fi izbăvit de Messia alesul Domnului.

Pentru Ieremia cucerirea babiloneană este doar rezultatul credinței lui Israel “Dacă nu veți asculta de cuvântul Domnului, atunci vor intra pe porțile regelui lui Iuda” 109

Profeții evrei ulteriori din perioada celui de-al doilea Templu și-au făcut și ei o impresie despre Mesia,însă nu fără a fi fost influiențați de prorocii anteriori ,mai ales de Isaia.

În pasajele din Biblie referitor la prorocul Ezechiel găsim frecvent expresia de “Fiul omului”110. Promisiuni mesianice găsim și în alte versete de-a lui Ezechel.111 Poporul va fi guvernat de un păstor bun și nu de unul ca acela care jefuiește turma și fuge: “Voi pune peste ele un singur păstor, care le va paște, și anume pe Robul Meu David. El va fi păstorul lor.112 Până la urmă poporul lui Israel va deveni unit așa cum a fost cu cele 12 seminții ale sale și vor avea un rege din casa lor.113

La prorocul Ioel “Regatul Domnului ”își va găsi expresia aici pe pământ: “În vremea aceia, va picura must din munți, și va curge lapte din dealuri, toate pâraile lui Iuda vor fi pline de apă. Un izvor va ieși de asemenea din Casa Domnului și va uda valea Stim”114

Obadia, proroc din perioada celui de al doilea Templu, se referă și el la împărăția Domnului: “Izbăvitorii se vor sui pe muntele Sinonului, ca să judece muntele lui Esau. Dar împărăția va fi a Domnului”. 115

Profetul Iona menționează că adevărata mântuire nu vine de la oameni ci de la Domnul: “Eu însă îți voi aduce jertfe cu un strigăt de mulțumire, voi împlini juruințele pe care le-am făcut . Mântuirea vine de la domnul. 116

În carte prorocului exilului Daniel găsim informații referitoare despre “Fiul omului, care a coborît din ceruri". În Capitolul 12 se vorbește despre învierea morților: Care constituie în ochii săi răspunsul dat problemei răsplătirii, de care cei drepți, morți ,ca martirii nu putuseră beneficia și care se va realiza după moarte”117

La întrebarea cînd va veni Mesia? Tradiția biblică dădea un răspuns prin Ieremia: care vestise o robie de 70 de ani. E adevărat că această perioadă depășește epoca dintre distrugerea Ierusalimului și războaiele macabeene, dar autorul folosește o cifră rotundă pentru a arăta cititorilor săi că timpul se apropie de soroc. Autorul cărții lui Daniel voia să vestească neamului său apropierea eliberării pentru ca astfel credința acestuia să nu slăbească în fața ultimei puneri la încercare. 118

La profetul Zaharia apare ca și la Isaia figura robului năpăstuit: “atunci voi turna peste casa lui David și peste locuitorii Ierusalilului, un duh de îndurare și de rugăciune, și își vor întoarce privirile spre Mine, pe care le-au străpuns.”119

În scrierile lui Hagai îl vedem ca uns pe Zarobabel, care este robul lui Dumnezeu ca și toți oamenii.120

Profețiile prorocului care încheie ciclul vechiului testament conchide că “Calea Domnului va fi pregătită de solul Său,”121 tangențe cu acest pasaj se întâlnesc și la evangheliștii sinoptici.

După exil anunțatul mesia-rege pierde din popularitate, și apare un nou concept că poporul evreu poate renaște fără de rege, toate aceste argumente se sprijineau pe Thora.

Prin urmare scrierile apocaliptice (revelațiile) puneau accent pe transformarea finală a lumii, uneori fără Mesia. Regatul Hasmoneiilor sau a Macabeilor au făcut să renască mesianismul antic.122 Mesia va învinge dușmanii Israelului șii va reîntoarce pămîntul său și va împăca poporul cu Dumnezeu. Aceasta le va aduce binefacere trupească și sufletească. Mesia va veni atunci cînd va fi ceasul. Toți învățătorii legii consideră că Mesia va fi din neamul lui David, alții susțin că va fi însăși învierea lui David.

Evreii au interpretat diferit venirea lui mesia. Săracii așteptau nimicirea bogaților, rabinii așteptau victoria învățăturii iudaice pe plan mondial. Totuși ei aveau o concepție comună că viitorul înfloritor pote fi adus numai de Dumnezeu. Fantezia religioasă a creat reprezentări interesante , conform Talmudului, cu venirea mesiei femeile o să nască în fiecare zi și pămîntul o să rodească mai multă pîine, o să apară și haine de mătase. Oamenii o să trăiască cîte o mie de ani, vor dispărea bolile și războaele.

Credința în mesia a fost introdusă în așa mod încît oamenii se deziceau de realitate și își creau speranțe fantastice, chiar mistice. Împreună cu această credință și venirea Mesiei s-au asociat și reprezentările despre oamenii lui Dumnezeu, care sînt în număr de nouă după învățăturile rabinilor. Rolul principal dintre ei îl ocupă marele preot, care a făcut un act sfînt prin ungerea mesiei, el va învia toți morții. Acest rol îi va reveni prorocului Ilie. Credința în venirea lui Ilie a adus în epoca greco-romană un nou act sfînt. În noaptea de paști pentru toți prezenți la masa pascală, se punea un pahar pentru prorocul Ilie, care după credință trebuia să vină înaintea Mesiei împreună cu Enoh. Apariția lui Ilie era așteptată în noaptea pascală, după al treilea pahar se deschidea ușa casei și îl invocau peIlie și mesia, cu expresiile: „Binecuvîntat o să fie cel ce trebuie să vină." Mitul despre Ilie ca prorocul premergător mesiei a fost păstrat în Noul Testament. În evanghelii Ilie este arătat ca unul ce are dreptul să comunice cu Isus Hristos. Totuși în majoritatea cazurilor el este arătat ca prima pasăre înaintea lui Ioan Botezătorul.

Cînd Isus a interzis să spună cuiva că el este mesia, ei au întrebat de ce cărturarii spuneau că Ilie trebuia să vină înainte de Mesia. Isus a răspuns este adevărat că Ilie trebuia să vină primul „dar vă spun că Ilie avenit și nu a fost recunoscut și au procedat cu dînsul cum au dorit ei, și fiul omului a suferit de la ei. Atunci ucenicii au înțeles că el vorbea despre Ioan Botezătorul."123

În istoria evreilor s-au găsit destui ca să pretindă la rolul de Mesia.

Mișcarea mesianistă deseori avea un caracter pașnic de așteptare uneori lua forme mistice și ascetece. Alteori mișcarea mesianică lua forme violente,unii istorici consideră că primul reprezentant al mișcării mesianice a fost Zorobabel. Cei care s-au considerat mesia au fost: conducătorii Regatului Hasmoneu, Isus din Nazaret, Iehuda Galileanul,Teuda Bar-Ghioru etc.124

În tradiția evreiască mesia este regele ideal, urmașul lui Dvid, trimisul Domnului chemat să izbăvească poporul evreu de la suferințe și de al readuce în Israel. De numele mesiei se leagă speranța instaurării bunăstării în lume.

În tradiția evreiască pînă la venirea mesiei trebuia să premeargă o perioadă de „chinuri mesianice”, de aceia tragediile din istoria evreilor,erau percepute de mulți ca semn a venirii urgente a mesiei.125

În Mesia vedem un simbol al întruchipării tuturor speranțelor și rezolvarea tuturor problemelor legate de mîntuire. Mesia trebuie să fie conducător al poporului în perioadele de grea cumpănă și suferință, legate de sfîrșitul exilului. De aceia Mesia trebuie el trebuie să conducă poporul lui Israel și întreaga lume în pace și belșug.

Isus și ulterior ismailiteanul (Mahomed), au avut ca scop pregătirea căii pentru regele Mesia, prin răspîndirea în lume a ideilor despre mesia și maximile Thorei. Aceste idei s-au răspîndit la cele mai îndepărtate și cele mai înapoiate popoare. Cînd va apărea împăratul Mesia va apărea și se va înălța, toți vor înțelege că credința lor e falsă și că prorocii lor i-au dus în eroare.126

Literatura prorocilor nu s-a încheat cu căderea Iudeii și a distrugerii templului. Ea continuie și în robia babiloniană (Iezechel, Isaia II),și în perioda „Reîntoarcerii în Sion”(Hagai și Zaharia).127 În mințile profeților evrei însă, așteptarea a luat locul disperării, dezamăgirea a intensificat în loc să slăbească orice convigere religioasă și speranța venirii lui Mesia și a împărăției lui Dumnezeu pe pămînt a fost o puternică mîngîiere în vremuri de restriște.128

Credința mesianică a jucat un rol crucial în Istoria evreilor, ca urmare a disrugerii celui de al II-lea Templu și cucerirea Iudeii de către romani, credința în Mesia a favorizat trecerea evreilor de la suveranitatea națională, la dependență politică în diasporă. În perioadele de persecuție speranța mesianică a contribuit la menținerea curajului poporului evreu și i-a menținut visul că într-o zi se va reîntoarce în Israel să își comemoreze liturgia.

După opinia rabinilor Mesia este regele ce va salva Israelul la apogeul Istoriei umane, cu inventarea Regatului Domnului.

Biblia cînd relatează despre „sfîrșitul lumii” rabinii se concentrează asupra persoanei ce va aduce această eră mesianică.

Conform tradiției sosirii Mesiei trebuie să îi preceadă o perioadă numită nașteria „Chinurilor Mesiei”, perioadă identificată cu exilul din Țara sfîntă.

Iuddaismul nu precizează condițile necesare venirii mesiei. Talmudul Sinedriului, anunță că Mesia va veni cînd pe pămînt va fi în totalitate bine sau rău.129

Capitolul II: Mesianismul Creștin

2.1 Palestina de la cucerirea romană pînă la Isus

După moartea lui Solomei-Alexandru 67 a.Cr., tronul Regatului Hasmoneu trebuia să îl ocupe fiul său mai mare HircanII, însă opoziția în frunte cu fiul său mai mic Aristobul a dus țara spre un război civil, ca mediator între ei a fost chemat Pompeius, care se afla cu legiunile sale în Siria. Pompeius la susținut pe Hircan, care îi părea mai supus. Aristobul a fost nevoit să se supună lui Pompeius, dar apropiații lui Aristobul au refuzat să i se supună, au organizat rezistență în orașele din munți, aproape de templu, văzînd aceasta Hircan s-a aliat total cu romanii, chemînd legiunile în ajutor. Pompei a întimpinat o rzistență puternică la Ierusalim. După un asediu de trei luni templul a fost cucerit de romani. Întrînd în templu ostașii romani au ucis cîteva mii dintre apărători și preoți.

Pompei i-a înspăimîntat pe evrei, el întrat direct în altarul Templului (unde după tradiția avea voie să între marele preot, odată pe an, de sărbătoare Iom-Kipur).130

Ocupația romană a însemnanat pierderea independenței și a statalității evreești. Statul hasmoneilor cade sub protectoratul Romei, supus guvernatorului provinciei Siria. În fruntea Statului a fost numit Hircan II, fiul mai mare a lui Alexandru-Iann, acesta era lipsit de titlul regal, fiind doar un simplu etnarh și preotul suprem. În atribuțiile sale întra și strîngerea dărilor pentru romani. Mulți evrei consideră că prin „invitarea” romanilor urmașii hasmoneilor aflați în conflict singuri au îngropat independența statului evreu.131

Evrei nu au cedat ușor, unul din cei mai efectivi luptători împotriva romanilor a fost Antigon, fiul lui Aristobul. El face alianță cu parții în 40 a.Cr. aceștia îl ajută să preia puterea la Ierusalim și într-o serie de teritorii evreești.

Hircan II a fost luat captiv la parți, iar Irod fiul mai mare a lui Antipatr fuge la Roma.

Irod, ajutat de romani în 37 a.Cr. se întoarce și după un asediu de cinci luni cucerește Ierusalimul.

Irod I (39-4 a. Cr.). Edomit, născut în anul 74 a.Cr. în Iudumeia. Guvernator al Galileii între 43-40 a.Cr., apoi între anii 37-4 a.Cr. rge al Iudeii (teritoriu vasal Imperiului Roman. A avut 10 soții, și mai mulți copii, una dintre soții a aparținut familiei Macabeilor). Pe trei dintre copii ia ucis (între 7-4 a.Cr.).

Este acel Irod amintit în Evanghelia lui Matei, care ar fi ordonat uciderea pruncilor sub 2 ani la Betleem (fapt nedovedit istoric). Imediat după urcarea la tron, cunoscînd profețiile, Irod cel Mare ar fi ordonat distrugerea registrelor cu date genealogice ale urmașilor prezumtivi a regelui David.

După moartea sa 4 a. Cr. împăratul Augustus (19 a. Cr.-14 d. Cr.), a împărțit regatul Iudeia între 3 dintre fii lui Herod cel Mare: Herod Antipas; Philippus și Arhelaos, toți cu titlul de tetrahi. A fost tatăl celebrei Salomeea.

Irod cel Mare a construit cetăți și a reedificat Templul din Ierusalim. Cîțiva membri a familiei sale sînt înmormîntați în Necropola Herodienilor, aflată la cca 500 m S-V de zidul Ierusalimului și Poarta Jaffa. Se presupune că Herod cel Mare ar fi îngropat în cetatea Herodian cîțiva km S-E de Ierusalim.132

Statul condus de Irod era compus practic din acele teritorii din Palestina care constituiau anterior Regatul Hasmoneu, Irod devine vasal al Romei și trebuia să servească intereselor ei în zonă. El a introdus un regim autoritar polițienesc,sistemul administrativ cu mici modificări a fost păstrat acel anterior, sînt introduse birurile.133

După moartea regelui Irod în anul 4 a Cr. regatul său a fost divizat între fii săi.

Înlăturarea lui Arhelaos de la conducere în anul 6 p. Cr., a însemnat pentru mulți evrei dominația romană în tot sensul cuvîntului. Iudeia istorică, Samara și Idumeia sînt unite într-o nouă unitate teritorială Iudeia. Conducătorii iudei sînt numiți în funcție de către reprezentanții puterii romane în teritoriu: prefecți sau procuratori. Pe timpul împăratului Tiberius, limba greacă avea un statut dominant în regiune, cu toate că în majoritatea așezărilor populația o constituiau evreii.134

Ocupația romană (63 a. Cr.) a găsit societatea iudaică într-un ferment politic, social și religios activ, elementele cele mai influente erau fariseii și saducheii.

Fariseii și saducheii despre care des se vorbește în Evanghelie, nu putem să-i considerăm baza societății. De fapt este vorba despre curentele și tendințele din învățătura religioasă ieșită din rândul păturilor dominante, care erau foarte departe de manifestările de nemulțumire și iritare ale straturilor de jos.

Saducheii adaptînduse noiilor condiții au început colaborarea cu romanii asupritorii poporului Israel.

După învățătura lor saducheii susțineau că sufletul moare odată cu corpul. Toate concepțiile lor reieșeau direct din lege,pe baza căreia și-au creat învățătura. Învățătura lor era răspîndită înr-un cerc îngust de oameni,compus din reprezantanți ai familelor nobile. Cînd au început a ocupa funcții în stat,saducheii s-au apropiat rapid de farisei,de altfel nu aveau să fie suferiți de poporul simplu.

Saduchei sau urmașii lui Sadoca, erau reprezentanții aristocrației, ei nu permiteau decât interpretarea proprie a religiei a cărei monopol o dețineau. Au dispărut cu desăvârșire din momentul catastrofei naționale 70 p. Cr. cînd au pierdut baza lor social-politică pe care se sprijineau. Ei respingeau credința populară în învierea fizică, care s-a dovedit că are legătură cu istoria creștinismului primar.135

Fariseii sau “separații” apar în perioada revoltei naționale evreești împotriva ocupației militare a sirienilor s.II a.Cr. Fariseii aveau un mod de viață sever și refuzau plăcerile.Tot ce se întîmpla era pus pe seama destinului. Eii credeau în nemurirea spiritului, și că după moarte pe oameni îi așteaptă judecata sau răsplata pentru faptele lor.Păcătoșii vor fi deținuțiveșnic,pe cînd drept credincioșii vor avea ocazia să învie din nou.

Datorită acestor ideii ei aveau popularitate, practicarea rugăciunilor și aducerea jertfelor se făcea numai cu acordul lor. Mulți erau convinși că fariseii după faptele și vorbele lor erau la un nivel cît de cît ridicat.

Contra acestui partid au ieșit gruparea dedicată luminării oamenilor, secta saducheilor, ea respingea scrierile și ritualurile elaborate de farisei în completarea cu legea lui Moise care avea la bază învățătura orală. Saducheii recunoșteau numai izvoarele scrise ale legii și ritualurile religioase. În aceste relații saducheii erau protestanți, negarea învățăturii fariseice despre răsplata pentru faptele bune și necesitatea de-a face bine de dragul binelui i-a dat un caracter stoic, iar negarea învierii morților și nerecunoașterea îngerilor și a spiritelor îi apropie de epicuriștii moraliști. Probabil au preluat aceste concepte din filosofia elinistică insuflată învățaților evrei, în perioada răspândirii culturii și a modei grecești în Iudeia pe timpul stăpânirii seleucizilor. Idei asemănătoare se găsesc și la Solomon Ecleziastul. Printre poporul evreu de rând asemenea idei nu aveau priză. Ei se exprimau categoriilor sociale privelegiate, ori să nu uităm că saducheii ședeau în Sinedriu și deseori ocupau postul de prim preot, dar în popor nu aveau influență ca fariseii.

Nici saducheii cu morala lor aristocratică și răceala caracteristică și nici fariseii calculați față de Dumnezeu, nu erau în stare să revitalizeze poporul Israel.136

Comunitatea care și-a ordonat dezvoltarea și propaganda sa în spiritul împotrivirii nu numai pe plan religios, dar și în lupta politică au fost zeloții.

Printre primii care au întemeiat cea dea 4-a școală filosofică, a fost Iuda Galileianul. Pe lîngă faptul că erau părtașii învățăturilor fariseilor la ei se observă o mare dragoste de libertate. Ca singur stăpîn era considerat Dumnezeu, frica de moarte la ei era exclusă.137

Zeloții au fost numiți așa în limba geacă din cauza rîvnei în respectarea legii. Ei au apărut în matca tradiției fariseilor, pe lângă aceasta păstrau spiritul de neânpăcat contra dușmanilor ocupanții romani.138

Despre zeloți aflăm de la autorii antici Iosif Flavius și sursele creștine, ei se chemau “lestoi”este vorba despre tâlhar, partizani șeful lor Iuda Galileanu și că ei își revindecau titlul de zeloți. Șeful lor Iuda a trăit la sf.sec.I a.Cr.-înc.I p.Cr. originar din Gamala în Golan, și a fost fără îndoială fiul lui Ezechias executat din ordinul lui Irod cel Mare. După moartea lui Iuda sa declanșat o mișcare de insurecție, revoltații au pus stăpănire pe arsenalul din Sephoris. El a dat semnalul rebeliunii populare contra recensământului ordonat de P. Sulpiecus Quirinius legat imperial . Susținut de fariseul Zedoc el se opunea marelui preot Ioazar care era partizan al supunerii. El a fost executat probabil în urma represiunilor din anul 6 p. Cr.

Doctrina lui Iuda propriuzis theocratică este rezumată de Iosif Flavius în felul următor: Un Galileian cu numele Iuda agită la luptă băștinașii, partizanii lui nu consimțeau plata tributului către romanilor și nu suportau aducerea de către aceștia a alți dumnezei. Acești sofiști au fondat o sectă particulară ce diferă de celelalte.

Principiile lor se asemănau cu ale fariseilor, ei s-au acordat în general la doctrina fariseilor, dar îl recunoșteau pe însuși Dumnezeu ca singurul conducător și învățător.

În concepția lui Pilat, Isus era un zelot și a fost răstignit între doi tîlhari.

Cei doi fii ai lui Iuda Galileianul,Iacob și Simon fură crucificați de Tiberiu Alexandru între aniii 46-48, pe timpul procuratoruli Gessius Floris, agitația zeloților sa transformat într-o insurecție generală contra romanilor.

Un al treilea fiu al lui Iuda, Menahem a jucat un rol capital stăpânind fortăreața și armamentul din Massada, în 66 el instalează zeloții la Ierusalim, înainte de a fi asasinat până la sfârșitul defensivei.

Un alt descendent a lui Iuda Galilianul a ținut garnizoana din Massada pînă în 73, apoi acești apărători se sinucid pentru a nu cădea în mâinile dușmanilor

De menționat faptul că și unul dintre ucenicii lui Isus a primit porecla de Simion- Zelotul.139

Cum nu s-ar interpreta această poreclă nu este o bază să negăm, că el să nu luat parte la fel ca și alții la revolta publică.

O altă sectă importantă din Palestina sunt esenienii, sau eseii, ei recunosc veșnicia sufletului, nu aduc jertfe, fiindcă recunosc alte modalități mai corecte. Lor le este interzis accesul in marele templul de aceia ei î-și fac slujbele separat. În general sînt oameni foarte buni,dedicați prelucrării pămîntului, sînt corecți, au un simț al corectitudinii ne întîlnt nici la greci, nici la alte popoare. La ei toți trăiesc egal, averea e comună, nu există diferențiere bogat sărac. Nu au nici soții, nici sclavi, după ei femeile aduc doar nedreptate, iar robii necorectitudine. Trăind de sinestătător ei se deservesc unul pe celălalt. Cei care conduc hambarele și alte depozite sînt oameni destoinici din cercul preoțimii, aleși prin intermediul votării. Aceste persoane au grijă de pîine și de restul alimentelor.140

Numeroși specialiști consideră că secta evreiască a eseienilor, a fost fondată la sf. Sec.II a.Cr.,și care a avut o importanță majoră asupra creștinismului primar.141

Despre eseieni ne relatează Filon din Alexandria și Iosif Flavius, o aluzie superficială ne face și Plinius cel Bătrân în cartea sa Istoria naturală.

Ei s-au lăsat de serviciul militar și condamnau aplicarea armelor, aidoma aceluiași spirit din unele pasaje ale Evangheliei. Numai că ei nu mărturiseau adevărata “nonviolență”, fapt dovedit că în momentul răscoalei ei au primit participarea la lupta armată și au preferat să moară în chinuri decât să dezvăluie taina organizației lor. Împrăștiați prin diferite așezări din Palestina, mulți grupați în zona de vest a Mării Moarte, eseieni se organizau ca și ordinele religioase de mai târziu, create în exclusivitate pentru comunitarism și ascetism în spiritul facerii de bine.

După perioada de inițiere care se termina cu obiceiul abloțiunii, esenienii întrau în comunitate necăsătoriți, acceptau un legământ la care se adăuga un procedeu ce prevedea existența muncii în câmp. Toată averea era stăpânită în comun între ei era interzisă orice formă de comerț, ei condamnau sclavia și în condiția lor se țineau de anumite norme. Eseienii luau masa împreună și întâlneau răsăritul soarelui în rugăciuni colective. Multe din regulile lor au servit ca model pentru mănăstirile din timpurile creștinismului.142

O claritate importantă multitudinii caledoscopice a credințelor mesianice evreești de la la sfârșitul celui de-al doilea Templu, a fost deschiderea bibliotecii comunității Noului Testament în pustiul Iudei (cunoscută și sub numele de secta de la (Marea Moartă), secta este importantă și se deosebește de celelalte prin faptul că în teoriile sale eshatologice se evidențiază doi unși ai Domnului; regele din casa lui David și primul preot din Casa lui Aron. O astfel de credință mesianică este simbolul organizării sociale ideale, evidențiată mai devreme în prorocirea lui Zaharia privitor la Zorababel și Marele preot Jehoșu.143

În urma studierii manuscriselor descoperite în 1947, de către un tînăr beduin la Qumran a aruncat mai multă lumină asupra vieții lor și similitudinile organizării lor cu primii creștini.

Manuscrisele sînt datate cu Sec. I a. Cr. –I p. Cr.

1.Întraga carte a prorocului Isaia, ea conține 54 de coloane de formă patrulateră cu scrieri evreiești.

2. Manuscrisul parțial al cărții lui Isaia, mai mult a lui Deutro Isaia cu cap. 40-56.

3. Comentarii la cartea lui Habacucu.

Personalitatea cea mai captivantă ne-au relatat-o sulurile de la Qumran este aceia a întemeietorului sectei, înfățișat astfel în Documentul de la Damasc: La 390 de ani după ce Israel după ce Israel a căzut în mîinile lui Nabucondunsor, regele Babilonului, Dumnezeu a venit și a făcut să încolțească din Israel și din Aaron o mlădiță care să îi moștenească pămîntul… Atunci și-au recunoscut greșelile, dar timp de 20 de ani asemenea unor orbi și-au căutat pe dibuite drumul.Dumnezeu le ridică atunci un Învățător al dreptății care să îi călăuzească pe calea inimii sale, întru cît îl căutau cu toată inima.144

Documentul din Damasc ne relatează că „Învățătorul dreptății” este un personaj bun iubitor de pace ce nu tinde spre funcții înalte sau favoruri : „Nu sînt rege și nici conducător, de altfel nici judecător și nici legiuitor…”(XX, 13-17).

Din Relatările lui Avacum aflăm că „Învățătorul dreptății și persoanele din sfatul său, vor fi dați de către Dumnezeu pe mîina dușmanilor ca să îi chinuie”(IX, 9-12).

De asemenea „Învățătorul va fi ispitit, și i se vor pune piedici permanenet de către Preotul cel rău”(XI, 4-8). „Învățătorul cel rău veghează și caută să îl omoare, Învățătorul dreptății va fi judecat și dat pe mîina străinilor”(IV, 7-10). 145

Cea dea doua temă este prezicerea pedepsei de neertat, care se va produce cu venirea unor armate extraterestre puternice, ei sunt acei “chitimi” tainici, care în traducerea biblică semnifică străinii veniți în Palestina de peste mare din Cipru și care la sigur nu aveau intenții pașnice.146

În literatura științifică nu au fost identificate persoane istorice care să fi fost „Învățătorul dreptății” sau „Preotul cel rău.” Nu e clar dacă el a suferit ori suferința și mortea lui sînt numai presupuneri. Cercetătorii privesc la „Învățătorul dreptății” ca la una din ipostazele Mesiei, ca la un premergător a lui Hristos din Noul Testament.147

Pe lîngă scrierile apocalipticce de bază și călugării realizau scrieri escatologice ale lor proprii de tip revoluționar și chiar militar. Documentul lor cunoscut de către noi drept “Războiul copiilor lumii împotriva copiilor întinericului”, nu era doar vag apocaliptic, ci constituie un ghid detaliat de instrucție pentru o bătălie pe care ei o considerau iminentă. Toate sectele de tip esenian erau afectate de ideile Apocalipsei, dar nu toate erau violente, iar câteva erau de-a dreptul pașnice. Unii erau erniții-anahoreții care trăiau în grote, cum au fost terapeuții, care veneau din Egipt, comunitățile din deșert existau aici de cel puțin 2000 de ani .

Magherianii în Siria erau și ei troglodiți monastici . Alți locuitori ai grotelor erau grupurile de baptiști ce trăiau în apropierea Iordanului, cei mai cunoscuți sînt Ioan Botezătorul și adepții lui 148

Eseienii trăiau în sate și duceau o viață comunitară impresionantă, ei se ocupau cu muncile cîmpului.

O mănăstire de tip eseian exista la Qumran pe malul Mării Moarte. Între Ioan Botezătorul, sectarii din Qumran și creștini aveau aafinități de idei. Toți de exemplu puneau pronblema Templului și a sacrificilor. Unele aspecte ale comunității creștinilor descrise în Faptele Apostolilor, aminteau de practicile eseienilor; cina comunitară, ajutorul frățesc, folosirea în comun a bunurilor.

Însă erau și mari diferențe: esenienii și qumraniții excludeau în totalitate contactul cu alți evrei și bineînțeles cu păgânii.149

În concepția eseniană Mesia-Rege nu va avea precădere asupra preotului, care este, și el, uns sau Mesia.

Domnul îi va răsplăti pe „ săraci peste care va odihni Duhul său și îi va cinsti cu tron de împărăție veșnică… slobozindui pe cei osîndiți, orbilor dîndu-le vedrea și pe cei strîmbi îndreptîndui, iar rodul bunei lucrări va fi același pentrutoți. Și după cum a spus pe cei răniți de moarte îi va tămădui, iar pe morți îi va învia, celor umili le va binevesti, iar pe ce săraci îi va dărui, pe surghiuniți îi va călăuzi, iar pe flămînzi îi va îmbogăți, bucurie mesianică fragment din 4 Q 521 211 (apropierea de Mt. 11,3-6 și Lc. 7,22-23, este evidentă).

Instaurarea Împărăției lui Dumnezeu nu va fi încă faza finală a Zilei lui Iahve, nimicirea pentru unii și lumină pentru alții.

Fragmentul 7 din manuscrisul 4Q521 descrie recompensele și osîndele din timpul judecății: moarte veșnică pentru cei blestemați, și pentru cei binecuvîntați învierea morților prezentată ca o nouă creație. Acest pasaj descrie asemenea unui crez , după formulele de credință din Noul Testament manifestarea puterii creatoare și re-creatoare a lui Dumnezeu: „[Bucurațivă] toți care săvîrșiți bine în fața lui Dumnezeu, [ cei binecuvîntați, iar nu] ca acești blăstămați căci vor fi pentru moarte [atunci cînd] cel-de-viță-dădător va chema [la viață] morții poporului său.”

Nu este vorba nicidecum în aceste texte de înviere universală, doar cei drepți (esenienii) dintre morți vor învia și vor apărea în lumină în care vor fi transformați drepții încă vii în ziua aceia-Ziua Judecății.

Această viziune a învierii doar a celor drepți,deja prezentată apare din plin în manascrisul 4Q 521, ca „un pămînt fertil” din care vor prinde rădăcini teme majore ale Noului Testament, precum mesianismul și eshatologia.150

Manuscrisele de la Marea Moartă sunt mărturii priveligiate a evoluției mesianice înaintea erei creștine. Cu textele cele mai vechi din sec.II a.Cr. care îi prezintă pe cei doi mesia: cel din Casa lui Aaron și cel din dinastia lui David. Totuși aceste scrieri istorice apropiate de Isus, revin la concepția cea mai tradițională, potrivit căreia mesia era fiul lui David. 151

Nu putem însă să afirmăm că autorul scrierilor de la Qumran se numea creștin, după câte se pare la ei Mesia (Hristos), încă nu venise.152

Credința și modul de viață al esenienilor.

Lunga prezentare pe care Iosif Flaviu o face esenienilor constituie dovada admirației pe care o trezeau aceștia în rândul oamenilor din vremea lor. Numai o cunoaștere personală a lor de către Iosif poate explica toate detaliile pe care le oferă despre credința și modul lor de viață.

Dintre cele trei „ filosofii " iudaice, esenienii sunt cei care corespund cel mai bine conceptului de haireseis. Ei formau o comunitate omogenă foarte solidă, perfect organizată bazată pe reguli proprii de inițiere și excludere. Existau grupuri de esenieni în toate cetățile din Iudeea. Oricine aspira să facă parte dintre ei trebuia să se supună unei perioade de noviciat de trei ani. În primul an trebuia să caute să ducă o viață asemănătoare cu a membrilor sectei, să se îmbrace într-un veșmânt alb și să adopte un fel de șorț din pânză de in pentru îmbăierile rituale. La sfârșitul acestei perioade „ dacă a trecut cu bine proba stăpânirii de sine, el se apropie cu un pas de felul de viață al esenienilor și ia parte la sfințirea apei purificatoare, fără să fie, totuși, acceptat încă la adunările comunității ". Solicitantul mai avea nevoie încă de doi ani de probe pentru a fi admis cu drepturi depline în comunitate.

O comunitate riguroasă ca cea a esenienilor pretindea din partea membrilor ei un comportament de viață sever și un angajament solemn de a respecta regula comună, înainte de intrarea în comunitate și participarea la masa și bucatele comune, solicitanții trebuiau să depună un „ jurământ teribil: să-1 cinstească pe Dumnezeu; să-și respecte îndatoririle față de oameni și să nu aducă pagube nimănui atât din proprie inițiativă cât și din ordinul altcuiva; să-i urască mereu pe cei nedrepți și să lupte alături de cei drepți; că va păstra credința tuturor, mai cu seamă celor ce cârmuiesc, întrucât nimeni nu dobândește puterea fără consimțământul lui Dumnezeu; dacă cumva ajunge să dea ordine, nu se va arăta îngâmfat și asupritor, și nu-și va întrece subordonații prin strălucirea veșmintelor și a altor podoabe; că va îndrăgi întotdeauna dreptatea și va demasca pe mincinoși; că-și va ține mâinile nepângărite de hoție, iar sufletul curat de orice câștig necinstit; că nu va tăinui nimic membrilor sectei și nu-i va divulga nimănui secretele sale, chiar dacă va fi supus torturilor până la moarte, în afară de asta, el jură că nu va transmite dogmele altfel decât le-a primit el însuși, că se va feri de tâlhăria de stradă; că va veghea cu grijă să nu se piardă cumva cărțile sectei precum și numele îngerilor. Prin asemenea jurăminte, esenienii își asigură credința noilor membrii ai sectei ”.

Cel mai „ teribil " dintre aceste jurăminte era reprezentat de ceremonia care însoțea inițierea definitivă, între manuscrisele descoperite în 1947 în grotele de la Qumrân, nu departe de Marea Moartă, și atribuite de marea majoritate a cercetătorilor sectei eseniene, se găsește un sul numit „ al Regulei ", care conține normele interne de organizare a comunității care trăia în acea vreme și în acele locuri. Sunt descrise în amănunt formulele ceremoniale de intrare în Legământ. Preoții binecuvântau oamenii din neamul lui Dumnezeu, în timp ce leviții rosteau blesteme împotriva celor care ar fi îndrăznit să violeze jurămintele.

La normele morale prescrise de aceste jurăminte se adăuga un comportament de viață foarte riguros, comunitar, rezumat astfel în Regula comunității de la Qumrân ( 1QS ): „ fiecare inferior va trebui să asculte de superiorul său în ceea ce privește munca și proprietatea în comun a bunurilor. Vor mânca în comun, în comun vor binecuvânta, în comun vor lua hotărâri ”. Iosif Flaviu face referiri precise la modul în care se desfășura o zi în comunitatea eseniană de la Qumrân. „ Față de Dumnezeu, ei își arată evlavia într-un fel aparte, înainte de răsăritul Soarelui, ei nu rostesc nici o vorbă profană, ci îi adresează niște vechi rugăciuni moștenite de la părinții lor, implorându-1 parcă să răsară. Abia atunci supraveghetorii lor îi lasă să plece, fiecare la meșteșugul cu care s-a desprins. După ce au muncit cu râvnă până la ora a cincea ( ora 1100 ), se adună iar într-un loc anume, cu o fâșie de pânză de in înfășurată în jurul șalelor, și-și spală trupul cu apă rece. De îndată ce s-au curățit astfel, se duc într-o clădire deosebită, în care nici un om străin de sectă, nu are voie să intre: purificați, ei înșiși intră în sala de mese ca în incinta unui sanctuar. Cum și-au ocupat locurile într-o liniște desăvârșită, brutarul le pune rând pe rând câte o pâine în față, după care le dă câte un castronaș cu un singur fel de mâncare. Până să înceapă masa, preotul rostește o rugăciune și comite un sacrilegiu cel care începe cumva să înfulece înainte de terminarea rugăciunii. La terminarea mesei, preotul se roagă din nou: la început și la sfârșit, ei îl proslăvesc pe Dumnezeu ca pe Creatorul vieții. Apoi ei își dezbracă veșmintele, socotindu-le sacre, și revin la îndeletnicirea lor până la asfințitul Soarelui. La reîntoarcere, ei se ospătează în același fel, de astă dată luând loc alături de străini, dacă se află vreunul la ei. Nu se aude nici o zarvă și nici un zgomot nu tulbură vreodată casa, ci unul lasă să vorbească pe celălalt, respectând rândul. Celor aflați în afară, tăcerea celor dinăuntru le apare drept o taină înfiorătoare. Dar liniștea aceasta are ca noimă statornica cumpătare a membrilor sectei și faptul că ei mănâncă și beau doar pana se satura ”.

Regula comunității de la Qumrân ne dă o idee despre pedepsele la care se expuneau cei care ar fi încălcat legile vieții comunitare: ele mergeau de la excluderea pentru o zi până la excluderea definitivă. Preocuparea pe care o manifestau esenieni pentru puritatea corpului era expresia dorinței lor de curăție morală, manifestată și prin curățenia îmbrăcămintei lor. Făceau abluțiuni în mod frecvent și refuzau stî-și ungă trupul cu ulei potrivit obișnuinței greco-romane a timpului: „ ei sunt de părere că uleiul pătează și cel care a fost uns cu el, contrar voinței sale, trebuie să-și curețe corpul, ei socotind ceva cuviincios să ai o piele aspră și să porți mereu veșminte albe ".

Făceau băi în apă rece înainte de fiecare masă și după necesitățile fiziologice față de care se comportau cu o pudoare particulară: „ ei sapă o gropiță a cărei adâncime măsoară un picior, folosindu-se de o căzmăluță – ceva asemănător cu toporișca dăruită de ei fiecărui nou venit în sectă – acoperă cu mantia lor deschizătura, spre a nu jigni cumva strălucirea lui Dumnezeu, făcându-și acolo nevoile omenești. Cu pământul scos afară mai înainte, ei astupă la loc gaura; pentru aceste necesități, ei caută locurile cele mai îndepărtate. Cu toate că a te ușura de scârnă este ceva firesc, ei au obiceiul să se spele după aceea, de parcă s-ar fi spurcat ". Pudoarea lor se manifesta și în alte feluri. Când își făceau băile rituale, se încingeau cu un șorț peste coapse. Evitau să scuipe atât în mijlocul adunării, cât și în partea dreaptă.

Această aspirație după puritate explică și misoginia lor. „ Față de căsătorie au o părere disprețuitoare și adoptă copiii la o vârstă destul de fragedă pentru a fi lesne educați, iar atunci îi tratează ca pe niște membri ai familiei și le insuflă doctrinele lor; nu detestă totuși, căsătoria, nici grija pentru obținerea urmașilor, ci caută să se pună la adăpost de destrăbălarea femeilor, fiindcă au convingerea că nici una dintre ele nu-și păstrează credința față de un singur om ".

O ramificație eseniană, totuși, conștientă de riscul grav care îl reprezintă celibatul pentru viitorul omenirii, recomanda căsătoria. „ Mai există și un alt ordin esenian care, prin modul de viață, obiceiurile și legile sale, nu diferă cu nimic, unica divergență fiind concepția asupra căsătoriei: așadar, cei ce nu se căsătoresc, nesocotesc cea mai înseninată latură a vieții: asigurarea urmașilor. Ba mai mult: dacă toată lumea ar gândi la fel, atunci specia umană ar pieri repede. Aceștia își pun la încercare logodnicele trei ani la rând și dacă după cea de a treia purificare au ajuns la concluzia că ele sunt în stare să aducă pe lume copii, abia atunci are loc căsătoria. În timpul sarcinii, ei se abțin de la relații sexuale, ca o dovadă că ei nu s-au căsătorit de dragul desfătărilor, ci din dorința de a avea copii. Când își fac băile lustrale, femeile se înfășoară într-un veșmânt iar bărbații poartă un șorț".

Concepția eseniană despre virtute, înțeleasă ca o capacitate de controlare a patimilor și de stăpânire de sine, îi împingea să fugă de plăceri și lux: „ Hainele și încălțările nu sunt schimbate decât când ele au ajuns ferfeniță ori s-au tocit de tot, după o folosire îndelungată". Pentru a-și manifesta disprețul lor față de bogății și dorința de egalitate, noii membri trebuiau să renunțe la propriile bunuri în avantajul comunității. Această administrare înțeleaptă, le-ar fi redistribuit fiecăruia după nevoile sale.

Un astfel de principiu era valabil și pentru întreaga comunitate: un esenian se simțea ca și în propria-i casă oriunde existau alte grupuri de esenieni. „ Membrilor sectei, veniți de altundeva, li se pun la îndemână toate lucrurile agonisite de comunitate, de parcă ar fi propria lor avuție și, la niște oameni pe care nu i-au mai văzut până atunci, ei intră ca și cum le-ar fi prieteni apropiați. De aceea când pleacă la drum. nu iau cu ei nimic, cu excepția armelor, ca să se apere de tâlhari, în fiecare oraș, un membru anume are sarcina să se îngrijească de oaspeții sectei, procurându-le hainele și cele necesare traiului zilnic ".

În ceea ce privește respectarea Sabatului, esenienii erau de o rigoare pe care Iosif Flaviu o socotește excesivă: „ mai mult decât toți iudeii luați împreună, ei evită să lucreze în a șaptea zi a săptămânii; până și mâncarea și-o pregătesc cu o zi înainte, ca să nu mai aprindă focul în ziua aceea, ba mai mult, nu cutează să mute nici un obiect din loc sau să-și satisfacă necesitățile fiziologice ".

În ceea ce privește doctrina lor losif Flaviu le atribuie credința într-un destin de neschimbat, care ar anula în totalitate liberul arbitru al omului, însă fără îndoială această idee trebuie înțeleasă în sensul unei credințe absolute în providență. „ Fariseii spun că o parte, dar nu toate faptele stau la îndemâna sorții, căci unele pot să fie sau să nu fie în puterea noastră. Dar esenieni susțin că toate faptele sunt la cheremul sorții și nimic nu i se întâmplă omului, care să nu fi fost hotărât de destin, în schimb saducheii suprimă cu desăvârșire soarta, pretinzând că ea nici nu există și că întâmplările trăite de oameni nu se datorează acesteia, ci cu toate sunt rodul voinței noastre, astfel încât noi suntem autorii atât ai celor bune, cât și ai celor rele, care rezultă din propria noastră prostie ". Iosif afirmă că esenienii fac ca totul să depindă de destin, saducheii nu cred deloc în el, iar fariseii adoptă o poziție intermediară între cele două. Această afirmație poate fi adevărată numai în sensul că esenienii, spre deosebire de farisei, credeau cu o particulară convingere în providență.

Esenienii împărtășeau cu fariseii și credința în existența sufletului și nemurirea acestuia. „ Căci ei au ferma credință că și trupurile sunt sortiți-pieirii, iar materia din care s-au înjghebat se descompune, dar sufletele sunt eterne și dăinuie veșnic; alcătuite din cel mai subtil eter, după ce au plutit la voia întâmplării, atrase de o seducție naturală, ele se îngemănează cu trupurile lor devenite o temniță a lor". Odată eliberate de trupuri ele se înalță spre ceruri; sufletelor virtuoase le este destinată o existență fericită, pe când celor nelegiuite chinuri veșnice.

Pe lângă cele prezentate de Iosif Flaviu trebuie avut în vedere că doctrina esenienilor prezintă multe particularități așa cum reiese din studiul atent al manuscriselor care ne-au fost lăsate de ei cu multă grijă în grotele din împrejurimile Qumrânului. Secta deținea propriile cărți, iar pentru o imagine completă este nevoie de un studiu care să întregească informațiile oferite de losif Flaviu.

Iisus Hristos și esenienii.

După descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă, unii cercetători au găsit trăsături paralele între lisus și învățătorul Dreptății. Alții au socotit că lisus și-a formulat propriile idei inspirându-se din doctrina esenienilor. Mai mult, unii cercetători cu fantezie chiar i-au identificat pe loan Botezătorul și Mântuitorul în textele de la Qumran. De exemplu australianca B. E. THIERING, a vrut să vadă în Sf. loan Botezătorul pe învățătorul Dreptății, iar în lisus pe Preotul Nelegiuit din textele de la Qumrân; din acest motiv această autoare, care ne oferă un frumos exemplu de cercetare pseudoștiințifică și manipulare a rezultatelor la care au ajuns majoritatea cercetătorilor evrei și creștini, consideră Evangheliile și Faptele Apostolilor ca pe niște documente asemănătoare peșher-ului, care se pot citi la un nivel literal foarte simplu ( și acesta este modul în care aproape toți le-au citit 1900 de ani ) și un nivel mai profund pe care ea însăși 1-a descoperit. Acest fapt demonstrează pur și simplu că fantezia erudită nu are limite. Același lucru se poate afirma și despre încercările de a găsi fragmente din scrierile Noului Testament, printre cele mai mici bucăți de resturi din manuscrisele provenind de la Qumrân.

În realitate, manuscrisele de la Marea Moartă nu ne permit să întemeiem și să susținem teze anticreștine – sau argumente teologice contra – deoarece nu fac nici o referire la Iisus nici în mod explicit și nici implicit. Este foarte important să remarcăm că Evangheliile nu-l prezintă pe Mântuitorul ca făcând parte din cele patru grupuri specifice, însă ele nu fac abstracție de cadrul istoric, real în care a trăit și activat Fiul lui Dumnezeu întrupat ca om asemenea nouă. Este posibil ca lisus să-i fi cunoscut pe esenieni, deși Evangheliile ni-l prezintă în polemică cu fariseii și cu saducheii, dar nu-i menționează niciodată pe esenieni.

Se consideră de către cercetători că cea mai mare parte a cărților Noului Testament a fost scrisă în afara Iudeii. Problema crucială nu este aceea a confruntării documentelor, adică a acelora dintre manuscrisele de la Marea Moartă care sunt anterioare anului 70 d. Hr, cu Evangheliile, care sunt, cel puțin în redactarea finală care a ajuns până la noi, cu excepția lui Marcu, posterioare anului 70 d. Hr.

Tradiția sinoptică nu ne spune nimic despre esenieni. Fie pentru că în Galileea nu trăiau esenieni, și în cazul acesta tăcerea surprinzătoare a Evangheliilor ar reflecta mediul de viață particular din Galileea, sau pentru că în tradiția sinoptică ei apar sub numele de farisei, unii dintre ei convertindu-se probabil la creștinism. Faptele Apostolilor desemnează creștinismul ca fiind „ Calea ", iar accentul pus pe comuniune ( koinomia ) reflectă oare ideologia esenienilor de la Qumrân, care se retrăseseră în pustiu pentru a pregăti calea Domnului? De fapt învățătorul Dreptății, în scrisoarea ( 4QMMT ) sa afirmă că el, împreună cu cei care i-au urmat, s-au „ separat ", și folosește verbul parush, care este conținut perûšîm ( fariseii ). Este foarte probabil totuși ca esenienii ( spre deosebire de farisei ) să nu-și fi dorit să exercite influența lor asupra întregului popor. Ei țineau secrete propriile învățături și evitau contactele cu cei din afara grupului. Din acest motiv tradiția evanghelică nu-l prezintă pe Mântuitorul în polemică cu esenienii, ci numai cu fariseii. Oricum există diferențe foarte clare între esenieni și Mântuitorul lisus Hristos.

În primul rând Mântuitorul nu a trăit separat de lume, El și-a desfășurat activitatea în mijlocul oamenilor din satele și cetățile Palestinei iar faptele Sale erau cunoscute de către toți. A fost în legătură și cu persoane care erau marginalizate social sau socotite necurate din punct de vedere al legii mozaice și excluse de către esenieni, provocând astfel scandal. Mai important decât toate prescripțiile legate de puritatea rituală, era pentru El curăția inimii.

Mântuitorul nu a propovăduit împărțirea oamenilor în fiii luminii și fiii întunericului, în buni și răi. Potrivit Mântuitorului Hristos însă fiecare om urmează să se convertească și să se pocăiască sau nu; tuturor El le-a făcut posibilă participarea la iertarea lui Dumnezeu.

Mântuitorul nu a fost un familie al legii precum membru comunității ele la Qumrân, nu a cerut nimănui sa renunțe la ceva numai de dragul de a renunța sau să pretindă performanțe ascetice particulare. A fost părtași la bucuriile și necazurile oamenilor, a stat la masă cu ei, a acceptat să participe la ospețe alături de oameni păcătoși. Comparat cu Sf. loan Botezătorul a fost acuzat că este un mâncător și băutor. Nu prin abluțiuni repetate, ci cu ocazia Ultimei Cine înainte de arestarea Sa, a lăsat ucenicilor săi o amintire de neșters: „ Aceasta să faceți spre pomenirea Mea " ( Luca 22, 19 ). Căsătoria nu era pentru El ceva necurat care ar fi întinat trupul, ci ea corespunde voinței lui Dumnezeu exprimată în momentul creației. Renunțarea la căsătorie este voluntară, și nu a impus nimănui vreo lege a celibatului și nici nu a favorizat ideea că cel necăsătorit ar fi mai potrivit pentru a-L sluji în mod deplin pe Dumnezeu. Nici renunțarea la proprietatea materială nu este absolut necesară pentru a-i urma.

Mântuitorul nu a stabilit nici o regulă monahală: a răsturnat chiar și ordinea ierarhică existentă în rândul curentelor religioase; cei din urmă vor li primii, iar cei care conduc să fie slujitorii tuturor. Ascultarea trebuie să ție reciprocă, spre folosul slujirii comune. Nu este nevoie de noviciat, nici de mărturisiri de credință solemne, sau voturi. Nu a pretins nimănui reguli de exercitare a evlaviei, rugăciuni îndelungate, abluțiuni rituale sau haine particulare. Îi detașa de esenieni o superioritate fără egal față de reguli, o naturalețe, o spontaneitate și o libertate unică. Rugăciunea neîncetată pentru El nu însemna o rugăciune la ore determinate sau în săvârșirea unui cult permanent, ci mai degrabă o continuă atitudine orantă a omului, care în orice moment se așteaptă la orice din partea lui Dumnezeu.

Comunitatea qumnrânită și Biserica creștină primară.

Unii cercetători au emis părerea că manuscrisele de la Marea Moartă ar dovedi unele asemănăi și între viață practic – organizatorică a comunității qumrânite, pe de o parte, și Biserica creșțină primară, pe de altă parte.

Dar obștea eseniană de la Qumrân se caracteriza printr-o riguroasă subordonare iererhică a membrilor ei, unde i se acorda fiecăruia treapta ierarhică corespunzăroarecu vechimea sa și cu posibilitatea sa în pătrunderea Torei. În Biserica primară, creștinii sunt frați și egali. La qumrâniți, fiecare membru al comunității se bucura de prețuire și respect nu în virtutea vredniciei sale personale, ci în virtutea locului ce i s-a conferit în treapta ierarhică pe care o deținea. Faptul cesta se repercuta și asupra drepturilor lor. Cei din treptele inferioare datorau supunere și ascultare necondiționată acelora care se aflau mai sus pe scara ierarhică a treptelor din comunitate. Într-o astfel de sociatate, unde individul era prețuit și respectat doar în raport cu cu rangul treptei sale ierarhice, nu putea să domine decât spiritul legalist și juridic cel mai ascuțit, spirit care constrastează izbitor cu legăturile de dragoste și egalitate frățească dintre membrii Bisercii primare.

Între membrii Bisericii primare exista o egalitate, o apreciere după merit și o coeziune incomparabil mai puternică decât între membrii comunității qumrânite. Mântuitorul recomandă smerenia ca mijloc de slujire a aproapelui, zicând: „ Cel care vrea să fie între voi întâi, să fie tuturor slugă ” ( Marcu 10, 43 – 44; Matei 23, 11; Luca 22, 26 ). În creștinism, membrii ierarhiei bisericești nu sunt suprapuși celor din treptele inferioare, ci stau în serviciul acestora, după cuvântul Mântuitorului: „ Știți că domnii păgânilor domnesc peste aceștia și cei mari îi stăpânesc pe dânșii. Dar între voi nu va fi așa; ci care dintre voi va vrea să fie mai mare, să fie vouă slugă ” ( Matei 22, 25 – 26 ). Credincioșii laici se supun membrilor ierarhiei bisericești din dragoste și își oferă serviciile reciproc.

Societatea qumrânită poseda un întreg aparat judiciar foarte perfecționat, tribunale, judecători, un cod minuțios, etc., cu penalități extrem de severe, pentru fiecare infracțiune. Bisericii creștine primare i-a fost și i-a rămas cu totul străin acest legalism juridic, în care excelau fariseii de pe vremea sa și îl condamnă categoric spunînd: „ Nu judecați, ca să nu fiți judecați, căci cu ce măsură măsurați, vi se va măsura ” ( Matei 7, 1 – 3; Luca 6, 37 ).

O altă deosebire esențială între secta qumrânită și Biserica primară constă în faptul că secta de la Qumrân a fost și a rămas, până la dispariția ei, o comunitate închisă, o organizație secretă, izolată de lumea dinafară, pe care o condamna și de care-și tăinuia învățătura, această învățătură fiind rezervată de sectă numai inițiaților, adică celor care erau considerați a fi ajuns la un grad mai înalt de înțelegere și înțelepciune, în capul scrierilor qumrânite apare frecvent cuvîntul: „ pentru cei inteligenți ”, cuvînt care indică pe cei ce au dreptul să le citească, pe cînd „ cei simpli ” n-au dreptul la cunoaștere. Privilegiul acesta acordat „ inteligenților ” dădea naștere unui intolerabil orgoliu spiritual și religios. Comunitatea qumrânită își tăinuia învățătura de toți cei ce nu făceau parte din sectă: „ Trebuie să ascundem sfatul Legii ( Tora ) de oamenii strâmbătății și să-i învățăm adevărul și dreapta judecată pe cei ce au ales drumul cel drept ”.

Concepția aceasta nu poate sta nicidecum alături de gîndirea universalistă a lui Iisus Hristos cu privire la însușirea adevărului în vederea mîntuirii ( vezi Matei 10, 24; Marcu 4, 21 – 22 ). Mântuitorul nu pune niciunui om, fie el cît de neînvățat, vreo piedică în cunoașterea adevărurilor dumnezeiești, deoarece însuși „ Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mîntuiască și să vină la cunoștința adevărului ” ( 1 Tim. 2, 4 ). Pentru dobîndirea adevăratei libertăți, și a mântuirii Iisus recomandă oricărui om cunoașterea adevărului ( Ioan 7, 32 ). De asemenea, Mântuitorul identifică viața veșnică cu cunoașterea lui Dumnezeu: „ Viața veșnică aceasta este, ca să te cunoască pe Tine, Unul și adevăratul Dumnezeu … ” ( Ioan 17, 3 ). Bazată pe exemplul întemeietorului ei și ai Sfinților Apostoli, Biserica creștină din toate veacurile a înscris ca pe un punct esențial, în programul său de activitate, propovăduirea cuvântului pentru instruirea și îndoctrinarea tuturor credincioșilor, fără nici o discriminare, ceea ce nu se poate spune despre comunitatea qumrânită.

Aceeași concepție unilaterală se manifestă la Qumrân și cu privire la admiterea de noi membri în comunitate. Nu era suficient ca aceștia să aparțină poporului ales, ci se impuneau condiții și cu privire la integritatea lor fizică. Textul „ celor două coloane ” ( II, 3 – 9 ) menționează care sunt neajunsurile datorită cărora cei atinși de ele nu vor putea face parte din obștea qumrânită. Însă unii au spus că aceste prescripții nu privesc viața cotidiană a credincioșilor qumrâniți, ci comportarea lor în „ ultimele zile ” premergătoare venirii lui Mesia.

Deosebirea dintre această concepție exclusivistă si universalismul Evangheliei este evidentă ( Matei 22, 2 – 10; Luca 14, 16 – 24 ). În ceea ce privește dreptul la mântuire, religia creștină nu face nici o discriminare între sănătos sau infirm, între bogat sau sărac, între evreu sau elin, între rob sau slobod, între parte femeiască sau parte bărbătească ( Gal. 3, 28 ). Biserica nu privează pe nimeni de acest drept, deoarece Mântuitorul a spus categoric: „ Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară ” ( Ioan 6, 37 ) și „ N-am venit să judec lumea, ci s-o mîntuiesc ” ( Ioan 12, 47 ). Domnul nostru Iisus Hristos adresează îndemnul său la mîntuire tuturor oamenilor : „ Veniți la Mine toți cei osteniți si împovărați si Eu vă voi odihni pe voi ” ( Matei 11, 28 ). Învățătura aceasta a universalității mântuirii a fost cu totul străină și necunoscută obștei qumrâniene, ca și alte învățături creștine esențiale.

Statutul comunității de la Qumran prescrie adepților sectei să urască pe toți cei aflați în afara ei ( 1QS 9, 21 – 22 ). Creștinismul, dimpotrivă, proclamă iubirea universală, extinzând-o asupra tuturor oamenilor, fără nici o deosebire de rasă, neam, religie, ori de altă natură, cum vedem în Matei 5, 44 – 47. Astfel, Mântuitorul se ridică împotriva oricărui formalism legal, aspru si greu de respectat, în timp ce esenienii de la Qumrân s-au dovedit extrem de formaliști și duri.

Între comunitatea qumrânită și Biserica creștină, există deosebiri si cu privire la cult. Cu greu s-ar putea găsi, bunăoară, prescripții mai riguroase în legătură cu respectarea odihnei sabatice, decît cele din manuscrisele de la Marea Moartă și în special din Documentul de la Damasc ( 11, 13 – 14 ). Cunoscuta sentință din Evanghelie: „ Sâmbăta a fost făcută pentru om și nu omul pentru sîmbătă ” ( Marcu 2, 27 ), este tocmai opusul dispozițiilor qumrânite cu privire la caracterul odihnei sabatice. Mântuitorul opune acestor dispoziții înalta Sa concepție înnoitoare, arătînd că deși nu a venit să strice Legea, ci să o plinească ( Matei 5, l; 12, 11 – 12; Luca 14, 5 ), face totuși bine în zi de sîmbătă si recomandă creștinilor să-i urmeze pilda.

Unii critici au încercat să prezinte și mesele comune ale qumrâniților ca pe niște agape cu sens comemorativ pentru moartea martirică a „ Dascălului dreptății ”, atribuindu-le chiar caracterul sacru al Euharistiei creștine, ori identificându-le de-a dreptul cu această Sfîntă Taină. Din manuscrisele qumrânite nu reiese așa ceva. Dacă trapeza qumrânienilor, cu ritualul binecuvîntării pâinii și vinului, diferă de obiceiul iudaic, în fond ea se deosebește și mai mult de Taina creștină a Euharistiei, în ritualul acestor mese, nu există nici măcar o aluzie la actul răscumpărării prin jertfă, atît de caracteristic Euharistiei creștine ”.

Alți critici invocă în spirijinul identificării comunității qumrânite cu Biserica creștină primară, și unele asemănări de expresii sau cuvinte din manuscrisele de la Marea Moartă și Noul Testament. Astfel, în Manualul de disciplină, se întîlneste dispoziția: „ Nimeni nu trebuie să se amestece în cuvîntul aproapelui său ( întrerupându-l ) înainte de a termina ce avea de spus ”. Ceva similar se poate citi în I Cor. 14, 30 ș.u. De asemenea, antiteza: lumină – întuneric din Ioan 12, 37; I Ioan 1, 5 – 7 ) se întîlnește și în scrierile qumrânite. Constatăm însă că unul este înțelesul acestor expresii în scrierile de la Qumrân și cu totul altul în Noul Testament. Constatăm, de asemenea, că aceste expresii au fost luate de autorii Noului Testament nu din literatura qumrânită, ci din literatura Vechiului Testament, din folclorul religios al epocii și din graiul obișnuit al iudeilor palestinieni. Aceste asemănări nu pot fi deci socotite ca împrumuturi, ci pur și simplu ca mijloace anume de expresie pentru definirea unor învățături morale sau religioase. Multe dintre acestea au fost puse la îndemîna aghiografilor Noului Testament de viața curentă însăși, fără să fi fost nevoie ca ei să recurgă la împrumuturi din scrieri anterioare. Asemănarea unor expresii și cuvinte întâlnite în manuscrisele qumranite și în Noul Testament este explicabilă și pentru motivul că primii creștini au fost iudei, ca și esenienii de la Qumrân, vorbind aceeași limbă. Ca unii ce au ieșit din aceiași tulpină, și unii și alții aparținuseră mai înainte religiei mozaice a Vechiului Testament, pe care nici unii nici alții n-au repudiat-o complet. Și unii și alții au trăit cam în aceeași epocă, în același mediu de gîndire și cu aceleași obiceiuri de închinare lui Dumnezeu. Și unii și alții au aparținut aceleeași lumi semite, ce are modul ei specific de a concepe pe Dumnezeu. Așadar, asemănările nu trebuie să surprindă pe nimeni, căci sunt mai mult decît firești, inevitabile chiar.

Comparațiile ce s-au făcut între secta de la Qumran și Biserica creștină primară sunt apoi asemănări mărunte, accidentale si pur formale. Examinarea lor obiectivă dovedește, o dată mai mult, că asemănarea nu înseamnă nicidecum identitate, interdependență, împrumut de idei și de concepții, sau imitare organizatorică a unui tip instituțional anterior din punct de vedere cronologic, între scrierile de la Qumrân, în general, și între doctrina „ Dascălului dreptății ” si a Mântuitorului, în special, există deosebiri esențiale ireductibile, în realitate, „ Qumranul și Noul Testament își vorbesc fiecare propriul său limbaj ”.

Comunitate esenienilor era izolată, misionarismul era exclus, faptul acesta îi diferențiază de primii creștini în care misionarismul juca un rol dominant. Nu trebuie să credem însă că comunitatea de la Qumran nu avea legături cu lumea externă, de exemplu legături economice. Contactul dintre qumraniți și Iudeo-elinii este demonstrat prin aceia că printre Manuscrisele de la Qumran sînt și traduceri ale cărților din Biblie în limba greacă. 153

Ideologia comunității qumranite își trage originea din prorocirile Vechiului Testament, a luat naștere și s-a dezvoltat în idedeile mesianice apocaliptice din secolele II-I a.Cr. Ideologia sa se prezenta nu ca iudaismului rabinic oficial, nu încă și ca creștinismul, în așa mod, cum se prezintă acestea pînă la noi din sec. II p.Cr. În același timp societatea qumranită este unul din elementele esențiale din care s-a format creștinismul primar în sec. I p.Cr154.

Societatea iudaică, era într-un puternic ferment politic, social și religios, pe fundalul căruia își va face apariția acela ce va deveni pentru creștini ulterior Mesia, Isus, cu sensul de Jahve este salvatorul. Numele multor personaje din Istoria Israelului, Josua, succesorul lui Moise și ghidul poporului său prin pustiu; diverși preoți: Isus ben Sirach autorul cărții Ecleziasticul. Îngerul Bunei Vestiri (Lc.1,31) indică acest nume a Domnului ce vine să îndeplinească o misiune salvatoare(Mt.1,21). Cu calificativul de Christos (mesia, unsul)

Numele de Isus Cristos este mărturie a misterului mântuirii în persoana Fiului lui Dumnezeu.

Prezentarea mesianică a Evanghelilor diferă în totalitate de cea a textelor eseniene și a fariseice prin aceia că Isus întrunește în persoana sa chipul Fiul Omului ceresc și transcendent și chipul fiului lui Dumnezeu, acționînd cu puterea Domnului prin Duhul Sfînt.

Dimensiunea universală a figurii mesianice a lui Isus, dăruită întru mîntuirea celor mulți, distonează cu atît mai mult caracterul închis al curentuli esenian. Botezul în numele lui Isus, spre iertarea păcatelor și spre harul Duhului, nu se poate compara cîtuși de puțin cu vreo abluțiune rituală, care semnifică o purificare temporară și repetativă. Ca intrrare în Biserică, el este un act de credință în Isus, Fiu al lui Dumnezeu, mort și înviat, făcut Domn și Hristos, nou Moise, nou Adam, om nou întîi născut al lumii ceva să vină.155

Începutul activității de predicare a lui Isus este strîns legată de personalitatea lui Ioan Botezătorul, care era din secta baptiștilor din grotele de lângă Iordan, și că predica în pustiul iudeii.156 Boteza lumea în Iordan;157 Le propăvăduia și despre “Împărăția Cerurilor”.158

Potrivit evanghelistului Luca, Ioan Botezătorul a propăvăduit, în anul al cincilea al domnului lui Tiberiu Cezar, pe cînd Pilat Pontius era dregător în Iudeia și Irod cârmuitor al Galileei, iar Filip fratele lui cârmuitor al Ituriei și al Trahonitei.159

El aducea aminte de vremea prorocilor vechi din vremea lui Ilie 160. Îmbrăcat într-o haină de păr de cămilă și la mijloc era încins cu un brâu de curea . Ducea un mod de viață auster ,se hrănea cu lăcuste și miere sălbatică.161

Ioan Botezătorul a trăit și și-a îndeplinit misiunea aproape numai în Galilea și Perea, teritoriu predominant evreesc la acea dată, dar care fusese anexat Iudeii prin forța armelor și a focului ,deseori prin convertire forțată, în epoca macabeilor. Era o zonă în același timp de ortodoxie sălbatică și de hetereodoxie diversă, cât și de un ferment religios și politic. 162 Ca și alți evrei Ioan Botezătorul aștepta și el pe Mesia, cu toate că mulți îl credeau pe el că este Mesia, Ilie sau alt prooroc.163

Ioan nu îi iubea pe farisei și saduchei. El îi numea “Pui de năpârci”.164 După concepția lui Ioan Botezătorul: “Împărăția Cerurilor” urma să vină într-un viitor nu prea îndepărtat,165 pentru aceasta era necesar de pregătit calea Domnului,166 acest pasaj este luat de evangheliști de la Isaia (40:3). La întrebari de genul ce să facem? ca să întrăm și noi în împărăția Cerurilor, Ioan Botezătorul le răspundea să faceți bine,167 iar cei ce nu se vor pocăi îi așteaptă pedeapsa.168 Ioan afirma că: “Eu vă botez cu apă, dar cel ce vine după mine vă va boteza cu duhul sfînt și cu foc”.169 Cel ce avea să vină după el trebuie să fie Mesia, de la care se așteapta izbăvirea poporului.

Ioan este cel care îi botează în vederea păcatelor, pe cei ce se pocăiesc, o face cu apă curgătore, fie în Iordan fie în izvoare (Enom, aproape de Salim), niciodată în scăldători rituale, care totuși existau la Ierihon și în împrejurimile acestuia. Spre deosebire de repetatele purificări rituale zilnice ale esenienilor, botezul lui Ioan este unic, irepetabil însoțind mărturisirea păcatelor și pocăința.

Acest botez nu presupune apartenența la un grup închis, parcurgerea vreunei lungi de ucenicie sau legarea prin vreun jurămînt, cum se cere la Qumran. Riturile de curățire în băile rezervate comunității preoților de la Qumran nu sînt altele decît cele care se practicau la Templu, adaptate la noua situație a exilului în deșert; ele nu au nimic comun cu botezul de apă săvîrșit de Ioan înaintea imenentei Judecăți a Domnului și a venirii împărăției mesianice. Pentru esenian îsăși pătrundera în comunitate garantează mîntuirea, iar accesul la baia rituală decurge din intrarea în obște. Ritualul de primire în Legămînt compotă o mărturisire de tip colectiv a păcatelor, reînoită în fiecare an, de sărbătoarea cincizecimii (12 QSI 24-II 1), spre deosebire de iertarea păcatelor ce decurge din botezul individual săvîrșit de Ioan.

Analogia între Ioan și Qumran se explică mai bine prin contextul evreesc al epocii și prin tradiții veterotestamentare comune decît printr-o influiență directă a esenianismului. În schimb deosebirile sînt prea însemnate, și uneori radicale, pentru a putea face din Ioan un esenian căci altminteri ar fi trebuit să rupă cu obștea pe aproape toate planurile. 170

Potrivit tradiției Isus a fost și el botezat de către Ioan Botezătorul, și la recunoscut ca Mesia.171 Evanghelistul Ioan menționeză că Botezătorul a spus că Isus este Fiul lui Dumnezeu. 172

David Straus susține că este neverosimil ca un om cu un așa cerc restrâns de oameni, și cu așa principii ascetice cum era Ioan, să recunoască superioritatea asupra sa. El care se lăsaseră de toate prejudecățile, să se uite la Isus ca la Messia, a cărui venire o propăvăduia. Botezătorul cu comportamentul și modul său de viață, arăta că el este aevăratul credincios eseian . Cu toate că noi nu avem mărturii directe a legăturii lui cu această sectă. Isus a însușit în sine cele mai bune învățături ale esenienilor, însă a înlăturat tot cei mărginit și rușinos.

Prin urmare e posibil ca Botezătorul să nu fie învățător sau o ființă de existența înaltă, ci un ucenic epigon fără noroc.173

Toate aceste neconcordanțe se desprinde din scripturi fiindcă Ioan nu era sigur dacă Isus este Mesia cel care trebuie să vină, “Ioan și-a trimis ucenicii să îl întrebe. Tu ești Acela (Mesia) care are să vină, sau să așteptăm pe altul ? 174

În legătură cu această solie din partea lui Ioan Botezătorul sau emis mai multe opinii și anume :

Opinia lui Tertulian însușită mai târziu și de alți exigenți. Conform căreia Ioan a Început să se îndoiască în închisoare de faptul că Isus este Mesia. Ar fi vrut să știe precis acest lucru și dacă este cu adevărat Mesia, atunci să-l invite să pășească fără întârziere la împlinirea misiunii Sale, întemeierea împărăției mesianice pământești, și totodată la eliberarea lui din temniță că b) Opinia că ucenicii lui Ioan Botezătorul s-au atașat de dascălul lor din calcul egoist dorind să ocupe locuri de cinste în viața neamului lor . De îndată ce Isus și-a început activitatea, ei n-au privit cu ochi buni popularitatea crescândă a lui Isus.”

c) Părerea Sf. Ioan Gură de Aur, însușită de majoritatea Sfinților Părinți și a comentatorilor . După Sf. Ioan Gură de Aur, Botezătorul știa că va muri curînd , vedea în același timp, pe ucenicii săi defavorabili lui Isus, pentru că ar fi vrut să se bucure în continuare de faima dascălului lor, care după ei, ar fi fost umbrită de Isus.

Se presupune că ucenicii lui Ioan s-au dus la Isus, fără consimțământul

dascălului, lor.175 Curînd Ioan Botezătorul, a fost întemnițat și apoi executat.176

Iosif Flavius mențonează despre Ioan următoarele: „Unii iudei credeau că zdrobirea armatei lui Irod ulterior, este pedeapsă dreaptă din partea lui Dumnezeu, pentru moartea lui Ioan. Irod a pecetluit viața acestui om drept,care ia convins pe iudei să ducă un mod de viață curat,și să fie sinceri între ei. Să aibă simțul dreptății, să se pregătească pentru curățire. Ioan învăța oamenii că botezul cu apă este plăcut înaintea Domnului, ei vor beneficia nu de spălarea păcatelor, ci de curățirea sufletelor.

Ioan avea o mare influență în rîndul maselor, Irod a început să se teamă ca această influență să nu creeze probleme. Tetrarhul a prîntîmpinat o eventuală răscoală și la pedepsit pe Ioan,trimițîndu-l în temnița de la cetatea Maheron, unde și fost executat.”177

Criticile ce i-au fost aduse lui Antipas de Ioan au fost că Iudaismul său era suspect, din pricina că el avea o mamă samariteană, în plus a nesocotit legea mozaică prin aceia că s-a căsătorit cu soția fratelui său. Faptul pentru care a fost întemnițat și care a atras ulterior executarea lui, a fost predicarea lui Ioan împotriva acestuui păcat . 178

Ioan Botezătorul este ultimul profet din Vechiul Testament, care prelungește și în Noul Testament, ca precursor al lui Cristos. Este menționat de cele 4 evanghelii. După tradiție Ioan s-a născut la Ain Kârim, cîțiva km. de la Ierusalim, pe timpul lui Irod cel Mare, care a murit în anul 4 a. Cr., tatăl său Zaharia era preot, iar mama sa Elisabeta făcea parte dintr-o familie preoțească, probabil era rudă cu Maria din Nazaret.179

2.2 Viața și activitatea lui Isus

Despre viața și personalitatea lui Isus aflăm din cele trei Evanghelii sinoptice ale lui Matei, Marcu și Luca, precum și din Evanghelia după Ioan, inclusiv Cartea revelației și Faptele Apostolilor.

Dintre sursele extratestamentare avem informații de la istoricii evrei și romani:

Flavius Josephus (Iosif Flaviu, 37-100 d.C.; istoric iudeu capturat de romani ca prizonier de război), amintește în scrierile sale multe personaje din Noul Testament, printre care și pe Isus: "În vremea aceasta a trăit un om ințelept numit Jeshua. Pilat l-a condamnat la moarte. Iar cei care au devenit ucenicii lui nu au abandonat învățătura lui. Ei au spus ca li s-a arătat la trei zile după răstignire și că el era viu; în consecință, poate că el a fost Mesia despre care profeții au scris lucruri minunate”. Flavius Josephus scrie în "Antiquitates" că fratele lui Isus, Iacob, ar fi fost prezentat în fața Marelui Preot Hannas-Anna, nu Isus.

Cornelius Tacitus (istoric roman, 55-120 d.C.) scrie în anul 117 despre împăratul roman Nero (Annales, 15,44): "De aceea, pentru a suprima zvonurile, Nero i-a acuzat în mod fals ș i-a pedepsit cu torturi pe niște oameni cunoscuți sub numele de creștini, care erau urâți de popor pentru enormitățile lor. Christus, fondatorul, a fost dat morții de Pilat din Pont, procuratorul Iudeii în timpul domniei împaratului Tiberius; dar superstiția periculoasă, suprimată pentru o vreme, a izbucnit din nou, nu numai în Iudeea, ci și în cetatea Romei”. Apoi vorbește despre creștini ca fiind acuzați de incendierea Romei.

Pliniu cel Tânar (61-113 d.C., istoric roman), într-un raport înaintat împaratului Traian în jurul anului 112 d.C., a dat informații despre felul în care au fost uciși o mulțime de creștini (bărbați, femei, copii), după ce aceștia au refuzat să-l blesteme pe Cristos. În același raport mai scrie: "Creștinii aveau obiceiul să se întrunească într-o anumită zi, înainte de a se lumina de ziua, și cântau în versuri un imn lui Cristos, ca unui zeu, și se legau prin juramânt solemn să nu facă nici o faptă rea, să nu tăgăduiască adevarul, atunci când li se va cere să depună marturie despre el”.

Suetonius (65-135 d.C., somitate juridica pe timpul împăratului roman Hadrian) a făcut în anul 120 d.C. două referiri la Cristos:
a) "Întrucât evreii făceau neîncetate tulburări datorită răstignirii lui Chestus (Cristos ?), el i-a expulzat din Roma”.
b) "Nero a pedepsit pe creștini, o clasă de oameni dedați la o superstiție nouă și periculoasă”.

Lucian (scriitor grec, sec.2 d.C.): "…omul care a fost crucificat în Palestina, pentru că a întrodus acest cult nou în lume. În afară de aceasta, primul lor legiuitor i-a convins că toți sunt frați unul cu altul, după ce au păcătuit o dată pentru totdeauna prin tăgăduirea zeilor greci și prin închinarea înaintea înțeleptului crucificat și prin trăirea după legile lui”.

Talmudul
a) "În ajunul Paștilor l-au spânzurat pe Jeshua din Nazareth și vestitorul a mers înaintea lui timp de 40 de zile spunând ca Jeshua din Nazareth urmează să fie împroșcat cu pietre, deoarece a practicat vrăjitoria și a înșelat și a dus în rătăcire pe Israel. Oricine a cunoscut ceva pentru apărarea lui, a fost chemat să vină și să depună mărturie pentru el. Dar nu au gasit nimic în apărarea lui și l-au spânzurat în Ajunul Pastilor”.
b) O altă secțiune din Talmud afirmă că Rabby Simeon ben Azzai a scris despre Isus: "Am găsit în Ierusalim un sul genealogic în care era notat ca "Așa-și-Așa" este bastardul unei femei adultere”.

Coranul îl prezintă pe Isus că pe "Isa ibn Maryam" ("Isus, fiul Mariei"). În Islam, Isus este considerat ca profet, fiul Mariei, născut prin cuvîntul creator al lui Alah, care și-a încheiat misiunea pe pamânt.

Iosif Flavius ne relatează despre Isus următoarele: „Cam în timpul acela (sec. I p. Ch) s-a ridicat Isus,un om înțelept dacă putem să-l numim, fiindcă el era făcător de lucruri minunate,un așa învățător,de la care oamenii primeau adevărul cu plăcere. El a atras la el pe mulți evrei, cît și pe mulți din alte neamuri. El era Hristos și atunci Pilat la sugestia fruntașilor noștri, la condamnat la moarte prin răstignire, cei care l-au iubit de la început nu l-au părăsit, căci el li s-a arătat din nou a treia zi, așacum au prezis prorocii. Ei au prorocit și alte mii lucruri minunate despre el. Și gruparea creștinilor, numiți astfel după numele lui, nu s-a stins pînă în ziua de azi.”180

Referitor la acest pasaj mulți și-au exprimat îndoiala, fiindcă mai există un pasaj a unui text asemănător în limba arabă, care diferă esențial în unele aspecte față de primul pasaj: „În acest timp a fost un om înțelept numit Isus. Purtarea lui era bună și (El) era cunoscut ca fiind virtuos,și mulți oameni dintre evrei și din alte neamuri i-au devent ucenici. Pilat l-a condamnat să moară răstignit. Și cei îi deveniră ucenici nu au abandonat ucenicia lui. Ei au dat de știre că li s-a arătat la trei zile după răstignire, și că era viu; prin urmare, el trebuia să fi fost Mesia, cel căruia profeții îii atribuiseră minuni.”181

Potrivit tradiției Isus s-a născut la Betleem. În timpul guvernării împăratului roman Octavian Augustus (27 a.Cr-14 p.Cr.), care în anul 6 a.Cr. a impus populația Palestinei la recensământ, pentru a se duce evidența contribuabililor. Părinții lui Isus erau Maria și tâmplarul Iosif. 182

Isus și-a petrecut copilăria în Nazaret un oraș din Galilea, de aceia mai târziu va fi numit și Nazariteanul.183

În timpul când Ioan Botezătorul a fost întemnițat, Isus din Nararet își începea activitatea sa de propăvăduitor în Galilea ținutul său de baștină. 184

Isus (ebr. Ieșu, Ieșu ha-Noțri-Isus din Nazaret; 4 î.e.n.-31e.n.), este propăvăduitor evreu din perioada celui de-al doilea Templu. Fondator al unei mișcări religioase creștinismul, care s-a separat de iudaism. Isus este unul din cele trei ipostaze ale lui Dumnezeu, a doua în sfînta treime (Tată-fiu).

Critica științifică, analiza izvoarelor, a relatărilor despre Isus, a făcut ca unii cercetători din sec. XIX să nege însăși existența lui Isus ca personalitate istorică.

După acești învățați Isus ar fi o creație mitologică,preluată din reprezentările vechilor religii din Orientul apropiat: moartea și învierea zeilor.Unii văd debutul lui în totemism,credințe în cultul fertilității și culturi astrale.

Pînă în prezent se duc discuții asupra personalității lui Isus: Isus Hristos este de natură divină, umană, sau le posedă pe ambele.185

Din lucrarea Scurtă enciclopedie a evreilor, se relatează: „că din reprezentările surselor iudaice credința în venirea unui salvator al evreilor, și a întregii umanități (de aici și epitetul grecesc de Hristos, unsul, mesia), precum și primatul normelor etice în ritualurile slujirii lui Dumnezeu, inițiat de vechii proroci evrei a dus la apariția legendarului Isus.

Activitatea sa a apărut pe fundalul antagonismului dintre diferite curente religioase și mituri mesianice cu caracter mistico-politice, larg răspîndite perioadei imediat mergătoare distrugerii celui de-al doilea templu.”186

Multe discuții s-au dus în privința anului nașterii lui Isus: 6 a.Cr, la Betleem în Iudeia.187Născut în anul 4 sau 6 p.Cr.,188 Isus Hristos (9-4 a.Cr-24-29p.Cr). 189

Pentru ajutor Isus și-a ales ucenicii, care pînă urmă au rămas douăprezece.190

Ei erau Andrei, Simon Petru, Ioan și probabil Iacov (fratele lui Ioan), Filip și Nataniel (Bartolomeu)ei au fost primii discipoli,apoi s-au adăugat încă șase:Matei vameșul,Iuda zis Tadeu, Iuda Iscarioteanul, Simon Cananitul, Toma și Iacov. Unsprezece apostoli erau ca și Isus, originari din Galileia. Nataniel era din Cana. Filip, Petru și Andrei erau originari din Betsaida. Petru și Andrei s-au mutat apoi în Capernaum, unde se pare că locuia și Matei. Iacov și Ioan erau pescari și probabil locuiau tot în Capernaum sau în apropiere. Se pare că Iuda Iscariotenul, care mai târziun l-a trădat pe Isus este singurul apostol originar din Iudeia.191

De la începutul predicării sale în Galilea, ținutul său de baștină, Isus anunța o temă foarte iubită de popor pe atunci: propăvăduirea “Împărăției lui Dumnezeu”,“Împărăția lui Dumnezeu este aproape ”.192

Împărăția lui Dumnezeu sau Regatul Domnului,potrivit Bibliei înseamnă putere regală, regalitate și teritoriul unde puterea se executa, ea mai înseamnă și puterea Domnului.

În Vechiul Testament profeții au anunțat instaurarea domniei și întoarcerea apropiată la Ierusalim (Is.51).

În Noul Testament unde Isus anunța Regatul Domnului, el utiliza vocabularul evreesc din perioada contemporană lui. Pentru ei anunțarea Regatului,însemna că Dumnezeu va fi mereu în frunte și va elibera poporul de ocupația romană. Predicile lui Isus nu au răspuns la această tentativă,fiindcă regatul pe care îl propăvăduia nu aparținea acestei lumi. Regatul lui Dumnezeu este inima omului care observă totul.193

Prezența lui Isus pe lângă Ioan i-au maturizat mult ideile despre “Împărăția cerurilor”. Mai mult prin mersul firesc al propriei sale cugetări, decât prin înrâurirea Botezătorului. De aici înainte cuvântul lui de ordine este “Vestea cea bună,” înștiințarea că domnia lui Dumnezeu e apropiată.

Regatul Domnului ocupă un loc central în accepția iudeilor. Așteptarea Regatului Domnului era veche, în Israel era înțeleasă ca eliberarea teritoriilor naționale de sub opresiunea străină. Aceasta a fost și speranța zeloților. Isus nu a ținut seamă de aceste idei apocaliptice, el nu a dat o descriere a Regatului Domnului, dar se ținea însă de apocalipsa iudaică, a venirii iminente. Venirea acestei domnii a binelui va fi o mare răscoală neașteptată. Lumea va părea răsturnată. Starea de acum fiind rea , spre a-ți închipui viitorul, e destul să te gândești aproape la contrariul, la ceia ce există. Cei dintâi vor fi cei din urmă. O ordine nouă va stăpâni omenirea, binele și răul sunt amestecate ca sămînța cea bună și neghina într-un cîmp, Domnul le lasă să crească, împreună, doar ceasul despărțirii forțate va sosi. Împărăția lui Dumnezeu va fi ca o mare aruncătură de voloh, care aduce pește bun și rău ; pe cel bun îi pui în vase iar pe cel rău îi arunci.194

Tema nu era nouă poporului Israel, ea a evoluat și s-a perfecționat continu, “Împărăția lui Dumnezeu” nu ține de viitorul îndepărtat, ea este aproape și simțită. Tot ce servește binelui în lume, îi aparține împărăției Domnului, fiecare care este credincios adevărului își dă seama de aceasta, sau este cetățean al acestei împărății. Cu care aspect al Iudaismului nu ne-am întâlni, oriunde persistă această idea a împărăției lui Dumnezeu,năzuință a sublimului semănată în lume de oameni înnăscuți.

Fiecare credință formal se termină cu o rugăciune dublă, în prima parte cei ce se roagă aduc laudă împărăției lui Dumnezeu, în cea de-a doua parte ei se roagă despre o venire grabnică a acesteia . Rugăciunea, “Ascultă Israel” este simbolul clasic al credinței iudaice, și e explicată de rabinii ca recunoaștere a puterii Împărăției lui Dumnezeu, în cea se-a doua parte ei se roagă despre o venire grabnică a acesteia.

Visul despre Împărăția lui Dumnezeu se înalță peste toate celelate năzuințe ale omului . Omul trebuie să-și de-a seama despre Împărăția lui Dumnezeu , să tindă către realizarea ei, către apropierea zilei când ea se va extinde peste toată lumea, în ochii tuturor oamenilor.

Cînd prorocii au vorbit prima oară despre împărăția lui Dumnezeu să tindă către realizarea ei, către apropierea zilei când ea se va extinde peste toată lumea, în ochii tuturor oamenilor. Prorocii cînd au vorbit prima oară despre Împărăția Domnului, ei au introdus o nouă concepție pe care nu o cunoștea până atunci nici civilizație din orientul antic, ideal pe care mai târziu la împrumutat și cultura clasică occidentală. În afara sferei iudaice oamenii antici nu cunoșteau nici o speranță de viitor, și visau la trecut. Cea mai răspândită închipuire la ei era că lumea se îndreaptă de la veacul de aur din trecut, spre perzanie în viitor.

Vestea Bună despre împărăția Domnului din Iudaism a generat o mare revoluție, modificând speranțele oamenilor în viitor,înălțînd inimile și gîndurile spre năzuințe mai noi. Revoluția este cu atât mai importantă datorită faptului că cu trecerea timpului, visul despre împărăția Domnului a cuprins nu numai pe evrei, ci și toate bisericile și toate confesiunile, iar în cele din urmă a devenit o valoare comună și izvorul de inspirație a tuturor oamenilor credincioși sau nereligioși.

Vis radical schimbat și recizelat care poate fi găsit și la cel mai înverșunat dușman al religiei ca Marx, sau la alți ateiști mai mult sau mai puțin cunoscuți.195

Unii susțin că Regatul Domnului va fi instaurat pe pământ poziție susținută de Martorii lui Iehova și de alte confesiuni. În evanghelie Isus afirmă că “Împărăția mea nu ține de lumea aceasta”.196

Isus propăvăduia o împărăție nu de o conotație pământească cum cred unii, ci una cerească, ce ține de spirit nu de materie.

Potrivit unor pasaje din Evanghelia lui Toma (versiunea coptă), referitoare la Regatul Domnului se spune că „Isus a zis: Dacă cei ce vă îndrumă vă zic „Iată Regatul este în cer, atunci păsările vă vor zdrobi”; ”Dacă el vă va spune Regatul este în mare,atunci peștii vă vor nimici”.Totuși Regatul este în interiorul și exteriorul vostru. Cînd voi îl veți cunoște și voi veți deveni cunoscuți și veți înțelege că sînteți fii Tatălui veșnic. Dacă voi nu îl cunoașteți atunci voi sînteți săraci și trăiți în sărăcie.197

Mesajul lui Isus e apocaliptic. Obiectul său este în primul rînd să anunțe un sfîrșit al al lumii apropiat, iminent, amenințător.

Viziunea apocaliptică a lui Isus este cu totul deosebită.Ea accentuează opozițiile clasice din Apocalipsă dintre evrei și păgîni sau dintre cei drepți și cei răi, devenind sectară. Nu numai că mîntuirea nu-i poate privi decît pe evrei, dar, pelîngă asta, nici ei nu vor fi cu toții mîntuiți.Nu vor scăpa de focul gheenei și de nimicire decît cei care se vor lăsa totul pentru credința lui Isus.198

Evreii din timpul lui Isus nu puteau înțelege un regat ce ține de lumea interioară,ei sperau la un regat divin aici pe pămînt.

Curentele apocaliptice contemporane lui Isus, erau radical schimbate de cele profetice. După manuscrisele de la Qumran, se vede cîtă îndemnare eschatologică poartă aceste curente, baza cărora stătea în ideia unei judecăți fără de milă, îi despărțea pe aleșii legii de fiii neștiutori.199Apostolii, ucenicii lui Isus vor avea un loc important în Regatul Domnului, ei vor judeca cele 12 semeții ale lui Israel.200

Modelul de guvernare a acestei împărățiii nu se deosebește de cel existent pe pământ, în frunte stă regele care este Dumnezeu în rest aceiași ierarhie terestră, fiecare ocupând postul în funcție de merit.201 Cel mai mare să fie cel mai mic. Cea mai mare deosebire și esențială este felul în care se guvernează, aici nimeni nu va fi asuprit, discriminat sau umilit, aici totul va fi ideal.202

Despre componența socială a împărăției domnului aflăm prin intermediul evanghelistului Matei din predica de pe munte sau fericirile.203 Locul în această împărăție este destinat oamenilor din păturile de jos ale populației, pentru cei bogați practic este imposibil să acceadă în împărăția cerurilor: “Este mai ușor o cămilă să treacă prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu.”204 Condițiile de intrare în împărăția lui Dumnezeu sunt schițate pe scurt de Isus Hristos în formă de nouă sentințe, numite “fericiri” după primul cuvânt cu care încep. Sunt nouă căi sau mijloace de desăvârșire creștină. Fiecare începe cu o virtute: smerenia, mila, curățenia inimii, dreptatea, etc., care, dacă sunt realizate în viața aceasta vremelnică, aduc răsplată veșnică. Primele trei fericiri se referă la viața noastră individuală la preocuparea de noi înșine, iar celelalte șase la raporturile noastre cu semenii”.205

Cei care se vor mărturisi săraci și vor pătimi ca să dobândească bogăția adevărată desăvârșirea, vor ajunge sfinți ca Dumnezeu și a lor va fi împărăția Cerurilor.

“Ferice de cei blajini, că a lor va fi moștenirea pământului”. Pământul făgăduit aici nu îi țarina cu brazde, nici împărăția înțesată de cetăți lumești. În limbajul mesianic “a moșteni pământul”, înseamnă a fi părtaș la noua Împărăție. 206

La Matei găsim șapte parabole prin care Isus se referă la împărăția cerurilor.207 Împărăția Domnului este perla cea fără de preț, tezaurul ce a fost descoperit- și sîntem gata să dăm totul pentru a cuceri acest cîmp, acest loc. O sămînță care crește fără întrerupere. Cea mai mică dintre toate semințiile care devine un copac înrădăcinat bine în pămînt și în cer, pe ramurile cărora se așează păsările și îngerii.208

Împărăția lui Dumnezeu sugerată de Isus prin parabole. Ea este perla cea fără de preț, tezaurul ce a fost descoperit și sîntem gata pentru a cuceri acest cîmp, acest loc.209

În secta ce se năștea nu era nici o ierarhie propriu-zisă, toți se numeau frați și Isus înlătura cu desăvârșire titlurile de superioritate robi, stăpâne, tată, el fiind șeful, și numai Dumneze tatăl. Cel mai mare trebuia să fie servitorul celorlalți. Simon Barjona se deosebește între egalii lui, Simon recunoscu primul pe Isus ca mesia (Mc.8,29). Într-o clipă de nepopularitate Isus și-a întrebat apostolii: „și voi vreți să plecați? Simon Petru răspunse la cine am merge? Tu ai cuvintele vieții veșnice.”(In. 6,67:68).

Întâetatea lui Petru era pizmuită de ceilalți apostoli, toți sperau să ocupe un loc de frunte în viitoarea Împărăție propăvăduită de Isus.

Esența regatului ceresc a lui Isus nu înseamnă numai puterea Domnului în ultima vreme, dar și dorințele Domnului de mișcare pe pământ printre oameni. Pentru Isus nu e câtuși de puțin regatul înțeles ca de obicei în Iudaism, el este regatul Domnului: regiune în care totul îi comun, și este ocupat de mulți oameni, care pot să-și găsească moștenirea care nu este unică pentru toți.210

Împărăția cerurilor va fi instaurată cu a doua venire a lui Isus, acest pasaj se întâlnește în Cap XXIV-XXV vezi Matei, cuvântarea eschatoligică despre dărâmarea Ierusalimului și a doua venire a Domnului.211

Din prima zi părerea fundamentală a lui Isus fu întemeerea împărăției cerurilor , care are mai multe sensuri, Isus este un șef democratic voind numai domnia săracilor și a dezmoșteniților . Împărăția cerurilor este înplinirea liberă a vedenilor lui Daniel și Enoch, deseori împărăția lui Dumnezeu este împărăția sufletelor, și mântuirea apropiată este mântuirea prin spirit. 212

În rugăciunea Tatăl Nostru se cere insistent venirea împărăției cerești, adică modelul ceresc, să fie instaurat pe pământ, ca să aducă aici dreptatea și să curme suferințele. 213

Creștinismul născut nu făcea decât să calce pe urmele esenienilor sau ale terapeuților, și a sectelor evreești, întemeiate pe viața cenobitică. Un element “Comunist” intra în toate aceste secte deopotrivă de rău văzute de farisei și de saduchei. Mesianismul cu totul politic la evreii ortodocși, devenea la ei cu totul social. Aceste bisericuțe credeau că inaugurează pe pământ împărăția cerului printr-o viață blândă, regulată, contemplativă, lăsând la ceva și pentru libertatea individului. Utopii de viață fericită, întemeiată pe frăția oamenilor și pe cultul curat al lui Dumnezeu, preocupau sufletele înalte și produceau pretutindeni încercări îndrăznețe, sincere, dar cu puțin viitor.214

În împărăția Domnului se va face o mare înlocuire de rasă. Împărăția lui Dumnezeu e făcută:

pentru copii și pentru cei ce seamănă cu dînșii;

pentru mâhniții acestei lumi, jertfe ale trufiei sociale, care alungă pe cel bun dar umil;

pentru eretici și schismatici, vameși , samariteni, păgâni din Tir și Sidon.215

Regatul lui Dumnezeu propăvăduit de Isus avea un înțeles ce ține de lumea spirituală, de aici probabil și susținerea readusă pe care a întâlnit-o în rândurile palestinienilor. El nu le arată nici o perspectivă de acțiune. Credea convins în minuni cum credea în mediul său, și considera că poate face toate acestea cui ajutorul propriilor puteri de aceia se considera pe sine “Alesul Domnului.”216 Titlul de Alesul Domnului era însușit de mesia, în așa mod Isus și-a atribuit niște denumiri caracteristice mesiei, sau a fost desemnat cu aceste atribuții de către apostoli sau altcineva.

Probabil că Isus a evitat denumirea de Mesia pentru a evidenția deosebirea dintre Vestea cea Bună pe care o predica el și formele naționaliste ale mesianismului evreu. Împărăția lui Dumnezeu nu era teocrația pe care vroiau zeloții să o instaureze cu ajutorul armelor.217

Iudeii din timpul Biblieie au asociat promisiunea despre Mesia cu alte promisiuni din Vechiul Testament. Mesia trebuie să fie din tribul lui Iuda; trebuia să fie din familia regelui David; trebuia să fie născut din fecioară; trebuie să fie din satul mic, Betleem; În preajma timpului lui Mesia, noi-născuți vor fi omorâți; Mesia trebuia să fugă în Egipt; Încă în Daniel, Mesia își va stabili împărăția în zilele împărăției Romane , în primul secol.218 Lista poate continua cu multe alte exemple, toate aceste versete ce conțin mesianitatea lui Isus sunt utilizate de către evangheliști în Noul testament.

De exemplu Nașterea lui Isus în Betleem,219 Refugiul în Egipt și Uciderea pruncilor.220 Unul din cele mai importante atribute ale Mesiei, Isus Fiul lui

David;221 Născut din sămânța femeii;222

Isus Fiul lui Dumnezeu; 223 Isus va fi numit Domn;224 La Matei, Isus este numit Emanuel, pasaj întâlnit și la Isaia(7.14);225Lui Isus ca mesia îi este atribuit de evanghelist Matei titlul de împărat.226

Este întâlnită și tema Mesiei care suferă: “Atunci Pilat l-a slobozit pe Baraba; iar pe Isus, după ce a pus să-l bată cu nuiele l-a dat în mâinile lor ca să fie răstignit ” 227; Mesia va fi batjocorit, bătut și scuipat: “Atunci l-au scuipat în față, l-au bătut cu pumnii și l-au pălmuit.”228Aceste pasaje nu erau noi, ele se găsesc în crate prorocirii lor lui Isaia;229 Mesia va fi răstignit între doi tîlhari.230

Potrivit evangheliștilor Isus a sfidat moartea, înviind a treia zi după ce a fost răstignit;231 Isus, mesia creștinilor s-a înălțat la ceruri, și este așteptat să vină a doua oară cu slavă ca să judece viii și morții.232

Misiunea lui Isus trebuie privită în contextul mesianismului, unde se vorbea despre venirea lui Ilie, feciorul lui David, fiul omului, despre eliberarea din înghesuiala necredincioșilor,și venirea unei lumi noi. Interesul crescând către destinul unui singur om, împreună cu necesitatea dreptății divine pe calea darului și a răzbunării, creează viziunea despre învierea morților. Acest studiu fariseic a fost susținut de Isus contra saducheilor care au neglijat idea învierii. 233

Persistă întrebări dacă Isus singur s-a considerat Mesia, sau el totdeauna s-a presupus pe sine ca Mesia, hotărîndu-se să se arate ucenicilor și poporului?

Probabil că împrejurările externe, proveniență unui mediu de așteptare în care s-a năîscut și a fost educat precum și alte evenimente i-au insuflat că el este Mesia.

Posibil că conștiința s-a religioasă să fi evoluat treptat în stereotipul Mesiei. El trebuie să se fi considerat pe sine Mesia care recunoaștea renașterea religiei și a moralei, relația cu poporului Israel, principalul fiind eliberarea sa prin ajutorul miraculos lui Iahve de ocupația străină, și asigurarea unei păci divine. Dacă el s-a raportat la această idee mesiaică, noi nu putem să o contrapunem cu conștiința sa religioasă originală. Lui nu i-a reușit a trece peste măreția farmecului ei, dacă din contra a transpus această idee în viață și în faptele sale, atunci e clar că conștiința sa religioasă de acum reușise să se întărească destul atunci când el a stat să o cizeleze.

Dacă cerem să ni se prezinte în ce stare se află caracteristica religioasă originală a conștiinței lui Isus, pe lângă prezentarea națională a Mesiei, chiar și tradiția bisericească și teologii din prezent ne vor trimite la evanghelia gândurilor învățătorului său , adică sinceritatea profundă a lui Isus în legătură cu el și relația sa cu Dumnezeu.234 Isus se prezinta ca mesia, însă nu ceia ce așteptau contemporanii săi. El anunță că va suferi și va muri . El se identifică cu servitorul care spală picioarele oaspeților. Împărăția sa nu era una lumească, în ochii săi conta prezența lui Domnului în noi și iubirea aproapelui . Alții sperau la o eliberare cu un caracter național , însă el propăvăduia iertarea păcatelor și anume salvarea umanității întregi; de aici și incapaciatatea de a înțelege a contemporanilor săi.235

A doua venire a Mesiei adică a lui Isus este punctul cardinal al învățăturii lui Isus. Vechea biserică înțelegea Mot-a-mot, și motivau venire urgentă a lui Isus prin lipsa de credință.

A doua venire va fi însoțită de chinuri și durere sau cum mai sunt “Chinuri mesianice”. Informații asupra acestei teme găsim la Mt 24: 15-35.

Elementul catastrofei rămâne trăsătura reală a dialecticii utopiei după distrugerea și chinurile nașterii epocii mesianice. Catastrofa a devenit un moment de neînlăturat a mesianismului, care ulterior a devenit o obsesie strașnică și chin, privită des ca prevestire a ispășirii, Era nu numai o consolare care înlătura chinurile de nesuportat, dar și interpretarea unui mediu istoric concret, în lumina unei situații dialectice tradiționale a credinței mesianice.

Chinurile predecesorilor procesului eschatologic erau luate atît de serios, încât orice înțelept al talmudului își exprima credința tradițională în perioada mesiei cu următoarele cuvinte: “fie că el să vie , dar eu nu doresc să fiu martorul acestei veniri.”

Haosul acestor idei se evidențiază nu numai în cărțile apocaliptice ale Bibliei, dar și în Noul Testament mai ales prin descrierile ce se raportează la Isus și ucenicii săi, și la diferite cuceriri din Ierusalim. 236

Moartea lui Isus Hristos nu a adus cu sine sfârșitul comunității pe care el a fondat-o. În așa mod credința în Isus ca mesia s-a întărit din interior.237

Viața lui Isus a fost remarcată mai mult după moartea sa. Unii istorici evocă învierea lui Isus, alții biserica creștină,care trăia împreună cu el. Învierea lui Isus pune în discuție o întrebare,care nu aparține numai istoriei,dar ține și de domeniul credinței. Este un fapt transistoric și o dogmă,care s-a finisat cu separarea oamenilor în credincioși și necredincioși. Evangheliștii însăși au simțit persoana lui Isus,viața lui, faptele, și mesajul prin prisma învierii. Acest Hristos la transformat pe Isus în Istorie.238

A doua zi după moartea lui Isus, un grup de discipoliau crezut necesar de neutralizat dispariția învățătorului lor și s-au manifestat. Ei au proclamat învierea . Pentru că ei încă nu se numeau creștini, timpurile noi aveau să vină : Isus mort și înviat , și spiritul lui va acoperi tot pământul , vechea promisiune de salvare dată de Dumnezeu poporului evreu se împlinea.

O mișcare mesianică venea să se nască. Evreii discipoli ai lui Isus trăiau în spiritul său.

Ierusalimul orașul central era același atât pentru discipolii lui Isus , cât și pentru toți frații lor evrei. La baza însă se reflecta o altă relație cu Dumnezeu, și desigur primele divirgențe “ Israeliții ascultați”, Isus din Nazaret, acest om în care Dumnezeu a avut încredere și-a făcut minuni prin El, voi la-ți chinuit și răstignit, dar Dumnezeu la înviat.239 Evreii săraci și vagabonzi purtau cu ei religia lumii,acești oameni necăjiți visau în mizeria lor la Regatul Domnului, sperînd că Dumnezeu îi va găsi și îi va mîngîia.240

În Faptele Apostolilor se relatează că: ucenicii lui Isus sperau la o revenire grabnică a lui Isus, ca el să instaureze Regatul său: “Doamne în vremea aceasta ai de gând să așezi din nou Împărăția lui Israel?”241 Din această frază putem să desprindem că mesianismul înțeles de ucenici, nu este așa de universal, se observă vechea concepție evreiască asupra Mesiei și a împărăției acestuia.
Comunitatea creștinilor din Ierusalim ca și restul evreilor împreună așteptau venirea mesiei într-un viitor apropiat. Când s-a văzut că optimismul s-a mai potolit în venirea grabnică a Mesiei în rândul contemporanilor lui Hristos, ei au păstrat totuși dovezile acestei așteptări în sursele lor orale și scrise pe care și-au fixat învățătura credinței. 242

La fel ca Petru care la recunoscut primul pe Isus ca Cristos. Primii creștini afirmau un model sau altul în care Isus era Christosul, capabil să transforme inimile și să ierte păcatele. Spirit ce se va manifesta și la discipolii săi, lor le va da putere de a face vindecarea, și vor alunga demonii într-o lume chemată pentru a fi refăcute în totalitate la întoarcerea domnului Isus, crdedincioșii primelor ore așteptau cu putere reîntoarcerea apropiată a domnului lor.

El va veni să domine puterea răului și va instaura definitiv . Regatul său “Marnatha” rugăciunea primilor creștini ce semnifica în aramaică “Domnul nostru vine !”243

Isus nu are dimensiuni politice, el nu a dus independența Israelului, el este adevăratul uns al Domnului, trimis pentru a anunța (vestea cea Bună), și de a instaura Regatul Domnului printre oameni. De aceia discipolii săi l-au numit „Christos” Isus Cristos este și Isus Mesia și numele său a devenit propriu, foarte utilizat de Pavel, și de liturghie. 244

Ucenicii lui Isus au încercat singuri să implanteze în viață principii de organizare după modelul Regatul lui Dumnezeu: Comuniunea frățească, bunurile erau împărțite echitabil, ajutorul reciproc etc. 245

Putem afirma că ucenicii pregăteau trenul pentru instaurarea Împărăției cerești promisă de învățătorul lor. Discipolii însăși afirmau că nu este ușor de întrat în împărăția lui Dumnezeu, pentru aceasta trebuie să trecem prin multe necazuri. 246

Ucenicii își dădeau bine seama că mărturiseau credinței lor în Isus, nu-I va scuti de neplăceri atât din partea conaționalilor, cât și din partea neamurilor.

Izbăvitorul sau salvatorul cum mai este desemnat Isus, va veni din Sion ca să mântuiască Israelul.247 De la Pavel aflăm că “Împărăția lui Dumnezeu nu constă în vorbe, ci în fapte.248

La întrarea în „Nouă Împărăție” propăvăduită de Apostolul Pavel nu se va ține cont de apartenență etnică: “Aici nu mai este nici grec, nici Iudeu, …nici Barbar, nici Schit”, nu va conta nici apartenența socială, “nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul și în toți.”249 Cei evlavioși, curați și drepți vor deveni cetățenii unei singure împărății, nu aici pe pământ, ci în ceruri. 250

Pentru a întra în regatul Domnului nu este necesar să mori. Cei în viață pot să spere la venirea sa. În acest regat cei care au supravețuit ca și cei înviați din nou cu corpul se vor bucura împreună de viață. 251 În tesaloniceni se menționează că cei în viață nu vor avea o superioritate înaintea celor morți cu corpul. 252 Locuitorii împărăției sînt fii ai luminii, ai bunăstării și curățeniei sufletești și totodată trupești.253 Erau unii care spuneau că împărăția Domnului ar fi venit atuncea în timpurile apostolice, zvonul a fost infirmat de către apostolul Pavel.254

În schimbul împărăției oamenii trebuie să se închine în fața suveranului care este Dumnezeu, să fie cu frică și evlavie și să trăiască după principiile propăvăduite de Dumnezeu prin Isus Hristos. 255

Iudeii au rămas în continuare să se țină de naționalismul lor în forma naivă. Revelația creștină după Ioan a servit evreilor apocaliptici din timpul blocadei și după căderea Ierusalimului model analog care le-au permis să formuleze propriile curente mesianice.

Asemenea apocalipse sînt: a lui Baruh, și cartea a patra a Ezderei.

Baruh zicea că: mesia va aduna toate neamurile și unora din ele, care se supun urmașilor lui Iacov, le va da viață. Celelalte popoare care au asuprit Israelul vor muri. Mesia va sta pe tron și va guverna în dragoste veșnică, natura va dărui tot cei necesar chiar și vin, morții vor învia și se vor organiza.

În cartea a patra a Ezderei autorul dezvoltă gânduri asemănătoare: Mesia va veni și va trăi 400 de ani și împreună cu toți oamenii va muri. Apoi vor învia toți și vor fi judecați. Celor drepți le va da pace și bucurie de șapte ori mai mult, iar celor păcătoși le va da osândă. Putem observa că aceste puncte se deosebesc cu puțin de ideile primelor creștini, toate au speranța iudaică comună 256

Revelația lui Ioan aduce idei interesante despre modul de guvernare în împărăția cerească. Primii creștini erau convinși sau cel puțin sperau la o venire grabnică a împărăției Domnului.257 Împărățiile pământului în frunte cu împărații lor nu au nici o valoare, peste ei stăpânul suprem este Domnul.258 De aici rezultă autoritatea mare pe care o are Regatul Ceresc. Regatul în cauză dă garanții sigure, este stabilit și veșnic, pe când împărățiile pământești sunt nesigure și instabile, care până la urmă dispar și puțini își mai aduc aminte de ele .

În Capitolul 4 al Apocalipsei ne este prezentată structura de guvernare a Regatului. Rolul instaurării Regatului lui Dumnezeu îi aparține lui Isus, care va avea o echipă compusă din o sută patruzeci și patru de mii de părtași, reședința va fi pe muntele Sionului cel ceresc.259

Împărăția cerească nu va fi instaurată brusc , ea va parcurge anumite etape: în prima etapă Isus Hristos va veni și va domni o mie de ani.260 Va urma apoi împărăția Satanei, care fiind la sfârșit își va intensifica lucrările sale demonice cu mai multă ardoare, fapt ce nu va împiedica cu nimic procesul de instaurare a împărăției cerurilor. În final după ce vă fi instituită împărăția Cerurilor, lumea va cunoaște transformări radicale: “Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou pentru că cerul dintâi pieriseră și marea nu mai era.”261 Ierasulimul este prezentat ca un oraș ideal. În Împărăția care se va instaura nu va exista asuprire, oameni vor dobândi fericirea pe care au avut-o și pe care au pierdut-o primii oameni Adam și Eva ; Domnul va șterge orice lacrimă din ochii lor; Și moarte nu va mai fi; Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. Templul care până acum era sfânt, foarte important la evrei. În viziunea creștinilor în împărăția cerurilor Templul își pierde importanța.262

Petru va avea poate cel mai important rol din ei pentru că primul la recunoscut pe isus ca Mesia; 263Lui îi vor reveni cheile acestei împărății.264

În împărăția cerurilor “Nu va mai fi noapte, și nu vor avea trbuință nici de lampă, nici de lumina soarelui…”265 Dumnezeu îi va scuti pe oameni de grijile și nevoile lumești.

Mesia la evrei are un caracter național, el este cel ce va supune popoarele sub puterea Iudeii, tot el va aduce pacea și va înlocui putera Romei și a popoarelor asupritoare. Mai mult ca orcînd, evreii sînt conștienți că lumea nu este încă izbăvită, că atîta timp cît se va face auzit un strigăt de durere venindde la indiferent ce oameni, va trebui să facem eforturi, în concordanță cu fidelitatea religioasă și etica față de Torah, cu toți drepții popoarelor, cu toți cei ce se revindică din Avraam, pentru a merita ca Dumnezeu să grăbească apropierea sosirii lui Messia.266

La creștini Mesia este nu numai împotriva asupritorilor romani, ci a tot felul de asupritori, el este un Mesia social.267

Mesianismul creștin este unul de factură universală, depășind canoanele tradiționale ale iudaismului ce prevedea un mesianism strict doar pentru poporul evreu. La creștin sa depășit acest stadiu fapt ce ia permis ulterior să evolueze într-o religie mondială, la aceasta se adaugă și prezența însăși a Imperiului Roman.

Mesianismul creștin s-a răspîndit rapid datorită esenței sale umaniste, fiind asociat cu religia robilor și a celor oropsiți.

Creștinii nu așteaptă pur și simplu venirea salvării divine, ei știu că Isus deacu s-a arătat oamenilor și a suferit pentru ei, sîngele său spălînd păcatele, cred că el a înviat, și că va veni din nou, ca să instaureze dreptatea și să alunge răul.268

Mesianismul a schimbat lumea, el a lovit în toate celelalte concepte antice unde se pune preț pe forță și frumusețe, lea dat umililor un sentiment că nu trăiesc în zadar și că viața lor are sens, fiindcă cineva îi iubește și îi așteaptă într-o împărăție a lor bazată pe echitate socială, unde cei drepți și nedrepți î-și vor primi răsplata fiecare după faptele sale.

Mesianismul creștin a cucerit teren într-un Imperiu mare care era cuprins de o criză social, moralo-religioasă. Vechile zeități s-au dovedit neputincioase în fața unui păstor blînd și drept care are grijă de turma sa.

Concluzii

Din cele relatate mai sus conchidem că mesianismul (credința în venirea unui salvator) atît cel iudaic cît și cel creștin au o bază social-politică comună, aspecte asemănătoare, dar și unele deosebiri.

Destrămarea regatului unit în cele două state rivale, care purtau între ele războee interminabile pentru supremație, a provocat ruinarea masivă a oamenilor muncii, o bună parte a căreia cădea în robie pentru datorii.

Pe fundalul pauperizării populației și acutizării contradicților sociale în Palestina a luat naștere un curent social-religios numit mișcarea prorocilor, care condamna exploatarea nemiloasă a poporului de jos. Primii care s-au pronunțat împotriva nedreptăților sociale au fost prorocii Ilie și Amos.

Mișcarea prorocilor capătă amploare foarte mare după cucerirea Israelului de către Asiria (722 a.Cr.) și a Iudeei de către Noul Babilon (587 a.Cr.). Asuprirea socială se complică acum cu jugul străin. Pe arena mișcării prorocilor apare profetul Isaia, considerat adevăratul întemeetor al mesianismului. El primul a promovat ideea unui salvator din neamul lui David care va elibera de sub oprimarea străină nu numai poporul iudeu, dar și pe alte neamuri, care nu l-au asuprit pe Israel.

Prorocul perioadei exilului Ieremia conține ideile lui Isaia. La el, Mesia, pe lîngă faptul că este fiul lui Dumnezeu este și descendentul regelui David.

Mesianismul iudaic în linii majore, are caracter național, vizează numai salvarea poporului evreu de sub dominția străină, și va crea din el un cîrmuitor peste alte neamuri. Mesia în tradiția iudaică poate fi și o persoană pămîntească, cu condiția să aducă izbăvire poporului iudeu. Mesia la evrei încă nu a venit și este așteptat în continuare.

Ideea salvării celor oprimați și suferinzi de către trimisul lui Dumnezeu, apărute în condițile societății iudaice, a generat mesianismul creștin relatat în Noul Testament.

Pe lîngă idei și practici comune mesianismul creștin spre deosebire de cel iudaic a căpătat conținut universal. Isus Hristos, Mesia creștinilor, a promovat idei general umane, a pătimit pentru întreaga omenire, a fost răstignit, a înviat și este așteptat să vină a doua oară cu slavă ca să întemeeze aici pe pămînt paradisul.

Bibliografie generală

A. Izvoare

Biblia

Flavius Iosif, Antichități Iudaice (fragmente) // McDowell Josh, Mărturii care cer un verdict, Here’ s Life Publishers, NC. Wheaton IL SUA, 1992

Manuscrisele de la Marea Moartă (fragmente) // Originile creștinismului, Polirom, Iași, 2002

Флавий Иосиф, Иудейские Древности, Том 2, Беларусь, Минск, 1994

Рукописи Мертвого Моря (fragmente) // Палестинский Сборник, 24(87), Наука, Ленинград, 1973

B. Literatură

Cel mai mare om care a trăit vreodată, Watch Tower, Roma, 2002

Chalier Chaterine, Faessler Marc,Judaisme et Christianisme l’ecoute en partage, Cerf, Paris,2001

Chavot Pierre, Potin Jean, L’Abecedaire du Christianisme, Flammarion, Paris 2000

Delumeau Jean, Des religions et des Hommes, Livre de poche, Paris, 1999

Delumeau Jean, Religiile Lumii, Humanitas, București, 1996

DEX, Univers encyclopedic, București, 1998

Dictionaire Encyclopedique du Judaisme, Robert Laffont S.A., Paris-1996

Dicționar Biblic,Societatea Misionară Română, Editura ”Carte Creștină”, Oradia ,1995

Dicționar Enciclopedic de personaje biblice, Editura Enciclopedică, București 1996

Dicționar Enciclopedic Ilustrat, Cartier, 2004

Dictionnaire des Mots de la Fois chretiene, Cerf, Paris, 1992

Edmond Jacob, Vechiul Testament, Humanitas, București, 1993

Eisenberg Josy, O istorie a evreilor, Humanitas, București, 1993

Eliade Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol II, Universitas, Chișinău, 1992

Encyclopedia Universalis, Encyclopedia Universalis France S.A., 1996

Fouilloux Danielle, Dictionnaire culturel de la Bible, Cerf, Paris,1990

Gerard Andre-Marie, Dictionnaire de la Bible, Robert Laffont S.A., Paris, 1989

Grand Larouse Universel, Larouse, Paris, 1993

Johanson Paul, O istorie a Evreilor, Hasefer, București,2001

Lamaître Nicole, Dictionnaire Culturel du Christianisme, Nathan, Paris,1994

Marile religii, editura Orizonturi

McNeil William H., Ascensiunea Occidentului, Arc, Chișinău, 2000

Nouailhat Rene, Histoires des Religions: La genese du christianisme, CNDP, Paris,1990

Odelain O., Dictionnaire de nomes propres de la Bible, Cerf, Paris, 1996

Papini Giovanni, Viața lui Isus, Ago-Temporis, Chișinău, 1991

Paul Andre, La Bible, Nathan, Paris-1998

Premiers Chretienes, Premiers martyrs, Pierre-Maria Beaude, Gallimard,Paris, 1993

Renan Ernest, Histoire des Origines du Christianismes: Saint Paul, Robert Laffont, Paris, 1995

Renan Ernest, Histoire et parole,Robert Laffont S.A., Paris,1984

Renan Ernest, Viața lui Isus, Universitas, Chișinău, 1991

Sardi Francesco Saba, Le Grand Livres des Religions, Deux Coqs D’or, Paris, 1992

Studiul Noului Testament, Mănăstirea Noul-Neamț, 2000

Амусин И. Д., Рукописи Мертвого Моря, Академии Наук СССР, Москва, 1961

Амусин И.Д., Кумранская обшина, Наука, Москва, 1983

Белинкий М. С., Иудаизм, ИПЛ, Москва, 1966

Верешагин Е., Азия и Африка Сегодня, № 3, Академий Наук, Москва, 1994

Галут, Геула и Еврейское Государство, Библиотека Еврейской Мысли. Иерусалим, 1886

Грант Майкл, История древнего Израиля, Терра, Москва, 1998

Донини Амброджо, Люди, идолы и боги, Госполитиздат, Москва, 1962

Донини Амброджо, У истоков Христианства, Политиздат, Москва, 1989

Елисаветский Стер И., История Еврейского Народа, Учебное пособие, Киев, 2000

История Еврейского Народа от талтудической эпохи до эпохи Эмансипации, Библиотека-Алия, Иерусалим, 1994

Кауфман И., Еврейская История и Религия, Библиотека–Алия, Иерусалим, 1990

Кауцкий Карл, Происхождение Християнство, Полиздат, Москва,1990

Краткое Еврейская Энциклопедия, Том 3,5, Еврейский Университет, Иерусалим, 1986

Oчeрk Историй Еврейского Народа, Частъ I, Библиотека-Алия, Иерусалим, 1990

Рот Сесилъ, История Евреев, Библиотека–Алия, Иерусалим, 1967

Социалъная жизнъ и Социалъные цености Еврейское Народа, АМ Овед и Библиотека –Алия, Иерусалим, 1977

Стейнберг Милтон, Основы Иудаизма, Библиотека-Алия, Иерусалим, 1991

Уитнесс Ли, О Личности Христа, Живой поток, Москва, 1991

Флуссер Давид, Исус, Урал LTD, 1999

Фролов Э.Д., Христианство, Лениздат, Ленинград, 1988

Штраус Давид Фридрирх, Жизнь Иисуса, Республика, Москва, 1990

www.eltauniversitate.ro

www.geocites.com

www.referate.ro

www.sabii-de-toledo.ro

www.sourcelight.ro

www.studiatibibilia.ro