Simboluri Si Imagini ale Puterii în Orientul Antic

CAPITOLUL I

Specificul culturii egiptene

I. 1 Evoluția istorică a civilizației egiptene

Egiptul antic a fost unul dintre cele mai vechi leagăne de civilizație umane. S-a dovedit a fi totodată leagănul de artă cu cea mai lungă durată din antichitate. Istoria civilizației Egiptului antic are o continuitate ușor de urmărit, în cele trei milenii de la sfârșitul mileniului al IV-lea î.e.n., când Egiptul este constituit ca stat, până în secolul al VI-lea î.e.n. când, în 525 î.e.n. invazia perșilor pune capăt dinastiei saite și totodată, culturii Egiptului antic.

„Apărut în deșert, Egiptul era la o suficientă distanță de tulburările Orientului Apropiat. După ce s-a constituit civilizația egipteană s-a dovedit a fi destul de stabilă, conservatoare și longevivă. Deși au existat schimbări în viața țării, acestea au fost atât de lente, încât popoarele antice vedeau Egiptul ca o societate misterioasă, fără vârstă.”1

Egiptul este țara cea mai veche din lume, iar vechimea și măreția sa, precum și misterul care l-a învăluit timp îndelungat au stârnit întotdeauna un interes deosebit- o țară recunoscută astăzi ca fiind izvorul viu al civilizațiilor clasice și de care suntem prin urmare, în parte, dependenți.

Egiptul a reprezentat cel mai lung parcurs cunoscut până astăzi al unei civilizații originale, care a rezistat influențelor străine, reprezentând o ideologie, un întreg sistem de gândire, zămislit treptat pe malurile Nilului și care a oglindit înalta spiritualitate a unui popor deosebit.

Un istoric grec a denumit foarte inspirat Egiptul ca „Darul Nilului”. Locurile propice așezărilor oamenilor erau pe malurile fluviului Nil care parcurge sute de kilometri prin deșert, vărsându-se în Marea Mediterană printr-o deltă. Spre deosebire de alte râuri, Nilul se revarsă și se retrage anual, lăsând în urmă un sol foarte bogat, fertil, astfel încât cei care au trăit acolo, au putut construi un sistem de irigare bine proiectat. Indirect fluviul Nil a contribuit la realizarea capodoperelor arhitecturale fără precedent. Primele izvoare scrise ale istoriei Egiptului datează din anul 3000 î.e.n., din vremea când Menes sau Narmer, regele Egiptului de Sus (de Sud) prin cucerirea Egiptului de Jos (Delta) a unit cele două state.

De-a lungul istoriei Egiptului s-au succedat 33 de dinastii iar istoria civilizației și culturii egiptene poate fi divizată în șase mari perioade:

1. Sfârșitul mileniului al IV-lea – 2800 î.e.n.- dinastiile I și a II-a- perioada predinastică

2. 2800- 2400 î.e.n., Imperiul vechi- dinastiile III-X.

3. 2400- 1600 î.e.n. Imperiul de mijloc- dinastiile XI-XIV (spre 1700 î.e.n. domnirea Hicsoșilor care au fondat dinastiile a XV-a și a XVI-a.

4. 1600- 1080 î.e.n., Imperiul nou (dinastiile a XVII-a – XX-a).

5. 1080- 525 î.e.n. Dinastiile XXI- XXV. Slăbirea și decăderea imperiului.

6. 525- 332 î.e.n. renașterea saită (dinastiile XXV-XXX).

Între anii 332- 30 î.e.n., s-a afirmat perioada elenistică sau ptolemeică iar între 30 î.e.n.- 395 e.n., perioada romană; în anul 641 este afirmată dominația islamică, perioadă în care Alexandria rămâne capitala Egiptului- una dintre plăcile turnate ale civilizației mediteraneene.

Sistemul politic al statului sclavagist egiptean s-a bazat, la început, în dinastiile I- II, pe dictatura regalității și apoi în perioada dinastiei a III-a până în timpul dinastiei a XXX-a, de-a lungul celor trei milenii de existență, pe cea a imperiului.

„Era necesară, pentru ca organizarea statului egiptean să reușească, de centralizarea puterii, ceea ce a dus, în cele din urmă la agregarea unor societăți prestaționare (sau tributare). Primele concentrări de putere- ilustrate de cele dintâi construcții monumentale- sunt templele și palatele, ale căror depozite și ateliere vădesc exercitarea unui control asupra proceselor de producție; aceste nuclee palațiale aveau și o funcție redistributivă. Aceste structuri socio-politice vor modela marile civilizații orientale.”2

Elementul fundamental care conferă unitate marilor civilizații orientale nu este de natură culturală, ci de natură structurală.

Caracteristicile civilizației egiptene depindeau de condițiile locale, de cultura geografică, geologică și climatică, ca și cele create de oameni, de diferite grupuri etnice și de amestecul dintre rase. Fiecare dintre marile civilizații orientale- născute în Mesopotamia, în Egipt și în valea Indusului- a avut o fizionomie distinctă, în pofida schimburilor de influențe și a intervențiilor străine. Dar chiar și istoria evoluției lor constituie o dovadă a dependenței lor de factori locali și de mediul înconjurător.

Progresele economice au fost consecința urbanizării și a centralizării puterii însă dezvoltarea modurilor de producție, favorizată de suverani și de cler, servea, în definitiv doar acestora. Exigențele excesive ale palatului și ale templului, ca și împărțirea populației în categorii sociale, au generat un sistem sever de exploatare, adesea inuman. Unicul mod de guvernare a fost despotismul, care se sprijinea pe cler și pe puterea militară. Suveranul, ocrotit de divinitate, pretindea o supunere absolută, pe care nu a putut-o tempera nici un fel de evoluție politică.

Geneza statului egiptean a dezvoltat și a diversificat o birocrație care constituia o mașinărie esențială a statului. Exploatarea categoriilor nevoiașe de către o minoritate de privilegiați, care, în vechile orașe-state egiptene, a putut favoriza apariția și înflorirea civilizațiilor orientale, devenea unul dintre factorii principali ai paraliziei care lovea în mileniul I a. Chr. universul respectiv.

Viața religioasă degajă un aer de obsedantă neliniște. În perioada antică regele este privit ca un zeu, deși denumirea de faraon, care înseamnă, Casa morții, s-a răspândit doar în Era nouă a Imperiului. Dacă suveranul era atotoputernic pe pământ, divinitatea era, și ea, exigentă și redutabilă. Panteoanele erau, firește, diferite, potrivit popoarelor respective, și au suferit anumite modificări datorită conjuncturilor politice. Dar exigențele zeilor au rămas tot timpul aceleași. Omul Egiptului antic trebuia să aibă cea mai mare grijă ca să nu încalce regulile cultului. Marea problemă rămânea tălmăcirea semnelor pe care zeii le trimiteau pe pământ în mod constant. Avem de-a face în lumea egipteană cu o disciplină de o surprinzătoare complexitate care se baza pe secole întregi de observație și prescria reguli de interpretare a semnelor prevestitoare.

Religia egipteană era foarte complicată și se concentra mai ales pe viața transcendentală. Pentru viața fericită din lumea de dincolo, ei vroiau să păstreze corpul intact, ceea ce a dus la dezvoltarea unor tehnici de mumificare, pentru a conserva corpurile domnitorilor. A apărut în societatea respectivă o structură socială administrativă și preotească foarte puternică.

Arta egipteană a fost dominată, mai mult decât oriunde și mai mult decât orice, în lumea veche, de ideologia religioasă. În artă totul ilustra o idee religioasă sau de autoritate statală. Sensurile ideologice ale artei în Egipt erau strict comandate și impuse prin puterea păturii clericale și a tronului faraonic. Arta era multiformă și nu putea fi redusă la simple definiții. Religioasă, monarhică, dinastică, scopul esențial al artei va fi preamărirea persoanei suveranului și celebrarea atotputerniciei zeului. Arta se va fixa în canoane și formule care nu vor varia câtuși de puțin cu timpul.

„Pe timpul Imperiului (2600- 215 î.e.n.) Egiptul a fost un stat foarte puternic și preocupat exclusiv de problemele interne. Construcțiile de piatră au început imediat, cele mai vestite monumente fiind uriașele morminte regale, piramidele.”3

Lângă Memphis, capitala din acea vreme, se ridica piramida din Sacarra, care a fost construită pentru faraonul Djoser, după proiectul realizat de cancelarul și arhitectul principal al acestuia, Imhotep, primul arhitect căruia se cunoaște numele. El a devenit mai târziu zeul medicinei. Cea mai mare piramidă este cea a faraonului KHEOPS (KUFU) din Ghiza. Deși erau orientate exact după punctele cardinale, au fost construite cu mijloacele cele mai primitive.

În Era Centrală a imperiului (1950- 1785 î. e. n.) Egiptul a fost reunificat. Capitala a fost mutată de la Memphis în Egiptul de Sus la Theba. Valea Regilor este locul unde sunt înmormântați mulți suverani, iar Karmak și Luxor au devenit locul construcțiilor unor lăcașuri de cult, gigantice.

Tutankamon este numele unui alt faraon extrem de tânăr, care a ajuns pe tronul Egiptului la numai zece ani și care a domnit câțiva ani. A fost înmormântat în Valea Regilor și mormântul său a fost acoperit de sfărmăturile din construirea cavourilor următoare.

Cu 3000 de ani mai târziu, în anul 1922 s-a descoperit mormântul lui Tutankamon umplut până la refuz cu comori. Astfel a devenit Tutankamon cel mai renumit faraon al Egiptului antic.

Ramses al II-lea a început ridicarea unor construcții mărețe, atunci a fost construită Hala de la Karnac, Porticul Templului și Templul de stâncă din Abn Simbel. Războaiele lui Ramses au epuizat Egiptul, care după moartea faraonului a început să decadă.

În anul 525 î.e.n., Egiptul a devenit parte a Imperiului Persan, mai târziu fiind cucerit de Alexandru cel Mare. Independența Egiptului a luat sfârșit o dată cu moartea Cleopatrei.

I. 2 Istoricitatea culturii egiptene

Marele istoric antic Herodot, supranumit „părintele istoriei”, afirma în secolul al V-lea î. Hr. despre Egiptul pe care îl cunoscuse nemijlocit că „egiptenii trăiesc sub un cer care este al lor propriu; țara lor este redată de un râu a cărui natură diferă de aceea a tuturor celorlalte fluvii; în fine ei au stabilit datini și obiceiuri opuse, în cea mai mare parte din ele, celor ale restului oamenilor.” 4

Nimic mai adevărat pentru că și astăzi, călătorul ce străbate meleagurile din Valea Nilului, poate redescoperi originalitatea civilizației egiptene, ce se vădește în momentele ce ne-au rămas și astăzi în picioare: celebrele Piramide din Ghizeh, mormintele din Valea Regilor, Templele de la Karnak, Luxor, Teba și Abydos.

Arta egipteană și monumentele colosale au atras prin frumusețea lor tainică și misterioasă, prin splendoarea lor enigmatică, nu numai pe vechii greci și romani dar și pe toate generațiile ce s-au succedat până astăzi, fiind fascinați de cultura egipteană, pe care au cunoscut-o și au aprofundat-o: Thales, Pitagora, Herodot, Platon, Solon, Licurg și Plutarh.

Toate vestigiile arheologice, cum ar fi complexul de la Gizeh, Templul din Karnak, sutele de morminte din necropola regală „Valea Regilor”, ar fi rămas cumva misterioase, mai misterioase de cum sunt, dacă vechii egipteni nu ar fi împodobit templele, basoreliefurile, frescele, statuile cu relatări scrise despre faraoni, zei, ostași, oameni simpli.

Vechii egipteni au avut întotdeauna un simț aparte pentru opere grandioase și eterne. Faraonii care erau considerați personificări ale zeităților doreau să rămână în eternitate și a existat de-a lungul a mii de ani o cursă pentru cel mai măreț edificiu, începând de la mastabele din cărămizi nearse, trecând spre piramidele din treaptă și terminând cu monumentala piramidă a lui Kheops.

„Toate aceste mărețe edificii făcute să dureze un mileniu nu ar fi avut sens dacă egiptenii nu ar fi deținut arta scrisului pentru a transmite posterității mesajele lor de dincolo de moarte.”5

Necesitatea primordială care a dus la apariția scrisului este dificil de precizat. Cert este că societatea egipteană era una prosperă, prosperitate garantată de revărsările anuale ale Nilului, de sistemul de îndiguiri și irigații pe care îl foloseau. Astfel, a putut să apară un excedent alimentar, o diviziune a muncii, primele așezări urbane. Datorită faptului că întreg pământul Egiptului aparținea de drept Faraonului și datorită centralizării timpurii a statului egiptean, faraonul prin reprezentanții săi nomarhii (existau 42 de nome) a dorit să țină o evidență a recoltel ar fi avut sens dacă egiptenii nu ar fi deținut arta scrisului pentru a transmite posterității mesajele lor de dincolo de moarte.”5

Necesitatea primordială care a dus la apariția scrisului este dificil de precizat. Cert este că societatea egipteană era una prosperă, prosperitate garantată de revărsările anuale ale Nilului, de sistemul de îndiguiri și irigații pe care îl foloseau. Astfel, a putut să apară un excedent alimentar, o diviziune a muncii, primele așezări urbane. Datorită faptului că întreg pământul Egiptului aparținea de drept Faraonului și datorită centralizării timpurii a statului egiptean, faraonul prin reprezentanții săi nomarhii (existau 42 de nome) a dorit să țină o evidență a recoltelor și taxelor percepute precum și a obligațiilor în muncă pentru desecări și întreținerea canalelor de irigații și a digurilor. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără dezvoltarea scrierii. Practic, în condiții similare cu cele de pe malurile Tigrului și Eufratului apare și în Egipt scrierea. Ulterior, odată cu dezvoltarea societății egiptene și unificarea celor două regate, pot să se dezvolte construcțiile faraonice și înscrierea acestor realizări în granit și bazalt spre a dura o veșnicie.

„Egiptenii însăși își intitulau scrierea mdjunetjer care înseamnă cuvinte ale divinității. Acest scris a fost preluat și tradus în greacă hiero= sacru, glipha= inscripție, semn în piatră.”6

Primele scrieri au fost datate din perioada predinastică (3500 î. Hr); cu timpul, vechea scriere egipteană pe care astăzi o numim prin generalizare hieroglifică a evoluat în trei direcții: scrierea hieroglifică, hieratică și demotică.

Datorită minuțiozității egiptenilor în a consemna aspecte legate în special de domnia Faraonilor, avem posibilitatea de a cunoaște cu exactitate numele și perioada de domnie a 33 de dinastii (30 egiptene, una persană, una macedoneană și una Ptolomeică).

Toate aceste înregistrări acoperă o perioadă de aproximativ 3000 de ani începând cu Menes unificatorul (3100- 3000 î. Hr) și terminând cu Cleopatra VI (51- 30 î. Hr). Totodată avem acces la numeroase opere literare, imnuri de slavă, povestiri pilduitoare, tehnică de îmbălsămare. Acestea ne ajută să ne conturăm o imagine clară a Egiptului antic și despre întreg Orientul Mijlociu.

S-a spus foarte des despre arta egipteană că este o artă hieratică, care prezintă reprezentarea personajelor în atitudini convenționale, solemne, rigide, conform regulilor fixate de canoanele religioase. În realitate, este o artă funerară, o artă ale cărei monumente erau destinate cultului morților sub diferite forme. Ar fi inexact să considerăm operele de artă egiptene ca o expresie a vieții religioase intense.7

Arta egipteană nu este o adeziune la divinitate și nici o credință fierbinte în transfigurarea vieții după poruncile lui Maat ce reprezenta adevărul și dreptatea. Această artă exprimă năzuința ca fericirea din lumea aceasta, a celor nobili, bogați și puternici, să continue și pe lumea cealaltă.

Putem admira valoarea estetică a multor opere de artă egiptene, dar nu putem ignora că ele au fost create cu prețul unor mari suferințe omenești. Herodot relatează, admirând piramidele, suferințele și munca istovitoare ale egiptenilor ca să le înalțe: „Au fost necesari două zece de ani ca să se zidească piramida însăși…” 8. Despre faraonul care a construit-o scrie: „După ce Kheops a domnit, poporul a îndurat tot felul de suferințe…el sili pe egipteni să lucreze pentru el. Unora le-a dat sarcina să tragă până la Nil pietre extrase din malul libian (malul libian=malul Nilului). Ei lucrează fără odihnă în număr de o sută de mii, schimbați la fiecare trei luni. Poporul copleșit a construit drumul pe care erau aduse pietrele în zece ani, și el era o lucrare, cu puțin mai mică decât piramida însăși, după cât mi se pare.”9

Sigur este că, arta egipteană există de peste treizeci de secole, adică, după cum afirma E. Drioton și P. du Borguet în studiul lor „Arta faraonilor”, mai mult decât oricare alta din lume. Lucrul remarcabil este că de la ea ne-a rămas mărturii ale apogeului ei, chiar mai mult decât la arta grecească, romano sau asiro- babiloniană. Egiptenii nu aveau noțiunea de artă în sensul pe care îl cunoaștem noi astăzi. Artiștii lor, sculptori sau pictori, se confundau cu artizanii. De abia în Grecia din secolul VI- V î. Hr. sculptorul capătă un statut aparte în rândul artizanilor. Cea mai mare parte a operelor de artă egiptene sunt anonime tocmai fiindcă artistul nu era socotit demn de o cinste deosebită. Pe de altă parte, arta egipteană era o artă angajată, având scopuri precise. Ea nu urmărea realizarea frumosului, așa cum o icoană ortodoxă nu năzuiește la exprimarea frumosului, ca să reprezinte o alegorie a binelui, a virtuții. În ceea ce privește conceptul de frumos în arta egipteană, acesta are sensul de bun (moral și utilitar) și sensul de frumos (estetic). Aceste tendințe sunt vizibile încă din Imperiul Vechi, unde cele două sensuri coexistă. În greacă, termenul frumos- Kalos capătă sensul de bun doar în epoca creștină.

Opera de artă egipteană nu trebuie admirată pentru frumusețea ei, ci înțeleasă, interpretată prin degajarea sensului magic și mitic pentru care a fost creată. Mesajul ei trebuie citit și pus în relație cu împrejurările, locurile, personajele, zeitățile, episoadele mitice sau acțiunile magice la care se referă. O operă de artă egipteană trebuie admirată nu pentru frumusețea ei, ci citită, înțeleasă în sensul în care scrie Spinoza: „Non ridere, nec flere; necque mirari sed intelligere.”(Să nu râzi, să nu plângi, nici să admiri, ci să înțelegi”).

Este de remarcat imobilismul artei egiptene, faptul că nici variații de gust, nici influențe exterioare nu au putut să modifice vreodată această artă. Acest imobilism nu trebuie pus pe seama imobilismului și religiilor egiptene, ci pe stabilitatea și constanța modului de producție, care s-a menținut până în vremea dominației bizantine și arabe. Neschimbate au rămas și interdicțiile ritualice, vrăji, descântece, mituri, ceremonii sacre și practici magice pe care le putem numi „religiile egiptene”. O dată cu declinul statului egiptean și cu biruința creștinismului se dezvoltă o altă artă, diferită de cea „arhaică” egipteană.

Câteva caractere esențiale ale creației culturii egiptene de-a lungul veacurilor ar fi:

O operă de artă egipteană este recunoscută cu multă ușurință printre multe alte creații pentru că ea are atribute absolut specifice. Unicitatea artei egiptene frapează pe orice om de cultură prin originalitatea singulară a caracterelor ei constituente.

O operă de artă egipteană nu este o creație gratuită, o căutare a frumosului, în sine, ci are un sens mitologic ori mitic care trebuie căutat, identificat.

Imobilismul artei egiptene și lipsa ei de evoluție sunt urmări ale imobilismului modului de producție tributal.

Arta egipteană a fost anonimă și nu cunoaștem decât foarte rar numele sculptorilor sau al pictorilor care au realizat o operă de artă. Aceasta se datora și faptului că la o operă au colaborat mai mulți artizani, creația artistică fiind colectivă. Diodor din Sicilia scria: ”Astfel, după ce artizanii s-au înțeles între ei asupra înălțimii statuii, se duc să facă fiecare la el acasă părțile pe care și le-au ales.”

În pictură și în sculptură artiștii egipteni folosesc o serie de reguli cu privire la proporțiile corpului omenesc, în general, urmând o convenție impusă de fondul magic și mitic al artei egiptene.

Culorile din picturi, ca și cele cu care se acopereau statuile, aveau un anumit sens magic.

„Pentru studierea artei egiptene criteriul cronologic este lipsit de semnificație din două motive. Primul este datorită imobilismului artei egiptene, care face creațiile din Imperiul Vechi să fie similare celor din mileniul I. Al doilea motiv este faptul că a existat în istoria artei egiptene o epocă marcată de arhaism, în vremea dinastiei saite, când au început să se reproducă opere celor similare din imperiul vechi.”10

I.3 Cultul morților

„Dincolo de moarte există o lume care poate fi dobândită doar dacă omul se pregătește în timpul vieții.” (Mircea Eliade)

Vechii egipteni erau, din fire, un popor optimist, iubind viața și simțindu-se legați de viața de zi cu zi. În același timp, însă, după cum sublinia și Herodot în „Istoriile” sale, ei credeau cu tărie în nemurirea sufletului și în viața de dincolo de moarte.

Pentru egipteni, viața viitoare nu reprezenta altceva decât o continuare a vieții pe pământ. Singura descoperire între cele două stadii ale vieții era aceea că morții locuiau undeva în Apus, Imentet, pe când cei vii trăiau în răsărit, pe Nil. Morții erau „poporul Apusului”, Imentin.11

În pofida abundenței documentelor scrise și nescrise, cercetătorii sunt, totuși, foarte divizați atunci când încearcă să explice concepția egipteană despre suflet sau nemurire sau despre cultul morților. Dificultatea provine din faptul că, în atâtea milenii de istorie, credințele și practicile religioase egiptene au cunoscut o evoluție consecventă, astfel încât nu se poate vorbi despre o concepție limpede și unitară cu privire la suflet și viața viitoare.

În genere, din cercetările întreprinse de mulți egiptologi pare să reiasă faptul că, pentru vechii egipteni, sufletul nu avea unitatea și personalitatea pe care noi, creștinii, obișnuim să le conferim sufletului nemuritor. Pentru ei, sufletul era scindat, comportând o serie de „suflete” care, în sine, nu reprezentau decât aspecte, componente sau subdiviziuni ale activității spirituale ale omului în general. Fiecare dintre aceste „suflete” sau subdiviziuni avea o denumire proprie.

1. Ba sau Bai sufletul propriu-zis, care în timpul vieții anima trupul pentru ca după moarte să treacă într-o altă viață. El poate fi înțeles, în general, ca o „putere”, ca o „capacitate” a omului. După moartea trupului, ba îl părăsește pe om sub chipul unei păsări, care mijlocește legătura dintre răposat și viu.

2. Ka, a doua subdiviziune a activității spirituale, constituie, după părerea unor cercetători, un fel de „dublu”, de chip „invizibil” al omului, iar după alții, o reminiscență a conceptului de totem propriu-zis. Cea mai plauzibilă părere este aceea, potrivit căreia, Ka reprezintă un principiu vital strâns legat de trup, care după moarte, nu părăsește trupul, asemenea lui ba, ci coboară în mormânt, păstrându-se atâta timp cât se păstrează trupul. Din credința existenței unui Ka legat de trup, a luat naștere preocuparea deosebită a egiptenilor, pentru mumificări și piramide, ca morminte durabile. În eventualitatea că, trupul ar fi suferit după îmbălsămare vreo stricăciune, egiptenii au avut grijă să facă statui cât mai asemănătoare cu defuncții, pentru a oferi posibilitatea lui Ka să locuiască în ele. În plus, Ka trebuia hrănit din belșug și îngrijit, pentru a nu reveni ca strigoi printre cei vii.

3. Ran reprezenta, de asemenea, o existență reală de sine, sub forma numelui celui decedat, nume ce trebuia păstrat cât mai mult timp cu putință pe pământ în memoria descendenților cât și pe pietrele funerare.

4. Akh, ca ultima subdiviziune a activității spirituale, reprezenta inima, sediul tuturor faptelor bune sau rele comise. Din acest motiv, la judecata lui Osiris de după moarte, inima defunctului era cântărită pe o balanță, spre a vedea dacă a săvârșit mai multe fapte bune sau rele.

Se presupune că, la începuturile istoriei egiptene, există o concepție destul de grosolană despre eshatologie. Conform descoperirilor arheologice, în perioada preistorică, egiptenii își îngropau morții în poziția „chircită”, punând în preajma lor unelte de lucru și provizii de mâncare și băutură. Locul de veci al morților din acea perioadă trebuia să fi fost mormântul însuși.

„Începând cu dinastia a IV-a, însă, apare credința potrivit căreia sufletul celui decedat poate părăsi mormântul pe o perioadă mai mult sau mai puțin îndelungată, ba chiar își poate alege o locuință mai plăcută. Tot acum a apărut și credința în existența unei lumi îndepărtate a morților, în care se ajunge pe un drum greu, plin de peripeții și primejdii. Pentru călăuzirea sufletului spre această lume s-au compus acele Cărți ale morților, veritabile ghiduri pentru lumea postumă.”12

În general, izvoarele provenite din diferitele centre ale Egiptului antic prezintă diverse variante privind destinul sufletului după moarte, în funcție de caracterul special al divinității locale. De exemplu, la Memphis se credea că sufletele morților vor merge într-un loc trist, spre Apus, în deșertul Libiei; potrivit teologiei heliopolitane, sufletele vor călători fericite, împreună cu zeul Re, pe barca acestuia, de asemenea spre Apus, iar la Abydos se credea că intrarea în lumea de dincolo se află la apus de acel oraș, acolo unde barca Soarelui dispărea în fiecare seară, în împărăția morților, printr-o crăpătură a muntelui.

Regele defunct și, mai târziu, fiecare răposat se identifică după moarte cu Osiris și primește o nouă viață. Asemenea vieții plantelor care se reînnoiește în fiecare an, tot la fel se reînnoiește și viața șui Osiris și, totodată, și a defunctului transformat în Osiris.

Astfel, într-un text din sarcofage se spune: „Eu trăiesc, eu mor, eu sunt Osiris… Eu trăiesc, eu mor, eu sunt orzul; eu nu dispar.” După cum Osiris, după moartea sa, a fost declarat drept și a primit demnitatea sa de rege în lumea subpământeană, tot la fel regele defunct este justificat, îndreptat , iar urmașul său apare ca moștenitorul său de drept al lui Horus. Ulterior, fiecare defunct devine un Osiris și primește epitetul de justificat: „Tu ești pe tronul lui Osiris, ca reprezentant al celui dintâi între cei aflați la Apus (respectiv Osiris). Împărtășește-te din puterea lui, primește coroana lui”.

Călătoria sufletului după moarte avea ca țintă împărăția lui Osiris, Câmpiile lui Iaru sau Imentet, unde sufletele duceau o viață fericită, unde se bucurau de condiții mult mai favorabile decât în viața de aici, întrucât fertilitatea Câmpiilor lui Iaru erau mult mai mari decât aceea a regiunii Nilului, grânele crescând mai înalte decât omul și dând roade mai bogate.13

Împărăția morților apare, însă, plasată în lumea subpământeană, străbătută de Soare în timpul nopții. Aici persistă tot felul de primejdii, iar scopul textelor din Cartea morților este tocmai acela de a-l ajuta pe defunct să le evite sau să le biruiască. Existau drumuri greșite, care trebuie evitate, existau ape care trebuie traversate cu ajutorul unui ghid, existau monștri îngrozitori, care puteau fi biruiți cu ajutorul unor formule magice. În același timp, cel decedat trebuia să cunoască, de pildă, numele monstrului, pentru a avea putere supranaturală.

Regii Imperiului vechi, urmați de regii Imperiului de Mijloc, de la dinastia a III-a până la dinastia a XII-a au dispus timp de 1000 de ani construirea Piramidelor ca morminte regale. O cameră mortuară, în care era depus un sarcofag din piatră dură se afla în aceste monumente egiptene. La Sakkarah apare pentru prima oară piramida (cea în trepte), datorită talentului arhitectului regelui Zoser, renumitul și genialul Imhotep. Scara simbolică pe care urca sufletul regelui, înălțându-se către părintele său, Ra, era reprezentată de aceste trepte ale piramidei.

Pentru slăvirea veșnică a numelui lor, faraonii, pe lângă mormintele regale, înălțau un ansamblu întreg de construcții legate de aceste piramide cum ar fi: temple, capele, incinte, etc. O incintă înconjoară tot ansamblul și comunică printr-un drum de legătură, uneori fiind acoperit, cu un templu de acces, care probabil la început avea ca destinație operațiile rituale de mumificare.

La nordul și sudul piramidei se găseau deseori canale mari, tăiate în roca platoului, care adăposteau „bărcile lui Ra”, simboluri ale călătoriei faraonului către Senat denumit „cerul de jos” și al dreptului căpătat de faraon, devenit zeu, de a-l însoți pe Zeul Soarelui, Ra, în barca sa cerească, în călătoria făcută aproape în fiecare zi. Recent s-au descoperit trei canale de acest fel lângă cea a lui Kefren. După moartea regelui, cultul său funerar era oficiat în aceste temple.

Marea piramidă a lui Gizeh are o serie de coridoare care duc la camera regelui. Această piramidă este construită din blocuri de granit perfect așezate și lustruite: pe axa N-S se află un frumos sarcofag din granit roșu, fără capac, deoarece acesta nu a fost încă descoperit.

De la faraonul Keops nu ne-a rămas decât amintirea unui mare rege, deoarece mormântul său a fost prădat de hoți. Keops, acest mare rege, zeu pe pământ, a dorit să lase generațiilor viitoare un monument demn de numele său și părintele său, Ra.

Credința exacerbată a faraonilor în viața de apoi, i-a determinat pe egipteni să întreprindă două măsuri esențiale în ritualul funerar: una o reprezenta prezervarea corpului de pericolul descompunerii prin îmbălsămare, iar a doua era construirea unui mormânt impenetrabil pentru ca viața ulterioară să poată fi continuată ca în timpul vieții pământene, în mormânt defunctul trebuind să fie înconjurat de obiectele necesare vieții și mai ales acelea care-i erau dragi.

„Îmbălsămarea avea rolul de a păstra trupul, într-un element material nepieritor și prezenta totodată simbolic reconstruirea trupului divin a lui Osiris- zeu stăpân al imperiului morții de către soția sa Isis.”14

Acel chip al tinereții și al forței fizice se putea reda numai printr-o statuie plasată în camera mortuară. Numele se păstra îndelung în amintirea celor vii prin inscripții, statui, morminte mortuare și temple. Pentru faraoni supraviețuirea era imaginată sub două ipostaze: ca Osiris, stăpân al imperiului morții, și ca Ra, zeu al soarelui.

Cultul morților a fost cel ce a dominat întreaga gândire și creație, obiceiuri și sărbători ale civilizației și culturii egiptene de-a lungul celor trei milenii de existență.

Capitolul II

Dimensiuni antropologice ale imaginii faraonilor

II. 1 Statutul de zeu al faraonului

Cuvântul faraon apare în vocabularul egiptean spre sfârșitul primului mileniu. El semnifica Per Aha „marea casă”, nume care se va perpetua în Imperiul Otoman prin „Sublima Poartă”. Faraonul era un zeu printre zei, căci el se „scălda” în spațiul divin. Nașterea sa reprezenta hierogamie sau căsătorie divină: mama faraonului primea dragostea zeului. Legitimitatea regală se transmitea prin femei. Astfel, la nașterea lui Amenophis al III-lea, reprezentată la templul de la Luxor, Amon Ra ordonă zeilor să pregătească venirea acestuia pe lume.Zeul Khnum îl pregătește pe faraon, iar zeița-broască Heket îi dă viață. Papirusul Westcar povestește felul în care regii celei de a V-a și-au asigurat puterea: soția preotului de la Heliopolis este vizitată de zeul Ra, iar regii își iau numele de „fii ai lui Ra” în scopul de a sublinia filiația lor divină. Astfel toți zeii se reunesc pentru a sărbători nașterea noului zeu.

Faraonul este un zeu printre oameni. Fiind de esență divină, acesta este mijlocitor între divinități și oameni. Sfinxul din Gizeh reprezintă imaginea magistrală a acestei concepții: cu trupul său de leu, dăltuit chiar într-o stâncă din deșert și având chipul neted și arogant al lui Kefren. Titulatura regală, stabilită atunci și care va rămîne neschimbată până la ultimul dintre cezari, este revelatoare pentru caracterul universal al monarhului divin. Ea conține cinci titluri, însoțite de cinci nume, dintre care unele sunt acordate în momentul încoronării:

Numele Horus, îl așază pe suveran sub protecția păsării sacre, patroană a orașului Hierankopolis, de unde era originar întâiul rege, Narmer: stând drept, cu ghearele întinse, pasărea divină ocrotește primul nume al regelui, înscris într-o reprezentare, „în manieră egipteană”, din incinta palatului regal;

Numele nebty, „cele două Stăpâne”, îl plasează pe monarh sub tutela celor două zeițe care patronează regatele de început: Nekhbet, vulturul alb al Egiptului de Sus, Uadjit, cobra Egiptului de Jos;

Numele Horus de aur (care apare sub Keops, în timp ce primele au fost date deja de Narmer), leagă persoana regelui de cea a lui Horus solar și ceresc;

Numele nesut-bit, „cel ce aparține trestiei și albinei”, care se traduce prin „Regele Egiptului de Sus și de Jos”, îl asimilează pe suveranul egiptean (și aceasta din vremea lui Narmer) cu flota și fauna simbolică a fiecăreia din cele două părți constitutive ale regatului;

Numele de Fiu al lui Re îl leagă direct pe suveranul Egiptului (începând cu Kefren) de marea forță cosmică a universului, al cărui cult se răspândește atunci în toată țara.

„Monarhia și religia se vor afla mereu într-o strânsă legătură în sistemul faraonic. Aici nu este vorba de drept divin: Faraonul, fiu de zeu, este el însuși zeu, participând la forța dătătoare de viață a cerului și a pământului. Prin natura sa, regele era superiorul firesc al întregului cler. El dispunea de puterea spirituală: el era cel care ridica templele, oficia în scenele rituale descrise în basoreliefuri și picturi. El își delega de obicei autoritatea marilor preoți. La început, fiii suveranului exercitau această funcție în marile sanctuare; astfel, Rehotep, fiul regelui Snefru, tatăl lui Keops, a fost mare preot al lui Re la Heliopolis și, totodată, comandantul armatei. Toate elementele conducerii se aflau „în mâinile regelui”; o sciziune între puterea laică și puterea religioasă era imposibilă, fapt care avea să creeze mai târziu dificultăți neîndoielnice.”15

Marii preoți din Heliopolis par să fi fost deosebit de activi în timpul primelor dinastii; teologia elaborată de aceștia s-a răspândit puternic și a servit poate drept model altor sisteme de explicare a universului.De asemenea, nu este imposibil ca dinastia a V-a, ai cărei suverani aveau aproape întotdeauna un nume teofor, compus cu numele lui Re (Sahure: „Re să mă ocrotească”; Neferirkare: „desăvârșit: este tot ce făptuiește ka-ul lui Re”; Șepseskare: „ka-ul lui Re e sacru, etc.), să fi provenit din vreun mare preot „uzurpator” din Heliopolis.

Diferitele culte locale au rămas prospere: cel al lui Ptah, reprezentat ca un bărbat cu trupul strâns ca într-o teacă, zeu creator, patron al meșteșugurilor, stăpân al adevărului și al dreptății, devine tot mai important în capitala Memfis. Cea dintâi formă de sincretism religios s-ar fi încercat în jurul divinității solare, al cărei cult era și acesta foarte răspândit. Astfel, în legătură cu originea sacră a regilor din dinastia a V-a circula o legendă, potrivit căreia ,regele Re s-ar fi încarnat în soția unuia dintre preoții săi, numită Redjedet. Această legendă a ajuns până la noi datorită Papirusului Westcar: Re îi trimite pe zei să o ajute pe Redjedet să nască: „Grăbiți-vă așadar și mergeți să-i sloboziți pe cei trei fii ce adastă în pântecul lui Redjedet și care, în viitor, vor împlini vestita și binefăcătoarea îndeletnicire [domnia] în țara întreagă; ei vor ridica templele în cetățile voastre, se vor îngriji de altare, vă vor așterne bucate alese la ospețe, vor spori divinele voastre ofrande”.16

Iată și o definiție riguroasă a schimbului util, vital, care se stabilește între regi și divinități, confrați responsabili ai ordinii lumii.

Urmează nașterea: „Pruncul acesta lunecă atunci pe mâinile zeiței Isis. Era lung de un cot, cu oasele tari, mădularele învelite în aur, iar creștetul îl avea încins cu peruzele. Ele [zeițele] îl spălară după ce i-au tăiat buricul și îl așezară pe un ștergar de in în chip de pernă. Meskhenet se apropie de el grăind: «Iată un rege care va domni peste o țară întreagă», în timp ce Hnum îi întărea mădularele”.17

Prunc-zeu (făcut din soare și din cer) sau rege? Într-o singură ființă, Faraonul, sunt încarnate ambele naturi.

Faraonul era considerat un zeu care conducea statul egiptean- cel puțin în Imperiul Vechi- și el era singurul element de legătură între muritori și lumea zeilor. În templele cele mai vechi ale Egiptului nu sunt reprezentați decât zeii și faraonii, fiii lor pământești. Toți ceilalți-preoți și scribi- nu acționează decât în numele faraonului.

Faraonul devenea zeul Horus, se identifica întru totul cu acest zeu, devenea o personificare a lui în ziua încoronării. De fapt încoronarea era o ceremonie cu caracter atât magic cât și politic, și s-a desfășurat, în părțile sale esențiale, de pe vremea regelui Menes din prima dinastie până în vremea regilor lagizi macedoneni (ptolomei) din secolul I î.e.n. După monumentele tihnite și după inscripțiile pietrei de la Palermo, existau trei ceremonii principale, trei rituri de încoronare:

Scularea regelui din sud și scularea regelui din nord;

Reunirea celor două țări;

Procesiunea din jurul zidului;

Ceremonia se desfășura într-un palat sau în edificii ale regelui unde se instala decorul adecvat, palatul regal aflându-se la Memfis (zidul alb), fiind clădit de către regele Menes.

„În prima ceremonie, regele poartă o coroană albă în calitate de rege al sudului. Se repetă același ceremonial, pe alt tron, pentru „ridicarea” regelui din nord care are în cap de data aceasta coroana roșie a Egiptului de Jos. În capul său cele două coroane unite formează o coroană unică ce se numește pșent.

În a doua ceremonie se înfățișează regelui un stâlp sma care are vârful tăiat în două, bifid. În jurul acestui stâlp se încolăcesc papirusuri, plantă din sud, și crini ori lotus din nord, simbolizând cele două regate ale Egiptului. Acest stâlp este vârât la baza tronului regal astfel că regele stă pe plantele din cele două țări. În monumentele epocii clasice, zeii Horus și Seth în persoană leagă plantele pe acest stâlp la baza tronului faraonului.

În a treia ceremonie, regele, precedat de emblemele zeilor, „înconjoară zidul”. Această scenă se petrece totdeauna la Memfis și se repeta întotdeauna la sărbătoarea zeului local Ptah-Sokaris; acest zid este „zidul alb” construit de faraonul Menes. Faraonul înconjoară această barieră care apără Egiptul de Sus de invaziile care pot veni din Deltă. Circulând la nordul și sudul acestui zid el pare să inspecteze cele două țări, Egiptul de Sus și cel de Jos.

Riturile de încoronare datează deci din epoca faraonului Menes, dacă acest zid este zidul alb construit de el.”18

Odată încoronat, faraonul își trăiește o viață de zeu printre oameni, adică este înconjurat de un număr nemăsurat de mare de ritualuri, de ceremonii, de acte magice în fiecare ceas al existenței sale, ca un zeu adorat într-un templu.

Ținuta ceremonială a faraonului comporta o barbă falsă, care era prinsă la coroană prin atașe. În ceea ce privește semnificația acestei bărbi false, s-a afirmat că ar imita barba lui Osiris sau a regilor din Punt (Somalia), de unde s-ar fi tras egiptenii.

Textele piramidelor preoților din Heliopolis ne înfățișează ocupațiile zeului Ra, dar acestea sunt și ale faraonului, deoarece el nu poate viețui altfel decât ca un zeu, zeii egipteni reprezentând imaginea idealizată a faraonilor. Pe de altă parte textele aflate în mormintele memfitice descriu ocupațiile faraonilor care sunt cu totul similare zeului Ra din textul piramidelor.

„Una din îndatoririle faraonului era tocmai adorarea zeilor pe care el, ca și preoții, putea să-i contemple oricând, ca după aceea el să ia parte la procesiunile solemne ce se făceau când un „zeu” ieșea din templul său spre a da ocol lăcașului sau orașului unde se afla. Când regele iese din palat, este purtat într-un fotoliu, pe brațele mai multor curteni, sau călătorește în corabia regală precedat de mesageri care vestesc venirea zeului-rege.”19

Chiar dacă în viața de toate zilele faraonii se proclamau zei și fii de zei, aceștia se temeau de răscoale populare și mulți dintre supuși erau gata să se ridice împotriva lor, așa cum a făcut-o de nenumărate ori pentru a scăpa de tirania sugrumătoare a regilor. Din această cauză, nu se poate da crezare nici lui Diodor de Sicilia, dar nici unor egiptologi occidentali care vedeau în domnia faraonilor o stăpânire idilică, paradisiacă, în care supușii își adorau regele din toată inima și ascultau orbește de poruncile lui. În realitate, travestiul faraonilor cade când ieșim din frazeologia convențională, din legendă, din ritual și ceremonial.

II. 2 Prerogativele funcției faraonului

Stăpân absolut al Egiptului, faraonul exercita un mare număr de funcții, printre care:

el este șef politic: guvernează Egiptul, organizează și conduce viața poporului său;

el este mare preot: conduce ceremoniile religioase și pune să se construiască teme;

el este șeful armatei: comandă armata, apără țara și o mărește făcând cuceriri;

el aduce justiția pentru supușii săi;

faraonul este un zeu căruia i se organizează un cult. Supușii faraonului nu se pot apropia de el. Ei se prosternează în fața lui și fiecare gest din viața de zi cu zi a faraonului devine un act sfânt;

Pentru a realiza aceste diverse funcții, faraonul este ajutat de o administrație ierarhizată; faraonul se află în vârful acestei ierarhii.

„Încă din perioada pre-dinastică, de la începutul mileniului al IV-lea î. Hr., societatea egipteană era organizată în mici comunități agrare, conduse de un sfat de bătrâni, având funcții administrative, fiscale și judecătorești, funcții care mai târziu vor fi preluate de organe de stat specializate, recrutate din rândurile scriburilor. Aceste comunități, care se vor perpetua încă mult timp, erau formate din oameni liberi, dar obligați la tot felul de corvezi, prestații și biruri în natură.”20

Funcționarul care ținea evidența și controla toate aceste obligații era scribul. El era reprezentantul, organul administrativ imediat al guvernatorilor provinciilor, al templelor și nu în ultimul rând al faraonului. Organizați într-un sistem ierarhic bine precizat și cuprinzând secții distincte, scribii țineau și evidența cadastrului, a lucrărilor publice de efectuat, a nevoilor armatei, a distribuirii sclavilor, a tuturor obligațiilor față de temple, de cult, de rege, s.a.. Țara era împărțită în provincii (nome, al căror număr, inițial de 38, a ajuns la 42), guvernate în numele regelui de nomarhi, și care la rândul lor erau împărțite în subunități administrative, ultima fiind satul. Deasupra monarhului era „locțiitorul regelui”, care concentra în mâinile sale atât atribuțiile militare din respectiva normă, și pe cele judecătorești.

O dată cu dinastia a IV-a, funcția de „locțiitor al regelui” a fost suprimată, instituindu-se acum aceea, centrală, de „vizir” unic. Regele i-a transferat vizirului- de obicei numit din membrii familiei regale- atribuțiile efective de comandant militar suprem; de șef suprem al administrației- și prin urmare de șef al tuturor scribilor din țară; de judecător suprem, și chiar de controlor administrativ suprem al domeniilor templelor. Numai cultul religios și treburile palatului nu țineau de competența sa. Vizirul raporta regulat regelui și primea ordinele lui.

„Este evident că funcția de vizir cu toate prerogativele sale a fost creată de faraon pentru a contracara tendințele centrifuge, de autonomie și de independență ale nomarhilor și ale nobililor, mari proprietari funciari. Provincialilor, nomelor, nu li s-a mai lăsat nici un fel de autonomie. În acest sistem centralizat la extrem, vizirul controla tot- lucrările publice, fiscul, transporturile pe Nil, treburile armatei, întregul aparat birocratic,- fiind totodată și șeful suprem al justiției.”21

Justiția constituia o funcție distinctă, dar nu era încredințată unui corp aparte, separat de cel al administrației.

Puterea legislativă și cea judecătorească era, practic, în mâna vizirului care o exercita prin intermediul tribunalului regal. Vizirul primea, personal, în audiență pe orice reclamant. Procedura juridică urma calea unor norme riguroase, precise și surprinzător de „moderne”. Procedura civilă, cel puțin, era foarte civilizată. De pildă, în caz de diferend cu fiscul reclamantului din capitală putea face contestație în termen de trei zile, iar cel din restul țării, în termen de două luni. Orice reclamație era înaintată în scris, iar cel din restul, în termen de două luni.Orice reclamație era înaintată în scris și era înregistrată de grefier, în timp ce arhivarii țineau evidența actelor. Judecătorii luau o hotărâre pe baza actelor scrise, a dovezilor și a depoziției martorilor. Mersul instrucțiunii era de asemenea consemnat în scris. Tribunalul decidea dacă era cazul ca o cauză să mai fie încă cercetată, sau dacă martorii trebuiau să presteze un jurământ. Tribunalele erau un număr mare, iar judecătorii foarte numeroși. Exista și un „procuror”, un reprezentant al ministerului public. Cauzele de mai mică importanță se judecau și la fața locului, în afara sediului tribunalelor. Părțile, în persoană, erau ascultate îndelung de judecători,- care își consemnau în scris sentința.

O operă de gândire morală din secolul al XV-lea î. Hr. consemnează instrucțiunile pe care faraonul le dă vizirului său, – în termeni care vor să creeze o imagine ideală despre justiția egipteană:

„Nu uita, așadar, să judeci cu dreptate. Este o hulă împotriva zeului să te arăți părtinitor. Aceasta este învățătura. Privește la omul pe care îl cunoști ca la omul care nu îți este cunoscut; și la cel ce se află pe lângă rege la fel ca acela ce află departe de Palat. Nu trece cu vederea pe un om ce ți se plânge ție fără să iei aminte la cuvintele sale.”22

Alte scrieri arată că asemenea instrucțiuni nu prea erau respectate. Într-un alt text, nu cu mult anterior celui de mai sus, constatările sunt grave: „Tâlhari, hoți, furi, iată cine sunt marii dregători, care au fost totuși numiți ca să osândească răul; un loc de scăpare pentru cel silnic, iată cine sunt înalții slujbași, care au fost totuși numiți ca să pedepsească înșelăciunea nelegiuită.”23

Scribul era elementul de bază al vieții administrative, birocratice și culturale a statului. Chiar din epoca predinastică, el fusese cel care concepuse și îndrumase lucrările de irigație, de asanare, de construcție și de întreținere a canalurilor și digurilor; de control al îndeplinirii lucrărilor, prestațiilor, corvezilor și de achitare la timp a dărilor și impozitelor. De asemenea, scribul a fost acela care a conceput și a executat monumentalele execuții ale Egiptului antic.

Faraonul a fost considerat de la începutul istoriei Egiptului ca un zeu, atât în viață cât și după moarte. Viața eternă îi este asigurată de drept. Recoltele țării sunt abundente grație puterii sale divine. El este cel mai bun, cel mai drept, atotștiutor și întotdeauna desăvârșit în judecata și hotărârile pe care le ia. Faraonul este o imagine a perfecțiunii întruchipate. Viața lui trebuie să fie asemenea celui a unui fiu de zeu și zeu el însuși; persoana lui este obiectul unui cult special, lui i se cuvine adorația din partea tuturor, puterea lui de monarh absolut derivă de drept din caracterul său divin. Zeul suprem i-a dat delegația să conducă țara, l-a proclamat stăpân pămîntesc atotputernic. Viața sa de fiecare zi se desfășoară după un ceremonial complex, asemănător celui rezervat în templul zeului- abluțiuni, fardare, îmbrăcare cu veșminte noi, rituri care au un sens magic.

Idealizarea oficială a faraonului nu i-a făcut pe egipteni să îi uite caracterul de ființă omenească. Ca atare, analele egiptene consemnează și actele sale- private sau politice- uneori meschine, nedemne, în timp ce unele scrieri intitulate „învățături” arată că el putea (și chiar trebuia) să se gândească și la răscoale populare.

Atribuțiile cele mai înalte ale faraonului se referă la sfera vieții religoase. El este șeful suprem al cultului, în numele lui se aduc jerfe zeilor, în fiecare zi și în toate templele, pe care le subvenționează din tezaurul lui personal; are prerogative de teolog suprem, are drepturi și puteri (cel puțin teoretic) să decreteze și să formuleze dogme religioase. În al doilea rând, faraonul avea datoria să își apere țara împotriva dușmanilor.Funcția sa de comandant suprem al armatei s-a accentuat după alungare hiksoșilor și după succesele militare obținute în Egipt în Palestina, Siria și Mesopotamia. În general, însă, faraonii nu s-au arătat pasionați de viața militară (cu excepția unor mari războinici cum ar fi Tuthmosis III sau Ramses II). În fine,a treia serie de atribuții ale faraonului era să asigure țării o bună administrație și o justiție dreaptă.

Faraonul își primea în fiecare dimineață vizirul, inspectorii și pe membrii consiliului „celor zece”, cu care lucra. Era prezent la toate marile sărbători religioase- la care uneori oficia chiar el în persoană- precum și la importante ceremonii agrare. Apărea în procesiunile solemne înconjurat de curteni, cu un fast impunător. În principiu, cel mai umil cetățean avea dreptul să-i adreseze personal plângerile; în practică însă, autoritatea sa supremă în acest domeniu și-o transferă vizirului său, care reprezenta „voința stăpânului, ochii și urechile regelui.” Termenii în care faraonul era idealizat în textele oficiale, ca „părinte și ocrotitor bun și drept”, rămân cel mai adeseori în registrul propagandei oficiale a regalității.

„Faraonul citea sau asculta rapoartele, scrisorile și plângerile ce i se făceau; regele lua cunoștință de cheltuielile și de veniturile realizate dintr-un papirus reprezentat de un scrib, supraveghează aprovizionarea palatului și a oștirii mai cu seamă. Esența puterii sale este de „a da porunci” și de a „face judecăți”. Dând porunci el „emite cuvinte” care sunt „puse” în scris de scribi și constituie „porunci regale”, adică decrete scrise pe tablete sau pe papirus și gravate apoi pe stele. Prin aceste cuvinte, regele făcea cunoscută dreptatea (maat) sau „ce este drept”. Așa cum Ra, tatăl său, a creat lumea și viețuitoarele din ea, tot astfel faraonul emitea cuvinte ce se realizau faptic prin ascultarea oarbă a supușilor care executau imediat ordinele sale. Egiptenii afirmau că faraonul „spune ce este și face să fie ce nu este încă”. A judeca este a diviza cuvintele, a alege dintre ele, a le separa pe cele bune de cele rele. Spre a judeca, regele stă așezat pe tron înaintea porții palatului său, în costum de ceremonie și având în mâini sceptrul și biciul. Chiar după moartea sa, în cer, faraonul continuă să-și exercite funcția de judecător.”24

Aceste porunci, aceste hotărâri ale faraonului au constituit în Imperiul Vechi, „justiția și adevărul” (maat), adică dreptul public. Nu exista la acea epocă un cod de legi. Poruncile erau scrise în 40 de suluri de papus pe care vizirul, în calitate de judecător, le va avea întotdeauna înaintea sa.

Faraonii au fost întotdeauna căpetenii militare viteze care au mers în fruntea armatei lor împotriva cotropitorilor străini. Acest lucru este sugerat nu numai de inscripțiile templelor ci și din examenul mumiei unui faraon, din Imperiul de Mijloc, ucis în luptă, care avea cel puțin opt răni mortale pe craniu. Faraonii trebuiau să acorde o grijă deosebită înzestrării și hranei ostașilor și în general organizării armatelor lor, pentru că războiul sau pacea depindeau de ei.

Faraonul reprezenta centrul magic al rodniciei Văii Nilului și de cultul pe care îl îndeplinea el, adorând pe zeii, strămoșii și părinții săi, depindea roada ogoarelor. De aceea, în chip obligatoriu, faraonul participa efectiv la toate ritualurile legate de viața agricolă a țării: în perioada creșterii apelor Nilului, când inundația trebuia să înceapă a acoperi valea fluviului, faraonul arunca în apă un papirus rulat în sul având în el porunca adresată zeului Hapi, adică Nilului, de a începe efectiv inundația.

Astfel faraonul începea cel dintâi pregătirea ogoarelor pentru aruncarea semințelor și el era cel care secera primul snop cu o seceră de aur la marea sărbătoare a secerișului. La această sărbătoare erau aduse și statuile tuturor regilor Egiptului, de la Menes până la predecesorul faraonului ce secera.

Alături de faraoni, nobilii au fost aceia care au instituit regimul de opresiune și de împilare, care au constituit caracterul fundamental al primului stat din lume; inițial, în dinastiile thinite, nobilii erau înalți funcționari ai faraonului, numiți și depinzând de el. În fiecare nomă trebuia să existe un înalt funcționar însărcinat cu inspecția canalelor, cu săparea și dezvoltarea lor; acestea erau la început îndatoririle căpeteniei unei nome, nomarhul.

Din dinastia a III-a și până în dinastia a VI-a, faraonul încredințează marile dregătorii doar rudelor sale: fii, nepoți, frați, rude; familia regală ia parte astfel la conducerea țării în mod direct, membrii săi fiind numiți: preoți ai cultului regelui, ai zeilor, lectori sau cei care oficiază în temple. Apoi rudele regelui sunt numite în posturile de cancelar, de vizir, de judecători. Rudele regelui sunt numite dregători ai palatului, ai vistieriei, cancelari, administratori ai hambarelor, ai domeniilor, ai armatei și în posturile de „căpetenii ale tainei”. Multe dintre căpeteniile nomelor (nomarhi) sunt tot rude ale regelui.

„Numirea oricărui dregător se însoțește de o miruire a acestuia și de un omagiu pe care faraonul i-l aduce. A fi un înalt dregător înseamnă să fii admis la tainele magice și divine ale acestui zeu încarnat care este faraonul. De fapt rudele, dregătorii mari, erau mai toți privilegiați și își arborau cu mândrie acest titlu. Această denumire se poate traduce prin apelația de credincios, om de casă al faraonului, precizând un privilegiu al individului.”25

Membrii familiei regale, mari funcționari, erau privilegiați prin definiție, ceilalți ajungând la acest titlu după ani de zile de carieră. Se pare că această funcție de privilegiat era foarte importantă pentru că noblețea era proiectată de preoți în ceruri, în societatea zeilor, fiindcă regele mort devenea imediat privilegiat al lui Horus, tot astfel rudele regelui pe lumea cealaltă rămîneau cu acest titlu de privilegiați. Deci, cei ce se aflau în jurul regelui, nobilii, aveau titluri diferite, dețineau o parte din autoritate și participau la stăpânirea faraonului.

Având toate instituțiile politice bine gândite și bine organizate, statul egiptean a putut atinge maxima sa dezvoltare mai devreme decât multe alte state contemporane, rămânând astfel un capitol important din istoria omenirii.

II. 3 Cultul imaginii faraonului

Pentru egipteni faraonul este un zeu viu, el aparține lumii zeilor, nu lumii oamenilor. În ființa sa divină se întemeiază dreptul său de stăpân al țări Egiptului. După o concepție străveche egipteană, cel mai mare și mai puternic dintre zei locuiește în faraon ca într-un animal sacru: regele este deci încarnarea celui mai puternic dintre zei. Această încarnare ține de funcția regelui și după moartea sa trece în alt rege. Spre a se scoate în evidență această încarnare divină, regelui i se dă numele Horus (Horus Ramses, de exemplu), care este unul dintre cele cinci nume ale unui faraon egiptean.

În calitate de fiu al soarelui, divinitatea regală nu mai este legată de funcție, căci regele este zeu din momentul procreației sale și este conceput ca zeu din eternitate. Divinitatea regelui este perceptibilă și în aspectul lui exterior: faraonul poartă două coroane- cea a Egiptului de Sus și a Egiptului de Jos- apoi sceptrul, șarpele Uraeus din frunte, hieroglifa pentru viață, crucea ansată și barba postișă. Curtenii numesc palatul orizont, iar venirea regelui este numită strălucirea lui. Totuși, ceremonialul nu îl izolează pe rege de curtenii săi, căci el este obligat să îndeplinească multe ceremonii din cultul zeilor.

„Faraonul se bucură de un cult al lui special, și tot de un asemenea cult beneficiază și faraonul mort, care este zeificat după moarte. În ceea ce privește cultul faraonului în viață, acesta a fost întotdeauna destul de restrâns. În imperiul vechi sunt pomeniți preoții lui Horus, „care locuiesc în palat”, deci ai regelui din palat. Preoții cultului faraonului au titlul de puri , iar preoții profeți, cu un titlu mai înalt, nu se cunosc decât în cultul faraonului mort. În imperiul de mijloc existau preoți ai sufletului Ka al faraonului, iar mai târziu se aduc jertfe acestui suflet Ka. În imperiul nou par să existe și preoți ai sufletului Ka al regelui, mai exact al statuilor sufletului Ka al regelui. În aceste statui, regele este prezentat înaintea zeilor spre a fi binecuvântat de ei. Nu atât faraonul este obiectul acestui cult, cât sufletul său Ka, și se găsesc multe stele dedicate sufletului Ka al faraonului de către particulari, de obicei ostași sau funcționari, care voiau să-și arate loialitatea față de faraon.”26

Divinitatea faraonului nu era legată de sex și de aceea au existat în istoria Egiptului regine care au purtat titlul de faraon. Astfel, a fost regina Hatchepsut în vremea imperiului nou, iar în epoca ptolomeică, regina Cleopatra. De obicei, însă, soția faraonului nu era părtașă la divinitatea lui, ea era doar „prietena lui Horus” sau „cea care privește pe Horus și pe Seth”, fiind „soția zeului”. Pe de altă parte, soția faraonului era identificată adesea cu o zeiță sau alta, iar mama faraonului era și ea asimilată cu numeroase zeițe ce pot da naștere la faraoni. De fapt, zeița faraonului poartă adesea coroana zeițelor celor mari: Isis, Hathor și Mut.

Alte regine îndrăgite de soții lor, faraonii, au devenit obiectul unui cult încă din viață și li s-au ridicat chiar temple. Astfel, soția lui Amenophis al III-lea, Teia, a avut un templu fiind în viață, ca și soția lui Ramses al II-lea, Nofretere, templul de la Abu Simbel.

Divinitatea faraonului exista încă din pântecele mamei sale, dar ea este ascunsă și de aceea trebuie dezvăluită oamenilor. Suirea pe tron a unui faraon reprezenta recunoașterea unei legitimități și aceasta se exprima în mod public prin încoronarea regelui.

Alegerea faraonilor era o lucrare a zeilor; astfel, proclamarea regelui de către căpeteniile Egiptului își aveau corespondentul în consiliul zeilor, care îl alegea pe faraon, după care era instaurat și de oameni ca rege. Această hotărâre a zeilor se făcea încă de când viitorul faraon era un copil. Regii care nu se nășteau faraoni și nu urmau o succesiune regulată spre a se urca pe tron erau aleși de zei cu alte forme: o revelație în vis sau o revelație a unei zeițe. În orice caz, alegerea divină o preceda pe cea laică, iar numele regelui era proclamat de preoți numai după aceștia îl aflau de la zei.

La începutul ceremoniei de încoronare, viitorul rege era adus înaintea zeului țării, unde preoții rosteau o rugăciunea către zeița Buto, ca aceasta să-l recunoască pe faraon ca zeu al ei. Zeița îl primea pe viitorul rege și îl saluta cu apelația de fiu al al ei, dându-i numele de Horus. Un ritual asemănător era îndeplinit și la Heliopolis, unde regele era recunoscut ca fiu al lui Ra. Prin această recunoaștere, faraonul viitor era declarat legitim și putea să primească coroana.

„Condus de preotul inmutef (care avea masca și juca rolul acestui zeu), viitorul faraon era adus într-un templu din Egiptul de sus și în unul de jos spre a fi încoronat. Mai întâi, însă el este este purificat și stropit cu apa curățării spre a dobândi puteri divine. Apoi Horus și Seth (sau Thot), sub forma unor preoți purtând costumul și masca acestor zei ce conduc Egiptul, îi așezau coroana pe cap.”27

Ceremoniile ulterioare se desfășurau având în frunte pe faraonul proclamat rege. Cea mai importantă dintre ele era unirea dintre cele două țări, a Egiptului de Sus și de Jos. Aceasta se realiza prin asocierea papirusului și a crinului, simboluri ale celor două părți ale Egiptului.

Simbolismul legat de zeul Horus străbate toată desfășurarea ceremoniei încoronării, pentru că regele Egiptului fiind Horus, noua domnie trebuia să însemne o reînnoire deplină în care ordinea divină, maat, se va împlini întru totul, și fericirea, veselia și voia bună se vor instaura, cum afirmau textele ce ne-au parvenit. Ascensiunea pe tron a noului rege poate fi asemuită cu apariția lumii sau cu ivirea zeului soarelui.

În imperiul vechi se repeta anual ceremonia încoronării, dar mai tîrziu în locul ei s-a desfășurat ceremonia heb-sed (aniversarea a treizeci de ani). Festivitatea aniversării a treizeci de ani (în egipteană heb-sea, h b-s d) are ca simbol o mantie purtată de rege în vremea încoronării sale. În cursul acestor festivități, zeii (sau preoții lor mascați) înmânau faraonului sceptrul Ua al Egiptului de jos și arcul cu săgețile lui pentru Egiptul de sus, pentru doborârea la pământ a tuturor vrăjmașilor Egiptului. Întreaga ceremonie, care se desfășura într-o atmosferă unică, era menită să întrezărească puterea regelui, acordată acum din nou către zei, ca și la încoronarea sa. S-a emis ipoteza că solemnitatea heb-sed celebra inițial proclamarea victoriei regatului de nord, apoi, după unirea celor două regate, ea a fost adoptată noilor condiții.

Spre a da forțe regelui și spre a înlătura uciderea lui, egiptenii prăznuiau sărbătoarea heb-sed, care dădea puteri magice imense bătrânului faraon după treizeci de ani de domni. Omorul ritual al regelui la populații africane este consemnat și de toți cercetătorii istoriei africane. Pe de altă parte, cercetarea mumiilor lui Thutmosis al IV-lea și Amenophis al IV-lea arăta că acestea se aflau într-o stare ce nu corespundea vîrstei declarate a faraonilor respectivi când au decedat; de aici s.a făcut presupunerea că ar fi putut avea loc substituiri de persoane în cursul acestei festivități.

Repetarea ceremoniei heb-sed după 3-4 ani era menită să aducă o reîntinerire a faraonului ajuns la o vârstă înaintată, cum a fost Ramses al II-lea, care și-a celebrat o nouă solemnitate heb-sed în anii 30, 34 și 36 ai domniei sale.

„Diadema pe care o purta faraonul egiptean și pe care noi o numim coroană, purta așa zisul Uraeus, care era un șarpe veninos cobra. Faraonul purta două coroane, o coroană roșie a Egiptului de jos, care arăta ca o tocă cu o pană înainte și o extremitate ascuțită, și coroana Egiptului de sus, albă, arătând ca un bonet înalt, cu vârful țuguiat și bombat. Aceste două coroane se purtau de către rege concomitent și separat. La război, faraonul purta o cască albastră rotundă, cu un Uraeus în frunte și două banderole pe ceafă. Partea principală a costumului (destul de sumar) purtat de un faraon era șorțul, de obicei plisat și susținut de o centură având în mijloc cartușul faraonului. O coadă de taur era legată de spatele faraonului, simbolizând vitejia de taur a regelui. Faraonii mergeau adesea desculți, dar purtau și sandale de metal (de aur), de piele și de răchită, care erau duse de către un dregător special. La gât faraonul avea coliere cu amulete magice de tot felul, în care crucea ansată, stâlpul djed, nodul lui Isis se găseau alături cu simbolurile altor zei. La piept, regele purta un pectoral, un colier lat și împodobit cu simboluri divine. În fine, la glezne, la încheieturile mâinilor avea brățări și în degete inele. Faraonii, ca și statuille zeilor erau fardați: li se dădea cu puțin suliman spre a le mări ochii și spre a le umbri pleoapele.”28

Faraonul trebuia să ia parte la procesiunile solemne ce se făceau când un zeu „ieșea” din templul său spre a da ocol orașului sau templului. Când regele ieșea din palat, era purtat de obicei într-o lectică sau într-un fotoliu pe brațele curtenilor sau călătorea în barca regală, precedată de mesagerii care vesteau apropierea faraonului. Procesiunile la care luau parte faraonii, în capitală, dar și în alte orașe, constituiau o caracteristică esențială a cultului zeilor egipteni. În unele sărbători ale zeilor, procesiunea era partea esențială. Ele se repetau de mai multe ori pe an pentru același zeu. Locuitorii Egiptului își manifestau credința în zei luând parte la asemenea procesiuni, care erau lungi și fastuoase.

Sensul ultim al acestor ceremonii era fără îndoială lesne de intuit. Zeul trebuia să se arate și închinătorilor lui din când în când, nu numai preoților săi, singurii ce puteau intra în Sfânta Sfintelor, unde se afla naosul, cu statuia zeilor. Pe de altă parte, credincioșii erau convinși de prezența reală a zeului lângă în această procesiune, putând să observe cu cea mai mare luare-aminte fiecare mișcare a lecticii în care se afla zeul și interpretând aceste mișcări ca pe niște semne divine prin care se exprima voița zeului. Fiecare participant la o astfel de procesiune nădăjduia că va primi binecuvântările zeului prezent prin statuile sale. De fapt, termenul egiptean pentru procesiune avea sensul de apariție a zeului.

Supușii faraonilor au înălțat multe laude și poeme de slavă regilor lor, care cereau să fie adorați ca niște zei, cu toate că exploatau nemilos prin mecanismele statului egiptean mulțimile de țărani și de artizani. Regii pretindeau ca supușii lor să le aducă jertfa buzelor, după expresia din Psalmi, adică să-i laude și să-i proslăvească, ca să acorde, la rândul lor, bogăție, prosperitate și viață lungă tuturor locuitorilor Egiptului. S-au păstrat câteva imnuri de slavă, de închinare și de adorare ce trebuiau adresate faraonilor, imnuri similare celor cântate zeilor: „Ce fericiți sunt zeii veșnici! / Le-ai hotârât bogate jertfe , / Ce fericiți îți sunt supușii! / Le-ai hărăzit prinosuri mari / Ce fericiți sunt egiptenii că brațul tău (triumfă pururi)! / Ai apărat străvechile lor drepturi, / Ce fericiți sunt pământenii, conduși de sfaturile tale! / Tu le-ai sporit întinderea moșiei, / Ce fericite sunt cele două ținuturi cu un stăpân destoinic! / Tu le-ai făcut atât de- nfloritoare, / Ce fericiți sunt cei mai tineri războinici din oștirea ta! / I-ai încărcat cu prăzi nenumărate.”29 Tot astfel, dar plin de laude și mai dirambice, este următorul imn scris la urcarea pe tron a faraonului Ramses al IV-lea (secolul al XII-lea î.e.n.): „Slăvită zi! / Surâde cerul și pământul / Că tu ești mare rege în Egipt / Toți cei ce pribegeau revăd cetatea lor. / Toți cei ce stăteau ascunși ies la lumina zilei. / Cei ce mureau de foame azi sunt sătui și veseli! / Cei ce răbdau de sete acum se îmbată, / Cei ce erau golași, se îmbracă în pânză scumpă, / Cei ce umblau în zdrențe veșminte albe poartă, / Cei ce zăceau în temniți colindă-n libertate, / Cei ce stăteau mâhniți au zâmbetul pe buze. / Cei ce-nvrăjbeau poporul s-au potolit cu toții, / Chiar Nilul se revarsă la timpul potrivit, / Se-nviorează inima mulțimii, / Stau văduve cu larg deschise uși / Să găzduiasă orice călător, / Doicile-ngână cântece de leagăn, / Se-mpodobesc și mângâie copiii. Au mult noroc băieții care se nasc acum într-un cămin, / Căci doar prin asta ei fac parte din generația ferice. / Asupra lor vei fi de-a pururi rege”.30

Se remarcă totuși și în acest imn festiv o aluzie la „cei ce-nvrăjbeau poporul”, pentru că egiptenii nu se resemnau cu tirania cumplită instaurată de faraoni și încercau să se răscoale. Supușii nu prea erau convinși de infailibilitatea lor, altfel nu ar fi încercat atât de des să se răscoale și nu ar fi existat, în istoria Egiptului, așa zisele perioade intermediare, bântuite de răscoalele populare ce se succedau în toate orașele țării. Conspirațiile urzite împotriva faraonilor sunt o dovadă limpede a aversiunii de care era stăpânit poporul față de faraonii săi.

În concluzie, în viața de toate zilele, faraonii- cu toate că își proclamau divinitatea ca fii de zei- se temeau de răscoalele populare, pentru că mulți dintre supușii lor, sătui de opresiune, de jaf și de furt, nu ezitau să se ridice împotriva lor. Din acest motiv, există un dezacord cu unii egiptologi, care vedeau o stare paradisiacă în societatea de pe malurile Nilului, și nu au ținut seama de textele scrise de iudei, vecinii imediați ai Egiptului, care cunoșteau bine exploatarea faraonică.

Capitolul III

Legitimitatea teocratică a puterii faraonului

III. 1 Religia egipteană

Herodot spunea că egiptenii sunt oamenii cei mai religioși. Afirmația, justă în generalitatea ei, trebuie luată în considerare cu mici rezerve. Deoarece numărul imens de preoți, de temple, de zeități, de sărbători, de ceremonii de acte de cult, de teme și motive religioase în reprezentările artistice și în operele literare, – nu constituie indiciul suficient al unei generale și profunde religiozități, ci mai sunt și tot atâtea forme de afirmare a autorității clasei sacerdotale sau a monarhiei de drept divin. Pe lângă aceasta, la data când Herodot cunoscuse Egiptul religia degenerase în formele caricaturale ale zoolatriei.

„Privită în ansamblu și în evoluția ei trimilenară, religia egipteană oferă un spectacolrelativ calm; un spectacol de oarecare umanitate și de o liniște a resemnării. Există în această religie, multe forțe ostile omului; dar egipteanul antic nu le vedea sub aspectul lor cel mai înspăimântător. Sentimentul de teroare este mult mai puțin prezent în religia egipteană decât în alte civilizații. Existau, desigur, și la egipteni o mulțime de spirite malefice, de demoni; dar niciodată aceștia nu puteau decide și impune triumful definitoriu al răului. La nici un alt popor ca la egipteni moartea nu a fost concepută cu atîta calm și încredere: ca un moment firesc de trecere spre un alt fel de viață, spre viața internă. Religia egipteană îi oferea omului iluzoriul balsam al liniștii, al împăcării și al speranței.”31

Formele de religiozitate, primitivă (animism, totemism, fetișism, tabuism, magie) nu au dispărut niciodată complet din istoria Egiptului.Caracteristică, încă din timpuri imemoriale, era strania formă religioasă a zoolatriei. De la reprezentările religioase zoomorfe s-a trecut apoi la imagini compozite, semi-umane, fantastice.

Imaginea despre zei ca ființe întrucâtva umane (prin aspect, prin comportament, prn viața familială, ș.a.) a apărut din epoca predinastică. Dar niciodată antropomorfismul nu a reușit să se impună total în Egipt; zeul va mai păstra un detaliu, și anume simbolul unui atribut care să amintească reprezentările zoomorfe. Și cum fiecare oraș, sau chiar fiecare templu își alegea zeul său proclamându-l divinitate supremă, numărul zeilor a crescut imens, iar prezentarea atributelor și a funcțiilor lor a devenit haotică. Centrele religioase mai importante le-au asimilat pe celelalte, însușindu-și rolul și atributele lor, multiciplitatea lor a devenit, în fond, doar aparentă. Ceea ce a rămas din tot acest proces, a fost un amestec de credințe și culte, disparate, adeseori opuse și contradictorii. Ceea ce mai caracterizează religia egipteană este și lipsa unui corp de doctrine, un corp unic, de autoritate, care să-i stabilească acestei religii dogme, să-i dea unitate, ordine și stabilitate.

Se poate totuși, reconstitui panteonul egiptean cu principalele sale divinități, care însă aveau o autoritate mai mult sau mai puțin locală. Foarte puține dintre acestea au fost venerate în întreaga țară.

„Faraonul era considerat fiul zeului, locțiitorul său în Egipt și zeu el însuși, purtând chiar embleme divine, – fără însă ca divinitatea sa să aibă un rol important în religia egipteană. Nu era numit mare zeu, ci i se dădea doar titlul onorific de zeu bun; după moarte i se consacra un templu, un sacerdoțiu și onorurile cultului.”32

Singurul preot în înțelesul strict al cuvântului era considerat la egipteni regele, în calitatea sa de zeu și de fiu al zeilor. Ceilalți preoți își împlineau funcția ca înlocuitori, ca împuterniciți ai regelui. Preoții egipteni se bucurau de o mare cinstire din partea poporului și aveau uneori o putere politică extrardinară, cum a fost aceea care a provocat reacțiunea regelui Amenofis al IV-lea. Ei nu au format totuși o castă închisă. Cu vremea însă s-a constituit un sacerdoțiu propriu-zis, care mai ales în epoca de decadență a religiei egiptene devenise extrem de numeros.

Ierarhia preoților egipteni avea în fruntea sa un mare preot. Subalternii acestuia se împărțeau în diferite categorii: ceremoniarii sau lectorii, care reciteau formulele sacre scrise pe rulouri de papirus, servanții, un fel de diaconi care acompaniau pe oficianți, cei curați, părinții divini, profeții și alții, care împlineau tot felul de oficii la temple.

Existau și preotese în cultul egiptean, îndeosebi în acela al zeițelor Nut și Hathor, precum și în cultul morților. Funcția lor principală era aceea de a se ocupa cu muzica și dansul în cinstea zeilor.

Pe lângă privilegiile de care se bucurau, preoții egipteni trebuiau să se supună unor restricții. De pildă: nu aveau voie să mănânce altfel de carne decât din cea adusă ca sacrificiu, le era interzisă consumarea cărnii de porc și pește; întrebuințau foarte puțin untdelemn și vin; se îmbrăcau cu haine foarte simple și își rădeau capul. De asemenea trebuiau să se supună unor lungi și complicate purificări.

Grație cercetărilor egiptologice, înțelegem astăzi unele particularități ale credinței și configurației vechi egiptene mai bine decât a făcut-o istoricul grec din secolul al V-lea î. Hr.

Magia și religia sunt foarte importante, întrucât prima noțiune ține mai mult de o anumită imagine a lumii, în timp ce religia conturează raportul omului cu Dumnezeu. Așa cum există diferite reprezentări despre esența divină, tot astfel există și diferite imagini despre lume. În principiu se pot delimita imaginea magică, mitică și rațională a lumii, pentru care s-a încercat compararea cu somnul, visul și starea de veghe.

„Întreaga cultură egipteană este de origine religoasă. Astronomia a apărut ca necesitate a împărțirii timpului de care ritualul nu se putea lipsi (răsăritul devreme al lui Sothis, fazele lunii). Cele mai vechi reprezentări cartografice se refera la „o geografie de dincolo”, fiind pictate pe fundul sicrielor ca orientare pentru lume cealaltă. Medicii făceau parte, mai ales, din casta preoților. Pentru igiena și prevenirea bolilor existau reguli sub forma unor porunci religioase. Arta egipteană trebuia să servească unor scopuri de cult și magie și mai puțin unei satisfacții estetice, adică nu se putea vorbi despre arta în sensul occidental. Statuile din epoca piramidelor sau picturile din mormintele tebane nu pot fi înțelese ca o redare a realității vizibile, nici ca niște copii, ci ele trebuie să fie privite ca simbol.”33

Piatra prețioasă și floarea de lotus, broasca și batlanul, barca și piramida mișcau sufletul egipteanului care privindu-le, simțea că se întâlnește cu nesfârșitul. Astfel, cel care contempla religia și arta egipteană întâlnește o mare abundență de motive simbolice.

III. 2 Rolul clerului în Egiptul Antic

La începuturile istorie egiptene preoții dețineau o situație fără prea mare importanță. Regele – fiu al zeului și zeu el însuși – era cel care îi numea în funcție și care le acorda doar anumite prerogative, limitate la exercitarea unor acte de cult.

Dar din timpul marilor faraoni Kheops, Khefren și Mikerinos, preoții superiori fiind numiți dintre fiii regelui (sau preotesele templelor, dintre fiicele lui), prestigiul clerului a crescut, extinzându-și autoritatea spirituală progresiv chiar și asupra organelor justiției. Această autoritate a sporit și mai mult, pe măsură ce cultul zeului câștiga mai mult în experiență față de cultul faraonului. În momentul în care templele vor începe să fie dăruite cu proprietăți tot mai mari, cu privilegii mai multe și cu mai mulți sclavi, când, pe de altă parte, funcția sacerdotală va deveni tot mai independentă și cu un rol tot mai important în viața statului. Începând din ultimii ani ai mileniului al II-lea î.e.n., pe tronul Egiptului vor ajunge și câțiva dintre marii preoți ai templului lui Amon.

Treburile templului erau conduse de marele preot, secondat de consiliul templului. Preoții Egiptului – care erau de fapt îndrumători spirituali, deși se considerau doar servitori ai zeului – își exercitau atribuțiile alternativ, de patru ori pe an pe câte o perioadă de o lună. În restul anului, duceau o viață de laic. Funcția de preot se moștenea în familie adeseori; dar se și „cumpăra”, sau era conferită de rege. Corpul sacerdotal era organizat într-o riguroasă ierarhie, în care intrau nu mai puțin de 40 de categorii de preoți. În afară de sacerdoți templul mai avea – pentru marile ceremonii religioase – un corp de cântăreți vocali și cântăreți instrumentiști.

Preotesele templelor, care încă din epoca Regatului Vechi erau recrutate din familiile regale și aristocratice, vor avea – mai ales în timpul Regatului Nou – un rol foarte important. Marea preoteasă a zeului Amon din Teba (funcție deținută totdeauna de o membră a familiei regale) avea o mare influență politică; ea era „soția zeului” și ca atare ținea locul faraonului.

Preoții -care erau neapărat circumciși – trebuiau să se supună cu strictețe unor obligații și să observe anumite interdicții. Umblau totdeauna tunși, rași, epilați și nu aveau voie să poarte decât îmbrăcăminte din pânză de in; făceau abluțiuni rituale de două ori pe noapte; erau obligați la abstinență sexuală pe timpul când erau de serviciu la templu; trebuiau să se abțină să consume anumite alimente (mai ales pește) sau să călătorească pe mare; să evite cifra 7 sau, în călătorii, să călărească un măgar, etc. Unii aveau atribuții de ordin pur cultural; conduceau școli și atelierele de artă, controlau grupurile de scribi tineri, țineau în ordine bibliotecile templelor, sau redactau ei înșiși lucrări de morală.

Datoria de a purta de grijă de cultul morților revine copiilor și în special fiului celui mai mare. Însă egiptenii nu se bizuiau numai pe fiii lor, căci așa precum își ridicau mormintele, tot astfel încredințau unor oameni plătiți dinainte oficierea cultului morților. Aceștia erau preoții morților.34

În Imperiul Vechi, acești preoți primeau apelația de „slujitori ai lui Ka”. În imperiul vechi au putut avea până la 47 de preoți ai morților pentru un răposat. Ei slujeau în aceleași familii generații întregi. Erau împărțiți, cași preoții templelor, în patru filii (cete, după expresia Vechiului și Noului Testament), care slujeau fiecare câte o lună. Preoții trebuiau să fie din grupul celor puri (Web), căci se acorda o mare însemnătate purității rituale. Trebuiau apoi să fie circumciși. Uneori, preoți ai unor temple învecinate puteau face parte dintre preoții morților.

În Imperiul de Mijloc nu se mai găsesc pentru un mormânt decât un singur preot al morțilorm, care își lăsa moștenire funcția fiului lui. De obicei, în această epocă un templu vecin era însărcinat printr-un legat testamentar cu slujbele la mormântul unui răposat.

În Imperiul Nou, de asemenea, funcția de preot al morților se acorda preoților unor temple vecine.

„Fără îndoială, universul magic este întemeiat pe ficțiune și trăiește din înșelătorie. El s-a consolidat în Egipt mai cu seamă din pricina cultului zeilor. Într-adevăr, teocrația egipteană, inițiată de faraonul Herihor după moartea lui Ramses al IX-lea, proclama drept mare preot pe faraon.”35

În statele mici egiptene, care s-au născut după scindarea Egiptului în mileniul I î.e.n., preoțimea era singura forță care cârmuia țara. Nu numai regii din Teba și-au luat titlul de mare preot al lui Amon, dar și cei din Tanis, apoi regii din dinastia libiană de la Herakleopolis s-au proclamat mari preoți ai lui Harshapes, iar la Memphis faraonul Tefnacht s-a proclamat preot sacru al zeului Ptah. Concentrarea puterii politice în mâna preoțimii a dus la o îndepărtare a poporului de temple și de preoțime, dată fiind crunta exploatare la care acesta, era supus, iar ca urmare a crescut încrederea în riturile magice, în descântece, în farmece, care cel puțin nu impuneau jertfe costisitoare. În felul acesta, în mileniul I î.e.n, în Egipt atașamentul față de riturile taumaturgice, farmece și descântece, dar și de anulete a sporit considerabil iar marii zei cosmici au fost pe încetul dați uitării în viața de toate zilele a egipteanului.

În principiu, preoții egipteni erau împărțiți în două clase: preoții-mireni și preoții funcționari ai templului. Preoții-mireni, care purtau numele de „cei puri”, îndeplineau, de fapt, alte funcții în viața civilă, dar slujeau cu rândul o lună în templu. În istoria mai veche a Egiptului, această categorie de slujitori constituia cea mai mare parte a sacerdoțiului templelor, dar începând cu perioada Regatului Nou, odată cu dezvoltarea unui sacerdoțiu „de profesie”, rolul lor s-a diminuat. De la acești preoți-mireni se pretindea să fie curați din punct de vedere cultic, adică să se supună purificărilor respective și, în plus, să nu prezinte anumite defecte fizice. În plus, ei trebuiau să aibă cunoștințe elementare cu privire la ritualurile cultice.

În ceea ce-i privește pe preoții-funcționari, ei se supuneau unei alte categorii de exigențe și aveau un alt statut. În primul rând, era absolut obligatoriu să provină dn rândul preoților-mireni. Apoi, ei trebuiau să prezinte un document, un certificat de confirmare a sexului, care în perioada elenistică se numea „dovada sexului.”

După o serie întreagă de purificări, ei erau instalați la templu în funcție, într-un cadru festiv, oficial. Anumiți preoți aflați pe treapta ierarhică superioară aveau ca sarcina nu doar probleme culturale, ci și administrarea pământului ce aparținea templului. Acești mari-preoți erau deseori funcționari regali și foarte frrecvent de sânge regesc, prinți sau nobili.

Preoții- funcționari erau, la rândul lor, împărțiți în trei grupe principale. Treapta ierarhică superioară pare să fi fost aceea a „servitorilor zeului”. În templele mai mari, această treaptă era condusă de o „căpetenie a servitorilor zeului”. Ea ar putea fi desemnată, în fapt, ca Marele-preot. O treaptă inferioară aceleia a „servitorilor” era cea a „părinilor divini”, care par să fi fost o categorie de profeți, deși atribuțiile lor nu pot fi definite în detaliu. O a treia treaptă era aceea a „celor curați”. Totuși, atribuțiile în cadrul acestor trepte sacerdotale erau foarte diferite. De aceea consemnăm și o serie de titluri sacerdotale care pot fi determinate doar parțial sau chiar deloc. Amintim aici, de pildă, doar „lectorii”, care aveau misiunea de a citi textele sacre în timpul serviciilor divine.

O poziție cu totul aparte în cult o ocupă regele. În reprezentările simbolice sacrificiale, regele apare întodeauna stând în fața divinității, preoții fiind doar persoane secundare, care-l ajută pe rege; atunci când preoții apar singuri în fața zeului, se subliniază că sunt trimiși sau delegați de rege.

III. 3 Preoții în cultura zeilor

Preoții care slujeau în temple trebuiau să fie de neam ales, cel mai adesea coborâtori dintr-o familie de preoți. Originea familiei nu era totuși o garanție suficientă asupra purității subiectului care voia să aibă cunoștințe de preot. Acesta trebuia să fie circumcis și mai ales să aibă cunoștințe de preot. Intrarea în tagmă preoțească era legată de aprobarea marelui preot. Se pare că se cereau cunoștințe temeinice pentru admiterea în rândul preoților, care, în slujba zeilor, îl înlocuiau pe faraon, primind un nume fictiv de rege.

De fapt, preoțimea a fost în Egipt un organism al statului, executând poruncile faraonului, chiar dacă mai existau preoți laici, care nu erau subordonați direct regelui și care își împlineau slujbele nu prin grația lui. Preoții mireni par a fi slujit mai cu seamă zeilor locali, zeii nomelor, pe când zeii cosmici, universali, adorați în tot Egiptul, aveau o preoțime subordonată direct faraonului și statului.

„Această subordonare a preoțimii față de faraon era totuși diminuată de faptul că o mare parte a ei dobândea învestitura pe cale ereditară, moștenind-o de la părinți. Se cunosc și cazuri de cumpărare a acestei funcții, în imperiul nou. Preoții se făleau cu arborele lor genealogic, arătând că descind din atâtea și atâtea generații de preoți , chiar până la 17 generații în urmă. Așa se explică în parte de ce preoțimea era oarecum independentă de faraon, existând o luptă surdă între preoți și rege, pentru obținerea unei părți mai importante din venitul total al țării. Asemenea conflicte au ajuns la culmea lor pe vremea lui Amenophis al IV -lea, ce a trecut la măsura închiderii templelor, la abolirea cultului tututor zeilor și la adorarea unui zeu nou, Aton, zeului discului solar.”36

Nu toate posturile de preoți erau ereditare, dar în decursul timpurilor din ce în ce mai multe posturi devin astfel, căci preotul numit de rege își lăsa moștenire fiului său local. Stăpânirea romană a recunoscut dreptul de succesiune ereditară în postul de profet al unui zeu. În afară de rege, vizirul putea numi și el preoți, în posturi mai mărunte. În epoca ptolemaică au existat însă familii bogate care posedau un fel de drept de protecție asupra unui templu și a preoților lui; aceste familii îi numeau și pe preoți. Tot în epoca Ptolemeilor și în cea romană, dregătoria de preot începe să se cumpere și se fixa chiar un preț anume pentru fiecare treaptă.

Pe lângă faraon, exista un dregător care purta de grijă tuturor funcțiilor preoțești. Ei erau, la început, în imperiul vechi, un principe din familia regală, apoi era vizirul. În imperiul nou, exista o căpetenie a profeților din nord și una a celor din sud, deci un demnitar care controla activitatea preoților. În epoca romană apare o altă dregătorie importantă, aceea de arhiereu al Alexandriei și al întregului Egipt (arhiereu în sens grec, inițial mare preot). Astfel, regii Egiptului au căutat să impună o reglementare strictă a ordinii interioare și a organizării preoților în temple.

Preoții erau împărțiți în străji, care slujeau în templu fiecare câte o lună. Existau patru străji, iar preotul se numea și preot al lunii, fiindcă slujea câte o lună. Fiecare strajă avea o căpetenie și capii preoților dintr-o strajă intrau în aceeași grupă. Preoții din templele vecine alcătuiau un fel de colegii, în care preoții unui templu mai mic erau subordonați unuia mai mare. Se țineau adunări ale tuturor preoților dintr-o regiune și chiar din tot Egiptul, constituind sinoade. Asemenea adunări s-au ținut din vremea Ptolemeilor; o sesiune a lor dura până la patru luni. Aici erau apărate fără îndoială interesele preoților.

În ceea ce privește ierarhia preoților egipteni, trebuie distinsă o clasă superioară pe care grecii o numeau a profeților, dar care era numită de egipteni slujitori ai zeului și o clasă inferioară, a celor puri. Între cele două se aflau preoții numiți părinți divini. În rândul ultimilor preoți se numără preoți cititori, care citeau rugăciunile sau descântecele după sulurile de papirus, fie în temple, fie în cultul morților. Înlăuntrul acestor clase existau subclase numeroase, ca de exemplu: profeți comuni, căpetenie a profeților, căpetenie a preoților web, preoți cu drept de prioritate, sau cei cu drept de acces. Apoi erau profeți (termenul profet trebuie înțeles nu în sensul de prezicător, ci în cel inițial, grec, de la prophemi, deci inițial profet înseamnă interpret al zeului, cel ce exprimă voința unui zeu) pentru diferitele funcții: erau profeți pentru statuile zeilor de tot felul, erau profeți web pentru slujba la toate locurile din templu. În epoca ptolemeică, profeții erau urmați de alți preoți, care se numeau în limba greacă: stoliști, pterophori și hierogrammati. Între preoți și servitorii altarelor erau așa-zișii pastophori, care aveau și ei o căpetenie. În templele mici existau un singur profet și unul sau doi preoți, web.

„La Teba, preotul cel mare era primul profet, căruia îi urmau cel de-al doilea, al treilea. El se ocupa și de administrarea templului și mai ales a domeniului templului. De aceea marele preot avea titlul de căpetenie a templului. Afacerile templului erau administrate însă cu ajutorul unui colegiu de preoți, dintre care fiecare purta un titlu, cum ar fi scrib al templului, vistiernic al templului, căpetenie a hambarului. Se pare că cel care era căpetenie a templului era ales pentru o perioadă de un an în epoca persană.”37

Sub numele de preot sem se înțelege, din dinastia a XIX-a înainte, un preot care face slujba în templu în locul regelui. La ceremoniile la care participă, faraonul îl însoțește și face sacrificii și tămâieri în locul lui. El poate fi trimis la sărbători în locul regelui, numai pentru un timp limitat. Funcțiile de preot sem sunt ocupate de obicei de mireni. Apelațiile și denumirile preoților variază și în funcție de zeul căruia îi slujesc și de templele în care oficiază. Marele preot al zeului Ptah la Memphis are denumirea „cel mai mare peste artizani”, deoarece Ptah este zeul artizanilor. La Heliopolis, marele preot are denumirea „cel mai mare printre văzători”, deoarece el privește la „tainele cerului” și are viziuni, vedenii provocate după o metodă folosită în Antichitate pentru apariția de halucinații vizuale (fie privire îndelungată la soare cu crearea de mari leziuni pe retină, fie așa-zisa deprivare senzorială, izolare completă, cu percepții auditive și vizuale, sau de alt fel). Aceasta duce la apariția de halucinații vizuale mai întâi. În grecește cel ce înlocuiește pe marele preot din Memphis se numește diadohos oraseos, „urmaș al viziunii”,iar orasis este termenul cu care sfinții numeau viziunile călugărilor și fenomenele de Fata Morgana ce le aveau în deșert, unde se aflau.

Preoții aveau îmbrăcăminte de in și în picioare încălțau sandale albe. Unii preoți purtau costume deosebite, preotul cititor purta o eșarfă de-a lungul pieptului, în felul celei purtate de diaconi în biserica ortodoxă, iar preotul sem era îmbrăcat cu o piele de panteră. Marele preot din Memphis avea multe podoabe așezate pe piept, poate similare pectoralului purtat de marele preot Iudeu. Preoții din epoca imperiului de mijloc și de epoca imperiului nou se rad pe cap.

Preotesele erau fiice de preoți. Ele puteau deveni preotese ale lui Hathor, ale lui Isis și ale lui Neith, dar și ale unor zei sau ale regelui. În general, preotesele cântau în temple și erau aașa-zise pallakide, concubine ale zeului. Acest titlu era purtat însă și de femei mirene, soții de demnitari. Concubina zeului de la Teba dormea uneori în templul lui Amon și ea trebuia să fie cu totul castă. Această unire trupească a preotesei cu zeul Amon la Teba (numită în grecește sinusie) a devenit unul din misterele de la Teba, fiindcă în egipteană, ca și în ebraică, „a cunoaște” are și un sens sexual și un sens spiritual.

„Existau coruri de preotese, care își răspundeau în cântările lor (muzică antifonică). Tot ele dansau dansuri sacre care au rămas încă viiși se mai pot vedea și astăzi în biserica coptă din Egipt și în biserica abisiniană. Preotesele trebuiau și să împodobească statuile zeilor cu flori. Apoi ele luau parte la procesiuni, unde întrupau pe unele zeițe, în special pe Isis, Nephthys și Hathor.”38

Preoții mireni erau destul de numeroși în Egipt fiindcă titlul de preot nu era legat de un har deosebit, ci de îndeplinirea condițiilor rituale spre a deveni web. Astfel, orice egiptean putea să devină pur prin măsurile de curățire și să îndeplinească oficiul de preot. Totuși, era nevoie de cunoștințe numeroase asupra ritualului și ceremoniilor sacre spre a devenit preot. Fiii de preoți puteau deveni preoți mireni, iar curățirea le putea fi acordată de către faraon, care dă astfel titlul de preot unei căpetenii din Libia. Preoții mireni aveau o apelație specială ai templului. Erau împărțiți în patru cete, care se succedau regulat. Își împlineau treburile lor acasă, apoi, vreme de o lună, erau preoți în templu. În imperiul de mijloc, preoții mireni aveau un rol însemnat în slujbe, la temple.

În imperiul vechi, marea majoritate a preoților erau preoți mireni, și tot așa în imperiul de mijloc, căci numai astfel se poate explica cum puteau fi medici preoți, sau artizani preoți, sau dregători preoți, ba chiar viziri și prinți preoți. În imperiul de mijloc, principii căpeteni ai nomelor devin mari preoți, ori aceștia nu puteau fi decât preoți mireni. În imperiul nou, numărul preoților mireni se reduce mult datorită faptului că există din ce în ce mai mult preoți de profesie, ce se consacră doar acestei activități. Totuși, și în imperiul nou există un număr important de puri, web, și chiar dacă aceștia ocupă dregătorii lumești, pot oricând să-și exercite funcțiile lor sacerdotale.

Capitolul IV

Imagini ale puterii în Orientul Antic

IV. 1 Imaginile puterii în Egiptul Antic

1. Faraonul reprezenta regele zeu, autoritatea supremă și despotică, posesor al puterii politice și a celei religioase.

Faraonul era considerat:

Suveran al celor două țări;

El reprezenta regalitatea divină asociată cu cosmogonia și teogonia;

Imaginile sale sunt nelipsite de însemnele puterii monarhice și divine: sceptrul, biciul, barba postișă, șarpele ureaus-cobra regală, simbol al înțelepciunii;

Faraonul era de asemenea întruparea zeiței Ma'at – adevărul, dreptatea iar viața lui decurge în conformitate cu preceptele obligatorii ale originii sale divine;

Numele faraonului era scris înconjurat de semnul hieroglific SEN- a încercui, un medalion care semnifică faptul că el „el este ceea ce este înconjurat de soare”39

2. Clasa înalților funcționari regali, a clerului de rang superior, a comandanților armatei

Între aceștia s-a remarcat vizirul (tjati- voința stăpânului, urechile și ochii săi); acesta era de obicei un membru al familiei regale și este de esență divină el însuși. Era șeful administrației regale, al nomarhilor. În același timp era șef al justiției regale, exercitându-și atribuțiile prin intermediul tribunalului regal care soluționează litigiile grave. În acest sens dispune de un sistem judiciar bine organizat, cu norme și reguli aspre, cu pedepse suficient de severe care mergeau de la simpla bătaie, la pedeapsa cu moartea – ardere, înecare, mutilări fizice sau exil. Exista posibilitatea internării în lagăre de muncă, la construirea necropolelor regale.40

Vizirul mai conducea grânarul și visteria țării, deținea controlul armatei și era bineînțeles omul de încredere al faraonului și întâiul sfetnic.

3. Consiliul celor 10 – se afla în subordinea directă a vizirului și reunea pe conducătorii „caselor regale” – un fel de ministere cu atribuții specifice

casa ogoarelor – care se ocupa de recolte și depozitarea grânelor

casa apelor – se ocupa de de coordonarea observațiilor nilometrice și planifica irigațiile

casa albă se ocupa de finanțe

casa roșie – avea în grijă cultul funerar regal

Serviciul de intendență al armatei și arhivelor

4. Preoții de rang înalt – superiorul lor firesc era faraonul, care dispunea de puterea spirituală a zeului.

Preoții au format însă o castă sacerdotală puternică, care deseori a subminat puterea regală. Funcțiile acestora erau ereditare și deseori funcția religioasă era combinată cu cea laică a înaltului funcționar, cancelar sau nomarh. Profitau de o serie de privilegii ca de exemplu scutirea de impozite. Erau numiți părinți divini teoria despre regalitate divină a faraonului extinzându-se și asupra slujitorilor săi apropiați.

5. Clasa scribilor – era formată din funcționari instruiți, special pregătiți în școlile egiptene pentru a deveni scribi, timp de 12 ani. Aceștia aveau un rol primordial în aparatul birocratic și se bucurau de o deosebită prețuire. Patronul scribilor era zeul înțelepciunii THOT, inventator al scrisului. Pentru prima oară scribii sunt atestați în textele piramidelor. Se face deosebirea între scribul de documente – și scribul zeilor, cel care copia cărțile sacre, ca de exemplu CĂRȚILE LUI THOT.

6. Toată această administrație birocratică și nobiliară era susținută de fapt de o pătură de populație productivă, relativ liberă, formată din țăranii agricultori și meșteșugari. Aceștia produceau bunurile societății egiptene, pentru consum și schimb, plăteau impozite în natură sau prestații de tot felul în folosul casei regale și templelor.

7. Ultimii în această piramidă socială și de putere erau bineînțeles sclavii, care erau folosiți nu în economie ci în muncile domestice. Numărul lor nu era foarte mare iar proveniența lor este legată de prizonieratul de război, fie erau datornici.

IV. 2 Faraonul, imaginea centrală a puterii în Egiptul Antic

Egiptenii defineau regii prin câteva epitete: Horus de Aur, Horus, Cele două Stăpâne, Rege al Egiptului de Sus și de Jos, Stăpân al Țării Duble, Fiul lui Ra, Stăpân al coroanelor, termenul Faraon, atestat în Biblie, derivând din expresia pir-o: „Casă mare”, palatul regal, atribuită simultan și celui care o locuia.

„Genetic monarhia egipteană străbătuse drumul îndelungat al edificării sistemelor comunale, nomarhiale, apoi dublu și panegiptean de irigație. Rezultă că funcția faraonului întrunea experiențe economice, sociale și politice multiseculare, ceea ce-i sporea evident importanța și autoritatea. Pentru a susține aceste tendințe totalitare, funcția faaronului trebuia să includă neapărat și experiența culturală anterioară, atât de necesară elaborării unei ideologii capabile să-i consfințească autoritatea în statul despotic, care se confruntă astfel cu însuși faraonul. Din această cauză, tratarea monarhiei egiptene presupune tratarea concomitentă a rolului îndeplinit de diversele pături ale clasei dominante, simple instrumente de exercitarea puterii în statul faraonilor.”41

Izvoarele notează că zeul Ra îl „desemnează – pe faraon – pentru a fi în palat încă în embrion”42, el fiind fiul pântecului său; aceste constatări textuale corespund cu tematica multor reliefuri. Scenele reprezentate pe pereții templului închinat lui Amenofis al III-lea la Luxor omologhează nașterea faraonului cu nașterea unui zeu. De obicei, facerea faraonului este redată plastic ca o simplă metamorfoză a zeului Amon, sau prin scena modelării regelui pe roata olarului de către zeul Hnum. Tot zeii (Amon, Horus, Osiris, Tot ș.a.) îl investesc cu însemnele și puterea regală, putere care nu trebuie confundată cu a unui simplu monarh, faraonul domnind peste oameni și fenomenele naturale. Textele egiptene confirmă constatarea: „Bucură-te țară întreagă. Timpurile fericite au sosit. Un stăpân s-a ridicat peste toate pământurile… revărsările sunt lungi, orele nopții sun exacte, luna revine cu regularitate.”43 Reiese că armonia lumii, cosmosul depinde de forțele sacre ale regelui, forțe care trebuiau reîmprospătate din 30 în 30 de ani prin riturile stabilite de ceremonia Jubileului (Heb-Sed). Se decoperă aici suportul teologic al funcției cosmice a faraonului, fundamentat și întărit mereu de speculațiile sacerdoților concentrați în numeroasele sanctuare situate, nu întâmplător, tocmai în imediata vecinătate a diverselor capitale politico-administrative ale Egiptului. Considerând importanța politică primordială a acestor concepte ideologico-religioase se ajunge la concluzia că sacerdoțimea se afla în intimitatea faraonilor, ea situându-se deci imediat sub vârful piramidei sociale egiptene. Investită de faraon în vederea menținerii, prin rit și cunoaștere, a ceea ce faraonii dețineau prin dar divin, sacerdoțimea devenise depozitară științei universale. Din această cauză, activitățile sale erau foarte diversificate; se întâlnesc astrologi-profeți, horologi-prezicători, preoți specializați în cultul funerar, magicieni-medici, sacerdoți mărunți (purificatori) care oficiau în diversele sanctuare urbane și rurale, dovadă sigură a ierarhiei clericale faraonice. Este suficient să se rețină că peroțimea de rang, cunoscută sub termenul general de servitorii zeului, era ierarhizată în patru trepte conduse de primul profet, demnitar înalt, care în momentele de criză guvernamentală, avea acces la tronul faraonilor. Uneori, acești mari sacerdoți devin, tocmai prin dreptul de a domni, adversarii declarați ai faraonilor -este cazul preoților lui Amon din Teba care căutau să transforme monarhia despotică într-un regim teocratic.

„Dat fiind locul prioritar ocupat de preoțime în ierarhia socială și implicit, retribuția substanțială de care beneficia, titlurile sacerdotale au fost atât de râvnite în Egiptul faraonic încât s-a ajuns, de timpuriu, la formele organizatorice de castă, exclusivist-ereditare. Pe lângă contribuția directă a populației, sacerdoții beneficiau de nelimitate donații, din fondul funciar și prăzile de război, cu care faraonii copleșeau sanctuarele zeilor. Cel mai ilustrativ exemplu îl oferă, în acest sens, complexul cultic al lui Amon din Teba, care dispuneau de bogății ce rivalizau cu ale statului.”44

S-a remarcat anterior că pentru vechii egipteni sacerdoții erau depozitarii științei universale. Calificativul nu le-a fost atribuit cu gratuitate, istoria culturii dovedind că spontanele cunoștințe de aritmetică, geometrie, astronomie, medicină și farmacologie înregistrate prin experiență îndelungată de populația nilotică producătoare au fost aprofundate, sistematizate și notate în lucrări speciale de sacerdoți. Și tot ei sunt autorii celor mai multe din lucrările cu conținut literar, cosmologic și moral-politic, precum și susținătorii artei plastice, în multitudinea manifestărilor sale. Dar, caracterul aulic al plasticii, literaturii, științei și gândirii fastuozitatea, stereotipia și hieratismul lor demonstrează că sacerdoții au subordonat toate aceste manifestări ale spiritului creator egiptean principiilor ideologiei faraonice. Pe lângă aspectul oficial, sacerdoții au căutat și au reușit să imprime, în calitatea lor de patroni, o pronunțată notă religioasă culturii egiptene. Au existat multe tendințe neoficiale laicizante, dar toate aceste emulații, de sorginte populară, nedepășind faza spontaneității, n-au reușit să fundamenteze o nouă ideologie, capabilă să înlăture pe cea faraonică..

Faraonul era considerat de ideologie izvorul forțelor naturii în avantajul oamenilor, ființa capabilă să învingă stihiile. Acest aspect dual al funcției sale cosmice stă la baza dreptului și justiției egiptene. Primul preot al țării devenise astfel și primul judecător. Și fiind persoană sacră, faraonul promulga legile transmise de zei (în speță de Amon), ceea ce însemna că dreptul egiptean are un caracter divin.

De regulă faraonul investește pe tjati (vizir) cu problemele judecătorești. Calificativele de voința stăpânului, urechile și ochii suveranului, învățat între cei mai învățați i-au fost atribuite vizirului pentru funcția de șef al puterii executive. Atribuțiile sale erau numeroase și deosebite: controlul aparatului birocratic, al serviciilor interne, fiscului, construcțiilor publice și al transporturilor fluviale. Vizirul judeca în apel orice chestiune, opinia sa cântărind mult și în privința păcii sau războiului.

Numeroasele procese, civile și penale, se dezbăteau în instanțele centrale și provinciale. Frecvent atestate de izvoare și caraterizate printr-o procedură complicată, curțile de judecată antrenau un personal numeros și bine retribuit. Cărțile de înțelepciune recomandau acestro funcționari-judecători, indiferent de rangul lor, principii de drept destul de evoluate în raport cu timpul: atenție cuvenită, clemență în fixarea pedepselor. Pe acest ultim tărâm judecătorii egipteni aplicau delicvenților privațiuni materiale, morale și penitențe, urmărind în primul rând reeducarea tuturor celor certați cu morala publică și legile statului despotic. Pedeapsa capitală se aplica numai pentru adulter și crimă. Frecvente au fost condamnările la muncă silnică, măsură eficace atât în procesul de reeducare, cât și pentru asigurarea forței brute de muncă, necesară amplelor întreprineri constructive ale faraonilor.

Este important rolul factorului administrativ în geneza funcției faraonului. Calitatea de administrator prim a fost însă atribuită vizirului, nomarhilor și funcționarilor specializați în această direcție, iererhizați și ei, ca toate celelalte categorii producătoare și consumatoare egiptene. Faraonul și-a păstrat sarcinile de control, mai exact să aprecieze masa de lucru a vizirului, să vegheze peste toate câte trebuie să se săvârșească ca în felul acesta să se mențină existența întregii țări.

„Dacă vizirul urma faraonului, nomarhii urmau vizirului în ierarhia administrativă. Acești demnitari, cu largi atribuții economicem, sociale, politice și culturale în predinastic s-au transformat, după constituirea funcției faraonului, în simple căpetenii administrative ale nomelor. Dată fiind însă gloria apusă și autoritatea impusă de tradiție asupra membrilor comunităților rurale și urbane din provincia pe care o administrau nomarhii au prezentat tot timpul un real pericol pentru faraoni., manifestând tendințe centrifugale, amenințătoare pentru centralismul de stat. Din această cauză, faraonii promovau în funcție de nomarhi persoanele cele mai apropiate și cele mai fidele curții totodată.”45

Autoritatea nomelor, garantată de vechimea lor, reiese și din faptul că în Egiptul sec. VI î.e.n., deci după două mileniide istorie, sunt atestate 42 de nome în raport cu cele 39 existente în Imperiul Vechi, ceea ce denotă schimbări neesențiale. Conștienți de situație, faraonii se străduiau să mențină nealterată topografia ancestrală a nomelor. Faptul se verifică, printre altele, cu un document din timpul domniei lui Amenemes I-ul (1991-1962 î.e.n.) unde descoperim că : „ regele …a restaurat ceea ce a găsit în dezordine, separând fiecare oraș de vecinul său. A făcut în așa fel încât fiecare oraș să-și cunoască granițele și a restabilit pietrele lor de hotar, care au fost la fel de stabile ca și cerul. A repartizat apele lor după ceea ce era scris în cărți, evaluând impozitele lor după scrierile vechi.”46 Rezultă că, în concepție faraonică, sistemul nomarhial era un autentic arhetip, stabil ca realitățile cosmice.

Nomarhii, numiți în fruntea acestor unități adiminstrative, răspundeau la cererea vizirilor și faraonilr de irigație, productivitatea câmpurilor și atelierelor, de fixarea și strângerea impozitelor. Pentru a împlini cât mai bine toate aceste cerințe, nomarhii beneficiau de un aparat funcționăresc extrem de stufos. Listele de personal, rapoartele fiscale și cadastrele, facturile de produse, bordeorurile pentru retribuție, plângerile și avertismentele dovedesc scrupulozitatea admnistrației faraonice. În Egipt totul era consemnat în scris, începând de la pământurile nomelor, comunelor, orașelor și templelor apele, animalele, pomiiși terminând cu gama infinită a produselor agrare, meșteșugărești și artizanale. Dacă această caracteristică, scrupulozitatea administrativă, deriva din natura totalitară, de stat a producției și sistemul pregnant inegal, ierarhic al retribuției, aspectul greoi al administrației faraonice, birocratismul său accentuat deriva din structura arhaică, nebănească a schimburilor economice. Cantitatea imensă de izvoare epigrafice cu caracter strict administrativ, disponibilă actualmente egiptologiei, este primul indiciu privitor la amploarea operațiunilor contabile, neproductive, dar bine retribuite, pentru serviciile reale aduse statului despotic; înseamnă deci că, scribii antrenați în administrație apăsau o dată în plus pe baza producătoare a piramidei sociale egiptene.

Perfecțiunea intelectuală, care-l situa pe faraon în fruntea sacerdoților, judecătorilor și aparatului administrativ, era dublată, după ideologia oficială, de perfecțiune fizică. Statuaria divină și mortuară susține, cu prisos de exemple, constatarea noastră. Dimensiunile supraomenești ale statuilor faraonilor, trăsăturile exagerat sobre și voit autoritare ale feței, seninătatea și ținuta lor idealizată sunt caracteristici străine de statuaria celorlalți demnitari. Această condiție fizică îl face pe faraon imbatabil în lupta cu orice dușman. Ideologia fundamentase astfel conceptul de faraon-ființă-invincibilă, a toate învingătoare, ceea ce-l situa implicit în fruntea armatei.

Trupele egiptene erau bine puse la punct încă din Imperiu Vechi. La contingentele locale, formate cu deosebire din elemente rurale, se alăturau, în caz de invazie, sau expansiune, unitățile de coloni nubieni și libieni deținătoare de loturi în schimbul serviciilor militare. Faraonii Imereiului Vechi nu întrețineau armate permanente. Câteva unități de geniu, folosite pentru lucrări de fortificație, gărzile palatului și poliția deșertului, care intimida prin raiduri periodice populațiile de la fruntariile țării, alcătuiau efectivele armate la Egiptului. Unitățile respective, se bazau însă pe o severă disciplină, fapt care le sporea evident combativitatea.

După inițierea politicii expansioniste, mai ales în Imperiul Nou, armata se permanentizează. Acum comandantul suprem, faraonul, dispune de un consiliu de război, condus de un general, de locotenenți și comisari în țările cucerite. Noile schimbări perfectaseră tactica și tehnica de luptă, cu totul arhaice în Imperiul Vechi. Formațiunea de bază era compania de pedestrași alcătuită din 200 de soldați conduși de un stegar. Ei luptau în patru plutoane de câte 50 de soldați. În epoca maximei expansiuni, sub Ramesisi, Egiptlu dispunea de patru corpuri de armată, care purtau numele marilor divinități: Amon, Ra, Ptah și Set. Soldații de rând și gradații, înarmați cu sulițe, arcuri etc, luptau pedestru, iar comandanții din care cu două roți, trase de cai. Alături de contingentele permanente de autohtoni armatele Imperiului Nou și epocile ulterioare făceau tot mai des apel la trupele de mercenari nubieni, libieni, apoi carieni și hopliți eleni. Faimoase au fsot batalioanele de șardani, recrutate de Ramses al II-lea (1290-1224 î. e.n.) din rândurile belicoaselor popoare ale mării. Acești mercenari au reușit să știrbească independența Egiptului și chiar să ocupe tronul faraonilor.

„Eforturile soldaților, locali și străini, erau răsplătite de faraoni cu importante cantități din prăzi, scutire de impozite și atriubirea unor mari suprafețe cultivabile. Toate aceste sarcini agravau și mai mult regimul spoleatoriu al maselor producătoare de către statul despotic.”47