Simbolismul Apei In Studiul Comparativ AL Religiilor Contemporane

INTRODUCERE

MOTTO:

“Din început era peste tot numai apă.”

În povestirea biblică, ploile anotimpurilor și roua de dimineață din țara Canaan sunt semnele bunăvoinței divine. În gândirea poporului evreu, care a devenit sedentar după ce cunoscuse uscăciunea deșertului, țara făgăduită era un pământ ideal, un pământ unde apa se găsea din belșug, uneori se adaugă “și întuneric”. Încă de demult, izvoare și fântâni marcaseră itinerariul patriarhilor, acești păstori seminomazi aflați în căutarea lui Dumnezeu. Cât despre fluvii, a căror evocare amintește originile mesopotamiene sau îndelungatele răstimpuri de exil din regiunile Nilului, ale Tigrului sau ale Eufratului, creșterea apelor lor reprezenta însuși simbolul rodniciei divine.

Inundațiile – altă manifestare a însemnătății apei în acele vremuri îndepărtate – erau și ele prezente în memoria colectivă a popoarelor din Orientul Apropiat, îndeosebi prin mitul potopului. Semn al pedepsei divine, potopul, după ce, într-un prim timp, a înghițit și a purificat pământul, a devenit apoi întemeietor de culturi umane.

În textul biblic, potopul are drept cauză imoralitatea oamenilor. Tema este anunțată încă din episodul grădinii Edenului, cel în care Dumnezeu l-a așezat pe om îndată după ce îl crease. La fel ca și în episodul grădinii Edenului contribuie la simbolistica apei, așa cum s-a constituit ea în cele trei mari sisteme de gândire care sunt iudaismul, creștinismul și islamul.

Dincolo de realitățile istorice sau erele geografice, această gramatică a stârnit totdeauna și de altfel, continuă și acum să stârnescă un simbolism fecund în sânul celor trei religii monoteiste și în culturile care au provenit din ele. Rolul apei este mereu fundamental, nu numai în sistemul de gândire care guvernează iudaismul, creștinismul, islamul, dar și în riturile specifice acestora.

Abluțiunile și imersiunile rituale ritmează, încă și astăzi, cel puțin pentru cei mai credincioși, atât traiul de fiecare zi cât și anul liturgic, practicile obișnuite ale vieții ca și marile praguri metafizice ale existenței omenești. În creștinism, practicile de botezare prin imersiune, stropire sau turnare a apei nu delimitează doar prin diversitatea lor contururile și geografia unei credințe, ci participă și la o rețea de imagini și de aluzii metaforice care preamăresc idelogia mântuirii.

Apa este element al creației lui Dumnezeu pentru întreținerea vieții, fără de care nu poate exista viața pe pământ.

Rouă, ploaie, potop, torente, izvoare, fântâni, mare, toate aceste forme sub care se înfățișează apa au de acum în Biblie un sens propriu sau metaforic și funcții specifice. Este puternic ancorată, aici, o dialectică: apa, creație a lui Dumnezeu, binefacere divină, se poate revela și ca o forță distrugătoare. Prezentă, ea este izvor de viață și este regenatoare, dar lipsa ei semnifică uscăciune și moarte; purificatoare, ea curăță, firește, murdăria, dar este și unealtă care transportă cu sine sau transmite această murdărie.

“Apa e făcută de Dumnezeu ca să ude pământul și să-l ție deasupra ei. Apa e soră bună cu focu’, dar apa e soră mai mare, căci biruie focu’, îl stinge. Vai d-ăl de înjură și drăcuie, că face păcat mare, căci apa e sfântă în lume, că dacă n-ar fi apa, n-ar mai fi nimic în lume, ar fi pustiu…”

Element vital, dar insesizabil, apa a solicitat elaborările intelectuale, dar în aceeași măsură ea a hrănit imaginarul. Chiar dacă simbolismul apei este universal și dacă există teme comune tuturor mitologiilor, fiecare societate dispune de propriile sale configurații culturale.

În iudaism, chiar înainte de redactarea Mișnei, și apoi a Talmudului, comentarii și o bogată literatură în limbile greacă și ebraică au vehiculat o întreagă rețea de analogii biblice în legătură cu apa.

Pentru creștinism, Evangheliile, Faptele Apostolilor, Epistolele și Apocalipsul, inspirându-se din imaginile biblice, au răspândit o interpretare originală a acestei revelații, pe care Părinții au adunat-o și au interpretat-o în lumina noii lor credințe.

Recurgerea la imagini biblice a continuat în Coran, în care precumpănește aceeași concepție a inspirației divine ca și în Biblie, fiecare surată fiind o “coborâre” a spiritului divin asupra lui Mahomed, ultimul dintre profeții lui Dumnezeu pentru musulmani.

Astfel, fiecare dintre culturile monoteiste a dezvoltat în felul său rituri religioase, practici sociale, sisteme filozofice care se întemeiază pe un patrimoniu de imagini și de referințe comune, consemnate desigur în texte sfinte, dar și în artă sau în arhitectură.

Cele patru fluvii ale paradisului, potopul, Moise salvat din ape, trecerea Mării Roșii, întâlnirile patriarhilor pe lângă fântâni, Iona în pântecele chitului – toate aceste teme și multe altele au modelat durabil imaginarul creștin. Și acum i se poate prețui farmecul în Occident, prin mijlocirea sculpturii romane, a manuscriselor cu miniaturi, a vitraliilor din catedralele gotice, a picturii flamande sau italiene, iar în Orient prin intermediul decorației primelor biserici, a baptisterelor, a mozaicurilor sau a frescelor bizantine.

În momentul de față, construirea de băi rituale pentru evreii din Canada sau din Franța, ca și realizarea de bazine de abluțiuni pentru musulmanii din Germania sau din Olanda, subliniază faptul că exigența de puritate rămâne înscrisă pentru vecie în sânul riturilor monoteiste.

Băile rituale, pentru care legea talmudică pretinde să fie alimentată cu “ape naturale”, de ploaie sau de izvor, au fost construite în decursul timpurilor, în Palestina primelor veacuri – la Masada, la Qumran sau la Ierusalim – în Europa creștină medievală, în Franța revoluționară, în Imperiul Otoman sau în Maghrebul actual.

În ceea ce privește bazinele pentru abluțiuni ale musulmanilor, inseparabile de moschei, arhitectura lor ritmează imensitatea lumii islamice, de la primele locuri în care predica Mohamed – Medina și Mecca – până la contraforturile Imperiului Mongol, ale Spaniei medievale și până în Africa contemporană.

Potrivit mitologiei germanilor, lumea a apărut din nimic.

Confruntat cu informații împrăștiate în spațiu și în timp, omul mânat de curiozitate are obligația să dea atenție diferitelor interpretări ale “apei divine”. Dincolo de privirea pe care o îndreaptă spre rămășițele trecutului – fresce, mozaicuri, vitralii, picturi, sculpturi, arhitectură – dincolo de plăcerea estetică pe care i-o pricinuiește contemplarea acestora, el trebuie să-și întoarcă privirea și spre rituri, dacă vrea să priceapă mai bine sensul deosebit, dar și multiplu al apei.

CAPITOLUL I

LA IZVOARELE EDENULUI

I.1. APA, SIMBOL DE PURIFICARE

Întrebuințarea apei ca element de purificare datează încă de la originile vieții sociale. S-a ajuns la un adevărat cult al apei, din care au rămas încă numeroase supraviețuiri: venerarea izvoarelor, a râurilor, a fluviilor etc. Nilul la egipteni, Indul la indieni, Tigrul și Eufratul la babilonieni erau considerate nu numai ca izvoare ale bunei lor stări materiale, ci și ca mijloc de curățire și vindecare.

Însușirilor apei li s-au dat variate semnificații. Simbolismul acvatic este extrem de bogat. Astfel, apa este considerată, ca simbol cosmogonic, izvorul existenței; ea devine apa magică – apa vieții – care vindecă, întinerește și asigură viața de veci. În cele mai vechi documente ale literaturii indiene, în Vede, devenite cărțile sfinte ale hindușilor, mărturii ale epocii de la începutul mileniului I î.Hr., apele sunt socotite “izvorul tuturor lucrurilor și al întregii existențe”, “esența vegetației și elixirul nemuririi”.

În Rigveda, prima din cărțile vedice, se spune că apele asigură viața lungă, forța creatoare și sunt principiul oricărei vindecări, iar rugăciunea preotului vedic din Athana-Veda imploră ca apele să le aducă bunăstarea. În Edde, una din marele epopei ale lumii și vechi monument al literaturii scandinave, unul din zei spune: “pe cel căruia vreau să-i păstrez viața în luptă, îl stropesc cu apă sfințită”.

Apa pare să aibă ca vechime și răspândire în reprezentările cosmogonice demnitatea supremă.

Apa apare și în ritualul vedic al luării în stăpânire a unui teritoriu. Apa, în care se înmoaie lutul pentru ridicarea altarului, este asimilată apei primordiale.

La vechii carelieni, mordvini, estonieni și alte popoare fino-ugrice, femeile se adresau “maicii ape” pentru a avea copii, iar divinitatea iraniană a apelor Avdvi Sûrâ Anâhitâ este numită “sfânta care înmulțește turmele, bunurile, bogățiile pământului”.

Credința în puterea miraculoasă a apei este reflectată și în mitologia greacă. Legenda arată astfel cum Achile, fiul zeiței Tetis, la puțină vreme după ce fusese născut, a fost introdus în apa Styxului, care l-ar fi făcut de neînvins. Legendarul erou și-a pierdut viața, fiind lovit în călcâi de săgeata lui Paris, adică tocmai în acea parte a corpului care a fost acoperită la cufundarea în apă.

Folosirea magică a apei a evoluat către ceremonii speciale de purificare, menite să ferească de influența nefastă. Acestea se întâlnesc în aproape toate religiile și sunt apropiate de ceea ce se înțelege astăzi prin botez. În cadrul acestor ritualuri, purificarea avea în vedere și îndeplinirea unor funcții speciale.

La vechii egipteni, acest ritual se efectua prin stropirea cu apă – apa purificării. O imagine veche egipteană îi înfățișează pe zeii Horus și Thot, de o parte și de alta, stropind cu apă pe faraonul ce se găsește în mijloc și care ține în mână simbolul vieții – crucea.

În lumea veche, în Egipt, ca și în alte locuri, pregătirea așa-zișilor inițiați care își consacrau viața în serviciul zeilor avea loc prin același ritual, cu apă sau cu sângele unui animal jertfit divinității respective. Astfel, preoții zeiței Isis se îmbăiau în apă rece de trei ori pe zi și de două ori pe noapte. Iar ca cineva să poată să se inițieze în misterele zeiței, preoții vărsau asupra corpului său apă de mare sau de Nil, amestecată cu sare, orz și laur. Inițiatul, gol până la mijloc, era condus în templu, de un fel de naș.

Ritualuri de purificare existau și în cadrul religiilor din Asiria, Babilonia, India, Palestina, Persia, Tibet, Mongolia, Mexic, Grecia, Roma, Scandinavia. O anumită ceremonie marca intrarea noului născut în religia respectivă. Babilonul făcea legătura dintre Pământ și regiunile inferioare, pentru că orașul fusese înălțat pe bāb-apsu, “Poarta lui Apsū”, apsū fiind numele dat Apelor haosului dinaintea Creației. Apsū reprezintă în același timp haosul acvatic, modalitatea preformală a materiei cosmice și lumea morții, tot ceea ce precede viața și vine după ea.

La vechii mexicani, ritualul era format dintr-un amestec de practici totemice și acțiuni magice. În zorii zilei, nou-născutul era întors cu fața spre răsărit, i se dădea numele unui animal care întruchipa zeitatea ginții, era afundat în apă, ocazie cu care se pronunțau unele blesteme, probabil o formă de exorcism, pentru izgonirea duhurilor rele, după care se turna peste el apa din scăldătoare. Înainte de scufundarea în apă, pruncul era consacrat zeiței apei, considerată adevărata sa mamă, cu care prilej se spuneau următoarele:

“Intră în această apă pentru că zeița este mama ta. Această baie să te spele de păcatele părinților tăi”.

Apoi, atingând cu apă gura, pieptul și capul pruncului, se adăuga:

“Primește, copile, pe mama ta, zeița apei”.

Asupra faptului că vechii evrei credeau în forța purificatoare a apei, sunt atestări în Biblie. Astfel, se spune:

“Iar dacă vreun om va fi necurat și nu se va curăți, omul acela se va stârpi din obște, căci a spurcat locașul Domnului; căci nu s-a stropit cu apă curățitoare și este necurat.”

(Numeri19,20)

La Roma, nou-născuții erau stropiți cu apă sfântă, băieții la nouă, iar fetele la opt zile după naștere. În Eneida se amintește de spălările rituale necesare pentru cei ce participau la procesiunile funerare, cât și pentru cei hana-Veda imploră ca apele să le aducă bunăstarea. În Edde, una din marele epopei ale lumii și vechi monument al literaturii scandinave, unul din zei spune: “pe cel căruia vreau să-i păstrez viața în luptă, îl stropesc cu apă sfințită”.

Apa pare să aibă ca vechime și răspândire în reprezentările cosmogonice demnitatea supremă.

Apa apare și în ritualul vedic al luării în stăpânire a unui teritoriu. Apa, în care se înmoaie lutul pentru ridicarea altarului, este asimilată apei primordiale.

La vechii carelieni, mordvini, estonieni și alte popoare fino-ugrice, femeile se adresau “maicii ape” pentru a avea copii, iar divinitatea iraniană a apelor Avdvi Sûrâ Anâhitâ este numită “sfânta care înmulțește turmele, bunurile, bogățiile pământului”.

Credința în puterea miraculoasă a apei este reflectată și în mitologia greacă. Legenda arată astfel cum Achile, fiul zeiței Tetis, la puțină vreme după ce fusese născut, a fost introdus în apa Styxului, care l-ar fi făcut de neînvins. Legendarul erou și-a pierdut viața, fiind lovit în călcâi de săgeata lui Paris, adică tocmai în acea parte a corpului care a fost acoperită la cufundarea în apă.

Folosirea magică a apei a evoluat către ceremonii speciale de purificare, menite să ferească de influența nefastă. Acestea se întâlnesc în aproape toate religiile și sunt apropiate de ceea ce se înțelege astăzi prin botez. În cadrul acestor ritualuri, purificarea avea în vedere și îndeplinirea unor funcții speciale.

La vechii egipteni, acest ritual se efectua prin stropirea cu apă – apa purificării. O imagine veche egipteană îi înfățișează pe zeii Horus și Thot, de o parte și de alta, stropind cu apă pe faraonul ce se găsește în mijloc și care ține în mână simbolul vieții – crucea.

În lumea veche, în Egipt, ca și în alte locuri, pregătirea așa-zișilor inițiați care își consacrau viața în serviciul zeilor avea loc prin același ritual, cu apă sau cu sângele unui animal jertfit divinității respective. Astfel, preoții zeiței Isis se îmbăiau în apă rece de trei ori pe zi și de două ori pe noapte. Iar ca cineva să poată să se inițieze în misterele zeiței, preoții vărsau asupra corpului său apă de mare sau de Nil, amestecată cu sare, orz și laur. Inițiatul, gol până la mijloc, era condus în templu, de un fel de naș.

Ritualuri de purificare existau și în cadrul religiilor din Asiria, Babilonia, India, Palestina, Persia, Tibet, Mongolia, Mexic, Grecia, Roma, Scandinavia. O anumită ceremonie marca intrarea noului născut în religia respectivă. Babilonul făcea legătura dintre Pământ și regiunile inferioare, pentru că orașul fusese înălțat pe bāb-apsu, “Poarta lui Apsū”, apsū fiind numele dat Apelor haosului dinaintea Creației. Apsū reprezintă în același timp haosul acvatic, modalitatea preformală a materiei cosmice și lumea morții, tot ceea ce precede viața și vine după ea.

La vechii mexicani, ritualul era format dintr-un amestec de practici totemice și acțiuni magice. În zorii zilei, nou-născutul era întors cu fața spre răsărit, i se dădea numele unui animal care întruchipa zeitatea ginții, era afundat în apă, ocazie cu care se pronunțau unele blesteme, probabil o formă de exorcism, pentru izgonirea duhurilor rele, după care se turna peste el apa din scăldătoare. Înainte de scufundarea în apă, pruncul era consacrat zeiței apei, considerată adevărata sa mamă, cu care prilej se spuneau următoarele:

“Intră în această apă pentru că zeița este mama ta. Această baie să te spele de păcatele părinților tăi”.

Apoi, atingând cu apă gura, pieptul și capul pruncului, se adăuga:

“Primește, copile, pe mama ta, zeița apei”.

Asupra faptului că vechii evrei credeau în forța purificatoare a apei, sunt atestări în Biblie. Astfel, se spune:

“Iar dacă vreun om va fi necurat și nu se va curăți, omul acela se va stârpi din obște, căci a spurcat locașul Domnului; căci nu s-a stropit cu apă curățitoare și este necurat.”

(Numeri19,20)

La Roma, nou-născuții erau stropiți cu apă sfântă, băieții la nouă, iar fetele la opt zile după naștere. În Eneida se amintește de spălările rituale necesare pentru cei ce participau la procesiunile funerare, cât și pentru cei ce se pregăteau să aducă jertfe.

Abluțiunile curăță de crimă , de prezența nefastă a morților(Euripide, Alceste), de nebunie, desființând atât păcatele, cât și procesul de dezintegrare fizică sau mintală.

Teologii creștini afirmă că Ioan Botezătorul ar fi fost cel dintâi care a invitat pe discipolii săi să se scufunde în apele Iordanului spre a se spăla de orice necurățenie în așteptarea botezului.

Dar manuscrisele descoperite în anii 1947-1957 la Qumran, în apropierea Mării Moarte, arată că purificarea prin botez era folosită cu cel puțin un secol înaintea erei noastre, într-o comunitate de tip mesianic, aflată cu câțiva kilometrii la sud de Iordan. Se poate presupune că:

“Membrii comunității de la Qumran au ajuns foarte aproape de fondul botezului creștin, dar le lipsea credința în moartea și învierea lui Hristos”.

Se poate presupune că legarea tainei botezului de Hristos apare mai târziu “ca rezultat al dezvoltării și complicării unui ritual al cărui nucleu inițial îl găsim, pe cât se pare, în doctrina essenienilor”.

Botezul este conceput ca un mijloc soteriologic, ca un sacrament al izbăvirii, individului originar. Botezul a devenit obligatoriu numai în secolul al IV-lea. La aceasta și-au adus contribuția o serie de condiții obiective propii perioadei de formare a creștinismului. În legătură însă cu instituirea noilor ritualuri creștine, trebuie relevat că, începând din secolul al II-lea, se formează clerul – ca o pătură de mijlocire între Dumnezeu și credincioși. Ei vor dispune de “sfintele taine”, la început botezul și împărtășania.

I.1.1. Puritate și sfințenie

Aplecat ușor înainte, cu brațele și mâinile întinse, cu degetele îndepărtate, pleoapele și gura ușor întredeschise, credinciosul se pregătește să aducă la îndeplinire imersiunea purificatoare, tevila. În această postură, oricare ar fi mărimea bazinului ritual, apa îi acoperă umerii în timpul imersiunii, repetată de trei ori, un martor veghează la valabilitatea actului; nici un fir de păr nu rămâne la suprafață, în vreme ce trupul se scufundă în apa care îl acoperă în întregime. Bărbat pentru bărbați, femeie pentru femei, martorul mai veghează la exactitatea și claritatea termenilor binecuvântării rostite între prima și a doua imersiune, binecuvântare identică pentru toată lumea – bărbați, femei, prozeliți.

Acest rit de imersiune se numără printre foarte numeroasele rituri purificatoare utilizate încă în iudaismul contemporan. Într-adevăr, cel ce urmărește cutumele și ritualurile evreiești actuale, este izbit de numărul practicilor de purificare; în afară de posturile care punctează calendarul festiv și de regulile de puritate privitoare la alimentație, la veselă și veșminte – o serie de imersiuni marchează momente ale anului liturgic și anumite etape ale ciclului vieții, în timp ce numeroase abluțiuni ritmează viața de fiecare zi.

Însă, dacă cele mai multe dintre aceste practici sunt săvârșite doar de mici grupuri care respectă scrupulos legea religioasă, un număr mult mai mare de oameni, care se socotesc tradiționaliști, le respectă și ei, deși sunt departe de o strictă ortodoxie. Iudaismul contemporan, care nu este un ansamblu monolitic, prezintă o mare diversitate culturală, îndeosebi în Franța unde, de când cu decolonizarea, Așkenazimii și Sefardimii sunt reprezentați în număr sensibil egal.

Se observă astfel diferite obiceiuri în care apa joacă un rol episodic sau formal: aspersiuni ludice cu prilejul sărbătorii de Șavuot – Sărbătoarea Săptămânilor – în anumite comunități refarde, sau ceremonia de Țașlih – Tu vei zvârli în apă – îndeplinită într-o apă curgătoare la sărbătoarea de Roș ha-Șana – Anul Nou.

Dacă rolul material și simbolic al apei mai este încă preeminent în riturile iudaismului de astăzi, aceasta este urmarea faptului că prescrierea specifică în coduri a sensurilor apei s-a făcut pornind de la imagini biblice care, de-a lungul veacurilor, au jucat un rol esențial în pedagogia spiritului.

Noțiunea de puritate, așa cum se degajă ea din corpusul biblic este, înainte de toate, legată de cult și de voința de a slăvi prezența divină; apa profană intervine în desfășurarea cultului în calitate de vector de spiritualitate.

Încă în pustie, înainte de a primi legea divină – Tora – evreilor li s-a dat poruncă să-și spele veșmintele și trupul. Pentru a-și primi funcțiile sacerdotale, Moise și Aron au trebuit să se spele, adică, spun exegeții, “să se scufunde în apă”. Ritul apei instaurează pentru vecie conștiința unei separații materiale, temporale și spirituale.

(Numeri 8,6-7;Exod 19,10-11)

Folosirea profană a apei pătrunde în domeniul sacrat. Un exemplu este “marea de bronz” din Templul lui Solomon, ale cărei proporții gigantice stârnesc mereu curiozitatea cercetătorilor. Acest rezervor enorm, oglindă a cerului, a fost oare un observator astronomic perfect? Într-adevăr, în timpul nopții se reflectau în el constelațiile. Dar este limpede că acest bazin, la fel ca bazinele de bronz plasate pe cărucioare mobile, slujea la curățirea preoților, precum și la aceea a uneltelor de cult și la spălarea indispensabilă a animalelor în cursul sacrificiilor.

Acest sistem de puritate, indiscutabil legat de sfințenie, de Dumnezeu și de Templu, a ajuns la o ritualizare. Scufundările și abluțiunile îngăduiau omului și, în mod deosebit preoților, să se curețe de întinări, să recapete puritatea necesară pentru a realiza idealul grupului.

Locul sfințirii este Templul. Având prin ereditate sarcina cultului, în calitate de descendenți ai tribului lui Levi, preoții erau hărăziți lui Dumnezeu. Nestăpânind pământuri, ei depindeau, pentru subzistența lor, de întreaga populație. Tot ceea ce era închinat Templului, tot ceea ce era oferit lui Dumnezeu, precum și tot ceea ce era oferit preoților, trebuia să fie neîntinat, adică să fi fost ales și pregătit conform cu legile din Levitic și Deuteronom; totul trebuia să corespundă noțiunii de perfecțiune stabilită de către sistem. Deci condiția indispensabilă pentru accesul la sfințenie era să deosebești ceea ce este pur de ceea ce este impur.

Dimineața, îndată după trezirea din somn, abluțiunile picioarelor și mâinilor delimitează destinația sacerdotală a actelor rituale. Implicând întregul trup, ele subliniază trecerea de la profan la sacru, de la fizic la mental, de la ritual la spiritual. De fapt, dacă riturile sunt aduse la îndeplinire, stând cu picioarele goale, “mâinile curate” nu sunt ele oare de-acum simbolul nevinovăției unei inimi pure?

Într-adevăr, fiind sălaș al prezenței divine, Templul respinge orice prihănire. Întinarea se înfățișează ca fiind ceea ce încalcă Legământul cu Dumnezeu, ceea ce este incompatibil cu idealul de sfințenie al grupului, ceea ce rupe ordinea lumii instaurată în prima povestire a Genezei. Sunt pângăriți cei care au devenit impuri în fapte și în gând, precum și cei care au devenit impuri din pricina unei spurcări fizice cauzată de diferitele emisiuni ale trupului (urină, sânge, spermă, etc.), de bolile pielii și de contactul cu un cadavru.

Integritatea corpului fizic, perfecțiunea sa, reprezintă condiția preliminară a noțiunii de sfințenie, așa cum apare aceasta din legile Leviticului și ale Deuteronomului. Aceste teme iau în considerare diferitele tipuri de întinare, gradul lor de gravitate, posibilitățile de transmitere și metodele folosite pentru a șterge murdăriile, în funcție de natura lor. În caz de prihănire temporară, involuntară sau accidentală, Dumnezeu oferă omului posibilitatea de a redobândi curățenia. Riturile de apă prin stropiri, abluțiuni și scufundări în apă erau atunci esențiale; însoțite adesea de sacrificii exploatoare sau de rituri mai complexe, ele îngăduiau omului să se curețe de ceea ce l-a pângărit și, după un interval de timp, să aibă din nou acces la Templu. Așa era cazul când prihănirea avea drept cauză lepra sau moartea.

Într-adevăr, una din spurcările cele mai grave avea ca origine contactul cu un cadavru: ea era deci frecventă, deoarece era obligatoriu ca decedații să fie îngropați, astfel încât era nevoie să fie atinși. Numai apele lustrale erau în stare să șteargă acest tip de murdărire. Era vorba despre ape curate, conținând cenușa de la sacrificarea unei vaci roșcate: ele simbolizau puterea spiritului asupra naturii; însă ele îl făceau temporar impur pe preotul care pregătea acest amestec și care stropea cu el pe cei care deveniseră impuri. La rândul său, preotul trebuia să se curețe. Astfel, deși în general era purificatoare, apa putea deveni, la rândul său, în anumite cazuri precise, o sursă de pângărire.

Spurcarea nu era asimilată în mod obligatoriu cu un păcat; în schimb, orice neglijare a riturilor de curățire constituia un păcat și putea antrena ceea ce se numea Karet, pedeapsă a cărei gravitate înspăimânta pe atunci.

Interpretat ca “scoatere din Israel”și considerat ca nedepinzând de justiția umană, ci numai de aceea a lui Dumnezeu, Karet pare că desemna riscul unei morți brutale, neașteptate. Astfel, privitor la contactul cu un decedat, textul biblic este imperativ:

“Cine a atins un mort, trupul unui om care moare și nu s-a curățit, pângărește sălașul lui Iahve, acest om va fi nimicit din Israel, căci apele de curățire n-au curs deasupra lui, el este necurat și necurățirea lui rămâne într-însul.”

(Numeri19,13)

Citirea, încă și astăzi, a sancțiunii biblice “vaca roșcată” în sâmbăta care precede sărbătoarea de Pesah, amintește cu ce intensitate morală și socială putea fi resimțită noțiunea de întinare.

Stropiri, abluțiuni, scufundări în apă constituie practici reale de curățire, dar ele sunt și metaforele unei gândiri profetice. Căci cele două moduri de purificare, morală și fizică, apar ca de nedespărțit în sistemul biblic al purului și al impurului.

I.1.2. Imagini mesianice

Încă din secolul al VIII-lea înainte de era creștină, profetul Isaia deplângând împărțirea Regatului lui Solomon în două regate deosebite și opuse (în anul 926 î.Hr.), îndemna populațiile lor să se purifice spre a fi din nou unificate:

“Spălați-vă, curățiți-vă!Veniți să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, și de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face.”

(Isaia 1,15-18)

Apele existau înainte de a se ivi Pământul (așa cum se arată în Facere). Apele simbolizează suma universală a virtuților fiind deopotrivă fons et origo, izvorul tuturor posibilităților de existență.

Încă din viziunile primilor profeți, apa este pusă în legătură cu lumea care va să vină, cu epoca mesianică: din Casa Celui Veșnic trebuie să țâșnească un val de binecuvântări, în vremea blagoslovită în care Cel Etern va fi rege, epocă mereu așteptată, însă niciodată atinsă, și la care va lua parte orice om drept.

Pentru a pricepe cu adevărat legătura ce s-a stabilit între apă și lumea care va să vină, este important să insistăm asupra conceptului de epocă mesianică. Se știe că termenul meșiah, Mesia, desemnează pe “unsul lui Dumnezeu”, pe acela care, mare preot sau rege, a fost consacrat spre a sluji țelurile divine.

Dacă acest termen este legat de descendența regală de când datează făgăduiala divină făcută regelui David de a-i perpetua pentru totdeauna casa și regalitatea, profeții i-au completat înțelesul, adăugând speranțe de ordin special. Într-adevăr, nimicirea regatului Israel (în anul 722 î.Hr.), apoi a regatului Iuda (în 587 î.Hr.), distrugerea Templului lui Solomon și deportarea în Asiria și apoi în Babilonia, au suscitat aspirații politice sau eshatologice, evidente în literatura profetică. Restaurarea templului lui Israel în țara sa, sub conducerea “unsului lui Dumnezeu”, a lui Mesia, a fost, pentru profeți, pusă în legătură în mod obligatoriu, cu stabilirea pe pământ a unui regat divin.

Pentru a ilustra acest eveniment uluitor, Profeții, la fel ca și Psalmii – sursă perpetuă de mângâiere – au folosit imagini din ciclul binefăcător al apei, care face să renască natura uscată sau moartă:

“Mesia va coborî ca ploaia pe lână și ca picăturile ce cad pe pământ.”

(Psalmi 71,6)

În profeția lui Isaia, restaurarea Ierusalimului, la fel ca și mântuirea omului, apar ca un eveniment apropiat:

“Pentru că Eu voi face ceruri noi și pământ nou. Nimeni nu-și va mai aduce aminte de vremurile trecute și nimănui nu-i vor mai veni în minte, ci se vor bucura și se vor veseli de ceea ce Eu voi fi făcut, căci iată întemeiez Ierusalimul pentru bucurie și poporul lui pentru desfătare. Și Mă voi bucura de Ierusalim și Mă voi veseli de poporul Meu și nu se va mai auzi în acesta nici plâns, nici țipăt. Să nu mai fie acolo copii care mor în floarea vârstei și nici bătrâni care nu ajung la capătul vieții lor.”

(Isaia 65,17-20)

La ivirea acestui regat, “un vlăstar va ieși din tulpina lui Isaia”.

Pentru aceasta:

“dreptatea va fi ca o cingătoare pentru rărunchii Lui și credincioșia ca un brâu pentru coapsele Lui. Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul și leopardul se va culca lângă căprioară; și vițelul și puiul de leu vor mânca împreună și un copil îi va paște. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica și puii lor vor sălășlui la un loc, iar leul ca și boul va mânca paie; pruncul de țâță se va juca lângă culcușul viperei[…] Nu va fi nici o nenorocire și nici un prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt! Că tot pământul este plin de cunoștința și de temerea lui Dumnezeu, precum marea este umplută de ape!”

(Isaia 11,5-9)

Politică și eshatologie se împletesc și în profeția lui Ezechiel, care a fost, neîndoielnic, deportat în Babilonia în jurul anului 592):

“De aceea vă voi scoate dintre neamuri și vă veți curăți de toate întinăciunile voastre și de toți idolii voștri vă voi curăți. Vă voi da inimă nouă și duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră și vă voi da inimă de carne.”

(Ezechiel 36,24-25)

În ansamblul literaturii profetice, aceste ape curate care pun capăt spurcăciunii prin idolatrie, se înfățișează ca vestitoare ale timpurilor mesianice:

“În vremea aceea va fi un izvor cu apă curgătoare pentru casa lui David și pentru locuitorii Ierusalimului, pentru curățirea de păcat și de orice altă întinare.”

(Zaharia 13,1)

Apa, matrice a universului în povestirea creației, a găsit la profeți echivalentul său metaforic în lumea care va să vină, ca, de pildă, la Isaia, unde registrul de opoziție tenebre/lumină, pulbere/apă, răspunde ca un ecou povestirii din Geneză(1-2):

“Morții tăi vor trăi și trupurile lor vor învia! Deșteptați-vă, cântați de bucurie, voi cei ce sălășluiți în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină și din sânul pământului umbrelor vor învia.”

(Isaia 26,19)

Învierea morților, precum și sosirea erei mesianice, sunt, de asemenea, anunțate, semnificate și manifestate prin ape vii.Însuși Dumnezeu se proclamă izvor de ape vii tocmai atunci când poporul lui Israel îl uita câteodată, pentru a-și săpa puțuri, puțuri crăpate care nu țin apa (Ieremia 2,13). Imaginea apei mereu vii se adaugă deci imaginii de ploaie și de rouă, metafore repetate ale legii divine:

“Iar în ziua aceea vor izvorî din Ierusalim ape vii: jumătate se vor îndrepta către marea cea de la răsărit, iar cealaltă jumătate către marea cea de la apus. Și așa va fi și vara și iarna. Și va fi Domnul Împărat peste tot pământul; în vremea aceea va fi Domnul unul singur și tot așa și numele său unul singur.”

(Zaharia 14,8-9)

Problema morții, a sfârșitului obligatoriu al ființei, legat de păcatul lui Adam, este și ea rezolvată printr-o escatologie atât individuală cât și universală care trece prin apă, izvor al oricărei vieți. În viziunea lui Ezechiel, torentul care izvorăște din Templu, devine un fluviu de nestrăbătut, sinonim însă cu fertilitatea, chiar cu nemurirea:

“La râu, pe amândouă laturile lui, vor crește tot felul de arbori care vor da hrană. Frunzele lor nu se vor veșteji și fructele din ei nu se vor mai isprăvi.În fiecare lună se vor coace fructe noi, pentru că apa pentru ele vine din locul cel sfânt; fructele lor se vor întrebuința ca hrană, iar frunzele la leacuri.”

(Ezechiel 47,12)

Nădejdea unei ere mesianice s-a împletit adesea cu reprezentarea “lumii care va să vină”, expresie care a servit pentru a desemna atât rezultatul acestei ere ideale cât și lumea de apoi. Această speranță s-a menținut prin intermediul sărbătorilor și riturilor purificatoare menite să grăbească ivirea acestei ere.

I.2. EXTINDEREA RITURILOR

De fapt, o dată cu întoarcerea din exilul babilonian (cca 538 î.Hr.), practicile purificatoare și rolul apei par să fi evoluat. Purificarea în sine nu mai apare ca specifică doar clasei sacerdotale, ci ca un obiectiv împărtășit de o mare parte a populației, preocupată de reconstruirea Templului (Templul lui Zorobabel, aproximativ 515 î.Hr.).

De aici – abluțiuni și imersiuni care, câteva veacuri mai târziu, în epoca numită “a Celui de-al doilea Templu”, inaugurau sau punctau un număr de activități ale cultului din Ierusalim: sacrificii, consumarea ofrandelor, rugăciunea, citirea textelor sfinte. De Iom Kippur, ziua ispășirii, marele preot făcea mai multe imersiuni între diferitele etape ale cultului, în special pentru a pătrunde în Devir, Sfânta Sfintelor, apoi pentru a se îndepărta treptat de aceasta și a trece în Hekhal, spațiul sfânt, și de aici la platforma preoților. Dacă marele preot se spăla separat, ceilalți preoți aveau în permanență la dispoziția lor, înainte de a accede la altar, bazine pentru a practica purificarea picioarelor și a mâinilor.

Într-adevăr, sfințenia se transmite. Iar ulterior, în Talmud se vorbește despre “cărți sfinte” ca despre “cărți care prihănesc mâinile”, pentru a sublinia necesitatea unor abluțiuni înaintea întoarcerii la activități profane.

Apa este deci un instrument de separare, care permite să se circumscrie trecerea dintre sacru și profan și, chiar în interiorul sacrului, să se reafirme ierarhia actelor de sfințire.

Exigența de puritate pentru preoți, pentru ofrandele vegetale și sacrificiile de animale, pentru obiectele Templului, se regăsesc și la simplii credincioși care nu puteau intra în piața din fața Templului înainte de a se fi purificat.

Lehuza, de pildă, practica ritul purificator întâi printr-o imersiune la patruzeci de zile după nașterea unui fiu și la optzeci de zile după nașterea unei fiice, iar după aceea oferea ca jertfă un miel, sau, în lipsa acestuia, două păsări. Despre aceasta ne transmite și Luca, în legătură cu Maria, care a săvârșit acest rit după nașterea fiului său:

“Și când sau împlinit zilele curățirii lor, după Legea lui Moise, L-au adus pe prunc la Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în Legea Domnului, ca orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului, și să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel.”

(Luca 2,22-24)

Aceste probleme de întinare și de purificare nu se limitau numai la locuitorii Palestinei sau ai Ierusalimului, adică la cei care se duceau la Templu; se pare că ele priveau și pe evreii din Diaspora. În secolul al III-lea înainte de era creștină, autorul din Alexandria al “Scrisorii lui Aristeu către Philocrate”, vorbind despre minunata traducere în grecește a Torei, subliniază importanța abluțiunilor la evrei:

“După ce și-au spălat mâinile în mare, după obiceiul tuturor evreilor și îndată ce și-au terminat rugăciunea către Dumnezeu, (traducătorii) treceau la munca cititului și a traducerii fiecărui pasaj. Am pus și această întrebare: «Pentru ce își spală ei totdeauna mâinile atunci când se roagă?». Ei mi-au explicat că este o dovadă că n-au făptuit nici o acțiune rea, căci orice acțiune se face cu mâinile.”

Tot la Alexandria, dar în secolul I după Hristos, filozoful Philon, deosebind riturile purificatoare ale evreilor de cele ale păgânilor, notează superioritatea celor dintâi, căci ele necesită adăugarea de cenușă la apă și purifică sufletul concomitent cu trupul.

(Legi 1,262)

Un număr de mărturii atestă grija pentru puritate a evreilor din Diaspora, confruntați cu problema întinării rituale, anume aceea care urma contactului cu un defunct, sau aceea legată de sexualitate; astfel faptul că, de jur împrejurul Mediteranei, multe sinagogi au fost construite în apropierea mării, se poate explica prin practica abluțiunilor cu apă de mare. Se pare, de altfel, că folosirea apei de mare și aceea a apei lustrale au alcătuit esențialul riturilor de purificare pentru cei care nu se puteau duce în pelerinaj la Templul din Ierusalim, spre a se elibera astfel cel puțin o dată pe an de păcatele lor.

I.2.1. Libațiuni de apă

Deși nu se cunoaște originea sărbătorii de Bet-Șoeva (Casa scoaterii apei), se știe că ea își trage numele chiar de la locul de unde se scotea apă din Siloe. Se strângeau atunci la Templu toți cei care, locuind departe de Ierusalim, nu puteau face decât un singur pelerinaj pe an, sau o singură călătorie în toată viața lor. Prima zi începea printr-o libație de apă la Templu și se termina noaptea prin cântece și dansuri executate cu torțe în piața exterioară luminată de făclii.

Natura simbolică a apei care urma să servească pentru libații nu era lipsită de importanță. Un preot umplea un ibric de aur cu apă menită să fie turnată peste altar, după sacrificiul zilnic, în plus față de libația de vin obișnuită. La Templu, trâmbițe și psalmi întâmpinau pe purtătorii prețiosului lichid, în timp ce frunzele de salcie proaspăt tăiate fuseseră așternute de-a lungul altarului pentru sacrificii. Preotul turna apa din ibric în jgheabul de argint, care, aflat deasupra altarului, o lăsa să se reverse direct pe acesta înainte de a se scurge pe pământ; leviți purtând ramuri de salcie se roteau în procesiune în jurul altarului. Când răsunau psalmii, pelerinii se alăturau leviților în piața interioară, fluturând spre cer ramurile și zvârlindu-le apoi în sus, cerând protecție de la Dumnezeu. De aici au provenit invocările ulterioare “Hosana”, “Mântuiește-ne”, specifice liturghiei de Sukot. Dacă libația de apă marca în mod concret începutul anotimpului de ploi în Palestina, ea dezvolta totodată în manieră simbolică teme prezente deja în povestea Creației (Geneza 1 și 2); fluturarea frunzelor de salcie spre cer, ca și libația de apă turnată pe altar astfel încât să irige pământul, mimau ciclul apei și al rodniciei, datorate numai lui Dumnezeu.

În riturile actuale regăsim urmele riturilor purificatoare ale Templului, chiar dacă înțelesul prihănirii s-a atenuat în cursul veacurilor pentru ca, în cele din urmă, să lase locul unei spiritualizări a riturilor.

I.2.2. Abluțiunea mâinilor

Abluțiunea mâinilor înaintea oricărei mese sau înaintea oricărui consum de pâine, ridică alimentul la rangul de hrană sfântă și prin aceasta, înalță mâinile omului și deci, pe om în întregul său.

În agitația lumii de azi și în graba în care individul trăiește zilnic, abluțiunea, prin contactul mâinilor cu apa, permite să se confere sens unor gesturi sau comportări care sunt, în fond, obișnuite. A lua de trei ori apă dintr-un ibric și a o turna încetișor pe fiecare mână instaurează un răgaz necesar pentru a se recentra spre sine, pentru ca fiecare să-și regăsească unitatea înainte de rugăciune sau de masă. Hrana continuă să fie obiectul unei purificări, care cuprinde nu numai alegerea animalelor pure, dar și modul de preparare și de consum (kașrut). Pentru cei care le practică, aceste acte zilnice sunt întărite prin spălarea solemnă a mâinilor de către un Cohen, la sinagogă, în zilele de Sabat sau de sărbătoare. Acest rit precede binecuvântarea credincioșilor, pe care Cohenul o dă în fața adunării, ținând palmele în așa fel încât degetele să formeze cinci intervale. Policele sunt alipite prin unghiile lor, iar celelalte degete sunt alăturate câte două, indexul cu medianul, inelarul cu degetul mic.

Pentru mistici, totul este sfințire: în ibricul care conține apa rezidă misterul șchinei, prezență divină, lipsită de Templu de când acesta a fost distrus de către romani. Apa care spală de murdării este înzestrată cu har, în vreme ce ligheanul ce primește apa pentru abluțiunea mâinilor este impur, deoarece omul

s-a despărțit, în vas, de prihănire.

În practicile zilnice ale evreilor din Africa de Nord, îndeosebi ale celor originari din Maroc, influența Zoharului și a metodelor acestuia pentru purificare rămân evidente. Tocmai așa stau lucrurile cu Hekhal Hakodeș, “Palatul de sfințenie”, comentariu mistic al liturghiei scris de Moșe Ben Mimun El-baz, care prescrie:

“Să se apuce vasul pur, cel care conține apa, cu mâna dreaptă în care sălășluiește forța Harului; să se toarne o parte din conținutul lui peste (mâna) stângă, pentru a privilegia în forță și în putere dreapta asupra stângii, pentru a supune forța impurității și a o alunga, a o îndepărta de sine. Căci, atunci când apele Harului precumpănesc asupra temerii (sefira Pahad), acest loc unde se hrănesc Cojile (Kelipot), forța pângăririi fuge de acolo[…] O dată ce mâna stângă a fost purificată, se va turna apă din vas cu stânga peste dreapta, spre a o purifica și pe ea; Levitul este în slujba Cohenului, acest gest semnificând predominanță și biruință a dreptei asupra stângii, supunerea acesteia din urmă față de cealaltă[…] Când s-a terminat abluțiunea[…], este bine să i se adauge un adaos de sfințenie, turnând pe amândouă mâinile deodată apa rămasă în vas și ridicând cele zece degete spre înalturi, pentru a semnifica faptul că mâinile sfințite au căpătat imaginea primordială a Celor din înalturi.”

Abluțiunile sunt mai mult decât rămășițele unei epoci revolute, mai multe decât simple amintiri. Ele îl proiectează pe individ într-o comemorare care transcende timpul și spațiul, deoarece contribuie la perpetuarea conceptului de puritate, foarte îndepărtat de preocupările moderne.

I.2.3. Baia rituală

Din antichitate și până în zilele noastre, băile rituale (miqwaot) au caracteristici comune: o mică piscină sau un bazin (miqva) conține “apele care dorm” și o cisternă (bor) alimentează bazinul cu apă de ploaie. Bazinul, săpat și modelat chiar în pământ, are o înălțime de 1,20m și trebuie să conțină cel puțin patruzeci de se’ah de apă “naturală”, ceea ce pentru majoritatea interpreților, echivalează cu 750 de litri. Înălțimea bazinului ca și volumul de apă permit unui adult să se scufunde în întregime, fără teama că se va îneca.

Proveniența apei, precum și ansamblul construcției băii rituale sunt reglementate în textele talmudice: “apa vie” trebuie să se scurgă “în mod natural” în bazin. Apă de ploaie, de izvor sau de râu, apă din topirea zăpezii – ea nu trebuie să fi fost scoasă de mâna omului, nici să fi fost adusă în recipiente. Pentru a o canaliza sau a o aduna, este interzisă folosirea oricărui metal, ca fiind susceptibil s-o facă impură.

După distrugerea Templului, miqve a devenit un simbol evreiesc în raport cu termele sau cu piscinele lumii greco-romane, un loc material care a focalizat exigențele spirituale și rituale de puritate. Miqve s-a răspândit pretutindeni în jurul Mediteranei, în lumea evreiască bizantină și în tot Occidentul medieval. Multă vreme a fost mai important pentru o ccomunitate evreiască să-și construiască un miqve decât să-și clădească o sinagogă. Localizarea băilor rituale evreiești permite astfel să se priceapă și modul de alimentare cu apă a orașelor medievale. Într-adevăr, constructorii foloseau adesea pânzele freatice, ca să fie siguri de puritatea apei.

În Europa, abia în cursul secolului al XIX-lea, o dată cu emanciparea, frecventarea băilor rituale s-a restrâns la mediile ortodoxe sau hasidice, în timp ce în Africa de Nord frecventarea acestor băi a continuat să fie susținută de obiceiul abluțiunilor din islam și de practicile culturale ale hammam-ului.

O miqve înseamnă acțiunea unor contrarii: o apă pură, naturală, dar stăpânită într-un bazin; o practică contingentă, urmărind un obiectiv precis, dar care face trimitere la o povestire atemporală, cea a Creației.

În fapt, cel care se scufundă pătrunde într-o apă care doarme; de trei ori – ceea ce înseamnă cuvântul miqve în Tora (Pentateuh) – el se afundă în apă, în așa fel încât să-i fie cuprinse toate părțile corpului; se lasă înghițit în întregime de apă, moare în sine, apoi reiese în viață.

Întoarcerea spre sine, căința fac ca purificarea să fie eficace, dar aceasta nu poate avea loc decât prin apă, prin orice apă “naturală”. Această apă, în fapt, face trimitere în chip mistic spre fluviul care, izvorând din Eden, se împărțea în patru brațe ce alimentau fluviile pământului.

Funcția purificatoare a apei, unită adesea cu aceea a focului în unele sisteme de gândire, se referă în general la potop: apa, matrice a omenirii, ocean primordial, devine atunci instrument de moarte și, concomitent, instrument de regenerare. Fie că se înfăptuiește astăzi sub formă de abluțiuni sau imersiuni, purificarea face trimitere, încă de la origini, la o multiplicitate de sensuri, chiar dacă în cursul istoriei a precumpănit conceptul de purificare morală.

În iudaism, apele Edenului, care hrănesc pământul, reprezintă legătura dintre materialitate și spiritualitate, stabilesc arhetipul purificării eshatologice și mesianice.

A se cufunda în miqve înseamnă a regăsi fluviul Edenului, deoarece, metaforic, toate apele vii provin de aici; înseamnă, integritatea sau perfecțiunea paradisiacă. Gestica înghițirii de către ape, dacă mimează moartea și pentru că mimează moartea, permite regăsirea statutului lui Adam de dinaintea căderii,

într-o atemporalitate mistică. Prin imersiune – rit temporal – omul își domină prezentul și îi dă un sens, dar, într-un chip mai larg, apa dominată în spațiul acestei miqve îi întărește omului această iluzie.

Orice rit de purificare, și mai ales imersiunea, evocă fluviul paradisiac.Iar apa este mai mult decât un simplu instrument material, este un obiect de spiritualitate: ea nu poate fi despărțită de iertare, de puritate și bine, deoarece omul care se cufundă în apă îndeplinește un act precedat de căință; aceasta îl eliberează de rău, de păcat, de pângărire. De fiecare dată când omul asociază apa cu universul său spiritual, este ca și cum el ar restabili cu Dumnezeu relația pierdută prin actul lui Adam, ca și cum ar regăsi legătura cu perfecțiunea originală. În fapt, în acest sistem de gândire, soarta omenească rămâne legată de acea purificare, definitivă, atemporală, universală care ar rezolva îndoiala metafizică a lui Iov:

“Cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat? Nimeni!”

(Iov 14,4)

I.2.4. Imersiune

Imersiunea simbolizează întoarcerea în preformal, revenirea la modul nediferențiat al preexistenței. Emersiunea repetă gestul cosmogonic al manifestării formale, iar imersiunea echivalează cu o dizolvare a formelor. Simbolismul apei implică atât moartea, cât și renașterea. Contactul cu apa înseamnă întotdeauna o regenerare: disoluția este urmată de “o nouă naștere”, iar imersiunea fertilizează și sporește potențialul de viață.

Noțiunea de prihănire s-a estompat cu timpul; îndeosebi pentru impuritatea mortului, în chip ciudat, imersiunea purificatoare (tevila) s-a menținut, în pofida greutăților materiale legate inerent de păstrarea acestui rit.

Așa se prezintă lucrurile cu imersiunea practicată în ajun de sabat de către unele grupuri care țin de hasidism, curent pietist și mistic, răspândit în Polonia la sfârșitul secolului al XVIII-lea: omul, făcut după chipul divin, își pregătește trupul și sufletul să primească sfințenia sabatului, purificându-se.

De asemenea, imersiunea precede o acțiune utilă și indispensabilă colectivității; scrierea pergamentelor sfinte, tăierea animalelor pure, purificare a morților. Omul și actul constituie atunci o entitate care participă la Legământul cu Dumnezeu și la idealul de “sfințenie”: corpul întreg adâncit în baia rituală este cel care permite celui cufundat să se transforme, să se reînnoiască, cu intenția de a îndeplini cât mai perfect sarcina care îi revine. De fiecare dată îi este necesar să se întoarcă spre sine, spre a trece de la profan la sfânt, de la exterioritate la interioritate, de la individual la colectiv.

În ce privește imersiunile practicate de către femei, acestea se referă la “puritatea familială” (tahara ha-mișpara), dominată de legislația religioasă. Este vorba de a redobândi puritatea necesară sexualității, adeseori valorizată în iudaism, raporturile sexuale fiind interzise în cursul ciclului menstrual și în săptămâna care îi urmează. Imersiunea este ritul care, autorizând reluarea vieții sexuale, îngăduie ca aceasta să fie delimitată în timp, și, totodată, să fie sfințită.

Imersiunea în ape nu echivalează cu o dispariție definitivă, ci cu o reintegrare vremelnică în nediferențiat, urmată de o nouă creație, de o altă viață sau de un “om nou”. Din punct de vedere al structurii, “potopul” poate fi comparat cu “botezul”, iar ospățul funerar cu stropirea noilor născuți cu apă neîncepută sau cu băile rituale de primăvară, dătătoare de sănătate și fertilitate.

Toate aceste imersiuni, ca și cele practicate înainte de sărbători și de posturi, au ca obiectiv purificarea spirituală, și o “reîntoarcere spre sine”, așa cum o indică termenul teșuva, sinonim și cu pocăință. Perspectiva eminamente simbolică a acestei imersiuni ține atât de locul ei, denumit miqve, cât și de natura apei, și de modul de a o practica.

I.3. APA – METAFORĂ A LEGII

“Ca ploaia să curgă învățătura mea și graiurile mele să se coboare ca roua, ca bura pe verdeață și ca ploaia repede pe iarbă”.

(Deuteronomul 32,2)

Valoarea metaforică a apei subliniază noul legământ, asociat cu dăruirea Torei. Într-adevăr, legământul lui Dumnezeu cu omul, încheiat în urma potopului, a fost reînnoit după aceea cu Abraham și a ajuns la dăruirea Torei către Moise. În tradiția evreiască, termenul Tora desemnează, într-o manieră extensivă, Revelația, scrisă și orală; într-un chip mai precis, termenul desemnează legea divină, pe care literatura rabinică a clasificat-o în 613 precepte sau miqvot. Acestea sunt concepute ca fiind menite să-l purifice și să-l desăvârșească pe om.

Prin aceasta, interpretările legii apar și ele ca averse benefice care dezvoltă și difuzează imaginile de rouă și de ploaie reprezentate de doctrina divină. Într-adevăr, asemenea apei, această doctrină aduce mântuirea materială și spirituală. Simbolismul său se bazează în mare parte pe experiența lui Moise, cel care a primit tablele de piatră și ansamblul legii divine.

I.3.1. Sete și amar

De altfel, asocierea apei cu legea este constantă în Biblie. În cursul exodului, încă în primele trei zile de mers prin deșertul Șur (“a contempla”), s-a făcut simțită setea și puțurile nu erau de găsit. Singura apă descoperită, Mara, era – așa cum indică și numele ei – “amară”, “sărată”. Dumnezeu i-a indicat lui Moise o bucată de lemn care avea proprietatea de a îndulci apele și i-a impus un principiu și o lege care nu sunt precizate în textul biblic; îndată după această intervenție divină, evreii au ajuns la Elim, o oază cu douăsprezece izvoare, atâtea câte sunt și triburile. (Exod 15,22-27)

Misticii văd în acest episod renunțarea la viața contemplativă: uimiți de miracole, fascinați de trecerea mării, evreii nu vroiau să pornească în pustie, după cum îi îndemna Moise. Strălucirea deasupra deșertului a șehinei, prezența divină, i-a făcut să pornească la drum spre a contempla, șur, ceea ce nu putuseră să întrevadă. Însă contemplarea i-a lăsat însetați și ei nu și-au potolit cu adevărat setea decât atunci când au primit Tora și poruncile care, doar ele, permit să se înfăptuiască concret regatul lui Dumnezeu.

Apele de la Masa și Meriba sunt și ele un simbol polisemic: evreii s-au răsculat împotriva lui Moise, căutând ceartă pentru că-i făcea să piară de sete, și strigând că ar fi fost de preferat moartea de mâna egiptenilor. Ei îl pun pe Dumnezeu la încercare (masa) și îl ceartă (meriba) pe profetul său. Apele au țâșnit din stâncă mulțumită toiagului lui Moise. Natura miraculoasă a țâșnirii a trecut atunci printr-un act concret, ca și în episodul de la Mara. În rătăcirea sa prin pustie, poporul, din nou însetat și revoltat, n-a înțeles încă imaterialitatea lui Dumnezeu.

Dacă apa simbolizează Tora sau legea, în schimb răscoala apelor, absorția unei prea mari cantități de apă, amară sau sărată, au devenit o sancțiune prin care erau pedepsiți idolatrii sau cei care n-au respectat legea. Au fost pedepsiți în primul rând dușmanii lui Israel, egiptenii care au înecat pe nou-născuții evrei și au hărțuit până la mare poporul pus pe fugă, vrând să-l arunce în valuri; ei n-au priceput minunile lui Dumnezeu și au fost pedepsiți tocmai prin înecare. Cu siguranță, potopul este arhetipul mitic distrugător și purificator, care se regăsește sub diferite forme. Totuși, pedepsirea prin apă a fost rezervată în general pentru Israel și se regăsește, sub o formă atenuată, în anumite rituri. Astfel, în Talmud, păcatul vițelului de aur (Exod 32,27) a fost pedepsit în trei chipuri diferite: prin sabie, prin epidemie și prin obligația de a absorbi o foarte mare cantitate de apă.

După exegeți, această apă este întâi de toate marea care se ridică împotriva idolatriei oamenilor și începe să inunde pământul.

Atunci, Moise a prefăcut în cenușă vițelul de aur și a împrăștiat cenușa în mare, pentru a potoli apele înfuriate. Dar apele persistă și amintesc că lumea se întemeiază pe respectarea Torei, căreia Israel i-a devenit necredincios. Cu toate că Moise a propus mării să-i predea pe cei care au adorat vițelul de aur, apele refuză să se retragă, câtă vreme idolatrii nu se vor fi adăpat din ele. Se recunoaște aici ritul “apelor amare”, indicat în Biblie pentru a constata dacă o femeie adulteră ascunde adevărul – sistem al probelor judiciare, folosit în diferite feluri în jurisdicția creștină medievală. La profeți și la comentatorii lor, Israel este adesea asemuit cu o femeie adulteră care trebuie să bea din apa amărăciunii. Uneori se observă chiar o presimțire în această pedeapsă: astfel, pentru Ieremia, trebuie să bea din această apă în primul rând Ierusalimul, cap al tuturor popoarelor de pe pământ, iar mai apoi cetățile regatului lui Iuda.

Însă, în toate episoadele în care poporul evreu este confruntat cu seceta, cu setea sau, dimpotrivă, cu pedepsirea prin apă, comentariile ajung totdeauna la o spiritualizare a elementului vital sau natural pe care îl reprezintă apa: comentariile pun astfel temelie vitalității legii și a comandamentelor ei. Rețeaua metaforică a apei ca lege divină urmărește în felul acesta o schemă care imită îndeaproape diferitele manifestări ale apei.

Apele își păstrează funcția: dezintegrează, abolesc formele, “spală păcatele”, fiind deopotrivă purificatoare și regeneratoare.

Sacralitatea apelor și structura cosmogoniilor și a apocalipselor acvatice nu s-ar putea dezvălui în întregime decât prin simbolismul acvatic, singurul “sistem” capabil să articuleze toate înfățișările deosebite ale nenumăratelor hierofanii.

I.3.2. Fântâni și rodnicie

Țâșnirea apelor reprezintă însăși imaginea izbăvirii, atât spirituale cât și materiale. Geniul omului este cel care descoperă puțul. Prin aceasta, apa care țâșnește de la sine din fântână cumulează valori specifice: virtuților de generozitate și de ospitalitate, desfășurate de ființele excepționale care scot din ea apa, li se adaugă și semnul predispoziției de a transmite legea.

În general, puțul care, în epoca pastorală, interesa mai ales femeile, simbolizează sociabilitatea, întâlnirile, făgăduielile de căsătorie. Apa puțului este o apă materială, căreia i se atașează virtuți familiale de transmitere puse în legătură în chip implicit cu valorile de ospitalitate, al căror model biblic rămâne Abraham.

Astfel, simbolurile de fecunditate și de prosperitate, foarte des reprezentate de apă și de nisip, continuă să joace un rol important în justificarea cutumelor obișnuite cu prilejul căsătoriei sau al circumciziei. Nisipul, ca și apa, amintesc de Abraham. Într-adevăr acesta, fără să știe că se află în fața unor trimiși ai lui Dumnezeu, a primit trei oameni străini, dându-le să bea apă și spălându-le picioarele de nisipul călătoriei lor, gest care subliniază simțul său de ospitalitate într-o țară de pustie și de stânci. Făgăduiala divină care i s-a făcut (că urmașii săi se vor înmulți ca grăunțele de nisip) conduce la un joc metaforic: după cum nisipul se găsește pretutindeni pe tot pământul, urmașii săi vor umple pământul; după cum pământul este binecuvântat când este stropit cu apă, urmașii săi vor fi binecuvântați prin Tora, care este precum apa ce astâmpără setea.

În fapt, transmiterea legii se face de către eroi care au știut să lupte contra secetei, adesea semn al idolatriei. Ca și blasfemia, incestul, adulterul sau omorul, idolatria oprește apa. Sub toate formele sale, apa este – la fel ca și focul, ba chiar mai des decât acesta – “semnul” pe care Dumnezeu îl dă apărătorilor lui Israel.

Așa au stat lucrurile cu Ghedeon, unul dintre judecători: înainte de a porni în misiunea de a salva pe israeliți de madianiți, misiunea pe care i-a transmis-o un înger al lui Dumnezeu, el cere și obține un anumit număr de “semne”, printre care și roua:

“Apoi iată eu întind aici în arie lâna ce am tuns; și de va fi rouă numai pe lână, iar încolo peste tot locul uscăciune, atunci voi ști că vei izbăvi pe Israel prin mâna mea, cum ai zis.”

(Judecători 6, 37)

Încă mai mult decât Ghedeon, Ilie rămâne un model pomenit în repetate rânduri, deoarece de mai multe ori în Biblie este înfățișat, datorită zelului său, ca un mijlocitor pe lângă Dumnezeu pentru ploaie sau rouă. La fel ca și Samuel, el era una din acele ființe excepționale care știau să aducă ploaia, iar uneori s-o oprească (I Regi 18;I Samuel 12,18-19). Seceta pe acre a anunțat-o în epoca regelui Ahab nu a încetat decât atunci când poporul lui Israel, rătăcit pe lângă profeții lui Baal, s-a întors la legea divină. Astfel încât, datorită istoriei sale, deosebit de bogată în acțiuni impresionante în apărarea legii lui Dumnezeu, tradiția evreiască l-a reținut ca pe cel care îl vestește pe Mesia. Faptul de a readuce la viață pe fiul mort al generoasei sale gazde din Sarepta și miraculoasa sa dispariție au contribuit ca figura lui Ilie să fie asociată atât cu conceptele de înviere a morților cât și cu cele despre era mesianică. Într-adevăr, Ilie n-a murit, ci a fost smuls de pe pământ, “aspirat” într-un car de foc.

Încă din antichitate, faptul de a turna apă pe altar, în timpul sărbătorii de Sukot, se interpreta ca având un raport cu Ilie și cu era mesianică. Tot în antichitate, era imitat tunelul cu ajutorul unei trâmbițe, cu speranța materială de a face să cadă ploaia, aceasta fiind semn al binecuvântării divine și al speranței mesianice. La Dura Europos, într-un ansamblu de fresce care ilustrează episoade biblice în care “mâna” lui Dumnezeu intervine pentru a călăuzi poporul evreu, Ilie este subiectul a cinci picturi. Traducerile în aramaică ale cărților biblice, denumite targumim, povestirile midrașice, precum și manuscrisele cu miniaturi din evul mediu, îl reprezintă pe Ilie sosind călare pe asinul său și suflând din șofar, cornul de berbec al cărui sunet răgușit evocă tunetul și proclamă apropierea erei mesianice.

I.3.3. Roua și Învierea

Rugăciunea pentru rouă, care face parte astăzi din ritualul de Pesah, se află într-un context ce exprimă dorința sosirii lui Ilie: într-adevăr, în imaginarul acestei sărbători, se presupune că la Pesah va sosi vestitorul lui Mesia. De altfel, în desfășurarea domestică a sărbătorii, i se păstrează un loc la masa Sederului, cu tacâmurile sale și cu cupa sa de vin și se lasă deschisă ușa, pentru a-i ușura accesul eventual la masă. Cu o gestică particulară și cu mâncăruri simbolice, masa de Seder este o adevărată pedagogie a spiritualului: se citește Haggada, povestirea ieșirii din Egipt, însoțită de comentarii, de întrebări și de cântece. Încă de la o vârstă fragedă, copiii sunt asociați la acest ritual, căci totul contribuie la a da de gândit că noaptea de Paște este o noapte puțin obișnuită.

Nu este deci de mirare că roua, odinioară dorită din pricina primelor secerișuri, este încă și astăzi asociată cu această sărbătoare și, totodată, cu învierea care trebuie să aibă loc o dată cu sosirea lui Mesia. Deci, liturghia afirmă:

“Tot printr-o roua cerească se vor trezi o dată la viață cei ce odihnesc în adâncul mormintelor”.

În literatura midrașică se spune că Iacob a dobândit o forță excepțională, morală și fizică, grație picăturilor de rouă căzute de Paște: după ce a obținut binecuvântările tatălui său în acea noapte, el a ieșit încununat, la fel ca un soț și soția lui, cu gătelile sale, iar o rouă înviorătoare a coborât asupra lui din cer și oasele I-au fost întărite; el a devenit tare, viteaz și puternic. De aceea este spus:

“…mulțumită Dumnezeului celui puternic al lui Iacov, Cel ce este păstorul și tăria lui Israel.”

(Gen.49,24)

Această rouă care îi dă lui Iacob forță fizică și spirituală este chezășie de izbăvire pentru toți fiii lui Iacob, adică pentru cele douăsprezece triburi și, prin urmare, pentru întregul Israel care se trage din ele:

“Rebeca îi zice lui Iacob: Fiul meu, în această noapte (de Paște) rezervoarele de rouă sunt deschise, în această noapte făpturile din înalturi intonează un cântec.Tot în această noapte, în viitor, copiii tăi vor fi eliberați”.

O scurtă povestire asociază această rouă specifică cu aceea din Cântarea Cântărilor, care dezvoltă dragostea lui Israel pentru Dumnezeul său și rămâne un model poetic prin excelență:

“Roua pentru învierea morților: de unde va coborî ea? Din capul Sfântului, binecuvântat-fie-El, într-o vreme viitoare. El își va scutura părul de pe cap și va face să coboare o rouă dătătoare de viață care să învie morții după cum este spus: De dormit dormeam dar inima-mi veghea. Auzi glasul celui drag! El la ușă bătând zice: Deschide-mi, surioară, deschide-mi, iubita mea, porumbița mea, curata mea, capul îmi este plin de rouă și părul ud de vlaga nopții.”

(Cântarea Cântărilor 5,2)

Dar aluziile la era mesianică nu se mărginesc la imaginea apei “dătătoare de viață” pe care o reprezintă roua: apa, evocată ca o forță eshatologică, îndeosebi la profeți, a continuat să fie purtătoare, în literatura midrașică, a viziunilor privitoare la vremurile viitoare.

Cele patru fluvii, care izvorăsc din fiecare punct cardinal în viziunea lui Ezechiel, circumscriu un spațiu cu repere cosmologice. Evocarea acestor ape permitesă se întrevadă topografia templului eshatologic din care țâșnesc aceste ape:

Rabi Pinhas spune: În viitor, apele puțului vor urca de sub pragul Templului, ele vor țâșni, vor clocoti și se vor ivi, devenind douăsprezece fluvii, corespunzând celor douăsprezece triburi, așa cum este spus:

“Apoi m-a dus înapoi la ușa Templului și iată de sub pragul Templului curgea o apă spre răsărit…”

(Iezechiel 47,1)

Din acest puț, numit în alte locuri Tehom, abis al adâncimilor (unde omul este înghițit când moare), apa care țâșnește dedesubtul Templului semnifică izbăvirea definitivă a lui Israel.

Apele coboară întâi spre întăritura Iordanului, îngăduie înotul, dar sunt prea mari ca să poată fi trecute, apoi ele curg spre Akaba, unde favorizează propășirea oricărei vieți.

Cu o precizie sporită înaintarea acestor ape trasează itinerariul unui destin individual cu valoare universală, în care omul va fi mântuit. Potopul a acordat salvarea materială unui om drept și urmașilor lui; aici este vorba despre salvarea spirituală a tuturor oamenilor. Semn al speranței mesianice, apa, în imaginarul medieval al societăților evreiești, rămâne matricea oricărei vieți și vector de purificare morală și fizică.

Aceste imagini particulare – asociate cu influențele curentelor ezoterice, precum gnoza creștină, catarismul sau sufismul, nutrite și ele, la rândul lor, cu imagini biblice și interpretări rabinice – au contribuit la răspândirea acelor curente cabaliste care au deviat misticismul spre utilizări practice.

I.3.4. Izvoare secrete

Este ușor de înțeles că aceste imagini, tainice și totodată fascinante, s-au aflat chiar la originea misticismului evreiesc, la originea Cabalei, termen care, la început, desemna receptarea legii orale, dar care, începând din secolul al XIII-lea desemnează învățăturile mistice accesibile celor îndeajuns de pregătiți, pentru “înțelepciunea secretă”, Hohma Nestara, al cărei acronim HeN desemnează și harul.

Principalele domenii ale acestei căutări filosofice și teozofice sunt creația universului și a omului, soarta acestora, sensul adânc al Torei și esența lui Dumnezeu. Încă din epoca talmudică, mistica evreiască s-a bazat în special pe întrebările suscitate de către creație, pe întâietatea literelor alfabetului, pe descrierile merkavei, carul divin evocat de Ezechiel, și pe minunile biblice în raport cu apa, precum cele care au avut drept înfăptuitori pe Moise, Ilie sau Eliseu.

Pentru cercurile de cabaliști din Evul Mediu, îndeosebi pentru cele din Gerona și Provența, vechile materiale mitice, interpretate deja în chip simbolic în midrașim-uri talmudice, au devenit parabole mistice. Conceptele proprii cabaliștilor s-au format în marile focare intelectuale ale iudaismului, în locuri de mare tradiție de studiu, în Spania, în Provența, în Renania. În general, ca și în cercurile catare din aceeași epocă, se considera că în lumea superioară care îi aparține doar lui Dumnezeu, se produc evenimente ce presupun o repercursiune în lumea inferioară.

Conceptul de divinitate a fost perceput sub aspectul sefirot-urilor, manifestări ale lui Dumnezeu și, totodată, numere primordiale. Principii ale universului și trepte ale creației, chiar și înaintea despărțirii pământului și apelor, aceste sefirot-uri justifică întrepătrunderea universurilor, ceresc și terestru, precum și influența lor reciprocă. Participând la aceste două universuri, apa joacă un rol important, așa cum arată scrierile cabaliștilor. Omul și cosmosul se situează în acest sistem în funcție de Tora. Aceasta, izvor al tot ce există, reprezintă înțelepciunea primordială, Bina (inteligența), echivalent al Sofiei grecești.

Din ce în ce mai mult, Cabala căuta să explice raportul dintre infinit (en sof), origine a tuturor cauzelor, și finitul, universul tangibil; căuta să deslușească raportul dintre lumea metafizică și lumea pământească. Dacă oamenii au nevoie de Dumnezeu și de Tora, Dumnezeu are și El nevoie de oameni. Rugăciunea a devenit mijlocul prin excelență, de fuziune a omului cu Dumnezeu – fără îndoială sub influența sufismului și a metodelor sale individuale, pentru a ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu.

Posturi, meditații, practici ascetice care au urmărit la unii să provoace o stare extatică, toate aceste demersuri necesită intenția și concentrarea (Kavana), fiecare act de evlavie vizând perfecțiunea spirituală și putând permite unirea omului cu Creatorul său. Tora sau legea divină, metaforizată în Biblie și în comentariile midrașice, sub formele atât de diverse ale apei, cum sunt ploaia, roua, izvorul sau fântâna, apare în literatura cabalistică sub forma de pârâu al lui Dumnezeu cât și de suflu divin, pneuma, treaptă din care vin sufletele. Apele apar în același timp ca instrument și ca origine, ele sunt totodată proces dinamic și stare, Tora și “curent” al omului, adică acțiunea acestuia. Într-adevăr, mulțumită acțiunilor bune și a acestei “pneumă”, omul ajunge să studieze Tora așa cum a predat-o Dumnezeu. Fiecare poruncă, fiecare acțiune a omului are multiple repercursiuni și reprezintă un univers în sine. Începând cu secolul al XVI-lea, curentele mistice ale cercului de la Safed din Palestina s-au răspândit în toate mediile, ducând la explozii de misticism și la speranța sosirii iminente a lui Mesia.

Asfel, un text de la începutul secolului al XVII-lea, Hesed le-Abraham, de Abraham Anula, cabalist din Gaza, a făcut o sinteză a operelor predecesorilor săi, îndeosebi a conceptelor din Sefer ha-Iețira (“Cartea Creației”, neîndoielnic din secolul al VI-lea) și din Zohar; acesta din urmă, atribuit astăzi lui Moise de Leon (secolul al XIII-lea), a fost extrem de răspândit în toate comunitățile evreiești ale Mediteranei, unde a rămas foarte popular până în secolul al XX-lea.

Misterele universului și priceperea sa sunt explicate sub formă alegorică, pornind de la “Piatra de temelie” (Stânca lui Dumnezeu, principiul primar), de unde s-au ivit șapte izvoare sau fântâni. Fiecare dă naștere la mai multe fluvii și torente, în total 276, și simbolizează o formă de cunoaștere ezoterică. “Izvorul totului” este urmat de “Izvorul celui care numește”, apoi de “Izvorul pământului”, “Izvorul lui Iacob” și “Izvorul judecății”.Ultimele două fântâni, “Izvorul grădinilor” și “Izvorul iedului” se unesc cu celelalte într-un loc numit “Cisterna lui Abraham”.

Aceste imagini, răspândite în comunitățile mediteraneene, au pătruns și în comunitățile Europei centrale și orientale; prin jocul migrațiilor, al colonizărilor și decolonizărilor din secolele al XIX-lea și al XX-lea, ele suscită încă cercuri teoretice din Europa de Apus, din Statele Unite și din Israel și impregnează, pentru unii credincioși, practicile și riturile zilnice.

CAPITOLUL al II – lea

DE LA IORDAN LA BAPTISTERIU

II.1. APA BOTEZULUI

La baza botezului stă, după cum am arătat, concepția înjositoare despre om, relativ la natura lui plină de păcate. Din prima zi a nașterii, acesta este socotit un păcătos, aflat sub amenințarea diavolului. Mama copilului este socotită “necurată”. După naștere, ritualul creștin prevede prezența preotului și curățirea de “spurcăciune”. Bucuria de mamă este umbrită de umilințele care i se debitează. E un contrast izbitor între sfințenia mamei care a adus pe lume un om și desconsiderarea în care se află ea în concepția religioasă, care o numește și o tratează ca pe o “roabă”.

După ceremoniile de alungare a diavolului, au loc sfințirea apei și apoi botezul propriu-zis al pruncului. Copilului i se dă un nume prin formula: “se botează robul lui Dumnezeu”, prin care religia pecetluiește poziția de ascultare și de umilință a celui botezat.

După botez, pruncul este uns cu mir (un amestec de untdelemn și mirodenii). Se face ungerea unor părți ale corpului celui botezat. Se pretinde că prin ungerea cu mir cel botezat este înzestrat cu “forțe divine” pentru întărirea sa în “viața spirituală”. Aceasta vrea să însemne intrarea copilului în rândurile obștei creștine. Ungerea cu grăsime sau untdelemn este cunoscută ca un vechi procedeu magic. La multe popoare antice, grăsimea, sângele și inima erau considerate ca lăcașul sufletului. La vechii egipteni, cu prilejul consacrării lor, preoții erau unși cu mir. Ungerea cu mir era obișnuită, cu ocazia botezului, și în India. În creștinism se pretinde că cel uns devine puternic în credință și “tare în fața ispitelor de la diavol”. Secta penticostalilor, cunoscută sub numele de tremurici, ignorează medicina și pretinde că membrii sectei, “botezați cu duhul sfânt”, pot să se vindece doar prin ungerea cu untdelemn și prin rugăciunile comunității. Asemenea practici au dus la consecințe grave ireparabile pentru unii dintre credincioși.

Ar fi prea greu de urmărit toate disputele teologice și deosebirile dintre mărturisirile de credință ale diferitelor biserici și secte, cu privire la botez. Astfel, unele dintre ele, cum sunt quakerii (Anglia), mononiții (Zürich), socinienii și arminienii “socotesc botezul o simplă ceremonie.”

Ortodocșii înțeleg botezul “ca baia nașterii din nou” în sensul “dezrădăcinării păcatului din om”, în timp ce protestanții nu sunt convinși că acest lucru s-ar petrece în întregime.

Relația botezului cu apa și a botezului cu Duhul Sfânt în legătură cu Ioan Botezătorul pare să se raporteze la Ezechiel, care deosebește și el cele două momente și raportează apa la purificarea prealabilă cu harul Duhului

Apa botezului înlocuia “apa curățitoare” din Vechiul Testament, cu care se stropeau la evrei, o dată cu sângele de viței și de țapi, templul, vasele sfinte, cartea legii și poporul, spre iertare și curățirea exterioară. Apa pusă în slujba Domnului și a semenilor este aducătoare de răsplată cerească.

În ceea ce privește forma botezului, ortodocșii obișnuiesc săvârșirea lui prin trei afundări, catolicii prin turnare, iar protestanții prin stropire.

II.1.1. Mistagogia și rolul botezării

Chiar dacă riturile Bisericii primitive nu ne sunt cunoscute cu precizie, nimeni nu contestă că încă de la primele cateheze ale Părinților greci, ritualul botezului a fost pus în legătură cu mântuirea.

În pofida deosebirilor dogmatice – în special privitoare la natura lui Iisus și la Treime – și a repetatelor conflicte conciliare atât în răsărit cât și în apus, începând cu secolul al IV-lea s-a afirmat o anumită unitate rituală. Într-adevăr, multă vreme intrarea catehumenilor în baptisteriu, cufundarea în cuva de botez, dispariția în apă și apoi ieșirea la suprafață au simbolizat, în chip expresiv, botezul lui Iisus, moartea și învierea Sa.

De la baptisteriu, locul botezului și al diferitelor ungeri, neofiții se îndreptau în procesiune spre biserică, după ce, la ieșirea din cuva de botez, îmbrăcaseră un veșmânt alb. Această culoare albă apare în Apocalipsă ca simbolul purității și al gloriei lui Iisus. În felul acesta, neofiții se puteau alătura în sânul Bisericii celorlalți botezați, nu numai în chip material ci și spiritual. Ei se alipeau cu adevărat Corpului lui Hristos, luând parte pentru prima dată la cuminecătura și la veghea cea mai plină de simboluri pentru mântuire, cea în care se așteaptă, se evocă și se trăiește Învierea. Ei își păstrau timp de opt zile veșmântul de puritate, până la duminica de după Paște, perioadă în cursul căreia erau inițiați în tainele credinței.

La părinții greci și orientali, de la Iustin (mort în 165) la Ioan Gură de Aur (mort în 407), de la Clement din Alexandria (mort în 215) până la Ioan Damaschinul (mort în 753), trecând pe la Eusebiu al Cezareii (mort în 340), Efrem (mort în 373) sau Grigorie de Nyssa (mort în 395), botezul nu și-a căpătat deplina semnificație decât în dualismul scufundare/ieșire din apă, completat prin crismație, adică ungerea sub formă de cruce în diferite locuri simbolice ale corpului.

Părinții bisericii n-au pregetat să folosească anumite valori precreștine și universale ale simbolismului acvatic: cărora le-au adăugat semnificații noi, legate de existența istorică a lui Hristos. Pentru Tertulian apa a fost prima în care

“s-a aflat Duhul Sfânt, care o socotea pe atunci mai presus de celelalte elemente. Din această apă dintâi s-a născut viul, așa că nu este de mirare că la botez apele dau naștere vieții. Toate felurile de apă, datorită vechii însușiri pe care au avut-o încă de la început, iau așadar parte la taina sanctificării noastre, o dată ce numele lui Dumnezeu a fost rostit deasupra lor. Îndată ce acest nume a fost rostit, Duhul Sfânt coboară din ceruri, se oprește deasupra apelor pe care le sfințește cu prezența sa, iar acestea, astfel sanctificate, capătă la rândul lor puterea de a sfinți. Ceea ce putea vindeca bolile trupului vindecă acum sufletul; ceea ce aducea mântuirea pentru o vreme aduce acum viața veșnică.”

Chiril din Ierusalim (mort în 382), fervent apărător al credinței din Niceea contra arianismului, a dezvoltat acest dualism în catehezele sale:

“Asfel în scufundare, ca în noapte, voi nu vedeați nimic, dar la ieșirea din apă vă găseați ca în prima zi. Și în aceeași clipă mureați și vă nășteați; această apă mântuitoare a fost mormântul vostru, și mama voastră.”

El a reamintit și semnificația apirituală a crismației:

“După ce El (Iisus) s-a îmbăiat în apele Iordanului și a pus apele în contact cu Dumnezeirea sa, El a ieșit din apă și atunci s-a produs venirea substanțială a Duhului Sfânt asupra Lui, asemănătorul coborând asupra asemănătorului.”

“Omul vechi” moare prin imersiune în apă, dând naștere unei ființe noi, regenerate. Acest simbolism este minunat redat de Sfântul Ioan Gură de Aur, care scrie, cu privire la multivalența simbolică a botezului:

“El este moartea și mormântul, viața și învierea. Când ne cufundăm capul în apă, ca într-un mormânt, omul vechi este îngropat cu totul; când scoatem capul din apă, se ivește omul cel nou”.

Interpretările date de Tertulian și Sfântul Ioan Gură de Aur se potrivesc perfect cu structura simbolismului acvatic. În valorizarea creștină a apelor intervin însă unele elemente noi legate de o “istorie”, și anume istoria sfinților.

Urmează valorizarea botezului ca repetare a potopului. După Iustin, Hristos, ca un alt Noe, ieșit învingător din mijlocul apelor, a ajuns conducătorul unei rase. Potopul închipuie deopotrivă coborârea în adâncurile mării și botezul.

“Potopul este așadar un lucru împlinit de botez. Tot așa cum Noe înfruntase Marea Morții, care nimicise omenirea păcătoasă, și scăpase cu viață, cel botezat coboară în apa botezului ca să înfrunte Balaurul mării într-o luptă pe viață și pe moarte, din care iese învingător”.

Pentru Chiril, “botezul nu înseamnă doar spălarea de păcate și binecuvântarea prin credință, ci și un antitypos al Patimilor lui Hristos”.Goliciunea la Botez are și ea o semnificație rituală și metafizică în același timp: “vechiul veșmânt de stricăciune și păcat este îndepărtat de cel botezat, tot așa precum făcuse și Hristos, îmbrăcându-l cu veșmântul lui pe Adam după păcat”, iar cel botezat se întoarce la neprihănirea dintâi, la condiția lui Adam înainte de a fi alungat din Rai.“O, minunăție!scrie Chiril. Erați goi sub privirile tuturor, și nu vă era rușine.Pentru că fiecare dintre voi era asemenea primului Adam, care se afla gol în Rai, fără să se simtă cuprins de rușine”.

Act purificator, scufundarea totală în bazinul de botez semnifica abandonarea păcatului, părăsirea de sine, părăsirea lumii. Scufundarea însemna absorbire, înmormântare: neofitul trebuia să se recunoască în Iisus, îndeosebi în patimile și în moartea anunțate de Iisus Însuși și descrise în Evanghelii.

De această trecere prin apă depindea mântuirea, produsă de harul Sfântului Duh și de credința catehumenului, căci din bazinul aidoma unui mormânt, omul ieșea în lume pentru o viață nouă, divină sau supranaturală, asemenea vieții celui care înviase. În elaborarea ideologică a acestui sacrament, mântuirea corespundea tainei morții și a învierii lui Iisus.

În plus, după moartea lui Iisus îngăduie răscumpărarea oamenilor, învierea sa, anunțată de El Însuși prin semnul lui Iona, și aparițiile sale, cărora le-au fost martori discipolii și apostolii, au întemeiat credința bisericească afirmată de către Scriptură. În fapt, învierea lui Iisus este, în predica apostolică, mai ales în cea a lui Pavel, garanția învierii tuturor oamenilor. Ea certifică veracitatea întrupării divine într-un om, ea atestă că acest om, Iisus Hristos, unsul lui Dumnezeu, este într-u totul viu. Prezența Lui mântuitoare este cea care însuflețește Biserica, adevărat “Corp al lui Hristos”.A intra în Biserică prin ritul botezului însemna deci nu numai a dobândi iertarea greșelilor (Fapte 2,38), a fi cufundat în moartea Domnului (Romani 6,4), dar și a accede într-un anumit fel la viața veșnică (Corinteni 13,4).

“Cel ce va crede și se va boteza se va mântui.”

(Marcu 16,16)

“De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu.”

(Ioan 3,5)

Apa de botez, moștenitoare, în elaborarea sa rituală, a practicilor religioase de purificare ale iudaismului, îndeosebi a imersiunii rituale, tevila – îndeplinea profeția lui Ezechiel:

“Și vă voi stropi cu apă curată și vă veți curăți de toate întinăciunile voastre și de toți idolii voștri vă voi curăți. Vă voi da inimă nouă și duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră și vă voi da inimă de carne.”

(Ezechiel 36,25-26)

Mai mult decât atât – și fără îndoială că aici se află aspectul novator al ideologiei mântuirii – botezul semnifică eficacitatea sângelui salvator, printr-o asociere a sângelui cu apa. Apa, care se preschimbă în vin la nunta din Cana și vinul, care simbolizează în mai multe rânduri sângele lui Iisus, sunt ca niște contrapuneri față de temele vechi despre sângele care pecetluiește legământul cu Dumnezeu, despre sângele jertfei oferite lui Dumnezeu. Acestea sunt temele apostolice reluate de către liturghie, după care sângele este o apă care spală, iar botezul anunțat fiilor lui Zevedei ( Marcu 10,38) este un botez cu sânge. Pe retablul din Eifurt (secolul al XII-lea), Hristos se ivește din apele cerești, cu o carte în mână. Sângele care țâșnește din coasta Sa cade sub formă de ploaie pe pământ.

Tema botezului cu sânge a apărut adesea în lista martirilor din primele veacuri și până la sfârșitul Evului Mediu. Într-un anumit mod, circumcizia, cerută laolaltă cu botezul în primele timpuri ale creștinismului, a putut contribui și ea la ideea purificării prin sânge: “circumcizia inimii” a înlocuit, într-adevăr, tăierea împrejur a cărnii, purificare care pecetluia prin sânge legământul cu Dumnezeu; iar botezul, socotit ca un echivalent al tăierii împrejur și recuperând funcțiile de legământ și de integrare, a constituit una din temele recurente ale patristicii latine.

În formele actuale cele mai răspândite ale botezului – prin turnare sau stropire – metafora morții și a învierii nu mai apare într-un mod atât de expresiv ca în botezul prin scufundare, dar cuvintele care însoțesc gestica asigură și ele mântuirea; formula trinitară, multă vreme pricină de polemici, a ajuns în cele din urmă să precumpănească: “Te botez în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”, declară oficiantul.

Pătrunderea divină în această purificare doar omenească, teofania, a avut loc în clipa când Iisus a ieșit din Iordan. Deschiderea cerurilor, pogorârea Duhului sub forma unui porumbel, amintesc de legămintele biblice (cel dintre Dumnezeu și Noe), dar și de revelații, precum cea a lui Dumnezeu către Moise sau către profeți; fac însă trimitere și la viziunile profeților, ca aceea a lui Ezechiel. Mai ales o frază:

“Tu ești Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit”

este cea care, în cele trei istorisiri evanghelice, consacră atât divinitatea lui Iisus cât și filiația sa din Tată. Această filiație, ce amintește de hotărârea lui Dumnezeu despre care vorbește psalmistul și de cântecul robului pomenit de Isaia, face explicit caracterul mesianic al botezului lui Iisus. Pentru evrei, hotărârea lui Dumnezeu era aceea pe care trebuia s-o urmeze Israel, David sau Solomon, “unși de către Dumnezeu”:

“Domnul a zis către Mine:«Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut! Cere de la Mine și-Ți voi da neamurile moștenirea Ta și stăpânirea Ta, marginile pământului».”

(Psalmi 2,7-8)

La Isaia, alesul lui Dumnezeu era cel care va primi duhul mântuitor:

“Iată Sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, Întru Care binevoiește sufletul Meu.Pus-am peste El Duhul Meu și El va propovădui popoarelor legea Mea”

(Isaia 42,1)

Pentru evangheliști, în clipa în care Fiul omului – cum este adesea numit și cum se numește El însuși – își îndreaptă gândul către cer, printr-o mișcare inversă și complementară, Duhul lui Dumnezeu coboară către El. A fost nevoie de iluminările lui Ioan la Patmos, de gândirea lui Pavel și de un șir de comentarii patristice pentru a lămuri scena care a devenit temelia Dogmei încarnării și a Treimii.

Locul botezului, Iordanul, loc de mai multe ori simbolic în istorisirea ebraică, a jucat un rol important în ideologia mântuirii și în practica botezului – grupuri de neofiți erau botezați în Iordan, în fluviile cu apă curgătoare și în mare. Dar chiar și natura apei, folosită și astăzi la botezuri, rămâne legată de această scenă evanghelistă a transfigurării și a crismației, care, de altfel, continuă să fie înfăptuită în ritualurile răsăritene.

Numai ritualurile dezvoltate în cursul istoriei în fostele provincii bizantine, în Asia Mică, în Mesopotamia și în țările slave, perpetuează atât crismația cât și imersiunea. Aspersiunea nu-l atinge în mod fizic pe fiecare participant la botezurile colective din secolul al XX-lea, în Africa. Dacă luăm în considerare toate acestea, se pune întrebarea dacă nu cumva este eficace, înainte de toate, natura însăși a apei.

Cu excepția ritualurilor protestante, apa pentru botez este o apă sfințită, agheasmă, adică o apă care a fost supusă unor operații simbolice diverse, precum epicleza, insuflarea, infuzia de “mir” sau de ulei sfânt, cufundarea repetată a lumânării de Paște, ca și sfințirea cu semnul crucii. Această apă binecuvântată face trimitere nu numai la procesul de îndepărtare a răului, de lepădarea de satana, pe care îl cere ritualul botezului catolic și ortodox, ci și la invocarea Duhului cu șapte daruri, așa cum este el anunțat în Isaia, acolo unde se vorbește despre ivirea “regelui drept”.

La copți, armeni, ortodocși, etiopieni și sirieni, unde ritualul botezului se practică încă printr-o (triplă) imersiune – în special pentru copii – se procedează totdeauna la diferite ungeri cu “mir” sau cu ulei sfințit. La începuturi, aceste oncțiuni erau efectuate numai de către episcop, singurul care putea boteza; ele sunt amprente care consacră împlinirea imersiunii în moartea și învierea lui Hristos, evocând totodată parfumul ceresc al celui uns de către Dumnezeu, preot, profet și rege în același timp. Oncțiunile pe frunte și pe trup, care preced botezul, sunt asociate cu invocarea Duhului asupra celui care va fi botezat, asupra apei care va îngădui noua naștere și adopțiunea filială. În ce privește ungerile de după botez, ele sunt confirmarea botezului; o rugăciune specială care celebrează darurile Duhului însoțește fiecare ungere pe frunte, pe ochi, pe urechi, pe nări și pe gură, pe palme și pe piept, pe spate și pe picioare.

Un extras dintr-un minunat poem al lui Efrem, compus în aramaică pe la mijlocul secolului al IV-lea, subliniază în ce fel fiecare imagine cheamă pe alta și arată că, din metaforă în metaforă, noi elemente – naturale, de asemenea – devin semnificative, totdeauna într-un registru de corespondențe posibile:

“Untdelemnul este prietenul Sfântului Duh și instrumentul său, el l-a urmat ca un ucenic.

Prin untdelemn, Sfântul Duh își imprimă pecetea pe oile sale, la fel ca inelul care își imprimă pecetea pe ceară; în același timp, pecetea ascunsă a Duhului este imprimată de către untdelemn pe trupuri, atunci când omul este uns la Botez și când i se face la botez semnul crucii. Cu untdelemn sfânt sunt unse, pentru a fi purificate, trupurile întinate; atunci ele sunt lesne albite.

Ele coboară în apă, murdare de greșelile lor, dar ies apoi pure, asemenea copiilor.

Căci botezul devine pentru trupuri ca un al doilea sân[…]

Preoții ajută acest sân la a doua naștere, iar ungerea o precede. Sfântul Duh este purtat pe valurile sale. O cunună de leviți o înconjoară[…]

O, sân al cărui altar alăptează și hrănește copii!

O, copii care, în loc de lapte, vă hrăniți de îndată cu o pâine desăvârșită”.

Laptele este cel al Bisericii, mama care își alăptează nou-născutul, acela care s-a născut din nou prin botez și duh; pâinea este cea a Împărtășaniei, hrană spirituală a noului botezat care, de aici înainte, face parte din trupul lui Hristos.

“Mirul”, care continuă a fi turnat în apa de botez, este alcătuit la sirieni din balsam, simbol al naturii divine a lui Iisus, și din ulei de măsline, simbol al naturii omenești. În Biserica armeană mirul conține treizeci și șase substanțe aromate diverse; în compoziția untdelemnului nou intră și puțin din cel vechi. Se perpetuează astfel tradiția care susține că primul ulei a fost binecuvântat de către Hristos și a fost adus în Armenia de Apostoli. Trupul uns cu acest untdelemn se înmiresmează cu “credința ortodoxă”, păstrată în Biserică asemenea unui parfum.

Apa de botez este simbolică pentru ideologia mântuirii, acest simbolism fiind întărit prin articularea gesturilor și cuvintelor și printr-un cod de referințe implicite. Cufundarea/ieșirea din apă, ca și ungerea sfântă produc la credincios un rezultat în raport cu simbolistica lor: mysterion-ul, proiectul lui Dumnezeu care s-a manifestat în Iisus (Romani 16,25-26), vizibil atunci pentru martori, apostoli sau discipoli, s-a vădit după aceea în taina care îl reprezintă și îl reactualizează.

La penticostali ca și la baptiști, la metodiști ca și la adventiștii de ziua a șaptea, astăzi credinciosul nu este botezat prin imersiune decât după ce a “mărturisit” credința sa în Iisus Hristos.

Adesea la protestanți are loc o “prezentare la templu”, care înlocuiește botezul nou-născuților. În bisericile presbiteriene în care se practică botezul copiilor, adolescenții sau adulții confirmă mai apoi legământul lor printr-un rit de imersiune. Pentru toți protestanții, botezul este în chip esențial, legământul celui botezat cu Hristos și o practică socială care permite legătura cu ceilalți creștini. Purtătorul mântuirii este acest legământ și nu apa în sine și nici ungerea:

“Ceea ce anunță botezul, împlinește Sfântul Duh[…]; el este cel care ne conduce în împărăția sa”.

De altfel, aceasta este, împreună cu Cina, singura taină pe care protestanții o recunosc.

Fie că este rit de legământ sau practică eficace de mântuire, botezul, în toate formele sale, trebuie să fie însoțit de o formulă sacramentală; astfel, botezul n-ar fi decât o spălare sau o purificare materială. În creștinism, transformarea lumii sensibile – în cazul de față, apa – este în funcție de întruparea Cuvântului. Simplificarea ritualurilor, economia de semnificanți – obiecte, cuvinte, gesturi, muzică – conduc la reducerea sau la uitarea sensului, cât și la abstracție. La rândul său, aceasta este un izvor de reînnoiri ale simbolurilor, ca și ale practicilor. Însă în toate cazurile, botezul ca act inițiatic este o relație, un schimb care se întemeiază pe același nucleu de sensuri pentru toți creștinii. Dacă în botez acționează cu precumpănire proprietățile de diluare sau de regenerare, aceste virtuți ale apei, comune în fond multor culturi și religii, nu capătă sens decât în ansamblul sistemului simbolic.

În fapt, niciodată apa folosită nu este o apă naturală, ci una prelucrată, mărturie a unor structuri de gândire proprii societăților creștine.

II.2. FORME ALE APEI

Întrucât lumea creștină a recurs adesea la creativitate în dinamica ei misionară nu surprinde faptul că potențialitățile simbolice ale apei au variat de-a lungul timpurilor și locurilor.

Chiar dacă în fiecare an se mai fac încă botezuri în Iordan sau în alte locuri, a căror reputație de sfințenie a fost confirmate de istoria religioasă sau practica populară, se pare că aceste cazuri, deși spectaculoase, sunt vasc.

De fapt, încă din primele secole, imersiunea afost repede circumscrisă la un spațiu și la o arhitectură specifice – baptisteriul – care corespundea practicii sociale și ideologiei botezării.

Inițial, independent de biserică sau de bazilică, uneori chiar situat departe de un centru urban important, baptisteriul s-a apropiat în cursul veacurilor de complexul eclezial, apoi i s-a alăturat și, în cele din urmă, a fost integrat în biserică. Când imersiunea, practicată pretutindeni până în secolul al XIII-lea, a fost înlocuită prin turnare sau stropire, fântâna de botez sau “cristelnița” a devenit aproape unicul loc al botezării.

Aceste schimbări, pentru care a fost nevoie de multă vreme și care au fost influențate, la fel ca și arhitectura bisericilor, de transformări sociale și politice, permit să se observe aici mutația simbolisticii mântuirii.

II.2.1. “Apa vieții”

Prin asociere cu senzația de răcoare ce apare la manifestarea sa, Kundalinii este numită adeseori “apa vie” sau “apa vieții”, atât în scripturi, în “Biblie” mai ales, cât și în tradiția gnosticilor, a templierilor etc. și, de asemenea, în folclorul diferitelor popoare.

Oscar Cullman a notat în legătură cu expresia “apă vie”(ύδωρζων) că acest cuvânt putea să aibă patru semnificații. În sens profan el desemnează apa de izvor, în opoziție cu cea stătătoare. În sens ritual, el desemnează apa botezului. În sens biblic, el îl desemnează pe Dumnezeu ca izvor al vieții. În sfârșit, în sens creștin el simbolizează Sfântul Duh.

În ziua Învierii “pe orice munte înalt și pe orice deal mare, vor fi râulețe și pâraie de apă, în ziua măcelului groaznic, când turnurile vor cădea. Și luna va străluci ca soarele, iar soarele va străluci de șapte ori mai mult, ca lumina a șapte zile…” (Isaia 30,25-26). În această frază sintetică, Isaia asociază apa vie cu Realizarea Sinelui (Învierea), cu Sahasrara (muntele/dealul înalt), cu transcenderea canalelor laterale (Soarele și Luna), cu lumina și cu numărul șapte ce indică chakrele.

Apa vie este în Vechiul Testament un simbol al lui Dumnezeu ca izvor al vieții. Astfel, proorocul Ieremia spune: “…pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au părăsit…”. Cântarea Cântărilor vorbește de fântâna cu apă vie (ύδωρζων) într-un sens fără îndoială simbolic: “În grădină-i o fântână, un izvor de apă vie și pâraie din Liban”(4,15). Această apă vie desemnează la Ezechiel și la Zaharia efuziunea escatologică a vieții lui Dumnezeu.

Simbolul apei vii există și în Noul Testament. Nu întâmplător el apare la Evanghelia după Ioan. Prima oară îl întâlnim cu prilejul minunii inaugurale săvârșite de Iisus la nunta din Cana (Ioan 2,6-7). Numărul șase indică chakrele, până la Agya inclusiv. Momentul preschimbării apei – nu în “vin” cum greșit s-a interpretat, ci în “apa vie” a lui Kundali – desemnează deci realizarea sinelui, care marchează debutul minunilor înfăptuite de Hristos (Ioan3,5), (Ioan 4,14), (Apocalipsa 22,1).

Ioan citează fraza lui Hristos:

“Iar în ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii – Iisus a stat între ei și a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit.”

(Ioan 7,37-39)

În acest pasaj apa vie constituie un simbol al Duhului Sfânt.

Prin “apa vie” se mai înțelege învățătura Evangheliei, harul Sfintelor Taine și darurile Duhului Sfânt care s-au revărsat la Cincizecime peste Apostoli și Biserică, așa zisele harisme. Prin această “apă vie” se ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu cel în Treime, la trăirea în strânsă comuniune cu El și la viața veșnică. Iisus S-a arătat prin “apă și prin Duh”, căci

“Duhul, apa și sângele mărturisesc despre El pe pământ.”

(I Ioan 5,8)

Despre apa vie se vorbește și în Coran. “Dumnezeu trimite din ceruri apă și înviează cu ea pământul…Întru acestea sunt semne pentru poporul ce aude.”

“În grădinile plăcerii (Eden)…pe la ei umblă bieții nemuritori cu ulcioare și potire și cu un păhar de la izvor. Nu-i va durea capul de aceasta și nu se vor îmbăta”.

“Acolo este un izvor numit Salsabil…Și când privești, vezi acolo plăcere”.

“Ei vor fi aruncați într-un râu la intrarea în rai, numit Apa Vieții…Aceia vor ieși afară asemenea perlelor…și apoi vor intra în rai.”

În prima carte a lui Rumi se relatează întâmplarea în care Aisha, tânăra soție a profetului, a remarcat o ploaie care nu uda veșmintele acestuia, care i-a spus atunci:

“O, femeie cu inima pură!…Dumnezeu a revelet ochilor tăi puri ploaia Celui Nevăzut. Această ploaie nu vine din nori”.

Potrivit tradiției islamice, părintele poporului arab, Isma’el, împreună cu mama sa Agar, au băut apa vie din puțurile Zam-zam aflate lângă Mecca.

“Atunci i-a deschis Dumnezeu ochii și a văzut o fântână cu apă…”

(Fac 21,19)

Enoh se referă și el la apa vie. Astfel, păcătoșilor li se spune: “veți fi masacrați pentru că voi nu v-ați potolit câtuși de puțin setea din izvoarele vieții”. “Deasupra acestor izvoare, au văzut un loc care nu era nici boltă deasupra, nici pământ dedesubt și nu era nici un pic de apă”, subliniind astfel caracterul subtil al acestor “izvoare”.

Zoharul arată că izvorul suprem care luminează toate lămpile este un izvor ale cărui ape nu încetează să curgă. Asocierea între apa vie și lumină este specifică manifestării energiei Kundalini.

În procesele alchimice se menționează “aqua permanens”.

Edmond Bordeaux-Szekely a cercetat în biblioteca secretă a Vaticanului și în cea a Habsburgilor o serie de manuscrise eseniene, pe care le-a publicat sub numele de “Evanghelia Eseniană”. În încheierea celei de a patra și ultimei cărți a acesteia, sub titlul “Râuri sfinte” citim următoarele: “Ați ajuns în interiorul ultimului cerc, în secretul secretelor ce există cu mult înainte de vremea lui Enoh. Acum veți descoperi cele trei râuri sfinte și mijlocul de a le trece; astfel vă veți scălda în lumina cerească și veți cunoaște tot ceea ce nu puteați decât să visați. La ora dinaintea răsăritului soarelui…veți intra în sfântul râu al vieții… Și când veți îmbrățișa Copacul frate, râul sfânt al vieții vi se va răspândi în timp, iar puterea sa vă va face să fremătați…Veți deveni atunci Copacul Vieții ce-și afundă rădăcinile în inima râului sfânt al vieții…Pătrundeți în râurile sfinte ale acestei vieți…intrați în Împărăția Tatălui ceresc și deveniți una cu El”.

La sumerieni, zeul suprem An avea “apa vieții veșnice”. Într-o aripă a palatului de la Mari (2000 î.d.Hr) este reprezentată zeița fertilității ținând în mâinile ridicate un vas din care izvorăște “apa vieții veșnice”. La rândul său, Isis era “zeița Arborelui Vieții”, oferind “apa nemuririi”.

În Talmud stă scris: “Cel Sfânt, binecuvântat fie El, a spus:«Turnați apa dinaintea Mea la Sărbătoare»”. Vom vedea că și hindușii își venerează divinitățile turnând la picioarele zeilor apă.

Se știe că peștele îl reprezintă pe creștin în simbolica antică creștină. Această legătură apă-pește este anterioară creștinismului. Goodnough a arătat locul pe care-l avea în arta evreiască, unde apa era reprezentată bogată în pești și unde peștele înseamnă reînvierea. Apa vie este aceea în care sunt ființe vii. Astfel prezența peștilor în apă înseamnă faptul că e vorba de apa vie.

Un fragment al înțelepciunii presocratice, aflat pe una din tăblițele de aur găsite în secolul al XIX-lea în nordul Italiei, menționează un izvor “a cărui apă rece își prinde cursul din lacul Mnemosynei, iar înaintea lui stăteau străji. Atunci dă glas: «Sunt fiu al Pământului și al Cerului înstelat, prin urmare obârșia mea este cerească. Aceasta însă o știți chiar voi…» Ei îți vor da să bei din izvorul zeiesc, și îndată vei sta la loc de frunte, dimpreună cu ceilalți eroi”.

II.2.2. “Agheasma” de la Bobotează

Teologii afirmă că ritualul botezului, instituit de Hristos, ar fi fost preînchipuit de botezul acestuia de către Ioan Botezătorul. Creștinii sărbătoresc “botezul Domnului”, așa-zisa Bobotează, la 6 ianuarie. Sărbătoarea este însoțită de solemnitatea sfințirii apei la fântână sau la râuri, după obiceiuri diferite. Apa “sfințită” este considerată că ar avea însușiri miraculoase. Ea ar curăți de păcate, de boli, cu ea se stropesc încăperile de locuit și grajdurile de animale. Apa de la Bobotează se păstrează de către cei ce cred în legenda “puterii apei sfințite” pentru întreg anul. Sunt însă tot mai puțini cei ca își pot închipui că “agheasma” de la Bobotează ar fi în stare să vindece bolile. Reprezentanții religiei pretind că apa sfințită nu se alterează și că deci agheasma, datorită forței divine, poate fi păstrată ca apă curată, cu efecte vindecătoare. Este adevărat că apa curată, luată pe ger, într-un vas curat și bine astupat se păstrează multă vreme fără a se altera. Apa, ca și oricare alt produs organic, se strică datorită bacteriilor, ce descompun bacteriile de substanță organică.

Pe de altă parte, sunt folosite pentru sfințirea apei vase de argint sau cruci de argint, ce sunt introduse în apă.

Argintul și proprietățile lui erau cunoscute și folosite încă din antichitate în Egipt, în India, în Persia. Împăratul vechilor perși Cirus (558-529 î.e.n), în timpul campaniilor militare, păstra apa pentru soldații săi în vase de argint.

Încă din evul mediu, alcătuirea cu sare a agheasmei a devenit specifică liturghiei latine: într-adevăr, ea necesită o exorcizare dublă, a sării dar și a apei.

Agheasma nu există la protestanți, dar imaginile apei și abstracția botezării rămân totuși expresive, îndeosebi la curentele baptiste și evangheliste, la care tradiția vetero-testamentară este cvasi-permanentă. Se știe cu ce vehemență a combătut Luther obiceiul care constă în a binecuvânta apa, precum și obiceiul de a folosi apa pentru a exorciza și a vindeca bolnavii.

În celelalte biserici, agheasma, stropită sau turnată, continuă să joace un rol destul de important, atât în liturghia oficială cât și în adaptările populare, care și-au întemeiat referințele pe simbolul agheasmei. Contactul cu apa – fie și numai cu câteva picături – îl trimite pe credincios la o întreagă rețea de corespondențe care au țesut, de-a lungul multor veacuri, urzeala expresiei simbolice.

II.2.3. Vindecări miraculoase

Unii reprezentanți ai religiei au plăsmuit multe povești despre “vindecări miraculoase” ca efect al unor ape “sfinte”. Dar toate s-au dovedit a fi fost născocite numai pentru ca să aducă multe beneficii. “Sanctuarul de la Lourdes” oferă exemplul cel mai elocvent în această privință. Ca dovadă a importanței ce se acordă “băii sfinte”, oamenii de afaceri ai Vaticanului au luat treburile acestea din mâna episcopatului francez și le-au încredințat unei instituții speciale, create de Sfântul Scaun, care se interesează îndeaproape de toate sursele de venituri existente în Lourdes, de la hoteluri și restaurante, până la vânzarea suvenirurilor și amuletelor.

La Lourdes e un izvor unde sănătoșii curioși și bolnavi fac pelerinaje pentru a bea și a se spăla cu apă. Se spune că acolo în 1858 Maica Domnului ar fi apărut de optsprezece ori unei fetițe de 14 ani – Bernadette Soubirous. La a treia apariție, Maria ar fi spus copilei: “Veniți la această fântână să beți apă și să vă spălați”.

Nici apa de la Lourdes și nici un alt izvor căruia biserica i-a pus firmă cu reclamă mistică n-au putut dovedi nimic cu privire la miracolul unor pretinse puteri supranaturale.

II.2.4. De la “mistere” la Taina Împătășaniei

Împărtășania este socotită ca principala “taină” a religiei creștine. Se afirmă că împărtășindu-se, credincioșii “sunt eliberați de păcate și li se asigură fericirea veșnică în ceruri”.

Atunci când cina a ajuns să ia forma ritualului euharistiei, vinul era înlocuit cu apă. Iustin Martirul, cunoscut apologet creștin, scriind către 140 e.n., arată cum diaconii distribuiau credincioșilor pâine și apă, considerându-le ca fiind carnea și sângele lui Hristos. Se știe că euharistia (recunoștință, binecuvântare, în grecește) perpetuează jertfa lui Hristos, mort pentru mântuirea omenirii. Împărțirea pâinii și a vinului constituie o chemare la adevărata hrană, aceea care îngăduie unirea cu Domnul și care asigură viața veșnică:

“Dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărată mâncare și sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el.”

(Ioan 6,53-56)

În ritualul roman, potrivit doctrinei transsubstanțierii, se săvârșește o adevărată taină, deoarece, cu ocazia celebrării, pâinea se preschimbă în trupul lui Hristos iar vinul – în sângele Lui. Cele două sunt hrana spirituală a credinciosului căruia, dacă se împărtășește, i se administrează ostia. Fiecare euharistie este pomenirea “trupului dat pentru voi” și a “sângelui vărsat pentru voi”(Luca 22,19-20), semn al legământului nou și al iertării păcatelor. Dacă sângele mielului pascal a îngăduit izbăvirea poporului lui Israel din Egipt, sângele lui Hristos, noul miel al lui Dumnezeu, asigură mântuirea tuturor.

Vinul este deci în celebrarea mesei un semn deosebit de semnificativ și după locuri și după epoci, el este (sau a fost) rezervat adesea numai pentru împărtășirea preoților.

Când este prezentat vinul și este celebrat în fața tuturor, preotul amestecă apă cu vin; însă nu este agheasmă, ci apă naturală – iar acest amestec este cel care acționează în împărtășanie. Cele două elemente își răspund, într-un raport simetric. Apa simbolizează omenirea însetată, vinul – divinitatea lui Iisus. Într-adevăr, dacă cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat în Iisus Hristos(Ioan 1,14), El a venit în calitate de Fiu al lui Dumnezeu să ia parte la omenire pentru a o mântui. În schimb, cele câteva picături de apă care sunt amestecate cu vinul semnifică participarea omenirii la divinitate, într-o comuniune imediată. Se face astfel trimiterea și la altă rețea de imagini, aceea a rănii din coastă din care se scurge apă și sânge, simboluri între altele ale dublei firi, omenească și divină, a lui Iisus.

În Bisericile din Orient, împărtășirea credincioșilor se efectuează de cele mai multe ori sub forma pâinii și a vinului, nu sub forma numai a ostiei, cum se procedează în catolicism. În schimb, acesta folosește totdeauna un amestec de apă cu vin pentru “abluțiuni”, adică pentru purificarea potirului de împărtășanie, amestecul fiind încărcat de sensuri pentru preot. La ortodocși se toarnă apă clocotită (zeon) în potir, după frângerea pâinii, semnificând astfel, și aici, fervoarea și căldura “credinței plină de Duhul Sfânt”.

Un șir de elemente, ca sarea, untdelemnul, balsamul, vinul, folosite laolaltă cu apa, intervin pe rând într-un registru de referințe și de sensuri, care contribuie să aducă ceva concret într-un sistem abstract; în definitiv, însă, structura rămâne aceeași. Dimpotrivă, purificarea în riturile care foloseau odinioară apa naturală are tendința să dispară astăzi. În acest început de secol XXI, este nevoie ca apa să fie culturalizată, făcută vie printr-o operație în întregime simbolică, pentru ca ea să fie recunoscută drept creștină în exprimarea semnelor comune pentru toți credincioșii.

CAPITOLUL al III – lea

MESAJUL ABLUȚIUNILOR

III.1. PURITATEA CORPULUI

Din Fez până la Cairo, din Istambul până la Ispahan, sau din Karaci până la Djakarta, în toate țările islamice, pretutindeni unde sunt practicate cele cinci rugăciuni legale, se repetă același spectacol: cel care se roagă, stând o clipă în picioare, își înclină capul și bustul, apoi se apleacă, se prosternează cu fruntea la pământ, după aceea se îndreaptă, înainte de a se așeza, pentru ca să se prosterneze din nou.

Această gestică neschimbată, metaforă a naturii și pedagogie a spiritualității a fost precedată dimineața de o purificare amănunțită a corpului. Iar în miezul spațiului cultural, bazine, fântâni și țâșnitoare permit o nouă atingere trecătoare a corpului cu apa – repetiție simbolică sau împlinire a dorinței de puritate.

Puritatea fiind, potrivit Profetului, “jumătate din credință”, abluțiunile necesită tehnici și griji speciale, care au fost codificate încă de la redactarea primelor hadith, în secolul al II-lea al hegirei. Acest hadith, povestiri care relatează despre atitudinea sau spusele lui Mahomed atunci vând predica, au fost răspândite fie de către martori – care l-au văzut sau l-au auzit pe Profet sau pe însoțitorii lui – fie de către personaje respectabile din generațiile care au urmat morții Profetului. Înmănuncherea acestor hadith, numită sunna-drum servește drept călăuză practicii musulmane: din ea decurg reguli ale uzuanțelor și precepte de morală, precum și amănuntele practicilor rituale.

III.1.1. “Salat” – rugăciune

La fel ca și rugăciunea, purificarea rituală care o îngăduie, oferă o relație pertinentă de corespondență între natură și om. Astfel, mișcările astrelor reprezintă fundamentul ciclului complet al oficierii rugăciunii (rak’a). Tocmai în cursul acestui ciclu, trupul credinciosului evocă, rând pe rând, munți, animale și plante. Statul în picioare, qiyam, care marchează începutul acestui ciclu, are drept referință statura semeață a munților; dar omul se concentrează asupra punctului de pe pământ pe care îl va atinge cu capul atunci când se va prosterna. Fiecare salat (rugăciune) contribuie la mlădierea trupului, modelând totodată spiritul și sufletul. Fiecare schimbare de postură, punctată în slujba colectivă prin formularea Allahui akbar – “Dumnezeu este mare” – dă gestului autonomia și gestul său, pretinzând concentrarea unei conștiințe treze, în timp ce imnurile și textele coranice, recitate în gând ori cu voce tare, slăvesc puritatea lui Dumnezeu și îndeamnă și pe credincioși spre înalțarea spirituală:

“Credincioși!Amintiți-vă de Dumnezeu, pomenindu-l mereu și cântați puritatea Lui, dimineața și după-amiaza”.

Dar în special abluțiunile “curate”, simple și repetate în cursul zilei, sunt cele care fac posibilă alăturarea tentațiilor materiale și moderne cu aspirațiile spirituale. Într-adevăr, fiecare etapă a abluțiunilor, ca și vorbele care le însoțesc, corespund exigențelor de puritate preconizate de către Profet. Fiecare membru este asociat cu posibilitatea unei întinări fizice sau spirituale, prihănire care urmează să se producă sau deja s-a produs. Aceasta înseamnă că spălarea riguroasă a diferitelor membre și organe nu se bazează doar pe grija de curățenie, de igienă sau de confort material, ci este atât proiecția simbolică a serviciului religios cât și evocarea obiceiurilor și preferințelor Profetului.

Impuritatea ușoară, hadat, sau cea majoră, djanaba, contractată spontan și firesc ca urmare a umorilor și a nevoilor trupești, dispare mulțumită riturilor purificatoare. Numai îndeplinirea exactă a riturilor de apă, purificare simplă, wudu, sau spălarea neîntreruptă a întregului corp, ghusl, permite rugăciunea, adică comunicarea directă cu Dumnezeu. Noțiunea de puritate, ta’hara, stabilită de către legiuitori, distinge în chip foarte precis diferitele elemente care pângăresc din punct de vedere religios.

Aceste rituri, învățate din copilărie, dau o direcție, un sens special experienței comune și înlesnesc mai ales precizarea și integrarea purificărilor obligatorii ulterioare sau cazuale: cele din cursul pelerinajelor la locurile sfinte sau cele necesare cu prilejul nașterilor, al riturilor funerare, al convertirilor.

Practicile riturilor legate de izvoare, de puțuri sau de fântâni, ca și cele în legătură cu ploaia, deși au fost condamnate cu regularitate în cursul istoriei, fiind considerate superstiții, persistă și în epoca contemporană și întăresc, prin permanența lor ireductibilă, sistemul purificării, care dă un sentiment de siguranță.

Imaginile apei, care revin mereu și sunt adesea împrumutate din Biblie, ca, de altfel, și imaginile purității, au fost vehiculate printr-un vocabular specific, în limbile diverselor populații islamizate. Spre deosebire de ceea ce se observă în creștinism, aceste imagini n-au dat loc la figurări plastice, dar s-au exprimat mai ales în arhitectura religioasă. Mesajele teologice și mistice s-au tradus în piatră. Marii făuritori ai artei musulmane, arhitecții moscheielor, ai bazinelor pentru abluțiuni, ai grădinilor moghole, ca și ai hammam-urilor, au știut să adapteze rezervele de apă disponibile la practicile rituale și spiritualitatea generală: este ca și cum problema, niciodată rezolvată, a lipsei de apă ar fi generat o dinamică perpetuă de creativitate.

III.1.2. Sacralizare și impuritate

Abluțiunile, fie că sunt etape dintr-o țesătură de referință, fie că sunt simple gesturi ale cotidianului, stabilesc o demarcație materială între profan și “sacrat”, între natură și supranatură. Potrivit Coranului, Profetul se purifica și intra într-o stare specială, pentru a putea căpăta mai lesne revelația divină sau “coborârea”. Tradiția subliniază aceasta prin surata “El s-a acoperit cu o mantie”, clasată printre primele cinci “coborâri”. Auzindu-l pe îngerul Ibrail, vestitorul cuvântului divin, Mahomed s-a refugiat pe lângă femeia sa, Khadija, cerând să fie acoperit cu o mantie și să fie stropit cu apă:

“Tu, care te-ai acoperit cu o mantie

Scoală-te pentru a vesti,

Slăvește-l pe Domnul tău,

Purifică-ți veșmintele,

Îndepărtează-te de tot ce pângărește”.

De altfel, prilejurile de a se purifica și primele forme de abluțiuni au fost schițate de către Profet în cursul altor surate:

“Voi care credeți, dacă vreți să vă faceți datoria de a vă ruga, atunci spălați-vă fața, și mâinile până la cot, treceți-vă mâna pe cap și pe picioare până la glezne. Dacă sunteți în stare de impuritate, atunci purificați-vă”.

A se purifica nu constă numai în a-și pregăti intrarea în starea de sacralizare, pe care omul o înfăptuiește grație rugăciunii, chiar în locul și în clipa în care acesta începe, ci și a se spăla de orice impuritate. Iar impuritatea, conceptualizată și definită legal prin subtilități ale legiuitorilor islamului, s-a pretat la o înțelegere imediată, întrucât această noțiune cuprindea adeseori aceleași date în multe religii și societăți tradiționale.

Individul afectat de impuritate ușoară îi este interzis să atingă Coranul, să practice salat, să se rotească de șapte ori în jurul Kaabei când face pelerinajul la Mecca. Pentru djanaba se adaugă alte interdicții: interdicția de a recita Coranul sau de a pătrunde într-o moschee, fie doar pentru a o străbate. La femei, menstruația și lehuza interzic continuarea postului sau a pelerinajului, dar nu împiedică citirea Coranului. Deci, este vorba de interdicții care se referă la desfășurarea riturilor religioase legale, dar a căror valabilitate încetează, de îndată ce purificarea a devenit efectivă.

Toate aceste interdicții, minuțios discutate și catalogate în decursul secolelor, continuă totuși să fie dezbătute de către teologi și legiuitori, în timp ce credincioșii, în ansamblu și într-un chip mai prozaic, se orientează după suma pentru abluțiunile purificatoare.

Pentru ca starea de impuritate să înceteze, este necesar ca abluțiunile wudu, ghusl sau tayammum să fie practicate cu scopul de a redobândi puritatea indispensabilă pentru riturile religioase.

Pentru fiecare țară sau regiune islamică, istoria apei se împletește atât cu credințele în însușirile izvoarelor cât și cu practicile hammam-ului sau cu igiena contemporană: practici heterodoxe, obiceiuri locale, rămășițe locale sunt adesea integrate în tiparul practicii legale a abluțiunilor.

Fie că sunt folosite pentru înlăturarea murdăriilor sau pentru predarea practicilor de igienă, abluțiunile au ca finalitate dobândirea de către credincioși a stării de puritate necesară spre a putea îndeplini riturile religioase.

Dar interdicțiile care urmează murdăriile, ca și abluțiunile care le anihilează fac parte dintr-un sistem de puritate comun întregii lumi islamice. Pentru a pricepe acest sistem, trebuie examinate, o dată cu abluțiunea și celelalte elemente da care ea depinde sau sau care sunt consecința ei: acte, cuvinte, referințe implicite sau explicite. Abluțiunea este un discurs, iar corpul este limbajul său.

III.1.3. Numește-mă printre cei care se purifică bine

A te purifica înseamnă să înlături murdăriile firești ale corpului, impurități perceptibile, dar independente de controlul omenesc. După cum trebuie purificate veșmintele murdărite tot astfel trebuie spălate orificiile corpului, locuri unde se produc aceste murdăriri. De asemenea și membrele ale căror capacități sau funcții pot duce la încălcarea “normelor” sau “recomandărilor” coranice. Omul poate abuza de mâna care scrie, de capul care cugetă, de brațul care apucă armele, de gura care vorbește, bea și mănâncă, de nasul care simte mirosurile, de urechile care ascultă, de picioarele care îl fac pe om să se rătăcească.

Deci apa care spală impuritățile fizice va contribui, prin aceasta, și la purificarea morală. În fapt, impuritatea morală, mai puțin perceptibilă decât impuritatea fizică, poate fi totuși stăpânită. Opoziția dintre exterior, adică ceea ce este vizibil și ceea ce este interior, ascuns, spiritual, este micșorată de ritualul care urmărește puritatea credinciosului în rugăciune.

Purificarea grecilor antici, înainte și după jertfe, se obținea prin lustrări (spălări cu apă curată sau sărată).

Purificarea credinciosului începe prin mulțumiri adresate lui Dumnezeu pentru că i-a dat mijloacele cu care să se purifice. Ea continuă prin formularea intenției – b-ismi-Allahi (“în numele lui Dumnezeu”). Fiecare abluțiune este repetată de trei ori. La fel și gesturile rugăciunii, gesturile abluțiunii au fost și ele ritualizate, atât la șiiți cât și la sunniți. La sunniți, cele patru școli ortodoxe se referă la tradiții diferite de hadith; cu toate acestea, abluțiunile îndeplinite de către Profet rămân modelul inițial.

Întâi sunt spălate mâinile, căci ele vor servi la spălarea celorlalte membre. Oricare ar fi divergențele dintre școli, partea de sus a corpului este totdeauna spălată înaintea celei stângi.

Abluțiunea feței – care, în cursul prosternării atinge și ea solul – se însoțește de invocări care se referă la expresii eshatologice din Coran:

“Doamne albește-mi chipul în această zi a judecății de pe urmă, în care vor fi albite fețele prietenilor Tăi și înnegrite fețele dușmanilor Tăi”.

Gura și nările sunt clătite înaintea spălării capului și urechilor, pentru care invocările sunt pozitive:

“Învață-mă științele folositoare și fă-mă să aud cuvântul Tău și cuvântul trimisului Tău.”

Pentru abluțiunea picioarelor constatăm din nou sistemul de opoziție de la spălarea mâinilor. Pentru piciorul drept se spune ruga: “Doamne, întărește-mi piciorul pe punte în ziua în care vor fi puternice picioarele dușmanilor Tăi”; ea face aluzie la ziua judecății de pe urmă. În schimb, rugăciunea pentru piciorul stâng, mai puțin valorizat, evocă răul: “Doamne, întărește-mi picioarele pe Punte în ziua în care se vor poticni picioarele dușmanilor Tăi”. Puntea este aceea care îngăduie intrarea fie în Paradis, fie, dacă aluneci de pe ea, în infern.

Aceste abluțiuni “curente” se efectuează destul de repede și pot avea loc la fântânile situate adesea în curtea unei moschei sau în apropierea așezămintelor religioase. Dimpotrivă, abluțiunile intime au loc în particular; de altfel, acestea trebuie să se facă pentru ghusl încă înainte de a-și declara intenția de a se purifica ca și cum aspectul eminamente moral al invocării ar trebui să apară ca separat de celelalte etape purificatoare:

“Doamne, purifică-mi inima de fățărnicie și ferește-mi sexul de mârșăviile păcatului carnal”.

Prin fățărnicie se înțelege aceea a necredincioșilor sau a celor ce se prefac a crede, dar nu-și conduc viața după islam. De altfel, funcția morală a abluțiunii apare și în formula care încheie orice ritual purificator: “Numește-mă printre cei care se căiesc cum trebuie și numește-mă printre cei care se purifică așa cum trebuie. Eu caut iertarea Ta și mă pocăiesc aproape de tine”.

“Dumnezeu iubește pe cei care se purifică bine”, repetă Coranul. Aici puritatea este înțeleasă ca aceea a unui trup spălat potrivit ritualului și care se va sacraliza în rugăciune. Răspunzând ca un ecou abluțiunii cel care se roagă invocă purificarea la începutul rugăciunii: “Curăță-mă de păcatele mele așa cum este curățat veșmântul alb de ceea ce l-a murdărit. Spală-mă de păcatele mele cu apă, cu zăpadă și cu grindină”.

E scris ca sufletele păcătoșilor să se adune pe fața apelor, iar apa să le ducă spre apa Sâmbetei.

Intrarea în sacralizare are nevoie nu numai de un trup purificat, dar și de un loc purificat. Fie că rugăciunea este publică, fie că este particulară, spațiul este delimitat. Covorul de rugăciune permite să fie înscrisă în chip material propria-i sacralizare într-un spațiu colectiv, care însă nu este totdeauna un sol de moschee stropit cu apă. Delimitarea mentală se leagă însă de spațiul aflat în fața sa, pe care cel ce se roagă l-a curățat în prealabil, fie și numai în chip simbolic și l-a marcat printr-un obiect. Să ne gândim la bățul conducătorului unei caravane, pe care acesta l-a înfipt în nisipul deșertului și care semnalează locul unde el comunică cu Dumnezeu. Sacralizarea ocupă și un timp; acest timp nu poate fi tulburat și este circumscris de obiectul și de corpul înclinat în postura pentru rugăciune (rak’a).

Aici se află unitatea sacralității: în acest corp purificat prin abluțiuni, în acest spațiu și în acest timp, marcate printr-un semn. Un hadith pe care maeștrii sufi îl citează adesea proclamă: “Salat este ca un șuvoi de apă binefăcătoare, care curge pe la ușa fiecăruia dintre voi; [omul] se scufundă în el de cinci ori pe zi”.

III.1.4. Individ și colectivitate

Granița între starea profană și sacralizare, pe care, cu prilejul rugăciunii (salat), o stabilesc abluțiunile, este de un ordin deopotrivă spiritual și material.

Astfel, și ritualul abluțiunilor a devenit un proces de sacralizare. De aceea el este recomandat și atunci când o persoană se pregătește să atingă un Coran sau să sângereze un animal destinat consumării. Prin analogie, același ritual a permis, de-a lungul secolelor, să se dea expresie liberă unor practici care se bazează în parte sau în totalitate pe acest model de purificare. Este vorba, în primul rând, de așa-numiții stâlpi ai credinței practicați de imensa majoritate a credincioșilor, apoi, de riturile vieții de fiecare zi, și, în sfârșit, de practicile mai puțin oficiale, dar la fel de generalizate în specialitatea lor locală sau etnică.

Astfel, inaugurând o jertfă urmată de un prânz colectiv, în cursul pelerinajului la un sfânt, la o peșteră, la un arbore, diferite rituri de apă prilejuiesc exprimarea sacralității, chiar dacă aceasta nu este reglementată în asfel de cazuri de normele legii religioase sau dacă ea îmbracă unele forme neobișnuite de misticism.

Pentru a sesiza funcția apei în aceste diferite practici religioase, trebuie amintit că, de cele mai multe ori, credinciosul nu are la îndemână, acasă, apa curgătoare pentru a-și efectua abluțiunile. Aducția de apă curgătoare datează încă de puțină vreme în cele mai multe țări islamice și se întâlnesc mai ales în orașe. În abluțiunile rituale constatăm o sistematizare a gesturilor și vorbelor, care gospodărește economia de mijloace, dar lărgește totodată amploarea sensului.

La vremea de apoi, are să pice apa după pământ. Este apă și în cer, la Dumnezeu, că din aia ne plouă.

Apa, element prețios, deoarece este rar și costisitor, înscrie faptul religios în practica socială. De la construcția a ceea ce se numește midha, sala de abluțiuni a primelor moschei omeyqade din Siria, până la hammam-urile de astăzi, trecând prin băile fortărețelor abbaside din Ifriqiya, sacralizarea se înscrie într-o structură colectivă.

Într-adevăr, găsim săli de abluțiuni în marile moschei, în mănăstirile fortificate, în școlile superioare unde sunt găzduiți studenți, în edificiile ce adăpostesc confrerii religioase și chiar în apropierea edificiilor care comemorează amintirea unui personaj deosebit de evlavios.

Arhitectura este cea care, mai ales, a marcat cu pecetea ei diferite etape din trecut ale cuceririi islamice. Atât în regiunile aride sau semi-deșertice, pe tărâmurile mediteraneene cât și în țările musonului, cuceritorii și-au manifestat credința printr-o artă care o proclamă, răspunzând totodată și nevoilor cultului și ale riturilor. Dacă absența apei constituie o problemă, atunci dărnicia unora și-a găsit expresia în palate cu grădini răcoritoare, iar rațiunea altora s-a manifestat prin rezervoare și fântâni publice necesare pentru crearea orașelor. Dar, pretutindeni, moscheea este expresia însăși a islamului.

La alte fântâni, “oamenii sunt dornici să-și apropie buzele pentru a bea, atât de mult farmec și frumusețe găsesc aici”; o apă curgătoare străbătea oratoriul lui Omar ben’ Abd-al-‘Aziz, dar ca și numeroase bazine pe care călătorul interesat le descrie cu admirație, ea nu mai părea să fie folosită pentru abluțiuni.

Apa necesară pentru abluțiuni, considerată ca absolut necesară unei moschei, este prezentată încă de la începuturile arhitecturii musulmane. Ulterior, modelul unei curți cu bazin sau cu fântână s-a regăsit nu numai în arhitectura religioasă, ci și în arhitectura civilă. Multă vreme, caravanseraiuri, hanuri (cartiere sau orășele au fost construite în careu, având în centru o fântână). Chiar și în casele sau clădirile mai noi, camerele sau apartamentele se deschid spre o curte interioară, sub cerul liber, dotată cu un puț sau o conductă de apă directă. Pretutindeni, distribuția apei a reprodus modelul religios inițial, al cărui obiectiv a fost de purificare.

Fie că a fost impusă din afară de către rit, madhab, sau a fost conceptualizată dinăuntru de către credinciosul însuși, noțiunea de purificare rituală implică în chip material curățenia, iar în mod spiritual rugăciunea. În aceste condiții, ea influențează toate practicile culturale, inclusiv pe acelea ale laicilor. De aceea lipsa apei în propria casă, cel puțin în cantitate suficientă, a contribuit la crearea unui spațiu colectiv, hammam-ul care, în epoca contemporană, rămâne atât un loc de convivialitate cât și de purificare.

III.2. AXIOLOGIA APEI

Apa, unealtă de purificare, îngăduie, în cursul rugăciunii, coregrafia corpului: prin repetatele rak’aat (înclinări) este purificat metaforic corpul întinat de murdăriri pământene, dar și corpul metonimic al cosmosului. Acest model de purificare și sacralizare în rugăciune se regăsește în toate riturile. Unele rituri, cum este pelerinajul și cele prilejuite de moarte, necesită și ele abluțiuni rituale, în care practicile de apă au rol important. Altele, cum este zakat, milostenia legală, fără să conțină un rit de apă, au o valoare purificatoare care face trimitere, implicit, la aceeași rețea de imagini. În ghemul alcătuit din împletirea obiceiurilor cu solicitările moderne, funcția purificatoare a apei este supusă unui sistem de gândire propriu islamului, care reflectă concepțiile despre lumea de apoi și imaginile coranice.

III.2.1. Ape permise, ape cerești

Legea islamică, shari’a, recunoaște trei feluri de ape: apa curgătoare, a fluviilor, a canalelor și a cursurilor de apă; apa puțurilor săpate de mâna omului; în sfârșit apa izvoarelor naturale, chiar și cele amenajate.

Refuzul de a împărți apa cu alții a dus adeseori la drame, așa cum s-a întâmplat în trecut.

Dar natura apelor și exploatarea lor fac să apară deosebiri între proprietarul lor și străinul care are dreptul legitim să beneficieze de ele. La fel ca și aerul și razele soarelui, oceanul aparține tuturora. A bea din marile fluvii (Tigru, Eufrat…) este, de asemenea, un drept al oricui. Dar dacă se pune problema irigării unui câmp, atunci apar numeroase condiționări. Toate celelalte ape sunt supuse unor legislații foarte complexe, proprietatea unei surse de apă implicând și proprietatea harym-ului său, zonă rezervată, analogă cu haram-ul locurilor sfinte.

Iordanul este tipul însuși de apă vie, acela al fluviului care curge; și semnificația sa se accentuează încă în contrast cu Marea Moartă. Iordanul devine în mandeism numele oricărei ape de botez. Or, el este denumit “marele Iordan al apelor vii”.

Legiuitorii au precizat ce este o apă permisă. Ei au adăugat gheața și zăpada categoriilor de apă pe care le cunoaște coranul (ploaie, mare, izvor, puț). Iar întrucât apa de purificare este totuna cu apa de băut, noțiunea de impuritate în ceea ce privește apa este foarte complexă. Problemele de impuritate ale unei ape care urmează a fi folosită la purificare au fost adesea rezolvate prin subtilități care se referă mai curând la volumul apei decât la natura ei sau la ceea ce ar putea-o face impură. Într-adevăr, potrivit unui hadith, dacă apa în care turmele se îmbăiază sau în preajma căreia trăiesc are un volum echivalent cu doi qlel, ea nu este considerată impură. Așa încât apa conținută într-un rezervor cu volum mai mare decât această măsură poate fi folosită purificare dacă nu și-a schimbat culoarea, mirosul și gustul, chiar dacă ea cuprinde murdării. Astfel, bazinele pentru abluțiuni situate în apropierea moscheilor au aproape totdeauna un volum mai mare de doi qlel.

La fel stau lucrurile în țǎrile musonului, unde nu existǎ cursuri regulate de apǎ și unde se păstrează apa de ploaie în cisterne, bazine sau rezervoare. În fapt, Coranul vorbește tocmai despre ploaie, despre această “apă cerească”, precizând că ea are pretutindeni virtuți speciale.

“Ploaia se face, că Dumnezeu sloboade vine din ceri și ia apă din mare și din iazuri, care se preface în ceri, în nouri și plouă. Acele sunt vinele lui Dumnezeu; și Dumnezeu are vine ca și noi, dar noi nu le putem videa. Vine are și pământul, că ține apă în el.”

În Coran apa este semnificată în chip ambivalent. Termenul matar, ploaie, precum și verbul matara, a ploua, sunt folosiți totdeauna într-un context negativ și la figurat, cuprinzând astfel ideea a ceva foarte violent. Acești termeni indică o ploaie funestă – de foc, de pietre – care distruge fie orașe ca Sodoma, fie pe asocianți (cei care nu sunt monoteiști), fie pe cei care, refuzând islamul, au fost pedepsiți de către Dumnezeu.

Dimpotrivă, registrul lui ma (nume masculin, ca și matar) este pozitiv și mult mai general. Termenul indică aproape totdeauna apa “cerească”, pe care Dumnezeu o trimite ca pe o binefacere. Doar în câteva cazuri, când este vorba despre apă clocotită, termenul ma este asociat cu gheena, fiind astfel opus apei curgătoare, incoruptibilă și mereu proaspătă a Grădinii. Tot astfel, atunci când ma este prezentat ca instrument al morții: ma îl face să piară, la potop, pe Faraon sau pe fiul lui Noe.

Dar apa cerească, ma, corespunde mai ales ploii și efectelor de fertilizare și fecundare ale acesteia. Cel mai ades sunt repetate ca exemple efectele apei cerești: uedul (sărăcăciosul și temporarul curs de apă din deșert) umflat de șuvoaiele ploii torențiale care preschimbă râpele aride și reînvie pământul uscat, ce se acoperă cu grădini și fructe. Apa cerească, în ciclul său regenerant, adapă și face să trăiască oameni și turme.

Iar aceste rezultate sunt semne de “gânduri bune” pentru oamenii cărora le acordă milostivirea sa prin această binefacere. Prozaica și dramatica lipsă de apă din regiunile în care s-a născut și în care s-a răspândit islamul a condus până la rituri de intercesiune și până la rogațiuni (invocări prin care se solicită ceva). Ele se bizuie pe de o parte pe sunna iar pe de altă parte pun în evidență o creație culturală originală.

Toate rugăciunile rogatorii legate de lipsa ploii, de secarea râurilor și izvoarelor au un ritual înrudit cu cel săvârșit în general de către imam: schema ansamblului ritualic este cea a rugăciunii de Aid, însă inversată: nu sunt folosite parfumuri, nici straie de sărbătoare. Dimpotrivă, hainele sunt vechi. Exigența pomenirii prezenței lui Dumnezeu (dikr) este cuprinsă în două surate: “Cel Prea-înalt” și “Vălul”, care sunt citite de către imam. Temele fatalității, ale purificării și ale Grădinii din lumea de apoi sunt opuse celei a gheenei și a foametei, oferind astfel subiect de reflecție pentru predica ce urmează. În general, imamul cheamă la pocăință, la repararea actelor de nesupunere față de Dumnezeu și îl invită pe credinciosul care o dorește colectivitatea: “Stropește-ne cu o ploaie, izvor al îndurării și nu cu o ploaie izvor de chinuri, de nimicire, de nenorocire și distrugere”.

Apele creatoare sunt în legătură cu tema apei vii, prin aceea că ele produc ființe vii. Acesta este un aspect caracteristic al tipologiei baptismale. Deja Tertullian scrie:

“Primele ape primiră poruncă să dea naștere ființelor vii…ca să nu fie prilej de mirare faptul că în botez apele produc încă viață”.

Pretutindeni apa face parte din ritualurile de convivialitate și s-ar putea regăsi originea principalelor rituri în diferitele exegeze coranice. Femeile din oazele algeriene, care se duc după apă de izvor, își pun ulciorul gol pe șoldul stâng, dar se întorc în sat cu ulciorul plin sprijinit pe dreapta. La șiiți, apa curată este lucrul cel mai de preț care poate fi oferit, setea evocând-o pe aceea a lui Husein și a trupelor sale înaintea zilei de Kerbela. Tovarășul său, Abbas, încercând să scoată apă, a fost ucis. De aceea, în Iran, fântânile publice sunt adeseori consacrate celor doi martiri, cărora li se adresează cereri de intercesiune, iar lumânările aprinse puse pe lângă aceste fântâni joacă rolul de ex-voto-uri, ca mulțumiri pentru îndeplinirea rugăminții. În Iran, ca și în Turcia sau în Maroc, cei care fac o cură cu ape și pelerinii aflați la locurile de cură asociază, în același demers, elementul mineral, care este apa, cu virtuțile sale curative: apele termale, celebrate încă din antichitatea cea mai timpurie, sunt binefaceri ale lui Dumnezeu. La fel stau lucrurile cu prilejul pelerinajului la Mecca, în care apa joacă un rol esențial, istoricizat de către tradiția religioasă.

III.2.2. Pelerinaj

Să reamintim că pelerinajul ca și dania, împreună cu rugăciunea și postul, fac parte din cele cinci obligații religioase fundamentale. Prima dintre ele, șahada, profesiunea de credință, este repetată constant, ca un lait-motiv al vieții spirituale, nu numai în cursul situațiilor rituale. Zakat, dania legală, este imperativă, și nu este îngăduită nici o întârziere în efectuarea ei, an de an. Cât privește hajj, pelerinajul pretins unui credincios, în mod normal, cel puțin o dată în cursul vieții sale, el nu se poate practica, la fel ca și postul, decât dacă musulmanului îi stau la îndemână mijloacele, atât materiale cât și fizice.

Pelerinajul, hajj, se desfășoară pornind de la și în jurul orașelor Medina și Mecca, în timpul primelor cincisprezece zile ale lunii anului lunar hagirian, lună căreia pelerinajul i-a și dat numele, adică dhu-l-Hidjdja.

Tradițiile mitice se împletesc între ele, creând un ansamblu, căruia riturile îi fixează într-un anumit chip semnificația, fără ca, totuși, această semnificație să rămână definitiv împietrită.

La fel ca și rugăciunea, pelerinajul începe prin intrarea în sacralizare, ihram. După cum se efectuează un tip sau altul de pelerinaj, hajj sau omra, sau amândouă împreună, modalitățile de sacralizare (și mai ales cele de desacralizare) diferă. Pentru a pătrunde în perimetrul sacrat, haram, și a îndeplini riturile prescrise în fiecare dintre locurile sfinte, trebuie să fii în stare de ihram, adică în sacralizare. Momentul și locurile pentru intrarea în sacralizare diferă după proveniența pelerinilor și după tipul de pelerinaj.

Imersiunea, ghusl, prin abluțiunile cu care începe, implică purificarea trupului, idee întărită atât de interdicția oricărui contact sexual în timpul pelerinajului, cât și de utilizarea apei din Zamzam pentru abluțiunile simple, precum și pentru consumul obișnuit. Zamzam, puțul sacrat, constituie deci obiectul unei vizite rituale. Grija pentru apă și pentru purificare este mereu prezentă, așa cum amintește și numele purtat de anumite etape ale pelerinajului.

Trecerea de la modul material la modul simbolic este înlesnită în pelerinaj de evocarea episoadelor care asociază apa cu binefacerile lui Dumnezeu, evocare ce are loc atât prin locurile parcurse cât și prin faptele care se desfășoară acolo.

Starea de sacralizare implică un număr de interdicții – termenul haram desemnând atât spațiul “restrâns”, sacrat, cât și ceea ce este interzis, harim. Aceste interdicții se referă în esență la corp și la sexualitate, la natură și la violență. Ele vor fi suspendate așa cum vom vedea, prin desacralizare, care va fi parțială, temporară sau finală, după tipul de pelerinaj ales.

În starea de ihram este interzisă purtarea oricărei haine sau a oricărui obiect cusut, a oricărei bijuterii sau podoabe. Bărbaților le este interzis să-și acopere capul, femeilor – să poarte un văl și să se parfumeze. Este interzisă tăierea unghiilor, bărbieritul, depilarea sau tăierea părului de pe cap. Orice contact sexual este proscris, deoarece anulează pelerinajul. De asemenea, sunt interzise acțiuni precum vânătoarea, tăierea copacilor, smulgerea florilor sau a ierburilor, ori cearta și violența. Nerespectarea interdicțiilor impune răscumpărarea prin jertfirea unui berbec și printr-un post de trei zile, însoțite de un dar care să asigure hrana mai multor săraci.

În priceperea sensului pelerinajului, purificarea, care pretinde rituri complexe, trebuie înfăptuită în integritatea sa, deoarece o eroare, un rit prost îndeplinit pot anula ansamblul pelerinajului. Marcajul simbolic al sacralizării, ca și cel al desacralizării trece prin corp. Elemente imediat percepute ca o forță naturală care nu poate fi controlată ca și plantele, trebuie să rămână ca atare, ca și cum în timpul pelerinajului, în timpul sacralizării, omul ar fi redus la stare de natură pentru a comunica mai bine cu creatorul său. Sexualitatea, valorizată în gândirea islamică, fiind însă sursă de prihănire fizică este doar întreruptă, astfel încât să nu interfereze cu acest moment privilegiat de relație cu Dumnezeu.

Riturile, oricât de contingente ar fi, contribuie la acest viitor. Desigur, apa din Zamzam este binefăcătoare în temporalitatea pelerinajului și a evenimentelor obișnuite ale vieții; dar ea servește și la purificarea lințoliului și la stropirea trupului muritor. Permanența riturilor întemeiate pe reprezentările mitice, istorice sau teologice care le garantează, conferă profunzime clipei prezente a fiecărui om, în experiența sa individuală în cadrul pelerinajului colectiv, dar și în proiectarea devenirii sale. Apa divină devine simbolul veșniciei sperate, ritul fiind suportul ei absolut necesar.

Viața materială, realizarea morală și devenirea spirituală sunt legate de asemenea în zakat, a cărui funcție purificatoare face trimitere la imaginarul grupului.

III.2.3. Milostenia purificatoare

Dania (obligatorie), ridicată de către Profet la rangul de “stâlp al islamului”, a fost multă vreme un fel de dijmă, ushr, impusă numai pentru proprietățile funciare ale musulmanilor, înainte de a fi extinsă la tot soiul de bunuri și a avea o funcție economică și politică, la fel ca orice impozit civil.

Astăzi, când fiecare stat dispune de propriul său sistem fiscal, a practica pomana purificatoare, zakat, echivalează cu a face daruri voluntare diferitelor opere de utilitate publică (spital, orfelinat, școală etc.); dar aspectul purificator al acestei milostenii rămâne însă foarte viu. O dovedește faptul că simplul credincios, după ce și-a evaluat mărimea economiilor, nu șovăie să-și dea obolul la proiecte de construcție asociate direct, în spiritul său, cu purificarea: amenajări de moschei, fântâni de abluțiuni, hammam-uri, puțuri sau pur și simplu aducțiuni de apă. Prin aceasta, el moștenește un trecut în care noțiunea de purificare, inclusă în acest impozit, a îngăduit adesea utilizarea veniturilor celor mai bogați, la realități ce permiteau mulțimii, umma, să se dedice riturilor purificatoare; metaforic, apa servește atât drept model cât și ca scop al instituției pomenii purificatoare, zakat.

În imaginile coranice care însoțesc prescripția acestei danii apar dualismul și opoziția semnificate cu ocazia abluțiunilor: dualismul dintre dreapta și stânga, dintre fericiții care practică purificarea și negatorii sau asocianții, dualismul dintre cei care vor fi răsplătiți “în viața de pe urmă mai bună, mai durabilă” și cei care vor arde.

Deci zakat poate fi perceput ca o cărare spre viața veșnică; pomana permite credincioșilor să moștenească Paradisul, “ca să fie acolo veșnici”.

Printr-o logică a darului și răsplătirii, retribuirea celui care o îndeplinește este grandioasă: purificare, milostenie și iertare de către Dumnezeu, intrare în grădinile Paradisului, sub care curg pâraie.

Prelevarea purificatoare ajută la găsirea drumului către Dumnezeu, căci a practica zakat înseamnă a preleva din bunul său, a cheltui din binefacerile lui Dumnezeu, și astfel “a respinge răul printr-o bună făptuire”.

Nu este o întâmplare faptul că, la început, zakat s-a referit, din punct de vedere fiscal, asupra pământului, a câmpului. Acțiunea benefică a apei și a ciclului său, care favorizează regnul vegetal și animal, permitea materializarea imaginii creșterii naturale, numuww, căruia i s-a putut asocia ideea de purificare. Încă și astăzi, în fiecare an, zakat se practică la finele unui alt rit considerat ca purificator, postul lunii de Ramadan.

În riturile în care apa este agentul esențial, purificarea acționează asupra trupului și însuși acest corp este punctul de pornire pentru experiența spirituală. Chiar când sunt practicate în comun, aceste rituri rămân personale, după cum personală este și murdărirea care face necesară purificarea. Totuși, acestei întinări nu i se asociază vreo culpabilizare; murdărirea se contractează “de la sine”, “firesc”.Iar idealul de puritate pentru rugăciune sau pentru pelerinaj pretinde un trup neprihănit, în opoziție cu natura sa.

Corpul purificat prin apă rămâne referința metaforică a sistemului de puritate. În el își găsește credinciosul modelul și fundamentul practicii sale sociale. Analogia îi permite, în acest fel, să aibă acces la certitudinile pe care i le asigură toți stâlpii islamului, la răsplățile pe care ei le sugerează și la mulțumirea pe care i-o dăruiesc.

Implorarea iertării în cursul abluțiunilor, existența pocăirii (condiție și metodă imperativă în toate experiențele mistice) și “purificarea prin milostenie” fac, toate, parte din același sistem de gândire.

III.3. VEȘNICIA

La capătul lumii se află apa Sâmbetei. Apa Sâmbetei de aceea necontenit fierbe și nu mai are stare, pentru că-i matca tuturor apelor…

III.3.1. Rituri de pe pământ

Apa, în același timp, mijloc și țel al practicilor purificatoare, poate fi gândită și altfel decât în termenii de eficiență materială.

Pentru convertirea la islam, prozelitul, înainte de a rosti șahada, “afirmația inimii”, trebuie să efectueze abluțiunea ghusl. La fel ca și în alte cazuri, această abluțiune rituală îngăduie trecerea la o stare nouă, de astă-dată definitivă, starea de supunere, islam, față de Dumnezeu. Această baie care marchează noua sa naștere îl proiectează în puritatea cunoașterii, a adevărului, deci îl face apt pentru prima sa invocare, pentru primul său rit religios, dar îl și spală de întinarea ignoranței sale, aceea a vieții sale de dinainte, când nu cunoștea revelația lui Mohamed, trimisul lui Dumnezeu.

În riturile funerare, abluțiunile joacă de asemenea un rol important, întrucât ele sunt legate de respectarea corpului defunct și de pregătirea lui pentru viața de apoi. În pofida variantelor, practicile pun în evidență aproape pretutindeni aceeași ideologie a învierii, proprie Coranului și dezvoltării lui în exegezele ulterioare.

Regulile purificării trupului sunt codificate. Adesea, pe lângă abluțiunea ghusl a rugăciunii, practicată de mai multe ori, se adaugă abluțiunile simple, wudu, cu griji acordate special orificiilor corpului: substanțele aromate și ierburi pecetluiesc trupul, împiedicând impuritatea și împotrivindu-se răului. Sunt răspândite parfumuri și unguente pe acele părți ale corpului care, în cursul rugăciunii, contribuie la prosternare, sujad. Pentru mistici, ale căror curente de gândire au pătruns pretutindeni în practicile obișnuite, trupul, în această poziție, ia forma inițialei mim de la mawat, moartea; în cursul primei prosternări, corpul, în forma sa creată, se stinge, fana; după aceea, dimpotrivă, în poziție șezândă, el trăiește din nou, indicând persistența, baqa, și simbolizând sufletul, care nu se stinge. A doua prosternare semnifică anihilarea tuturor contradicțiilor, fana al fana, nimicirea nimicirii.

Liturghia corpului viu este expresia dublei vieți și a dublei morți, fundamentul ascensiunii spirituale mistice. Din neant, Dumnezeu face să se ivească prima viață; această trecere terestră este urmată de a doua moarte, din care omul învie pentru a fi judecat: și atunci este a doua viață.

Raportul dintre rugăciune și trupul pregătit pentru lumea de apoi trece prin acele părți ale corpului care au îngăduit această simbolistică a morții: fața, palmele, genunchii, picioarele sunt artizanii învierii, și sunt deci supuse unei pregătiri speciale.

Relația dintre abluțiunile purificatoare din cursul vieții și abluțiunile asupra trupului mort trece astfel prin concret, prin membre. “Întoarcerea la Dumnezeu” trebuie să aibă loc cu un trup purificat, asemenea celui care a îngăduit în cursul vieții comunicării privilegiate și repetate cu Dumnezeu.

Echivalența dintre riturile pământești și imaginarul lumii de apoi se bizuie prin analogie de purificarea corpului celui decedat, purificare efectuată de către supraviețuitorul cel mai apropiat: soț, fiu, fiică. În moarte, defunctul trebuie să parcurgă un drum pe care supraviețuitorii încearcă să-l scurteze sau să-l înlesnească prin practica lor purificatoare.

Apa materială a purificării se opune simbolic imaginilor de foc din infern, pedeapsă a celor care au tăgăduit și a rătăciților. Iar însoțitorii Focului imploră de la cei din Grădină:

“O, vărsați peste noi puțină apă, sau din ceea ce vă acordă Dumnezeu”.

Concepției despre nimicirea sufletului, sau a dizolvării lui în neființă, așa cum se desprinde ea din imaginile infernului veșnic, existente în Coran, i se opune, în hadith, cea a renașterii sufletului, înviere posibilă sau probabilă pentru cei care, în infern, mai au un dram de credință. Într-adevăr, dacă purificarea fără suferință, purgatoriul, nu face parte din acest sistem purificator, în hadith, se găsesc totuși imagini de apă care, pornind de la surata Barierei, interpretează infernul ca fiind provizoriu.

O logică proprie sistemului de gândire islamic guvernează echivalențele între lumea tangibilă, vizibilă și supranaturală.

Trupul asupra căruia se săvârșesc riturile de apă purificatoare este, în real, hărăzit unei putrefacții rapide; astfel că înhumarea se face în grabă, respectându-se abluțiunile purificării, ca și cum trupul ar fi viu. Chiar și sensul acestor abluțiuni capătă o acuitate specială, deoarece părțile corpului care, în timpul rugăciunii, îngăduiau să se mimeze moartea și atingeau solul, sunt supuse unui tratament special: printr-un raport de simetrie inversă, în moarte, ele devin promisiunea învierii.

Odată ce trupul este mort și înhumat, credincioșii nu se mai preocupă decât de suflet. Domeniul supranaturii este atemporal: nu se află grabă în etapele care-l conduc pe cel defunct spre veșnicia sa. Dar acest suflet are obligația să răspundă pentru actele sale pământești, pentru acțiunile săvârșite și conduse de către membrele sau de către părțile corpului pe care apa le purifica în mod regulat înaintea fiecărei rugăciuni. Focul care nimicește sufletul și domeniul naturii în care apa este rară, li se contrapun încântările acvatice ale supranaturii, semne de renaștere sau de nemurire.

III.3.2. Grădini ale invizibilului

Credincioșii evocă necontenit apa din al-Djana, Grădina care desemnează Paradisul în Coran, probabil pentru că, în Orientul Apropiat, tuturor le sunt cunoscute deșertul și lipsa de fertilitate; focul gheenei poate fi deci lesne imaginat. În aceeași măsură, Grădina cu o mie de delicii semnifică scăparea din chingile realității…

Cu toate acestea, de la Marea Roșie până la Golful Persic, izvoarele țâșnesc din rocile poroase, uneori în plin deșert: pânze acvifere păstrate, în chip inexplicabil, sub presiune milenii întregi…

Pretutindeni unde apa este rară, deținătorii ei sunt proprietari exclusivi. De aceea nu este de mirare că imaginarul grupului justifică practicile sociale, economice sau politice în relație cu apa și că, astfel, universul acvatic al paradisului apare ca o contrapunere morală, răsplată pentru o viață conformă cu legea islamică.

În cele o sută paisprezece surate ale Coranului, imaginile Paradisului apar constant: imagini de oază, de viață extravagantă prin luxurianța florilor și a fructelor aflate la îndemână, prin răcoarea și umbra gustată în odihnă, prin soțiile de puritate pe lângă care se trece, prin apele curgătoare și curate care îl străbat. Coranul este împărțit în treizeci de părți egale ca dimensiune, fiecare dintre ele fiind obiectul unei citiri zilnice, ajzra. Citirea Coranului durează deci o lună, după care este reluată. Această repetare nu numai că fixează idealul grupului, dar și îngăduie fiecăruia să depășească sensul literal al textului și să acceadă prin alegorie la spiritual.

Astfel apa, binefacere a lui Dumnezeu, care permite orice viață, devine și semnul nemuririi, deoarece ea va fi instrumentul învierii.

Practica de a împrăștia apă pe morminte sau de a păstra apă din Zamzam pentru a stropi cadavrul sau lințoliul își dobândește întregul sens: simbolismul său este pe deplin perceptibil pentru oricine a auzit, a citit sau a recitat Coranul. Apa, dar al lui Dumnezeu, este o binecuvântare pentru pământ, pentru toate creaturile: rolul său, de preschimbare a ceea ce e mort în ceva viu în domeniul pământean, operează și în domeniul supra-naturii.

Imaginile care se repetă mereu ale “pâraielor de apă totdeauna curgătoare” din Paradis nu furnizează doar modelele morale pentru teologi; pe schema inițială, poeți, filosofi, mistici, geometri și arhitecți au dat frâu liber creativității lor.

Fântâni, izvoare, grădini au fost și sunt încă asociate cu imaginea Paradisului. La Ispahan, probabil că nu întâmplător palatul safavid , construit în 1669, se numea Heșt Bihișt, adică “Opt Paradisuri”: nenumăratele fântâni și pâraie ale șarbagh-ului au contribuit fără îndoială la această denumire.

În India, primul dintre Marii Mogholi, Baber, a introdus în secolul al XVI-lea, arta grădinilor și șarbagh-ul indomusulman, folosind sistemul anticilor sate aryas: un careu împărțit în patru părți după caste, având în centru arborele dreptății și al sfatului.

De altfel, unele nume ale grădinilor sunt fără echivoc: la Delhi, grădinile lui Șa Jaham Abad se numesc Hayat Bakk Bagh, “Grădina care dă viață”. Taj Mahal este modelul moghol neegalat al grădinii funerare, având în centru, în locul unui pavilion, un mausoleu tot atât de vast cât un palat, cu moschee, casă de oaspeți, bazin și un râu.

Grădina lui Alimar Bagh, amenajată în secolul al XVII-lea la Srinagar folosea o fântână a cărei apă era împărțită în peste o sută de canale și a cărei presiune părea a veni dintr-un fluviu: cascade, arbori fructiferi, fântâni, flori au produs uimire călătorilor europeni.

Imaginarul acvatic al Paradisului, transpun în această arhitectură sofisticată a grădinilor, arată că dominarea apei a folosit adesea o tehnică hidraulică ce alătura geometria cea mai avansată cu sistemele mistice proprii islamului. Dar același imaginar amintește și faptul că exigența purificării s-a aflat la originea introducerii de bazine și de fântâni pentru abluțiuni, precum și de hammam-uri, pretutindeni unde au fost construite moschei, pretutindeni unde s-a dezvoltat islamul.

Apa, hotar între universul terestru și universul ceresc, participă la două universuri în concepția coranică despre creație. Termenul arsh exprimă în chip concret ideea abstractă a unei structuri care depășește în întindere creația, înglobând-o totuși. Tocmai prin aceasta el face trimitere la mituri, ca și la rituri, la speculații metafizice ca și la acte care celebrează în continuare apa.

ÎNCHEIERE

De la sfârșitul secolului al XlX-lea, progresele științei și ale igienei au făcut ca apa, chiar atunci când este raționalizată, să se afle la îndemâna multor oameni. Confortul a împins pe un plan secundar semnificația purității. Funcțiile tradiționale ale apei au fost îndreptate către locurile unor mari pelerinaje, precum Lourdes sau la Mecca, ori către locurile de cură, izvoarele termale sau de thalassoterapie.

În societățile moderne, industrializate și laice, riturile religioase (în care simbolistica apei este esențială) se înfățișează adesea doar ca rămășițe ale unui trecut îndepărtat, ca mărturii ale unui folclor depășit sau ca practici impuse, deși sensul lor nu mai este totdeauna limpede.

Totuși, unele rituri profane îngăduie anumitor urme ale străvechii vrăji a apei să răzbată la suprafața concepției noastre despre lume. Înainte de a pune temeliile unei case ne adresăm și astăzi celui care știe să descopere izvoarele. Construim fântâni decorative în centrul orașelor și restaurăm anticele spălătorii. Iar atunci când verile sunt prea secetoase recurgem la specialiștii în puțuri. Destui sunt consumatorii care se lasă ispitiți de o publicitate ce laudă meritele unei creme hidratante sau ale unei ape minerale.

În fiecare cultură apa continuă să fie supusă unor modificări, dar semnificația acestora nu apare decât dacă este decriptat ansamblul credințelor și riturilor practicate în cursul istoriei sale de către grupul respectiv. De la un capăt la celălalt al planetei, în numeroase locuri, elementul mineral continuă și astăzi să fie subiect al reprezentărilor simbolice și obiect al unor ceremonii religioase.

În marile câmpii americane (Statele Unite), indienii care pretind că aduc ploaia sunt de multe ori consultați de către fermierii din Sud sau de turiști, neliniștiți din pricina unei secete prea îndelungate. Șamanul, chiar atunci când posedă unele cunoștințe despre ciclul apei și îi știe compoziția chimică, continuă totuși să transmită o comportare ce vine în sprijinul spiritualității omenești.

În Africa, riturile de apă ale triburilor Somoros, care îl venerează pe Fero, Zeul fluviu, sau riturile triburilor Dogon, exprimă o cosmogonie și o filosofie întemeiate pe credința că apa este creatoare a tot ce există. În Asia, din Birmania și până în Japonia, din Tailanda și până în China, de fiecare dată Anul Nou are propriile sale rituri de apă. Se pot constata multe asemănări între riturile de apă practicate de populații diverse. Ele apar atât în minuscule societăți africane sau oceanice, cât și în sisteme culturale comune unor milioane de indivizi, precum budismul, taoismul sau hinduismul.

În pofida similitudinilor, fiecare cultură își păstrează propriul său raport cu apa, legat de o istorie specifică. Afirmația este valabilă, de pildă, pentru hinduism care, prin mitologia sa despre apă ar putea evoca miturile sumeriene sau grecești, iar prin riturile sale purificatoare, ar putea prezenta asemănări cu cele ale evreilor din epoca celui de-al doilea Templu.

Este îndeobște cunoscut că apa continuă să joace un rol fundamental în practicile hinduiste. Occidentalul, impresionat de imaginile miilor de pelerini care se îmbăiază zilnic în Gange, sau de imaginea împrăștierii în apă a cenușii celor decedați (cum s-a făcut, de exemplu, cu cenușa lui Gandhi), poate crede că acestea reprezintă un ritual de purificare. În realitate însă, sensul acestui ritual, cu rugăciunile și cu gestica sa, cu sunetele sale și cu a sa “muzică pentru corp” nu poate fi sesizat decât prin mijlocirea unui cod de reprezentări din societatea indiană, moștenitoare a unei foarte vechi cosmogonii.

Pentru brahmani, riturile de apă foarte complexe au ca țel o purificare a corpului și a vorbirii, care poate fi înțeleasă doar în cadrul concepției lor generale despre existență. Purificarea este necesară pentru a acumula, prin rugaciune, merite care să ducă la eliberarea din ciclul dureros al renașterilor succesive.

Fluviul care purifică prin excelență — Gangele — este principalul instrument al acestei eliberări. De aceea, când are loc incinerarea, cenușa celui decedat este adunată și împrăștiată în apa fluviului, întrucât fluviul poartă totul spre ocean, iar acesta face ca tot ce fusese formă și avusese sens, deci dorință și suferință, să devină indiferent și lipsit de formă.

Ideea eliberării de moarte, în special dacă ea urmează renașterilor sau reîncarnărilor, se regăsește în multe sisteme de gândire, cum este budismul, doctrina zen, precum și în numeroase sisteme africane. Potrivit acestora din urmă, transmigrația, în scurt timp, influențează descendența: spiritul sau sufletul celui decedat renaște în primul nepot care vine pe lume.

În aceste societăți, fluviul și, cu el, lichidul de necuprins, simbolizează trecerea cosmică între două lumi, între cea a temporalității nașterii și aceea în care orice suferință este înlăturată. Traseul unui destin omenesc urmează lungimea fluviului sau își găsește capătul în străbaterea lărgimii acestuia. A ajunge pe alt mal rămâne o imagine de apă, comună multor societăți în care căutarea nemuririi este o preocupare permanentă a omului.

Apa, în calitate de principiu cosmic, rămâne deci în miezul preocupărilor ontologice ale omului. Dar chiar în interiorul unor societăți apropiate, riturile care însoțesc sau care difuzează gândirea simbolică variază considerabil.

Ele variază într-o măsură atât de mare, încât pare cu neputință să fie invocată o simbolistică unică a apei. Într-adevăr, apa este la originea multor mitologii în care, de exemplu, apa mării are adesea un statut diferit de cel al apei dulci. Nu există un popor al mării care să nu aibă în legendele sale ondine, driade, sirene și alte divinități protectoare. Tot astfel, există puține societăți în care fluvii, izvoare, fântâni să nu fi fost divinizate, sacralizate, populate cu zâne, nimfe sau duhuri. Cu toate acestea, legăturile dintre mituri și rituri apar adeseori ca foarte încurcate și de aceea este foarte greu să determini dacă mitul decurge din rit sau ritul din mit și dacă sensurile lor respective alcătuiesc o entitate.

Cunoașterea ciclului apei, descoperit în secolul al VII-lea în Europa, n-a redus în mod obligatoriu numărul practicilor magice și divinatorii, înlesnite de către traiectul misterios al apelor subterane și de proprietățile curative atribuite unor izvoare în epoca modernă, doar câțiva gânditori izolați, cum au fost Anaxagoras din Clazomene (secolul al V-lea înainte de Hristos), Vitruviu (secolul I), Leonardo da Vinci sau Bernard Palissy au susținut că izvoarele provin din apa de ploaie care străbate rocile și pământul. Presocraticul Anaxagoras, vehement criticat un secol mai târziu de către Aristotel, ajunsese chiar să susțină că, de fapt, nu există ,,creație de apă", ci că apa fluviilor, atrasă de soare, cade sub formă de ploaie. Însă timp de secole, savanții creștini au încercat să împace ipoteza (greșită) a lui Aristotel privitoare la nașterea continuă a apei, cu învățăturile Bisericii. Ba chiar și după ce au fost acceptate progresele epistemologice și științifice – și în pofida lor — pânzele freatice, ca de altfel și ploaia, au continuat să stârnească emoția și imaginația populației mai puțin informate.

Așa încât persistența, de-a lungul timpului, a unor rituri nu semnifică în mod obligatoriu permanența sensului acestor rituri, ca, de altfel, nici a mitului sau a credinței care le-au generat.

Astfel, în Franța, până în secolul al XX-lea, statuia Sfântului Martin a fost cu regularitate obiectul unor imersiuni în fântâni sau în izvoare, cu scopul de a se obține ploaia; cu toate acestea, hagiografia sfântului îl înfățișează ca străduindu-se să dezrădăcineze practicile cultului de la fântâni, practici condamnate în mod constant de către autoritățile religioase, drept rămășițe ale unor culte păgâne galice și romane.

Tot așa, în islam și în iudaism se întâlnesc obiceiuri destul de asemănătoare, având ca obiect venerarea unei fântâni sau unui izvor, apărute adesea ca urmare a bunătății unui om sfânt, “marabut”sau ,,baba" vindecător.

În Maroc, pelerinajul la aceste izvoare persistă; se adună aici în același elan de solicitare a intervenției divine pelerini, atât musulmani cât și evrei. Aceste practici au fost condamnate în repetate rânduri de către ortodoxia musulmană sau evreiască, fără a obține totuși înlăturarea lor. Până la urmă, ele au fost integrate în practici oficiale, autentificate oarecum de către istorie.

De altfel, astăzi ritul creștin al botezului este respectat mai puțin ca un rit pur religios, cât ca un vector de transmitere a unei istorii familiale, a localității sau a uneia etnice. Dacă Biserica ortodoxă, greacă sau slavă, și multe Biserici orientale au perpetuat timp de veacuri imersiunea totală a corpului, în alte locuri — în special în catolicism și protestantism — botezul nu mai figurează înghițirea momentană în moarte, care să îngăduie nașterea adevărată pentru mântuire. Valoarea apei nu mai constă în misterul său, ci în ritul care permanentizează o apartenență. De aici a urmat și extinderea dată termenilor botez sau a boteza, în limba franceză, precum și în alte limbi europene. A dispărut sensul de imersiune dat de etimologia grecească și de ritul creștin; raportul cu apa nu mai este perceput în chip clar, dar a rămas doar ideea de trecere. de inițiere, de inaugurare, de numire. Uneori elementul lichid reapare sub o altă formă decât apa: se botează cu șampanie o stradă nouă, un vapor, un edificiu public. Deci, în acest caz, ceea ce precumpănește pentru un timp mai îndelungat este mai mult semnificația socială și temporală a ritului decât sensul atribuit apei.

În creștinism, dogma, articulată în jurul adevărului lui Mesia, făcut om și mântuitor al omenirii, s-a construit și s-a răspândit grație patristicii grecești și apoi celei latine, care a comentat Noul Testament. Acesta aducea mărturia celor care fuseseră apropiații lui Mesia, martori ai vieții și morții sale, sau a celor care au primit și au anunțat “buna vestire”. În lumina acestor mărturii s-a dezvoltat o nouă interpretare a spuselor Vechiului Testament.

Botezul rezumă riturile antice de purificare și mai ales făcea evidentă ideologia mântuirii, proprie noii credințe. Grație botezului administrat de către preot, credinciosul pătrunde în taina hristică, aceea a Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu. Imersiunea care, la origine, mima moartea și învierea lui Hristos, este actul care șterge păcatul originar și asigură o viață veșnică.

Dând un sens apei pentru sacrament, ritul botezului i-a conferit virtuți speciale. În Bisericile ortodoxă și romano-catolică, apa trebuie să fie amestecată cu untdelemn, cu mir sau cu balsam, pentru a deveni eficace în simbolistica sa. Valoarea apei este foarte diferită de ceea ce se observă în islam sau în iudaism, religii în care apa este folosită în stare naturală, fără nici un fel de adaos. Astfel, în băile rituale evreiești, apa vie, curată, este indispensabilă pentru eficacitatea ritului de imersiune, tevila, dar ritul rămâne cu desăvârșire simbolic. De asemenea în islam, apa necesară pentru purificare este o apă vie sau provine dintr-un bazin de abluțiuni, al cărui volum îi garantează puritatea.

În creștinism, apa “spiritualizată” se regăsește în imaginarul lumii de apoi, în opoziție cu focul infernului sau al purgatoriului. În Evul Mediu, fluviul Edenului a devenit fântână a botezului, iar grădina Edenului, denumită paradeisos în limba Septuagintei, a devenit un parc, Paradisul, loc de odihnă și de răsplată pentru cei decedați.

Ca agent de purificare, apa marchează trecerea de la exterioritate spre interioritate, trecerea de la spațiul profan spre locul sacralizat, în sfârșit, trecerea de la timpul obișnuit la timpul sacru dincolo de multitudinea activităților sale, de diversitatea ideilor și de instabilitatea lumii, credinciosul izbutește astfel să capete noi resurse, deoarece în cursul ritului își regăsește unitatea ființei, unitatea grupului său, a poporului său, și în cele din urmă, a întregii omeniri. Deci elementul fluid, insesizabil, care aduce puritatea, fiind totuși încărcat cu impurități, este acela care, prin contactul cu trupul credinciosului, izbutește să-i reflecte imaginea condiției sale umane, imaginea naturii pe care o transcende prin spirit.

Apa domesticită exprimă biruința omului asupra naturii, biruința a ceea ce este umed asupra uscatului, biruința vieții asupra morții; însă această natură controlată trebuie să fie pusă în slujba unității divine. Prin bazinele de abluțiuni sau băile rituale, prin întreaga arhitectură a apei, manifestare cum nu se poate mai culturală, valorile apei profane sunt orientate spre o destinație spirituală.

În acest început de secol XXI, este nevoie ca apa să fie culturalizată, făcută vie printr-o operație în întregime simbolică, pentru ca ea să fie recunoscută drept creștină în exprimarea semnelor comune pentru toți credincioșii.

BIBLIOGRAFIE

I. TEXTE SACRE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994

Coranul, (traducere de S.O.Isopescu), Editura Cartier, ediția VII, februarie 2005

II. DICȚIONARE, ENCICLOPEDII

Bertholet, Alfred, Dicționarul Religiilor, Iași, 1995

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicționar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981

Comte, Fernand, Dicționar de creștinism (traducere de Cristiana Chiculescu), Editura Niculescu, București, 1999

Eliade, Mircea, Culianu, I.P., Dicționar al religiilor (traducere de Cezar Baltag), ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1995

Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995

III. TEXTE SECUNDARE

Homer, Iliada, (traducere de George Murnu), Editura Univers, București, 1979

Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Editura Sfântul Nectarie, 2003

Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1971 (1998)

Virgiliu, Eneida, (traducere de Eugen Lovinescu), Fundația pentru Literatură și Artă “Regele Carol II”, București, 1983

IV. STUDII, LUCRǍRI ȘI ARTICOLE

Adrian, Pr. Simeon, Biserica,sectele și frații mincinoși, Editura Pelerinul, Iași, 1998

Amusin, I. D., Manuscrisele de la Marea Moartă, Editura Științifică, București, 1963

Andrutsos, Hr., Simbolica (traducere de dr. Iustin Moisescu), Editura Centrului Metropolitan al Olteniei, 1995

Ankerberg, John;Weldon, John, Realitatea despre viața după moarte, Editura Agape, Făgăraș, 1997

Bachelard, Gaston, Apa și visele. Eseu despre imaginația materiei, (traducere de Irina Mavrodin), Editura Univers, București, 1995

Bălteanu, Gheorghe, Botezul și împărtășania, Editura Enciclopedică Română, București, 1969

Blaga, Lucian, Curs de filosofia religiei, Editura Fronde, Alba-Iulia, 1994

Bruhl, Lucien Levy, Experiența mistică și simbolurile la primitivi, Editura Dacia, Colecția Mundus Imaginalis, 2003

Ciaușanu, Gh.F., Superstițiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi și nouă, București, 1982

Codoban, Aurel,Sacru și ontofanie, Editura Polirom, Iași, 1998

Coman, Pr. Prof. Ioan G., Probleme de filosofie și literatură patristică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995

Cuciuc, Constantin, Introducere în sociologia religiilor, Editura Gnosis, București, 1995

Daniel, Constantin, Scripta Aramaica, Editura Științifică, București, 1980

Danielou, Jean, Simbolurile creștine primitive, Editura Amacord, Timișoara, 1998

Dorondel, Ștefan, Moartea și apa – rituri funerare, simbolism acvatic și structura lumii de dincolo, în imaginarul țărănesc, Editura Paideia, București, 2004

Dumezil, Georges, Zeii suverani ai indo-europenilor, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

Eliade, Mircea, Tratat de Istoria Religiilor, Editura Humanitas, București, 2005

Eliade, Mircea ,Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 2000

Fochi, Adrian, Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX – lea, Editura Minerva, București, 1976

Gaudin, Philippe, Marile religii:Iudaismul, Creștinismul, Islamul, Hinduismul și Budhismul, Editura Orizonturi, București, 2003

Gennep, Arnold van, Riturile de trecere (traducere de Lucia Berdan și Nora Vasilescu), Editura Polirom, Iași, 1996

George, Sergiu Al, Filosofia indiană în texte, Editura Științifică, București, 1975

Gheevarghis, Drd. Diac. Arrupalo, Grija pentru cei morți în cultul Bisericii Ortodoxe de rit sirian din India (Malabar) în comparație cu cel al Bisericii Ortodoxe de rit bizantin, în “Ortodoxia”, nr.3, 1971

Hidiroglou, Patricia, Apa divină și simbolistica ei, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

Marienescu, A.T., Cultul păgân și creștin, București, 1884

Matie, M.E., Miturile Egiptului Antic, (traducere de E.Zelter), Editura Științifică, București, 1958

Rus, Dr. Remus, Istoria filosofiei islamice, Editura Enciclopedică, București, 1994

Scripcă, Iulian, Magia modernă, robie luciferică, în “Credința Ortodoxă”, nr.1, 2001

Stan, Pr. Conf. Dr. Alexandru; Rus, Prof. Dr. Remus, Istoria religiilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Crucea în teologia și cultul Bisericii Ortodoxe, în “Ortodoxia”, nr.3, 1975

Valea, Ernest, Creștinismul și spiritualitatea indiană, Editura Ariel, Timișoara, 1996

Vintilescu, Pr. I., Liturghiile bizantine privite istoric în structura și rânduiala lor, București, 1943

Vlăduțescu, Gheorghe, Filozofia legendelor cosmogonice românești, Editura Minerva, București, 1982

Vlăduțescu, Gheorghe; Chelcea, Septimiu (coord.), Rațiune și credință, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983

Voronca, Elena Niculiță, Datinile și credințele poporului român, Editura Polirom, Iași, 1998

Zane, Iuliu A., Șezătoarea, în Proverbele Românilor, Imprimeria statului, București, 1895