Simboluri Cristice. Culorile Si Semnificatia Lor

CAPITOLUL 1

ARTA ȘI RELIGIA

Printre manifestătrile vieții sociale, religia este una dintre acelea care a fost mai bine studiată. Cercetările sociologiei moderne ne îmiedică de a reduce religia la sentimentul religios individual. Religia nu apare decât în cadrul societății, se obiectivează în instituții și practici colective și organizează în genere relația pe care grupul social o întretine cu forțele invizibile presupuse a determina viața lui. Dar cu toate că religia este una din formele de manifestatre ale vieții sociale, studiul raportului ei cu arta, prin mulțimea și specialitatea problemelor pe care le pune, face necesară o expunere separată.

Influența religiei, în sensul larg al cuvântului, asupra dezvoltării artelor nu s-a istovit niciodata. Varietatea curentelor religioase a provocat totdeauna expresia lor plastică.Relațiile dintre plastica și religie s-au păstrat și în creștinism, și mult înainte ca Renașterea să fi produs o artă laică, marea majoritate a operelor de arhitectură, pictură și sculptură aveau un caracter religios. Această conexiune s-a păstrat mai multă vreme în orientul Europei, încât despre țările ortodoxe se poate spune că înainte de veacul al XIX- lea au ignorat cu totul orice artă plastică laică.

Nici pictura sau sculptura religioasă n-au depăsit modelele Renașterii sau Barocului, după cum întreaga artă religioasă din țările ortodoxe a rămas în sfera stilului bizantin. Instituția Bisericii a păstrat legătura dintre arta plastică modernă și religie, făraă ca aceasta să mai fie izorul unor creații orinale.

Inspirându-se din religie, arta a stat deseori la rândul ei în serviciul sentimentului religios.Daca evangheliile au putut îndruma atâta vreme sufletele, lucrul se datoreste și frumuseții lor literare. Prin operele poeților, dar și prin imaginile plastice sau prin compozițiile muzicale, multe suflete au putut fi îndrumate către pietate. O acțiune religioasă putem de altfel recunoaște artei, chiar atunci când nu are un conținut religios.

Dușmania nutrită împotriva artei de secta iconoclaștilor sau de unele personalități fanatice ca Savonarola sau Calvin a trebuit să cedeze în fața conștiinței unității idealului și a sprijinului pe care formele lui felurite și-l acordă reciproc. Încă din antichitate, Platon recunoștea contemplării frumuseții un efect mistic: accesul în patria eternă a sufletului, în lumea Ideilor eterne. Vechile reprezentări ale platonismului au rămas adânc înrădăcinate în conștiința europeanului. Din ele se trage o vorbă ca aceea a lui Michelangelo scriind Vittoriei Colonna: ,,Pictura cea bună se apropie de Dumnezeu și se unește cu el”. Tot de acolo cuvântul lui Luther, care, denumind muzica ,,o artă divină”, o recomanda educației tineretului. Chiar expresia populară recunoaște frumuseții naturale sau artistice însușirea divinității. Lăudând realitatea sentimentului care inspiră această expresie în vorbirea germanilor din vremea sa, doamna de Staël scrie: ,,Ficare om poate găsi în vreuna din minunile universului pe aceea care vorbește mai puternic sufletului său: unul admiră divinitatea în trăsăturile unui părinte; altul, în inocența unui copil; altul, în cereasca privire a Fecioarelor lui Raffael, în muzică sau în poezie. Fără îndoială că arta nu este religie. Dar contemplația artei creează o stare de suflet favorabilă religiei.

CAPITOLUL 2

MOTIVAȚIA TEMEI

Această lucrare este alcătuită din patru pânze pătrate cu latura de 90 cm. Am urmărit sugerarea a patru simboluri cristice – Crucea, Pâinea, Sfântul Potir și Lumânarea – nefiind interesată de reprezentarea lor într-un mod realist.

Tradiția creștină a condensat în imaginea crucii mântuirea și patimile Mântuitorului.

În această lucrare forma decupată, a crucii, în scândura ne poate trimite cu gândul la fereastră. Fereastra este ,,ochiul” casei. Ea mediază opozițiile înauntru – afară, inchis – deschis, leagă intimitatea casei ( familiei ) de lumea exterioară. Este locul intrărilor și al ieșirilor; de aceea pe fereastră se presupunea că pot intra duhurile rele. De aici derivă obiceiurile de a depune pe ferestrele ce ies în stradă diferite obiecte, plante, de a atârna perdele cu proprietăți apotropaice. O asemenea funcție la ronâni avea și crucea ferestrei. Crucea înscrisă intr-un pătrat simbolizează fereastra noastră tradițională. În acest caz crucea însăși este fereastra prin care avem acces la lumină. În opoziție cu întunericul, lumina e un principiu al binelui, simbolul dragostei, al vieții, salvării, elevației spirituale.

În Facerea se vorbește de ziuă și lumină creații ale lui Dumnezeu și foarte putin despre astrul care este cauza lor evidentă. Lumina Lui Dumnezeu risipește întunericul și cheama oamenii spre lumină. Iisus este lumina lumii: ,,Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” ( Ioan 8, 12 ); credincioșii trebuie să fie și ei lumina lumii: ,,Voi sunteți lumina lumii” ( Matei 5,14 ), devenind reflexul luminii lui Hristos ( Epistola a II- a către Corinteni 4, 6 ) și acționând astfel în consecință: ,,Norodul acesta, care zăcea in întunerec, a văzut o mare lumină; și peste cei ce zaceau în ținutul și în umbra morții, a răsărit lumina” ( Matei 5, 16).

Demonii întunericului și duhurile nopții nu se apropie de casa în care arde o lumină, fie că e vorba de flacăra focului din vatră, de lumina unei lumânări sau a candelei aprinse lângă o icoană sfântă. Lumina zorilor de zi, în concepția poporului pune capăt oricărei ectivități nocturne a spiritelor rele, iar actele de magie neagră nu pot fi practicate la lumina zilei.

Lumânarea aprinsă are semnificație în multe religii și culturi ca simbol al luminii, al vieții și spiritualității, dar are o importanță particulară în creștinism unde simbolizează lumina divină a lui Hristos și însăși credința. Este mult folosită în ritualurile Liturghiei catolice. În ritualurile funerare, lumânările reprezintă lumina raiului. Lumânările aprinse de credincioși în fața altarelor pot simboliza sufletele celor plecați sau o cerere de iluminare a celui ce se roagă. Când încadrează crucea de pe altar, cele două lumânări reprezintă dualitatea naturii lui Hristos – atât umană cât și divină.

Lucrările ce reprezintă Crucea și Lumânarea – simbolizează salvarea prin credință, în timp ce flacăra însoțitoare înseamnă adevărul și viața eternă – le încadrează pe cele ce simbolizează Pâine și Sfântul Potir. Pâinea este simbolul hranei esențiale. Tema Sfantului Potir plin de bine cuvântări este reprezentată în strânsă legătură cu cea a luminii, lumina simbolizând viața, mântuirea, fericirea dată de Dumnezeu care este el însuși lumină, legea Sa fiind lumină în calea oamenilor. Potirul însuși este aurit simbolizand rasfrângerea luminii cerești. Lumina în nuanțele ei galbene, albe, aurii se află în contrast puternic cu fundalul și anunță victoria lui Dumnezeu asupra lumii tenebrelor.În ritualul creștin, sacramentul Eurahistiei este cel mai important act al credinței având simboluri dintre cele mai sugestive.

Pâinea consacrată ( ostia ) și vinul de împărtășanie sunt asociate cu trupul și sângele lui Hristos. Multi cred că atunci când se împarte Euharistia în rândul congregației, are loc întruparea, iar credincioșii vor fii umpluți de esența lui Iisus. Eurahistia este un simbol clar al sacrificiului trupesc al lui Hristos, iar vasele în care sunt păstrate pâinea și vinul sunt tratate cu reverență și plasate în mijlocul altarului.Potirul care conține vinul comuniunii poate fi asociat cu Sfântul Graal, din care Hristos i-a îndemnat pe discipolii săi să bea la Cina cea de Taină și în care Iosif din Arimathea a adunat sângele vărsat de Hristos.

În această lucrare numărul patru joacă un rol foarte important, seminficațiile simbolice ale acestuia fiind legate de cele ale pătratului și ale crucii.

Există patru puncte cardinale , patru vânturi, patru stâlpi ai Universului, patru faze ale lnii, patru anotimpuri, patru elemente, patru stări de spirit, patru fluvii ale Paradisului, patru litere în numele lui Dumnezeu ( YHVH ), patru litere în numele primului bărbat ( Adam ), patru brațe ale crucii, patru Evangheliști etc. Evangheliștii sunt cei patru autori ai Evangheliilor, părți componente ale Noului Testament, conținând adevărurile divine, revelate de Iisus Hristos și în care sunt descrise episoadele nașterii, faptele, răstignirea și învierea Mântuitorului.Ei sunt: Matei, Marcu, Luca și Ioan. În iconografia creștină, începând cu secolul al V- lea, sunt reprezentați ca om, leu, taur și vultur.Cele patru simboluri au fost sugerate de unele texte biblice, dar și de conținutul și de maniera prezentării faptelor narate, precum și de trăsăturile umane desprinse din textele Evangheliilor redactate sau din viața fiecăruia din acești mari apostoli ai învățăturii creștine. Patru mai este și o cifră care definește Universul în totalitatea lui . Astfel, cele patrru fluvii care ies din Eden, cum ne arată Facerea ( 2, 10), udă și înconjoară universul locuibil.Apocalipsa (7, 1; 20, 8 ) vorbește despre cele patru unghiuri ale pământului de unde suflă cele patru vânturi. În opoziție cu trei, număr dinamic, ceresc și masculuin, patru conotează pământul și principiul feminin. Este un număr fast la români: trifoiul cu patru foi aduce noroc. În psihologia abisală, structura cuaternară caracterizează totalitatea persoanei. Inconștientul colectiv e alcătuit din 4 arhetipuri feminine ce reprezintă și treptele devenirii persoanei: Eva – instinctele, Helena – senzualitatea, Sfânta Maria – devoțiunea, Sulamita ( sau Mona Liza ) – înțelepciunea și puritatea.

Pătratul este unul din simbolurile fundamentale, aparținând limbajului figurilor geometrice. Apare ca simbol al pământului, în opoziție cu triunghiul sau cercul semnificând cerul.În codul numeric corespunde cifrei patru ( tetrada ) care semnifică totalitatea și stabilitatea. Este simbolul pământului, prin opoziție cu cerul, dar și, la alt nivel, simbolul Universului creat, pământ și cer, prin opoziție cu ne-creatul și cu creatorul; este antiteza transcendentului.Un pătrat închipuind o cruce îl figurează pe Hristos înconjurat de cei patru Evangheliști sau de cele patru animale care le servesc drept emblemă.Deoarece are patru unghiuri, pătratul semnifică oprirea, fixarea în spațiu și în timp, rezistența și permanența. Baza bisericilor e pătrată sau dreptunghiulară, iar partea superioară ( cupola ) e circulară ( sferică ). Simbolismul cercului și al pătratului, stă la baza legendei întemeierii Romei: cetatea era înconjurată de un șanț circular, iar forma cetății era pătrată. Forma patrunghiulară este adoptată pentru a delimita numeroase locuri, ca piața publică di Atena. În Evul Mediu s-au construit orașe pătrate: Sainte – Foy, Montfaizer etc. Templul Graalului este pătrat.

În simbolistica celor patru lucrări o întâlnim și pe cea a centrului si verticalei. Cele patru simboluri cristice se află în centru sau în apropierea lui, tinzând spre verticală, verticala fiind un puternic simbol de ascensiune și progres. Centrul este Principiu, Realitatea Absolută, Dumnezeu. Centrul constituie un punct de intersecție și totodată un canal de comunicare între diferite niveluri sau regiuni cosmice ( cer, pământ, lumea subpământeană ) iar,verticala este cea care leagă pământul de ceruri.

CAPITOLUL 3

SEMNIFICAȚII SIMBOLICE

3.1. CRUCEA

Care este cel mai cunoscut simbol al tuturor timpurilor? Întrebați pe oricine-filosof, istoric, sau artist-fiecare va răspunde: „crucea”. Aflăm pretutindeni acest familiar simbol, în toate sferele vieții omului, de la naștere până la moarte.

Întotdeauna când se reproșează creștinilor ortodocși închinarea la Sfânta Cruce, li se reproșează închinarea la Cruce ca „obiect de tortură” afirmându-se mereu că această închinare adusă Crucii este o sfidare la adresa Sfintei Scripturi. Din punct de vedere al Istoriei Religiilor, simbolistica Crucii este anterioară creștinismului, fiind însă dificil de spus unde începe valoarea ei de simbol, datorită siindeni acest familiar simbol, în toate sferele vieții omului, de la naștere până la moarte.

Întotdeauna când se reproșează creștinilor ortodocși închinarea la Sfânta Cruce, li se reproșează închinarea la Cruce ca „obiect de tortură” afirmându-se mereu că această închinare adusă Crucii este o sfidare la adresa Sfintei Scripturi. Din punct de vedere al Istoriei Religiilor, simbolistica Crucii este anterioară creștinismului, fiind însă dificil de spus unde începe valoarea ei de simbol, datorită simplității formei(putând funcționa ca semn al unei unelte sau ca spițe unei roți). În plus, Crucea poate fi simbol solar(razele soarelui) și prin extindere, simbol al vieții; răspândit este și semnul ei cosmologic(puncte cardinale), ca de exemplu în cultul Maya. Ca ultimă literă a alfabetului semit este echivalentul semnăturii.

Etimologic, termenul corespunzător aceluia de cruce în limba greacă este acela de stavros(substantiv) sau stavro(verb), iar în latină crun(ca substantiv) sau crucifigo(ca verb). El are sensul primar de stâlp sau bârnă verticală, iar cel secundar este doar de stâlp folosit ca instrument de pedeapsă și execuție. Dar nu se confundă cu termenul de lemn-xilos, sensul său duhovnicesc pe care il dă Jerfa și Învierea Domnului punând mult în umbră celelate sensuri.

Sfânta cruce „ține de ființa creștinismului și cinstirea ei urcă la începutului lui, pentru că prin ea ne-a mântuit Hristos. Creștinismul nu poate fi cugetat fără cruce. Dacă se scoate din Noul Testament Crucea lui Hristos, se scoate și Învierea lui. Căci prin Cruce a biruit El moare pentru umanitatea Sa și pentru noi”. Crucea este unul din simbolurile atestate încă din antichitate cea mai îndepărtată: în Egipt, în China sau în Creta, la Cnossos, unde s-a descoperit o cruce de marmură datată din veacul al XV-lea înainte de Hristos. Este cel mai larg răspândit dintre simbolurile simple, care nu se limitează în nici un caz doar la spațiul creștin. Crucea este al treilea din cele patru simboluri fundamentale, alături de centru, cerc și pătrat. Ea stabilește o relație între celălalte trei: intersecția celor două drepte ale sale coincid cu centru pe care îl deschide astfel spre exterior; pe de altă parte crucea se închide în cerc, împărțindu-l în patru; din care se obține pătratul și triunghiul, dacă i se unesc vârfurile prin patru drepte. Ca și pătratul, crucea simbolizează pământul, fiind însă expresia aspectelor intermediare, dinamice și subtile ale acestuia.

Arătând spre cele patru puncte cardinale, crucea este mai întâi baza tuturor simbolurilor de orientare, la diferite niveluri de existență ale omului.

În China, cifra crucii este cinci. Mulțumită simbolistici chineze am învățat să nu luăm niciodată în considerare numai cele patru laturi ale pătratului sau cele patru brațe ale crucii ci și legătura lor necesară cu centrul crucii. Centrul pătratului coincide cu centrul cercului. Crucea are o funcție de sinteză și de măsură. În ea se întâlnesc cerul și pământul, în ea se amestecă timpul și spațiul; ea desenează piețele orașelor; străbate câmpurile și cimitirele; întretăierea brațelor ei marchează răspântiile; în acest punct central se înalță un altar, o piață, un catarg. Ea explicitează misterul centrului.

Crucea mai are și o valoare de simbol ascensional. Într-o ghicitoare germanică medievală se vorbește despre un copac ale cărui rădăcini sunt în Iad și al cărui vârf ajunge la tronul lui Dumnezeu, și care ține lumea întreagă în crengile lui; acest copac este tocmai crucea. În legendele orientale crucea este puntea sau scara pe care urcă la Dumnezeu sufletele oamenilor. În aceste variante, lemnul crucii are șapte trepte după cum arborii cosmici reprezintă cele șapte cercuri. Tradiția creștină a îmbogățit în mod prodigios simbolismul crucii, condensând în această imagine mântuirea și patimile Mântuitorului. Crucea îl simbolizează pe Cel Răstignit, pe Hristos, Mântuitorul, Logosul, a doua persoană a Treimii. Ea este mai mult decât o figură a lui Isus Hristos, indentificâdu-se cu persoana lui. Creștinii țin sărbători ale crucii: Arătarea Sfintei Cruci, Scoaterea Sfintei Cruci; i se cântă imnuri(o, Cruce, singura nădejde…); ea își are propia istorie-lemnul din care este făcută provine dintr-un copac sădit de Set pe mormântul lui Avram și, după moartea lui Hristos, fărâme din ea se împrăștie în toată lume, înmulțind minunile Lui; iar crucea va apărea din nou între brațele lui Hristos la Judecata de Apoi.

Simbolistica creștină uzuală a crucii face aluzie la instrumentul de o cruzime excentrică, care însă prin înviere, devine un simbol al vieții veșnice. În creștinismul timpuriu, din cauza caracterului infam al unei astfel de execuții, în Europa crucea a fost la început acceptată cu ezitări ca simbol al biruinței asupra morții; ea a fost comparată, din punct de vedere al trăirilor, cu spânzurătoarea de mai târziu și a fost acceptată, după un timp oarecare, în perioada romană. În acest sens cea mai veche cruce datată provine din anul 134(Palmira). Necreștinilor, vederea crucii li se părea grotească, așa cum demonstrează inscripțiile graffiti datând din jurul anului 240 după Hristos și descoperite pe colina Palatino din Roma, graffiti care înfățișează un răstignit cu capul de măgar și inscripția „Alexamenos venerându-l pe Dumnezeul său”(crucifix caricatural)

La răstignirea lui Isus crucea avea, după toate probabilitățile, mai mult forma de T și era numită „crucea în formă de tau” sau crucea sfântului Antonic, ca fiind un vechi simbol al celor aleși de Domnul și fiind amintită, de pildă, în Vechiul Testament.

Crucea cu o singură bară orizontală este crucea Evangheliei. Cele patru brațe ale ei simbolizeză cele patru elemente, întinate de firea omului; omenirea totală chemată la Hristos din cele patru zări; virtuțiile sufletului omenesc. Piciorul crucii, înfipt în pământ, reprezintă credința așezată pe temeiuri adânci, brațul superior al crucii arată nădejdea ce urcă spre cer; lărgimea crucii este perseverentă până la capăt. Crucea grecească are patru patru brațe egale, putându-se înscrie în pătrat; crucea latină, la care bara verticală este inegal împărțită, potrivit dimensiunilor omului în picioare și cu brațele întinse, nu se poate înscrie decât într-un dreptunghi. Una este idealizată, celălaltă realistă. Dintr-o spânzurătoare, ortodocșii au făcut un obiect de podoabă. Bisericile ortodoxe și catolice au fost în general proiectate astfel încât să formeze pe pământ o cruce, grecească în Orient, latină în Occident; dar există și excepții.

Crucea cu două bare orizontale ar reprezenta, prin bara orizontală superioară, inscripția batjocoritoare a lui Pilat: Isus Nazarineanul, regele iudeilor; bara orizontală inferioară ar fi cea pe care și-a întins Hristos brațele.

Crucea cu trei bare orizontale devine un simbol al ierarhiei eclezistice, corepunzând tiarei papale, pălăriei de cardinal și mitrei episcopale. Începând din sec. al XV-lea, numai Papa are dreptul la crucea cu trei bare orizontale; crucea dublă revenea cardinalilor și arhiepiscopilor; crucea simplă, episcopilor.

Mai putem deosebi crucea patimilor și crucea învierii; prima reamintește suferințele și moartea lui Hristos, cea de-a doua biruința lui asupra morții.

Trebuie amintită, printre numeroasele variante ale crucii cu diversele lor mesaje, și crucea Sfântului Andrei, în formă de X pe care se spune că a fost răstignit Sfântul Apostol Andrei. De asemenea trebuie menționată crucea Sfântului Petru, ale cărui brațe orizontale sunt așezate mai în jos deoarece se spune că Apostolul Petru a fost răstignit cu capul în jos, pe o cruce răsturnată.

În lucrarea „Istoria lui Dumnezeu” M. Didon dă un exemplu perfect a ceea ce înseamnă educarea simbolului în alegorie, lucru care, după părerea noastră, îl duce la un adevărat consens într-una din interpretările sale. El semnalează existența unui mare număr de cruci grecești, la piciorul cărora apar, față în față, animale care, scrie el, privesc cu spaimă sau cu dragoste semnul răscumpărării păcatelor, căruia par să i se închine. Leul, vulturul, paunul, șoimul sunt animale care apar cel mai des. Toate aceste figuri nu fac decât să exprime unul din aspectele figurii fără număr a lui Hristos. Leul afirmă regalitatea lui Hristos biruitor al moții, prin moartea sa pe cruce; păunul cu aripile înpodobite cu ochi semnifică revelarea, prin Logos, a înțelepciunii dumnezeiești, manifestarea Cuvântului și a Luminii; vulturul ce trăiește în țările cerului relevă caracterul sublim al Mântuitorului; șoimul, perspicacitatea și viziunea lui profetică.

Semnul crucii făcut pe frunte este unul din cele mai vechi rituri ale Bisericii creștine. Sfântul Vasile îl menționeză, alături de rugăciunea pe care o facem stând cu fața spre Răsărit, printe tradițiile nescrise ce ne vin de la Apostoli.

Semnul crucii apare mai întâi în riturile referitoare la botez. Este cea mai veche folosire a sa, cea la care se referă și Sfântul Vasile. E asociat cu botezul însuși, pe care îl precedă sau căruia îi urmează. Cuvântul pecete, sphragis,desemnesză semnul crucii înscris pe frunte.

Dar semnul crucii nu era folosit doar la botez. El juca un anumit rol în alte sacramnete (Sfinte Taine): în confirmarea cu Sfântul Mir, în Sfânta Taină a Maslului (la ungerea ce de pe urmă- extrema unctio) și în Euharistie(Sfânta Taină a Împărtășaniei). Mai mult chiar, creștinii își făceau semnul crucii înaintea principalelor ocupații din viața lor. De exemplu, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Totul este înfăptuit prin cruce. Botezul e înfăptuit prin cruce (într-adevăr, trebuie să primești acea sphragis); punerea mâinilor se face prin semnul crucii. Fie că ne aflăm într-o călătorie, fie acasă, sau oriunde ne-am afla, crucea e o mare binefacere, o armură salvatoare, un scut inexpugnabil contra demonului”

Întâlnim aici ideea importantă potrivit căreia crucea îl apără pe cel botezat de demoni, făcându-l inviolabil și punând demonii pe fugă.

Crucea dobândește astfel valoarea de exorcism. Înseamnă pe fruntea catehumenului, îndepărtează de la el pe demonul ce-l stăpânea. Tot așa, după moarte, când sufletul creștin părăsește corpul și străbate atmosfera care este sălașul demonilor, acea sphragis făcută pe frunte îi îndepărtează, în timp ce sufletul nemarcat de pecete le cade pradă: „Așa cum oaia fără păstor este la discreția fiarelor, fiind pentru ele o pradă de-a gata, tot așa și sufletul care nu o are pe sphragis este la discreția capcanelor demonului”, „O comoară nemarcată de acea pecete este la discreția hoților, o oaie fără marcă (semn, pecete) este la discreția capcanelor”.

Gest liturgic, semnul crucii apare și ca simbol pe monumente, în fresce, pe basoreliefuri, în mozaicuri și pe tot felul de obiecte. Apare încă din secolele al II-lea și al III-lea în catacombe, fie sub forma crucii grecești+, cât și sub forma celei latinești†. Însă creștinii regăseau crucea întruchipată în multe reprezentări care îi imitau forma. Iustin în secolul al II-lea, ne arată forma crucii reprezentată de catarg și vergeaua pânzei, de plug, de toporișcă, (ascia), de însemne militare (Apol., I, 55). Am văzut că anumite simboluri artistice aveau acest sens.

În decursul Anului Bisericesc – el însuși o cruce de timp într-o răscruce de vremi – Biserica Ortodoxă face din Sfânta Cruce, de mai multe ori, prilej de bucurie duhovnicească și întărirea credincioșilor. Fie că face aceasta prin marcarea unei anumite zile a calendarului fie că aceasta presupune o sărbătoare în sine – cum este aceea a Înălțării Sfintei Cruci, a Târnosirii Bisericii celei cerești-, fie că este o zi anume a săptămânii, că marchează fiecare rugăciune(deci fiecare clipă a vieții creștinului), Sfânta Cruce este astfel o prezență continuă în spațiul și timpul liturgic, în fiecare suflare de trăire liturgică a Bisericii, pentru că după Învierea Domnului – o spune Sfântul Maxim Mărturisitorului- toate ale cosmosului sunt purtătoare ale Semnului Sfintei Cruci și s-au simțit prin jertfa de pe Crucea Golgotei.

Crucea celtică se înscrie într-un cerc din care ies puțin brațele ei, îmbinând astfel simbolismul crucii cu al cercului. S-ar mai putea adăuga și cel al centrului, căci la multe exemplare arhaice apare un mic glob în centrul geometric al crucii și la mijlocul brațelor ei.

Ankh sau crux ansata e un străvechi și extrem de important simbol al Egiptului antic, reunind simbolismul cercului și pe cel al crucii. E o cruce „tau”- simbol masculin (falic) și emblemă a yeului pământului, și un oval feminin- simbol al cerului. Reunirea celor două două semne sugerează o hierogamie a două principii, însoțirea sacră a lui Osiris și a zeiței Isis, unificarea cerului și pământului, cae dă naștere tuturor formelor vieții.

Crucea de fier este cea mai importantă distincție militară a Germaniei. În perioada fascismului, Hitler adaugă acestei cruci și o zvastică; ambele semne au fost interzise în 1957, deoarece deveniseră, între timp, embleme ale mișcării neofasciste.

Crucea coptă aparține Bisericii copților- creștinilor din Egipt și reprezintă un cerc cu patru raze având dispuse în mod simetric imaginiile a patru cuie, folosite la răstignirea lui Isus Hristos.

Crucea treflată denumită în heraldică și crux bottonni este la bază o cruce latină sau grecească ale cărei brațe se termină cu desenul unei frunze de trifoi. Trifoiul constituie unul din simbolurile frecvente ale Sfintei Troițe. Pe lângă ideea uicității celor trei ipostaze ale lui Dumnezeu(Tatăl, Fiul și Sfântul Duh), această cruce vine să sublinize și învierea Mântuitorului.

Crucea cruciaților e configurație alcătuită din cinci cruci aurite dispuse pe un câmp argintiu. A reprezentat stema de pe steagul de luptă al lui Godefroy de Bouillon, principele normand care a cucerit Ierusalismul în timpul primei cruciade din 1099, devenind Păzitorul Sfântului Mormânt. În amintirea acestui fapt, steagul cruciaților se folosește în Biserica apuseană pe pânzele ce acoperă altarele templelor. Stema e alcătuită din cinci cruci: una mare de tipul crucii-potent (terminată cu o bară) și patru cruci mici de tip grecesc, dispuse în jurul ei. Crucea mare este simbolul lui Isus Hristos, iar cele patru cruci mai mici îi reprezintă pe cei 4 evangheliști și scriptura lor ce de răspândește spre cele 4 orizonturi ale lumii.

Crucea poate fi socotită ca simbol al lumii, cel mai totalizant dintre simboluri.

Încă de la început s-a acordat deci un cult religios Sfintei Cruci, ca oricărora dintre sfintele relicve care aduceau aminte de jertfa mântuitoare a Domnului. Crucea este, într-adevăr, cel dintâi obiect sfânt al religiei noastre, pe care istoria ni-l înfățișează clar ca bucurându-se de un cult relativ. Este adevărat că Crucea originară- aceea pe care s-a răstignit Domnul- din pricina împrejurărilor istorice vitrege, care caracterizeză istoria creștinismului primar, va rămâne pentru un timp dată uitării ți îngropată sub temeliile templului păgân, prin a cărui zidire împăratul Adrian căuta să acopere urmele materiale ale evenimentului Crucificării și Învierii lui Hristos. Dar cnstirea semnului sfânt al Crucii era așa de generală în primele trei secole, încât ea nu avea adversari decât pe păgâni. Într-adevăr, unul dintre obiectivele atacurilor păgâne împotriva religiei celei noi era „adorarea” crucii de către creștini, care scandaliza mentalitatea păgână și pe care păgânii, neînțelegănd-o, o răstălmăceau și o denaturau, numind în derâdere pe creștini adoratori ai crucii(crucicolae). Dar tocmai atacurile acestea constituie astăzi dovezi indirecte despre existența unui cult creștin al Crucii în acea vreme. Apologeții creștini din secolele II și III sânt nevoiți să răspundă și să restabilescă adevărul, justificând cinstirea Crucii; așa fac, de exemplu, Tertulian, Minucius Felix, Origen ș.a. Ceva mai târziu, printre ultimii și cei mai înverșunați adversari ai crucii, îl aflăm pe împăratul Iulian Apostatul, care reproșa creștinilor: „Voi venerați lemnul gol al Crucii, făcând semnul ei pe frunte și înscriidu-l la intrarea caselor voadtre…”.

Dar nu lipsesc nici dovezile directe despre încrederea, cinstea și respectul cu care creștinii înconjurau Sfânta Cruce în primele trei secole. Pe la sfârșitul secolului II și începutul secolului III, Tertulian numește pe creștini cinstitori ai Crucii(Crucis religiosi). Cele mai vehi acte martirice arată pe martiri pecetluindu-se cu semnul Sfintei Cruci în clipele dureroase ale judecății și pătimirii lor sau închinându-se spre locul în care le apare Sfânta Cruce în viziunilor lor. Un mod de a exprima prețuirea față de Sfânta Cruce era întrebuințarea deasă a semnului ei în numeroase împrejurări și momente din viața creștinilor (la deșteptarea din somn, la culcare, la masă, la muncă etc.), despre care ne încredințeză, de ex., Tertulian și Origen, precum și purtare ei ca amuletă protectoare de către creștini.

Trecând de la textele literare la monumente, arheologia ne arată cât de des era reprezentat semnul Sfintei Cruci în inscripții, picturi, sculpturi, gravura obiectelor portative (pe relicvarii, bijuterii, lămpi, inele, monezi, sigilii etc.), dintre care multe s-au păstrat până azi. Din pricina situației speciale a creștinismului în primele trei secole, semnul Sfintei Cruci e reprezentat însă, de obicei, pe cele mai vechi monumente, în forme deghizate sau în simboluri, ca de ex., ancora, tridentul, litera grecească T (Crux commisa) sau monogramul, în diferitele lui variante (Crux decussata, X etc.), care se întâlnesc pe numeroasele monumente funerare din epoca persecuților. Prima reprezentare sigură datată a Crucii pe un monument creștin apare incizată pe peretele unei case din Herculanum, înainte de anul 79; alta o găsim mai târziu în inscripția de pe un altar din Palmiria, din anul 134. În inscripțiile și epitafele din picturile catacomelor găsim de vreo 20 de ori semnul Crucii, iar ultimele descoperiri arheologice din Palestina ne-au adus noi mărturii că semnul crucii era folosit ca simbol creștin pe osuarele din necropolele aparținând chiar membrilor primei comunități creștine din Ierusalim.

Din sec. IV înainte, cinstirea Crucii din devoția particulară creștină ia o mare dezvoltare si începe să se manifeste în chip public, trecând în cultul obștesc și ofical al Bisericii. La aceasta au contribuit îndeosebi două evenimente istorice:

Cel dintâi e apariția minunată pe cer a semnului Crucii, prin care împăratul Constantin cel Mare câștigă biruința împotriva lui Maxențiu (312); faptul acesta determină pe împărat și pe succesorii lui să desființeze prin legi speciale pedeapsa răstignirii pe cruce, obișnuită până atunci la romani.

Al doilea fapt determinant în evoluția ulterioară a cultului Sfintei Cruci a fost descoperirea (dezgroparea) Crucii orginare, pe care a fost răstignit Domnul; descoperirea a avut loc pe la 326 și se datorește stăruințelor Sfintei Elena, conform unei tradiții pioase, consemnată la mulți scriitori și Părinți bisericești din secolele IV-V. „Întreaga Biserică din toată lumea venereză cuiele cu care a fost țintuit Hristos și lemnul cinstit al crucii”, spune diaconul Rusticus.

Îndată după descoperirea adevăratei Cruci, cinstirea ei a fost încadrată în cultul liturgic al Bisericii. Punctul de plecare al acestui cult public și oficial al Sfintei Cruci a fost sfințirea din 13 septembrie 335 a marii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare pe locul Calvarului și al îngropării Domnului (vestuta biserică a Sfântului Mormânt, sau Martyrion, cu basilica Sfintei Cruci), în care a fost depusă, tot atunci, spre păstrare, cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de curând.

După încetarea persecuțiilor, Crucea disimulată în simboluri și Crucea monogramatică cedează cu încetul locul Crucii simple, latinești sau grecești. Din sec. V înainte, pietatea artiștilor creștini începe să împodobească figura Crucii cu flori și piese scumpe (Crux gemmata), așa cum o întâlnim în desenele din catacombe, în celebrele mozaicuri din basilicele italiene zugrăvite în acest timp (San Vitale, Sant’Apolinarie Nuovo și Mausoleul Gallei Placidia din Ravena, Sf.Pudentiana din Roma ș.a.), sau pe sarcofagele păstrate în muzeul Lateran din Roma.

Din sec. VI înainte, devine frecvent Crucifixul (Crucea cu chipul Mântuitorului răstignit pe dânsa), care luă o mare dezvoltare mai ales în arta și pietatea apuseană. Legi ale împăraților Teodosie și Valentinian au înterzis sculptarea, pictarea sau gravarea semnului Sfintei Cruci în locuri necuviincioase sau în care ar fi riscat să fie profanat prin călcarea cu picioarele, ca de ex. Pe pardoseala bisericilor. Iconoclaștii, așa de înverșunați împotriva sfintelor icoane, au păstrat în cinste Sfânta Cruce, ba chiar au exagerat cinstirea ei până la idolatrie, dacă e să credem pe istoricul Nichifor Callist, care vorbește chiar de o sectă armeană a stavrolaților sau chazingarilor (de la chazus, în limba armeană=cruce).

Sinodul VII ecumenic (Niceea 787), completat de sinodul local din Constantinopol de la 869, formuleză apoi oficial doctrina exactă a Bisericii în ceea ce privește cultul Sfintei Cruci și al sfintelor icoane, precizând că cinstirea dată icoanelor trebuie să fie egală cu cea dată Sdintei Evanghelii și Sfintei Cruci. După această epocă, cinstirea Sfintei Cruci luă un mare avânt și constatăm, mai ales în cultul bizantin, noi forme și mijloace de a se manifesta, ca de ex.. slujbele speciale alcătuite în cinstea și spre lauda ei (ca Acatistul Sfintei Cruci, vezi Ceaslovul Mare), care se adaugară la cele mai vechi, ale sărbătorilor închinate Sfintei Cruci, sau diferitele rugăciuni și imne (canoane, condace, stihuri, tropare etc.), compuse de inspirații imnografi în același scop i încadrate treptat în rânduiala diferitelor slujbe sfinte din cărțile ortodoxe de slujbă. Așa sunt, de ex., cântările din Octoih, pentru cele două zile ale săptămânii care su fost închinate amintirii și cinstirii deosebite a Sfintei Cruci și a Patimilor, adică Miercurea și Vinerea. Prezența nelipsită a Sfintei Cruci în toate locurile scumpe evlaviei creștine: în sfintele locașuri (mai ales în sântul altar și desupra tâmplei sau catapetesmei), în casele credincioșilor, la mormintele morților din cimitire, la margini și răspântii de drumuri sau în locuri unde s-au întâmplat nenorociri ori fapte memorabile (crucile memoriale sau troițele de lemn sau de piatră, așa de larg răspândite mai ales la noi, românii), constituie o altă dovadă a prețuirii și respectului cu care evlavia ortodoxă a înconjurat totdeauna semnul sfânt al Jertfei Domnului și al mântuirii noastre.

Cinstirea Sfintei Cruci în pietatea creștină particulară și în cultul liturgic (public) al Bisericii s-a manifestat, precum am văzut până aici, prin numeroase forme, ca de ex.: facerea semnului Crucii sau închinarea și invocarea ei în diverse împrejurări și momente, venerarea lemnului Sfintei Cruci, pelerinajele, zidirea de biserici închinate Sfintei Cruci, ca cele ridicate în sec. IV la Ierusalim și Roma, cuvântări și imne de laudă în cinstea Sfintei Cruci ș.a. Dar cea mai importantă formă este aceea a sărbătorilor, adică a zilelor liturgice anume orânduite de Biserică spre venerarea (cinstirea și închinarea) Sfintei Cruci.

Cea mai veche și mai importantă dintre sărbătorile ortodoxe închinate cinstirii Sfintei Cruci este Înălțarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie, pe care, precum am văzut, unii o numără între praznicele împărătești. În acestă zi sărbătorim de fapt amintirea a două evenimente deosebite din istoria lemnului Sfintei Cruci, despre care am pomenit mai înainte, și anume:

Aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul și înălțarea ei solemnă în văzul poporului de către episcopului Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie din anul 335;

Aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la perșii păgâni, la anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în biserica Sfântului Mormânt (s Sfintei Cruci) din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia a înălțat-o în văzul credincioșilor, la 14 septembrie 630.

Spre deosebire de alte praznice împărătești, Înălțarea Sfintei Cruci se serbează cu post, pentru că ea ne aduce aminte de Patimile și moartea Mântuitorului.

A doua sărbătoare importantă a Sfintei Cruci este Duminica a Postului Paștilor, numită Duminica Crucii, cu dată variabilă, instituită la Constantinopol ăn sec. VIII.

Caracteristicile slujbei din aceste două sărbători principale ale Sfintei Cruci este ritualul scoaterii solemne și venerării sau închinării Sfintei Cruci.

Ziua de 1 august, care coincide cu începutul postului Sfântă Măriei și se numește Scoaterea Cinstitului lemnal cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, în amintirea liberării minunate a grecilor din robia saracinilor, pe timpul împăratului Manuel Commenul (sec.XII), cu ajutorul Sfintei Cruci.

Altă sărbătoare (fără ținere) a Sfintei Cruci este la 7 mai, când prăznuim pomenirea arătării semnului Sfintei Cruci pe cer în timpu împăratului Constantie (fapt petrecut probabil la 351 și relatat într-o scrisoare a Sfântului Chiril al Ierusalimului către împăratul Constantie). Slujba zile amintește acest eveniment, slăvind Sfânta Cruce.

În cadrul Octoihului, avem, de asemenea, două zile pe săptămână cosacrate cinstirii speciale și permanente a Sfintei Cruci în serviciul divin zilnic al Bisericii Ortodoxe, și anume miercurea și vinerea. În aceste zile, cântările Octoihului de la toate glasurile, care se combină cu cele ale sfințiilor din Minei, cinstesc Patimile Domnului și Crucea Răstignirii, instrumentul pătimirii Lui și altarul pe care Isus s-a adus pe sine jertfă pentru mântuirea lumii.

Cum își fac creștinii ortodocși semnul crucii, potrivit tradiției? Împreunăm degetul mare cu arătătorul și cu degetul mijlociu al mâinii drepte, închipuind astfel pe cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Celelalte două degete rămân lipite de podul palmei, închipuind cele două naturi ipostatice ale lui Isus Hristos: desăvârșita Sa divinitate și desăvârșita Sa omenitate. Cu degetele astfel așezate, ne atingem, pe rând, fruntea, mijlocul pieptului, umărul drept și apoi umărul stâng. În acest fel, ne pecetluim cugetele, inimele, puterile minții și ale sufletului.

„O, de trei ori fericită și prea cinstită Cruce, tie ne închinăm credincioșii și te mărim,veselindu-ne de dumnezeiasca ta înălțare; ci ca o pavăză și armă nebiruită, ocrotește și acoperă cu darul tău pe cei ce cântă: Bucură-te,Cinstită Cruce, păzitoare a creștinilor!” (Acatistul Sfintei Cruci)

3.2. PÂINEA

Rezultat al unei activități laborioase și trecută prin numeroase faze de transformare culturală, pâinea e simbolul muncii agricultorului și întruchiparea hranei esențiale a omului. E privită ca un aliment spiritual și ca dar neprețuit al cerului. În fiecare zi, creștinul se roagă pentru „pâinea noastră cea de toate zilele”. Este unul din simbolurile esențiale ale lui Hristos, care spune despre sine: „Eu sunt pâinea vieții”(ioan, 6, 35). E prezentată la toate mesele rituale și în toate misterele patronate de divinitățile câmpului și ale vegetației (Dionysos, Attis, Cybele, Demetra etc.). La primii creștini, frângerea pâinii era un act al comuniunii; în cadrul tainei împărtășaniei (al euharistiei), pâinea și vinul se prefac în trupul lui Isus. Pâinea (colacul) și vinul sunt ofrandele rituale prezente în cultul cinstirii strămoșilor. Vinul e simbolul sângelui și întruchipează un principiu contemplativ, iar pâinea semnifică trupul și se asociază vieții active. În unele ceremonialuri, pâinea e asociată cu sarea. Ele se oferă la primirea unor înalți conducători, exprimând dorința comunității ca aceștia din urmă să le asigure bunăstarea materială, semnificată prin pâine, și păstrarea nealterată a tradițiilor, sugerată de sare, care e simbolul incoruptibiității, al permanenței și înțelepciunii.

În credințele poporului român, pâinea e privită ca o ființă vie, fiind chiar întruchiparea lui Dumnezeu, și, împreună cu sarea , e aproape lipsită de conotații negative. Ea este așezată la loc de cinste, pe masă, învelită cu un ștergar alb și curat, de regulă, lângă icoane, având un rol apotropaic și de simbol al bunăstării familiei. Era folosită ca apotropeu împotriva calmnităților naturale și a inundașiilor: „Se crede că, spre a fi ferit de focul care mistuiește casa vecinului, este bine a pune înaintea casei sale o icoană sfântă, o huscă de sare și două pâini”. Pâinea cerea din partea oamenilor o atitudine de respect și pietate: nu poate fi aruncată, „uitată” pe undeva, călcată în picioare, înjurată etc., deoarece se considera a fi un mare păcat. O pâine de care se atingea omul reprezenta soarta, puterea și norocul lui. De aceea, nu se admitea ca din restul din pâine să mănânce altcineva sau s-o lase nemâcată: „Nu mânca pâinea din care a mușcat altul, dacă vrei să nu-ți devină dușman”; „Bucățica de pâine scăpată din mână nu se lasă nemâncată, că îți rămâne norocul”. În timpul mesei nu se dădea pâinea la câine, deoarece se crede că omul rămâne sărac. Dacă de la gură îți cădeau fărămituri de pâine, era un semn prevestitor de nenorocire. Tăierea pâinii și împărțirea ei, la români, ca și la alte popoare, constituie un ritual pe care îl oficia, de regulă, bărbatul. Cernere, plămădirea și coacerea pâinii reveneau în exclusivitate femeii și reprezentau acte sacrale, încărcate cu semnificații simbolice ancestrale și numeroase interdicții. Pâinea se cocea în anumite zile ale săptămânii, considerate faste. Obiectele folosite la prepararea pâinii (albia, ciurul, lopata, cuptorul) aveau o deosebită relevanță simbolică și rituală în viața familiei tradiționale. Pâinea putea fi plămădită și pusă la cuptor numai de o femeie „curată” (nu în timpul ciclului menstrual, nu după naștere, nu după un act sexual) sau de una care nu a încălcat vreo interdicție îndătinată, cum ar fi, de pildă, aceasta: „Să nu omori broaște, că atunci pâinea ce o vei frământa nu va dospi după mâna ta”. Pâinea se punea în cuptor într-o tăcere deplină; se folosea cu precădere mâna dreaptă; cei din casă nu se certau, erau prost văzute vizitele străinilor în timpul punerii în cuptor a pâinii; până era deschisă gura cuptorului, nimeni nu ieșea din casă; numărul pâinilor era cu soț: „colaci, pâini etc. nu se pun în cuptor fără soț, că la din contra, acelei gospodine iar muri bărbatul”. După ce scotea pâinea din cuptor, acestui sediu și simbol al larilor i se aduceau ofrande: „Dacă s-a copt pâinea și se scoate din cuptor, apoi gospodina aruncă în cuptor o bucată de lemn, un șumuiag de paie, sau altceva, crezând că astfel face cărare în rai”.

Importanța pâinii ca aliment, dar mai cu seamă importanța ei spirituală, este convingător redactată în rugăciunea de temelie a creștinătății, Tatăl nostru, car evidențiază semnificațiile pâinii-materie, dar și spirit, hrană a trupului, dar și a sufletului. „În obiceiurile populare tradiționale, pâinea este adesea simbol al divinității, deoarece pâinea sau colacii rituali primesc adesea nume de divinității: Crăciun, Dumnezeu, Maica Precista, Arhanghel”.

Colacul, coptură rituală, cunoscută la multe popoare, e un simbol cultural cu multiple semnificații. El mediază opozițiile copt-necopt, natură-cultură; stabilește legăturile dintre cei vii și cei morți, dintre cer și pământ, dintre zei și oameni. Colacul ritual (rotund) este simbolul Soarelui sau al Lunei, semnificație susșinută prin ornamentele care transfigurează o hierogamie cosmică. E obiect al sacrificiului ritual, înlocuind jertfele animale. În tradiția românească, colacul e simbol al fertilității și ofrandă rituală, strâns legată de cultul morților. Colacii de Mucenici (9 martie) și de alte sărbători întru pomenirea morților au o înfățișare antropomorfă, lucru reflectat și în denumirile lor (mucenici, căpețele, sfinți etc.)

Cuvântul hostie desemnează orice victimă ce moare jertfiindu-se pentru o cauză înaltă, în speranța – nutrită de orice martir – că aceasta va triumfa. În creștinism, hostia este Hristos, a cărui jertfă pe cruce și al cărui gest de a împărții pâine în timpul Cinei celei de Taină sunt comemorate prin liturghia Euharistiei. Turpul sacrifiacat și înviat al lui Hristos este aici reprezentat și simbolizat prim azimă (sau hostie) – o turtă subțire de aluat nedospit care este folosită la împărtășanie. Forma și compoziția ei au suscitat nenumărate simboluri: Nu înseamnă oare micimea azimei, smerenia, rotunzimei ei, deplina ascultare, albul ei, curăția, lipsa dintr-însa a drojdiei, bunăvoință, coacerea ei, răbdarea și milostenia, înscrisul pe care îl poartă, tăcerea duhovnicească, cea ce rămâne, dăinuirea ei, marginea ei, desăvârșirea cea de pe urmă? O pâine dătătoare de viață, azimă, sălaș ascuns al atotputerniciei! Sub înfățișarea cea smerită se ascund lucruri de mirare și desăvârșite (Toma din Aquino).

Pâinea și vinul sunt întrebuințate în cultul creștin ortodox în primul rând ca materi a Sfintei Euharistii, instituită de Mântuitorul însuși, care le-a întrebuințat la Cina cea de Taină, când a întemeiat Sfânta Euharistie. Materia Jertfei liturgice este la ortodocși pâinea dospită pentru că ea simbolizează mai desăvârșit Trupul Domnului în care se va preface prin sfințire. Pâinea și vinul se întrebuințează și la alte taine: la cununie, la slujba Litiei, la sfințirea bisericii, la slujbele funerare (înmormântare și parastase).

În cultul Vechiului Testament, pâinea făcea parte din materia de jertfă. Dumnezeu a poruncit lui Moise: „Iară pe masă să pui pâinile punerii înainte, care se vor afla pururea înaintea Mea” (Ieșire 25, 30). Pâinile „punerii înainte”, aduse la templu, erau așezate pe o masă unde se aflau vasele destinate curățirilor. Ofranda de pâine era expresia recunoștinței omului fața de bunătatea și binefacerile lui Dumnezeu. Melchisedec l-a întâmpinat pe Avraam cu pâine și vin. Era o prefigurare a Jertfei Euharistice care avea să se instituie în Noul Testament.

În cultul creștin, pâinea și vinul simbolizează trupul și sângele lui Hristos, în care ele se prefac după sfințirea darurilor la Sfânta Liturghie. Hristos a zis despre Sine: „Eu sunt pâinea vieții”. Trupul Său L-a dat ca jertfă pentru mântuirea oamenilor: „Iisus, luând pâine și binecuvântând, a frânt și, dând ucenicilor, a zis: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu” (Matei 26, 26). Acest trup îl primește creștinul la Sfânta Împărtășanie și dă sufletului hrana cea întăritoare în credință așa cum prin pâinea zilnică dă trupului hrana susținătoare a vieții fizice.

Tot la Cina ce de Taină, Mântuitorul a consacrat vinul ca materie de jertfă, când a zis: „Beți dintru aceasta toți, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă, spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 27-28). Vinul ca materie de jertfă simbolizează sângele Domnului, în care se preface după sfințirea darurilor la Liturghie. Prin Sfânta Împărtășanie el umple sufletul de bucurie duhovnicească și-l unește cu Dumnezeu.

Pâinea și vinul mai pot simboliza și ofranda propriei vieți pe care credincioșii o dăruiesc simbolic lui Dumnezeu. Sub forma în care se dăruiesc ele sunt rezultatul unui efort, al unui sacrificiu, căci omul care muncește spre a le culege în stare naturală simplă, și prin muncă și osteneală (consum de energie), le transformă în starea în care le aduce la altar. Pâinea și vinul capătă prin aceasta o valoare deosebită ca materie de jertfă căci înainte de a fi sfințite la Liturghie ca daruri de jertfă, ele sunt sfințite și prin sudoarea muncii.

Darurile de pâine și vin, aduse de credincioși la Proscomidie, sunt expresia sau dovada văzută a participării sau colaborării lor materiale, concrete și reale, la jertfa Sfîntă care se aduce prin preot la Sfânta Liturghie.

Anafura este acea pâine sfințită în timpul Sfintei Liturghi care s-a atins de Sfânta Împărtășanie de către preot în timpul Axionului. Ea are puteri harice deosebite, deoarece a fost atinsă de Trupul și Sângele Domnului. Acestă anaforă se ia de către credincios duminica când merge la biserică într-o hârtie curată sau într-un vas, se usucă pentru a evita riscul să nu se mucezească și după aceea să se strice.

Pentru că a fost atinsă de Sfânta Împărtășanie se consumă dimineața înainte de aghiasmă. Deci rânduiala este în felul următor:

În fiecare zi creștinul ia o mică bucățică de anafură după aceea câteva înghițituri de aghiasmă (de preferat de trei ori în numele Sfintei Treimi), iar după ce a consumat acestea se unge cu ulei sfințit pe frunte, făcând semnul crucii cu un bețișor.

După ce s-a împăcat cu Dumnezeu prin câteva rugăciuni ce le-a făcut în gând, și s-a împărtășit de Harul Duhului Sfânt prin aceste elemente sfințite, în sfârșit își ia crucea zilei ce a venit de dimineață cu binecuvântarea lui Dumnezeu și astfel mult spor va avea și va fi ferit de multe curse ale celui viclean în acea zi.

3.3. SFÂNTUL POTIR

Simbolismul foarte larg al cupei se prezintă sub două aspecte esențiale: cel de vas al belșugului și cel de vas conținând elixirul nemuririi.

Simbolismul cel mai general al cupei vizează Graalul din evul mediu, vasul în care se strânge sângele lui Hristos și care conține atât tradiția pentru moment pierdută cât și băutura nemuririi. Cupa conține sângele – principiul vieții – ea corespunde deci inimii și, în conseciință centrului.

Sfântul Graal din literatura medievală europeană este moștenitorul, dacă nu cumva continuatorul a două talismane celtice precreștine: cazanul lui Dagda și cupa suveranului. Aceasta explică faptul că acest obiect miraculos este adesea o simplă tipsie adâncă purtată de o fecioară. În legendele referitoarea la Cavalerii Mesei Rotunde, el are puterea de a oferi fiecăruia dintre aceștia mâncarea cu carnea preferată. Printre nenumăratele sale calități, în afară de cea de a oferi (darul vieții) se numără și cea de a lumina (iluminările spirituale) și cea de a acorda forța invincibilă.

Cupele euharistice, care conțin Trupul și Sângele lui Hristos, exprimă un simbolism analog cu acela al Graalului. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică (Ioan, 6, 54), spune Iisus Hristos.

Principalul accent al simbolismului cupei este pus în Biblie asupra destinului uman: omul primește destinul din mâna lui Dumnezeu ca pe o cupă sau ca pe conținutul unei cupe. Poate fi vorba atunci de o cupă plină de binecuvântări sau de un pahar cu foc și pucioasă și vânt dogoritor (Psalmul 10, 6): este paharul mâniei lui Dumnezeu (Apocalipsa 16, 19). Iată de ce mijlocul de care se slujește Dumnezeu pentru a pedepsi (un om, un popor, un oraș…) poate fi comparat cu o cupă (Ieremia 51, 7; Zaharia 12, 2). Când Iisus vorbește despre paharul pe care trebuie să-l bea (Matei 20, 22) și atunci când îl roagă pe Părintele său să treacă de la El acel pahar (Matei 26, 29 și celelalte Evanghelii) nu se referă numai la moartea lui, ci mai general la destinul pe care Dumnezeu i l-a hărăzit și pe care îl acceptă în cunoștință de cauză.

Graalul a prilejuit diferite interpretări, corespunzând nivelului de realitate la care se plasau comentatorii; dintre aceștia, Albert Beguin rezumă astfel esențialul: Graalul reprezintă în mod substanțial pe Hristos mort pentru oameni și totodată potirul de la Cina cea de Taină (adică harul divin hărăzit de Hristos discipolilor săi) și, în sfârșit, caliciul liturgic, conținând adevăratul sânge al Mântuitorului. Masa pe care se află potirul este, potrivit acestor trei proiecții, piatra de pe Sfântul Mormânt, masa celor doisprezece apostoli și în sfârșit, altarul pe care se înfăptuiește sacrificiul zilnic. Aceste trei realități, Răstignirea, Cina cea de Taină și Euharistia, sunt inseparabile, iar ceremonia Graalului constă în revelare lor, conferind împărtășaniei cunoașterea Persoanei lui Hristos și participarea la Jertfa sa mântuitoare.

Graalul simbolizează desăvârșirea interioară căutată tot timpul de oameni.

Căutarea Sfântului Graal predinde condiții de viață interioară rar întâlnite. Activitățile exterioare sunt potrivnice atât de necesarei contemplații și îndepărtează dorința. El se află în imediată apropiere, dar priviriile nu-l zăresc. Aceasta este drama orbirii în fața realitățiilor spirituale, cu atât mai intensă cu cât credem mai sincer că le căutăm. Suntem însă mai atenți la condițiile materiale ale căutării decât la condițiile ei spirituale. Căutarea Graalului inaccesibil simbolizează pe plan mistic esențial pentru el, aventura spirituală și nevoia de interiorizare, singura în măsură să deschidă porțile Ierusalimului ceresc, unde strălucește potirul divin. Perfecțiunea umanănu se cucerește cu lovituri de lance ca o comoară materială, și printr-o radicală transformare a spiritului și inimii trebuie mers mai departe decât Lancelot spre a atinge transparența Graalului, imagine vie a lui Iisus Hristos.

Simbolismul Sfântului Potir este legat de cel al lichidului pe care-l conține. Împărtășania cu Sângele lui Hristos conținut în Potirul Sfânt hrănește sufletul în timp ce paharul simbolizează medierea în ascensiunea spirituală a omului.

Vinul este în general asociat cu sângele, atât din cauza culorii sale, cât și a caracterului de esență a plantei: este, în conseciință, băutura vieții sau a nemuririi.

În tradiția biblică vinul este în primul rănd semn și simbol de bucurie (Psalmi 103, 16; Ecleziastul 9, 7) și prin generalizare, a tuturor darurilor pe care Dumnezeu le-a adus oamenilor (Facerea 27,28).

Vinul, ce provoacă beția, este de asemenea simbolul rătăcirilor cu care Dumnezeu pedepsește oamenii și națiunile necredincioase și răzvrătite pentru a le pedepsi mai bine (Ieremia 25, 15).

În Noul Testament și în special în scrierile Sfântului Evanghelist Ioan, cuvântul este, evident întotdeauna încărcat cu sens simbolic, fără ca acest sens să fie însă întotdeauna ușor de determinat. Astfel, apa schimbată în vin în timpul nunții din Cana (Ioan 2).

Iisus instituind Cina cea de Taină, exprimă un alt simbolism: Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi (Marcu 14, 24 și în paralel aluzia la jertfa sângeroasă a legământului, descrisă în Iesire 24, 8).

Arta funerară care reprezintă pe morminte, motivele viței de vie, a culesului strugurilor sau a vinului, arată că această băutură era privită ca un simbol de nemurire.

Simbolismul viei este eminamente pozitiv.

Iisus spune că este vița ce adevărată și că oamenii nu pot pretinde a fi mledițele viei lui Dumnezeu dacă nu rămân în El. Altminteri nu vor fi decât mlădițe uscate bune de a fi aruncate în foc (Ioan 15, 1).

Simbolismul viei se întinde la fiecare suflet omenesc. Dumnezeu este stăpânul viei care-l trimite pe fiul sau să vadă cum merge culesul (Marcu 12, 6). Substituindu-se lui Israel, Hristos va deveni la rândul său asemenea unei vii, sângee său fiind vinul Noului Legământ.

Via este un simbol important, între altele pentru că produce vinul, care este imagine a cunoașterii. Nu este o întâmplare dacă Noe, care însoțește începutul unui ciclu nou, este zis a fi fost pimul care să sădească via. Textele evanghelice fac din vie un simbol al Împărăției Cerului, al cărui rod este Euharistia. Iisus este vița adevărată.

În iconografie, via este adesea o reprezetare a Arborelui vieții. Înspăimântătorul cules din Apocalipsă (14, 18-20) confirmă semnificația aceasta:

Și încă un înger a ieșit din altar, având putere asupra focului, și a strigat cu glas mare celui care avea secerea ascuțită și a grăit: Trimite secerea ta ascuțită la cules strugurii viei pamântului căci boabele ei sau copt.

Atunci îngerul a urcat pe pământ secerea lui și-a cules via pământului și ciorchinii ia aruncat în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu.

Și teascul a fost călcat afară din cetate și a ieșit sânge din teasc până la zăbalele cailor, în depărtare de o mie sașe sute de stadii.

Sfântul Potir este un vas în forma unui pahar sau a unei cupe cu picior, de diverse dimensiuni, în care se toarnă vinul și apa folosite la Proscomidie și sfințite apoi și prefăcute în Sfântul Sânge pentru împărtășirea clericilor și credincioșilor.

Potirul reprezintă paharul cu vin folosit de Mântuitorul la Cina cea de Taină, când el a instituit Sfânta Euharistie, jertfa Legii celei noi, pahar al cărui conținut, binecuvântat și sfințit de divinul Învățător, l-a dat ucenicilor Săi, zicând: „Beți dintru aceasta toți…”. El ne aduce aminte și de vasul în care conform unei tradiții, Sfântul Ioan Evanghelistul ar fi strâns sângele curs din coasta Mântuitorului cea străpunsă cu sulița și din rănile cuielor și ale cununi de spini; iar în unele momente din ritualul liturgic el simbolizează și mormântul Mântuitorului.

Potirul a fost nelipsit de la „frângerea pâinii”, adică de la ritualul Sfintei Liturghii, încă de la întemeierea Bisericii creștine. Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre Euharistia din primele comunități creștine, spune: „Paharul binecuvântării pe care îl binecuvântăm, nu este oare, împărtășirea cu sângele lui Hristos?” Precum se vede însă, din aceste texte, ca și din altele de mai târziu, se referea mai degrabă la conținutul potirului, adică la vinul euharistic sau la Sfântul Sânge, iar pentru vasul conținător se întrebuințau și alți termeni obișnuiți în vocabularul din uzul zilnic pentru noțiunea de pahar. Termenul grecesc folosit de sfinții evangheliști spre a indica potirul folosit de Mântuitoul la Cină, s-a impus cu exclusivitate în tehnologia liturgică a tuturor popoarelor ortodoxe (în română potir).

Având în vedere sfințenia conținutului său după prefacerea Darurilor, prin care potirul însuși devine sfânt și venerabil, Sfinții Părinți și scriitorii bisericești au însoțit totdeauna termenul de potir cu elementele cele mai cinstitoare, ca: Sfânt, mistic, duhovnicesc, împărătesc, mântuitor ș.a.

În vechime, când numărul credincioșilor care se împrtășeau la fiecare liturghie era foarte mare, se întrebuințau pentru aceasta mai multe potire, dintre care în unele se turna vinul adus de credincioși ca ofrandă pentru Sfânta Euharstie, în altul se punea vinul necesar pentru sfințire, fiind mânuit numai de preoți, iar altele erau folosite pentru împărtășirea credincioșilor, fiind mânuit de obicei de către diaconi și având toarte. După ce numărul comunicanților s-a micșorat treptat, în Răsărit s-a consacrat cu exclusivitate întrebuințarea unui singur potir la liturghie, pentru a se sublinia, prin împărtășirea dintr-un singur pahar, unitatea Sângelui Sfânt și comuniunea spirituală a celor ce se împărtășeau. Dar pahare mai mici, de forma potirului, se întrebuințează încă și azi, la unele biserici, ca „potire de serviciu”, pentru împărtășirea copiilor, a bolnavilor, ori a celor bătrâni și neputincioși, care nu pot fi împărtășiți în biserică; un astfel de pahar se întrebuințează la slujba cununiei, pentru împărtășirea simbolică a mirilor.

În vechime existau și potire cu întrbuințări neliturgice; mai ales în Apus, potire de mari dimensiuni erau folosite la ornamentarea bisericilor, fiind suspendate cu lanțuri pe pereți sau pe bolțile marilor catedrale.

La început, potirele întrebuințate în serviciul liturgic nu se deosebeau prin nimic de paharele obișnuite în uzul zilnic pentru băut; de aceea, ele aveau forme și dimensiuni foarte variate. Forma cea mai comună și tipică era aceea a unui pahar sau a unei cupe care imită deobicei caliciul florilor, având ca suport un picior mai lung ori mai scurt, legat de cupă printr-un nod mijlociu. Cupa era deobicei rotundă, fie emisferică, fie cilindrică sau aproape sferică, mai rar pătrată sau octogonală. Când cupa era mai mare, putea avea două sau mai multe picioare pentru susținere. În primele secole au existat și potire fără picior ca niște simple pahare. Se întrebuințau, mai ales în Apus, și potire cu toarte sau mânuși sau chiar cu clopoței, pentru a atrage atenția credincioșilor când vasul este mișcat din locul său, conform ritualului liturgic. În general, evoluția formei potirului a urmat evoluția universală a artei bisericești, creând tipuri sau stiluri diverse, ca în toate ramurile artei.

Materialele din care se făceau potirele erau foarte variate. Se întrebuințau, astfel, mai ales în Apus, potire de lemn; după unii, înșiși Sfinții Apostoli și urmașii lor imediați s-ar fi servit de astfel de potire. „Odinioară preoți de aur slujeau cu potire de lemn, acum, dimpotrivă, preoți de lemn slujesc în potire de aur.” (Sfântul Bonifaciu).

Mai rare au fost potirele scobite în piatră simplă ori în marmură, de care se pomenește în Viața Sfântului Teodor Arhimandritul, precum și cele de fildeș, cele din pământ (argilă sau ceramică), ori din anumite pietre prețioase; tezaurul bisericii Sfântul Marcu din Veneția posedă o bogată colecție de potire bizantine din secolele X-XI, făcute din onix, agată, jasp, alabastru, cristal de rocă, bazalt ori alte pietre de acest fel. Mai frecvente au fost potirele din sticle (cleștar), întrebuințate din adâncă vechime.

Dată fiind perisabilitatea și fragilitatea unor astfel de materiale, au fost preferate, chiar de la început, potirele confecționate din diverse metale, pentru durabilitatea lor. Astfel, dintre materialele comune s-au folosit pentru făurirea potirelor, mai ales în Apus, arama, cositorul și bronzul. Din pricina pericolului de oxidare a acestor materiale, ele au fost interzise formal, prin hotărâri ale unor sinoade apusene, din secolul IX înainte, fiind înlocuite prin metale prețioase (aur și argint), care, de altfel, au fost folosite, sporadic, în acest scop, încă din primele secole creștine.

Odată cu formarea și dezvoltarea artei creștine în general, se constată și preocuparea de împodobi și ornamenta cupele potirelor cu un decor sculptural sau iconografic din ce în ce mai bogat și mai complicat. Astfel, încă din secolele II-III, Tertulian pomenește de potire pe a căror cupă de sticlă se picta chipul Păstorului celui Bun. Mai târziu se gravau pe cupele potirelor de metal chipul omenesc al Mântuitorului, chipurile Sfinților Apostoli, precum și scene inspirate de funcția liturgică a potirului: Cina cea de Taină, împărtășirea apostolilor de către Mântuitorul însuși, simboluri și preînchipuiri euharistice din Vechiul Testament, ori diverse episoade din viața și activitatea Mântuitorului, chipuri de sfinți ori de îngeri etc. Printre acestea se cizelau motive ornamentale diverse, vegetale (frunze de acant și coardă de viță), geometrice (cadre de arhitectură) păsări și animale simbolice, iar unele potire erau împodobite cu perle și pietre scumpe ori cu cizeluri de email, filigrane etc. Uneori se gravează și inscripții în legătură cu funcția liturgică a potirului: „Beți dintru acesta toți…”. Se gravau, de asemenea, numele meșterilor făurari, al donatorilor ori al bisericilor cărora se făcea donația.

3.4. LUMÂNAREA

Lumânarea simbolizează lumina. Fitilul face să se topească ceara, și astfel ceara ține de foc: de aici, legătura cu spiritul și materia.

În vechile tradiții, fecioara trebuia să țină în fiecare mână câte o lumânare aprinsă. Lumânarea n-ar fi lipsită de un sens falic, un fel de revers al simbolului de suflet și de nemurire conferit flăcării ei în numeroase rituri religioase, cum ar fi, în creștinism, făclia de Paști sau lumânarea de lângă sicriu, la înmormântarea papilor. Guillaume Durand explică, în veacul al XIII-lea, acest obicei, spunând că fecioarele duceau lumânări spre a arăta că, aidoma fecioarelor înțelepte din Evanghelie, ele sunt gata să-l primească pe mire (Matei 25, 1-13). Același autor desprinde și un alt simbol, potrivit căruia faptul de a purta aceste lumânări voia să însemne că fecioarele domnesc să fie asemenea luminii care-i lumineză pe oameni. Sibolismul luminii a jucat întotdeauna un rol important în gândirea creștină. În primele secolele de existență a creștinismului, botezul se numea cu Iluminare, după cum o mărturisește opera lui Pseudo-Dionisie Areopagitul.

Lumina simbolizează necontenit viața, mântuirea, fericirea date de Dumnezeu, care este el însuși lumină. Legea lu Dumnezeu este o lumină în calea oamenilor. Mesia aduce și el lumina (Isaea 42, 6; Luca 2, 32). Lumina lui Dumnezeu risipește întunericul (Isaea 60, 1-2) și cheamă oamenii spre lumină (Isaea 42, 7).

În zilele noastre, Papa Paul al VI-lea dezvolta, la 2 februarie 1973 întreaga simbolistică a limbajului ritualilor, cu prilejul primirii în audiență a unor călugărițe. Lumânarea simbolizează izvorul dintâi și curat de lumină, de la care trebuie să se lumineze călugărițele. Prin verticalitatea și blândețea ei, ea este întruchipare nevinovăției și a curăției. Arzând și luminând, ea exprimă o viață pe de-a-ntregul închinată iubirii unice, fierbinți, depline…În sfârșit, lumânarea este hărăzită să se topescă în tăcere așa cum viața voastră se topește în drama, de neocolit, a inimii voastre consacrate, în jertfă, ca jertfa lui Hristos pe cruce; într-o iubire dureroasă și fericită, care nu se va stinge în ziua cea de pe urmă, ci va continua să strălucescă pururi, veșnica întâlnire cu Mirele dumnezeiesc.

Simbolismul lumânării este legat de cel al flăcării. În flacăra unei lumânări toate puterile naturi sunt active. Ceara, fitilul, focul, aerul care se reunesc în flacăra arzândă, mișcătoare și colorată sunt ele înseși sinteza tuturor elementelor naturii. Amintindu-ne de o lumânare bună, trebuie să regăsim visele noastre de solitari, scrie Bachelard. Flacăra este singură, în mod natural singură, ea vrea să rămână singură.

Ideii de unicitate, de lumină personală, Bachelard i-o adaugă pe acea de verticalitate. Flacăra lumânării pe masa solitarului, scrie el, pregătește toate reveriile verticalității. Flacăra este o verticală curajoasă și fragilă. Orice suflare deranjează flacăra, dar aceasta își revine. O forță de ascensiune îi restabilește strălucirea (Bachelard-Flacăra unei lumânări).

Simbol al vieții ascendente lumânarea este inima aniversărilor. Câte lumânări, atăția ani, atâtea etape spre perfecțiune și fericire. Dacă ele trebuie stinse cu o suflare, aceasta se face nu atât pentru a le arunca în noaptea uitării, pentru a le spulbera în trecut dinpreună cu arsurile lor cicatrizate, cât pentru a dovedi persistența unui suflu de viață superioară la tot ce a fost deja trăit.

La fel și lumânările aprinse la căpătâiul celui decedat simbolizează lumina sufletului cu puterea sa ascensională, puritatea flăcării spirituale care urcă spre cer, perenitatea vieții personale ajunse la zenit.

Lumina adusă ca prinos lui Dumnezeu este arderea lumânării și untdelemnului din candelă, aprinse de credincioși și preot, ca parte constitutivă a cultului și ca expresie a unei necesități religioase subiective. Aprinzând o lumânare în biserică, credinciosul se roagă lui Dumnezeu, îi mulțumește pentru marea Lui bunătate și ocrotire și dă expresie credinței lui Dumnezeu. Ea devine un mijloc de legătură între om și Dumnezeu, legătură stabilită și determinată de libera voință a credinciosului. Lumina este rezultatul arderii unei materii concrete, ceara, tămâia, untdelemnul. Lumina aceasta produsă prin adere este și expresia rugăciunii materiei amorfe care este astfel integrată în cultul de adorare a lui Dumnezeu. În cultul Vechiului Testament lumina este un prinos adus Domnului Dumnezeu. Preotul Aaron arde tămâie și aprinde în fiecare seară candelele în fața chivotului Legii Sfinte: „Când va aprinde Aaron seara, candelele, iar va arde miresme. Aceată tămâiere neîntreruptă se va face pururea înaintea Domnului din neam în neam”. Însuși Dumnezeu poruncește să ardă lumina pe altarul său: „să aducă untdelemn curat pentru luminat…” ca „să ardă sfeșnicul în toată vremea”… „Sfeșnicul îl va aprinde Aaron și fii lui de seara până dimineața, înaintea Domnului…”.

La iudei, candela avea forma unui sfeșnic cu șapte brațe așezate pe o țeavă, pentru untdelemn, cu orificii pentru fiecare braț. Creștinii proveniți dintre iudei au adus cu ei deprinderea de a folosi lumânări și candele în cultul creștin.

În vremea persecuțiilor, spre a fi apărați, creștini se strângeau la rugăciuni și slujbe, pe care le luminau cu lumânări. După ce s-a dat libertate Bisericii, începând din secolul IV, lumânările au continuat a fi folosite, dar, de la rolul lor anterior de strictă necesitate ele încep să aibă și un caracter simbolic, fiind folosite atât la Sfânta Euharistie cât și la slujbele funebre, la sărbătorile sfinților, la cinstirea relicvelor sfinte ș.a.m.d.

Lumina este socotită acum ca simbol al bucurie împărtășirii din lumina divină: „Că la Tine este izvorul veții, întru lumina Ta vom vedea lumină” (Psalm 35, 2). Lumina este un atribut al divinității și totodată o condiție a vieții. Mântuitorul este vestit de prooroci ca o lumină ce va risipi întunericul răului și necredinței: „întunericul acoperă pământul și bezna, popoarele, iar peste tine răsare Domnul”, … „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta și slava Domnului peste tine a răsărit” (Isaea 9, 1-2). Mântuitorul însuși se numește pe Sine „lumină”: „Eu Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric”(Ioan 12, 46).

Lumânările sunt așezate în sfeșnice. Acestea au unul sau mai multe brațe, fiecare ci simbolismul lor. Sfeșnicul cu un braț purtănd o lumânare simbolizeaza unicitatea Sfintei Treimi; sfeșnicul cu două brațe semnifică prin cele două lumânări, cele două naturi ale lui Hristos, iar sfeșnicul cu trei lumânări e simbolul Sfintei Treimi. Cele cu șapte lumini închipuie cele șapte daruri ale Duhului Sfânt, iar sfeșnicul cu douasprezece lumânări închipuie ceata celor doisprezece Sfinți Apostoli. Acest sfeșnic are în mijloc ,,o lumină mai înaltă’’ care închipuie lumina lui Iisus Hristos. Piciorul sfeșnicului este și el un simbol. Unele au forma unei coloane, simbolizând stâlpul de foc ce a condus pe evrei la fuga din Egipt, altele au forma rugului celui nears în foc, în care Dumnezeu s-a arătat lui Moise ș.a. Sfântul Simeon al Tesalonicului arătând semnificația luminilor din biserica le compara cu stelele, iar despre policandrul cel mare din mijlocul bisericii, în formă de cerc cu lumini, spune că închipuie ,,tăria cerului și planetele’’. Sfeșnicele cu o lumânare se aprind la Proscomidiar. Pe Sfănta Masă se așează două sau trei sfeșnice cu una sau mai multe lumânări care se aprind în timpul sfintelor slujbe și la Liturghie. În dreptul icoanelor împărătești, pe solie, stau deobicei sfeșnicele mari sau „împărătești”, în care ard una sau mai multe lumânări în timpul Liturghiei. Atât în naos cât și în pronaos sunt puse la îndemâna credincioșilor sfesnice, mai mari sau mai mici, în care aceștia aprind lumânări. Făclii (lumânări mari) ori lumânări aprinse în sfeșnice mai mici, portative, sunt purtate la vohoade, înaintea slujitorilor. Lumânările se aprind la toate sfintele slujbe: la slujba botezului, a cununiei, la aghiazmă, la slujbele funebre, ș.a. Lumânarea purtată de naș la botez simbolizează lumina interioară a harului împărtășit prin botez și preînchipuie candela faptelor bune cu care noul botezat va preîntâmpina pe Mirel ceresc ca și fecioarele cele înțelepte din pilda evanghelică. Făcliile aprinse pe care le țin nașii la cununie sunt simbol al curăției mirilor, al luminii harului de sus și al bucuriei nuntașilor. În săptămâna luminată sfinți slujitori poartă în mâini făclii aprinse în timpul sfintelor slujbe ca simbol al bucuriei Învierii.

În afară de lumânări în biserici ard și luminile discrete ale candelelor, în care se pune și se arpinde untdelemnul. Candela are aceași însemnătate ca și aceea a lumânărilor. Candele sunt sprinse în altar și în interiorul bisericii. Deasupra chivotului de pe Sfânta Masă în care se păstrează Sfânta Împărtășanie pentru cei bolnavi, arde necontenit în cinstea ei, o lumină din candela ce e suspendată, deobicei, de Crucea care străjuiește în spatele dinspre răsărit al Sfintei Mese. Candele mari, suspendate, ard deasupra ușilor împărătești ale altarului, precum și la icoanele împărătești de pe catapeteasmă. Candele și lumini ard deasemenea deasupra mai tuturor icoanelor importante din biserici și din casele credincioșilor. Lumina candelei e nelipsită în cimitire la căpătâiului morților. Lumina aceasta mai ales, ca și mireasma tămâiei și lumina lumânărilor este o expresie a credinței în viața viitoare și a legăturii cu cei morți. Acesta credință o ilustrează poetul nostru George Coșbuc în poemul folcloric „Moartea lui Fulger”. Eroului mort i se pune în mâinile strânse pe piept o lumânare aprinsă, fiindcă, după datină, lumina ei îi va fi călăuză în întunericul din împărăția lumii de dincolo:

„Cu făclioara pe-unde treci

Dai zare negrelor poteci

În noaptea negrului pustiu

Pe-un drum de veci…”

„Credința-n zilele de-apoi

E singura tărie-n noi…”

CAPITOLUL 4

CULORILE ȘI SEMNIFICAȚIA LOR

În aceste lucrări, culoare joacă un rol important.

Culorile, fiice ale luminii, insuflă formei suflet și deplinătate. Marele specialist și pictor moden Johannes Itten declară: ,,Știu că secretul cel mai adânc și cel mai esențial al acțiunii culorilor rămâne nevăzut chiar și pentru ochi și că nu poate fi contemplat decât prin inimă. Esențialul scapă formulelor.” …,,Culorile sunt forțe strălucitoare, generatoare de energii care au asupra noastră o acțiune pozitivă sau negativă, fie că avem sau nu cunoștițe de ea. Vechii sticlari foloseau culorile pentru a crea în spațiul bisericilor o atmosferă mistică și supraterestră și pentru a transpune meditația credincioșilor intr+o lume duhovnicească.”

Adresându-se cu prioritate sensibilității, spre deosebire de desen, care vorbește rațiunii, culoarea semnifică.

Albul, opusul negrului, simbolizează lumina a cărei proprietate este aceea de a răspândi și a brăzda spațiul. Albul este simbol al Tatălui, al credinței și al curăției; este culoarea Revelației, Harului și Teofaniei. Albe sunt și ființele pătrunse de lumina Dumnezeiască: îngerii, care se găseau lângă mormânt, cei de la Înviere, ca și bătrânii din Apocalipsă și adesea aureola sfinților ( dacă aceasta nu este din aur ). Culoare a curăției, a științei dumnezeiești și a cunoașterii integrale, albul exprimă deopotrivă bicuria și fericirea. Kandinsky sugerează foarte bine dinamismul acesteia, spunând: ,,Albul actionează asupra sufletului nostru ca o liniște absolută… Această liniște nu este moatră, ci plină de posibilități vi.”

Galbenul și aurul, culoarea aurie, prezintă mult interes. La multe popoare a existat cultul soarelui. La egipteni substanța soarelui, a zeilor și a faraonilor era aurul. Statuia aurită a lui Buddha amintește de iluminare, iar ,,Vârsta de aur” scoate în evidență desăvârșirea. Cupolele aurite și mozaicurile bizantine simbolizează viața de apoi, o lume unde soarele nu apune. Aurul simbolizează la creștini viața cea veșnică și credința, dar înainte de toate simbolizează pe Hristos însiși: Soarele, Lumina, Răsăritul. Aurul – culoare, simbol al soarelui se deosebește de aurul – monedă, simbol al corupției. Dacă strălucirea metalică a aurului reflectă, pe de o parte lumina soarelui și flacăra lumânărilor, pe de altă parte, ea intensifică culorile diverse prin jocul unui contrast care produce o armonie sublimă.

Roșul, in multitudinea lui de nuanțe, exprimă bucuria unei vieți exuberante. Prin strălucirea puternică, irezistibilă și prin strânsa lui legătură cu sângele, principiu al vieții, culoarea roșie este considerată adesea drept prima dintre culori. Pământească, ea simbolizează tinerețea, frumusețea, bogăția, sănătatea, iubirea, dar și războiul. Este prezentă la toate marile festivități ale multor popoare. Dacă dragostea spiritualizată ( Duhul Sfânt ) se exprimă prin roșul pur, roșul deschis colorează steagul revoluționarilor. Simbol al adevărului divin în Vechiul Testament, vinul devine la Cina cea de Taină, sânge al lui Hristos. Sărbătorit la solstițiul de vară, Ioan Botezătorul anunță pe Iisus ca fiind Cel care botează nu cu apă, ci cu foc ( Matei 3, 11 ). Simbol al iubirii, al jertfei și al altruismului, roșul ocupă în creștinism un spațiu larg. Roșie este hlamida lui Iisus, roșii sunt veșmintele martirilor, ca și mantia Sfântului Arhanghel Mihail și serafimii înșiși, al căror nume în ebraică înseamnă ,,arzători”. De notat este faptul că roșul poate să însemne, deopotrivă, egoism, ură, orgoliu luciferic și, prin extensiune, focul Iadului. La bizantini, purpura simbolizează puterea supremă. Cu excepția ceremoniilor religioase, când apărea înveșmântat în alb, împăratul purta veșminte de purpură al cărei negoț era interzis în codul lui Justinian. Veșmântul purpuriu este totodată împărătesc și sacerdotal.

Verdele este complementară roșului, așa cum apa este complementară focului.Verdele este culoarea regnului vegetal, a primăverii și, deci, a reînnoirii. Produsă prin fotosinteză ( astrul focului), clorofila (verde ) este condiționată de umiditate ( apă ). Verdele și viața sunt două cuvinte cu conexiuni profunde. Grecii și romanii au consacrat culoarea verde Afroditei ( și, respectiv lui Venus ), zeița frumuseții născută din apă. Egiptenii recunoșteau în verde coloarea vieții vegetale, a tinereții și a sănătății, urmați în această privință de Dionisie Pseudo – Areopagitul. Toate popoarele mediteraniene, de la Vechiul Testament la Islam, recurg din abundență la simbolistica verdelui. Gasindu-se intre albastru ( rece ) și roșu ( cald ), verdele pur reprezintă echilibrul perfect ieșit dintr-un amestec de albastru și galben. Simbol al regenerării spirituale, verdele este în mod fercvent culoarea profeților și a evanghelistului Ioan, vestitorii Duhului celui Sfânt.

Albastrul este cea mai profundă și mai nematerială dintre culori. Fiind pasivă din punct de vedere material prin slaba ei strălucire, culoarea albastră devine eminamente activă la nivel spiritual, orientată fiind spre transcendent. Ea conduce sufletul pe calea credinței al cărei simbol este. Albastrul are și un caracter introvertit și discret, sugerând smerenia tăcută.Tonurile mai profunde accentuează acțiunea lui interioară.

În confruntarea dintre cer și pământ, albastrul și albul ( culori cerești ) fac corp comun, împotriva roșului și verdelui ( culori pământești ). În realizarea pânzelor ce reprezintă Crucea și Lumânarea am folosit Albastrul de Prusia datorită transparenții și frumuseții lui, dar și amestecuri ale acestuia cu Brun Van Dyck. Brunul, maroul rezultă dintr-un amestec de roșu, albastru, verde și negru. El sugerează frunzele uscate, toamna, putrezirea a ceea ce este vegetal și ajunge să fie pământ de răsadniță.

CAPITOLUL 5

MATERIALE ȘI TEHNICA DE LUCRU

Suportul pentru pictura în ulei poate fi din orice material: lemn, pânză, carton, etc., care trebuie pregătit în prealabil cu un grund semigras sau gras, ori chiar numai cu clei, cu scopul de a face să nu absoarbă uleiul din vopsea.

Ca suport pentru lucrarea mea am utilizat pânza, care avantajul de a fi ușoară, flexibilă, dar care are și dezavantajul că poate fi ușor distrusă.

Cânepa, căci despre astfel de pânză este vorba, a dost folosită în antichitate mai mult pentru funii. Din ea s-a făcut însă și pânză, mai puțin fină decât cea de in, și deci ceva mai dură, pentru diferite folosințe. La începutul secolului XVIII, pictorii venețieni au început s-o prefere și pentru pictură, fără a risca ceva în privința trăiniciei. Azi, dacă este bine țesută, o poate înlocui pe cea de in. Țesătura pânzei, din orice material ar fi ea, este mai durabilă dacă este deasă, cu fibrele perpendiculare unele pe altele, casă opună aceași rezistență și se poată întinde uniform în ambele sensuri.

Șasiurile pe care am întins pânza le-am confecționat din șipci din lemn de brad. Fața dinspre pânză a șasiului am tăiat-o puțin oblic către partea dinăuntru, astfel încât partea exterioară a șasiului să fie mai înaltă, pentru ca pânza să rămână liberă de la o parte la alta. Întinderea pânzei am început-o de la mijlocul fiecărei laturi, fixându-se pânza cu capse din circa cinci în cinci centimetri, în mod alternativ, în stânga și în dreapta, apoi sus și jos, și iarăși la fel până s-a ajuns la colțuri.

În prepararea grundului am utilizat aracetul, care este un adeziv sintetic, pe care l-am amestecat cu cretă de munte și apă obținând astfel un preparat de consistența smântânii. Acest amestec l-am întins în straturi succesive (asteptând ca fiecare strat în parte să se usuce), de patru ori pe fiecare pânză cu ajutorul unei pensule late. Nu este indicată folosirea aracetului în compoziția grundurilor, dar am ales această metodă modernă datorită rapidității ei.

După ce am terminat grunduirea am aplicat un strat subțire de ocru galben și oranj în amestec cu ulei de in și terebentină. Uleiul de in este cel mai bun liant care și-a dovedit calitățile pe parcursul timpului. Liantul pe care l-am folosit, pe parcursul întregii lucrări, a fost uleiul de in în combinație cu terebentina în proporție de 1:1, acest mediu fiind cel mai potrivit pentru pictura în ulei.

Lucrările au fost realizate în mai multe ședințe, aplicând straturi succesive. La început am amplicat eboșa, după care am trecut la execuția propriu-zisă a lucrării. Acestă modalitate de lucru poartă denumirea de pictură în straturi. Primul strat de culoare, eboșa a fost executată în nuanțe calde, luminoase și într-o manieră spontană păstrându-se, parțial, până la final. În a doua etapă, care presupune lucrul propriu-zis, în ședințe de lucru succesive, am utilizat tehnica glasiului care este puțin anevoiasă, deoarece am fost obligată să aștept pentru uscare (aparentă) a culorilor. Spun aparentă deoarece uscare completă a culorilor presupune un timp mai îndelungat și o astfel de lucrare ar pute fi terminată într-un an sau chiar mai mulți.

BIBLIOGRAFIE

Arhim. Ioachim Pârvulescu – Sfaturi duhovnicești, Sfânta Mănăstire Lainici, 2004

Biblia – Societatea Biblică București, 1942

C. Săndulescu – Verna – Materiale și tehnica picturi, Editura Marineasa., Timișoara, 2000

Clare Gibson – Semne și simboluri, Editura Aquila’93

Gaston Bachelard – Flacăra unei lumânări, Fundația Anastasia, București, 1994

Hans Biedermann – Dicționar de simboluri, vol. 1, 2, Editura Saeculum I.O., București 2002

Ivan Evseev – Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale, Editura Amarcod, Timișoara, 1999

Jean Chevalier, Alain Gheebrand – Dicționar de simboluri, vol. 1, 2, 3, Editura Artemis, București, 1994

Jean Danielou – Simboluri creștine primitive, Editura Amarcod, Timișoara, 1998

Liturgica generală

Michel Quenot – Icoana fereastră spre absolut, Editura Enciclopedică, București, 1993

Ne vorbește părintele Cleopa, vol.3 Editura Episcopiei Romanului, 2001

Preot Necula Constantin – Paștele Crucii, Editura Bunavestire, Bacău, 2003

Tudor Vianu – Estetica, Editura Orizonturi, București

Viorel Toma – Carte despre pictură, Editura Cosmopolitan Art, Timișoara, 2005

Weldon Hardenbrook – Crucea, semnul creștinilor, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1994