Simbioza Sistemelor de Drept Contemporane
TEZA DE LICENȚĂ
Simbioza sistemelor de drept contemporane
CUPRINS
INTRODUCERE
1.CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND TIPOLOGIA DREPTULUI
1.1. Etimologia și sensurile termenului ”drept”
1.2. Căile de receptare a dreptului
1.3. Considerații generale privind tipologia dreptului
2. SIMBIOZA SISTEMELOR DE DREPT CONTEMPORANE
2.1. Caracteristicile fundamentale ale sistemului juridic
2.2. Familia de drept de tradiție romanică
2.3. Familia dreptului anglo-saxon
2.4. Alte tipuri de sisteme juridice
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Revoluția Americană a înaintat pe primul plan ideea dreptului american național independent, care ar rupe legăturile cu trecutul său englez. Adoptarea Constituției federale scrise din 1787, a constituțiilor statelor ce au intrat în competența SUA, a fost un prim pas pe această cale. Se presupunea o respingere totală a dreptului englez, iar odată cu el – a principiului precedentului și altor semne caracteristice pentru dreptul comun. Dar trecerea dreptului american în familia juridică romano-germanică nu a avut loc. Numai unele state, fostele colonii franceze sau spaniole (Luiziana, California) au adoptat coduri de tip european, care cu timpul s-au pomenit absorbite de dreptul comun.
Una din deosebirile considerabile ale sstemului de drept al SUA rezultă din structura federală a SUA. Statele din componența SUA sînt dotate cu o competență destul de largă, în cadrul căreia ele își făuresc legislația lor și sistemul de drept precedent, în legătură cu aceasta se poate spune că în SUA există 51 sisteme de drept – 50 ale statelor membre și una federală. Judecătoriile feicărui stat își exercită jurisdicția independent una față de alta și de aceea nu este neapărat condiția de respectare a hotâririi luate de judecătoria unui stat în altul.
Încă o deosebire a dreptului american de cel englez este acțiunea puțin mai liberă a regulii precedentului, instanțele superioare judiciare ale statelor și Curtea Supremă a SUA nici odata n-au fost legate de propriile lor precedente. De aici, libertatea considerabilă și capacitatea de manevre în timpul procesului de adaptare a dreptului la condiția ce se schimbă. Această comportare mai liberă cu precedentul capătă o deosebită importanță în legatură cu competența judecătoriilor americane, necunoscută judecatoriilor engleze, de a exercita controlul asupra constituționalității legilor. Dreptul controlului constituțional, folosit activ de Curtea Supremă, subliniază rolul puterii judiciare în sistemul american.
Posibilitățile mari ale influenței judiciare asupra legislației nu exclude faptul că legislația în sistemul juridic al SUA să aibă o pondere mare și să fie mai importantă decât dreptul statular în Anglia. Aceasta se datorează în primul rând existenței constituției scrise, mai corect constituțiilor, și în plus competenței legislative destul de largi a statelor, folosită destul de activ de către ele.
În dreptul statular al SUA se întâlnesc numeroase coduri, care nu sînt cunoscute dreptului englez. În câteva state acționeaza codurile civile, în jumătate din statele SUA coduri de procedură civilă, în toate coduri penale, în unele de procedură penală.
Actualitatea temei de investigație. Influențat de-a lungul istoriei de dominația colonială britanică, chiar și după unirea statelor în federatie, cele trei puteri legislativă, executivă și judiciară au fost împărțite prin Constituție între Federație și statele componente. Baza sistemului judiciar american o reprezintă tribunalele constituite la nivelul fiecărui stat și doar o mică parte din litigii au fost soluționate de tribunalele federale. Practic există 50 de sisteme judiciare, fiecare propriu statului care l-a elaborat, singura constantă fiind acordarea lor cu dispozițiile Constituției.
În SUA există două ierarhii judiciare: una federală și una pentru fiecare stat federal. Spre deosebire de alte state federale (Germania, Australia, Canada ), în care există instanțe federale doar în vârful piramidei, SUA au adoptat un sistem original, dar destul de complex. Există instanțe federale în toate statele federale și într-un anumit număr de cazuri ele pot fi sesizate în primă instanță. Instanțele americane nu sunt divizate pe domenii de drept. În principiu, toate cauzele civile, penale sau adminsitrative sunt examinate de aceleași instanțe. Căile de recurs, cu toate că numeroase, sunt limitate doar la regula de drept, sunt rare cazurile când instanțele de apel reexaminează faptele.
Scopul temei de cercetare. Teza analizează caracteristicile principale ale sistemului de drept din Statele Unite ale Americii accentuând asupra diferențelor sale cu dreptul englez și asupra caracteristicilor care îl apropie de sistemul de drept Romano-Germanic. Printre sistemele federale care sunt întâlnite în lume, federalismul american este singurul care suprapune două niveluri de guvernare în cele trei mari puteri statale: legislativă, executivă și judiciară. Și această orginalitate crează o complexitate foarte mare a dreptului.
Astfel, se analizează mai multe diferențe între dreptul american și cel englez care însă nu decurg din federalism. Mai întâi, trebuie de remarcat în acest sens că curțile de equity și-au lărgit competența în Statele Unite deoarece ele au obținut competența care în Anglia era rezervată instanțelor ecleziastice (ex: raporturi între soti, divorț, căsătorie ). De atunci, au intervenit legi noi în materiile date.
O altă diferență semnificativă este că în SUA există dreptul constituțional atât la nivel federal cât și la nivelul statelor există chiar și un control al constituționalității legilor. Primul amendament al Constituției recunoaște cetățenilor dreptul de petiție, adică dreptul de a reclama votul unei legi de către Congres. Ramuri întregi de drept sunt foarte diferite în Anglia și în SUA: dreptul muncii, dreptul societăților, dreptul bancar îndeosebi.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă. Studiul dat poartă un caracter teoretic dar și practic prin abordările diferitor noțiuni și concepte din activitatea judiciară a statelor. Problema autorității jurisprudenței sau a valorii normative a acesteia este aceea de a trata precedentul ca izvor de drept, atât din perspectiva sistemului common-law, pentru care constituie încă o trăsătură distinctă (chiar dacă,astăzi, forța acestuia nu mai este cea tradițional consacrată), cât și din perspectiva orientării noi a sistemelor de drept romano-germanic, unde se vorbește tot mai des de puterea creatoarea de drept a judecătorului (deși aici, prudența face ca doctrina să uzeze de acest termen doar atunci când califică exclusiv practica instanțelor supreme). De aceea, am considerat ca fiind necesar și oportun în acest context, a purcede la o abordare succintă, având ca obiect delimitarea aspectelor ce particularizează problematica, în cele două mari familii de drept. Așa cum am arătat, indiferent de locul pe care îl ocupă într-un sistem sau altul de drept, însemnătatea jurisprudenței nu poate fi ignorată, iar un studiu comparativ al acesteia poate fi extrem de util pentru a lămuri similitudinile de fond, ascunse adesea în diversitatea de tehnici. Este cert însă, că jurisprudența exercită o funcție compensatorieîn sistemul juridic (oricare ar fi specificul său), pentru bazinul de factură continentală, rolul său fiind acela de a da elasticitate dreptului devenit prea rigid prin legile scrise și puțin flexibile, iar pentru cel anglo-saxon, funcția sa rămâne aceea de a limita libertatea judecătorului.
Metodologia de cercetare. În realizarea investigației noastre, am abordat o paletă variată a metodologiei juridice, folosind, alături de metoda logică (analiză inductivă și deductivă, generalizare, specificare, circumstanțiere, clasificare, definiții, etc.), și metoda istorică (adecvată trasării evoluției unor concepte și principii juridice, cum ar fi sursele formale de drept, evoluția instanțelor de judecată americane, originea sistemului de common-law, ș.a.m.d.), metoda observației și metoda comparativă (între instituții juridice sau soluții legislative din dreptul englez, și respectiv, din dreptul american, cum ar fi instituția curților cu jurați, a statutului judecătorului, a instituției procurorului, etc.).
Structura tezei. Lucrarea este compusă din două capitole. Primul capitol face referință la evoluția și dezvoltarea conceptelor fundamentale a sistemului de drept de common law iar capitolul doi consacră conținutul conceptului de precedent judiciar și curte cu jurați și caracteristicile lor atât în dreptul american cât și în sistemele de drept ale altor țări.
1.SIMBIOZA SISTEMELOR DE DREPT CONTEMPORANE
1.1. Caracteristicile fundamentale ale sistemului juridic
Realitatea contemporană și dezvoltarea istorică a societății umane demonstrează că atât dreptul, cât și statul, fiecare în parte nu reprezintă un ansamblu complex și untar, autostabil, autoorganizat și autoreglat, de elemente ordonate într-o legătură reciprocă. Fiecare din ele în parte, au legitățile sale proprii de dezvoltare, care împreună cu interacțiunile interioare existente și cele dintre acestea și sistemul respectiv, alcătuiesc un întreg. Totodată, subordonându-se legilor proprii sistemului, ele formează o unitate interioară specifică, dar și interacționează cu mediul exterior, influențându-l și fiind influențat de acesta, funcționând controlat în vederea realizării unor obiective determinate.
Adică, fiecare din aceste două realități luate separat reprezintă un sistem, dar care se subordonează unui alt sistem cu un mai mare grad de generalitate. Din această cauză, fenomenul statului și dreptului nu pot fi analizate în totalitate dacă nu vom lua în considerație viziunea asupra teoriei sistemului. Conform opiniei întemeietorului teoriei generale a sistemelor, un sistem poate fi definit ca un ansamblu de elemente aflate în interacțiune. Deci, un sistem nu poate fi perceput ca pe un simplu conglomerat de părți componente, deoarece ”el se constituie ca un ansamblu de elemente în interacțiune, care depind reciproc unele de altele, cu proprietăți specifice, ca o formațiune distinctă, relativ autonomă, în raport cu altele” [24, p. 70].
Luând în vedere faptul că dreptul este un tip specific de realitate, abordarea sistemică aplicată în cadrul acestuia va dezvălui capacitățile părților componente de a intra în interacțiuni, modul cum evoluează, se dezvoltă sau se produc anumite schimbări. Dacă e să abordăm sistemul dreptului prin referință la interacțiunile interne atunci vom vorbi despre legăturile proprii obiectului, fenomenului, procesului dreptului. De exemplu, un act normativ este un sistem ce presupune legături interioare, interdependențe între normele conținute. Un act normativ este un ansamblu de norme juridice, structurat și organizat tehnico-legislativ și formulat lingvistic, edictat de autoritatea legiuitoare.
Dacă e să facem referință la legăturile exterioare, atunci acestea redau raporturile sociale, deoarece realitatea juridică nu poate fi separată de celelalte domenii ale societății, fiind influențată de acestea și exercitând, la rândul său, o influență asupra lor. Relațiile exterioare pot fi concretizate prin așa interacțiuni ca drept-morală, drept-politică, drept-religie.
Conform opiniei profesorului C.Stroe, caracteristicile generale ale oricărui sistem sunt:
Integralitatea, ceea ce înseamnă că un sistem este un întreg mai mult sau mai puțin coerent. El va poseda caracteristici deosebite pe care fiecare component al său nu le deține, adică va reprezenta ceva mai mult decât o simplă sumare a elementelor;
Relativitatea, adică fiecare sistem se caracterizează prin raporturi interioare dar și exterioare, incluzându-se în sisteme cu un mai mare grad de generalitate. Astfel, dreptul este un subsistem al sistemului social dar în același timp are subsisteme interioare cum sunt ramurile de drept;
Istoricitatea, adică fiecare sistem apare la o anumită perioadă istorică, se dezent al său nu le deține, adică va reprezenta ceva mai mult decât o simplă sumare a elementelor;
Relativitatea, adică fiecare sistem se caracterizează prin raporturi interioare dar și exterioare, incluzându-se în sisteme cu un mai mare grad de generalitate. Astfel, dreptul este un subsistem al sistemului social dar în același timp are subsisteme interioare cum sunt ramurile de drept;
Istoricitatea, adică fiecare sistem apare la o anumită perioadă istorică, se dezvoltă, se modifică sau chiar dispare;
Autoreglarea, acesta fiind o proprietate a sistemului ce presupune capacitatea de control a sistemului asupra exercitării propriilor acțiuni. Prin capacitatea de autoreglare sistemul își menține valoarea, se adaptează schimbărilor. Acest fapt îi asigură funcționalitatea optimă [24, p. 115].
Referindu-ne la abordarea sistemică a fenomenului dreptului se conturează anumite proprietăți și particularități specifice, care pot fi evidențiate și considerate ca trăsături definitorii. Dreptul ca tip de sistem este unul de natură organică care a luat naștere, se menține și funcționează pe baza a ceea ce a fost numit lege, aceasta exprimând caracterele funcționale și evolutive ale unui ansamblu structurat.
Ca sistem de tip organic, el presupune o mulțime de părți componente, care se constituie în subsistem sau sisteme, aflate în relații determinate, formând o totalitate structurală, orientată spre realizarea unor anumite finalități. Între elementele acestei mulțimi există o concordanță, fapt ce face din această mulțime o totalitate, un sistem. Din cele spuse de rezultă că în teoria dreptului analiza de sistem se poate utiliza în mai multe moduri: de exemplu, ar putea fi aplicată referitor la sistemul legislației, referitor la sistemul dreptului și chiar în privința sistemului juridic Tendințele sistemului dreptului de a realiza finalitățile sale constituie funcția sau funcțiile sistemului. Analiza sistemică a dreptului scoate în evidență următoarele caracteristici specifice acestuia:
Sistemul dreptului se caracterizează prin diferențierea (specializarea) ramurilor sale și în același timp prin integrare;
Sistemul dreptului se caracterizează prin integralitate, adică caracteristicile lui rezultă din interacțiunea dintre componente și nu din suma proprietăților acestora;
Sistemul dreptului se caracterizează prin autoorganizare, adică este dinamic și flexibil, ceea ce îi permite să se adapteze cu ușurință la schimbările sociale;
Sistemul dreptului se caracterizează prin conservativitate, ceea ce înseamnă că stabilitatea formelor sale garantează stabilitatea relativă a ordinii sociale normative;
Sistemul dreptului se caracterizează prin permeabilitate internă, adică condiționare reciprocă a componentelor sale interne și permeabilitate externă, adică sistemul dreptului interacționează cu alte sisteme sociale, nejuridice [15, p.43].
Faptul că în interiorul sistemului juridic se fac în permanență schimbări nu afectează sistemul în întregime dar confirmă caracterul său elastic și deschiderea în sistemul social. Prin esența sa, dreptul este un fenomen de o extremă complexitate aflat într-un proces evolutiv care implică permanente transformări în conținutul său normativ, modificări în conținutul și structura instituțiilor și ramurilor de drept. Acest proces evolutiv se realizează sun influența și acompaniamentul factorilor economici, politico-ideologici, culturali, sociali etc. În dreptul modern este acceptată ideea că nu poate exista o legislație veșnică, un drept imuabil care să fie dat odată pentru totdeauna. Istoria universală a dreptului evidențiază diversitatea sistemelor de drept, corespunzătoare etapelor din evoluția statului. În cercetarea sistemelor de drept, știința dreptului utilizează metoda tipologică, adică implică neluarea în considerare a diferențelor individuale, nesemnificative. Tipologia dreptului ia în considerare apartenența la un bazin de civilizație juridică și dependența de tipul sistemelor de organizare economico-socială. Astfel, plecând de la dependența dreptului de tipul sistemelor de organizare economico-socială, sistemele de drept se clasifică în: drept sclavagist, drept feudal, drept burghez, drept socialist. Potrivit criteriului apartenenței dreptului la un bazin de civilizație juridică, în dreptul comparat s-a realizat o altă tipologie, respectiv familia de drept. Familia de drept reprezintă gruparea unor sisteme juridice naționale în raport cu trăsăturile comune ale acestora. În cele ce urmează vom încerca să definim condițiile și criteriile care acționat asupra dreptului pentru a se constitui în ceea ce astăzi numim sisteme de drept contemporan. În acest sens, vom continua cu studiul asupra condițiilor istorice de apariție a cestora și cu caracteristicile cele mai deosebite ale sistemelor de drept constituite actualmente în lume.
2.2. Sistemul de drept Romano-Germanic
În panorama sistemelor de drept contemporane o importanță deosebită îi aparține marelui sistem de drept romano-germanic. Aceasta nu pentru că ar fi unul dintre cele mai vechi, dar datorită locului însemnat pe care îl are în lumea contemporană, ducând mai departe principiile dreptului roman, reprezentând un adevărat atelier în care au fost forjate mai multe concepte juridice moderne și fiind răspândit astăzi nu numai în Europa, ci și în America Centrală și de Sud, precum și în Africa.
Marele sistem de drept romano-germanic nu este rezultatul unei fuziuni dintre dreptul roman și cutumele germanice, dar atât elementul romanistic cât și cel germanic au exercitat în procesul său de formare o influență hotărâtoare [27, p. 146]. Sub denumirea de mai sus se înțelege marele sistem juridic contemporan, care include sistemele francez și german și cele înrudite cu acestea. Această denumire este convențională deoarece un număr mare de sisteme naționale nu își găsesc sorgintea în nici unul din aceste două drepturi, ci reprezintă rezultatul exportului de legislație practicat de state ce au deținut cândva întinse imperii coloniale, ca Spania, Portugalia sau Italia. Însă, această alăturare poate suscita anumite nedumeriri deoarece cei care au avut un anumit contact cu ambele lumi juridice – franceză și germană – au remarcat evidente deosebiri de mentalitate, de mod de abordare a fenomenului juridic, de terminologie și chiar de conținut al unor instituți [27, p. 147].
O analiză aprofundată demonstrează însă că deosebirile sunt departe de a fi esențiale. Cele două sisteme naționale au o bogată moștenire comună provenită din dreptul roman pe de o parte, din dreptul cutumiar germanic, care a influențat nu doar legislația modern germană, dar și cutumele franceze ce au stat la baza codificărilor napoleoniene pe de altă parte. In ambele sisteme rolul de izvor de drept permanent îl joacă legea, tendința de codificare, ilustrată de apariția codurilor civile și comerciale, tendință ce își pune amprenta pe înfățișarea istmului, reprezintă una din cele mai însemnate trăsături de unire. Deși există, unele concepte diferite, fondul major noțional al celor două sisteme este identic, în primul rând datorită faptului că ele au o origine comună. Puternica influență a dreptului roman a adus la o anumită identitate de optică la toți juriștii așa-numiți « continentali » [4, p. 39].
Autorii care au cercetat istoria dreptului european sunt de acord că momentul apariției dreptului romano-germanic se situează în secolul al XIII al erei noastre. Astfel, cum arată R.David, elementele juridice au existat și înainte de această dată. Exista bineînțeles dreptul roman care se aplica pe acest teritorii, mai existau și cutumele aplicabile peste tot în Europa, dintre care rolul preponderent l-au avut cutumele franceze și germane și odată cu trecerea secolelor s-a sintetizat și conturat un nous item de drept. Un rol deosebit în acest sens l-au avut universitățile medievale, care erau pe atunci adevărate focare ale culturii timpului. În universitățile italiene, franceze și germane marii juriști ai epocii au creat o doctrină juridică cu caracter universal.
Prima etapă a procesului de universalizare a dreptului a constituit-o evident, recepția dreptului roman, care a conferit Europei un sistem mai mult sau mai puțin unitar. După căderea Imperiului Roman Europa s-a trezit împărțită în nenumărate state care s-au grăbit să-și formeze sisteme juridice proprii, iar contribuția universităților europene venea împotriva acestei tendințe de fărâmițare prin crearea unui corp de principii și de reguli universal aplicabile. Așadar, universitățile erau înclinate să întreprindă o operă de sinteză și să apeleze la marele fond juridic pe care îl reprezenta dreptul roman, cu prestigiul și perfecțiunea sa formală, superior, incontestabil, din punct de vedere tehnico-juridic, cutumelor locale, mijloc excelent în opera de unificare națională care începuse în Germania și Italia.
Din secolul al XIII, dreptul roman dobândește pe această cale din ce în ce mai mult teren în Europa. Este unul din aspectele revenirii la dreptul roman și de transmitere a lui la popoare care avuseseră inițial alte sisteme de drept. Procesul de receptare a dreptului roman s-a lovit astfel de forța cutumei. Desigur, acestea reprezentau niște colecții de cutume cu caracter fragmentar care erau alese și sistematizate de jurisconsulți. În cadrul operei de redactare a cutumelor, autorii care făceau parte din cei mai prestigioși juriști ai timpului au apelat adesea la cunoștințele lor de drept roman pentru acoperirea lacunelor dar și-pe alocuri – pentru a corecta anumite soluții care veneau în contradicție cu principiile dreptului roman. Substanța cutumelor nu reflecta dreptul roman în forma sa clasică, ci ceea ce era denumit « dreptul vulgar », un fel de drept cutumiar format prin adaptarea simplificată a normelor dreptului roman la nevoile locale ale provinciilor. Și în această epocă sunt reflectate niște influențe greco-orientale asupra dreptului roman care au alterat puritatea ideologică a sistemului de drept. La această etapă de formare a sistemului romano-germanic au adus o influență deosebită și codificările care se înregistrau în secolele XV și XVI ale erei noastre, menite să creeze o adevărată punte între dreptul roman și cel al evului mediu pe de o parte și cel al marilor invazii a popoarelor migratoare, îndeosebi germanice, din secolele IV și V , pe de altă parte. Dintre cele mai importante codificări se poate de notat.: Edictum Theodorovici, promulgat în a doua jumătate a secolului al V-lea de Theodoric II, regele Vizigoților; Codex Euricianus, promulgat pe la 475 e.n. de regele Euric; Lex Romana Burgundiorum, promulgată de regele Gundobad (516), în Regatul Burgundiei [27, p. 149].
Aceste compilații au stat la baza receptării dreptului roman și au constituit mai târziu un material prețios pentru codificările realizate în Evul Mediu. Un rol important mai târziu a avut Corpus Iuris Civilis al lui Iustinian, care a fost receptat în estul Europei începând din secolul al IX, iar în apus din secolul al XI și care a fost adaptat la nevoile epocii și tării date. Receptarea în țările române începe în secolul al XIV-lea și a continuat până în primul deceniu al secolului al XIX-lea.
În alte țări ca Belgia și Olanda a avut loc practic o recepție totală a dreptului roman. În alte țări, această receptare a fost restrânsă pentru anumite regiuni geografice, de exemplu în Franța se deosebesc două zone bine determinate. Partea de nord est, alături de Germania era denumită „țara dreptului scris”, pa când partea de sud-vest era „țara dreptului nescris”, în care guvernau cutumele locale.
Un rol deosebit în receptarea dreptului roman l-au avut școlile glosatorilor și postglosatorilor. Primii au încercat pe marginea scrierilor clasice glose sau adnotări – adică să dea sensul exact al dispozițiilor atunci postglosatorii au încercat începând cu secolul al XIV-lea să facă dezvoltări considerabile dreptului roman și au pus noi baze ale evoluției dreptului privat cum ar fi, dreptul comercial și dreptul internațional privat. Astfel, postglosatorii au realizat opera de creație de fuziune a dreptului roman cu prevederile care își găseau originea în cutume și au creat reglementări noi, astfel creând un drept nou modernizat care era numit „usus modernus pandectarum” [31].
Cele mai serioase obstacole au fost întâlnite de postglosatori în Franța, Spania și Portugalia. Școala cea mai recunoscută în acest sens a fost Școala umaniștilor, curent care tindea nu la transformarea și adaptarea dreptului roman ci la purificarea acestuia, la înlăturarea oricărei influențe externe, la readucerea lui în starea originară.
În Portugalia și Spania, usus modernus pandectarum a fost stopat prin cunoscuta lege a „citatelor”, care impunea ca în cazurile de dubiu să se recurgă la opiniile a trei jurisconsulți: Bartolus, Baldus și Accursius. Din contra, școala postglosatorilor s-a bucurat de succes în Germania unde a fost continuată de școala pandectiștilor, care a dominat gândirea juridică germană până în secolul XIX, culminând cu adoptarea Codului civil german de la 1900 [31].
Însă, receptarea dreptului roman nu s-a oprit aici. Una din căile cele mai importante de pătrundere în Europa au fost codificările întreprinse în diferite țări europene începând din secolul XVIII. Prin adoptarea unor coduri civile au fost introduse în multe state un număr important de principii și norme din dreptul roman. Printre acestea: codul bavarez din 1756, codul prusian din 1794, codurile civile adoptate în secolul al XIX-lea (codul francez sau codul austriac, codul german din 1900 ori codurile elvețiene din 1881, 1907, și 1911).
O influență deosebită asupra formării sistemului de drept al statelor occidentale a vut-o dreptul canonic catolic. Prin „dreptul canonic” se înțelegeau două corpuri deosebite de reguli. Primul dintre ele era „dreptul divin” , care recunoșteau unor precepte izvorâte din Marea Scriptură , caracterul unor norme juridice. Astfel în Evul Mediu, împrumutul cu dobânda era interzis în toate legislațiile țărilor catolice, deoarece principiul canonic „mutuum date nihil inde sperantes” interzicea categoric dobânda [30, p. 9].
Alte izvoare ale acestui „drept divin” au fost reprezentate de așa numita „tradiție divină”, cât și de lucrările teologilor creștini din Evul Mediu. Dreptul canonic este fundamentat de următoarele izvoare principale: Sursa principală a acestuia era „Opus juris canonici”, elaborat în secolul al XVI-lea și format din îmbinarea mai multor acte normative catolice. El cuprindea Decretul lui Grațian din 1150- o compilație privată a unor monumente legislative catolice pentru a elimina discordanțele dintre acestea, apoi Decretaliile papei Grigore al IX-lea – acte normative ulterioare codificării întreprinse de Grațian, apoi era așa-numitul „Liber Sextus” sau, în franceză, „Le sexte”, o culegere de decretalii emisă în anul 1928 de Papa Bonifaciu al VII-lea, apoi veneau „Clementinele”, care reprezentau canoanele Conciliului de din 1811 și decretaliile pontificale ale papilor Clement al V-lea și Ioan al XII-lea, emise între anii 1313 și 1317, mai apoi cele numite „Extravagantes” o serie de decretalii noi, neoficiale, codificate pe la anul 1500 de juristul canonic Jean Chapouis. Un alt monument care a avut o influență deosebită asupra dezvoltării sistemelor juridice romaniste a fost Conciliul de (1546-1563) în urma căruia a fost interzisă căsătoria solo-sensu, adică prin liberul acord al părților și a fost introdusă intervenția clericului care o oficia, căsătoria fiind considerată o taină. În afara izvoarelor tradiționale, dreptul canonic catolic cuprinde și izvoare moderne, principalul izvor pe care se bazează întregul drept canonic actual este „Codex juris canonici”. Adoptat în anul 1917 de papa Benedict al XV-lea, act care ținea seama de transformările produse în moravurile societății occidentale [27, p. 151]. Deci, am putea spune că influența exercitată de Receptarea dreptului canonic catolic a avut loc în special pe două căi. În unele țări, ca și în regiunile catolice ale Germaniei, dreptul canonic a fost receptat, împreună cu dreptul roman, fără o anumită introducere formală, ca și cum ar fi același corp de reguli. În alte țări, a avut loc un urma concordatelor de Vatican cu acestea.
Școala dreptului natural a obținut în această privință succese deosebite. În primul rând ea a făcut să se recunoască că sfera dreptului trebuia să cuprindă relațiile între guvernanți și guvernați, între administrație și persoanele particulare. În acest sens dreptul roman formulase doar distincția în drept public și drept privat, dar totuși dreptul public era lăsat la o parte și cea mai mare atenție a fost acordată dreptului privat. Școala dreptului natural atrage atenția juriștilor asupra acestei probleme și către sfârșitul secolului XIX , începutul secolului XX se dezvoltă dreptul administrativ, dreptul constituțional , dreptul penal ș.a. Anume în secolul al XIX-lea, în secolul Iluminiștilor, curentul puternic al școlii naturaliste a dorit să fie pus capăt diversității existente între cutume și ca în cadrul tuturor popoarelor să se stabilească un drept în conformitate cu rațiunea și ordinea naturii înseși.
Al doilea succes remarcabil al școlii naturaliste a fost codificarea [8, p. 49]. Codificarea a reprezentat realizarea concepției menținute în toată opera de creare întreprinsă de universități. Codificarea la acea epocă era tehnica care permitea realizarea ambiției școlii dreptului natural care consta în elaborarea unui drept care să convină societății moderne și care în consecință să fie aplicat de tribunale. Codificarea a pus capăt arhaismelor și în același timp fărâmițărilor dreptului și a numeroaselor cutume existente.
Uneori se propune ideea că codificarea ar fi adus la divizarea dreptului european dar, la acest subiect trebuie de spus că dreptul care era studiat până în secolul al XIX-lea în Universități, nu era și dreptul aplicat în practică. Codificarea prin ea înseși n-a împărțit unitatea dreptului european, din contra, expansiunea codului lui Napoleon a consolidat această unitate. Mai trebuie de spus că codificarea a constituit un instrument admirabil, în Europa, și afara ei, pentru expansiunea dreptului romano-germanic. Scopul codificării la etapa dată era de a enunța principiile unui jus commune nou, adaptat la condițiile și necesitățile oamenilor secolului al XIX-lea. Codificarea realizată în secolul XIX în Franța s-a răspândit în toată Europa și a fost rezultatul operei oamenilor iluștri ca Portalis, Bigot Preameneu, Tronchet, Meleville ș.a. Ea a permis reînnoirea soluțiilor juridice și unificarea lor. Dar aceasta a adus la revenirea juriștilor la metodele glosatorilor din Evul Mediu. Un anumit naționalism juridic s-a instaurat pe parcursul secolului al XIX-lea și până cel de-al doilea război mondial. Dar dezvoltarea relațiilor internaționale, mondializarea economiei, multitudinea tratatelor internaționale și a organismelor internaționale, încearcă să atenueze, din ce în ce mai mult, acest naționalism juridic, cel puțin în Occident [8, p. 62].
Colonizarea vastelor teritorii peste mări a adus la expansiunea în afara Europei a familiei de drept romano-germanice. Iar codificarea adoptată în secolele XIX și XX a favorizat pe de altă parte această expansiune într-un număr mare de alte țări:
În America, Coloniile spaniole, portugheze, franceze și olandeze din America, stabilite pe teritorii practic nelocuite sau a căror civilizații erau gata să dispară, au acceptat în mod natural concepțiile juridice caracteristice familiei romano-germanice. La început exista pe aceste teritorii un drept foarte primitiv, dar odată cu dezvoltarea Americii, dreptul practic existent a început să se apropie de dreptul savant, adică acel drept doctrinar care era studiat în universitățile din America și apoi începând cu metropolele, a începu să se dezvolte dreptul care era conceput în coduri asemenea celor europene. Întrebarea ce persistă este de a ști în ce măsură condițiile caracteristice Americii au, bineînțeles diferite de cele europene, au contribuit la conferirea unei anumite originalități drepturilor Americii în raport cu drepturile europene ale familiei romano-germanice Astfel, se poate atesta un regim agrar foarte original care se mai menține încă în Mexic, Guatemala, sau Peru.
O altă problemă ar fi cea cu referință la unele teritorii foste colonii spaniole sau franceze care astăzi aparțin unor sisteme politice dominate de Common-Law sau sunt supuse unei influențe politice dominante a unei țări făcând parte din Common-Law. În aceste condiții s-a păstrat oare tradiția sistemului romano-germanic. Fostele colonii spaniole care astăzi fac parte din SUA (Florida, California, Nieu Mexic, Arizona, Texas etc.) au putut păstra unele instituții din dreptul colonial anterior, dar în prezent au devenit state aparținând , Quebec, Santa-Lucia și Puerto-Rica au menținut până astăzi tradiția lor și sunt supuse unui drept mixt împrumutând unele elemente de Common-Law dar menținând într-o oarecare măsură apartenența lor la familia romano-germanică [27, p. 157].
În Africa și Madagascar expansiunea familiei de drept romano-germanic a avut loc în egală măsură în Africa și Madagascar ca consecință a colonizării. În aceste țări nu exista nici un sistem de drept elaborat și structura tribală existentă în genere paraliza evoluția dreptului. În aceste regiuni a fost importată chiar și noțiunea de drept de către puterile occidentale. Statele foste colonii ale imperiului francez, Zair, Ruanda, Burundi și Somalie și fostele colonii spaniole și portugheze aparțin astfel familiei de drept romano-germanic. Insula Maurice și Seychelles, din anumite considerente de ordin istoric, fac parte din aceiași familie în pofida apartenenței lor la țările Commonwealth. Etiopia, în pofida colonizării franceze cu codul penal, codul civil, codul de comerț de inspirație franceză are o procedură penală și civilă reglementată prin coduri de model englez. Aceste particularități deosebite ar face să se creadă că drepturile din Africa ar trebuie considerate drept constituind grupuri autonome în sânul familiei de drept romano-germanice, Republica Africa de Sud a făcut parte înainte de anexarea sa de către Anglia, din familia romano-germanică. Dar dreptul romano olandez care se aplica acolo a fost pus în pericol de suveranitatea engleză și sub influența modificărilor care au avut loc s-ar putea crede că drepturile din Africa de Sud, Rhodesia, Botswana, Lesotho ș.a. ar constitui niște sisteme de drept mixte [31].
Africa de Nord însă, sub influența colonizării și influența politică sau culturală a Franței în deosebi menține legături strânse cu familia romano-germanică. În aceste țări continuă să joace un rol important în unele domenii și dreptul musulman.
Familia romano-germanică are adepți și la cele două extremități ale Asiei. Începând cu anul 1839, Turcia a căutat în modelul codurilor europene a formulă de modernizare a dreptului său. Rămânând fidelă tradiției musulmane până la războiul din 1914, ea a încercat de atunci să respingă această tradiție și a adoptat în anul 1926 Codul elvețian al obligațiilor și de atunci aparține la familia romano-germanică. Statele arabe au fost mai puțin revoluționare. Evoluția lor prin multe caracteristici se aseamănă celei a Egiptului, care a păstrat legăturile juridice cu Franța, moștenite de și care corespundeau înclinărilor lor, dar ele n-au abandonat complet dreptul musulman, ca și Turcia, dar au conservat numeroase instituții ale dreptului musulman.
Peninsula Arabă a fost supusă și ea influenței romano-germanice. Influența engleză și americană a fost puternică în Arabia Saudită și Emirate, dar legăturile petroliere au favorizat schimburile cu țările din sistemul romano germanic. Astfel, o anumită influență a apărut doar în unele ramuri de drept. Astfel, Kuweitul a adoptat un cod de comerț după cel egiptean, influențat și el la rândul său de dreptul francez. Yemenul de Sud este mai aproape de sistemul de drept socialist. O situație confuză domină în Iran și Afganistan. Și este greu de spus care instituții de drept romano-germanic, sau socialist sau o revenire la dreptul musulman sunt considerate mai pure. Un succes trecător a fost obținut de familia romano-germanică în China, însă mai apoi a fost distrus de succesul partidului comunist. Același lucru pentru Vietnam și Coreea de Nord. Legături puternice cu familia romano-germanică există în Japonia, Taiwan, Coreea de Sud iar o situație confuză domină în Cambodgia și Laos. Colonizarea spaniolă a adus Filipine în cadrul familiei romano-germanice dar ocupația americană de 50 de ani a adus la constituirea unor elemente noi de drept mixt. Sri Lanka de asemenea poate fi atribuită unui sistem mixt de drept (ca și Africa de Sud) [31].
Dacă ar fi sa facem o retrospectivă în istoria apariției și dezvoltarea dreptului în Moldova, atunci ar trebui s-o luăm chiar din cele mai îndepărtate timpuri și să menționă că fiecare epocă vine cu aportul său în constituirea dreptului în această regiune. Încă în secolele XIV-XV în Moldova se cunosc izvoare scrise și izvoare nescrise. Ca izvor nescris este obiceiul, sau dreptul cutumiar, ceea ce se numea”Voloșskii zakon” sau ”Legea Țării”. Desigur, nu toate normele din”Legea Țării” au fost înglobate în sistemul de drept al statelor românești, ci doar cele care au fost recunoscute de stat. În secolul XV în Moldova erau cunoscute unele opere juridice bizantine, dintre care cea mai largă difuzare a avut-o Syntagma lui Matei Vlastares, care a repartizat materialul în 24 capitole. În Moldova, la fost înfăptuită traducerea integrală a acesteia [1, p. 44]. Astfel, se poate afirma că în Moldova era cunoscut dreptul bizantin și în special nomocanoanele- culegeri de drept canonic și laic. Începând cu secolul XVI, cărturarii din principatele Române se îndeletnicesc cu traducerea unor nomocanoane bizantine în limba română. Textele nomocanoanelor bizantine traduse în limba română, au constituit începutul procesului de afirmare a terminologiei juridice literare naționale comune pentru toate țările românești. Către secolul XVII deja, izvoarele dreptului și cultura juridică a Țării Moldovei a atins un nivel mai avansat, fapt ce le-a permis domnitorilor să organizeze elaborarea unor acte legislative vaste, cu norme de drept pentru reglementarea relațiilor populației în diverse sfere ale vieții.
Către sfârșitul secolului secolul XVIII în țară au apărut relații social-economice noi, pentru a căror reglementare nu existau norme juridice adecvate nici în dreptul cutumiar, nici în colecțiile de legi romano-bizantine. Problema sistematizării și codificării izvoarelor dreptului a fost reluată la începutul secolului al XIX-lea de către domnitorul Alexandru Moruzi și s-au elaborat Pandectele carecuprindeau dispoziții cu privire la persoane, la lucruri și la acțiuni [10, p. 49]. Mai târziu este adoptat Codul Calimach ( 1816-1817), Codul Criminal (1820-1826). În prima jumătate a secolului XIX pe teritoriul Țării Moldovei, în deosebi în est de Put au fost utilizate izvoarele de drept ale Imperiului Rus. Deci, putem spune că pe parcursul istoriei reprezentanții poporului nostru au participat activ la crearea izvoarelor dreptului, iar deja către secolul XIX are loc procesul de sistematizare și de codificare a izvoarelor dreptului tot așa ca și în statele vecine.
În concluzie am spune că consecințele dezvoltării sistemului de drept romano-germanic în sec. XX au fost: Apropierea sistemelor de drept din diferite țări romanice; secesiunea sistemului de drept socialist; dezvoltarea unui drept european; expansiunea sistemului de drept romano-germanic în afara Europei.
1.3. Caracteristica tendințelor de dezvoltare a sistemului de Common-Law
Termenii Common-Law au mai multe sensuri.
În sens larg, ei desemnează dreptul nescris în opoziție cu legea scrisă;
Ei desemnează de asemenea dreptul comun a întregului regat britanic în opoziție cu drepturile specifice a unui grup particular;
Ele desemnează de asemenea acea parte a dreptului care nu reprezintă nici legislația Parlamentului, nici EQUITY;
Ele desemnează dreptul anglo-saxon și normand în opoziție cu dreptul de origine romană [31].
În literatura de specialitate se menționeayă că Common-Law se bazează pe trei principii fundamentale: respectul precedentului judiciar, recurgerea la un juriu care sa statueze asupra faptelor litigiului, supremația dreptului care se impune tuturor persoanelor fizice sau juridice de drept public sau de drept privat [4, p. 312]. Juriștii englezi definesc termenul Common-Law drept ”bunul simț al comunității, regrupat și formulat de strămoșii noștri [31]. Se poate de adăugat că sistemul de Common-Law este unul acuzator și le dă părților o mai mare facilitate de „dirijare„ a procesului și stabilire a probelor, procedura ”Discovery” (descoperirea probei) seamănă a fi mult mai eficace decât cea a probelor preconcepute prevăzute în sistemul romano germanic [31].
Familia dreptului anglo-saxon își are originea în Anglia, fiind în vigoare în această țară și în Țara Galilor, precum și în S.U.A. Australia, Noua Zeelandă, India s.a. Sistemul anglo-saxon (common law), opus celui romano-germanic (civil law), are trei ramuri principale: Common law, Equity și Statutary law. Common law este alcătuit din reguli stabilite pe cale judecătorească (precedente judecătorești – hotărâri pronunțate de instanțe judecătorești care devin obligatorii pentru instanțele inferioare în cazuri similare). Equity este alcătuit din reguli de drept pronunțate anterior unificării jurisdicțiilor engleze, de către curți speciale, pentru atenuarea asperităților regulilor de common law. Equity impune anumite reguli, cum ar fi executarea în natură a contractului. Statutary law reprezintă ramura alcătuită din reguli de drept create prin lege (statute). În sistemul anglo-saxon legislația (legea scrisa) are mai mult caracter de lege specială (lex specialis) [7, p.131].
În materie constituțională, Marea Britanie nu are o constituție, în înțelesul de act fundamental unic, care să cuprindă normele ce reglementează organizarea ei politică. Constituția Marii Britanii este formată din mai multe categorii de norme juridice, cuprinse în dreptul statutar (Statutary law), dreptul judiciar (common law), obiceiul constituțional (ca drept nescris, alcătuit din uzanțe). În această materie dreptul statutar nu apare ca o lex specialis, ci ocupă o poziție prioritară, fiind alcătuit din: Magna Charta Libertatum, Habeas Corpus, Bilul drepturilor (așa-numitele 'Biblii' ale constituției engleze), ca și din acte constituționale mai noi (Actul despre Parlament, Statutul de la Westminster etc.).
Dreptul de Common-Law (cândva numit dreptul judiciar) are rădăcini departe in istorie. El este produsul regulilor nescrise elaborate de tribunalele engleze care au elaborat o operă creatoare. Acest drept a fost reluat și remodelat de alte țări, Irlanda, Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zelandă. Dreptul de Common-Law, care are o esență jurisprudențială și deci mai flexibilă, este opus SRG, fondat pe lege care este foarte rigidă. Dreptul englez nu poate fi înțeles în opoziție cu dreptul romano-germanic dacă nu vom lua în considerație modalitățile diferite de creare și dezvoltare a celor două sisteme. Istoria dreptului englez începe în anul 1066 atunci când Guillaume Cuceritorul, ducele de Normandia, devine rege al Angliei. Înainte de cucerirea normandă, Anglia era guvernată de un drept primar pe care englezii îl numeau anglo-saxon. Dreptul englez cunoaște în istoria sa 4 perioade importante de dezvoltare:
I – este cea anterioară cuceririi normande, adică până în anul 1066;
II – este din 1066 până la instaurarea dinastiei Tudor 1485 – crearea unui Common – Law pentru tot regatul care substituie cutumele locale;
III – cea din 1485 – 1832, marcată prin dezvoltarea alături de Common – Law a unui sistem rival „regulile de equity”;
IV – 1832 – în prezent, perioada modernă în care are loc dezvoltarea deosebită a legii [23, p.225].
În prima perioadă dreptul folosit era cel numit anglo-saxon. Cu toate că dominația romană a durat patru secole ea n-a lăsat urme în Anglia. Dreptul anglo-saxon din această perioadă este puțin cunoscut. În epoca anglo-saxonă au fost redactate anumite legi care reglementau doar domenii anume foarte reduse, de exemplu legile regelui Kent în anul 600 conțin doar 90 de fraze scurte. Legile regelui danez Canute (1017-1055), cu patru secole mai târziu sunt cu mult mai vaste. În această perioadă dominau cutumele locale și nu exista un drept comun pentru toată Anglia înainte de cuceririle normande. Cucerirea normandă constituie un eveniment deosebit în istoria dreptului englez deoarece ea aduce în Anglia odată cu ocupația străină o putere solidă, centralizată, bogată în experiența administrativă și feudalismul se instaurează în Anglia. Legea din 1290 Statutul Quria emptores prevedea supunerea directă a feudalilor regelui. În anul 1086 este redactat un document Domesday, document care înregistra 15000 domenii și 200000 gospodării existente în Anglia. Anume acest caracter militar al feudalității engleze va aduce în continuare la dezvoltarea dreptului de Common-Law. Common-Law, este, în opoziție cu cutumele locale, dreptul care este comun pentru întreaga Anglie. Cutumele locale sunt aplicate instanțe populare Hundred court și Country court, care încetul cu încetul au fost înlocuite cu cele de tip nou, senioriale (Court Baron, Court Leet, Manorial Courts). Deci, anume împotriva acestor se va elabora mai apoi common-law, dreptul englez ale curților regale de justiție care au fost numite curțile de [8, p. 346].
La începutul Evului mediu, regele exercita doar „justiția supremă” prin intermediul a Curia Regis, compusa din apropiații regelui și cele mai importante persoane din regat. Curia regis era curtea personajelor deosebite și a cauzelor deosebite: aceasta nu era o instanță ordinară, deschisă pentru orice justițiabil. În cadrul Curia Regis, unele formațiuni încep sa aibă din secolul XIII o anumită autonomie; acesta este cazul Parlamentului și a unor comisii cu competență jurisdicțională, care încetează de a însoți regele în deplasările sale, își fixează sediul : Curtea Eșichierului – competentă pentru finanțele regatului, Curtea competentă de proprietatea funciară și posesia imobilelor, Curtea Băncii Regelui – competentă pentru cauzele penale grave. Regele a încredințat unor judecători mobili preocuparea de a rezolva unele litigii foarte importante și astfel să asigure pacea regală pe întreg teritoriu țării. Intervenția acestor curți era posibilă în trei categorii de cauze, cu privire la finanțele regale, cu privire la proprietatea funciară și posesia imobilelor, cauzele penale grave de interesul regatului. În afară de aceste trei categorii de cazuri, restul mai rămân încă a fi rezolvate de Hundred sau Country Court (curțile locale), curțile senioriale, instanțele ecleziastice [8, p. 350].
Acest drept jurisprudențial în care sunt amestecate reguli de procedură și reguli de fond a fost redactat în Zear Books din 1290 până la 1536. La sfârșitul evului mediu, curțile regale sunt singure care administrează justiția, dar până în 1875 ele vor rămâne niște instanțe de excepție. Doar la această dată el vor fi transformate în instanțe de drept comun. Într-adevăr, până în anul sesiza curtea regală nu era un drept dar un privilegiu solicitat în fașa autorității regale și pe care aceasta nu-l acordă decât cu bună știință. În principiu procedura era că solicitantul se adresa unui slujitor al coroanei și cerea să i se elibereze o citație (Writ), prin intermediul căruia vor fi sesizate instanțele regale prin intermediul unei plăți la cancelarie. În prezent, obținerea unui Writ nu este decât o formalitate redusă la obținerea unui formular tip, pe când în 1227 erau doar 56 de cazuri în care se putea cere obținerea unui Writ. Fiecărui Writ îi corespundea o procedură anumită și foarte complicată după adagiul Remedies precede rigts, ceea ce s-ar traduce „procedura mai întâi”. În cadrul unei atare proceduri uneori se cerea întrebuințarea unor anumite cuvinte, în alta – intervenția unui juriu, în alta – se cerea numaidecât prezența martorilor etc. [31].
Circumstanțele în care s-a creat Common-Law au doar un interes istoric însă ele au marcat dreptul englez în patru moduri:
Ele au făcut ca juriștii englezi să se concentreze asupra procedurii. Common law nu se prezintă ca un sistem de protecție a drepturilor dar în esențial ca niște reguli de procedură considerate capabile să asigure soluția litigiilor în conformitate cu justiția;
Ele au determinat un anumit număr de categorii și au servit la consolidarea mai multor concepte de drept englez, în deosebi în materie de contracte;
Ele au condus la respingerea distincției dintre dreptul public și dreptul privat. Instanțele regale au întărit competența lor dezvoltând ideea originară că interesul coroanei justifica intervenția lor. Dacă interesele persoanelor particulare erau în joc atunci erau sesizate alte instanțe. Aceste instanțe și-au lărgit competența și a dispărut ideea de drept privat. Toate litigiile supuse instanțelor regale apar drept contestații de drept public. Chiar și tehnica de obținere a unui WRIT este de drept public.
Ele au creat un obstacol pentru recepția în Anglia a categoriilor și conceptelor de drept roman. Juriștii din Anglia nu primeau o instruire universitară de ordin teoretic ci doar de ordin practic.
În continuare, Perioada anilor 1485-1832 în istoria formării sistemului de Common-Law este considerată perioada rivalității cu EQUITY [31].
Fiind menținute în cadrul regulilor de procedură, curțile regale s-au dovedit a fi incapabile să dezvolte și să adapteze Common-Law. Persoanele care n-au obținut justiție mai aveau o ultimă șansă de a se adresa regelui pentru a împiedica efectuarea unei nedreptăți în regat. Regele, apoi cancelarul interveneau nu pentru a crea noi reguli de drept, dar în numele moralei pentru a evita nedreptatea. De exemplu, în cazul unei atingeri aduse fondurilor unei persoane, regulile de Common-Law ofereau plata unei despăgubiri însă nu puteau pune capăt unor astfel de acțiuni.
Cancelarul, intervenind în Equity, acorda o scrisoare prin care ordona pârâtului să înceteze atentarea la bunurile altuia. Dacă el nu înceta, el risca să ajungă la închisoare pentru nesupunere justiției. Deci, chiar de la origini, Equity reprezintă un drept supletiv. Acțiunea cancelarului era de a emite decizii echitabile, morale, vizând nu modificarea lui Common-Law, dar completarea, amendarea sau corectarea acestuia. Astfel, în sec. XV și XVI s-au dezvoltat niște reguli autonome, simple și moderne pentru epoca dată. Aceste reguli erau supuse unei proceduri bine definite:
Preponderența dreptului scris pentru a revendica drepturile;
Procedura scrisă și inchizitorială;
Lipsa unui juriu, pe când în Common-Law era prezența unui juriu chiar și în cauzele civile până în sec. XIX;
Intervenția discreționară a cancelarului în toate cauzele aduse în fața sa.
Common-Law și Equity au continuat să existe împreună în paralel până în anul 1875, când în conformitate cu legea cu privire la reforma judiciară vechile curți de Common-Law și curtea cancelarului au fost lichidate și înlocuite cu o instanță unică Curtea Supremă de Justiție (Supreme Cour of Judicature) în care fiecare tribunal era autorizat să întrebuințeze atât Common-Law cât și Equity. Aceiași lege prescria că în caz de conflict între regulile de Common-Law și cele de Equity, atunci prevalează legile Equity. Astfel, a avut loc fuziunea administrării regulilor de Common-Law și Equity, însă cele două sisteme de reguli n-au fuzionat. Regulile de Equity au continuat să fie distincte de cele de Common-Law, dar de-acum înainte solicitantul putea să le invoce atât pe unele cât și pe altele în cadrul aceleiași acțiuni în fața unei singure jurisdicții. Equity are rolul să completeze și să corijeze la unele puncte regulile de Common-Law, astfel cazurile de nulitate a contractelor prevăzute de Common-Law, sunt completate de viciile de consimțământ sancționate de Equity. Equity continuă să evolueze. În ultimii 50 de ani a apărut un nou principiu: o persoană nu poate invoca drepturile sale recunoscute de lege daca aceasta aduce prejudicii unui terț nevinovat, iar judecătorii au dreptul discreționar de a aplica sau nu regulile de Equity după regulile următoare:
Equity acts in prsonam rather than in rem: Equity vizează mai degrabă protecția persoanelor decât cea a bunurilor;
Equity looks to the intempt rather than the forms: Equity, contrar lui Common-Law, nu refuză acordarea unui remediu dacă procedura n-a fost respectată;
Equity acts on the conscience: Equity se inspiră din necesitățile conștiinței morale;
Equity will not suffer a wrong to be without a remedy: Equity nu va permite ca o încălcare să rămână fără remediu [31].
În a doua jumătate a secolului XX, dreptul englez a suferit o evoluție importantă datorată în mare măsură operei legislatorului. Acesta a intervenit mai întâi în materie de organizare judecătorească și de procedură. Curțile regale au devenit jurisdicții de drept comun. Procedurile au fost simplificate astfel încât juriștii englezi au putut să-și concentreze eforturile asupra fondului dreptului. S-a vorbit deja despre marea reformă care a avut loc în anul 1873-1875. Dar evoluția cea mai importantă survenită în secolul trecut a fost aceea că legislatorul s-a ocupat de problemele de fond astfel încât a apărut un nou izvor de drept – legea (Statute law). Există Statute Law Revieuw, editată de Universitatea din Oxford cât și Statute Law Society de noi legi apărute reprezintă o ruptură cu secolele trecute în care chiar dacă erau legi ele făceau referință întotdeauna la dreptul public și nu la dreptul privat. Aceste noi legi, care au fost introduse prin reforma Reform Bill din 1832 au realizat reforme de fond atât în materie de proprietate funciară cât și succesiuni, societăți comerciale. Legea a apărut aici ca un instrument de modernizare a dreptului, exprimând un spirit nou, diferit de cel individualist al lui Common-Law și viza creșterea împuternicirilor guvernului și a colectivităților publice. Adesea aceste legi nu sunt votate de Parlament dar sunt adoptate de Guvern în virtutea unei legi de abilitare. Chiar dacă legea în Anglia rămâne doar un izvor secundar de drept rolul său n-a încetat să crească alături de Common-Law și Equity. Secolul XX a adus transformări grandioase în dreptul englez. Aceste transformări au provenit în esențial din patru fenomene:
Primul este dezvoltarea după cel de-al doilea război mondial a unui Partid muncitor al Statului care încearcă să obțină o societate mai justă și mai egalitară. De aici rezultă multiplicarea unor texte legislative și regulamentare mai ales în domeniul economic și social (impozite, comerț, educație, sănătate, muncă etc.). Toate acestea se studiază în cadrul dreptului administrative (administrative law). Aceasta a însemnat nu doar o evoluție dar o revoluție pentru juriștii englezi. Pentru aceștia lege nu reprezintă modul normal de expresie a dreptului, oricum legea scrisă presupune și existența lui Common-Law. Ei explică că legea scrisă nu este decât un supliment al lui Common-Law deoarece, consideră ei, chiar dacă legea scrisă ar fi abrogată oricum ar rămâne un sistem de drept,iar dacă am suprima Common-Law, legea scrisă n-ar putea face cerințelor. Ei mai ușor citează o decizie de jurisprudență care face trimitere la o lege decât textul legii el însuși. Dar oricum, judecătorul englez controlează aplicarea noilor legi considerându-le ca o expresie a unui moment a societății engleze. Dreptul englez n-are un monitor oficial ca și DRG, legile sunt reunite în Statute of law reports;
Al doilea fenomen este reorganizarea jurisdicțiilor engleze odată cu marea reformă din 1873-1875 și reformele ulterioare, în deosebi în materie de procedură;
Din 1972, Parlamentul a încorporat în dreptul englez tratatele și regulile comunitare care utilizează conceptele și categoriile juridice de drept continental: în caz de conflict tratatele și regulile comunitare sunt prioritare asupra legilor engleze. Odată cu Human Rights Act din 1998, Convenția europeană a drepturilor Omului a fost incorporată în dreptul englez, aducând chiar la abrogarea unei legi care este contrară;
Apariția și dezvoltarea unui drept public.
1.4. Structura dreptului de Common-Law
Diferența ce există între aceste drepturi rezidă în înseși structura lor. Această diferență este recunoscută în prezent drept cea mai fundamentală. Astfel, dreptul englez ne apare cu totul diferit de cel francez și de alte drepturi din familia romano-germanică. Structura sa nu este aceiași ca și în dreptul francez și de aceea această structură reprezintă cea mai mare dificultate la studierea dreptului englez. Diferența de structuri este totală. La nivelul celor mai mari diviziuni de drept nu vom găsi nici distincția dintre drept public și drept privat, nici categoriile caracteristice de drept civil, comercial, administrativ. În locul acestor mari clasificări noi găsim altele, prima fiind distincția dintre common law și equity. La un nivel mai inferior, cel al conceptelor, noi de asemenea nu vom găsi categoriile cunoscute de uzufructus, nici cea de persoană juridică, nici dol, sau forță majoră. În schimb vom avea noțiuni și concepte noi ca trust, trespass care ne sunt absolut necunoscute. Nu doar noțiunile din dreptul englez nu corespund, dar este de asemenea imposibil de a le găsi un echivalent în dreptul francez sau de a le traduce, deoarece contractul din dreptul englez nu este cel din dreptul francez, equity în dreptul englez nu este echitate, iar administrative law nu este dreptul administrativ așa cum este conceput de noi în dreptul francez.
Această diferență nu se manifestă doar la nivelul categoriilor și conceptelor juridice. La nivelul cel mai elementar al regulii de drept noi nu vom regăsi tipul de regulă care ne este caracteristic. În dreptul englez, legal rule este cu totul altceva decât regula de drept franceză, ea este de o generalitate mai mică decât regula noastră de drept. În principiu, categoriile și conceptele engleze pot sau nu fi traduse în franceză dar ele oricum nu sunt echivalente totale ale acestor concepte. Această diferență de structură se regăsește în istoria diferită de creare a dreptului englez. Dacă dreptul francez este un sistem relativ rațional și logic deoarece a fost creat în universități arunci dimpotrivă, dreptul englez a fost ordonat fără nici o preocupare de logică, în acel cadru care era impus de procedură [31].
Chiar dacă în ultimul secol au fost realizate anumite succese în ordonarea acestui drept oricum sunt folosite noțiunile și clasificările la care societatea s-a obișnuit în decurs de secole. În dreptul englez universitățile n-au jucat nici un rol la dezvoltarea sa. Doar în anul 1758 a fost instituit un curs de drept la Oxford.
Distincția principală în dreptul englez rămâne a fi cea de common law și equity, distincție care este fundamentată de istoria dezvoltării dreptului englez.
Noțiuni principale. Trust. Noțiunea de trust, necunoscută de dreptul francez, este o noțiune fundamentală a dreptului englez și cea mai importantă noțiune de equity. Această noțiune constă în următoarele: O persoană ce constituie trustul stipulează că unele bunuri vor fi administrate de către unul sau mai mulți trustees în interesul uneia sau a mai multor persoane numite beneficiari. Această metodă este foarte frecventă în Anglia și rolul ei este de a proteja incapabilii, soția căsătorită și pentru afacerile succesorale sau activitatea fundațiilor. Din punct de vedere a dreptului francez noi am analiza această noțiune ca protecția unei persoane prin intermediul unui reprezentant sau mandatar. Dar conținutul noțiunii engleze este cu totul altul decât cel francez prin esența drepturilor și obligațiilor ce decurg pentru părțile ce au constituit trustul. În conformitate cu regulile de common law, cel care este truste nu este un simplu administrator sau un simplu reprezentant al beneficiarului trustului. El administrează bunurile după placul său, el dispune de ele după dorința sa și nu trebuie să dea seama în fața nimănui. Limitarea adusă dreptului său de proprietate nu este de ordin juridic, ci de ordin pur și simplu moral. El trebuie să administreze aceste bunuri nu în conformitate cu dreptul dar în conformitate cu conștiința, el trebuie să administreze aceste bunuri ca un bun tată al familiei și să verse la timp sau transfere capitalul persoanelor care au fost indicate de cel care a constituit trustul ca beneficiare. Însă, în conformitate cu reglile de common law nici o acțiune nu poate fi inițiată de beneficiari pentru a-și valorifica drepturile, după common law, beneficiarul n-are nici un drept. Aceasta este din cauza că la momentul apariției trustului angajamentele contractuale nu erau sancționate de regulile de common law. Datorită acestui fapt, regulile de equity vin să aducă un remediu acestei situații. Solicitat în acest caz, cancelarul intervenea atunci când truste nu acționa în conformitate cu încrederea pe care i-o acordase constituantul trustului și când el nu exploata bunurile în interesele celui care era beneficiar. În astfel de cazuri, cancelarul ordona celui care era truste să acționeze și să respecte angajamentele prevăzute în actul de constituire a trustului, sau să acționeze într-un mod anume sub amenințarea că dacă va acționa altfel atunci va fi pus la închisoare sau bunurile vor fi sechestrate. Această amenințare era efectivă și truste acționa în conformitate cu modalitatea prescrisă de cancelar. Truste este în concepția engleză un proprietar, această calitate decurge din drepturile pe care le are asupra bunurilor constituite în trust, acestea nu sunt doar drepturi de administrare dar sunt drepturi depline de dispoziție. Truste poate vinde sau dona bunurile constituite în trust și proprietatea asupra bunurilor trece la dobânditor. În acest caz truste este proprietarul sumelor ce provin din vânzare dar cel care a devenit noul proprietar este și noul truste care la rândul său trebuie exploateze bunurile în interesele beneficiarului. În general, beneficiarul trustului n-are nici un drept asupra bunurilor doar anumite interese care sunt garantate de regulile de equity [25, p. 102].
Dacă e să facem o referință la procedura engleză actuală am spune că în ultimii o sută de ani procedura a devenit mai simplă. Dar, în același, timp juriștii englezi frecventează cursurile din universități pentru a învăța regulile de procedură și acele principii care au fost sistematizate. În prezent condiția cândva obligatorie de a avea un juriu astăzi nu mai este obligatorie. Procedura este pregătită minuțios iar scopul său este de a regăsi punctele de dezacord între părți. Procesul este oral fără nici un fel de dosar și părțile sunt chemate să răspundă la întrebări iar judecătorul anunță imediat soluția. Caracteristic dreptului englez este bogăția probelor sale. Judecătorul englez percepe prin drept principiile ordinii sociale și el încearcă să amelioreze această ordine socială prin prisma acestor principii: el pune problema libertăților politice, a drepturilor sociale, a caracterului sacru al contractelor și proprietății etc.
În general majoritatea litigiilor în Anglia sunt rezolvate de Curțile inferioare, iar controlul Curților superioare este asupra modalității în care ele au interpretat și aplicat dreptul și asupra felului în care a fost organizat procesul. Ele nu controlează dacă hotărârea luată de o administrație a fost corectă sau nu, dar dacă această hotărâre a fost luată în cursul unei proceduri loiale, în care au fost ascultați interesații. În Anglia nu există un recurs pentru exces de putere dar invers, administrația va fi obligată să motiveze deciziile sale.
CARACTERISTICA CONSTITUIRII ȘI EVOLUȚIEI SISTEMULUI DE DREPT AL SUA
2.1.Caracteristica generală a dreptului SUA
Revoluția Americană a înaintat pe primul plan ideea dreptului american național independent, care ar rupe legăturile cu trecutul său englez. Adoptarea Constituției federale scrise din 1787, a constituțiilor statelor ce au intrat în competența SUA, a fost un prim pas pe această cale. Se presupunea o respingere totală a dreptului englez, iar odată cu el – a principiului precedentului și altor semne caracteristice pentru dreptul comun. Dar trecerea dreptului american în familia juridică romano-germanică nu a avut loc. Numai unele state, fostele colonii franceze sau spaniole (Luiziana, California) au adoptat coduri de tip european, care cu timpul s-au pomenit absorbite de dreptul comun.
În general, în SUA s-a format un sistem dualist, asemănător celui englez: dreptul precedentului în interacțiune cu cel legislativ. În Anglia și SUA există aceeași concepție a dreptului și a rolului sau. În ambele țări există aceeași divizare a dreptului, se folosesc aceleași metode de interpretare a dreptului. Pentru un jurist american ca și pentru unul englez, dreptul este mai întâi de toate un drept al practicii judiciare. Normele elaborate de legiuitor pătrund cu adevărat în sistemul de drept american numai după o aplicare și interpretare a lui repetată de către judecători și numai dupa ce se va putea face referire la hotărârile judiciare care l-au aplicat și nu la norme nemijlocit. Prin urmare, dreptul SUA, în general, are o structura analogică cu structura dreptului comun, dar numai în general. În procesul examinării unei probleme apar diferite deosebiri structurale dintre dreptul englez și cel american, multe din care sînt considerabile cu adevarat și nu pot fi neglijate [10, p. 247 ].
Una din aceste deosebiri considerabile este legătura de structura federală a SUA. Statele din componența SUA sînt dotate cu o competență destul de largă, în cadrul căreia ele își făuresc legislația lor și sistemul de drept precedent, în legătură cu aceasta se poate spune că în SUA există 51 sisteme de drept – 50 ale statelor membre și una federală. Judecătoriile feicărui stat își exercită jurisdicția independent una față de alta și de aceea nu este neapărat condiția de respectare a hotâririi luate de judecătoria unui stat în altul.
Cât de puternică nu ar fi tendința spre un caracter unitar al practicii judiciare, nu sînt rare cazurile când judecătoriile statelor adoptă asupra unor dosare asemănătoare hotărâri neidentice, uneori chiar contradictorii. Acest fapt provoacă coliziuni.
Încă o deosebire a dreptului american de cel englez este acțiunea puțin mai liberă a regulii precedentului, instanțele superioare judiciare ale statelor și Curtea Supremă a SUA nici odata n-au fost legate de propriile lor precedente. De aici, libertatea considerabilă și capacitatea de manevre în timpul procesului de adaptare a dreptului la condiția ce se schimbă. Această comportare mai liberă cu precedentul capătă o deosebită importanță în legatură cu competența judecătoriilor americane, necunoscută judecatoriilor engleze, de a exercita controlul asupra constituționalității legilor. Dreptul controlului constituțional, folosit activ de Curtea Supremă, subliniază rolul puterii judiciare în sistemul american.
Posibilitățile mari ale influenței judiciare asupra legislației nu exclude faptul că legislația în sistemul juridic al SUA să aibă o pondere mare și să fie mai importantă decât dreptul statular în Anglia. Aceasta se datorează în primul rând existenței constituției scrise, mai corect constituțiilor, și în plus competenței legislative destul de largi a statelor, folosită destul de activ de către ele.
În dreptul statular al SUA se întâlnesc numeroase coduri, care nu sînt cunoscute dreptului englez. În câteva state acționeaza codurile civile, în jumătate din statele SUA coduri de procedură civilă, în toate coduri penale, în unele de procedură penală.
O formă de codificare deosebită în SUA a devenit crearea așa numitelor legi și coduri cu caracter unitar, scopul cărora este de a stabili o posibilă unitate a acelor părți ale dreptului, unde acest lucru este deosebit de necesar. Pregătirea proiectelor acestor legi și coduri este înfăptuită de Comisia Naționala a reprezentanților tuturor statelor împreună cu Institutul American de drept și Asociția Americană a avocaților. Pentru ca proiectul sa devin ă lege, el trebuie să fie adoptat de state. Printre codurile de acest gen, primul și cel mai cunoscut este Codul comercial unitar, care a fost adoptat oficial în 1962[10, p.248].
În SUA ca și în Anglia aplicarea legii depinde de precedentele judiciare, de interpretarea lor și nu sînt garanții că legile sau codurile unitare vor fi interpretate peste tot la fel de practica judiciară.
Deci, într-o viziune generală, preocuparea dominantă a normelor de common-low este restabilirea imediată a ordinii juridice tulburate și nu stabilirea normelor de baza ale societatii. André TUNC spunea: ”Trăsătura fundamentală a dreptului SUA este că el nu există”[36, p. 78]. El subânțelegea prin aceasta, că acest drept era doar o abstracție deoarece sunt 50 de state și deci, 50 de drepturi, la care se adaugă dreptul federal.
Studiind dreptul american regăsim aceleași mari caracteristici pe care le avem în dreptul englez: common law, equity, trust, habeas corpus etc. Fiecare stat federal aplică Common Law, dar fiecare al său, cel care a fost adaptat, cu certitudine apropiat de cel al vecinilor dar care nu este identic. Drepul în SUA este, ca și în Anglia, cel jurisprudențial. Atunci când nu există un precedent, juristul american spune ”nu există o regulă de drept la întrebarea dată”, chiar dacă există o dispozitie legislativă. Pentru juristul american, mai mult decât legea, este faptul că judecătorul este mai important. Se cuvine de subliniat diferențele importante care există între dreptul englez și dreptul american care aparține aceluiași sistem: COMMON LAW.
Rolul esențial în viața politică americană îl joacă partidele politice. Acestea acționează în perioada electorală pentru atingerea scopurilor politice. Principalele partide de pe scena politică din S.U.A. sunt partidul democrat și partidul republican. Ambele partide promovează ideile liberale specifice economiei și politicii unui stat capitalist clasic. Democrații sunt mai atașați tradițiilor de apărare a drepturilor statelor federate și promovează consecvent ideea de justiție socială.
Partidul Democrat a fost înființat în anul 1832 continuând lupta politică dusă de Partidul Democratic Republican condus de Thomas Jefferson.
Partidul Republican a fost creat în anul 1854, incluzând liberali și independenți. Originar, cele două partide politice americane erau caracterizate ca fiind adversare, respectiv adepte ale federalismului. Tradițional Partidul Democrat își manifestă o doză de neîncredere în statul federal.
Sistemul electoral american deosebește de sistemele electorale europene. Principial, alegerile prezidențiale în Statele Unite ale Americii comportă mai multe etape, respectiv:
– alegerile primare într-un număr de state;
– convențiile naționale ale Partidului Democrat și ale Partidului Republican;
– declanșarea campaniei electorale;
– alegerea electorilor care dispun de un mandat imperativ pentru alegerea președintelui federal;
– alegerea președintelui S.U.A. de către marii electori;
– investirea președintelui și a vicepreședintelui în funcții [31, p. 111].
Președintele S.U.A. este ales pentru un mandat de patru ani de marii electori. El nu răspunde politic în fața Congresului, nu îl poate dizolva și nu poate proceda la organizarea de noi alegeri. Staful prezidențial include: secretari de stat, șefi de departamente numiți de șeful executivului. Cei 15 secretari (miniștri) sunt colaboratori individuali ai președintelui fiind personal responsabili în fața șefului statului.
Sub autoritatea șefului puterii executive funcționează o serie de agenții, cum ar fi: Sistemul Federal de Securitate, Agenția de Informații a S.U.A., Autoritatea pentru relațiile federale de muncă, Agenția Centrală de Investigații (C.I.A) etc.
Șeful statului american nu este ales direct de populație, ci de marii electori, al căror număr este egal cu cel al reprezentanților și senatorilor, la un loc. Dacă nu există formată majoritatea voturilor exprimate de marii electori, președintele S.U.A. este ales de Camera inferioară a Congresului, respectiv de Camera Reprezentanților.
Congresul S.U.A. – este Parlamentul țării, parlament bicameral, constituit din Camera Reprezentanților și din Senat.
Camera Reprezentanților – este alcătuită din 435 de membri și 3 reprezentanți ai districtului Washington. Este aleasă pe termen de doi ani, prin scrutin uninominal.
Senatul – cameră superioară – se compune din câte doi senatori aleși de fiecare stat federat. Senatorii au un mandat de șase ani, fiind aleși direct de către alegători, reînnoirea Senatului efectuându-se cu câte o treime.
În viața politică americană funcția de senator este mai prestigioasă decât cea de reprezentant. Camerele Congresului S.U.A. au competențe în ipoteza revizuirii Constituției federale sau a declarării stării de război.
De asemenea, au atribuții de punere sub acuzare a înalților funcționari ai statului american. Punerea sub acuzare efectivă se îndeplinește de Camera Reprezentanților iar judecata înaltului funcționar (inclusiv președintele federal) se efectuează de către Senat, prezidat de președintele Curții Supreme a S.U.A.
Fiecare cameră dispune de comisii parlamentare – Camera Reprezentanților are 26, Senatul deține 20 – care au posibilitatea să propună redactări noi sau să amâne diverse proiecte și acte normative. Dacă există dezacord între cele două camere se formează o Comisie de Conciliere în scopul deblocării situației.
Puterea judecătorească – include tribunalele de district, tribunalele de apel și Curtea Supremă a S.U.A., alcătuită din 9 judecători al cărei președinte poartă denumirea de Chief Justice.
Mai funcționează și alte instanțe cum ar fi: tribunalele teritoriale districtuale, tribunalul S.U.A. pentru Comerț Internațional, tribunalul cu privire la plângerile federale, tribunalul pentru impozite și Curtea pentru apelurile veteranilor.
Competența jurisdicției federale se circumscrie dreptului pozitiv federal. Litigiile dintre Uniune și un stat federat, cele dintre mai multe state federate sau dintre Federație și cetățeni sunt soluționate de către instanțele federale.
Din anul 1803, Curtea Supremă dispune de prerogativa de a verifica și, eventual, de a declara ca fiind neconstituționale legi ale federației cât și legi ale diferitelor state federale.
Procedura de control a constituționalității legilor este permisă și particularităților care invocă excepția de neconstituționalitate. Acesta constituie unica situație de apărare împotriva legilor federale, deoarece particularii nu dispun de dreptul de a formula o acțiune judiciară împotriva Federației americane.
În prezent S.U.A. sunt alcătuite din 50 de state federate. De-a lungul istoriei politice americane statul federal a adoptat o politică de întărire și de lărgire a prerogativelor sale.
Relațiile dintre statul federal și statele federate se manifestă, în plenitudinea lor, în cazul revizuirii Constituției federale. Această revizuire nu poate fi realizată fără participarea statelor federate. Astfel, Congresul S.U.A. poate efectua o revizuire a Constituției cu majoritatea de 2/3, dar numai la solicitarea parlamentelor a 2/3 din statele federate poate fi reușită o Convenție cu scopul modificării Constituției. Amendamentele adoptate trebuie să fie aprobate într-un termen determinat de puterea legislativă federală de ¾ din statele federate, înainte de intra efectiv în vigoare.
Fiecare stat federat dispune de propria Constituție și de organe distincte ale puterii de stat. Parlamentele statelor federate sunt bicamerale. Puterea executivă, în fiecare stat federat, exercitată de un guvernator, ales pe un termen de 4 ani prin vot universal, direct, secret și liber consimțit.
Competențele legislative revin potrivit dispozițiilor Amendamentului X, statelor federate. Legile statelor federate decid statutul subiectelor de drept (persoane fizice și persoane juridice), regulile referitoare la sistemul electoral, infracțiunile și sancțiunile aplicabile, organizarea judiciară, legislația din domeniul sănătății, învățământului, a armelor, etc. Drept consecință, în teritoriul S.U.A. se constată mari deosebiri legislative de la un stat federat la altul [34, p.257].
Se asigură, astfel, un echilibru între puterea federală și puterile statelor federate care nu a mai fost zdruncinat de la războiul de secesiune din anii 1861-1865.
Constituția S.U.A. se fundamentează pe principiul separației puterilor constituite în stat și pe principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului.
Este federația americană un Stat de Drept? Deși se consacră prin Constituție largi prerogative președintelui, în realitatea acestea nu sunt nelimitate. Adevărata pavăză a Statului de Drept, puterea judecătorească își înfăptuiește în mod real competențele și atribuțiile care îi revin, fapt ce a determinat pe unii doctrinari să considere că în S.U.A. s-a instaurat un „guvernământ al judecătorilor”.
Dar tocmai acest „guvernământ al judecătorilor” asigură aplicarea efectivă, în viața socială, a principiului moral – juridic a „domniei legii”. Or, domnia legii presupune legalitate, asigurând nu numai înființarea, crearea dar și funcționarea efectivă a Statului de Drept în țara considerată de politologi superputere a lumii, respectiv în Statele Unite ale Americii.
2.2.Particularitățile datorate federalismului
Anglia nu cunoaște noțiunea de drept federal: și aceasta este diferența cea mai importantă. Federalismul are drept consecință crearea unei dificultăți majore în SUA: determinarea care sunt atribuțiilee respective a autorităților federale și a statelor federale și dacă legile, regulamentele, pot să emane atât de la unele cât și de la altele. Chiar dacă se ajunge la un răspuns la această întrebare, rămâne de a ști dacă common law (care a existat înaintea dreptului scris) este conceput în cadrul Federației sau a statelor.
Regula, în conformitate cu amendamentul X al Constituției ( 1791 ), acordă competență legislativă statelor federale, competența federală fiind excepția: ”Împuternicirile, pe care Constituția nu le delegă Statelor Unite și pe care nu le interzice statelor să le exercite, sunt rezervate fiecărui stat respectiv sau poporului” [36, p. 80].
Este introdusă acestă regulă deoarece la origini, cele 13 colonii erau destul de diferite unele de altele: olandezii în New York, suedezii în Pensylvania, francezii în Louisiana etc. De asemenea, economiile lor și religiile erau diferite.
În materiile în care Congresul poate legifera, competența statelor federale nu este exclusă chiar dacă ea este subsidiară. În acest caz, legslația staatelor nu poate să contravină legislației federale, ea poate doar să o completeze ( ex: în materie fiscală ). În multe materii, Statul federal fiind competent n-a dorit să legifereze ( ex: efectele comerțului, societățile comerciale), și a preferat să lase statele să intervină. Acestea din urmă totuși nu beneficiază, în exercitarea acesetei competențe subsidiare, de o totală liberrtate. Ele trebuie să respecte spiritul Constituției iar Curtea Supremă a Statelor Unite veghează la respectarea ei.
În SUA, fondul dreptului este constituit dintr-un corp de reguli nescrise. Acestea sunt cele recunoscute de curțile de justiție și princpiile care emană din jurisprudență. Acesta este common law-ul. Dar întrebarea este de a ști dacă el există la nivel federal sau în cadrul statelor, sau la ambele nivele. La prima vedere răspunsul este simplu: există un common law federal pentru materiile rezervate statului federal și un common law pentru fiecare stat federal. Dar, situația nu este chiar atât de simplă. Mai îtâi, dacă statul federal nu legiferează, există competența subsidiară a statelor, și deci jurisdicțiile pot dezvola reguli noi de common law. Mai apoi, în SUA există o dublă ierarhie de jurisdicții; or, competența unora și altora nu este copiată de pe aceleași principii ca și competența legislativă recunoscută Congresului și Statelor. Aceasta înseamnă că o jurisdicție a unui stat federal poate tranșa un litigiu cu privire la chestiuni de drept federal. Și invers, o jurisdicție federală poate examina un litigiu referitor la o chestiune a unei materii care nu este de competența legislativă a Congresului.
O lege federală promulgată în 1789, JUDICIARY ACT, a trebuit să rezolve această problemă. Această lege prescrie jurisdicțiilor federale, pentru o materie care nu este acoperită de o lege federală, să aplice ”legile” (the laws) unui stat determinat. Dar dacă nu sunt, atunci unii au preconizat dezvoltarea unui common law féderal (doctrina judecătorului STORY), iar alții s-au opus, deoarece exista riscul ca același litigiu să fie rezolvat în două moduri diferite, fie că este sesizată instanța federală ori cea a unui stat. Finalmente, în 1938, Curtea Supremă a decis în cauza ERIE RAILROAD CORPORATION v. TOMPKINS, că: ”În afară de materiile reglementtate de Constituția federală sau de legile Congresului, dreptul care trebuie să fie aplicat în toate cauzele este dreptul unui stat respectiv. Faptul că acest drept a fost formulat de Parlamentul său printr-o lege scrisă sau de către Curți într-o decizie, nu privște autoritățile federale. Nu există un common law federal general” ( There is no federal general common law )[36, p. 81].
Începând cu anul 1938, Curtea Supremă a avut adesea ocazia să amintească regula dată cu toate dificultățile pe care ea le ridică în cadrul aplicării sale. Dar această regulă n-are un caracter absolut. Se poate întâmpla să existe un common law federal special, dar doar în unele materii care sunt de competența legislativă a Congresului de exemplu: brevete și mărci de fabrică, cecuri și bonuri federale, diferende internaționale etc. Se consideră că legile federale au reglementat în totalitate materia și că competența statelor a dispărut. În afara aplicării lor, s-a admis aplicarea unui common law federal care acoperă chiar și materii ca concurența neloială. Pentru materiile ce țin de competența Congresului, dar în care acesta n-a legiferat, problema este mult mai delicată. Doar în mod excepțional a fost admis un common law federal de exemplu: dreptul maritim ( ADMIRALTY LAW ).
Competența statelor federale rămâne foarte mare în materie de creare a dreptului în pofida federalismului. Statele Unite sunt divizate în 50 de state; există deci o foarte mare varietate de reguli, fie pentru dreptul penal, dreptul civil, dreptul comercial, dreptul fiscal etc. În Statele Unite există 83.000 de puteri publice locale care compun dreptul: regulile se numesc ORDONANȚE, REZOLUȚII, pe când legile propriu zise votate de parlamentele statelor sunt numite STATUTE. În 23 de state de la vestul și sud-vestul Statelor Unite există inițiativa populară care permite cetățenilor să propună texte care sunt apoi supuse referendumului. Putem spune că cu toată diversitatea existentă, dreptul american este constituit pe niște principii care joacă un rol unificator, acestea fiind:
a) Constituția, text rar modificat: doar 26 amendamente din 1787 ;
b) Curtea Supremă;
c) limbajul comun;
d) starea de spirit a juriștilor care încearcă permanent să vadă factorii de unificare a dreptului statelor mai mult decâr specificul lor aparte. Printre sistemele federale care sunt întâlnite în lume, federalismul american este singurul care suprapune două niveluri de guvernare în cele trei mari puteri statale: legislativă, executivă și judiciară. Și această orginalitate crează o complexitate foarte mare a dreptului [10, p.221].
Există mai multe diferențe între dreptul american și cel englez care însă nu decurg din federalism. Mai întâi, trebuie de remarcat că curțile de equity și-au lărgit competența în Statele Unite deoarece ele au obținut competența care în Anglia era rezervată instanțelor ecleziastice (ex: raporturi între soti, divorț, căsătorie ). De atunci, au intervenit legi noi în materiile date.
O altă diferență semnificativă este că în SUA există dreptul constituțional atât la nivel federal cât și la nivelul statelor există chiar și un control al constituționalității legilor (JUDICIAL REVIEW). Primul amendament al Constituției recunoaște cetățenilor dreptul de petiție, adică dreptul de a reclama votul unei legi de către Congres. Ramuri întregi de drept sunt foarte diferite în Anglia și în SUA: dreptul muncii, dreptul societăților, dreptul bancar îndeosebi.
Procurorul General în SUA este un veritabil ministru al justiției și nu are decât numele comun cu Procurorul General englez care este un jurist utilizat de guvern. Avocatul General în SUA este în fruntea unui veritabil minster public. În fiecare curte federală există un procuror al SUA. Aceștea nu sunt magistrați ca și Parchetul în Franța: aceștea sunt simpli funcționari. În final, chiar dacă limba este aceiași, termenii folosiți sunt adesea diferiti și e mai bine de utilizat un dicționar american atunci când studiem dreptul american.
2.3.Organizarea judecătorească
Influențat de-a lungul istoriei de dominația colonială britanică, chiar și după unirea statelor în federatie, cele trei puteri legislativă, executivă și judiciară au fost împărțite prin Constituție între Federație și statele componente. Baza sistemului judiciar american o reprezintă tribunalele constituite la nivelul fiecărui stat și doar o mică parte din litigii au fost soluționate de tribunalele federale. Practic există 50 de sisteme judiciare, fiecare propriu statului care l-a elaborat, singura constantă fiind acordarea lor cu dispozițiile Constituției.
În SUA există două ierarhii judiciare: una federală și una pentru fiecare stat federal. Spre deosebire de alte state federale (Germania, Australia, Canada ), în care există instanțe federale doar în vârful piramidei, SUA au adoptat un sistem original, dar destul de complex. Există instanțe federale în toate statele federale și într-un anumit număr de cazuri ele pot fi sesizate în primă instanță. Instanțele americane nu sunt divizate pe domenii de drept. În principiu, toate cauzele civile, penale sau adminsitrative sunt examinate de aceleași instanțe. Căile de recurs, cu toate că numeroase, sunt limitate doar la regula de drept, sunt rare cazurile când instanțele de apel reexaminează faptele.
Ca și în sistemul Romano-Germanic, organizarea judecătorească este plasată sub autoritatea ministerului justiției (DEPARTAMENTUL JUSTIȚIEI). Există servicii însă care în sistemul Romano-Germanic sunt de competența ministerului de interne, pe când în SUA țin de competența Ministerului de justiție: serviciul de imigrare și control al frontierelor și FBI biroul federal de investigații care în SUA nu este considerat ca un veritabil serviciu al poliției.
Instanțele federale sunt multiple și create de Congres :
fie în baza puterilor legislative, care decurg din articolul 1, secțiunea 8 (9) a Constituției, și care îi permit de a ”constitui instanțe subordonate Curții Supreme”. Acestea sunt curțile ”legislative” ;
fie în baza articolului 3, secțiunea 1 a Constituției care atribuie împuterniciri judiciare federale ”la astfel de curți inferioare pe care Congresul va putea, în caz de necesitate să le instituie”. Acestea sunt curțile numite ”constituționale” [10, p.222].
Primele au o competență specializată, a doua categorie au o competență generală de drept comun (courți de district și în appel, curți de apel). Apoi există Curtea Supremă a Stelor Unite. Teritoriul american este divizat în 11 circumscripții judiciare numite CIRCUITE, care provin încă din epoca în care au fost creați judecătorii itineranți. Aceste circuite conțin:
CURȚILE DE DISTRICT. Jurisdicții de drept comun ele judecă circa 600.000 cauze pe an. Există 94 de astfel de curți care au circa 700 judecători care judecă de unul singur și foarte rar în camere de trei judecători. Judecătorii din curțile de district pot fi ajutați de câte un funcționar care le pregătește volumul de lucru. Judecătorii sunt itineranți și trebuie să statueze cel puțin o dată pe an în fiecare subdiviziune a districtului. Aceste curți de district examinează majoritatea contenciosului privat și represiv cât și multe litigii care în Franța relevă de tribunalele administrative. Doar 20 % din decizii fac obiectul unui apel. Ponderea dosarelor în astfel de instanțe este 7 cauze civile și una penală.
CURȚILE DE APEL. Există 12 + 1 pentru circuitul federal. Circuitul nr. 1 este cel mai mic cu 6 judecători, iar nr. 9 este cel mai mare cu 28 de judecători. Fiecare circuit cuprinde cel puțin 3 State. Ee conțin în total circa 180 de judecători care judecă în camere de trei judecători în diferite orașe din circumscripția curții. Ele sunt sesizate de 40.000 cauze pe an. Ele judecă în apel:
a) deciziile curților de district;
b) deciziile Curții Fiscale a SUA (U.S. TAX COURT )
c) deciziile diferitor organisme administrative (agenții, boards etc.), dar numai pentru o aplicare incorectă a legii ( eroare de drept).
În 1982 a fost creată Curtea de Appel pentru circuitul federal (C.A.F.C.), a cărei competență nu este limitată la teritoriul unui circuit dar se extinde asupra întregului teritoriu a SUA. Ea este competentă pentru cauzele comerțului internațional, contracte cu guvernul federal, brevete, și contenciosul agenților federali. Compusă din 12 judecători, ea are sediul la Washington.
2.4. Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii și alte instanțe federale
Curtea Supremă a SUA (C.S.) este cu certitudine instituția judiciară cea mai celebră în lume. Rolul său cel mai cunoscut este cel constituțional. Începând cu hotărârea MARBURY v. MADISON din 1803, Curtea și-a asumat dreptul de a controla constituționalitatea legilor votate de Congres, a actelor executivului, a normelor juridice elaborate de state. Jurisprudența constituțională a Curții Supreme se referă la toate domeniile: economie, libertăți, învățământ, religie, drepturi civice etc.
Curtea Supremă este singura jurisdicție federală menționată în Constituție (articolul 3, secțiunea 1)[13, p.178]. Alte curți sunt create prin lege. Curtea Supremă este plasată în vârful piramidei judiciare. Ea este compusă din 9 judecători: un Președinte și 8 judecători, toți numiți de către Președintele Statelor Unite cu acordul Senatului. Este admis în SUA ca criteriul politic să joace un rol determinant în alegerea Președintelui American, dar astăzi se admite ca să fie aleși un judecător negru, unul catolic, unul evreu, una sau mai multe femei și ca un echilibru să fie respectat dacă nu între state atunci măcar între regiunile SUA. Judecătorii Curții Supreme sunt numiți pe viață. În caz de infracțiune gravă, procedura de IMPEACHMENT permite de a-i destitui dar chiar dacă a fost declanșată de patru ori în istoria SUA, ea n-a fost finalizată niciodată. Chiar dacă constituie un colejiu unic, cei nouă judecători își exprimă opinia individuală pe problemă fără cazurile în care ei iau decizia ”per curiam”, adică curtea întreagă.
Din punct de vedere judiciar, Curtea Supremă are o dublă competență, o competență de primă instanță (ORIGINAL JURISDICTION) și o competență de apel (APPELATE JURISDICTION). Competența de primă instanță este excepțională și n-a fost niciodată interpretată de Curtea Supremă ca fiind exclusivă: ea privește litigiile care implică ambasadorii și consulii și litigiile între statele federale sau statul federal și statele din federație.
Competența principală este deci cea de apel. Începând cu anul 1891, o lege distinge două feluri de apel: cele pe care Curtea Supremă era obligată să le judece (WRIT OF APPEAL) și cele pe care putea să le refuze respingând cererea reclamantului (WRIT OF CERTIORARI) fiind un document de procedură care ordonează unei instanțe inferioare să transmită cauza Curții Supreme atunci când o parte invocă o eroare nu neapărat de drept, comisă de o instanță inferioară). Printr-o lege din 1988, marea majoritate a apelurilor este adusă în fața Curții Supreme pe calea dată WRIT OF CERTIORARI, ceea ce îi permite să aleagă cauzele pe care vrea să le judece (4 judecători trebuie să fie de acord să judece cauza). Curtea Supremă acceptă să examineze vre-o sută de cereri pe an, în principal conflictele între curțile federale de appel, între Curțile Supreme ale sattelor sau între curțile federale și Curțile Supreme ale statelor. Ea nu judecă decât 0,5 % din cauzele depuse. Dacă Curtea Supremă refuză să judece cauza, atunci ultima hotărâre devine irevocabilă, aceasta însă nu înseamnă ca ea a aprobat sau dezaprobat decizia instanțelor inferioare. Jurisprudența Curții Supreme beneficiază de un mare prestigiu și deciziile sale constituie precedente care se impun tuturor instanțelor. Curtea Supremă este cea mai înaltă instanță a puterii judiciare federale. Ea are drept funcție să garanteze aplicarea efectivă și interpretarea uniformă a dreptului federal. În afară de aceasta mai există instanțe federale specializate [13, p. 178].
(U.S. COURT OF FEDERAL CLAIMS). CURTEA SUA pentru cereri federale. Este o instanță care este sesizată atunci când se angajează responsabilitatea unui stat federal. Creată în 1855 și reformată în 1982, ea are 16 judecători pentru 15 ani care au sediul la Washington D.C.
(U.S. TAX COURT). CURTEA FISCALĂ compusă din 19 judecători numiți pentru 15 ani. Ține ședințe în 90 de orașe a Statelor Unite. Ea este competentă să judece, la cererea organelor fiscal, contribuabilii frauduloși în materie de impozit funciar și impozit pe venit.
(U.S COURT OF INTERNATIONAL TRADE). CURTEA SUA pentru comerțul internațional . Este o instanță competentă să judece procesele cu privire la comerțul internațional, drepturile vamale și importurile.
În final semnalăm existența (BANKRUPTCIES COURTS ) CURȚILE băncilor create de
Congres și prezidate de judecători numiți de Curțile de apel și competente în materie de faliment.
Unele instanțe au competență exclusivă altele nu, de exemplu în materie fiscală un contribuabil nemulțumit poate sesiza o curte de district, Curtea pentru cereri federale sau Curtea fiscală.
Mai multe (ADMINISTRATIVE AGENCIES) AGENȚII ADMINISTRATIVE au prerogative contencioase sau cvasi-contencioase. Apelul contra deciziilor acestor organisme se face fie în fața curților de district fie în fața curților de apel, de exemplu (Environmental Protection Agency) Agenția pentru protecția mediului, etc. Există mai mult de 20 de astfel de Agenții care au fost copiate de pe modelul Franței, Japoniei iar unele dintre ele sunt foarte cunoscute:
(FEDERAL TRADE COMMISSION). Comisia federală de comerț. Creată în anul 1914, ea aplică legea anti-trust (SHERMAN ACT ) și controlează concentrarea întreprinderilor, utilizarea metodelor neloiale de concurență, practicile monopoliste. Ea poate pronunța interdicții sau poate declanța proceduri judiciare;
(FOOD AND DRUG ADMINISTRATION). Administrația anti-drog. Ea se ocupă de reprimarea fraudelor și traficanților;
(MERIT SYSTEM PROTECTION BOARD). Agenția de protective a meritelor. Organism competent pentru funcția publică federală;
(FEDERAL COMMUNICATIONS COMMISSION). Comisia federală pentru comunicare.Competentă în materie de telecomunicații;
(FEDERAL ENERGY REGULATORY COMMISSION). Comisia federală în reglementarea energiei. Ea se ocupă de problemele energetice.
Aceste organisme au doar împuterniciri cvasi-contencioase. Ele mai au și împuterniciri normative pe care le exercită respectând Constituția, legile și principiile dreptului american. Administrarea acestor organisme este colegială – de la 3 la 11 membri. Ei sunt independenți de ministere. Adesea aceste organisme sunt calificate ca a patra putere, dar ele oricum se supun controlului congresului și președintelui tribunalelor.
(NATIONAL CENTER OF STATE COURTS ) Instanțele statelor
Instanțele statelor federale judecă 90 % din cauze. Fiecare stat are propria sa organizare judecătorească. În principiu există 3 niveluri de instanțe: Curtea supremă, curțile de apel și tribunalele de primă instanță. Dar în 1/3 din state nu există Curți de apel. Uneori mai există instanțe excepționale în materie civilă ori penală. De ex. statul New York are o ierarhie judiciară particulară încă din anul 1962.
La baza ierarhiei se află tribunalele de primă instanță. Este vorba de tribunalele municipale, judecătorii păcii sau tribunalele specializate competente pentru cererile simple a cărei valoare este mai mică de 1.500 $. Judecătorii păcii examinează cauzele penale sau civile minore.
Fiecare regiune în interiorul unui stat are tribunale de primă instanță de competență largă cu un judecător unic numite curțile regiunilor sau curțile superioare.Procesele cu privire la întreprinderi, contracte, bunuri mobiliare și imobiliare cât și infracțiunile majore sunt de competența lor. Toate instanțele date judecă în camere de un singur judecător doar instanțele de apel în camere de trei judecători.
În afară de aceste instanțe mai găsim un număr mare de instanțe specializate de ex: curțile în materie de succesiune, pentru problemele familiei și delincvența juvenilă etc.
Fiecare stat are o curte supremă care funcționează puțin deoarece majoritatea proceselor se opresc în curțile de appel. Adesea judecătorii au dreptul discreționar de a alege cauzele și deci recursurile acceptate nu sunt numeroase.
JURIUL
Instituirea juriului este o garanție prevăzută de Constituție. Amendamentul al 7-lea al Constituției prevede că orice cetățean poate cere judecarea cauzei de un juriu dacă valoarea cauzei este superioară la 20$, dacă pedeapsa aplicabilă depășește șase luni de închisoare [2, p. 78]. Această garanție este valabilă pentru instanțele federale dar există și în multe state federale. Există jurii în materie civilă și în materie penală.
a) JURIUL este compus din cetățeni trași la sorți pe listele elecorale, numărul cărora variază de la 6 la 12 în dependență de instanță și de cauză.
b) MARELE JURIU ( organ de acuzare și de poliție judiciară ). Este compus din 23 de jrați dacă este federal și de la 7 la 23 pentru cel al statelor. Marele juriu are sarcina dacă există probe suficiente pentru trimiterea inculpatului în fața tribunalului. Acesta este un fel de cameră de acuzare populară care există în mai puțin de jumătate de state. El are caracteristicile următoare: 1 – nu are judecători; 2 – dezbaterile sunt controlate de un procuror general la nivel federal și un procuror regional la nivelul statelor; 3 – nu există avocati decât doar în unele state; 4 – inculpatul nu prezintă versiunea sa a cauzei 5 – sunt ascultați doar martorii acuzării. După deliberările în secret, marele juriu pronunță fie un act de acuzare sau renunțarea la orice urmărire pentru lipsă de probe sau plângeri eronate.
INCHEIERE
Revoluția Americană a înaintat pe primul plan ideea dreptului american național independent, care ar rupe legăturile cu trecutul său englez. Adoptarea Constituției federale scrise din 1787, a constituțiilor statelor ce au intrat în competența SUA, a fost un prim pas pe această cale. Se presupunea o respingere totală a dreptului englez, iar odată cu el – a principiului precedentului și altor semne caracteristice pentru dreptul comun. Dar trecerea dreptului american în familia juridică romano-germanică nu a avut loc. Numai unele state, fostele colonii franceze sau spaniole (Luiziana, California) au adoptat coduri de tip european, care cu timpul s-au pomenit absorbite de dreptul comun.
Una din deosebirile considerabile ale sstemului de drept al SUA rezultă din structura federală a SUA. Statele din componența SUA sînt dotate cu o competență destul de largă, în cadrul căreia ele își făuresc legislația lor și sistemul de drept precedent, în legătură cu aceasta se poate spune că în SUA există 51 sisteme de drept – 50 ale statelor membre și una federală. Judecătoriile feicărui stat își exercită jurisdicția independent una față de alta și de aceea nu este neapărat condiția de respectare a hotâririi luate de judecătoria unui stat în altul.
Anglia nu cunoaște noțiunea de drept federal: și aceasta este diferența cea mai importantă. Federalismul are drept consecință crearea unei dificultăți majore în SUA: determinarea care sunt atribuțiilee respective a autorităților federale și a statelor federale și dacă legile, regulamentele, pot să emane atât de la unele cât și de la altele. Chiar dacă se ajunge la un răspuns la această întrebare, rămâne de a ști dacă common law (care a existat înaintea dreptului scris) este conceput în cadrul Federației sau a statelor.
Regula, în conformitate cu amendamentul X al Constituției ( 1791 ), acordă competență legislativă statelor federale, competența federală fiind excepția: ”Împuternicirile, pe care Constituția nu le delegă Statelor Unite și pe care nu le interzice statelor să le exercite, sunt rezervate fiecărui stat respectiv sau poporului”. Dacă statul federal nu legiferează, există competența subsidiară a statelor, și deci jurisdicțiile pot dezvola reguli noi de common law. Mai apoi, în SUA există o dublă ierarhie de jurisdicții; or, competența unora și altora nu este copiată de pe aceleași principii ca și competența legislativă recunoscută Congresului și Statelor. Aceasta înseamnă că o jurisdicție a unui stat federal poate tranșa un litigiu cu privire la chestiuni de drept federal. Și invers, o jurisdicție federală poate examina un litigiu referitor la o chestiune a unei materii care nu este de competența legislativă a Congresului.
Influențat de-a lungul istoriei de dominația colonială britanică, chiar și după unirea statelor în federatie, cele trei puteri legislativă, executivă și judiciară au fost împărțite prin Constituție între Federație și statele componente. Baza sistemului judiciar american o reprezintă tribunalele constituite la nivelul fiecărui stat și doar o mică parte din litigii au fost soluționate de tribunalele federale. Practic există 50 de sisteme judiciare, fiecare propriu statului care l-a elaborat, singura constantă fiind acordarea lor cu dispozițiile Constituției.
În SUA există două ierarhii judiciare: una federală și una pentru fiecare stat federal. Spre deosebire de alte state federale (Germania, Australia, Canada ), în care există instanțe federale doar în vârful piramidei, SUA au adoptat un sistem original, dar destul de complex. Există instanțe federale în toate statele federale și într-un anumit număr de cazuri ele pot fi sesizate în primă instanță. Instanțele americane nu sunt divizate pe domenii de drept. În principiu, toate cauzele civile, penale sau adminsitrative sunt examinate de aceleași instanțe. Căile de recurs, cu toate că numeroase, sunt limitate doar la regula de drept, sunt rare cazurile când instanțele de apel reexaminează faptele.
Ca și în sistemul Romano-Germanic, organizarea judecătorească este plasată sub autoritatea ministerului justiției (DEPARTAMENTUL JUSTIȚIEI). Există servicii însă care în sistemul Romano-Germanic sunt de competența ministerului de interne, pe când în SUA țin de competența Ministerului de justiție: serviciul de imigrare și control al frontierelor și FBI biroul federal de investigații care în SUA nu este considerat ca un veritabil serviciu al poliției.
Instanțele federale sunt multiple și create de Congres :
fie în baza puterilor legislative, care decurg din articolul 1, secțiunea 8 (9) a Constituției, și care îi permit de a ”constitui instanțe subordonate Curții Supreme”. Acestea sunt curțile ”legislative” ;
fie în baza articolului 3, secțiunea 1 a Constituției care atribuie împuterniciri judiciare federale ”la astfel de curți inferioare pe care Congresul va putea, în caz de necesitate să le instituie”. Acestea sunt curțile numite ”constituționale”.
Primele au o competență specializată, a doua categorie au o competență generală de drept comun (courți de district și în appel, curți de apel). Apoi există Curtea Supremă a Stelor Unite. Teritoriul american este divizat în 11 circumscripții judiciare numite CIRCUITE, care provin încă din epoca în care au fost creați judecătorii itineranți. Aceste circuite conțin:
CURȚILE DE DISTRICT. Jurisdicții de drept comun ele judecă circa 600.000 cauze pe an. Există 94 de astfel de curți care au circa 700 judecători care judecă de unul singur și foarte rar în camere de trei judecători. Judecătorii din curțile de district pot fi ajutați de câte un funcționar care le pregătește volumul de lucru. Judecătorii sunt itineranți și trebuie să statueze cel puțin o dată pe an în fiecare subdiviziune a districtului. Aceste curți de district examinează majoritatea contenciosului privat și represiv cât și multe litigii care în Franța relevă de tribunalele administrative. Doar 20 % din decizii fac obiectul unui apel. Ponderea dosarelor în astfel de instanțe este 7 cauze civile și una penală.
CURȚILE DE APEL. Există 12 + 1 pentru circuitul federal. Circuitul nr. 1 este cel mai mic cu 6 judecători, iar nr. 9 este cel mai mare cu 28 de judecători. Fiecare circuit cuprinde cel puțin 3 State. Ee conțin în total circa 180 de judecători care judecă în camere de trei judecători în diferite orașe din circumscripția curții. Ele sunt sesizate de 40.000 cauze pe an. Ele judecă în apel:
a) deciziile curților de district;
b) deciziile Curții Fiscale a SUA (U.S. TAX COURT )
c) deciziile diferitor organisme administrative (agenții, boards etc.), dar numai pentru o aplicare incorectă a legii ( eroare de drept).
Curtea Supremă a SUA ( C.S. ) este cu certitudine instituția judiciară cea mai celebră în lume. Rolul său cel mai cunoscut este cel constituțional. Începând cu hotărârea MARBURY v. MADISON din 1803, Curtea și-a asumat dreptul de a controla constituționalitatea legilor votate de Congres, a actelor executivului, a normelor juridice elaborate de state. Jurisprudența constituțională a Curții Supreme se referă la toate domeniile: economie, libertăți, învățământ, religie, drepturi civice etc.
Curtea Supremă este singura jurisdicție federală menționată în Constituție (articolul 3, secțiunea 1). Alte curți sunt create prin lege. Curtea Supremă este plasată în vârful piramidei judiciare. Ea este compusă din 9 judecători: un Președinte și 8 judecători, toți numiți de către Președintele Statelor Unite cu acordul Senatului. Din punct de vedere judiciar, Curtea Supremă are o dublă competență, o competență de primă instanță (ORIGINAL JURISDICTION) și o competență de apel (APPELATE JURISDICTION). Competența de primă instanță este excepțională și n-a fost niciodată interpretată de Curtea Supremă ca fiind exclusivă: ea privește litigiile care implică ambasadorii și consulii și litigiile între statele federale sau statul federal și statele din federație. Competența principală este deci cea de apel.
Instanțele statelor federale judecă 90 % din cauze. Fiecare stat are propria sa organizare judecătorească. În principiu există 3 niveluri de instanțe: Curtea supremă, curțile de apel și tribunalele de primă instanță. Dar în 1/3 din state nu există Curți de apel. Uneori mai există instanțe excepționale în materie civilă ori penală. De ex. statul New York are o ierarhie judiciară particulară încă din anul 1962.
La baza ierarhiei se află tribunalele de primă instanță. Este vorba de tribunalele municipale, judecătorii păcii sau tribunalele specializate competente pentru cererile simple a cărei valoare este mai mică de 1.500 $. Judecătorii păcii examinează cauzele penale sau civile minore.
Fiecare regiune în interiorul unui stat are tribunale de primă instanță de competență largă cu un judecător unic numite curțile regiunilor sau curțile superioare.Procesele cu privire la întreprinderi, contracte, bunuri mobiliare și imobiliare cât și infracțiunile majore sunt de competența lor. Toate instanțele date judecă în camere de un singur judecător doar instanțele de apel în camere de trei judecători.
În afară de aceste instanțe mai găsim un număr mare de instanțe specializate de ex: curțile în materie de succesiune, pentru problemele familiei și delincvența juvenilă etc.
Fiecare stat are o curte supremă care funcționează puțin deoarece majoritatea proceselor se opresc în curțile de appel. Adesea judecătorii au dreptul discreționar de a alege cauzele și deci recursurile acceptate nu sunt numeroase.
JURIUL
Instituirea juriului este o garanție prevăzută de Constituție. Amendamentul al 7-lea al Constituției prevede că orice cetățean poate cere judecarea cauzei de un juriu dacă valoarea cauzei este superioară la 20$, dacă pedeapsa aplicabilă depășește șase luni de închisoare. Această garanție este valabilă pentru instanțele federale dar există și în multe state federale. Există jurii în materie civilă și în materie penală.
JURIUL este compus din cetățeni trași la sorți pe listele elecorale, numărul cărora variază de la 6 la 12 în dependență de instanță și de cauză.
MARELE JURIU ( organ de acuzare și de poliție judiciară ). Este compus din 23 de jrați dacă este federal și de la 7 la 23 pentru cel al statelor. Marele juriu are sarcina dacă există probe suficiente pentru trimiterea inculpatului în fața tribunalului. Acesta este un fel de cameră de acuzare populară care există în mai puțin de jumătate de state. El are caracteristicile următoare: 1 – nu are judecători; 2 – dezbaterile sunt controlate de un procuror general la nivel federal și un procuror regional la nivelul statelor; 3 – nu există avocati decât doar în unele state; 4 – inculpatul nu prezintă versiunea sa a cauzei 5 – sunt ascultați doar martorii acuzării. După deliberările în secret, marele juriu pronunță fie un act de acuzare sau renunțarea la orice urmărire pentru lipsă de probe sau plângeri eronate.
În S.U.A. istoria Curților cu jurați este strâns legată de istoria țării, instituția dată fiind fondată aproximativ în aceeași perioadă când a fost adoptată și Constituția. Fiind prima Constituție a statului în istoria omenirii, reglementează și participarea poporului la înfăptuirea justiției. Articolul 3 al Constituției presupune că toate cazurile provenite din infracțiuni, cu exceptia celor de impiciment, să fie soluționate de Curțile cu jurați. Dreptul persoanei de a fi judecat de concetățenii sai este un drept constituțional care este revendicat atât de cetățeni, cât și de juriști profesioniști, anume din cauza că această instituție asigură incontestabil ocrotirea și garantarea drepturilor părtilor. Legislația federală stabilește două tipuri de juriu: juriul mare și juriul mic. Juriul mare determină dacă persoana a comis infracțiunea care i se incriminează, juriul mic este ales din rândul locuitorilor localității respective pentru a constata dacă este sau nu vinovată persoana care se acuză. În componenta juriului intră 12 persoane, însă în unele state pot fi și mai puține. Verdictul este pronunțat prin vot secret, cu majoritatea de voturi.
Curțile cu jurați, ca instituții ale puterii judiciare, ocupă un loc important în sistemele judiciare ale țărilor cu tradiții democratice. Atât reprezentanții poporului, cât și juristii profesioniști, văd în această instituție o garanție a respectării drepturilor și libertăților cetățenilor, o asigurare a soluționării obiective și nepărtinitoare a cauzelor, o formă de participare a poporului la activitatea puterii a treia. Istoria Curților cu jurați ne dovedește că, apărute ca rezultat al activității umane, aceste instituții cu tradiții bogate vor funcționa atâta timp cât va exista însăsi puterea judiciară. În nici o perioadă această instituție nu a prezentat pericol pentru ordinea de drept democratică. Această instituție a fost ignorată doar în timpul instaurării dictaturilor. În societățile civilizate însă Curtea cu jurați a fost folosită și ca garant al justiției democratice în condițiile luptei politice. Curtea cu jurați a fost tot timpul necesară pentru confirmarea adevărului și justeței. Apariția Curților cu jurați este legată de necesitatea introducerii în pânza judecătorească a ”elementului popular” în persoana juraților. Jurații, spre deosebire de judecătorul profesionist, nu depind de structurile puterii nici din punct de vedere material, nici din punct de vedere juridic ori psihologic. Componentul cantitativ (12 jurați) și prezența reprezentanților diferitelor grupuri sociale îi atribuie procesului judecătoresc elementul controlului social.
Jurații reînnoiesc încrederea cetățenilor în justiție, care încep sa vadă în ei pe reprezentanții săi, care sunt garanții protecției drepturilor si intereselor lor legale. Jurații nu iau cunostință cu materialele dosarului, pentru ca până la începerea judecății la ei să nu se formeze o idee preconcepută, pentru ca ei sa fie maximal de obiectivi și imparțiali. Jurații nu au dreptul de a aprecia partea juridică a infracțiunii savârșite. Ei sunt Judecătorii faptului. Pe ei îi interesează în judecată numai trei întrebari: daca este demonstrat că fapta respectivă a avut loc, dacă fapta dată a fost savârșită de inculpat și dacă el este vinovat sau nu.
Discuția asupra problemelor menționate se desfașoară în camera de consiliu în lipsa altor persoane și a judecătorului profesionist. În timpul examinării cauzei de către Curtea de jurați avocatul are posibilitate reală de a concura cu procurorul. Încă o prioritate a Curților cu jurați este că ele apără independența judecătorilor. Chiar și în cazul celor mai favorabile circumstanțe, judecătorul, care adoptă o hotărâre nepopulară, nimerește sub critici opiniei publice, iar uneori și a unor funcționari publici, ceea ce-i poate dăuna lui, familiei sale și carierei sale. Jurații, păstrând anonimatul după terminarea cauzei și nefiind cunoscuți opiniei publice, sunt o bună formă organizatorică a soluționării cauzelor dificile, în caz dacă adoptarea hotărârilor de către judecator a fost însoțită de dificultăți. Neocupând un post oficial, nefiind legați de stat, neavând ambiții politice, ei sunt într-adevăr independenți.
Trebuie de avut în vedere că fără Curtea cu jurați nu întotdeauna este posibilă judecata independentă, iar fara judecata independentă nu este posibilă întronarea legalității și respectului față de lege. Îndependența și inviolabilitatea juratului are mare importanță pentru justiție, însă exista o circumstanță nu mai puțin, ci chiar și mai importantă: puritatea conștiinței omului care a devenit jurat. Raționalitatea includerii Curții cu jurați în sistemul judecătoresc se întemeiază nu numai pe speranțe efemere că în virtutea naturii sale democratice va da garanții sigure împotriva unor oarecare erori judecătorești, dar și pe apelările la faptul că pentru concluzia privind nevinovăția persoanei trase la raspundere penală sunt suficiente conștiința și bunul simț.
Activitatea Curții cu jurați reduce în mare măsură riscul abuzului și erorilor judecătorești, considerabil dezvoltă contradictorialitatea dezbaterilor judiciare, contribuind astfel la rolul activ al învinuirii și apărării, excluderea din judecată a spiritului birocrat, creșterea activității sociale a cetățenilor, sporește responsabilitatea lor pentru destinul oamenilor, încrederea oamenilor simpli în judecată ca fiind una echitabilă, dezinteresată și obiectivă
BIBLIOGRAFIE
Monografii, articole de specialitate
Avornic Gh., Aramă E., Negru B., ș.a. Teoria generală a dreptului. Chișinău: CARTIER, 2004. 546 p.
Baltag D., Guțu A. Teoria generala a dreptului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2002. 149 p.
Bruno P. Introduction au droit. Grenoble: Presses Universitaire, 1992. 158 p.
Constantinesco L.J . Tratat de drept comparat. V. I. București: ALL, 1998. 265 p.
Constantinesco L.J. Tratat de drept comparat. V. II. București: ALL, 1998. 469 p.
Constantinesco L.J .Tratat de drept comparat. V. III. București: ALL, 1998. 497 p.
Craiovan I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. București: ALL BECK, 2001. 472 p.
David R., Jauffret-Spinosi C. Les grands systemes de droit contemporains. Paris: Dalloz, 1992. 523 p.
Duguit L. Traite de droit constitutionnel. V. I. Paris: Sirey, 1995. 511 p.
Djuvara M. Teoria generală a dreptului enciclopedie juridică. V. I-II. București: Lumina Lex, 1930. 231 p.
.Dvoracec M., Lupu G. Teoria generala a dreptului. Iași: Stefan Procopit, 1996. 166p.
Guștiuc A., Chirtoacă L. Istoria Universală a Statului și Dreptului (perioada modernă). Chișinău: „Elena”, 2002. 344 p.
Hanga V. Istoria dreptului românesc. Iași: Chemarea, 1993. 444 p.
Humă I. Întroducere în studiul dreptului. București: Chemarea, 1993. 155 p.
Legrand P. Dreptul comparat. București: Lumina Lex, 2001. 128 p.
Montesquieu Ch. Despre spiritul legilor. București: Editura Științifică, 1964. 138 p.
Măgureanu V. Studii de sociologie politică. București: ALL BECK, 990. 26 p.
Parquet M. Introduction generale au droit. Paris: Breal, 158 p.
Popa M. D., Matei H. Mică enciclopedie de Istorie Universală. Statele lumii contemporane. București: ALL, 1993. 446 p.
Popa N. Teoria generală a dreptului. București: ALL BECK, 1992. 212 p.
Popescu A. Teoria dreptului. București: România de mâine, 1999. 199 p.
Smochină A. Istoria Universală a statului și dreptului. Chișinău: Bons Offices, 2006. 552 p.
Smochină A. Istoria Universală a statului și dreptului. Epoca medievală și modernă. Chișinău: Tipografia Centrală, 2000. 295 p.
Stroe C. Compendiu de filosofia dreptului. București: Lumina Lex, 1999. 276 p.
Vrabie G. Teoria generală a dreptului. Iași: Stefan Procopit, 1993. 197 p.
Voicu C. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 2002. 456 p.
Zlătescu V. D. Drept privat comparat. București: OSCAR PRINT, 1992. 346 p.
Zlătescu V. D. Panorama marilor sisteme contemporane de drept. București:”Continent XXI”, 1994. 251 p
Zweighert K., Kotz H. An introduction to comparative law. Oxford: Claredon Press, 2000. 491 p.
Situri Internet
Bonciog A. Curs de drept privat comparat [online].
http://www.scribd.com/doc/11546182/DreptPrivatComparat?__cache_revision=1235867715&__user_id=-1&enable_docview_caching=1 (citat la 14.04.2013).
Payre J.P. Cours de Grands systemes juridiques compares [online].
http://www.opuscitatum.com/modules.php?name=News&file=print&sid=141 (citat la 14.04.2013).
BIBLIOGRAFIE
Monografii, articole de specialitate
Avornic Gh., Aramă E., Negru B., ș.a. Teoria generală a dreptului. Chișinău: CARTIER, 2004. 546 p.
Baltag D., Guțu A. Teoria generala a dreptului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2002. 149 p.
Bruno P. Introduction au droit. Grenoble: Presses Universitaire, 1992. 158 p.
Constantinesco L.J . Tratat de drept comparat. V. I. București: ALL, 1998. 265 p.
Constantinesco L.J. Tratat de drept comparat. V. II. București: ALL, 1998. 469 p.
Constantinesco L.J .Tratat de drept comparat. V. III. București: ALL, 1998. 497 p.
Craiovan I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. București: ALL BECK, 2001. 472 p.
David R., Jauffret-Spinosi C. Les grands systemes de droit contemporains. Paris: Dalloz, 1992. 523 p.
Duguit L. Traite de droit constitutionnel. V. I. Paris: Sirey, 1995. 511 p.
Djuvara M. Teoria generală a dreptului enciclopedie juridică. V. I-II. București: Lumina Lex, 1930. 231 p.
.Dvoracec M., Lupu G. Teoria generala a dreptului. Iași: Stefan Procopit, 1996. 166p.
Guștiuc A., Chirtoacă L. Istoria Universală a Statului și Dreptului (perioada modernă). Chișinău: „Elena”, 2002. 344 p.
Hanga V. Istoria dreptului românesc. Iași: Chemarea, 1993. 444 p.
Humă I. Întroducere în studiul dreptului. București: Chemarea, 1993. 155 p.
Legrand P. Dreptul comparat. București: Lumina Lex, 2001. 128 p.
Montesquieu Ch. Despre spiritul legilor. București: Editura Științifică, 1964. 138 p.
Măgureanu V. Studii de sociologie politică. București: ALL BECK, 990. 26 p.
Parquet M. Introduction generale au droit. Paris: Breal, 158 p.
Popa M. D., Matei H. Mică enciclopedie de Istorie Universală. Statele lumii contemporane. București: ALL, 1993. 446 p.
Popa N. Teoria generală a dreptului. București: ALL BECK, 1992. 212 p.
Popescu A. Teoria dreptului. București: România de mâine, 1999. 199 p.
Smochină A. Istoria Universală a statului și dreptului. Chișinău: Bons Offices, 2006. 552 p.
Smochină A. Istoria Universală a statului și dreptului. Epoca medievală și modernă. Chișinău: Tipografia Centrală, 2000. 295 p.
Stroe C. Compendiu de filosofia dreptului. București: Lumina Lex, 1999. 276 p.
Vrabie G. Teoria generală a dreptului. Iași: Stefan Procopit, 1993. 197 p.
Voicu C. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 2002. 456 p.
Zlătescu V. D. Drept privat comparat. București: OSCAR PRINT, 1992. 346 p.
Zlătescu V. D. Panorama marilor sisteme contemporane de drept. București:”Continent XXI”, 1994. 251 p
Zweighert K., Kotz H. An introduction to comparative law. Oxford: Claredon Press, 2000. 491 p.
Situri Internet
Bonciog A. Curs de drept privat comparat [online].
http://www.scribd.com/doc/11546182/DreptPrivatComparat?__cache_revision=1235867715&__user_id=-1&enable_docview_caching=1 (citat la 14.04.2013).
Payre J.P. Cours de Grands systemes juridiques compares [online].
http://www.opuscitatum.com/modules.php?name=News&file=print&sid=141 (citat la 14.04.2013).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Simbioza Sistemelor de Drept Contemporane (ID: 129788)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.