Simbolistica Culturala a Culorilor

CUPRINS

Introducere

Capitolul I. Comunicarea nonverbală, comunicarea interculturală și cultura

I.1 Conceptul de comunicare nonverbală

I.2 Conceptul de cultură

I.2.1 Conceptul de identitate culturală

I.3 Conceptul de comunicare interculturală

I.4 Relația dintre comunicarea interculturală și comunicarea nonverbală

Capitolul II. Culoarea ca limbaj

II.1 Noțiunea de culoare

II.2 Culoarea ca simbol

II.2.1 Conceptul de simbol

II.2.2 Simbolul cromatic

Capitolul III. Influența

INTRODUCERE

Într-o epocă în care globalizarea este în plină dezvoltare, comunicarea interculturală a devenit mai frecventă și mai importantă ca niciodată. Multe studii au demonstrat de-a lungul timpului că deși interlocutorii pot folosi același cod de comunicare, ca de exemplu limba engleză, recunoscută drept limbă de circulație internațională ori limba oficială a anumitei țări, mesajul decodat de către receptor poate fi unul eronat din cauza interpretării greșite a comportamentului nonverbal ori a folosirii greșite de către emițător a acestuia. Astfel, cele două concepte de comunicare interculturală și comunicare nonverbală sunt considerate a fi într-o relație de simbioză.

Trăim într-o lume plină de simboluri, unul dintre cele mai întâlnite fiind cel al culorii. Conceptul de simbolistică a culorii este unul complex, fiecare persoană percepând culoarea în mod diferit, atât în sens propriu, cât și în sens figurat. În sens propriu deoarece ochiul uman poate distinge până la 200 de nuanțe cromatice, care mai apoi pot crește, spre exemplu, în funcție de proporția de alb dintr-o radiație luminoasă, ajungându-se până la a distinge 20 de milioane de culori. În sens figurat pentru că receptorul în cauză are o identitate culturală și un set variat de trăiri și experiențe în comparație cu un alt receptor. Astfel, la o scară geografică mare, putem observa reacții diferite din partea unor receptori puși în fața aceleiași culori.

Având în vedere contextul actual, această lucrare de licență dorește aducerea în discuție a simbolisticii culturale a culorilor, prin prisma culorilor ca modalitate de comunicare nonverbală, dar și interculturală, cu precădere asupra a două țări cu caracteristici culturale diferite: China, reprezentantă a Orientului și Mexic, reprezentantă a Occidentului.

Astfel, primul capitol aduce în discuție conceptele de comunicare interculturală și cultură, punând accent pe simbioza dintre intercultural și nonverbal.

În cel de-al doilea capitol se definesc conceptele de simbol, culoare și culoarea ca formă de comunicare nonverbală, analizându-se caracterele generale și particulare ale culorilor, având drept reper opera lui Ivan Evseev, „Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale”.

Capitolul al treilea aduce în prim-plan influența culturii și identității unei societăți asupra simbolisticii culorilor, plecând de la cele trei volume ale autorilor Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, „Dicționar de simboluri.

În studiul de caz realizăm o paralelă între China, ca reprezentantă a Orientului și Mexic, drept reprezentantă a Occidentului pentru a observa diferențele simbolistice culturale ale culorilor acestor țări, metoda de cercetare fiind interviul.

Lucrarea de licență se încheie cu stabilirea concluziilor din cadrul studiului de caz, constatându-se importanța deosebită a înțelegerii simbolisticii culorilor cu scopul decodării corecte a mesajelor diferitelor culturi, înțelegerea tradițiilor și cutumelor acestora, pași ce ar putea avea de-a lungul timpului un impact benefic asupra etnocentrismului.

CAPITOLUL I

Comunicarea nonverbală, comunicarea interculturală și cultura

I.1 Conceptul de comunicare nonverbală

Comunicarea nonverbală este un subiect des abordat în literatura de specialitate, fiind menționate o mulțime de definiții ale acesteia.

Prin comunicare nonverbală înțelegem „transmiterea involuntară sau voluntară de informații și exercitarea influenței prin intermediul elementelor comportamentale și de prezență fizică ale individului sau ale altor unități sociale (grupuri și comunități umane), cât și percepția și utilizarea spațiului și timpului.”

Componentele comunicării nonverbale sunt aceleași comunicării verbale: emițător, receptor, mesaj, cod, canal de comunicare, context al comunicării și feedback.

Comunicarea nonverbală implică acei stimuli nonverbali care sunt generați atat de emițător, cât și de mediul de comunicare care are o potențială valoare în decodarea mesajului de către receptor. În cadrul acesteia, se trimit și se receptează mesaje într-o varietate de moduri, fără folosirea comunicării verbale. Utilizarea comunicării nonverbale se realizează în mod conștient și inconștient.

Modul de tratare al comunicării nonverbale se realizează pornind de la anumite principii ce au un caracter general, și anume: aceasta este condiționată cultural, se realizează în mare măsură în mod inconștient, se poate afla în conflict cu mesajele comunicate verbal, este importantă în comunicarea atitudinilor și gesturilor.

În mod general, există două categorii de bază ale limbajului nonverbal:

– mesajele nonverbale produse de corp (gesturi, mimică, postură etc.);

– mesajele nonverbale produse de contextul comunicării (cadrul fizic și psihosocial în care se derulează comunicarea).

Diferite definiții și clasificări ale funcțiilor comunicării nonverbale au fost dezbătute în lucrarea Comunicarea nonverbală: gesturile și postura. „Repetarea, substituirea, completarea, accenturarea ori moderarea, contrazicerea” sunt cele cinci funcții identificate de către Paul Ekman. E. Maurice Patterson consideră că funcțiile comunicării nonverbale sunt șase la număr, și anume: „transmite informații, gestionează interacțiunile, indică gradul de apropriere, exercită influența, controlează sentimentele, faciltează satisfacerea unor obiecte

sau interese”.

„Decodificarea comunicii nonverbale trebuie să aibă în vedere contextul cultural, informațiile culturale asociate unui act de comunicare.” Vom lua ca exemplu modelul contextual al antropologului Edward T. Hall, din lucrarea Beyond Culture în care acesta vorbește despre culturile slab și înalt contextuale. Acest concept se referă la faptul că într-o cultură slab contextuală comunicarea se realizează în mod direct, mesajele sunt mult mai explicite, relațiile sunt relativ rezervate și impersonale (culturile scandinave, germanice, anglofone), pe când în culturile înalt contextuale comunicarea este realizată în mod indirect și implicit. Aceasta necesită o zonă comună de opinii, valori, atitudini (cultura japoneză, arabă).

Mesajele nonverbale pot fi transmise prin diverse canale de comunicare, canalele senzoriale: canal vizual, olfactiv, auditiv, tactil. Un mesaj poate fi transmis în mod simultan prin intermediul acestor canale senzoriale. Spre exemplu, mesajul te iubesc poate fi transmis prin intermediul canalului auditiv, prin tremurul vocii, prin intermediul canalului tactil atunci când se recurge la atingeri corporale.

I.2 Conceptul de cultură

Noțiunea de cultură desemnează, în sensul său antropologic, modurile de viață ale unui grup social, modurile sale se a simți, gândi și acționa, raporturile sale interumane, cu natura ori arta. Cultura îmbină comportamentele efective, dar și reprezentările sociale și modelele care orientează respectivul grup social (normele sociale, sistemele de valori etc).

Termenul de cultură a fost subiectul a numeroase și deseori complexe și abstracte definiții. Una dintre definițiile cele mai vechi, însă încă utilizate ale acestui termen a fost dată de către antropologul britanic Edward B. Tylor, care a afirmat că aceasta reprezintă “un ansamblu complex ce include cunoașterea, arta, morala, dreptul, tradițiile și orice alte producții și modalități de viață create de omul ce trăiește în societate.” Se spune că ceea aduce oamenii împreună este cultura lor, ideile și valorile pe care aceștia le împărtășesc.

Pe scurt, putem afirma că noțiunea de cultură înglobează regulile necesare trăirii și funcționării în societate. Aceste reguli, însă, diferă de la o cultură la alta. Ca indivizi, învățăm și acumulăm aceste reguli în mod inconștient, încă de la naștere, continuând de-a lungul vieții. Astfel, regulile culturale sunt integrare în subconștientul nostru, permițându-ne să reacționăm în anumite situații familiare fără a sta prea mult pe gânduri, ca un reflex. Și totuși, acestea ne pot influența în mod negativ interacțiunile cu alte culturi, care funcționează în baza a diferite reguli.

Caracteristicile majore ale culturii sunt următoarele:

Cultura este învățată. La naștere nu cunoaștem niciuna dintre regulile esențiale

conviețuirii în societate. Însă suntem învățați de către familie să efectuăm acțiuni elementare supraviețuirii. mâncăm cu furculița, cu bețișoarele chinezești,cu mâna, acestea variind de la cultură la cultură. Prin interacțiuni, observații, imitare se realizează procesul de inculturare, toate acestea fiind de cele mai multe ori realizate și învățate în mod inconștient.

Cultura este transmisă din generație în generație. Pentru perpetuarea culturii de-a

lungul timpului este esențial ca aceasta să transmită elementele sale esențiale urmașilor. Cultura este un continuu proces de comunicare și transmitere de moștenire culturală (obiceiuri, valori, principii, comportamente).

Cultura este bazată pe simboluri. Cuvintele, gesturile, imaginile sunt în fapt simboluri,

cărora, printr-un acord tacit, practică socială și culturală li s-a oferit o anumită semnificație. Abilitatea umană de a folosi simbolurile ne oferă posibilitatea de a ne construi și transmite cultura în timp. Aceasta ne facilitează procesul de învățare și permite transmiterea de înțeles de la o persoană către alta, de la un grup către altul, de la o generație la alta. Mai mult, astfel ne putem conserva cultura, deoarece această transmisibilitate crează abilitatea de a depozita informații ce sunt considerate a fi importante. Prezervarea culturii dă posibilitatea fiecărei noi culturi de a avea un punct de referință.

Cultura este dinamică. Așa cum specificam la punctul anterior, cultura este un punct

de referință pentru noi generații, însă aceasta va fi niciodată statică. În cadrul unei culturi, noi idei, descoperiri, invenții, expunerea la alte culturi aduc schimbarea. În zilele noastre, internetul a accelerat răspândirea altor elemente culturale, cât și creșterea numărului de imigranți, care aduc propriile practici culturale. De asemenea, calamitățile naturale ori culturale (războaiele) pot cauza schimbarea. Majoritatea schimbărilor care afectează cultura realizează la un nivel relativ superficial în cadrul elementelor vizibile precum preferințele vestimentare, alimentare etc. Valorile, etica, religia, care constituie structura de bază a culturii sunt mult mai rezistente și tind să reziste de la o generație la alta, schimbându-se total de-a lungul a mai multora.

Cultura este etnocentrică. Sentimentul puternic de apartenență ori atașament de un

grup, produs de cultură poate conduce către etnocentrism, tendința de considera o cultură superioară alteia, de a considera că normalitatea există exclusiv în cultura de care acel individ aparține. Această caracteristică poate constitui un dezavantaj în interacțiunea cu alte culturi.

I.2.1 Conceptul de identitate culturală

Dacă acceptăm ideea că noțiunea de cultură poate fi percepută drept un set de reguli sociale, scopul său devine evident. Aceste reguli ne oferă posibilitatea de a conștientiza mediul social în care trăim, ne conferă identitate și apartenență. Încă din copilărie ni se induce ideea de apartenență în cadrul a numeroare grupuri: familia, școala, comunitatea – toate acestea ajută la formarea identității noastre culturale.

Identitatea culturală are la bază factori obiectivi, precum cadrul politic, moștenirea istorică, tradițiile și cutumele, religia, limba; cât și factori subiectivi, care se înscriu în conștiința membrilor unei comunități. Reprezentările sociale care conferă colectivității posibilitatea de a se defini și de a se face cunoscută fac parte din identitatea culturală. Acestea sunt formate din simboluri, stereotipuri, mituri originare, povestiri istorice care oferă conștiinței colective o imagine unitară a personalității sale.

I.3 Conceptul de comunicare interculturală

Într-o eră în care nu a fost niciodată mai facil ca persoanele de diferite naționalități și etnii să se întâlnească și să interacționeze, comunicarea interculturală este în din ce în ce mai întâlnită. Tehnologia este, de asemenea, un factor important de specificat deoarece intermediază din ce în ce mai multe interacțiuni interculturale virtuale. Termeni precum globalizare, societate globală, comunitate mondială se regăsesc din ce în ce mai des în subiectele de interes global. Drept rezultat, importanța și necesitatea înțelegerii diferențelor culturale și comunicării dintre culturi a crescut în mod însemnat.

Micheline Rey definește interculturalul ca fiind „în mod necesar interacțiune, schimb, reciprocitate, interdependență, solidaritate. Spunem recunoașterea valorilor, a modurilor de viață, a reprezentărilor simbolice la care se raportează ființele umane, individul sau grupurile în relațiile cu semenii și în înțelegerea lumii, recunoașterea interacțiunilor care intervin la un moment dat între multiplele aspecte ale aceleiași culturi și între culturi diferite în timp și spațiu.”

Importanța prefixului inter- este analizată de către Christian Giordano, spunând că acesta presupune întâlnirea dintre culturi este mai dinamică, indivizii au capacitatea de a defini, plasa și negocia propria apartenență si propria identitate culturală.

Totuși, trebuie avut în vedere că prin comunicarea interculturală trebuie fundamental înțeles crearea de relații care se stabilesc între persoane sau grupuri aparținând unor culturi diferite. Comunicarea, și implicit comunicarea interculturală, necesită întotdeauna indivizi, emițățori și receptori, ei fiind cei care vehiculează și mediatizează raporturile dintre culturi.

Comunicarea interculturală a luat naștere prin interferența noțiunilor comune precum comunicarea cross cultural, comunicarea internațională sau globală, relațiile interculturale. Aceste noțiuni au fost incluse unui concept mai general, acela de comunicare interculturală.

Una dintre marile bariere în comunicarea interculturală sunt neînțelegerile datorate limbii, incapacitatea de a interpreta în mod corect mesajul. Fiecare cultură conține trăsături specifice de limbaj, anumite cuvinte, expresii ori tipuri de conversație sunt privite ca fiind mai adecvate pentru anumite situații, ca de exemplu atunci când se cere un favor. Fluența limbii rămâne, însă, o condiție necesară realizării comunicării interculturale.

Pe lângă bariera lingvistica, recunoaștem și alte tipuri de bariere precum șocul cultural, capacitatea redusă de ascultare, etnocentrismul, cât și normele culturale și practicile comportamentului nonverbal.

I.4 Relația dintre comunicarea interculturală și comunicarea nonverbală

Așa cum am concluzionat în mod indirect în cele anterioare, comunicarea interculturală și comunicarea nonverbală sunt subsumate conceptului de comunicare și sunt inseparabile. Studiile arată că utilizarea comportamentelor nonverbale nepotrivite pot fi adevărate bariere în decodarea corectă a mesajului transmis.

A învăța să trăiești, să muncești și să socializezi într-un mediu cultural nou poate fi o experiență dificilă. Y. Kim descrie această experiență într-una dintre studiile sale ca fiind un proces continuu de aculturație.

Ca și limba, limbajul trupului este un sistem ce construiește și exprimă un anumit înțeles, aceste expresii ale trupului fiind influențate cultural. Prin cultură învățăm ce comportament nonverbal este este adecvat în cazul diferitelor interacțiuni sociale.

Pentru a susține ideea că cele două concepte de comunicare amintite mai sus se află într-o relație de simbioză vom lua drept argument modalitățile nonverbale de salut din diferite culturi. În Statele Unite, o strângere puternică de mână este o normă socială, iar în unele culturi din Orientul Mijlociu o prindere ușoară a mâinii este modalitatea de salut între bărbați. În Japonia și India oamenii for utiliza plecăciunea pentru a își saluta interlocutorul, însă în mod diferit: japonezii își vor plasa brațele pe lângă corp și își vor apleca trunchiul, persoana ce se află pe o treaptă ierarhică mai joasă inițiind salutul și aplecându-se mai jos decât interlocutorul; pe când indienii vor utiliza salutul namaste, mă închin ție, care presupune poziționarea mâinilor într-o poziție ca de rugăciune la mijlocul pieptului și aplecarea capului și umerilor.

În anumite situații de interacțiune între doi interlocutori ce aparțin de două culturi diferite, în vedere imposibilitatea utilizării ori înțelegerii limbii celuilalt se recurge la utilizarea limbajului nonverbal, la utilizarea gesturilor și a altor forme de comunicare nonverbală. Și chiar în situații în care se folosește aceeași limbă, mesajul este constant însoțit de anumite elemente nonverbale ce diferă de la cultură la cultură, în unele cazuri atât de mult încât un gest care semnifică nu într-o cultură și un anumit context, poate semnifica da într-alta, după cum afirmă Peter Collet în capitolul „Da” și „nu” al cărții Cartea gesturilor europene.

CAPITOLUL II

Culoarea ca limbaj

II.1 Noțiunea de culoare

Culoarea este una dintre trăsăturile fundamentale ale universului în care ne petrecem viața, o prezență permanentă deși nu este conștientizată de cele mai multe ori. Culorile pot avea o anumită influență asupra stării noastre de spirit, asupra emoțiilor și a relațiilor cu ceilalți.

Din punct de vedere fizic și biologic, culoarea are drept izvor lumina, fiind o reprezentare, o reflecție a anumitor frecvențe ale fasciculelor de lumină în creierul uman. Percepția biologică a culorilor este condiționată de o varietate de situații precum calitățile ochiului care transmite informația către creier, calitatea fasciculelor luminoase etc.

Clasificarea culorilor se realizează în funcție de originea lor, acestea fiind primare (roșu, galben și albastru) și secundare, adică rezultate din combinația a două culori primare (violet, oranj, verde). Culorile mai pot fi clasificate și după modul în care impresionează ochiul și după efectul fiziologic organic, existând două categorii: culori calde (roșu, oranj și galben) și culori reci (albastru, violet și verde). Vorbind despre alb și negru, cât și despre combinațiile dintre cele două, acestea sunt considerate a fi nonculori, albul fiind rezultatul unei reflecții totale a luminii, pe când negrul este rezultatul absorției totale a acesteia.

Semnificația și simbolistica culorilor a fost un subiect îndelung dezbătut în variate domenii precum psihologie, sociologie, literatură, arte plastice, design, publicitate, religie, biologie, medicină, arhitectură, arhitectură peisagistică etc. Abordarea asupra acestui subiect se va raporta la ideea de culoare ca formă de comunicare, ce poate transmite informații semantice, estetice și afective.

Dan Mihăilescu vorbește în cartea sa, Limbajul culorilor și formelor, despre forța de comunicabilitate a culorilor: „au un rol important în viața psihică a individului, fără de care nu numai latura comunicării interumane ar avea de suferit, ci întreaga existență spirituală a omului și colectivității.”

II.2 Culoarea ca simbol

De-a lungul timpului culorilor li s-au oferit nenumărate semnificații și simboluri, plecând de la individ, în cazul căruia o culoare este declanșator al unei amintiri, până la

crearea unor convenții sociale precum stabilirea culorilor semaforului.

Studiile vorbesc despre distincția teoretică a simbolisticii culorilor, bazată pe trei modalități de percepție a acestora: înnăscută, personală și culturală. Prima modalitate de percepție se referă la o clasificare internă, universală a simbolisticii culorilor, care are la bază cercetări antropologice și comportamentale, acesta fiind exemplificată prin asocierea culorii portocaliu cu focul, asociere ce transmite semnale ce ajută la supraviețuire și adaptare în anumite situații. Cea de-a doua modalitate este bazată pe experiențele personale dobândite de-a lungul vieții, prin intermediul cărora dăm naștere unor asocieri între culori și amintiri. Ultima modalitate implică un cadru cultural care ne influențează modul de percepție a simbolisticii culorilor prin intermediul interacțiunilor și socializării cu alți membri ai societății.

II.2.1 Conceptul de simbol

„Omul, cu predilecția sa pentru crearea de simboluri, transformă în mod inconștient obiectele sau formele în simboluri”, afirmă Aniela Jaffe în lucrarea Omul și simbolurile sale. Deținând capacitatea de a face diferența dintre lucrurile care există în sine și lucrurile care reprezintă altceva decât ceea ce sunt ele însele, omul poate face distincția între semnificant și semnificant. Această capacitate tipic umană este responsabilă de făurirea simbolurilor. De-a lungul vremii, aceasta a condus la crezul că în spatele a ceea ce există este ceva mai mult, ceva ascuns. Descoperim astfel că în mentalul colectiv este o tendință înrădăcinată de a găsi ceva mai profund în esența lucrurilor, ceea ce a condus de-a lungul timpului la crearea miturilor și a elementelor de cultură populară.

Conform etimologiei franceze, cuvântul simbolul asociază un înțeles concret unui înțeles abstract.

Simbolul reprezintă o relație stabilită în timp istoric, în colectivități și condiții specifice. Se consideră că această relație este triadică, fiind formată din trei elemente esențiale: un obiect desemnat, care reprezintă semnificatul, un mijloc prin care se face desemnarea – semnificantul și o conștiință interpretativă, adică acel cineva pentru care există relația dintre cele două elemente anterioare, care poate fi omul, ca subiect individual ori un grup de oameni, ca subiect colectiv.

Mijloacele prin care se realizează desemnarea sunt variate: cuvinte, gesturi, obiecte etc., ele jucând un rol important în existența și clasificarea simbolurilor. Astfel, pornind de la principiul mijlocului de desemnare, simbolurile sunt clasificate în simboluri discursive și simboluri prezentative. Simbolurile discursive necesită drept mijloace de desemnare construcțiile lingvistice, depinzând total de cuvânt, pe când cele prezentative necesită mijloace nelingvistice de desemnare precum obiecte, fotografii, culori.

„Cultura umană a debutat prin simbol și mit. Prin simboluri moștenite din epoci ancestrale, omenirea și-a păstrat unitatea și continuitatea ei spirituală.” Pe parcursul dezvoltării societăților, simbolurile, normele sociale s-au întrepătruns tot mai mult pentru a reprezenta identitatea colectivă. De asemenea, sistemele de simboluri au început să fie utilizate și pentru a comunica, sisteme de scriere precum hieroglifele egiptene luând viață. Un simbol poate avea mai multe dimensiuni precum religioase, politice, economice, și poate fi element component în variate rituale și sisteme mitice.

Simbolul mai poate fi definit și drept ca „obiect, imagine sau entitate grafică care desemnează sau exprimă altceva decât ceea ce este el. Legătura dintre simbol și semnificația lui se stabilește pe baza unor convenții, având un caracter circumstanțial, fiind valabilă fie pentru grupuri mai restrânse de oameni, fie pentru perioade mai scurte de timp.” Decodificarea unui simbol necesită astfel cunoașterea convențiilor care stau la baza constituirii sale.

Jean Chevalier și Alain Gheerbrant vorbesc în primul volum al Dicționarului de simboluri despre cele nouă funcții ale simbolurilor: funcția exploratorie, funcția de substitut, funcția de mediere, funcția de forță unificatoare, funcția pedagogică și terapeutică, funcția de socializare, funcția de rezonanță, funcția transcendentă, funcția de transformator al energiei psihice. Aceste funcții aduc în discuție dinamismul și diversitatea simbolurilor, interpretarea acestora și sensul lor fundamental nefiind întotdeaauna același. Acestea variază și sunt în directă legatură cu ariile culturale, cu indivizii și societățile acestora, precum și de contextul și situația acestora la un moment anume, așa cum am specificat în paragraful anterior. În susținerea acestei ipoteze vine și afirmația celor doi autori menționați mai sus: „Iată de ce interpretarea simbolului trebuie să se inspire nu numai din reprezentarea lui, ci și din dinamica acestuia, cufundându-l în mediul său cultural și determinându-i rolul hic et nunc.”

Conceptul de simbol este adesea confundat cu diferiți termeni precum emblema, atributul, alegoria, metafora, analogia, simptomul, parabola, apologul, astfel fiind necesară clarificarea distincției dintre imaginea simbolică și termenii enumerați anterior.

Ceea ce au în comun formele figurative enumerate anterior este ceea ce le diferențiază de simbol: sunt semne și nu pot depăși nivelul semnificației.

Astfel concluzionăm că simbolul nu este un semn ce reprezintă „o convenție arbitrară în cadrul căreia semnificantul și semnificatul (obiect sau subiect) rămân străini unul față de altul”, ci necesită „omogenitatea semnificantului și a semnificatului, în sensul unui dinamism organizator”.

II.2.2 Simbolul cromatic

„Cea mai simplă modalitate de exprimare și comunicare semantică cu ajutorul culorii se realizează prin simbolul cromatic. În această postură de semn și simbol culoarea evocă altceva decât ceea ce reprezintă; ea este imaginea abstractă a unui obiect, a unei idei sau sentiment.” Simbolul cromatic face parte din categoria simbolurilor prezentative și totodată este o piesă esențială în construcția unui obiect desemnat multiplu.

Importante în abordarea simbolisticii culorilor sunt cele șapte niveluri ale omului și ale cunoașterii, pe care Ivan Evseev le detaliază în Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale: „cel dintâi caracter al simbolismului culorilor este universalitatea sa, nu numai geografică, dar și la toate nivelele ființei umane și ale cunoașterii”: cosmologic, mitologic, mistic, convențional, psihologic, cromatologic și al personalității.

Vom analiza simbolurile cromatice având în vedere cele trei modalități de percepție ale acestora: înnăscută, personală și culturală, însă printr-o abordare multilaterală din perspectiva unor arii de interes cât mai diverese, prin intermediul celor șapte niveluri enumerate anterior. Simbolistica unei culori este de asemenea influențată de agenți socio-culturali care s-au adaptat de-a lungul timpului exigențelor specifice unei perioade de timp sau unui anumit spațiu. Astfel, analiza se va realiza având drept filtre spațiul geografic și timpul evoluției simbolisticii culorilor: „Simbolurile au valabilitate numai într-un anumit context social-istoric, ele variind de la o cultură la alta. Un asemenea exemplu îl oferă simbolica culorilor, care diferă ca sens în timp și în spațiu.”

Nivelul cosmologic. Cele patru elemente sacre au fost simbolizate prin

intermediul culorilor: roșul și portocaliul – focul, galbenul sau albul – aerul, verdele și albastrul – apa, negrul și cafeniul – pământul.

Indienii din America de Nord asociază celor șase sectoare cosmice câte o culoare astfel: galbenul simbolizează Nordul, albastrul simbolizează Vestul, roșul – Sudul, albul – Estul, Zenitul fiind considerat multicolor, iar Nadirul, negru. În cadrul civilizațiilor maya, în schimb, celor patru puncte cardinale le sunt desemnate următoarele culori: albul îi corespunde Nordului datorită primului arbore, negrul – Vestului, datorită nopții, apusului, roșul – Estului, datorită puterii, iar galben – Sudului, reprezentând porumbul, glia ce hrănește.

Sistemul astrologic al culorilor este format din 12 culori ce guvernează cele 12 zodii, după cum afirmă Carole La Pan în Magia culorilor: Inițiere în cromoterapie: „horoscopul culorilor este un sistem de predicție a viitorului bazat pe vibrațiile lor, iar aplicațiile se întind asupra tuturor aspectelor care țin de individ: destin, șansă, nenoroc.” Acesta vorbește despre puterea culorii care guvernează zodia atribuind roșul zodiei Berbec, acestă culoare având influențe energetice ce determină caracterul războinic și totodată agil al individului născut în acestă zodie. Galbenul este asociat zodiei Leu, făcând ca natura acestui semn zodiacal să fie una optimistă și perspicace. Balanței îi este conferită culoarea verde, oferindu-i individului echilibrul, romantism și putere de seducție. Albastrul atribuit zodiei Săgetătorului influențează personalitatea energică, pasionată și intuitivă a individului.

Nivelul mitologic. Acest nivel este aflat în strânsă legătură cu simbolismul

religios. În religia creștină, Scriptura și Sfinții Părinți denumesc în Crezul ortodox „cuvântul lui Dumnezeu” ca fiind „lumină din lumină”. „Arta creștină a atribuit în timp culoarea alb Tatălui, albastrul Fiului, roșul Sfântului Duh”. În cadrul Bisericii Ortodoxe, culorile folosite pentru veșmintele liturgice sunt alese în funcție de semnificația culorilor astfel: „albul reprezintă puritatea luminii harului lui Dumnezeu; verde, culoarea vieții, a Sfântului Duh și a lemnului Sfintei Cruci; purpuriu, pentru patima Domnului Iisus Hristos; roșu închis pentru sângele lui Hristos și pentru sângele martirilor; albastru pentru Maica Domnului; auriu pentru bogăția darurilor Sfântului Duh și roșu deschis pentru flacăra intensă a Oastei Duhovnicești. Negru este în mod tradițional culoarea morții și a doliului în Apus, spre deosebire de Răsărit unde albul este culoarea Adormirii.”

În cazul Budismului, culorile prezente sunt albastru, alb, roșu, verde și galben, fiecare dintre ele fiind atribuite unuia dintre cei cinci Buddha ai Înțelepciunii. Astfel, albastrul este asociat lui Akshobhya Buddha, reprezentând liniștea, ascensiunea, puritatea și vindecarea, totodată conținând simultan înțelepciunea pământului și a cerului. Albul îi este atribuit lui Buddha Vairocana, conform unei legende budiste care spunea că Maya, mama lui Buddha, a visat că un elefant a atins-o pe mâna dreaptă chiar înainte ca Buddha să se nască. Elefanții albi, considerați ca aducând noroc, fertilitate și reprezentând norii, puritatea, sunt considerați a fi descendenții din ceruri ai lui Buddha. Celui de-al treilea Buddha, Amitabha, îi este atribuit roșul, culoarea dualității: forța vieții și forța distrugătoare. Roșul este o culoare des întâlnită în cultura tibetană, marcând locurile sacre prin puterea sa protectoare. Culoarea verde este asociată lui Buddha Amoghasiddhi, reprezentând tinerețe, vigoare, Karma, dar și armonie și echilibru, fiind localizată în centrul spectrului. Cel din urmă Buddha este Ratnasambhava este redat prin culoarea galben, culoarea pământului, a stabilității. În trecut purtată de criminali, a fost aleasă pentru a simboliza smerenia și renunțarea la viața materială.

Nivelul mistic. Simbolismul culorilor atinge un nivel mistic prin intermediul

chakrelor. Provenit din limba sanscrită, chakra înseamnă roată, disc în rotație. Dr. Janine Fontaine consideră că există aproximativ 88.000 de chakre în corpul uman, doar șapte fiind însă considerate ca fiind centrele vitale. Misiunea acestora este de a absorbi energia și de a o redistribui în corp. Marie-Claire Rossignol afirmă că „energia este lumină, lumina este culoare, iar culoarea este vibrație”, chakrelor fiindu-le atribuite câte o culoare. Primei chakre îi este asociată culoarea roșul, celei de-a doua – portocaliu, galben celei de-a treia, verde celei de-a patra, albastru pentru a cincea, indigo pentru cea de-a șasea, iar violet pentru cea din urmă. Chakrele sunt considerate a fi în legătură cu aura, structura luminoasă, câmpul de energie care înconjoară individul. Aura este compusă din cele șapte culori ale spectrului, corespunzând cu cele șapte chakre.

BIBLIOGRAFIE

Cărți de autor:

Chelcea, S., Ivan, L., Chelcea, A. (2005). Comunicarea nonverbală: gesturile și postura. București, Comunicare.ro.

Chelcea, S., (2004). Comunicarea nonverbală în spațiul public: studii, cercetări, aplicații. București, Tritonic.

Hall, E. T. (1977). Beyond Culture. (s.l.), Anchor Books.

Tylor, E.B. (1871). Primitive Culture apud. Bonte, P., Izard, M., Dicționar de etnologie și antropologie. (1991). Iași, Polirom.

Dassen, P., Perregaux, C., Rey, M., (1999). Educația interculturală: experiențe, politici, strategii. Iași, Polirom.

Poledna, R., Ruegg, F., Rus, C. (2002). Interculturalitate: cercetări și perspective românești. Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană.

Jandt, F. E. (2004). An introduction to Intercultural Communication: Identities in a Global Community. (s.l.), Sage Publications.

Kim, Y., (2005). Theorizing about intercultural communication. Thousand Oaks, CA, Sage Publications.

Jaffe, A., (1964). Omul și simbolurile sale. apud. Gibson, C., (2010). Cum să citim simbolurile: Introducere în semnificația simbolurilor în artă. București, Litera.

Evseev, I., (1994). Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale. Timișoara, Amarcord.

Chelcea, S., (1981). Dicționar de psihologie socială. București, Editura Științifică și Enciclopedică.

Chevalier, J., Gheerbrant, A., (s.a.). Dicționar de simboluri. București, Artemis.

Mihăilescu, D., (1980). Limbajul culorilor și al formelor. București, Editura științifică și enciclopedică.

Evseev, I., (1999). Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale. Timișoara, Amarcord.

La Pan, C., (2005). Magia culorilor: Inițiere în cromoterapie. Iași, Polirom.

Rossignol, M., (2010). Puterea culorilor. Iași, Polirom.

Publicații electronice de pe internet:

Pascu, R,. (2009). Comunicare interculturală. [Online] Disponibil pe: http://alla-lamine.blogspot.ro/. [Accesat la data de 06.04.2015]

Dragomir, C. M., (2008). Culorile veșmintelor în Biserica Ortodoxă. [Online] Disponibil pe: https://dragocip.wordpress.com/. [Accesat la data de 21.04.2015]

Anonim, (2007). Colors of Religion: Buddhism. [Online] Disponibil pe: http://www.colourlovers.com/. [Accesat la data de 21.04.2015]