Simbolistica Religioasa In Opera Lui Mircea Eliade. Aspecte ale Comunicarii Interculturale In Romanul Maitreyi

=== 3f414f78e7d6c7906de50e18f77c5f329b463d4c_27843_1 ===

Cuprins :

IΝΤRОDUCΕRΕb#%l!^+a?

Evoluția în literatură este vitală și practic iminentă. Un teoretic eșec al ralierii sferei literarului la progresul cunoscut de științe și în consecință, de societatea umană ar însemna dispariția literaturii care nu ar mai prezenta interes în noul context, nemairăspunzând noilor nevoi intelectuale și emoționale. Literatura crează modele care trebuie să fie nu doar actualizate ci chiar cu un pas mai în față decât concretul palpabil, decât realitatea cotidiană, pentru a hrăni mintea și spiritual uman. Arta este cea care oferă perspective, incită, provoacă și oferă răspunsuri sau dimpotrivă, deschide căi spre reflectare, așa că se ancorează cu necesitate în realitatea momentului, evoluând odată cu civilizațiile pentru a corespunde cerințelor, necesităților permanent superioare, asigurând totodată și imboldul spre un nou pas, fiind la rându-i un factor de progres.

Prin literatură se creionează caracterul, direcția și sensul vieții prin cunoștințele acumulate de cititori, care vor naviga mai ușor prin viață. Din acest motiv, rolul scriitorului este important și trebuie ca pe lângă satisfacerea pasiunilor literare să ofere informații vitale legate de societate, cultură, religie, viață în general.

Mircea Eliade este unul printre cei mai renumiți reprezentanți ai istοriei religiilοr care fost un simbol al acestei clase în secοlul al XX-lea. Prin activitatea și opera lui, a avut un grad mare de influență asupra culturii din timpurile actuale. Și după trecerea acestuia în neființă, el cοntinuă să provoace discuții, devenind un factor important al existenței culturale românești în context universal. Prin cultura religioasă, Mircea Eliade și-a regăsit liniștea sufletească și a oferit valori inestimabile literaturii universale.

Perioada indiană este de asemnea de remarcat. Experiența lui Eliade în India este una inedită, făcând subiectul mai multor romane și nuvele, dar și a eseisticii și a numeroase articole de ziar. Ultima parte a lucrării îl urmărește pe Eliade în trei aspecte ale activității sale din tinerețe și, mai generalizat, din maturitatea sa, îl vedem ca eseist, orientalist și istoric al religiilor.

Prin monumentala „Istorie a credințelor și ideilor religioase”, prin cărțile deschizătoare de drumuri despre Yoga și despre șamanism, dar și prin romanele de inspirație indiană, pe jumătate autobiografic confesive, pe jumătate ficționale, precum „Maitreyi”, sau prin nuvelele fantastice, în dublul sens al cuvântului, ca „Nopți la Serampore” și „La țigănci”, el se situează alături de marii creatori de cultură. Însă toată activitatea sa de la primele scrieri și până la cele din urmă n-ar fi fost posibilă sau n-ar fi avut ecoul rezultat dacă nu s-ar fi folosit de un intermediar cu rol chiar vital am putea spune: presa scrisă.

Putem afirma cu certitudine că Mircea Eliade este o personalitate complexă a culturii românești și-l situăm la nivel internațional alături de marile personalități culturale ale lumii, acesta fiind și argumentul alegerii acestei teme: “SIMBOLISTICA RELIGIOASA, ASPECT AL COMUNICĂRII INTERCULTURALE IN ROMANUL MAITREYI”.

În cadrul acetei lucrări voi aborda în trei capitole distincte: comunicarea împreună cu relațiile acesteia cu celelalte domenii colaterale, relația dintre comunicare și cultură, precum și dintre comunicare și religie prin intermediul culturii.

În ultimele două capitole, studiul practic face referire la romanul „Maitreyi” a lui Mircea Eliade unde simbolistica religioasă este un aspect important al comunicării interculturale. Prin activitatea și viața lui, Eliade este o personalitate a literaturii filozofice, religioase făcând parte din istoria de aur a valorilor naționale, fiind o personalitate complexă a culturii românești.

Se va prezenta aspectul literaturii lui Eliade în contextul istoriei credințelor și a ideilor religioase (comunicarea artistică conform particularităților limbajului literar și teoria scriitorului asupra religiei), a mitului eternei reîntoarceri prin imagini și simboluri. De asemenea se va urmări percepția cititorilor romanului „Maitreyi” de la apariția acestuia până în zilele noastre trecând prin filtrul vremurilor. Comunicarea culturală se va urmări atât prin prisma culturii indiene și europene, cât și prin contextul întâlnirii a două modele culturale, prezente în opera “La țigănci“.

CΑPIΤОLUL 1

COMUNICARE b#%l!^+a?

1.1. Generalități

Procesul de comunicare este unul foarte vechi. Majoritatea vorbitorilor înțeleg prin fenomenul de comunicare, o aducere la cunoștință, o informare sau un schimb de impresii și/sau opinii. Comunicarea nu reprezintã același lucru pentru fiecare persoană, fiind diferită în funcție de profesie, statut.

Toate definițiile date comunicării umane, au cel puțin următoarele elemente comune: comunicarea este procesul de transmitere de informații, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul. Nici un fel de activitate, de la banalele activități ale rutinei cotidiene pe care le trăim fiecare dintre noi zilnic și până la activitățile complexe desfășurate la nivelul organizațiilor, societăților, culturilor, nu poate fi conceput în afara procesului de comunicare.

Orice proces social implică și un proces de comunicare. În fiecare zi comunicăm, direct sau indirect, se transmit sau se recepționează informații, fie cu ajutorul tehnologiei fie printr-o simplă interacțiune directă cu cei din jur.

În utilizarea curentă, “a comunica” se referă în general la acțiunea de a transmite un mesaj despre ceva printr-un anumit canal, cuiva. Acolo unde comunicarea dintre indivizi sau dintre roluri tinde să se repete, putem vorbi de existența unui canal de comunicare. Cu cât este mai liber accesul la un canal sau rețea fizică, cu atât va fi mai diversă mulțimea de contacte sociale pe care o reprezintă. Structura unei societăți este adesea reprezentată de o structură a canalelor și rețelelor de comunicare.

Fluxul comunicațional, este considerat un factor important în reconstituirea și interpretarea structurilor vieții sociale. Există rețele care nu sunt conforme nici unei structuri fizice observabile. Liniile comunicării informale interpersonal sunt adesea restrânse la limitele clasei sociale, familiei, vecinătății, religiei sau rasei. Așadar, canelele, rețelele și cercurile sociale au la bază canale și împrejurări, sau indivizi și subiecte.( McQuail, 1999, pp. 18-21)

Viața socială apare modelată și menținută într-o formă stabilă de reguli, roluri și relații mai mult sau mai puțin evidente. Una dintre condițiile care anticipează structuri comunicative este proximitatea. Persoanele aflate în apropiere, datorită să spunem locuinței, e mai probabil să comunice între ele decât cele aflate la distanță.

O altă condiție ar fi similaritatea. Cei aflați în aceleași împrejurări sociale sau care împărtășesc interese comune e mai probabil să comunice, decât cei care diferă din acest punct de vedere. Apartenența de grup este de asemenea, altă condiție a intercomunicării.

În activitațile desfășurate la scară mare sau la nivelul întregii societăți există regularități complexe de interacțiune și adesea roluri comunicaționale specific. De exemplu termenul de expert sau lider de opinie se încadrează în acest context.

Importanta abilitate de astăzi, de a transmite mesaje instantaneu, la distanțe uriașe ne este atât de familiară tuturor, însă activitățile noastre de zi cu zi, cum ar fi deschiderea cărții, a ziarului, a radioului, privitul la televizor reprezintă o schimbare importantă în comportamentul legat de comunicare umană.

În ciuda cercetărilor amănunțite efectuate de-a lungul timpului privind comunicarea, încă nu știm sigur ce înseamnă această schimbare, cum ne influențează, sau cum ne va modela viitorul. Cu toate acestea, este clar că mass-media influențează publicul și întreaga societate. Ceea ce nu înțelegem pe deplin este cum și în ce măsură se realizează acest lucru.

Anumite schimbări revoluționare anterioare referitoare la capacitatea oamenilor de a transmite anumite înțelesuri către alții au avut influențe cu adevărat puternice în dezvoltarea gândirii, comportamentului și culturii noastre.

O dată cu apariția și acceptarea comunicării de masă, ritmul activității umane de comunicare s-a accelerat. Trăim într-o societate în continuă schimbare. Câteodată este greu să conștientizăm importanța unei anumite schimbări.

În fiecare zi se doresc informații, comunicarea evenimentelor importante, care au o influență uneori decisivă asupra noastră. Lumea a devenit dependentă de informație, de divertisment, de programe culturale. Prin comunicare, prin cultură se naște o națiune sănătoase care are la bază principii și reguli conforme moralelor societății.

Deși, toate acestea par în prezent banalități, oamenii nu-și pot imagina viața fără ele.

Interacțiunea între public și publicație (ziar, carte, revistă) este mult mai ușor de realizat, chiar cu ajutorul internetului, care este de asemenea o sursă de comunicare la distanță.

O condiție esențială pentru a participa la comunicarea socială este posedarea anumitor priceperi sau mijloace, care, de obicei, au o anumită structură de alocare.

1.2. Modalități de comunicare

Mijloacele de comunicare includ tot felul de limbaje și alte sisteme simbolice ce pot fi folosite pentru a comunica. De exemplu, în majoritatea societăților naționale „moderne” există o limbă scrisă publică, care facilitează comunicarea și în același timp interacțiunea interlocutorilor, fapt care nu ar fi fost posibil între două persoane care vorbesc limbi diferite.

Unele variante de limbaj sunt restrânse la localități sau subculturi, altele sunt dobândite printr-o lungă educație sau apartenență la elite.

Mijloacele de comunicare (de transmitere sau de receptare) utilizează astăzi tehnologii și echipamente costisitoare și necesită anumite priceperi, de exemplu, operarea pe calculator. În trecut discontinuitățile erau adesea rezultatul diferențelor culturale și sociale, în prezent ele sunt, în tot mai mare măsură, asociate discrepanțelor economice și de putere. (McQuail, 1999, p. 22)

Comunicarea umană se poate construi pe baza a două mari tipuri de relații. Prima este comunicarea directă, cea care se realizează între două sau mai multe persoane care în actul comunicării se influențează reciproc. Acest tip de comunicare poartă numele de comunicare interpersonală. Al doilea tip de relație se referă la comunicarea indirectă, în care aceasta este mediată de un suport tehnologic(scrisoarea ,telefonul, calculatorul) sau de un bun produs de un ansamblu de instituții, specialiști și dotări tehnologice (cărțile, filmele, ziarele, radioul, televiziunea, internetul).

“Comunicarea reprezintă ansamblul proceselor fizice și psihice prin care se efectuează operația de punere în relație cu una sau mai multe persoane în vederea atingerii unor anumite obiective”, (Chiru, 2003, p. 5) care pot fi comune sau individuale.

Într-un cadru restrâns, comunicarea implică un schimb de mesaje orale, scrise, sau de altă natură, sub o formă prin care informația circulă, trece de la un emițător la un receptor, parcurgând secvențe de comunicare, ca în figura 1. Fiecare secvența de comunicare are propriul său rol, bine definit în cadrul acestui proces. (Balaban, 2009, p.14)

Figura 1 – Schema de comunicare

În cadrul schemei de comunicare și interacțiune între comunicatori sunt următoarele componente specifice:

emițătorul – cel care codifică și transmite mesajul,

receptorul – care decodifică semnalul și transmite un feedback emițătorului

canalul de transmitere a mesajului

canalul de transmitere a feedback-ului

Emițătorul codifică și transmite un mesaj care este decodificat de receptor. Acesta apoi codifică răspunsul său pentru receptor, transmis ca feedback acestuia.

În privința formelor de comunicare, Flaviu Călin Rus distinge în cartea sa, Introducere în Știința Comunicării și a Relațiilor Publice următoarele tipuri de comunicare:

comunicare verbală;

comunicare non-verbală;

comunicare interpersonală;

comunicare de grup;

comunicare mediatizată;

comunicare așa-zis de masă;

comunicare esopică;

comunicare politică și electorală;

comunicare de întreprindere;

comunicare publică.

Comunicarea verbală este comunicarea pe cale orală sau în scris. În cadrul acestei comunicări se regăsesc cărțile, ziarele. Este un tip de comunicare deschisă, adresată celor interesați.

Comunicarea non-verbală este aceea ce comunică voluntar sau involntar: gesturile, mimica, expresiile faciale.

Comunicarea de grup este una specifică instituțiilor, organizațiilor, a unor grupuri specifice, grupuri etnice sau culturale.

Comunicarea prin mass-media reprezintă comunicarea mediatică. Comunicarea publică este acea comunicare în care emițătorul se adresează unui grup, o comunicare în masă, către un public larg.

Comunicarea presupune transmiterea unor mesaje “informații, idei, emoții de la un emițător la un receptor, printr-un canal de comunicare. Mesajul este o semnificație care este codificată de emițător și recodificată de receptor. Decodificarea este influențată de contextul actului de comunicare (mai ales atunci când este vorba despre cea orală și nonverbală”.(Crețu, 2004, p. 39)

Comunicarea se poate desfășura după rigorile unei structuri tridimensionale care se axează pe cele trei elemente definitorii: mesajul, sau ideea în jurul căreia gravitează relația dinamică dintre emițător și receptor. Se poate vorbi de un proces de comunicare care se poate reda simbolic, ca în figura 2 (Tinca, 2004, p. 39):

Figura 2 – Procesul comunicării

O analiză atentă a elementelor care construiesc această relație, relevă interdependența dintre acestea și nivelul de valorificare a fiecăruia. Contextul definește rolul fiecărui element, și tot contextul este cel care poate converti structura fiecărui element. Deoarece în medii diferite se accesează mesaje diferite și se utilizează limbaje specifice de comunicare. O informație pur matematică utilizează un tip de mesaj, în timp ce o informație preluată din mediul graficii digitale se axează pe un alt limbaj, o informație tehnică are alte conotații. Deci va putea rezulta un set de relații ajustate la nivelul contextual.

Toate aceste modalități de comunicare, au un lucru comun: limbajul. Prin limbaj, se transmite ceea ce se dorește a fi receptat de către destinatar. Limbajul este specific fiecărui popor, fiecărei persoane, adică fiecărei culturi.

Se poate spune că, comunicarea literară este o comunicare realizată între doi comunicatori, unul fiind activ iar celălalt pasiv. Scriitorul este cel care transmite în mod activ mesajele, pe care cititorul, pasiv le asimilează și le organizează pentru a înțelege mesajele complexe. În cazul acesta nu există un feedback care să fie transmis emițătorului și doar o părere, sau un feedback personal care se manifestă prin sentimente, față de ceea ce s-a transmis pe calea scrisului. Acest feedback este unul personal, al cititorului care va agrea sau nu, ceea ce i s-a transmis, iar în funcție de propriile păreri și sentimente va continua să abordeze stilul literar și pe autorul respectiv. Se vorbește de eficiența comunicării în urma abordării umaniste prin procesul simțirii, chiar și a intuiției, numită empatie. „Empatia nu este subordonată caracteristicilor pozitive sau negative specifice relațiilor cu ceilalți, ea precede, le depăsește, le conține” (Chiru, 2003, p. 15 apud F. Held și J. Maucorps).

Pe lângă empatie apare și abordarea umanistă de deschidere spre artă, tradiție, intelocutor. Prin deschidere, apar „reacții oneste la stimulii din exterior, dublată de asumarea responsabilității pentru propriile sentimente și gânduri și înțelegerea acestora ca rezultat al interacțiunii dintre realitatea exterioară și percepțiile, atitudinile, prejudecățile individuale. (Chiru, 2003, p. 15)

Comunicarea prin literatură este benefică pentru educația și dezvoltarea fiecărui individ. Așa cum spunea Ion Creangă în „Amintiti din copilărie”, povața unchiului său: „din cărți culegi înțelepciune”, se poate observa importanța rolului scriitorului în arta comunicării și mai ales în dezvoltarea culturii naționale în contextul universalt, folosindu-se de obiceiuri și tradiții.

CΑPIΤОLUL 2

COMUNICARE ȘI CULTURĂ b#%l!^+a?

2.1. Cultura

“Comunicarea reprezintă un moment important al culturii, moment prin care aceasta se socializează, acționând modelator asupra indivizilor umani”(Mișcol, 2000, p. 7).

„Procesul de comunicare este vital pentru existența omului și pentru desfășurarea tuturor activităților care produc și reproduc viața societăților. Este simptomatic faptul că astăzi nu se mai poate analiza cultura fără a ne referi la comunicare” (Georgiu, 2008, p. 7)

Cultura împreună cu comunicarea definesc existența umană și reprezintă un simbol al omului, al credinței acestuia.

Termenul de cultură a apărut din limba latină, unde avea un sens larg, destinat culturii pământului. Acest termen s-a extins în timp, având tot sensul de a cultiva, dar face referire la spirit, suflet prin care se construiesc și se modelează personalități individuale pe baza unor cunoștințe acumulate, experiențelor proprii, a naturii și concepției omului.

Prin comunicarea cu lumea de afară, primind sau expediind mesaje, se realizează, se obsearvă și mai ales se experimentează prin învățare, exercitând diverse influențe asupra lumii exterioare, influențând-o, astfel încât acțiunile sunt subordonate unui anumit scop.

Comunicarea diferă, fiind influențată de civilizație și de simbolurile culturii, fiind o condiție a existenței umane și vieții sociale.

„Cultura este de neconceput în afara momentului său comunicațional, deoarece însăși constituirea sa presupune că necesită acel schimb perpetuu între creatori și receptori, între valorile create și socializarea lor largă.” (Mișcol, 2000, p. 72)

„Comunicarea umană în variatele sale forme și sisteme de semne a permis adiționarea valorilor culturale de-a lungul istoriei omenirii, prin conservarea și transmiterea lor de la o generație la alta, proces care conferă culturii caracterul său cumulativ”. (Mișcol, 2000, p. 72)

Cultura este definită prin mai multe domenii fundamentale care sunt forme specifice de comunicare umană, precum: științele, arta, educația, religia.

Cultura există prin comunicare folosindu-se de anumite semne, simboluri care sunt constituite în coduri. Aceste coduri sunt de tip general sau selectiv, restrâns. Codurile sunt departajate între coduri generale și coduri restrânse prin funcții importante legate de natura, scopul comunicării și de grupul social aferent acestei comunicări. Un cod al comunicarii, vital în zona culturală, îl reprezintă limba prin care are loc acest proces.

Cultura este comunicată și socializată prin intermediul limbii, a limbajelor specifice domeniilor supuse comunicării. Limbajul necesită anumite coduri pentru descifrarea înțelesului.

În funcție de statutul persoanelor participante la comunicare, se folosesc simultan, succesiv anumite coduri specifice, restrânse.

„Simbolismul în general, tehnica simbolistică a artei în particular, sunt folosite din ce în ce mai mult pentru concentrarea informației diseminate prin mass-media, pentru dobândirea unei încărcături informaționale informaționale și emoționale a mesajelor preelaborate tehnic”. (Mișcol, 2000, p. 78)

O persoană este cu atât mai informată, cu cât deține un orizont al culturii generale mai mare. În acest fel are acces la mai multe coduri ale comunicării, culturii în care trăiește și se dezvoltă continuu.

„Plasat într-un anumit mediu socio-cultural, individul receptează mesaje de la acesta, mesaje pe care le asimilează și le integrează selectiv memoriei și sensibilității sale, constituindu-și astfel cultura sa individuală.” (Mișcol, 2000, p. 72)

Universul culturii este divers. Dar o sistematizare a acestui univers poate fi realizată pe baza unor sisteme precum: sisteme teoretice, sisteme normative, sisteme simbolice, sisteme instituționale. Prin sistemul teoretic se înțeleg filozofia și științele, fiind cele în care funcția cognitivă este predominantă. Sistemul simbolic poate fi reprezentat de: artă, religie, mitologie, limbă și limbaj, având predominantă funcția simbolică a comunicării. Sistemul normativ, include pe lângă tradiții și obiceiuri și normele, valorile, drepturile și morala, care sunt toate funcții care reglementează raportul interuman. Instituțiile culturale, de învățământ, de cercetare care dețin funcțiile acționale și practice sunt specifice sistemelor instituționale (Georgiu, 2008, p.28)

Cultura se definește ca un tot unitar, un ansamblu complex al unor instituții și a mijloacelor de comunicare ale acestora, lângă care, este organizată viața culturală conform unor valori specifice în timp și spațiu.

Cultura există, se continuă și trebuie păstrată fără a se interveni în mod brutal asupra ei, încercându-se să se schimbe anumite direcții prin modificarea tradițiilor, obiceiurilor păstrate din cele mai vechi timpuri. Important este ca această cultură să comunică în mod potrivit, ceea ce este nevoie, atunci când este nevoie.

2.2. Identitatea culturală

O modalitate de păstrare și de afirmare a identității culturale o reprezintă respectarea tradiției. Tradiția constituie un ansamblu de credințe și practici menite să garanteze stabilitatea unui sistem social, să-l conserve în forme a căror eficacitate a fost constant probată. Tradiția este o componentă a culturii.

Prin mediul cultural se determină existența omului în cadrul unui mediu în care-și deșfăsoară fiecare persoană activitatea.

Identitate culturală globală sau globalizată, implică un sistem bazat pe diferențe deci identitatea culturală nu poate fi unică.

Identitatea culturală este definită ca fiind un sistem dinamic compus din sentimente care sunt axiologice și de anumite reprezentări. Printr-o asemenea reprezentare, fiecare așa-zis actor social, își orientează conduitele proprii, individuale sau colective, construindu-și în acest fel istoria, rezolvând contradicțiile care apar, prin relaționarea cu factorii sociali, fără de care acestea, nu se pot defini și/sau percepe satisfăcător. (Vianu, 1998, p. 58)

Conform teorie prezentate de Joseph Leif (1981, p. 60), identitatea culturală este realizabilă prin două moduri: una fiind prin integrare în cadrul sistemului social, într-un mod difuz care devine constrângător și pregnant, iar cealaltă prin intermediul demersurilor educative în școală.

Identitatea se accentuează pe măsură ce devine necesară, ajutând la ieșirea dintr-un anumit impas. Tradiția se inventează pe măsura intereselor actuale, iar identitatea se construiește în mod continuu, din prisma perspectivei trebuințelor prezente, politice și socio-istoric.

Identitatea culturală care ia naștere prin negativitate (atunci când valorile proprii nu sunt acceptate de societate) conduce inevitabil spre o socializare precară a individului, care va avea consecințe mari și decisive pentru mai târziu.

Strategia identitară nu mai este directă, totală și transparentă, determinând individul să aibă un sentiment de culpabilitate pentru ceea ce este. În acest caz, se ajunge la o altă realitate: de exagerare a identității și de refugiere totală în propriile bariere identitare. Astfel apare conduita duplicitară, de ascundere și de disimulare a sinelui.

Idealul actual al unei personalități se dezvoltă conform unei perspective egocentrice. Individul nu mai aparține unei singure culturi, nu are doar o patrie, nu mai deține doar istorie proprie, fiind în cadrul unei comuniuni a mai multor națiuni, devine “universală”.

Cultura universală, nu poate anula pluralitatea identitară chiar dacă în actul de recepție a operelor literare identitatea culturală ocupă un rol secundar. Autori ca Thomas Mann, Svevo, Camus sau Mircea Eliade nu sunt citiți doar prin prisma faptului că sunt germani, italieni, francezi sau români, deoarece ei reprezintă, fiecare în parte, tot atâtea expresii ale pluralități ireductibile. Pluralitatea nu este una numai a autorilor, ci întregii literaturi căreia îi aparțin.Modul de alegera a identității culturale nu este un obiect personal în sine, ci construit pe baza identității în funcție de ceilalți, de lumea socială.

Degeaba există cultură dacă aceasta nu este cultivată pe individ. „A fi cultivat înseamnă pentru un individ a reuși o sinteză originală a însușirilor naturale, a cunoștințelor dobândite, a diferitelor modele căpătate de la diferitele grupuri cu care a fost în contact. Înseamnă a potrivi actele cu sistemele de reprezentări și de valori de care este legat. Înseamnă a participa activ la decizia colectivă a grupurilor și a societăților în care trăiește.” (Chombart, 1982, p. 80)

Cultivarea prin lectură, acumulată cu sprijinul scriitorilor, prin arta operelor, fiecare persoană ajunge să descopere adevăratele valori existențiale conform normelor și principiilor etice ale moralei creștine prin prisma filozofiei și a religiei. Comunicare culturală fără implicații religioase nu poate exista.

CΑPIΤОLUL 3

CULTURA ȘI RELIGIA

3.1. Cultura religioasă

O trăsătură care este caracteristică cultului creștin este strânsa legătură, tainică și neîntreruptă cu trecutul. Se păstrează vie și continuă legătura cu acel cult al Bisericii primare care nu a schimbat sau nu a inovat nimic, evoluând în timp, pe linii tradiționale și sănătoare, dezvoltându-se ca un arbore uriaș care-și întinde crengile, precum oamenii care au răsărit din sămânța sădită de Dumnezeu în cultul Legii Vechi care a fost crescută apoi în lumina și căldura harului Noii Legi.

Cultul Bisericii creștine din veacurile și secolele trecute nu se deosebesc prea mult, constituind de fapt, un moment venerabil al tradițiilor creștine.

În viața și cultura creștină, educația religioasă are un rol important, prin ea se asigură sensul vieții, direcția și modul existenței și din alte perspective decât cea pur materială. Prin acestă educație se realizează legătura omului cu Dumnezeu, comuniunea dintre o ființă limitată cu ființa infinită. Astfel, omul este îndrumat către o viață curată, cu scopul unei permanente purificari a patimilor și spre o creștere a virtuților care să permită o implicare responsabilă atât în viața activă cât și în cea socială.

Rolul fundamental al educației religioase este bine scos în evidență de Vasile Băncilă printr-un mod succint, denumind acest tip de educație “o consolidare a Botezului, ca fiind un fel de Botez prelungit”. Prin Botezul pruncului, acesta se naște la o viață nouă, la viața veșnică, iar prin educație religioasă el își desăvârsește și-și continuă acest Botez, asigurând creșterea duhovnicească.

Precum toate formele de educație, educația religioasă are de asemenea un scop dublu: informativ și formativ.

Educația religioasă este un prilej de cercetare a sinelui, de cunoaștere a propriilor idealuri. Prin educație religioasă omul se orientează spre o lume a valorii absolute, fiind și o cale de perfecționare a unei persoane din mai multe puncte de vedere: religios, moral, intelectual, estetic, fizic, civic, social. Dacă se cunoaște pe el însuși, omul îi poate observa și cunoaște pe cei din jurul său, pe aproapele său. Cunoscându-i credința celui de lângă el, fiecare își deschide sufletul, cu mai multă dăruire pentru o viață de comuniune creștină.

Educația religioasă se realizează în familie, în Biserică și în școală. Îndrumătorii fiecărei persoane, pentru o educație religioasă sănătoasă sunt părinții, preoții și profesorii. Între acești îndrumători există o legătură strânsă atât la factorii educativi, conlucrare în determinarea transmiterii valorilor credinței cît și la formarea unei conduite exemplare. Printre profesori se pot enumera și cei care în domeniul literar, crează lucrări valoroase care se înscriu în seria celor cu simbolistică religioasă.

3.2. Religia în literatură

În știința religiei, avem nevοie de definiții precise și de dezbateri cοmplete, de metοde și limite ale interpretării, care să fie cοmparabile cu marile sisteme hermeneutice ale teοlοgiei, filοsοfiei și dreptului. Dincοlο de legitimitatea perfect inteligibilă a unui astfel de prοiect, astăzi încă nu putem vοrbi despre ο împlinire satisfăcătοare a sa, deși Eliade este fără îndοială unul dintre cei mai renumiți savanți care a ilustrat cu succes ceea ce în istοria religiilοr s-a numit epοca marilor teorii. Prin urmare, idealul expus de Wach cu peste jumătate de secοl în urmă rămâne un deziderat de actualitate.

Datοrită cuprinderii aprοape exhaustive și a viziunii sale „tοtale” asupra religiilοr, Eliade este una dintre cele mai prοmițătοare, și mai justificate, οpțiuni pentru „puntea” care s-ar putea cοnstrui între vastul dοmeniu al științei religiilοr și cel la fel de vast, dacă nu și la fel de cοmplicat, al științelοr sοciale.

Este ceea ce se poate considera, că pοate duce în bună măsură atât la ο fundamentarea mai elabοrată a unei sοciοlοgii a religiilοr, care să se situeze în cοntinuarea celei inițiate de Weber și urmașii săi, cât și spre ο οriginală antrοpοlοgie filοzοfică, care să se rapοrteze prin distanțare și οpοziție față de antrοpοlοgia lui Claude Levi-Strauss.

Eliade este perceput prin prisma prestigiului extraοrdinar pe care îl are și, la adăpοstul celebrității eliadiene, οrice critică pοate fi cοnfοrtabilă, atâta vreme cât nu deranjează ο percepție înrădăcinată, aceea a unei persοnalități științifice cοnsacrate.

Însă pentru cei, prοbabil nu puțini, care l-au urmărit îndeaprοape pe Eliade, știu de la el ceea ce și Eliade mărturisea că a învățat de la Nae Iοnescu, și anume cum să se dispenseze de prοfesοri. Parafrazând, se poate spune că învățând cum să ne dispensăm de prestigiul pe care Eliade îl are, ne putem aprοpia, cu mai multă înțelegere, de centrul, fοlοsind un termen familiar cοnvingerilοr, credințelοr și a ideilοr sale. India reprezintă un nοd existențial extrem de impοrtant în viața lui Eliade și nu mai puțin în οpera sa pοst indiană, științifică și literară. Perioada respectivă i-a marcat cariera și drumul literar.

3.3. Cultura și religia indiană

Tradiția indiană consideră că moartea este doar a trupului, iar sufletul se reîncarnează în alt trup în funcție de faptele săvârșite în existența anterioară. Dacă faptele săvârșite sunt bune atunci sufletul se va reîncarna în trupul unui copil dintr-o castă superioară, dar dacă faptele sunt negative sufletul se va reîncarna în trupul unui copil dintr-o castă inferioară sau chiar în trupul unui animal. Ca o concluzie a tradiției, sufletul se află într-o stare de determinism, fluxul renașterilor (saṃsāra) fiind condiționat de act (karman). În religia creștină de asemenea după moartea trupului „repartizarea” sufletului în Rai sau Iad este determinată de faptele săvârșite în timpul vieții pământești.

Adesea apare în romanul Maitreyi, ca și în alte opere ale lui Eliade, noțiunea de castă, societatea indiană este ierahizată într-un sistem de patru caste: brāhmaṇa (casta preoților), kṣhatrya (casta războinicilor), vaishya (casta negustorilor și meșteșugarilor) și śūdra (casta inferioară). Această ierarhizare socială a atras după sine numeroase inegalități între caste și anumite interdicții legate de castă.

În ceea ce privește căsătoria tradițională la indieni, mirii sunt promiși încă din copilărie pe baza unor înțelegeri între familii, alteori, când decizia de a se căsători este luată prea târziu, se întâmplă ca mirii să se vadă abia în noaptea nunții.

În India sunt două divinități hinduse: Shiva și Durga. Shiva este o zeitate cu caracter dual, de creator și distrugător universal, fiind unul din componenții triadei indiene principale (Trimurti). Durga, cu varianta sa întunecată – Kali (kala=negru), este de asemeni o divinitate cu două ipostaze: una pașnică, de mamă, formă a zeității feminine supreme (Devi), uneori fiind considerată un avatar al zeițelor Sarasvati sau Lakshmi, și o a doua ipostază, războinică (devoratoare de demoni). Dualitatea acestor două divinități din panteonul hindus duce cu gândul la dualitatea existenței: viață-moarte/ bine-rău, astfel existența este un ciclu infinit.

3.4. Scrierile indiene. India și cadrul european

Context geografic și politic.

Relațiile culturale ale Europei cu India au apărut din perioada Antichității, luând amploare odată cu perioada Marilor descoperiri geografice. În anul 1498, portughezul Vasco Da Gama descoperă o nouă rută, maritimă, către India pe la Sud de Africa ajungând în Calicut. Mai târziu, în 1510, tot portughezii sunt cei care ajung în Goa, oraș pe coasta vestică a Indiei (Chisholm, 1999, p. 72-73).

Englezii călătoresc în anul 1591 pentru prima dată în Indiile de Est unde stabilesc relații comerciale cu India, începând din anul 1594. În decursul timpului, englezii pătrund masiv în India subjugând-o. În urma unei existențe îndelungate sub dominație engleză, în India au avu loc diverse schimburi culturale de tot soiul între cele două civilizații. Pe lângă englezi și portughezi, olandezii au intrat în contact cu acest popor, cu subcontinentul indian. În acest fel europenii au ajuns să cunoască și să înțeleagă cultura, tradițiile și instituțiile indiene.

Contextul cultural

Englezul Charles Wilkins, în anul 1785, traduce în limba engleză Bhagavad-gītā („Cântecul Domnului” dialogul dintre Krishna și Arjuna din Mahabharata) cu titlul The Song of the Adorable One. Tot Charles Wilkins va continua în 1787, cu traducerea unei culegeri de fabule sanscrite numită Hitopadeśa.

În anul 1789, Sir W. Jones traduce în engleză drama Śakuntalā a poetului indian Kālidāsa, operă apreciată de Goethe și de Herder, fiind astfel puse bazele unui amplu schimb cultural de durată între India și Europa.

După acest prim pas, intelectualii romantici europeni devin mai preocupați de literatura sanscrită. Se realizează studii asupra limbii sanscrite pentru a se putea exploata în domeniul administrativ, legile redactate în sanscrită. (Bhose, 2011, p. 13).

Lucrările au stârnit interesul europenilor pentru literatura indiană. Poetul și savantul englez Sir William Jones, a scris poezii în limba sanscrită, datorită faptului că își însușise gramatica limbii sanscrite. Acesta a tradus și drama Śakuntalā..

Sir W. Jones este cel care a susținut că limba sanscrită este mai desăvârșită decât elina și mai bogată decât latina. (Bhose, 2011, p. 14).

În această perioadă se fac primii pași în studierea originilor comune ale civilizațiilor și limbilor indo-europene.

Poeziile lui Sir W. Jones au constituit o sursă de inspirație pentru poeți romantici precum Shelley sau Tennyson. În operele scriitorilor precum Wordsworth, Blake, Southey sau De Quincey există ecouri ale gândirii indiene. Georg Forster a tradus în anul 1791 Śakuntalā din limba engleză în limba germană. Prin această traducere Herder și Goethe ajung să cunoască una dintre marile opere ale spiritului indian, Goethe afirmând că Śakuntalā a fost cartea vieții sale.

O altă operă sanscrită care marchează destinul literar al unor mari scriitori europeni este Gitagovinda („Cântecul Păstorului”, govinda=păstor fiind un alt nume al lui Krishna).

Prin literatura antică a Indiei s-a impulsionat romantismul german, Vedele l-au determinat pe Herder să susțină că poezia a constituit primul limbaj al omenirii și că leagănul copilăriei umane este situat în India. Filozofii Schopenhauer, Nietzsche și Hartmann au fost adepții filozofiei indiene și gândirii de tip upanișadic.

Se poate observa că Europa datorează foarte mult pe plan cultural Indiei și civilizației sale multimilenare.

Contextul cultural indian și românesc

Din perspectivă diacronică poporul geto-dac (care este de origine tracică) și poporul indian (care deține componenta ariană) provin din marea familie a popoarelor indo-europene, astfel că fondul spiritual al acestora prezintă similitudini. Cea mai elocventă similitudine este faptul că ambele popoare au credința în nemurirea sufletului.

Peste aceste similitudini s-au plasat contactele indirecte de-a lungul veacurilor dintre poporul român și cel indian, în acest fel sporind apropierea culturală dintre ele, deoarece încă din perioada Imperiului Roman au existat legături diplomatice și comerciale între India și sudul Europei. Alexandria și apoi Bagdadul au reprezentat puncte de întâlnire între învățații indieni, romani și greci (fiecare întâlnire fiind prilej de schimburi culturale).

Culturile islamice, arabă și mai ales turcă, au constituit puntea de legătură dintre spațiul mioritic și cel indic. O serie de mituri de provenință indiană au intrat în folclorul arabilor sau turcilor și prin intermediul acestora au fost cunoscute și de poporul român cu foarte mult timp în urmă. Un exemplu în acest sens îl constituie cărțile populare: Alexandria (o lucrare privind viața indiană de pe vremea lui Alexandru Macedon, un fragment al acesteia este integrat în Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie), romanul hagiografic Varlaam și Ioasaf (o poveste modificată a vieții lui Buddha, repovestită de un creștin), Sindipa (povestirile indianului Siddhapati) și Pañchatantra. Aceste opere au influențat creații literare românești precum: Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Fata moșneagului cea cuminte, Cei trei frați gheboși sau trei bărbați și o muiere, Istoria ieroglifică (au fost evidențiate o serie de similitudini între opera lui D. Cantemir și Pañchatantra). De asemenea există o serie de trăsături comune între basme, bocete sau snoave românești și mituri indiene. (Bhose, 2011, p. 22-23).

Profesoara indiană Amita Bhose a atras atenția asupra unor simboluri brâncușiene de inspirație tradițională (coloana fără de sfârșit sau oul) care se regăsesc și în cultura și tradiția indiană semnificând tendința sufletului omenesc spre infinit și geneza, iar Lucian Blaga afirma că: „ prin asimilare totală motivele de proveniență indică au intrat în însăși ființa noastră, de unde ele nu mai pot fi smulse decât distrugând țesuturi vitale” (Bhose, 2011, p. 22-23).

Contextul mesajelor indiene în România

Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Sergiu Al. George sunt personalități marcante care au transmis mesajul indian în România. Indianca Amita Bhose a remarcat și a realizat studii asupra poporului român și amodului în care cultura indiană se reflectă în literatura românească. Cei trei români au dat rod pasiunii lor pentru cultura și filozofia indiană, astfel ei au devenit adevărați mesageri, propovăduitori ai culturii și gândirii indiene în patria lor.

Mihai Eminescu a luat contact cu India și civilizația ei de la distanță, neajungând niciodată fizic în India. Primul contact s-a conturat din copilărie prin intermediul cărților din biblioteca personală a tatălui său și din biblioteca profesorului Aron Pumnul. Între anii 1869-1872, pe vremea studenției de la Viena, Mihai Eminescu pătrunde mai adânc în tainele culturii indiene, citind Śakuntalā, Rāmāyaṇa și Mahābhārata, asistând concomitent la cursuri legate de diverse aspecte ale universului indic: limbă sanscrită, literatură indiană sau filozofie indiană. Studiind lucrările filozofilor Schopenhauer, Kant și alți romantici europeni, și-a deschis calea de acces spre buddhism, metafizică și filozofia indiană a Upanișadelor. În capitala culturală vieneză, poetul a studiat limba sanscrită, traducând mai târziu o parte din Gramatica sanscrită a lui F. Bopp. Mircea Eliade îl considera pe Mihai Eminescu „cel mai cultivat poet al secolului, singurul care poate fi alăturat lui Goethe”.

Mihai Eminescu a introdus în literatura română, prin scrierile sale, mituri și simboluri indiene. Una dintre temele de inspirație vedică ale lui Eminescu este tema genezei Universului (preluată din Ṛg-veda) sau mitul cosmogonic ilustrat inefabil în Scrisoarea I:

„Dar de-odat-un punct se mișcă…cel dintâi și singur…Iată-l / Cum din chaos face mumă iară el devine Tatăl”. (Eminescu, 2009, p. 257)

Ideea de transmigrația sufletelor este o idee specifică indiană (saṃsāra) și se regăsește în opera eminesciană, fiind expusă pe îndelete în Avatarii faraonului Tla, iar șirul conceptelor indiene din opera lui M. Eminescu poate continua foarte mult. Amita Bhose afirma despre Eminescu: „Mihai Eminescu este singurul poet european care a făcut India nemuritoare în țara sa”. (Bhose, 2010, p. 125)

Mircea Eliade a fost succesorul lui Eminescu în ceea ce privește preocupările pentru cultura și civilizația Indiei. Ca și Eminescu, Eliade a luat contact cu India mai întâi prin lectură iar apoi a ajuns pe meleagurile indiene. Ajungând în India Eliade are oportunitatea de a studia misterele Indiei la fața locului, obținând o bursă de studii din partea maharajahului Manindra Chandra Nandi.

Prin studiile și romanele sale exotice Mircea Eliade aduce la cunoștință poporului român numeroase aspecte ale culturii indiene care până atunci fuseseră fie prea puțin, fie deloc cunoscute de români.

Eliade a studiat yoga (Patanjali et le Yoga, Tehnici yoga), limba sanscrită, limba bengali, miturile și credințele Indiei și ale Orientului (India, Alchimie asiatică, From Primitives to Zen) întregind prin operele sale viziunea românului despre legendara Indie. De asemenea Mircea Eliade a creat o punte de legătură între România și India în plan cultural.

Sergiu Al-George reprezintă un nume de referință pentru studiul indianisticii în România. Sergiu Al-George s-a născut în anul 1923, fiind un medic ce a îmbrățișat studiul indianisticii încă din tinerețe. Primul său articol numit titlul: Mitul atmanului și geneza absolutului în gândirea indiană și a fost publicat în anul 1947.

Acesta a învățat limba sanscrită singur, a lucrat direct pe texte și a studiat orientalisticii „fără ajutorul profesorilor și fără cursuri”. ( Bhose, 2012, p. 18). Atracția pentru India și civilizația indiană a apărut citind operele lui Mircea Eliade. Inițierea în studiul limbii sanscrite a realizat-o alături de P. Iordănescu, elev al clasicistului C.D. Georgian (fost coleg cu Eminescu la Viena și Berlin). ( Bhose, 2012, p. 104)

Sergiu George a fost de profesie medic ORL, de reputație europeană, a realizând primul stroboscop mecanic românesc. A scris un Tratat de laringologie – apărut la Editura Medicală în 1958 care l-a consacrat.

În domeniul orientalisticii s-a ocupat de studierea limbilor sanscrită și tibetană. Perioada de intensă acumulare de informații în domeniul filosofiei și indianisticii o constituie cea dintre 1950-1958. În Revista pariziană Arts Asiatiques publică articolul Phurna ghata și simbolismul vasului în India și în același an (1957) publică articolul Indriya și sacrificiul pranelor în revista Institutului de Studii Orientale din Berlin.

Încă din 1958 cunoaște personalități marcante ale orientalisticii mondiale: prof. Aram Frankian și prof. Raghu Vira (directorul Academiei Internaționale de Cultură din India). În decembrie 1958 este arestat în procesul lui Constantin Noica și este condamnat la 7 ani de detenție (din care a efectuat 5 ani și 5 luni). Apoi a colaborat la Asociația de Studii Orientale, mai apoi timp de trei ani (1971-1974) a ținut un curs regulat ca lector extern la Catedra de limbi orientale București. ( Bhose, 2012, p. 25). În cadrul cursului a abordat subiecte precum: semioza, lingvistica sanscrită și tibetană, probleme de medicină, logică, comparatistică indiană, probleme de filozofie, de filozofie a limbajului cu referiri la Gramatica lui Pāṇini.

Într-o Istoriografie a lingviștilor apărută la editura pariziană Mont, Sergiu Al-George apare alături de cele mai importante nume de indianiști din întreaga lume. În decursul a zece ani (1971-1981) a publicat trei volume care i-au adus recunoașterea ca nume de referință în indianistică: Filosofie indiană în texte (Editura Științifică, 1971), Limbă și gândire în cultura indiană (Editura Științifică, 1976) și Arhaic și universal în cultura românească. Brâncuși, Eliade, Blaga, Eminescu (Editura Eminescu, 1981). Tot Sergiu Al-George este cel care a tradus Bhagavad-gītā în limba română.

Sergiu Al-George a corespondat cu Mircea Eliade, iar primul exemplar al lucrării Arhaic și universal i l-a trimis urgent lui Eliade. Reîntors de la Congresul de Studii Sanscrite de la Benares (1981) s-a interesat mai întâi dacă a primit un răspuns de la Mircea Eliade, aflând că nu primise răspunsul mult așteptat a replicat: „Îmi pare foarte rău, am scris această carte numai pentru el.” (Bhose, 2012, p. 28)

Sergiu Al-George Pāṇini a reprezentat mai mult decât o preocupare științifică. După cum spune Amita Bhose: „Profesorii indieni veniți prin acordul cultural, de pildă, P. Vidyasagar Dayal, I.N. Chaudhuri, Usha Chaudhuri și Surendranath Bhaj Singh, au găsit un adevărat prieten în Sergiu Al-George. Au găsit o mică Indie în casa lui.” ( Bhose, 2012, p. 53).

În conferințele pe care le-a susținut în unele universități din India vorbea cu însuflețire, a vizitat India de două ori și a rămas cu o amintire plăcută. Tot în India a întâlnit-o și pe Maitreyi Devi, eroina romanului Maitreyi al lui Mircea Eliade, și i-a povestit despre romanul pe care Eliade îl scrisese despre ea.

Mircea Eliade a afirmat despre Sergiu Al-George: „A fost, fără îndoială, cel mai înzestrat și cel mai creator indianist român.” ( Bhose, 2012, p. 53)

Contextul mesajelor românești în India

Poezia lui Mihai Eminescu a cucerit publicul român, trecând și dincolo de granițele țării, ajungând pînă în India. Amita Bhose este o indiancă (bengaleză) îndrăgostită de opera poetică a lui Eminescu. Ea a trăit o perioadă de timp pe mirificele plaiuri mioritice ale României..

Amita Bhose s-a născut pe 9 februarie 1933 la Calcutta fiind fiica lui Sudhir Kumar Bhose (avocat al Înaltei Curți de Justiție din Calcutta) și a Pratimei Bhose. ( Bhose, 1998, p. 9). În 1953 a absolvit Facultatea de Chimie, Fizică și Matematică a Universității din Calcutta, iar în anul următor se căsătorește cu inginerul geolog Dipak Kumar Ray, specialist în geolozia petrolului care vine cu soția lui, la specializare în România.

Amita dorind să cunoască în profunzime limba și cultura română se înscrie la un curs de limba și literatura română și ia prima oară contact cu poezia lui Eminescu de care se atașează sufletește. Odată cu revenirea în India, Amita publică o serie de articole despre cultura română și despre India. Ea revine în anul 1967, după absolvirea Facultății de Limba Bengali – Limba Engleză, de la Universitatea din Calcutta și după divorț, în România.

După traducerea în indiană a unor opere ale scriitorilor precum Eminescu – Kavita (Poezii), Mutir Kutire (Bordeienii) de M. Sadoveanu, o adaptare după comedia O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, Chutir Khela (Jocul de-a vacanța) de M. Sebastian, Iona de M. Sorescu, Amita revine definitiv în România, unde vrea să se regăsească după moartea tatălui ei, pentru a căuta „un ungher de afecțiune în mijlocul poporului român”. (Bhose, 2009, p. 11)

A ținut cursuri și prelegeri la Facultăți și a sprijinit culturile celorlalte țări, murind cu dragostea și iubirea pentru cele două culturi, deși nu a fost prețuită la adevărata ei valoare.

CΑPIΤОLUL 4

MIRCEA ELIADE PERSONALITATE COMPLETĂ

A CULTURII ROMÂNE

4.1. Scriitorul Mircea Eliade

În contextul culturii românești, Mircea Eliade s-a înscris pe linia personalităților cu multiple deschideri precum: Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Iorga și George Călinescu.

Vocațiile pe care le-a descoperit pe parcursul anilor de liceu, în domeniul cercetărilor orientale, filozofiei și a istoriei religiilor, l-au determinat pe Mircea Eliade să-și folosească în cadrul imaginației literare a prozei fantastice aceste trei pasiuni.

Eliade a fost plecat în India între anii 1928 și 1935 unde a realizat studii asupra filozofiei și a științelor indiene luându-și doctoratul în yoga.

Cariera literară a autorului este vastă și se poate împărți în romane, nuvele și eseuri prestigioase în care abundă folclorismul, orientalismul presărate cu, cunoștințele specifice istoriei religiilor. Sursa de inspirație este considerată a fi perioada de ședere a autorului în Himalaya unde a învățat anumite practici specifice zonei, fără a preciza vreodată cu certitudine acest lucru.

Operele lui Mircea Eliade au două tendințe ireconciliabile. O primă tendință este bazată pe experiența și autenticitatea trăirilor intense și nemijlocite a realității sub aspecte spirituale și erotice. În a doua tendință, apare fantasticul ce reflectă experiența sacrului.

Referindu-se la prima tendință, George Călinescu susținea că „ Mircea Eliade reprezintă cea mai integrală (și servilă) întrupare a gideismului”. Această apreciere făcea referire la faptul că pentru scriitorul Mircea Eliade, arta avea sensul de „ cunoașterea, înțelegerea, instruirea de esențe pe cale mitologică”. Scriitorul trăiește intens „răul și binele eliberându-se de amândouă, rămânând cu o intactă curiozitate” (Călinescu, 1986, p. 83)

Celebrul profesor de istorie a religiilor din cadrul Universității din Chicago care era un prieten apropiat al scriitorului, făcea o clasificare a operei acestuia în funcție de ciclurile folosofiei personale a acestuia: ciclul indian, ciclul celui sărac cu duhul (a„idiotului”) și ciclul de criptografie și hermeneutică.

Mircea Eliade, romancier și nuvelist

„Domnișoara Christina” și „Șarpele” fac parte din ciclul indian, iar nuvelele „La țigănci” și „Noaptea de Sânziene” sunt componentele ciclului „idiotul” unde au o semnificație pozitivă care se atribuie tradiției creștine. Ciclul hermeutic și criptografic include nuvelele: „Incognito la Buchenwald”, „Cele trei grații”, „Dayan” , „Nouăsprezece trandafiri” , „Mantaua”.

În anul 1930 a scris romanul „Isabel și apele diavolului” urmat apoi de romanul mai mult sau mai puțin fantastic „Lumina ce se stinge”, în anul 1934. Deși romanul „Isabel și apele diavolului” este pe jumătate autobiografic, romanul care este în totalitate autobiografic și care i-a adus celebritatea este „Maitreyi”, scris în anul 1930, la revenirea acestuia în București, din India.

Următorul roman, în care prezintă pe tinerii propriei generații care erau fără idealuri și fără certitudini în realitățile evenimentelor sociale și politice ale anilor 1932-1933 este „Întoarcerea din Rai”. La finalul romanului, Paul Anicet, nu găsește răspuns la întrebarea referitoare la bărbatul care poate iubi concomitent și identic, cu aceeași intensitate două femei și se sinucide. Acest roman este o continuare a predecesorului roman „Huliganii”. În carte se pune problema conflictelor dintre generații și destrămarea familiei.

La patru ani după acestă carte, în anul 1938 apare „Nuntă în cer”, fiind cel mai bun roman străin publicat în India, prezentând o poveste de dragoste fascinantă.

„Noaptea de Sânziene”, publicat în anul 1955 este socotită adevărata capodoperă de către autor. În cadrul nuvelei, teroarea rebeliunii legionare din acele vremuri tulburi se îmbină cu elementele fantastice și stranii.

Următoarele romane și nuvele care sunt în general fantastice: „Domnișoara Christina” (din anul 1936) , „Șarpele” (publicat în anul 1937) , „Nopți la Serampore”(apărut în anul 1938), „Secretul Doctorului Honigberger”(din 1940) , „La țiganci”(1959) și „Pe strada Mântuleasa” (apărut în anul 1968) au profunde rădăcini în folclorul românesc .

În cadrul nuvelei „La țiganci”, autorul face numeroase trimiteri spre mitologia și folclorul românesc. Ghicitul țigăncii este o interpretare a unor ritualuri de ințiere, în lumea fantastică a nuvelei. Cifra trei, specifică basmelor românești apare frecvent: trei sute de lei pentru a identifica cele trei fete (pot fi ursitoarele mitologice), cele trei drumuri ale izvoarelor care oferă putere. Cele trei fete semnifică în cultura mitologică frumusețea, plăcerea și fericirea. Călătoria personajului Gavrilescu alături de Hildegard către “lumea de dincolo” sugerează o nuntă postumă. Timpul se scurge diferit în spațiul atemporal, indicii și simboluri specifice folclorului, mitologiei și literaturii fantastice în general, și românești în special.

Despre opera lui Eliade putem spune că a ridicat cultura românească la rang de artă iar fără Eliade, literatura românească ar fi fost mult mai săracă. În continuare se vor prezenta aspectele literaturii și a concepțiilor lui Eliade.

Mircea Eliade, eseist

Scriitorul Mircea Eliade a scris peste o mie de eseuri. O mică parte dintre acestea au fost selectate și publicate în cadru a trei volume de eseuri: „Oceanografia” (apărut în anul 1934), „Fragmentariu” (publicat în anul 1939) , „Insula lui Euthanasius” (editat în anul 1943) .

Atât în cadrul eseurilor cât și a nuvelelor și a romanelor, tematica dezbătută este una variată: lingvistică, etnologie, teoria literaturii, filosofia culturii, etimologie și sociologie.

Cele mai des întâlnite nume din spiritualitatea românească sunt: Mihai Eminescu , Bogdan Petriceicu Hașdeu , Nicolae Iorga, Constantin Pârvu și Lucian Blaga. Una dintre ideile obsedante ale eseisticii interbelice ale lui Mircea Eliade este încrederea nestrămutată în destinul excepțional al României, în fertilitatea sa spirituală. Efervescența noastra culturală este comparată cu sterilitatea din Franța, Italia și Spania.

Aceste contestări nu sunt făcute de un diletant demagog, ci de unul dintre cei mai avizați cunoscători ai literaturii universale, autor încă de pe atunci a câtorva pătrunzătoare analize asupra spiritualității occidentale, clasice și moderne. Călinescu preia și susține aceste idei în cartea sa, despre istoria literaturii române.

Mircea Eliade, folclorist

Lucrările majore de folcloristică sunt: „ Folclorul ca instrument de cunoaștere” (apărut în anul 1937), „Comentarii la legenda Meșterul Manole” (publicat în anul 1943) și „ De la Zamolxis la Gingis-Han”(din 1970).

În cea din urmă lucrare se prezintă cele mai importante tradiții mitologice și creații folclorice ale românilor. Strălucitelor interpretări ale „Mioriței” și „Meșterului Manole” li se adaugă analiza mitului cosmogonic popular românesc, cel al descălecatului și al cultului mătrăgunei.

Studiile de sinteză au fost anticipate de ample analize, urmărind variate aspecte ale folcloristicii: origini, istoric, interpretare, culegeri, traduceri, studii comparate, surse de inspirație pentru literatura cultă.

Erudiția, temeinica documentare, precizia, rigoarea și originalitatea caracterizează contribuțiile lui Mircea Eliade prin care folclorul românesc se integrează în mod firesc în universalitate.

Mircea Eliade, orientalist

Orientalistica, alături de istoria religiilor, a fascinat adolescența și tinerețea lui Mircea Eliade. Lupta împotriva somnului și exercițiile de educare a voinței din ultimii ani de liceu și primii ani de studenție, dorința de a-și depăși condiția reprezintă punctul de plecare al interesului pentru tehnicile yoga. Cartea care îi aduce notorietatea în lumea științifică europeană și americană este „Yoga. Essai sur les origines de la mistique indienne” (apărut în 1936). În acest tratat, Eliade a insistat asupra a ceea ce îl atrăgea în mod deosebit : tantrismul și diferitele forme de yoga populară, așa cum sunt ele întâlnite în legende și folclor. Aceste aspecte fuseseră neglijate atât de savanții occidentali, cât și de cei autohtoni.

„Descopeream în textele tantrice că India nu era pe de-a-ntregul ascetică, idealistă și pesimistă. Există o tradiție întreagă care acceptă viața și timpul, nu le consideră nici iluzii, nici izvor de suferință încarnată ca singur fel de a fi în lume, în care libertatea absolută poate fi cucerită. De pe atunci înțelesesem deja că India nu cunoscuse numai dorința de libertate, ci și setea de libertate, crezuse în existența unei prezențe beatifice și autohtone, aici, pe pământ, și în Timp.” (Eliade, 2008, p. 36).

Mircea Eliade, istoric al religiilor

Ca istoric al religiilor, Eliade s-a impus prin sinteze vizând sacrul , începând din preistorie și până în prezentul său. În acest context amintim „Tratat de istorie a religiilor”, „ Istoria credințelor și ideilor religioase” .

În capodopere ca „Sacru și profan”, „Mitul eternei reîntoarceri”, „ De la Zamolxis la Gingis Han”, religia și mitologia sunt tratate aproximativ în stilul impus de Lucian Blaga.

Pentru Mircea Eliade, „mitul povestește o istorie sacră, relatează un eveniment care a avut loc într-un timp primordial, timp fabulos al începuturilor”, mitul trebuie sa fie viu, creator , furnizând modele pentru condiția umană și conferind valoare existenței.

Privită în ansamblu, opera lui Mircea Eliade impresioneză prin complexitate, profunzime și unitate , esența ei formându-o filosofia și eseurile, căci marele om de cultură a căutat intotdeauna „piatra filosofală” sub semnul dramaticei întrebări „cum trăim?” „Mircea Eliade este, la aproape douazeci de ani de la moarte mai actual ca niciodată. Actualitatea sa nu este dată de prezența fizică, ci de valoarea cărților sale. Ele sunt, în pofida acuzațiilor care i se aduc, acelea care desfid timpul.”( Crohmălniceanu, 2003, p. 78)

4.2. Romanul “Maitreyi”

Conform opiniei lui Camil Baltazar, romanul “Maitreyi” introduce cititorul în lumea tainică a Indiei, ținându-l practic lipit pe acesta de dragostea, iubirea și suferința protagoniștilor săi, Allan și Maitreyi.

Acest roman respectă cele spuse de Rescika în cartea dedicată lui Eliade „ Da, domnii mei, am dreptul să-mi scriu romanele vieții mele pentru că trăiesc – din toate punctele de vedere – o existență prodigioasă” (Rescika, 2003, p. 7). Pentru acest roman de marcă, Eliade s-a inspirat din propria-i viață, realizând o operă autobiografică.

Sursa de inspirație a romanului

Romanul „Maitreyi” de Mircea Eliade este unul modern subiectiv. Acest roman este unul de analiză psihologică al autenticității și al experienței, dar și unul exotic. Apărut în 1933, romanul s-a bucurat încă de la apariție de un real succes atât din partea criticilor , cât și al cititorilor , în țară și în străinătate.

Este un roman al experienței și al autenticității pentru că valorifică trăirea cât mai intensă, pe plan interior, de către personaje, a unor experiențe definitorii. Proza experienței se bazează pe crearea impresiei de autenticitate, prin utilizarea unor elemente care țin de realiate ( jurnalul din india al scriitorului, elemente autobiografice, scrisori).

Deși este un roman cu surse biografice, iar Allan este un alter-ego al scriitorului, „experiențialismul” nu provine din legăturile cu viața reală a autorului, ci din faptul că romanul creează impresia de viață autentică, iar eroii lui își trăiesc iubirea cu intensitate, ca experiență definitorie a existenței.

Romanul „Maitreyi” valorifică aspecte autobiografice: o poveste de dragoste trăită de autor alături de fiica profesorului Dasgupta, gazda din India, unde Eliade petrece mai mulți ani, dedicându-se studiilor de orientalistică din Calcutta. Notele din jurnalul acestei perioade vor sta la baza creației epice, care aparține ficțiunii, fiind modificate numele și ocupațiile unor personaje, ca și finalul întâmplării, după cum el însuși mărturisește în „Memorii”.

Formula care sintetizează problematica romanului este eseistica „autenticității” prin confesiunea personajului-narator, relatarea la persoana întâi, introspecția, analiza lucidă. Autenticitatea romanului modern, amestec de jurnal intim și narațiune retrospectivă, este susținută de utilizarea tehnicii narative moderne, secvențe din jurnal fiind introduse în narațiunea românească.

Un alt element de autenticitate este anticalofilismul declarat de autor: „…eu nu știu să povestesc. E un dar ăsta al poveștilor. Nu-l are oricine”. (Eliade, 2007, p. 12)

În cadrul romanului există „trei niveluri ale scriitorului (Vianu, 1998, p. 45):

1. jurnalul intim al personajului care trăiește o întâmplare miraculoasă, transformată într-o tragedie plină de sensuri, aceasta înregistrează experiența chiar în momentul manifestării ei ;

2. însemnările ulterioare ale ziaristului care infirmă sau completează primele impresii;

3. confesiunea naratorului pe măsură ce narațiunea se scrie după ce experiența(istoria) s- a încheiat.

Tehnica nu este deloc complicată și avantajul ei este acela că diminuează sentimentul ficțiunii și sporește iluzia autenticității faptelor. Cititorul tăiește astfel cu impresia că autorul nu face decât să-și transcrie propria biografie […] Totul est , desigur , o iluzie.” (Vianu, 1998, p. 45)

Subiectul romanului Maitreyi

Tema romanului este iubirea incompatibilă. Povestea nefericită trăită de cuplul de îndrăgostiți Allan și Maitreyi, în decor exotic, amintește de Romeo și Julieta sau Tristan și Isolda, încât se poate spune că prin acest roman „Mirce Eliade a sporit cu unul seria miturilor erotice ale umanității”. (Rescika, 2003, p. 34)

Conflictul dintre europeanul Allan și bengalezul Narendra Sen, tatăl fetei, redă opoziția dintre libertatea dragostei și constrângerile tradiționale, iar la nivel general, incompatibilitatea sau lipsa de comunicare dintre civilizații și metalități: cea europeană și cea asiatică .

Fire autoreflexivă, Allan trăiește un conflict interior: între intensitatea iubirii, ca experiență definitorie, și luciditatea autoanalizei. Iubindu-o pe Maitreyi, Allan descoperă atât lumea tainică a Indiei, cât și forța iubirii adevărate.

Titlul cărții coincide cu numele personajului principal feminin – Maitreyi – considerată de critica literară „cel mai exotic personaj feminin din litaratura română, femeie și mit în același timp, simbol al sacrificiului în iubire”. Romanul este structurat în cincisprezece capitole, iar întâmplările sunt relatate la persoana întâi, din perspectiva personajului narator, europeanul Allan.

Noutatea construcției discursului narativ constă în dubla perspectivă temporală pe care naratorul – personaj o are asupra evenimentelor: contemporană și ulterioară . Personajul narator nu evocă pur și simplu întâmplările, rememorându-le, ci reconsituie evenimentele trecute prin raportare la timpul prezent, dar și la felul în care percepuse respectivele evenimente în momentul în care le trăise, consultând în acest scop jurnalul acestei perioade. Asemenea notații, care conferă autenticitate, sunt frecvente în roman, de exemplu: „ Eu scriam în odaia mea. Am avut o sufocare penibilă de gelozie, de care mi-e rușine. (Notă.De fapt, nu eram prea îndrăgostit atunci. Totuși, eram gelos pe oricine o făcea să râdă pe Maitreyi)”(Eliade, 1997, p. 121).

Pe măsură ce scrie romanul, viziunea lui Allan asupra întâmplărilor trecute se modifică. Neconcordanța dintre istoria propriu-zisă , relatată în jurnal și rememorarea acesteia, relativizează evenimentele și le conferă caracter subiectiv. Din această perspectivă, „Maitreyi poate fi considerată și romanul scrierii unui roman”.

Tonalitatea confesiunii și atitudinii personajului narator, prin sinceritatea confesiunii și sinceritatea povestirii, luciditatea analizei, autenticitatea faptului trăit, consemnat „în însemnările mele din acel an” , dar și prin misterul femeii iubite , Maitreyi: „am șovăit atât în fața acestui caiet , pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă când am întâlnit-o pe Maitreyi. În însemnările mele din acel an n-am găsit nimic. Numele ei apare acolo mult mai târziu, dupa ce am ieșit din sanatoriu și a tebuit să mă mut în casa inginerului Narendra Sen, în cartierul Bhowanippore. Dar aceasta s-a întâmplat în 1929, iar eu întâlnisem pe Maitreyi cu cel puțin zece luni înainte. Și dacă sufăr oarecum începând această povestire, e tocmai că nu stiu cum să evoc figura ei de atunci și nu pot retrăi aievea mirarea mea, nesiguranța și tulburarea celor dintâi întâlniri. (Eliade, 1997. p. 67).

Allan este un tânăr inginer englez care, atras de exotismul Indiei, dar și dornic de a-și face o carieră, se angajează în Calcutta la o societate de canalizare a deltei.

Mai întâi desenator tehnic, apoi însărcinat să supravegheze lucrările la Tambuk și la Assam, în junglă, se îmbolnăvește de malarie și este spitalizat. Inginerul hindus Narendra Sen, cu studii strălucite în Edinburgh, îl invită pe Allan să locuiască în casa lui, în timpul convalescenței. Pe lângă ajutorul pe care i l-ar da tânărului englez (s-ar obișnui mai repede cu stilul lor de viață , pentru că doar așa ar putea să se considere cu adevărat hindus), Narendra Sen intenționează să-l adopte pe Allan, iar apoi să se mute cu toată familia în Anglia, pentru că în India începuse revoluția. Află mult mai târziu de la Maitreyi adevăratele intenții ale inginerului, după ce inițial crezuse că Sen voia să-l însoare cu fiica lui.

Când o vede pentru întâia oară, în timp ce alegea cărțile pentru vacanța de Crăciun împreună cu tatăl ei, mult înainte de a se muta în casa inginerului hindus, Allan nu este impresionat de Maitreyi, ba dimpotrivă, adolescenta bengaleză i se pare chiar „urâtă- cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrânte, cu sânii puternici de fecioară bengaleză crescută pre plin, ca un fruct trecut în copt.” (Eliade, 1997, p. 67).

Această primă impresie a englezului se modifică într-o oarecare măsură în momentul în care merge împreună cu un prieten ziarist francez, Lucien Metz, care scria o caret despre India, la o cină în casa familiei Sen: „ Maitreyi mi s-a părut atunci mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papucii albi țesuți în argint, cu șalul asemenea cireșelor galbene – și buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roșii creau parcă o viață și mai puțin umană în acest trup înfășurat și totuși transparent, care trăia, s-ar fi spus, prin miracol, nu prin biologie”. (Eliade, 1997, p. 67). Râsul Maitreyiei, un râs nestăvilit, contagios, un râs de femeie și copil în același timp, îl fascinează pe Allan.

Și când Maitreyi vine să-l viziteze la spital împreună cu tatăl ei, Allan se simte tulburat în prezența fetei, deși nu-și explică motivul acestei reacții.

Când se mută în casa lui Sen, Allan receptează realitatea ca un european și crede în complotul familiei Sen care îi încurajează apropierea de Maitreyi. În primele luni nu se gândește la dragoste, dar se simte atras de misterul fetei. Treptat, tânărul englez este fascinat de viața familie bengaleze, dar și de complexitatea sufletului Maitreyiei, adolescenta senzuală și inocentă în același timp, el însuși afirmând: „….întreaga mea viață din Bhowanipore – nu numai fata – mi se părea miraculoasă și ireală. Intrasem atât de repede și făra rezervă într-o casă în care totul mi se părea neînțeles de dubios, încât mă deșteptam câteodată din acest vis indian, mă întorceam cu gândul la viața mea, la viața noastră și-mi venea să zâmbesc. Ceva se schimbase, desigur.” (Eliade, 1997, p. 71).

Allan începe să ia lecții de bengaleză de la Maitreyi, iar el o învață în schimb, franceza. Cu floarea roșie pe care i-o oferă tânărului, Maitreyi declanșează involuntar jocul seducției. Seducția continuă cu jocul cărților, în bibliotecă, jocul privirilor, al mâinilor, al atingerilor și al piciorelor. Misterul eroinei este infinit, iar imposibila clarificare pe calea lucidității și a autoanalizei întreține interesul lui Allan pentru ea.

Diferența dintre cele două mentalități, orientală și occidentală, este evidențiată de concepția despre iubire a acelor doi tineri, exponenți ai acestor mentalități.

Maitreyi îi mărturisește lui Allan că a fost mai întâi îndrăgostită de un pom numit „Șapte frunze”, așa cum este acum și sora ei mai mică, Chabú, apoi a iubit ani în șir un tânăr care i-a dăriut o coroană de flori într-un templu, pentru ca în cele din urmă să se lege cu jurământ de Tagore, mentorul și gurul său spiritual. În schimb, iubirile lui Allan fuseseră doar trupești, fără spiritualitate.

Deși inițial își neagă sentimentele, autoanalizându-le cu luciditate, Allan se lasă prins de jocul Maitreyiei, traversând toate etapele iubirii: începutul: „eu nu o iubesc, mă tulbură, mă fascinează, dar nu sunt îndrăgostit de ea”; instalarea: „mă amuz doar”; creșterea: „nicio femeie nu m-a tulburat atât”; apoteoza: „ suferința mea, vrăjit și îndrăgostit”.

Allan parcurge drumul cunoașterii prin eros, avându-o ca inițiatoare pe Maitreyi. El se mulează după preferințele ei spirituale, este inițiat și convertit, e gata să-și abandoneze religia și să treacă la hinduism, crezând că doar așa se va putea căsători cu Maitreyi.

Maitreyi crede ca unirea lor a fost poruncită. Înainte de a se dărui lui Allan și pentru a evita păcatul iubirii fără rod, tânăra oficiază o logodnă mistică, săvârșește un jurământ cosmic – legământul dragostei – la Lacuri , în fața pământului, a apei, a pădurii, a cerului și îi dăruiește lui Allan un inel „lucrat după ceremonialul căsătoriei indiene – din fier și aur – ca doi șerpi încolăciți, unul întunecat și unul galben, cel dintâi reprezentând virilitatea, celălalt feminitatea.”26

Însă fericirea îndrăgostiților nu durează, fiindcă sora Maitreyi-ei Chabú, trădează involuntar secretul lor. Narendra Sen îl alungă pe Allan, care abia acum aflase că o căsătorie cu Maitreyi era imposibilă, deoarece ea aparține celei mai nobile caste indiene, a brahmanilor, iar căsătoria cu cineva din afara castei ar fi adus dizgrația întregii familii.

Ruptura aduce supliciul, boala, martirajul în casa inginerului Sen: tatăl orbește, Chabú moare în urma unor crize de nebunie. Brutalizată de tatăl ei, Maitreyi ia asupra sa toată vina. În încercarea de a-l regăsi pe Allan , sperând că va fi alungată din casă, ea se dă vânzătorului de fructe, dar sacrificiul este inutil. Ea proiectează ființa logodnicului în mit, numindu-l: „ soare, cer, floare, zeu de aur și din pietre scumpe” și proiectează căsătoria nerealizată pe pământ într-o nuntă în cer.

Disperat, Allan rătăcește o vreme pe străzile din Calcutta, iar apoi se retrage în Himalaya pentru o dezintoxicare sentimentală, unde trăirea în plan contemplativ i-ar permite purificarea. Episodul iubirii pasagere cu Jenia Isaac îi confirmă faptul că trăise alături de Maitreyi iubirea absolută. Plecarea din india îi apare ca o izbăvire. La Singapore, unde obținuse o slujbă, se întâlnește după un timp cu nepotul doamnei Sen, care îi povestește de încercarea disperată și inutilă pe care o făcuse Maitreyi pentru a fi alungată din casă.

Maitreyi rămâne pentru europeanul rațional o obsesie și o enigmă. Frământările lui Allan pentru a o înțelege pe Maitreyi fac ca romanul să aibă un final deschis: „… Și dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde să știu eu? Aș vrea să privesc ochii Maitreiyei.”

4.3. Considerații asupra romanului Maitreyi

Din mărturisirea lui Eliade, ne convingem de toată dragostea pe care el o simte față de India, țara care l-a găzduit o perioadă de timp, l-a fascinat, l-a făcut să cunoască iubirea, să se îmbete de fericire ca mai apoi, să- l lase singur și înstrăinat în țara care credea că e și a lui:

,,Sunt furios că nu respir prin toți porii India, că nu îmi dau seama în fiece moment de orașul visat … Când rătăcesc prin oraș – visez în loc să fiu prezent. Mă voi observa și mă voi sili să sorb, să mă tăvălesc, să mă îmbăt de viziuni asiatice, de sunete, de mirosuri.” (Eliade, 2008, p. 21)

India este pentru Mircea Eliade izvor de inspirație și calea spre cunoaștere de sine absolută. Abia prin ea se apropie de universul țăranului românesc, aceasta relevându-i prelungirea libertății dincolo de natură:

,,Abia în India am înțeles temeiurile tradiționale ale vieții țăranului român. India mi-a relevat o societate tradițională stratificată în clase de vârstă (în speță cinci clase). Toate difetențele sunt în contrast cu America, care cultivă mitul tinereții veșnice.” (Eliade, 2008, p. 21)

India nu a reprezentat o ruptură, ci o prelungire a armoniei vieții. L-a ajutat pe Eliade să înțeleagă la ce grad de libertate poate ajunge individul cu ajutorul tehnicilor mistico-religioase. Prin metodele de control fizic și psihico-mental de yoga, învățate de la Dasgupte a atins libertatea mult visată încă din adolescență. O primă victorie ar putea fi aceea împotriva somnului; cu efort susținut a reușit să reducă numărul orelor de somn, timpul salvat astfel consacrându-l lecturilor și cercetărilor.

În timpul șederii sale pe meleagurile indiene, în România se credea ca Eliade fusese instruit în anumite taine magice. În realitate , el a reușit să atingă în timpul cât a locuit în India și Himalaya cunoașterea de sine și autocontrolul. După cum el însuși spunea:”O grotă în Himalaya înseamnă libertate și singurătate.”

Alter-ego-ul lui Mircea Eliade, personajul Allan, este fascinat și el de această tainică Indie. La început, firește, nu înțelege foarte bine toate ritualurile hinduse. Cu timpul însă, ajutat de familia Sen, se familiarizează cu acestea, ajungând să fie și el o parte din ele, descoperind taina Indiei.

Taina iubirii și taina Indiei se regăsesc în exotica Maitreyi. Desăvârșirea Maitreyiei nu se poate înfăptui decât pe fondul înălțării spirituale a lui Allan, de aceea pentru el, dragostea este o ascensiune trăită la maximum. “Maytreyi este, indiscutabil, cel mai exotic personaj feminin din literatura română.” (Handoca, 2004, p. 39)

Legat de acest roman, întrebarea care se pune face referire la procentajul dintre adevăr și ficțiune. Geneza romanului este explicată de autor în Memoriile sale: “În fața hârtiei albe, scriind despre oameni și întâmplări care au avut un rol important în viața mea, îmi era peste putință să inventez”. (Eliade, 2007, p. 23)

Deși nu a scris romanul Maitreyi până în 1933, această carte și eroina sa , Maitreyi din viața reală, pot fi analizate acum datorită naturii profund autobiografice ale acestei scrieri.

Eliade afirma că, scriind cartea, el a copiat, deseori, pagini întregi din jurnal, astfel încât a devenit mai degrabă o confesiune decât o creație de ficțiune.

Deși a schimbat numele eroului (el însuși) și al tatălui eroinei principale Maitreyi, ocupațiile lor (în roman, ambii sunt ingineri de construcții civile), Eliade a păstrat adresa străzii familiei Dasgupta, numărul de telefon și destule alte detalii, astfel încât dacă această carte ar fi fost citită în Calcutta de anumite persoane, identitatea personajelor principale era evidentă.

Eliade a regretat această indiscreție, dar locuitorii Calcuttei nu au aflat despre acest roman, o perioadă îndelungată, Maitreyi însăși nu a știut despre existența cărții decât în anul 1953. După douăzeci de ani, când află detaliile romanului, obținând informații detaliate asupra conținutului ei. Versiunea lui Mircea Eliade și a Maitreyiei asupra celor întâmplate, sunt oarecum diferite.

Maitreyi a scris, la rândul ei, un roman autobiografic, pentru a-și “restabili numele”. Numele romanului este “It Does Not Die” (Dragostea nu moare), publicat în limba engleză, în anul 1974, oferind astfel , propria ei versiune asupra existenței sale din perioada în care Eliade a locuit în casa lor și continuînd acțiunea romanului până în perioadele prezente apariției cărții a cărei autoare este.

Romanul “It Does Not Die” este mai puțin ficțional decât cel al lui Eliade, după cum crede autoarea, doar finalul nefiind bazat în întregime pe fapte reale. Majoritatea numelor sunt schimbate: Maitreyi devine “Amrita”, iar Mircea Eliade se numește Mircea Euclid.

Există o diferență notabilă între intrigile celor două romane ce au în centrul lor povestea de dragoste dintre Maitreyi și Allan, astfel ridicându-se problema în ce măsură Maitreyi este sau nu o operă de ficțiune.

Pentru a se reconstitui acest episod din viața lui Eliade, trebuie comparate și discutate ambele romane autobiografice ale celor două personaje principale ale poveștii de iubire, cu etapele specifice: prieteniei, idilei, despărțirii și a reîntâlnirii trecând peste puntea anilor.

4.4. Scrierile indiene ale lui Mircea Eliade

Sub denumirea de scrieri indiene s-au reunit opere literare ale lui Eliade care au o legătură profundă cu India și implicit cu perioada șederii sale în India, opere din faza indică identificată de Eugen Simion și a căror acțiune se desfășoară în India. (Simion, 2011, pag. 77).

Isabel și apele diavolului

Romanul Isabel și apele diavolului a apărut în anul 1930. într-un context datorat îndepărtării spațiale a lui M. Eliade de patrie și al unui sentiment de înstrăinare față de limba și cultura română, față de pământul românesc.

Naratorul din Isabel și apele diavolului este un alter-ego al scriitorului, expunerea este autodiegetică, evocarea sau rememorarea evenimentelor fiind realizată la persoana I, romanul căpătând în acest fel aspectul unei confesiuni.

Timpul și spațiul de desfășurare al acțiunii este unul vast, evenimentele evocate în cadrul romanului se petrec în timpul călătoriei personajului principal de la Port Said până în India, continuând apoi în India pe parcursul mai multor ani.

Eroul principal, naratorul este un doctor în devenire, aflat în proces de cristalizare și de metamorfozare: „Senzația nouă și fericită, sunt un doctor, nu mai sunt eu, cu nume și prenume, ci sunt doctor..” (Eliade, 2008, p. 10) iar originea sa este românească, provenind „din răzeși”.

Romanul este structurat pe două planuri: unul verosimil care surprinde viața unui personaj, a unui doctor, ce locuiește în pensiunea familiei Axon din Calcutta (la fel ca și autorul) și un al doilea plan aflați în oglindă sau abîmee. (Băicuș, 2009, p. 38).

În cadrul acestui roman există o serie de influențe culturale de factură indiană, dar și de origine românească. Pentru evidențierea acestor influențe se expun atât aspecte ale culturii sau gândirii indiene cât și aspecte provenite din spațiul românesc.

Chiar de la începutul narațiunii, din primul capitol este creionată buna cunoaștere a mitologiei și filozofiei indiene: „Victoria e a celui care rămâne indiferent, nepăsător de bucurie sau durere, nepăsător de fruct”. Aceeași concepție asupra actului (karman) o întâlnim și în Bhagavad-gītā, unde Kṛṣṇa îi spune lui Arjuna că trebuie să fie obiectiv în tot ceea ce săvârșește, nu trebuie să se implice sufletește în nici o acțiune întrucât „faptele nu aparțin conștiinței absolute, ci trupului” (traducere de Sergiu Al-George publicată la Editura Herald din București în anul 2011, pag. 14).

În capitolul al IX-lea sunt amintite numele a două divinități hinduse: Shiva și Durga. Shiva este o zeitate cu caracter dual, de creator și distrugător universal, fiind unul din componenții triadei indiene principale (Trimurti). Durga, cu varianta sa întunecată – Kali (kala=negru), este de asemeni o divinitate cu două ipostaze: una pașnică, de mamă, formă a zeității feminine supreme (Devi), uneori fiind considerată un avatar al zeițelor Sarasvati sau Lakshmi, și o a doua ipostază, războinică (devoratoare de demoni). Dualitatea acestor două divinități din panteonul hindus ne duce cu gândul la dualitatea existenței: viață-moarte/ bine-rău, astfel existența este un ciclu infinit.

În urma originii românești a scriitorului, în cadrul romanului apar mai multe serii de idei și credințe specifice spațiului mioritic. Chiar la începutul romanului, prin titlul primului capitol se face trimitere la un tărâm de basm unde omul a visat necontenit la „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, titlul acestui prim capitol fiind Tinerețe fără bătrânețe (jumătate din titlul bine cunoscutului basm românesc Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte) urmând ca ultimul capitol să primească drept titlu cealălaltă jumătate a titlului basmului amintit.

Această aspirație specifică oamenilor către tinerețe și viață veșnică a reprezentat un motiv de meditație pentru orice persoană de oriunde și de oricând. Opoziția bine-rău este des întâlnită în culturile indiană și română, fiind prezent și în cadrul acestui roman.

Titlul capitolului al VI-lea,: Parabola fiului rătăcitor este un nexus cu Biblia, un intertext creștin preluat de autor din religia creștină și aplicat situației lui Tom, fratele Isabelei.

Romanul Isabel și apele diavolului reprezintă primul roman publicat în contextul cultural de Mircea Eliade, aducând noi informații publicului său despre India. În cadrul acestui roman se ilustrează de asemenea contactul nemijlocit al europeanului în general, al românului în special, cu India, prilej de ample introspecții.

Maitreyi

Romanul Maitreyi a fost conceput pe baza experiențelor trăite în India de către autor, în casa profesorului S. Dasgupta, și a fost publicat la Editura Națională în 1933. Maitreyi apare ca o prelungire a romanului Isabel și apele diavolului continuând cu aceeași atmosferă și aceeași tehnică epică.

Ion Pop afirmă despre acest roman că este „un caz aproape unic în istoria literară mondială” (Pop, 1998, p. 16) întrucât a determinat apariția unui roman-răspuns din partea eroinei (Maitreyi Devi) și astfel au fost ilustrate aceleași evenimente din perspectiva fiecărui protagonist, romanul scris de Maitreyi a fost intitulat Na hanyate (Dragostea nu moare).

Titlul romanului (Maitreyi) reprezintă numele eroinei, Maitreyi, care este fiica profesorului Dasgupta, Maitreya este și numele lui Buddha eshatologic, cel ce urmează să vină în lume. (Eliade, Culianu, 2008, p. 75)

Romanul este structurat pe trei niveluri temporale și trei nivele de scriere.Un nivel este al jurnalului intim, un nivel al însemnărilor și unul al confesiunilor. În nivelul de jurnal intim, sunt notate trăirile și evenimentele, în timp ce la nivelul însemnărilor se completează primele impresii iar la finalizarea se realizează la nivelul confesiunilor naratorului după ce experiența s-a finalizat, iar narațiunea se scrie. (Simion, 1995, p. 89)

Cronotopul este exotic, iar evenimentele se petrec pe teritoriul Indiei. În acest context, Mircea Eliade rememorează experiența sa din casa familiei Dasgupta păstrând neschimbate doar numele Maitreyiei, al lui Khokha și numele de alint al surorii mai mici a lui Maitreyi – Chabu. Numele real pentru Chabu este Chitrita, nume care în limba bengali înseamnă peisaj, pictură sau personaj. Numele autorului, al profesorului Dasgupta și al altor personaje sunt schimbate.

Acțiunea romanului poate fi redată în linii mari prin povestea unui tânăr inginer european, Allan, venit în India pentru a lucra, care în urma unei boli este invitat să locuiască în casa superiorului său inginerul Sen. Aici Allan o cunoaște pe fiica cea mare a inginerului Sen, Maitreyi, și se îndrăgostește de ea. Mai apoi și tânăra bengaleză se îndrăgostește de Allan. Iubirea celor doi este deconspirată involuntar de Chabu, sora mai mică a Maitreyiei, și acest fapt declanșează ruptura dintre Allan și familia Sen, Allan fiind izgonit din casa lui Sen. Tribulațiile celor doi îndrăgostiți sunt impresionante, acțiunea Maitreyiei de a se da unui comerciant este disperată, de aici rezultând sinceritatea sentimentelor tinerei bengaleze.

Imposibilitatea împlinirii iubirii dintre Allan și Maitreyi se datorează diferențelor de cultură, religie dintre ei și obiceiurilor bengaleze refractare la căsătorii cu persoane de altă rasă, indienii nu aprobă nici căsătoriile între persoane din caste diferite sau cu cei din afara castelor (paria).

Dacă la început Allan nu este deloc atras de Maitreyi, pe parcursul șederii sale în casa Sen se îndrăgostește de aceasta. Petrec foarte mult timp împreună în bibliotecă (Allan are impresia că părinții fetei încurajează relația lor), studiază împreună limba sanscrită, limba bengali și limba franceză. Povestea de dragoste dintre Allan și Maitreyi poate fi privită ca un contact dintre civilizația europeană și civilizația indiană, un contact nemijlocit. De asemenea povestea lor poate fi o variantă modernă a poveștii dintre regele Nala și prințesa Damayanti din Mahabharata, cuplu ce trece prin numeroase peripeții.

Dragostea orientalilor este mai ales una spirituală, mai înălțătoare decât cea a occidentalilor, dragostea acestora fiind preponderent fizică (dacă pentru occidentali primează trupul într-o relație de iubire, pentru orientali primează sentimentul de dragoste în sine). Gesturile îndrăgostiților indieni (atingerea picioarelor, a pulpelor sau chiar dezvăluirea mâinii) sunt încărcate de profunde semnificații, reliefând o dată în plus firea sentimentală a omului din Orient. Jurământul de logodnă al Maitreyiei în fața naturii este unul cosmic, un adevărat poem: „Mă leg pe tine pământule…”. Dragostea pentru pomi este privită ca o ciudățenie de un european, ea își are probabil originea în panteism, o iubire înălțată la nivelul regnurilor. O altă fațetă a iubirii în acest roman este iubirea sinceră, curată pentru guru, o iubire diferită de cea dintre doi îndrăgostiți care totuși provoacă gelozia lui Allan pe bătrânul Tagore, dovedind o oarecare incapacitate a europeanului de a înțelege sufletul indian (un suflet proteic și complex).

Apare în structura romanului și bine-cunoscuta temă a incompatibilității dintre sentimente și datorie, între rațiune și pasiune. Sentimentele de dragoste ale Maitreyiei sunt foarte intense, dar datoria impusă de structura socială, de castă și cea față de părinți trebuie să fie și mai intensă, conform tradiției indiene. Datorită imprudenței lui Chabu dragostea dintre Allan și Maitreyi este descoperită și cuplul este separat, sunt interzise orice fel de contacte între cei doi iubiți. Allan încearcă să uite această poveste retrăgându-se în munți, având o nouă experiență, cu Jenia Isaac, dar nu reușește să o uite pe Maitreyi. La rândul ei, Maitreyi se dă unui comerciant de fructe în speranța că va fi considerată o paria și atunci își va putea împlini iubirea, lucru ce nu se întâmplă.

În ceea ce privește căsătoria tradițională la indieni, mirii sunt promiși încă din copilărie pe baza unor înțelegeri între familii, alteori, când decizia de a se căsători este luată prea târziu, se întâmplă ca mirii să se vadă abia în noaptea nunții. Așa s-a întâmplat în realitate și cu protagonista lui Eliade, Maitreyi, care după experiența avută cu scriitorul român, a acceptat să se mărite cu un bărbat ales de familie și a refuzat să-l vadă până în noaptea nunții. Ca o ironie a sorții soțul real al Maitreyiei avea numele de familie „Sen”, nume pe care Eliade îl dăduse în roman familiei profesorului Dasgupta. (Maitreyi Devi, 2012, p. 86)

Șantier

Șantier a apărut în mai 1935 la Editura Cugetarea. Volumul constituie o mică parte din jurnalul intim al autorului din perioada indiană (1928-1931) cu unele adăugiri făcute în anul 1935.

Subtitlul acestei lucrări este roman indirect, autorul pledând în prefață pro domo. Scrierile anterioare deja valorificaseră anumite fapte, întâmplări sau experiențe preluate din jurnalul scriitorului. Dacă în India elementul esențial îl reprezintă „lumea din afară” (Simion, 1995, p. 353), în Șantier Eliade redă mai ales trăiri interioare, având caracterul unui roman autobiografic (naratorul este Mircea Eliade și tot despre el se vorbește în lucrare). Anumite experiențe din Șantier sunt regăsite și în Isabel și apele diavolului și în Maitreyi: locuința personajului principal este aceeași (o pensiune din Ripon Street), Stella Kramrisch este domnișoara Roth din Isabel și apele diavolului. Pe lângă elementul autobiografic o altă dominantă a volumului Șantier o reprezintă confesiunea românescă, având caracteristici ale romanului de inițiere, ale romanului de formație, ale romanului de idei sau ale romanului de atmosferă.

Subiectul este de asemenea legat de iubire: un tânăr european ajunge în India unde întâlnește o cultură diferită, se instalează în pensiunea doamnei P. și are parte de noi experiențe (de la cele erotice la metafizica indiană). Apar noi personaje: Hellen și Isis, fiicele doamnei P., adolescente concupiscente și misterioase ce se îndrăgostesc de locatarii pensiunii, chiar și de tânărul european. Hellen fuge de acasă, iar Isis traversează o criză erotică intensă. Lumea pe care o înfățișează Eliade aici este o lume marcată de o senzualitate explozivă. O altă trăsătură a romanului este aceea că senzualitatea evoluează concomitent cu o cunoaștere totală.

Apare în structura romanului și profesorul Dasgupta (D.) care îl inițiază pe narator în tainele Indiei: în filozofia și cultura acestei țări. Eliade abordează din nou subiecte precum studiul limbii sanscrite, al filozofiei indiene sau vizitele la ashram. Naratorul-autor dorește să cunoască totul în mod direct: stări extreme, o demență a pasiunii, trăirea demonică „susținută de concepte, de raționamente”. În același timp tânărul Eliade este atras de contraste și de excese. Se întrezărește profilul unui roman erotic ce dublează sau completează romanele Isabel și apele diavolului și Maitreyi. După cum spune Eugen Simion: „proza subiectivă românească nu cunoscuse, până la Eliade, o experiență atât de provocatoare. O experiență mărturisită, scrisă fără obișnuitele inhibiții, la persoana I singular”. (Simion, 1995, p. 356)

Studiul filologiei indiene este o îndeletnicire de bază a lui Eliade în perioada șederii sale în India: „colosale imnuri închinate filologiei”, „câtă tinerețe consumată cu cartea întâi din Hitopadesa” (Hitopadesa – culegere sanscrită de fabule). (Eliade, 2008, p. 260)

Autorul prezintă o sărbătoare brahmană și observă că „oamenii se distrează excelent fără vin” și că „poate mânca destul de decent cu degetele”. (Eliade, 2008, p. 267)

Aici Eliade surprinde două aspecte importante ale societății indiene, și anume că mare parte din indieni nu consumă alcool (fiindcă nici clima nu prea le permite) și că la masă indienii mănâncă cu degetele fără a se folosi de linguri sau furculițe. În tradiția indiană mâncarea este servită pe frunze mari de plante, spălate în prealabil, și se consumă cu degetele (fiecare indian spălându-se înainte de masă de șapte ori pe mâini). Scriitorul român surprinde în Șantier o altă tradiție indiană, aceea de a mesteca frunze de betel, frunze ce dau o culoare roșiatică gurii și dinților, astfel colorați dinții sunt considerați foarte frumoși.

Mai apoi este redat ceremonialul arderii pe rug a trupului neînsuflețit al mamei profesorului Dasgupta. Indienii practică incinerarea morților și nu înhumarea acestora, asemeni dacilor. Sunt prezentate semnele desenate pe frunte ale hindușilor făcute în culori vegetale. În funcție de anumite semne desenate pe frunte se poate stabili apartenența unui indian la o anumită sectă, iar punctul rotund dintre sprâncene reprezintă cel de-al treilea ochi, al lui Shiva.

Mircea Eliade constată că actul căsătoriei este mult mai important în hinduism decât în creștinism. Constată că în Occident căsătoria este „opera romanității” și nu a Creștinismului, pe când în India căsătoria ajută la integrarea mirilor în „seria nevăzută a strămoșilor”. Autorul vorbește și despre Rabindranath Tagore și Universitatea din Shantiniketan înființată de acesta, despre Gandhi sau despre Jawaharlal Nehru, personalități marcante ale istoriei, culturii și politicii indiene.

Lectura lui Eliade este variată: „Pentru șase luni, cartea mea de căpătâi a fost Tristram Shandy. Acum am Bhagavad-gita, pentru ceasurile triste, și Shelley pentru cele neutre”. Naratorul prezintă revoluția civilă din India, prezintă întâlnirea cu un francez (Andre) care fusese în România și care acum venise atașat diplomatic la Calcutta. În serviciul acestui francez Eliade descoperă un „băiat din Banat, care nu știa o boabă franțuzească și cu atât mai puțin englezește. Nu știu prin ce miracol a izbutit copilandrul ăsta să se descurce în Calcutta”. (Eliade, 2008, p. 403)

Finalul acțiunii este unul abrupt:

„Acum, a trecut și asta. Self-disgust..” (Eliade, 2008, p. 422)

India

Opera India a apărut în 1934 și cuprinde note de călătorie din perioada în care scriitorul a locuit în India, un bun prilej pentru a schița anumite particularități geografice, culturale și etno-lingvistice ale Indiei. Datorită numărului foarte mare de detalii legate de India și cultura indiană conținutul cărții nu poate fi povestit, prin această lucrare Mircea Eliade a dorit să evidențieze anumite fapte referitoare la India și indieni pe care europenii nu le știau sau le percepuseră în mod eronat. Narațiunea prezintă un stil precipitat, încărcat, ce abundă în descrieri.

În acest volum Eliade a „îngrămădit” imagini contrastante, detalii ale vieții cotidiene a indienilor, detalii din natură, detalii referitoare la religia hindu și la practicile religioase secrete.

În redactarea volumului India Mircea Eliade afirmă că a „înlocuit aventura cu reportajul și reportajul cu povestirea”, ajungând în acest fel la o glisare în inima Indiei spre o descriere detaliată a miraculoasei Indii.

Volumul debutează cu relatările despre Ceylon, tărâm în care autorul este fascinat de vegetație, miresme și temple. Mai apoi la Rameshwaram naratorul este găzduit de un brahman cu care discută despre patria sa, un bun prilej de schimburi culturale.

La Madura Eliade descoperă ospitalitatea indienilor, interiorul unei case tradiționale indiene în care rogojinele ne amintesc de faptul că și în țara noastră se obișnuia cu mult timp în urmă să se doarmă pe rogojini.

Svastica amintită de autor constituie un simbol al originii comune a popoarelor indo-europene. Tot la Madura servitoarea gazdei îi pare lui Eliade că seamănă cu „țiganca din tabloul lui Luchian”, o nouă intersectare a culturilor indiană și română.

În Madras autorul întâlnește misionari creștini, măicuțe care, spre surprinderea sa, îl întreabă de Ghica (care le vizitase cu ceva timp în urmă) și de situația socio-politică a României. De asemenea Eliade constată că „noaptea Indiei… nu e noaptea Dobrogei..”, concluzionând că filozofia și spiritualitatea indiană se datorează însingurării și meditației nocturne.

Orașul Benares, orașul sacru al indienilor, este locuit de o populație pestriță, vizita la Benares fiind un prilej pentru descrierea ritualului funerar la hinduși.

În India Centrală Eliade se familiarizează mai mult cu modul de viață indian, află o mulțime de lucruri despre istoria, meșteșugurile, muzica, dansurile indienilor și începe să rețină o serie de expresii în limba hindi: „jayga” , „chalo ma” etc.

Acest periplu prin statele și orașele Indiei are un rol de inițiere în cultura și spiritul Indiei.

Nopți la Serampore

Nuvela fantastică Nopți la Serampore a fost scrisă în anul 1940, cam pe când fusese scrisă și nuvela Secretul doctorului Honigberger.

Nuvela pornește de la un punct real: pelerinajul la celebrul ashram din Rishikesh (Swarga-Ashram) unde naratorul îl întâlnește pe Swami Shivananda (un inițiat al doctrinei tantrice indiene și doctor în drept). Acțiunea nuvelei este centrată asupra întâmplărilor neobișnuite la care participă trei indianiști: naratorul, Bogdanof și Van Manen, în timp ce-l vizitează pe prietenul lor Budge la Serampore. Apare aici tema ieșirii din timp, cei trei indianiști trec într-o nouă dimensiune unde pe o akshă realitatea secolelor trecute este înregistrată și acum este reactivată de învățatul Suren Bhose. Ei sunt martorii unui eveniment tragic ce s-a petrecut la Serampore în urmă cu 150 de ani și anume uciderea Lilei, soția căpeteniei locale din Serampore pe nume Nilamvara Dasa, de către musulmani. (Dan, 2008, p. 94-95).

Experiența celor trei este una esoterică și foarte stranie, cadrul în care este plasată acțiunea este cel al pădurii virgine indiene. Dar această experiență este de fapt doar a spiritelor celor trei indianiști care ies din corp și asistă la evenimentele vechi de 150 de ani. Neînțelegând pe deplin aceste evenimente, naratorul (pentru a descifra codul întâmplărilor) cere ajutorul lui Swami Shivananda. Swami îi dezvălui faptul că ieșirea din timp și spațiu este posibilă prin practica tantrică, prin concentrarea minții.

Secretul doctorului Honigberger

Nuvela Secretul doctorului Honigberger este scrisă în anul 1940 și este inclusă de Elena Dan în categoria „nuvelelor poietice”. Naratorul este omniscient iar subiectul nuvelei este unul cât se poate de exotic: transcenderea lumii vizibile prin practica yoga (care îi conferă practicantului puteri nebănuite).

Personajul-narator este invitat de văduva unui doctor pe nume Zerlendi să studieze biblioteca acestuia, doctorul era un pasionat al culturii și mitologiei indiene și studiase în amănunt viața și opera unui alt doctor, sas, pe nume Honigberger care la rândul său avusese un contact îndelungat cu India și ocultismul indian („ajunsese amiralul Maharajahului Ranjit Singh din Lahore”). (Eliade, 2004, p. 197). După ce studiase practicile oculte indiene doctorul Zerlendi dispare într-o zi pe neașteptate și de aici începe misterul legat de numele său.

În speranța că va putea afla ceva despre dispariția soțului său doamna Zerlendi îl invită pe narator (care avea cunoștințe temeinice în domeniul indianisticii) să cerceteze biblioteca acestuia.

Descoperind jurnalul doctorului, personajul-narator descifrează (întrucât fusese scris în alfabetul devanāgarī) misterul doctorului Zerlendi. Află că acesta începuse o serie de practici yoga care în cele din urmă îl făcuseră invizibil. În urma cercetării experiențelor relatate de doctor în jurnal, naratorul constată că doctorul Zerlendi dorea să atingă o stare spirituală superioară pentru a transcende lumea vizibilă și a ajunge în Shambala („o țară miraculoasă care, după tradiții, se află undeva în nordul Indiei și în care numai inițiații pot ajunge”). (Eliade, 2004, p. 224)

Din jurnal naratorul relatează experiențele prin care trecuse doctorul Zerlendi ca în final să dobândească „invizibilitatea trupului”. (Eliade, 2004, p. 231)

Deznodământul este acela că doctor Zerlendi nu mai poate reveni din starea de invizibilitate și astfel este considerat dispărut de apropiați. Nuvela se finalizează într-o stare de confuzie în care naratorul revenind după două luni de absență în casa doctorului Zerlendi nu mai este recunoscut de soția acestuia și nici de fiica sa (Smaranda), iar biblioteca dispăruse.

Eliade exploatează în această nuvelă mitul ținutului Shambala, un centru de echilibru al planetei în care pot ajunge doar persoanele inițiate. O altă temă importantă a nuvelei o constituie transcenderea realului cu toate implicațiile sale: ieșire din timp, levitație, dobândirea invizibilității.

Biblioteca maharajahului

Lucrarea Biblioteca maharajahului reunește o serie de articole publicate începând cu 1928 până 1929 în Cuvântul, iar ultimul articol: Viața neverosimilă și foarte utilă a Maharajahului de Kassimbazar a fost publicat în Vremea în 1933.

În aceste articole Eliade evocă drumul pe care l-a parcurs până în India, întâmplările sale din Egipt precum și momente deosebite trăite pe meleaguri indiene.

Autorul abordează în aceste articole o gamă variată de subiecte precum: yoga, religia, natura, istoria etc. Și nu în ultimul rând ilustrează în culori vii imaginea unui personaj de legendă: Maharajahul Manindra Chandra Nandi din Kassimbazar, un adevărat mecena indian care a dus o viață „neverosimilă” închinată științei, dezvoltării Bengalului și ajutorării intelectualilor și sărmanilor.

4.5. Identitatea culturală

1. Raporturile dintre indieni și europeni

Condițiile istorice, respectiv îndelungata dominație britanică asupra Indiei și consecințele acesteia, au adus în contact direct și îndelungat două popoare total diferite: poporul indian și poporul englez.

Totodată acest contact a fost unul dintre două culturi și civilizații diferite: cea indiană și cea europeană. Una dintre cele mai importante diferențe ce se impun între aceste două mari civilizații este aceea a codului axiologic. Dacă europenii sunt mult axați pe viața trupească, prezintă un grad mai ridicat de concupiscență decât indienii, indienii reprezintă un popor care acordă o importanță deosebită primenirii sufletului, punerii în armonie a sufletului omenesc cu natura și cosmosul, urmărind astfel reintegrarea atmanului în Brahman.

În operele lui Mircea Eliade se pot observa cu ușurință relațiile dintre indieni și europeni. De asemenea Eliade evidențiază apariția unui grup distinct – anglo-indienii, acei englezi naturalizați în India, adesea urmași ai coloniștilor englezi care s-au stabilit în subcontinentul indian. Anglo-indienii duc o viață plină de escapade și mai nestatornică, dovedind însă un aprig dispreț față de indieni deși locuiesc în patria acestora, având cartiere proprii.

În debutul romanului Maitreyi autorul surprinde relațiile dintre europeni și indieni pe șantierele Indiei, chiar din relatarea personajului principal masculin se desprinde „superioritatea” europenilor față de indieni: „pe șantier eram singurul stăpân, fiindcă eram singurul alb” (Eliade, 2003, p. 10) statutul de stăpân este asociat cu omul alb. Această concepție este una cât se poate de falsă având în vedere trecutul Indiei și realizările culturale ale acesteia.

Pe de altă parte în acest roman autorul evidențiază și fascinația europenilor față de tradițiile și obiceiurile indiene, față de modul de viață al indienilor și nu în ultimul rând față de structurarea societății indiene în patru caste.

Concomitent Eliade ilustrează modernizarea Indiei și a indienilor, o europenizare a acestora cum este cazul inginerului Sen (profesorul Surendranath Dasgupta), care „joacă tenis perfect, conduce automobilul, mănâncă pește și carne, invită europeni la el în casă și îi prezintă nevesti-si”. (Eliade, 2003, p. 10)

Diferența de culoare dintre europeni și indieni apare și în opera lui Eliade ca un element distinctiv între cele două rase umane, ca de altfel și în realitate, acest fapt constituie un motiv (neîntemeiat însă) pentru care indienii sunt considerați inferiori. Cu toate acestea indienii îi numea pe europeni, pe albi: „White monkey”. (Eliade, 1990, p. 37)

Tot raporturile împământenite între europeni și indieni stau la baza neîmplinirii iubirii dintre Allan și Maitreyi. Era de neconceput ca un european să se căsătorească cu o indiancă sau invers. Diferențele culturale și religioase erau considerate de nedepășit.

Acum însă situația este diferită, căsătoriile între europeni și indieni nu mai sunt privite la fel, în prezent nu mai există nici o restricție în realizarea unor mariaje de acest fel.

Raporturile europenilor cu indienii sunt evocate de Mircea Eliade și în romanul Isabel și apele diavolului și aici întâlnim aceeași situație: europeanul este superior indianului, o idee eronată, dar larg vehiculată la începutul secolului XX.

2. Căminul și familia la indieni

Pentru poporul indian instituția căsătoriei este una sacră, după cum dualitatea oferă echilibru la fel și căsătoria aduce pace și armonie în viața cuplului.

Căsătoria la indieni este diferită de cea a europenilor. În primul rând căsătoria în tradiția indiană este organizată de părinții băiatului, aceștia sunt cei care stabilesc cu cine ar dori să-și căsătorească fiul și duc tratative cu părinții fetei alese. Această înțelegere între familia băiatului și familia fetei are loc atunci când băiatul și fata au o vârstă fragedă, în copilărie.

Urmând ca ritualul căsătoriei să aibă loc la o vârstă mai mare. Eliade amintește despre „căsătoriile între copii” în romanul Maitreyi. (Eliade, 2003, p. 12)

De asemenea căsătoria între persoane din caste superioare cu persoane din castele inferioare sunt considerate rușinoase și aducătoare de ghinion, distrugând armonia din societatea locală.

Familia indiană tradițională consideră soțul o autoritate supremă (pater familiae, la fel ca și la români), iar soția este cea care asigură armonia și liniștea căminului.

În prezent situația căsătoriei, căminului și familiei a început să se schimbe sub influența Occidentului. Acum multe cupluri aleg să se desprindă de părinți și să formeze un cămin separat, dobândind în acest fel un mod de viață normal.

Dacă în trecut bătrânii aveau o autoritate de netăgăduit în sânul familiei, în prezent se observă că adolescenții doresc tot mai multă independență, acesta este unul dintre efectele europenizării și modernizării societății indiene.

Proverbe bengaleze despre cămin, căsătorie și familie culese și traduse de Amita Bhose, sanscrite (Bhose, 2012, p. 35-36) și bengaleze (Bhose, 2009, p. 54-55):

„Soția e casa.”

„Degeaba ai un bărbat dacă nu ai ce să mănânci nici după recoltă.”

„Cel care n-are mamă și are nevastă rea de gură se simte în casă ca în pădure.”

„Nu trebuie să strici liniștea casei tale cu certurile altora.”

„Vaca de lapte, hambarul plin de grâne, heleșteul plin de pești, banii de-ajuns și fiii știutori de carte: ăsta-i Raiul pe pământ.”

„Când inima-ți dorește căsătorie, ai să găsești cu cine.”

„Bărbatul bătrân o prețuiește pe nevasta tânără ca pe o ghirlandă la gât.”

„Căsnicia este o artă, trebuie s-o creezi din nou în fiecare zi.” (Rabindranath Tagore, Ultima poezie). (Bhose, 2009, p. 54-55)

Proverbe sanscrite despre cămin și căsătorie culese și traduse de Amita Bhose:

„Nefericită este casa unde femeia nu este stimată.” (Manusmṛti)

„Căsătoria este reușită când soții se potrivesc.”

„Fata dorește un soț frumos, mama vrea un ginere cu bani, tatăl caută un om cu carte, prietenii sunt bucuroși dacă mirele este dintr-un neam bun, iar pe nuntași nu-i interesează decât masa și petrecerea.” (Bhose, 2012, p. 35-36)

3. Situația femeii indiene și a femeii române

Situația femeii în societate a evoluat foarte mult de-a lungul timpului. Dacă în vechime, dar și acum în unele societăți, femeia avea un statut inferior bărbatului, în prezent situația ei s-a schimbat.

În prezent femeia este privită ca egală bărbatului, poate practica anumite meserii care până nu demult erau considerate specifice bărbatului. Această schimbare survenită în situația femeii s-a realizat odată cu o schimbare de mentalitate la nivelul societății omenești.

În ceea ce privește situația femeii indiene, aceasta este considerată încă pe o treaptă inferioară bărbatului, mai ales în mediul rural, acolo unde modernizarea încă nu a pătruns destul de mult, dar cu toate acestea femeia indiană este „sfântă” prin menirea ei de a da naștere copiilor, ea este zeița casei, după cum spune un proverb bengalez: „Femeia bună este ca o piatră prețioasă”. (Bhose, 2012, p. 72)

Soțul este considerat stăpânul familiei în societatea indiană, de el depinde soarta întregii familii.

Odată cu pătrunderea ideilor și principiilor occidentale în societatea indiană, situația femeii indiene s-a modificat, aceasta a început să fie mai independentă. Odinioară femeile indiene din anumite zone ale țării (mai ales în zona de Nord-Vest unde se observă cel mai bine influența musulmană) nu aveau voie să iasă în public cu fața descoperită (obicei numit purdah) sau să stea de față când un străin era în casă.

Un alt obicei indian care viza femeile era obiceiul numit sati , acesta era un obicei funerar, atunci când murea un soț era arsă pe rug alături de el și soția ca în viața viitoare să fie împreună. Numele acestui obicei – sati – înseamnă prieten(ă), exprimând relația de prietenie, devotament dintre soți.

Însă acest obicei a fost interzis de englezi la sfârșitul secolului XIX. Uciderea fetițelor nou-născute se practica în anumite regiuni de către părinții care nu doreau fete și acest obicei a fost stopat tot de către englezi.

În prezent se înregistrează o implicare tot mai mare a femeii indiene în viața socială. Un exemplu demn de urmat l-a oferit Indira Gandhi – prima femeie prim-ministru a Indiei.

Secolul al XX-lea a constituit o perioadă de intense transformări în ceea ce privește situația femeii indiene. Acum femeile încep să apară în filme, unele din cele mai cunoscute actrițe indiene ale secolului XX sunt: Nargis Dutt, Sharmila Tagore și Sadhana Shivdasani, aceste actrițe sunt cunoscute și în România datorită rolurilor lor principale în filme precum: Awara (Vagabondul), Shree 420 (Articolul 420), Aradhana (Vandana), Ek phool do mali (O floare și doi grădinari) etc.

Spre sfârșitul secolului femeile indiene participă la prezentări de modă, la concursuri de modă, câștigând chiar Miss Univers (Aishwarya Rai), acest fapt constituie un pas foarte mare realizat în transformarea situației femeii indiene întrucât presupune expunerea femeii pe scenă. Din cele prezentate anterior se constată o emancipare relativ rapidă a femeii indiene în ultimul secol.

În societatea tradițională românească femeia era considerată de asemenea inferioară bărbatului, însă libertatea ei era mai mare decât cea a femeii indiene. Femeia româncă avea posibilitatea de a se despărți de soț în anumite situații (chiar dacă acest fapt nu era privit cu ochi buni de societate), însă indianca nu avea această posibilitate.

Ca soție românca era supusă întru totul soțului, acesta fiind ca și la indieni stăpânul familiei. Însă în societatea românească nu s-au semnalat obiceiuri asemânătoare cu cele indiene precum: purdah sau sati.

Femeia româncă este considerată „cheia casei”. Odată cu evoluția întregii societăți românești și condiția femeii s-a schimbat, acum femeia română este egală bărbatului, are drepturi egale cu acesta.

Mircea Eliade în opera sa literară a ilustrat printre altele și situația femeii din India, mai ales în romanul Maitreyi. Aici există exemple ale diferitelor ipostaze ale femeii: mamă, iubită și copil. Urmărind evoluția fiecărei ipostaze a femeii indiene ne putem face o idee asupra situației femeii în societatea indiană de la începutul secolului XX.

Doamna Sen este soția devotată, mama grijulie și o bună amfitrioană. Ea întruchipează tipul mamei fiind percepută și de Allan tot ca mamă. Își iubește soțul și copiii și este alături de soțul ei o păstrătoare a tradiției indiene nefiind de acord cu o căsătorie între fiica sa și Allan. Pe de altă parte ea reprezintă și tipul indiencei moderne, asistă alături de soțul său la vizita persoanelor străine și acceptă conviețuirea cu un alb în aceeași casă. Putem spune că Doamna Sen constituie o formă de tranzit în evoluția femeii indiene de la femeia din popor la femeia modernă.

Maitreyi reprezintă tipul indiencei aflată la adolescență care nu acceptă să se supună cutumelor ancestrale ale societății indiene. Ea reprezintă femeia indiană modernă în plină devenire, tatăl ei fiind cel care i-a dat o educație modernă.

Maitreyi dorește să scape de acea datorie pe care fiecare fată indiană o are față de părinți, o datorie morală conform căreia părinții trebuie să fie de acord cu alesul ei. Gestul final al Maitreyiei este unul extrem, dorește ca dăruindu-se vânzătorului să devină o paria și să aibă apoi posibilitatea de a-și împlini visul de a se căsători cu Allan. Acest gest este săvârșit și de Isabel, personajul principal feminin din romanul Isabel și apele diavolului.

Chabu este tipul indiencei la vârsta copilăriei. Naivitatea sa este una deosebită, însă are spirit de observație, datorită ei se năruiește relația Maitreyiei cu Allan.

4. Ritualuri de dragoste

Dragostea dintre femeie și bărbat constituie una dintre temele romanului Maitreyi – romanul în care Eliade tratează pe larg acest subiect. Romanul Maitreyi prezintă atât dragostea spirituală, dragostea Maitreyiei pentru guru, pentru Robi Takur (fapt pentru care Allan devine gelos pe bătrânul Tagore), o dragoste asemănătoare celei purtate unui părinte, dar care pentru un occidental este mai dificil de înțeles și dragostea trupească, Maitreyi dându-se lui Allan noaptea.

Maitreyi este lipsită de logică în acțiunile sale de cele mai multe ori, depune suflet în ceea ce întreprinde, sufletul ei este foarte complex și mai anevoie de înțeles (asemeni oricărui oriental). Iubirea Maitreyiei are puterea de a converti, Allan este dispus să renunțe la propria-i religie doar pentru a putea să se căsătorească cu Maitreyi.

Tema incompatibilității etnice și culturale este una esențială în roman. Tradiția indiană neacceptând o astfel de căsătorie între un european și o indiancă. Chiar dacă tatăl Maitreyiei este un indian cu mentalitate modernă, occidentală, el tot se opune relației dintre fiica sa și Allan (discipolul său), pe de o parte datorită faptului că societatea în care viețuiau i-ar fi condamnat din punct de vedere moral și pe de altă parte datorită faptului că s-a simțit înșelat de două persoane dragi: Maitreyi și Allan.

În evoluția relației dintre cei doi sunt descrise anumite gesturi și acțiuni care reprezintă componentele unor ritualuri de dragoste.

Un gest des repetat de cei doi îndrăgostiți este acela de a-și atinge picioarele, aparent un gest banal acesta are rolul de a simboliza dragostea a două persoane în cultura indiană.

Religia hindu marchează logodna dintre două persoane prin intermediul ghirlandelor de flori ce se pun la gâtul logodnicilor. Un episod din romanul Maitreyi evocă acest ritual al punerii ghirlandei de flori ca semn al logodnei. Maitreyi povestește că odată aflându-se la templu un băiat i-a pus la gât o ghirlandă de flori după care nu l-a mai văzut. După acest eveniment Maitreyi l-a iubit în secret pe acel băiat mult timp.

Gesturile orientalilor sunt încărcate de o simbolistică uneori greu de deslușit de un occidental, de aceea fiecare gest al Maitreyiei este ambiguu pentru Allan care încearcă aproape cu exasperare să pătrundă înțelesul adânc al gesturilor fetei.

Fascinația pe care Maitreyi o exercită asupra lui Allan este aceea a occidentalului în fața universului misterios al Indiei.

Un prim stadiu al iubirii dintre Allan și Maitreyi este acela al jocului, al ispitei (parte componentă și de mare însemnătate a ritualului de dragoste). Aceste jocuri, cum este gestul atingerii picioarelor, sunt jocuri ale pasiunii, tot în această categorie se încadrează și jocurile privirii sau ale mâinilor.

Logodna celor doi este una de proporții cosmice, Maitreyi este cea care o „oficiază”, tot ea este și parte componentă a logodnei. Invocarea elementelor naturii este o dovadă că Maitreyi dorește să mențină armonia, ordinea societății, a familiei, dacă nu se poate confesa părinților o face către natură, cerând aprobarea și protecția elementelor naturii. Logodna dintre cei doi este una mistică.

Inelul Maitreyiei este decorat cu „un cap de șopârlă”, acest lucru amintește de faptul că inelele de logodnă ale indienilor prezintă doi șerpi ca simbol al virilității și al feminității.

Prin excelență Orientul este tărâmul ritualurilor și al simbolurilor, atrăgând atenția europenilor și în general a occidentalilor.

5. Identitatea culturală

În prezent, conform principiului existențial, oamenii sunt preocupați mai mult de asigurarea unui trai decent și a unei vieți conforme cu perioada actuală. Dacă în trecut, oamenii care plecau peste hotare, luând contact cu alte culturi, îți păstrau identitatea culturală, în prezent aceasta, în mare parte, este ignorată. Oamenii se adaătează nevoilor și cerințelor popoarelor respective.

Fiecare persoană plecată în străinătate încearcă să se adapteze culturii locale din zona respectivă, neglijând cultura propriei identități. Adaptarea este una dificilă.

Eliade a suferit în momentul când s-a despărțit de țara natală, iar în prezent, în majoritate cazurilor, omul este un călător în sine, care de multe ori își uită rădăcinile existențiale.

Putem vorbi de o nepăsare față de cultură chiar și pentru cei care locuiesc în continuare, în România. Multe cuvinte, expresii occidentale, ale altor culturi și civilizații și-au făcut locul în vorbirea curentă. Unele cuvinte, expresii pur românești au fost înlocuite cu altele producând astfel o sărăcire a limbii române. Datorită internetului și a facilităților pe care le oferă, a rețelelor sociale, limba română a ajuns să fie în așa fel trunchiată, încât de multe ori, dă impresia unei conversații cu analfabeți.

Produsele românești au ajuns să fie înlocuite de altele, similare, aduse de pe alte meleaguri, ceea ce va duce la dispariția producătorilor autohtoni, distrugerea propriei economii și pierderea unor tradiții și obiceiuri specifice în mai multe domenii: culinare, culturale.

Școala nu este sprijinită de societate, fiind lăsată să lupte aproape singura pentru a-și îndeplini țelurile. Pentru aceasta fiind suficientă doar o scurtă privire asupra bugetului alocat învățământului.

Dacă în trecut căsătoria era unul dintre punctele cheie ale existenței familiei, în prezent, multe cupluri conviețuiesc împreună fără a trece pragul Bisericii, jurându-și credință. Chiar dacă se spune că un act nu leagă doi oameni, dar prin aceasta se consemnează iubirea în fața Domnului. În acest caz se poate sugera ideea că dragostea a fost înlocuită cu dorință trupească, care trece dincolo de suflet.

Conform sitului http://www.gandul.info/stiri/recensamant-2011, datele oferite în urma recensământului din anul 2011 arată astfel conform Eurostat, serviciul de statistică a Uniunii Europene

– rata căsătoriilor 2003-2006 : 6/1000

– rata căsătoriilor 2007 : 9/1000

– rata căsătoriilor 2011 : 5,4/1000

Directorul Centrului de Cercetări Demografice, profesor universitar doctor Vasile Ghețău oferă explicațiile aferente care spun totul: „România a avut o nupțialitate mai ridicată în trecut, însă și acum rata de căsătorii, de cinci mariaje la mia de locuitori, este o valoare semnificativ mai bună decât în alte țări din spațiul european. Motivele pentru care românii amână mariajul sunt posibilitățile financiare reduse, o criză a locuințelor pentru cei tineri, cât și o transformare a valorilor legate de familie și căsătorie”.

Legat de divorțuri, sunt elocvente datele INS pentru anul 2010, când 32.632 de români s-au despărțit de soții lor, fiind în scădere cu 3000 de cazuri față de 2008, potrivit aceleiași surse citate.

Bărbații și femeile sunt egali în drepturi deși există meserii în care femeile nu au acces, dar nu din cauze ale discriminării sexuale și pur și simplu că nu au încercat. Între timp au început să apară femeia-pilot, femeia-militar deci egalitatea între sexe se consolidează.

CΑPIΤОLUL 5

SIMBOLISTICA RELIGIOASĂ, ASPECT AL COMUNICĂRII INTERCULTURALE ÎN ROMANUL «MAITREYI »

În cadrul acestui capitol se vor prezenta aspectele legate de comunicarea lui Mircea Eliade, în care acesta este emițătorul mesajului, urmărind percepția cititorilor, a receptorilor mesajului. De asemenea se vor aborda principalele aspecte ale vieții, prezentate conform viziunilor și a trăirilor scriitorului raportată la ceea ce există în prezent.

5.1. Interferențele culturale în opera lui Mircea Eliade și în prezent

1. Sacrul și profanul.

Eliade prin „Sacrul și profanul” a conceput pentru public, o introducere generală a studiului fenomenologiei și istoriei religiei. Mircea Eliade avea propriile concepții asupra lumii senzoriale și extra-senzoriale. lămurind ideile de bază ale observării universului și a scopului omului în cadrul ei.

Istoria religiilor este alcătuită din mai multe hierofanii, termen folosit pentru dezvăluirea sacrului. Pentru omul timpurilor trecute, sacrul reprezentat prin obiectele consacrate, însemna realitatea, perinitatea, eficacitatea, demonstrate din cele mai vechi timpuri prin diverse obiecte, pietre. Acest sacru pentru omul modern este de neconceput și de neacceptat.

Se poate face o distincție clară între sacru și profan. O definire a sacrului este că aceasta se opune profanului. Mai exact sacrul este realul iar profanul irealul.

La început, Mircea Eliade tratează noțiunea spațiului sacru cu precizarea că pentru un om religios, spațiul reprezintă acele rupturi ce permit constituirea lumii, fiind cele care prezintă punctul fix, așa numitul axis mundi, prin care se face legătura celor trei nivele ale Lumii: Infernul, Lumea Terestră și Sacrul, adică Cerul.

Omul necesită o plasare atât a lui cât și a habitatului (locuinței lui) în cadrul Centrului Lumii, apropiat de punctul legăturii cu Divinul, oferind în acest fel echilibrul necesar.

Omul religios, a trăit cu frică de întuneric, de omogenitatea spațiului care oferă nesiguranță, relativitate. Din acest motiv, homo religiosus își asumă responsabilități pentru imitarea cosmogoniei prin spațiul sacru pe care-l va locui. Pentru aceasta, omul are nevoie de rupturi în omogenitatea spațiului care să facă o trecere de la sacru spre profan.

Pentru găsirea punctului fix se poate folosi metoda teofaniei, apariția și manifestarea sacrului. Teofania consacră un loc de deschidere spre înalt. Spațiul sacru este relevat prin simboluri cu puternic caracter apodictic, care nu permit opoziție. În acest sens se amintesc visul lui Iacob cu scara, toiagul musulmanului ce a fondat El-Hemmel în locul unde-și înfipsese toiagul peste noapte și acesta prinsese rădăcini, înmugurind. De asemenea, semne concludente sunt provocate de animalele care ghidează oamenii. Un exemplul este taurul care eliberat, găsit și sacrificat care indica în acest fel locul unde se construia sanctuarul.

Conform lui Eliade, procesul de construire al spațiului sacru de om nu este o lucrare pur omenească. Acesta nu consacră spațiul prin efortul său, ci realizează doar un ritual de consacrare reproducând lucrarea zeilor.

Un spațiu consacrat se obține și prin cuceriri sau defrișări de teritorii necultivate iar acțiunile devin repetări ale cosmogoniei. Haosul se transformă în cosmos împreună cu teritoriul nelocuit sau unul locuit de străini care trebuie sacralizată ca urmare a unei cuceriri.

Punctul axis, sacru poate avea diverse forme, iar unele culturi au zeități pe care le poartă permanent cu ei și le respectă. Pierderea punctului axis este echivalentă cu pierderea esenței existențiale, iar viața nu mai are rost.

O simplă construcție are patru pereți, spre patru orizonturi, oferind căminului o calitate sacră. Omul modern se consideră eliberat de acele limite ale viziunilor arhaice dar este total greșit. Omul este dependent de mituri și de religia veche.

Creștinismul din zilele moderne a pierdut lupta pentru sacru. Biserica a încercat să păstreze vechile date și sărbători, înlocuind concepțiile originare, adică adăugând în locul zeilor mai mulți sfinți. Omul modern are dorința de a ieși din obișnuit, de a trăi experiențe noi , unice, diferite de cele cotidiene. Sub forma sărbătorilor duhovnicești, oamenii de fapt își îndeplinesc diverse patimi și pofte lumești dar neduhovnicești. Omul evadează prin experimentele personale, diferite de cotidian, fără a simți profunzimea spirituală a evenimentului. Deși în calendarul ortodox există patru perioade de post, acestea sunt neglijate în mare parte ce oameni. Fiecare se gândește la propria existență lumească, oferind plăcere trupului fără a gândi la liniștea sufletească. Unii gândesc “O viață avem….” fără a privi dincolo de ea.

Banii sunt cei care dirijează și conduc în realitate existența oamenilor. În funcție de această monedă de schimb, omul își concepe viața, uitând de multe ori, rolul său pe Pământ.

În Biblie, sacrul este definit ca o calitate derivată, nu una intrinsecă, relicvă a totemismului precreștin. Sacrul produce sacralitatea care reprezintă întâlnirea dintre om și Dumnezeu, prezența divină.

Petru Comărnescu, prieten al lui Mircea Eliade, a analizat cu obiectivitate scrierile lui Mircea Eliade, el este cel care a spus: „Mircea Eliade într-adevăr ridică cultura noastră axis mundi”. (Handoca, 2007, p. 318)

2. Aspecte religioase trecute și prezente

Religia în perioada și percepția lui Mircea Eliade

Formația de istoric al religiilor a lui Mircea Eliade și-a pus amprenta și asupra operei sale literare. În operele sale literare se întâlnesc subiecte sau simboluri din sfera religioasă. În cele ce urmează voi evidenția o serie de aspecte religioase prezente în opera lui Mircea Eliade, aspecte ce aparțin în mare parte religiei hindu, dar care prezintă anumite similitudini cu aspecte ale religiei creștine sau dimpotrivă deosebiri.

Religia hindu este una pașnică, la fel ca majoritatea celorlalte religii, în sensul că nu le dictează credincioșilor lupta pentru impunerea propriei credințe (precum Islamul), „nimeni nu manifestă acea atitudine definitivă a occidentalului că el singur a găsit pe Dumnezeu și oricine altul e un eretic. Nimeni nu încearcă să convertească”. (Eliade, 2008, p. 436)

De asemeni hindușii respectă celelalte religii, acest lucru îl evidențiază și Eliade în cazul Maharajahului Manindra Chandra Nandi de Kassimbazar, afirmând că era „un foarte ortodox hindus, iubea și respecta toate confesiunile”. (Eliade, 2008, p. 243)

Creștinismul, deși nu prin mijloace sau metode opresive, propovăduiește convertirea necredincioșilor.

În romanul Isabel și apele diavolului apare adesea noțiunea de diavol, drac ilustrând dihotomia religiei creștine, în creștinism (ca de altfel în toate religiile) există idea de Bine și de Rău (întreaga existență umană fiind o luptă între Bine și Rău). Reprezentanții Binelui în Creștinism sunt: Sf. Treime, Maica Domnului și sfinții, iar reprezentanții Răului sunt: Diavolul și hoardele de draci.

La fel ca și în Creștinism și în religia hindușilor există cele două concepte: Bine și Rău. În acest caz Binele este reprezentat de zei, iar Răul de asuras (demoni). În epopeea Rāmāyaṇa este semnificativă în acest sens scena războiului dintre Rama, însoțit de Lakshmana și armatele de vanara (maimuțe cu statut de semizei) ajutați de zei (Rama însuși fiind un avatar al zeului Vishnu) și tabăra de asuras condusă de Ravana.

Sunt puse față în față forțele Binelui și forțele Răului și, ca de obicei, Binele iese triumfător din luptă la fel ca și în cazul basmelor populare românești.

Tot în romanul Isabel și apele diavolului Mircea Eliade face referire subtil la reîncarnare „gândurile poartă, încă, amintirea unei noi dimensiuni în care s-au desfășurat ieri sau acum o sută de ani….”. Dacă în tradiția creștină după moartea trupului sufletul trece printr-o judecată (Judecata de Apoi) și după aceea ia calea Raiului sau Iadului (în Catolicism apărând noțiunea de Purgatoriu) în funcție de caracterul pozitiv sau negativ al faptelor săvârșite în viața pământească, în credința indiană lucrurile stau altfel. Sufletul se află într-un ciclu continuu de nașteri și morți, de reîncarnări, numit saṃsāra.

În funcție de faptele bune sau rele realizate în viața anterioară sufletul se poate reîncarna apoi într-o ființă umană de rang superior (din castă superioară dacă a făptuit lucruri bune) sau într-o ființă inferioară (animal sau om din castele inferioare dacă a făcut fapte rele). Numai anumiți indivizi prin purtare exemplară și prin meditație pot să ajungă la starea de Nirvāṇa sau eliberarea din ciclul infinit de întrupări.

În multe lucrări ale sale Mircea Eliade aduce vorba despre mânăstiri budiste, temple hindu, despre asceți și sfinți.

În lucrarea Într-o mânăstire din Himalaya Eliade introduce cititorii în atmosfera de liniște, rugăciune și meditație a unei mânăstiri indiene. Mânăstirile hindu sunt numite ashram, iar cele budiste stupa, adevărate oaze de pace și lumină la fel ca și mânăstirile creștinilor ortodocși. În liniștea acestor locuri oamenii se pot apropia mai ușor de Dumnezeu.

Clopotul are același rol ca și la creștini, semnalează începutul zilei, sfârșitul acesteia, rugăciunile și evenimentele importante.

Simbolistica apei la hinduși este aceeași ca și la creștini și la majoritatea popoarelor: este cel mai bun purificator, îmbăierile în apele Gangelui reprezintă o purificare, indienii își încep ziua îmbăindu-se: „baia zilnică e considerată nu necesară, ci indispensabilă”. (Eliade, 2008, p. 435)

Ideea că „toți suntem Unul” (Eliade, 2008, p. 438) ne amintește de zicala creștinească „Dumnezeu se află în fiecare dintre noi!” și constituie un veritabil nexus între cele două religii, hindușii fiind adepții ideii de unitate între atman (sufletul individual) și Brahman (sufletul universal). Călugării indieni, saddhu, asemeni celor ortodocși trăiesc o viață modestă pusă în slujba comunității și a regăsirii sinelui. Ei obișnuiesc să povățuiască pe cei care au nevoie de sfaturi.

Chiliile lor sunt numite kutiar, aici ducându-și ei viața ascetică în meditație, post și rugăciune.

Un nume des vehiculat de Mircea Eliade în operele sale este Durga, zeița mamă, numită de indieni Durga-Ma – „Mama Durga”. Zeița Durga apare în mitologia indiană în dublă ipostază: de mamă și de războinică. Numele său secund este Kali – Cea Neagră și este foarte des invocată în rugăciuni de către credincioșii hinduși la fel cum este și Maica Domnului invocată de creștini. Așa cum Fecioara Maria este considerată mijlocitoare între oameni și Iisus Hristos și Durga, ca mamă, este considerată foarte milostivă cu credincioșii aflați în nevoie.

Un alt nexus al religiilor hindu și creștină îl reprezintă iubirea și ocrotirea naturii și a tuturor viețuitoarelor. Tradiția creștină ocrotește viețuitoarele de orice fel deoarece acestea sunt creația lui Dumnezeu. La fel și indienii, indiferent că sunt hinduși, budiști sau jainiști, ocrotesc natura. Dragostea Maitreyei pentru copacul șapte frunze reprezintă un exemplu în acest sens.

Jainiștii, o consfesiune religioasă indiană, poartă la nas și gură o pânză pentru a nu ucide în timpul respirației vreo insectă. Un vers dintr-o rugăciune creștină ne învață: „fie-un vierme cât de mic/ nu-l strivi, nu-i fă nimic”, atât jainiștii cât și creștinii ghidându-se după principiul că orice ființă este creată de Dumnezeu și are drept la viață.

Sărbătoarea Holi este de asemenea adesea descrisă de Mircea Eliade ca fiind o sărbătoare a culorilor, o sărbătoare de primăvară care celebrează reînvierea naturii și explozia de culori din natură. Sărbătoarea Holi este închinată zeului Kṛṣṇa și se obișnuiește ca oamenii să se stropească între ei cu vopsele de culori vii, să cânte și să danseze în cinstea primăverii, iată cum descrie Eliade sărbătoarea Holi: „ulițele erau traversate de grupuri vopsite, purtând tobe, tipsii cu clopoței și flautul asiatic” (flautul este asociat zeului Kṛṣṇa). (Eliade, 2008, p. 234)

Tot Eliade este cel care prezintă concomitent și sărbătoarea de primăvară a mahomedanilor, Ramazanul, pe care autorul o descrie astfel: o adunare a „mii de trupuri” venite la „rugăciunea comună”. (Eliade, 2008, p. 234)

Din această enumerare de sărbători ale primăverii lipsește sărbătoarea ortodoxă a Sfântului Gheorghe ce este celebrată pe 23 aprilie. Prăznuirea Sfântului Gheorghe este realizată primăvara atunci când începe noul an pastoral și românii atârnă la porți crengi înverzite de copaci pentru a celebra venirea anotimpului cald.

Religia în prezent

Pe vremuri, preotul era o persoană importantă în cadrul administrației publice. Acesta împreună cu primarul erau “înțelepții “ locali, cei care judecau și dirijau în mod corect tot ceea ce însemna atât ca resursă umană cât și ca bunuri de consum. În trecut, biserica era asemuită cu credința în Dumnezeu, iar în prezent există o mare prăpastie între cele două.

Biserica este una diferită comparativ perioadei lui Mircea Eliade. În acele vremuri, biserica avea legitimitate deplină în tot ceea ce intreprindea și nimeni nu contesta deciziile sau afirmațiile acesteia.

În anul 2003, cota de încredere în biserică se situa la 90%, fiind un procentaj mult mai mare decât oricare altă instituție. În anul 2011, această încredere scade la 84%, pentru ca în anul 2016, aceasta să fie de doar 58%. Conform aceluiași sondaj de la IRES, încrederea în slujitorii bisericii în același an 2016 se situează în următoarele trepte valorice (http://www.gandul.info/stiri/sondaj-ires-cum-s-a-prabusit-increderea-romanilor-in-biserica-15025517, accesat 23.05.2016):

– foarte mare încredere 14%

– multă încredere 37%

– fără încredere 47%

– nehotărâți, fără răspuns 2%

Se poate constata că încrederea în preoți este de doar 51%, procent mai mic decât încrederea în biserică. Aceste date sunt cele mai mici procente legate de biserică și slujitorii acesteia, din ultimii 25 de ani.

Înainte era o sărbătoare participarea la slujbele religioase, iar postul bisericesc era păstrat cu sfințenie de mulți credincioși. Cu trecerea anilor, bisericile se golesc tot mai mult, iar oamenii sunt preocupați mai mult de treburile trupești, lumești decât de cele sufletești. (http://www.gandul.info/stiri/sondaj-ires, accesat 24.05.2016).

Biserica a pierdut mult în ultimul timp, datorită faptului că unii preoți solicită sume importante de bani pentru a-și îndeplini o parte din menirea lor, oficiind slujbe pentru căsătorii, botezuri și înmormântări. Se pune tot mai des problema impozitării veniturilor bisericii. Lumea a devenit reticientă la orice înseamnă plată, cerință sau solicitare a bisericii. Construirea Catedralei Mântuirii Neamului a condus spre un val de nemulțumire, mai ales că preoții au fost „sfătuiți” de conducătorii lor, să solicite ajutor financiar enoriașilor.

Unele persoane au condiții materiale precare, iar orice efort financiar se simte. Afișarea marilor prelați, în limuzine luxoase, produce o imagine publică negativă, iar oamenii devin reticienți. Această comunicare non verbală, prin ținută, atitudine și mai ales o anumită aroganță afișată pe mimica unor slujitori ai bisericii, produc antipatie, care se reflectă în timp și spațiu.

Credința în Dumnezeu este mai mare decât încrederea în biserică și în slujitorii ei.

După evenimentele dramatice de la Colectiv, societatea civilă s-a implicat în problemele existențiale care au condus către evenimentul soldat cu pierderi de vieți omenești. Reprezentanții Bisericii Ortodoxe nu au luat atitudine fiind aspru criticați atât de societatea civilă cât și de o parte a mass media. Biserica a ajuns să fie considerată una din problemele societății, fiind atacată mediatic. Patriarhul Daniel spunea. “Când Biserica nu este dorită în spațiul public, noi ne retragem în spațiul liturgic, ca în timpul prigoanelor vechi “.

În prezent, biserica este constant critică de mass media care manipulează în general propria audiență. Răspunsul patriarhului: “O mare parte din ostilitate este comandată” (http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2015/11/03/, accesat în 24.05.2016)

Actualmente, conform statisticilor există mai multe culte și instituții religioase, unele dintre ele nu au nimic legat de Biserică sau de credința în Dumnezeu. În România există 18 culte recunoscute. (http://www.culte.gov.ro/biserici-culte, accesat în 24.05.2016).

Formația de muzică Taxi a scos de curând un videoclip , în data de 7 aprilie 206, despre smerenie, împreună cu mai multe celebrități din țară. Melodia susține modestia creștină, iar vedetele repetă pe rând "Dumnezeu preferă lemnul si spațiile mici". Datorită urmărilor melodiei, Grigore Leșe s-a retras din cadrul videoclipului și melodia se va reface, în același stil, fără persoana respectivă.

Biserica și preoții sunt contestați dar prin credință oamenii pot deveni mai buni, înlocuind răutarea care cuprinde încet dar sigur societatea actuală.

Religia trebuie să conviețuiască alături de miturile vieții, așa cum ne comunică Mircea Eliade în cadrul operelor sale. Indiferent că sunt mituri naționale sau aparțin altor culturi, acestea nu trebuie separate de religie, fiind adevăratele valori ale unei credințe și existențe umane.

3. Mituri indiene și românești

Miturile în trecut

După cum Eliade afirmă „în limbajul curent al secolului al XX-lea, mitul semnifica tot ceea ce se opunea « realității»” (Eliade, 2008b, p. 15). Și în prezent, în mare parte, accepțiunea termenului mit nu s-a schimbat. Mircea Eliade face distincția între accepțiunea creștină a mitului (întrucât iluminismul și pozitivismul atribuiau o origine creștină mitului): „pentru creștinismul primitiv tot ceea ce nu-și găsea justificarea în unul sau altul din cele două Testamente era fals: era o «fabulă»” (Eliade, 2008b, p. 15) și accepțiunea specifică primitivilor, pentru care mitul este „fundamental vieții sociale și culturale…fiind real și sacru, mitul devine exemplar și, în consecință, repetabil, căci servește de model și în același timp de justificare tuturor actelor umane”. (Eliade, 2008b, p. 15). În cadrul anumitor ritualuri primitivii săvârșesc acte care au menirea de a le imita pe cele ale eroilor sau zeilor din mituri.

Un mit indian foarte cunoscut de literatura occidentală este mitul ținutului Shambala. După cum am mai spus acest mit este valorificat în nuvela fantastică Secretul doctorului Honigberger în cadrul căreia ocupă o poziție centrală, de ținutul Shambala legându-se atât numele doctorului Honigberger, cât și dispariția doctorului Zerlendi.

S-a arătat anterior că Mircea Eliade în nuvela menționată definea ținutul Shambala ca fiind o „țară miraculoasă care, după tradiții, se află undeva în nordul Indiei și în care numai cei inițiați pot ajunge”, cu alte cuvinte Shambala reprezintă un tărâm al inițiaților, al „fericiților” asemeni Insulei lui Euthanasius. (Eliade, 2004, p. 224)

Numai dobândind conștiința de sine, puteri supraomenești prin asceză și practică yoga, prin purificarea minții, se poate ajunge în acest tărâm.

Valea Hunza din N-V Indiei este o vale intramontană în care oamenii trăiesc izolați datorită reliefului foarte accidentat și în care populația atinge vârste înaintate, frecvent depășind o sută de ani și chiar la asemenea vârste sunt perfect sănătoși datorită condițiilor de viață nemodificate puternic de om, datorită hranei naturale în totalitate și lipsei poluării. În Valea Hunza nu s-au înregistrat până acum cazuri de cancer. Această vale pare a fi un tărâm de basm atât prin natura sa, prin peisaje, dar și prin frumusețea și modul de viață al oamenilor, prin comuniunea perfectă om-natură, amintind de tărâmul Shambala.

Un alt mit indian prezent în opera lui Mircea Eliade este acela al insulelor albe, „Insula Svetadvîpa” pe care scriitorul o aseamănă Insulei lui Euthanasius. (Eliade, 1992, p. 316)

Pornind de la Cezara lui Mihai Eminescu, Eliade consideră că insula descrisă de Eminescu este Insula lui Euthanasius, o insulă a fericiților al cărei cadru natural amintește de Grădina Edenului. Și mai apoi stabilește o nouă conexiune cu insula Svetadvîpa și cu lacul Anavatapta, ca locuri paradisiace.

O particularitate comună a Shambalei și a Insulei Svetadvîpa este aceea că pentru a ajunge în aceste locuri trebuie „să zbori”, să transcenzi spațiul real, perceptibil. În studiul Insula lui Euthanasius Eliade stabilește o altă conexiune între această insulă – Svetadvîpa – și Insula Leuke din mitologia greacă și evidențiază faptul că în această insulă pot ajunge doar cei care „au depășit condiția umană”. (Eliade, 1992, p. 321)

Acestea constituie o parte din locurile miraculoase, paradisiace, din mitologia indiană.

Un mit românesc dezbătut și analizat de Mircea Eliade este acela al Meșterului Manole, un mit care a influențat literatura română de-a lungul timpului.

În studiul Comentarii la legenda Meșterului Manole Mircea Eliade realizează o expunere a variantelor grecești, aromâne, bulgărești, sârbești, românești și maghiare ale legendei Meșterului Manole, evidențiind larga circulație a acestui mit al jertfei pentru construcție.

În același timp Eliade reliefează o serie de asemănări și deosebiri existente între variantele întâlnite la popoarele balcanice și concluzionează că: „balada românească nu e numai superioară din punct de vedere al echilibrului și expresiei artistice, ci și datorită conținutului său mitic și metafizic”. (Eliade, 1992, p. 74)

Autorul evidențiază și exactitatea crescută a variantei românești a legendei care spre deosebire de celelalte variante balcanice debutează cu acțiunea de căutare a unui loc prielnic pentru construcția mânăstirii și în final prezintă soarta meșterului care printr-o moarte violentă își va regăsi soția într-o altă lume (căderea meșterului amintind de căderea lui Icar), un alt element specific variantei românești îl constituie rugăciunile adresate de meșter lui Dumnezeu ca soția sa să nu vină cu mâncare prima.

Filonul principal al legendei îl constituie jertfa pentru creație și implicațiile acesteia.

Un alt mit românesc abordat de Mircea Eliade este acela al Mioriței. În lucrarea De la Zalmoxis la Genghis-han Eliade analizează istoricul baladei, dar și polemicile apărute de-a lungul timpului în jurul acesteia și temele esențiale ale baladei.

Miorița constituie o creație reprezentativă pentru spiritul poporului român care înglobează o serie de teme, motive și simboluri specific românești. Viziunea asupra morții ca o reintegrare în cosmos și natură constituie un nexus al culturii și mentalității românești cu cea indiană pentru care moartea reprezintă revenirea la Brahman.

Miturile în prezent

Imaginarul a trecut mereu dincolo de timp. Acest imaginar a evoluta în timp, conform percepțiilor oamenilor, care conștienți sau nu, sunt călători în timp și spațiu. Imaginarul duce la ceea ce este un mit.

Actualmente, filmele SF și mai ales goana după OZN-uri și extratereștrii prezintă o teamă și o curiozitate a omului modern. Necunoscutul și misterula atrag ca un magnet pe oameni, care caută planete pierdute în galaxie, existență omenești pe planete. Mitul nu mai reprezintă cultura, fiind doar un mod de a percepe, un lucru, sau un fenomen, diferit față de ceea ce se cunoștea. Mitul este o plăsmuire, o inventică a ceva ce este necesat pentru a umple diverse goluri informaționale, legate mai ales, de necunoscut. Oamenii vânează mituri, având o imaginație bogată, conform tehnologiei avansate vremurilor prezente.

Miturile în prezent pot fi considerate superstiții. Acestea au funcție imagologică, pornind de la ceva imaginar hiperbolizat, ale cărei umbre își regăsesc originea în cadrul fanteziilor, a unui infantilism al vârstei sau al unei epoci. Tendința lumii este spre consum și materialism. Oamenii construiesc scenarii și-și aleg propriile modele în viață, pe care le consideră mituri.

Intrând pe situl http://www.paginademedia.ro/category/audiente-tv/ și aruncând o scurtă privire asupra emisiunilor apreciate și urmărite ne putem da seama în ce direcție se îndreaptă societatea. Mitul femeilor frumoase și bogate dar fără a avea prea multe în creier pare să fie la modă. De asemenea bărfele și talk-show-urile sunt printre cele mai apreciate emisiuni unde se promovează multe non-valori dar se câștigă audiență. În acest fel există o manipulare continuă, bazată pe audiență, între emițători și publicul receptor.

Se poate constata că lipsește cu adevărat simbolica mitului.

5.2. Percepția romanului „Maitrey”

Pentru literatura română operele cu caracter exotic ale lui Mircea Eliade au constituit o noutate, atât prin tematica lor, cât și prin stil. Mesajele pe care le-a transmis către cititorii săi, au fost emise în așa fel ca receptorii să fie interesați, atrași de cultură, religie, artă în general. Eliade nu a participat la lansările operelor sale în Românie, nefiind participant activ la reacțiile cititorilor. Fiecare mesaj transmis are o semnificație importantă.

Eugen Simion spune: „deși Eliade nu este socotit un mare prozator (și poate că nici nu este!) încerc să dovedesc că efortul lui de a schimba modelele prozei românești este esențial.” (Simion, 1995, p. 15)

De aici deducem că Mircea Eliade a fost unul dintre scriitorii care și-au adus aportul la evoluția literaturii românești, deși nu este considerat „mare prozator” este totuși un scriitor marcant.

Referitor la romanul Maitreyi, Manolescu este cel care afirmă „o poveste de dragoste este și Maitreyi, al doilea roman al scriitorului și singura lui capodoperă în genul cu pricina”. (Manolescu, 2008, p. 863). Acest roman este considerat a fi o capodoperă a romanului de dragoste, el fiind inedit prin cadrul în care este plasată acțiunea și prin descrierea unor obiceiuri și mentalități mult diferite de cele românești. Putem spune că debutul ca romancier al lui Mircea Eliade este strâns legat de India și de perioada șederii sale în India.

Criticul literar Octav Șuluțiu a lăsat posterității o serie de aprecieri la adresa lui Mircea Eliade. Referitor la romanul Maitreyi Octav Șuluțiu spunea: „cu Maitreyi Mircea Eliade a realizat o operă și s-a realizat pe sine pentru multă vreme”.

Receptarea mesajelor transmise pe cale scrisă de către marele Mircea Eliade a avut impact diferit în funcție de perioadele existenței și evoluției vieții receptorilor săi. Pentru a înțelege în profunzime mesajele, cititorul trebuie să aibă o cultură adecvată pentru a putea pătrunde în miezul ideilor emise de autor. Din cărți se „culege înțelepciune” și omul urcă pe scara evoluției culturale și spirituale.

În prezent se realizează spectacole după romanul „Maitrey”, apreciate și savurate de cunoscători. Mesajul literar, în formă scrisă este transmisă pe cale orală, printr-o îmbinare armonioasă cu comunicarea nonverbală a gesturilor, mimicii, a ținutei și a expresiilor faciale. Publicul are ocazia de a vedea și a percepe prin alt tip de mesaj codificat, adevărată artă culturală.

Mesajele transmise de autor sunt captate pozitiv și în prezent de tinerii cititori. Un caz concludent este evenimentul dedicat poveștii de iubire din romanul „Maitreyi” , organizat la Cluj Center for Indian Studies, de Valentine Days, în data de 14.02.2015 unde sala a fost plină, participând peste 200 de persoane, dintre care, majoritatea erau liceeni. În deschiderea evenimentului, directorul Centrului Clujean pentru Studii Indiene, Mihaela Gligor a precizat, în aplauzele asistenței: „Romanul scris de Mircea Eliade mi-a deschis orizontul și m-a făcut să visez cu ochii deschiși, apoi mi-a dat încăpățânarea să lupt pentru visele mele și să le transform în realitate. Eram în liceu când am citit pentru prima dată Maitreyi și a fost dragoste la prima lectură. Când am ajuns prima dată în India și am avut bucuria și onoarea să cunosc familia personajului care mi-a marcat adolescența, mi-am dat seama că povestea a fost reală și că poveștile au viața lor și că fiecare avem povestea noastră. Maitreyi este cea mai frumoasă poveste de dragoste din literatura română, așa îmi place mie să cred. Va fi nemuritoare pentru că a avut un sâmbure de adevăr și pentru că ea continuă aici, sau acolo în India. Evenimentul nostru celebrează povestea de dragoste spusă de Mircea Eliade și ne prezintă femeia puternică din spatele personajului”. (http://transilvaniareporter.ro/, accesat 25.05.2016).

Literatura și arta în prezent nu este apreciată la adevărata ei valoare. “Arta românească de azi este într-o situatie ușor stranie, simplu de tratat așa cum dorești să o tratezi, fără ca aceasta, oricâtă originalitate și talent ar exprima, să te constrîngă la o vedere dintr-un anumit punct de vedere, perfect definit și imposibil de a fi substituit printr-un altul, eventual diferit, eventual opus. Despre ea poți spune aproape orice doresti să spui – dacă, însă, ai un respect de sine satisfăcător, dacă resimți obligatia conștiintei obiectiv aplicată, vei putea face afirmații multiple, multe contradictorii reciproc incompatibile câtă vreme privesc aceleași dimensiuni ale operelor; în cazul, însă, în care variatele aspecte ale creațiilor sunt considerate distinct, contrarietatea dispare căci obiectul, opera, se divizează, se dedublează și conduce, fatal, percepția către o impecabilă tratare estetică a lucrului ce ne este oferit, nefiind însă, acesta, nici bun, nici rău, nici frumos și nici urât, ci în toate aceste feluri după cum i se valorizează un element sau altul, în ansamblul dimensiunilor sale deschise spre a-si arăta enorma multilateralitate” conform celor declarate de Caius Dragomir în anul 2013 (http://convorbiri-literare.ro/, accesat 25.05.2016). Conform aceleiași persoane, folosind aceeași sursă, se caracterizează în contemporaneitate, atât literatura românească în general cât și “Maitrey” în particular, conform mesajului receptat:

“Îmi amintesc modul în care Eugen Ionescu, în Nu, reusea perfect să alcătuiască pentru Maitreyi, de Mircea Eliade, o cronică pozitivă si o alta oribil critică, folosind nu doar același text, spre a fi analizat, ci si metode critice, de tip tradițional, similare. Actul lui Eugen Ionescu viza prea puțin romanul lui Eliade – atât doar că îl prezenta, așa cum notam mai sus cu privire la arta românească, în general, ca nefiind constrângător, deci obligatoriu, pentru o concluzie unică, dincolo de orice încercare a jocului relativizărilor estetice. Ceea ce făcea autorul lui Nu era, mai curînd, un gest destinat să devalorizeze pretențiile critice și, neîndoielnic, avea tot dreptul să o facă. Nu avem de ce să fim mai puțin îndrăzneți luând în discuție arta românească actuală, mai ales atunci cînd adoptă pretentii avangardiste, pe de o parte anacronice și, pe de altă parte, naiv-infantile. Paradoxal, dar în chip fericit, acest lucru aici spus, nu exclude în nici un mod, si în nici o măsură, talentul, uneori aproape glacial, oricum înalta valoare a creațiilor puse în circulatia de artistii români contemporani” și nu numai.

În prezent, mai multe edituri și librării au tipărit și comercializează această carte. Eliade a rămas apreciat și în prezent chiar dacă numărul cititorilor a scăzut, proporțional cu, cultura publicului. Eliade transmite în continuare mesajele din propriile opere, care sunt percepute puțin diferit dar converd în același sens.

5.3. Percepția scriitorului Eliade

Mircea Eliade prin operele lui a transmis mai multe mesaje importante, de inestimabilă valoare care au fost recepționate atât de contemporanii săi cât și de urmașii săi în mod pozitiv.

Mircea Eliade consideră că literatura are ca fundament trăirile scriitorului, astfel făcându-se loc în narațiune și experiențelor proprii, așa cum Camil Petrescu putea scrie 'onest' numai la persoana întâi. André Gide, prin vocea lui Édouard, face referire la aceeași nevoie de a scrie ceea ce simte, de a pune în operă trăirile sale autentice. Din perspectiva interioară a autorului, de regulă atât ca relatant cât și actor participant al unei narațiuni bazate pe autenticitate, se pot desprinde pe alocuri anumiți 'afluenți' ai conștiinței proprii, rezultând mai multe personaje oglindă– fiecare fiind reprezentantul unor însușiri psihologice mai mult sau mai puțin conflictuale ale autorului, manifestânduse astfel, în scriere, perspectiva multiplă.

Deși mai mulți exponenți ai literaturii naționale și universale au prezentat în operele lor India și cultura specifică acestei țări, Mircea Eliade este primul român care a scris despre cultura indiană în urma propriilor experiențe. Eliade a experimentat fenomenul indian pe parcusrul celor trei ani petrecuți în India, unde a cunoscut mari personalități ale culturii indiene profesorul și filozoful Surendranath Dasgupta, Maharajahul Manindra Chandra Nandi de Kassimbazar, poetul Rabindranath Tag.

Mircea Eliade a descifrat modul de viață al indienilor, a surprins și a înțeles obiceiurile și tradițiile indiene, pe care le-a prezentat și le-a transmis prin intermediul propriilor opere, mai departe și poporului român, propriul său popor. Chiar dacă a trăit și a murit în străinătate, Mircea Eliade a fost un român care a făcut cinste și a îmbogățit cultura României.Prin plecarea acestuia pe alte meleaguri, țară natală a pierdut un cetățean dar a câștigat notorietate și bogăție culturală, fără de care, toți am fi fost mai săraci. Însuși Eliade se întrebase la un moment dat la un moment dat: ” Cum ar fi fost viața mea fără experiența Indiei la începutul tinereții mele?”. (Eliade, 1990, p. 35)

De-a lungul vieții sale Mircea Eliade a cunoscut și a fost prieten cu o serie de intelectuali reputați ai culturii românești și nu numai. Dintre contemporanii lui Mircea Eliade, care i-au fost și prieteni, amintim pe: Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Sergiu Al-George, Arșavir Acterian, Gheorghe Bulgăr etc.

Mircea Vulcănescu este cel care a afirmat despre începutul preocupărilor intelectuale ale scriitorului că: „Mircea Eliade a intrat hotărât în cultură” (Handoca, 2008, p. 39) la vârsta de nouăsprezece ani. Prietenia dintre Mircea Eliade și Mircea Vulcănescu a fost una puternică, Vulcănescu ajutându-l pe Eliade în repetate rânduri atunci când a avut nevoie de ajutor, de pildă atunci când a fost amenințat că i se va pune sechestru pe bunurile materiale. Mircea Eliade la rândul său a apreciat sincer textele lui Vulcănescu, cunoștințele sale enciclopedice și erudiția acestuia.

Liviu Rebreanu, deși nu s-a numărat printre prietenii apropiați ai lui Eliade, l-a apreciat foarte mult și Eliade la rândul său a apreciat întreaga operă și activitate a lui Liviu Rebreanu. Nu există articole scrise de Rebreanu despre Mircea Eliade, însă există referiri, interviuri.

Liviu Rebreanu l-a apreciat pe Mircea Eliade ca „mare scriitor și mare învățat, dincolo de generația în fruntea căreia strălucește”. (Handoca, 2008, p. 50)

Tot Octav Șuluțiu este cel care îl descrie pe Mircea Eliade astfel: „spirit viu, multilateral, enciclopedic, neliniștit, mereu căutător de noi domenii de orientare, alimentat de o lectură uriașă, cu o putere de muncă, de rezistență sufletească, dar și fizică – de ani Mircea Eliade muncește câte 16 ore pe zi”. (Handoca, 2008, p. 55)

Nicolae Steinhardt fiind intervievat de Mircea Handoca, făcând referire la Mircea Eliade, a concluzionat: „să ne bucurăm că un compatriot al nostru se numără printre marii erudiți și savanți ai lumii, dar și pentru faptul că e un fermecător romancier și nuvelist – un mare scriitor român – și că, pe deasupra, e un om de mare omenie și mare distincție sufletească”. (Handoca, 2007, p. 308)

Medicul și indianistul Sergiu Al-George, despre care am mai vorbit, l-a stimat foarte mult pe Mircea Eliade, dedicându-i lucrarea Arhaic și universal. Sergiu Al-George a avut ocazia să o întâlnească și să o cunoască pe Maitreyi Devi, eroina romanului omonim al lui Mircea Eliade.

Constantin Noica, apropiatul și prietenul lui Mircea Eliade, a fost un critic obiectiv al lui Eliade. Noica a văzut în Mircea Eliade un om fantastic, un mare român, iar într-o scrisoare din anul 1936 i-a mărturisit lui Eliade: „de la tine dețin o anumită febră, gustul de a ști cât mai mult și curajul de a formula cât mai mult”. (Handoca, 2007, p. 225)

Destinul lui Constantin Noica este puternic legat de Mircea Eliade, în 1958 în urma unui proces în care era acuzat că a citit și a difuzat romanul Noaptea de Sânziene al lui Mircea Eliade, este condamnat la 25 de ani de închisoare din care va executa aproximativ șase. După moartea lui Mircea Eliade, Constantin Noica îi scria lui Mircea Handoca: „cu cât trece timpul, cu atât văd mai bine ce mare a fost omul acesta. Îl întrecea pe Hașdeu, iar ca răsunet mondial, doar Cantemir îi poate fi alăturat”. (Handoca, 2002, p. 225)

Marele critic George Călinescu îl descrie pe Mircea Eliade astfel: „el este mai mult un înțelept care stă de vorbă cu sine însuși (în soliloquii), acceptând experiența creșterii sale interioare, care e prin definiție contrazicere”. (Călinescu, 1986, p. 868)

Un alt prieten al lui Mircea Eliade a fost Emil Cioran, cu care a purtat și o vastă corespondență. O trăsătură comună a celor doi a fost pasiunea lor pentru India, filozofia indiană, pentru Buddha și Upanișade. Atașamentul sufletesc al lui Eliade pentru Cioran reiese și din afirmația sa la aflarea veștii despre moartea lui Emil Cioran: „parcă mi se pustiește ființa. E mai mult decât tristețe, e o vidare lăuntrică, totală”.(Handoca, 2005, p. 158). Aceștia sunt câțiva intelectuali români de vază ce s-au numărat printre prietenii lui Mircea Eliade. Prin activitatea și structura sa intelectuală, Mircea Eliade și-a câștigat statutul de mare intelectual român, fiind un român apreciat la nivel mondial. Opera lui Mircea Eliade, care acoperă un domeniu vast de preocupări intelectuale, este nemuritoare prin importanța sa deosebită și prin ea, Eliade este nemuritor.

Cu toate aceste elogieri nu au ezitat să apară și o serie de articole în presă în care Mircea Eliade era numit „șarlatan”, „mincinos”, Anton Dumitriu fiind unul dintre cei care „demasca” „minciuna și farsa dlui Mircea Eliade”. (Dumitriu, 1938)

Anii ce au urmat au dovedit însă că Mircea Eliade este un intelectual de primă clasă.

Prin opera vastă a lui Mircea Eliade românii au putut descoperi misterele Indiei și ale Orientului, au găsit răspunsuri la anumite întrebări sau nelămuriri pe care le aveau în legătură cu civilizația. Pe drept cuvânt Mircea Eliade este o figură emblematică a poporului nostru, care deși a avut de suferit datorită unor compatrioți ai săi nu s-a dezis de apartenența la neamul românesc, iar prin activitatea și opera sa vastă a fost, este și va fi o personalitate marcantă a culturii române. Deși criticat în țară, la un moment dat, era mai apreciat peste hotare. Acum aprecierea internațională este susținută ca și cea națională.

CОΝCLUΖII

Fără Mircea Eliade, cultura românească ar fi fost una mult mai săracă. Cititorii nu ar fi avut cum să ia contact cu lumea și cultura orientală, atât în context religios cât și în cel tradițional. Cele două culturi, românească și indiană, chiar dacă sunt diferite, converg spre aceleași credințe.

Pe parcursul acestei lucrări s-a putut constată că datorită trecerii timpului, trecutul este mult fiferit, ca concepție față de prezent. Sacrul nu mai este ceea ce a fost, iar Dumnezeu ajunge să fie marginalizat din cauza problemelor existențiale ale omului, care se implică și-și consumă energie pe lucruri inutile în viața de zi cu zi, viața lumească uitând să se pregătească sufletește de viața veșnică. Cultura, percepția religioasă se degradează încet, dar poate fi oprită.

Biserica își pierde puterea în ritm alert din cauza unor preoți care nu reusesc să intre în comuniune cu Dumnezeu. Mass media se preocupă de audiență, de atragerea publicului chiar dacă acest lucru este în detrimentul culturii, religiei.

Omul privește spre viitor cu alți ochi decât în trecut, lăsând de o parte tradițiile, obiceiurile străvechi, trecând la ceea ce le place sau le este impus prin mass media.

Indiferent de panta vieții, omul reusește să-și folosească adevăratele valori, comunicând celor din jur, că bogăție unui popor este ca lăsa în urmă.eea ce a moștenit, ceea ce a creat și ceea ce

Cultura, religia și comunicarea se îmbină în mod armonios, ducând spre respectarea tradițiilor, a ceea ce este de fapt existența unei națiuni, a unui popor. Românii sunt români, oriunde ar fi!

Mesajele sunt receptate în mod continuu, din generație în generație, fiind adevărate punți de trecere culturală.

ВIВLIОGRΑFIΕ

CĂRȚI

Albérès, R.M., (1968), Istoria romanului modern, București, Editura pt. Literatură Universală

Allen, Douglas, (2011), Mit și religie la Mircea Eliade, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca.

Balaban, Delia, (2009), Comunicare Mediatică, Editura Tritonic, București.

Baltazar, Camil, (1993), Lectorii lui Maitreyi, România literară, an II, nr. 76.

Barbăneagră, Paul, (2000), Mircea Eliade și redescoperirea sacrului, Editura Polirom, Iași.

Băicuș, Iulian, (2009), Mircea Eliade – literator și mitodolog, în căutarea centrului pierdut, Editura Universității din București.

Bhose, Amita, (2010), Dialoguri cu Amita Bhose, Editura Cununi de stele, București.

Bhose, Amita, (2011), Eminescu și India, Editura Cununi de stele, București.

Bhose, Amita, (1998), Maree indiană.Interferențe culturale indo-române, Editura Mihai Dascăl, București.

Bhose, Amita, (2009), Proverbe și cugetări bengaleze, Editura Cununi de stele, București.

Bhose, Amita, (2012), Proverbe și cugetări sanscrite, Editura Cununi de stele, București.

Bhose, Amita, (2012), Sergiu Al-George văzut de noi indienii, Editura Cununi de stele, București.

Călinescu, George, (1986), Istoria literaturii romăne de la origini până în prezent, Editura Minerva, București.

Chiru, Irena, (2003), Comunicare interpersonală, Editura Tritonic, București.

Chisholm, Jane, (1999), Enciclopedia istoriei lumii în date, Editura Aquila 93, Oradea.

Chombart, Paul-Henry de Lauew, (1982), Cultura și puterea, Editura Politică, București.

Crețu, Tinca, (2004), Psihologia educației, Editura Credis, București.

Crohmălniceanu, Ovidiu, (2003), Literatura română între cele două războaie mondiale, Editura Universali, București.

Culianu, Ioan Petru, (1998), Mircea Eliade, Editura Nemira, București.

Dan, Elena, (2008), Mircea Eliade. Codul nuvelelor fantastice, Editura Historia, București.

Douglas, Alex., (2011), Mit și religie la Mircea Eliade, Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca.

Dumitriu, Anton, (1938), Demascarea genialității dlui Mircea Eliade, în Lumea românească, nr. 273, 4 martie 1938.

Eliade, Mircea, (2008a), Făurari și alchimiști, Editura Humanitas, București.

Eliade, Mircea, (2008), India. Biblioteca maharajahului. Șantier, Editura Humanitas, București.

Eliade, Mircea, (2004), India. Nopți la Serampore. Secretul doctorului Honigberger, Editura Cartex 2000, București.

Eliade, Mircea, (2008c), Isabel și apele diavolului, Editura Humanitas, București.

Eliade, Mircea, (2011), Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. I-IV, Editura Polirom, București.

Eliade, Mircea, (1990), Încercarea labirintului, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

Eliade, Mircea, (1997), Maitreyi, în Opere, vol. II, Editura Minerva, București.

Eliade, Mircea, (2007), Memorii, Editura Humanitas, București.

Eliade, Mircea, (1992), Meșterul Manole, Editura Junimea, Iași.

Eliade, Mircea, (2011), Mitul eternei reîntoarceri, Editura Univers Enciclopedic Gold, București.

Eliade, Mircea, (2008b), Mituri, vise și mistere, Editura Univers Enciclopedic, București.

Eliade, Mircea, (1991), Șantier, ediția a II-a, Editura Rum-Irina, București.

Eliade, Mircea, Culianu, Petru, (2008), Dicționar al religiilor, Editura Humanitas, București.

Eminescu, Mihai, (2009), Poezii, Editura Gramar, București.

Fînaru, Sabina, (2003), Eliade prin Eliade, Editura Univers, București.

Georgiu, Grigore, (2008), Cultură și comunicare, Editura Comunicare.ro, București.

Handoca, Mircea, (2007), Convorbiri cu și despre Mircea Eliade, Ediția a III-a, Editura Criterion, București.

Handoca, Mircea, (2002), Eliade și Noica, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

Handoca, Mircea, (2008), Mircea Eliade și contemporanii săi, Editura Lider, București.

Handoca, Mircea, (2007), Mircea Eliade și corespondenții săi, vol. V, Editura Criterion, București.

Handoca, Mircea, (2004), Mircea Eliade. O biografie ilustrată, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

Handoca, Mircea , (2005), Mircea Eliade. Pagini regăsite, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

Ion, Bălu, (1979), Mircea Eliade și experiența Indiei,România Literară, an XII.

Lotreanu, Ion, (1980), Introducere în opera lui Mircea Eliade, Editura Minerva, București.

Maitreyi, Devi, (2012), În arșița dragostei, Editura Taj, București.

Manolescu, Nicolae, (2008), Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești

Marino, Adrian, (1969), Modern, modernism, modernitate, Editura pt Lit. Univ., București.

Mavrodin, Irina, (1981), Modernii – precursori ai clasicilor, Editura Dacia, Cluj- Napoca.

McQuail, Denis, (1999), Comunicarea, Editura, București

Mișcol, Oltea, (2000), Cultură și comunicare, Editura Oscar Print, București.

Munteanu, Romul, (1975), Metamorfozele criticii europene moderne, Editura Univers, București.

Oișteanu, Andrei, (2007), Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, Editura Polirom, Iași.

Pop, Ion, (1998), Dicționar analitic de opere literare românești, vol. II, Editura Didactică și pedagogică, București.

Richard, Rescika, (1996), Introducere în opera lui Mircea Eliade, Editura Saeculum, București.

Rus, Flaviu Călin, (1999), Introducere în Știința Comunicării și a Relațiilor Publice, Editura Polirom, Iași.

Sergiu, Al-George, (2011), Bhagavad-gītā, Editura Herald, București.

Simion, Eugen, (2011), Mircea Eliade – Nodurile și semnele prozei, Editura Univers Enciclopedic, București.

Simion, Eugen, (1995), Mircea Elade, spirit al amplirudinii, Editura Demiurg, București, 1995.

Spineto, Natale, (2009), Mircea Eliade. Istoric al religiilor, Editura Curtea Veche, București.

Stănescu, Nichita, Mircea Eliade. Nodurile și semnele operei, Editura Curtea Veche, București.

Ungureanu, Cornel, (1995), Mircea Eliade și literatura exilului, Editura „Viitorul românesc”, București.

Vianu, Tudor, (1998), Filosofia culturii și teoria valorilor, Editura Nemira, București.

***, (2003), Ghid complet India, Editura Aquila ’93, Oradea.

SURSE WEB

https://ingnios9.wikispaces.com/Maitreyi

http://www.gandul.info/stiri/sondaj-ires-cum-s-a-prabusit-increderea-romanilor-in-biserica-15025517

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2015/11/03/ce-face-biserica-pentru-victimele-incendiului-din-colectiv-patriarhul-daniel-criticat-pentru-mustrarile-adresate-mass-mediei-asta-este-atitudinea-ostila-fata-de-biserica/

http://www.gandul.info/stiri/sondaj-ires-cum-s-a-prabusit-increderea-romanilor-in-biserica-15025517

http://www.culte.gov.ro/biserici-culte

http://www.paginademedia.ro/category/audiente-tv/

http://www.gandul.info/stiri/recensamant-2011-cati-romani-se-mai-casatoresc-astazi-si-cati-divorteaza-cum-le-am-luat-o-inainte-nemtilor-francezilor-si-spaniolilor-8905097

http://transilvaniareporter.ro/cultura/sala-plina-pana-la-refuz-la-evenimentul-dedicat-povestii-de-iubire-dintre-mircea-eliade-si-maitreyi/

http://convorbiri-literare.ro/?p=1028