Silviu Morar Medicină Legală 2006 [604138]

1 SILVIU MORAR

MEDICINĂ LEGALĂ
CURS
– PARTEA I –

EDITURA UNIVERSITĂȚII „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU
2006

2

Descrierea CIP a B ibliotecii Naționale a României

MORAR, SILVIU
Medicină legală: curs / Silviu Morar. – Sibiu :
Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2006
Bibliogr.
ISBN 973 -739-229-9

340.6(075.8)

3

T A B L A D E M A T E R I I

INTRODUCERE

CAPITOLUL I
CADRUL GENERAL DE DESFĂȘURARE A ACTIVITĂȚII
DE MEDICINĂ LEGALĂ
1. Medicina legală: definiție, obiect de activitate
2. Caracterul interdisciplinar al medicinii legale .Valoarea
probatorie și limitele expertizei medico -legale în justiție .
3. Cadrul legal de desfășurare a activității medico -legale
4. Structura organizatori că a rețelei de medicină legală
5. Clasificarea examinărilor medico -legale
6. Actele medico -legale

CAPITOLUL II
TRAUMATOLOGIA MEDICO -LEGALĂ
GENERALĂ, SISTEMICĂ ȘI TOPOGRAFICĂ
1. Traumatologia medico -legală generală
1.1. Clasificarea agenților traumatici
1.2. Cauzalitatea în medicina legală
1.3. Leziunile traumatice primare (elementare).
Semiologia traumatologică mecanică.
1.4. Modul de descriere a leziunilor traumatice.
Importanța descrierii core cte a acestora.
1.5. Reacțiile generale posttraumatice ale organismului
2. Traumatologia medico -legală sistemică
3. Traumatologia medico -legală topografică
3.1. Traumatismele cranio -cerebrale
3.2. Traumatismele buco -maxilo -faciale
3.3. Traumatismele cervicale
3.4. Traumatismele toracelui
3.5. Traumatismele abdomino -pelvine
3.6. Traumatismele vertebro -medulare
3.7. Traumatismele membrelor

8

11
11

15
24
26
30
36

46
46
48
52

59

78
84
87
95
95
114
116
117
119
121
123

4
CAPITOLUL III
EXAMINAREA MEDICO -LEGALĂ A PERSOANEI ÎN VIAȚĂ
1. Examinarea medico -legală a persoanei care a suferit leziuni
traumatice (expertiza medico -legală traumatologică)
2. Examinarea medico -legală în vederea stabilirii
stării de sănătate sau de boală
3. Identificarea în medicina legală
4. Examinări medico -legale în sfera sexologică . Violul.
5. Examinări medico -legale p entru stabilirea stării obstetricale
6. Expertiza medico -legală a filiației
7. Expertiza medico -legală a capacității de muncă
8. Expertiza medico -legală pent ru amânarea sau î ntreruperea
pe motive medicale a executării pedepsei privative de
libertate
9. Expertiza m edico -legală psihiatrică

CAPITOLUL IV
EXAMINAREA MEDICO -LEGALĂ A CADAVRULUI
1. Tanatologia medico -legală
1.1. Definiția morții. Etapele morții.
1.2. Clasificarea morții
1.3. Diagnosticul morții. Semiologia tanatologică.
1.4. Tanatocronologia
1.5. Reacția vitală
1.6. Sindroamele tanatogeneratoare
2. Obiectivele și etapele examinării medico -legale a cadavrului
3. Autopsia medico -legală
4. Raportul de autopsie medico -legală
5. Exhumarea
6. Certificatul medical constatator al decesului.
Modul de completare a acestuia.

CAPITOLUL V
EXAMINĂRILE COMPLEMENTARE ÎN MEDICINA LEGALĂ

125

127

138
140
145
153
156
162

165
167

175
175
176
179
183
199
203
205
206
211
221
226

228

241

5 CAPITOLUL VI
TRAUMATOLOGIA MEDICO -LEGALĂ SPECIALĂ
1. Agenții traumatici mecanici
1.1. Mijloacele proprii de atac și apărare ale omului
1.2. Căderea și precipitarea
1.3. Accidentele de trafic
1.4. Armele de foc
2. Asfixiile mecanice
3. Agenții traumatici fizici
3.1. Leziunile și moartea datorate temperaturii înalte
3.2. Leziunile și moartea datorate frigului
3.3. Leziunile și moart ea datorate acțiunii curentului electric
4. Agenții traumatici chimici (t oxicologia medic o-legală)
4.1. Noțiuni de toxicologie generală
4.2. Obiectivele și e tapele
examinării medico -legale toxicologice
4.3. Intoxicația acută cu alcool etilic.
Alcoolul și traficul rutier.
4.4. Intoxicația cu monoxid de carbon
4.5. Drogurile
5. Agenții traumatici biologici
6. Avortul
7. Pruncuciderea

CAPITOLUL VII
STABILIREA DIAGNOSTICULUI POZITIV DE SUICID
1. Particularitățile cercetării efectuate la fața locului
2. Elemente specifice suicidului decela te
la autopsia medico -legală
3. Rolul examinărilor complementare
în precizarea diagnosticului de suicid
4. Metoda autopsiei psihologice

CAPITOLUL VIII
RĂSPUNDEREA MEDICALĂ

REFERINȚE LEGISLATIVE
BIBLIOGRAFIE
255
255
255
258
265
274
288
308
308
316
320
328
328

336

341
349
353
357
361
368

376
377

378

386
387

393

401
403

6

7

„A învăța fără a gândi este nefolositor;
a gândi fără învățătură este primejdios.”
Confucius

8

I N T R O D U C E R E

O povestire aparținând înțelepciunii zen spune că, odată,
un miriapod trecea pe o cărare, cu numeroasele sale picio are
mișcându -se într -o sincronicitat e perfectă. O broască râioasă
l-a privit și s -a minunat: „Cum reușești să -ți coordonezi atât de
bine picioarele? Pe care dintre ele îl miști primul?”.
Miriapodul s -a oprit să se gân dească … și de atunci nu mai știe
cum să meargă.
A stăpâni medicina legală și a utiliza în mod firesc,
natural și unitar cunoștințele furnizate de aceasta constituie un
deziderat similar (la modul ideal) cu mersul sincron al
miriapodului din povestire.
Lucrarea de față își propune demontarea mecanismului
intim care asigură existența și funcționarea medicinii legale ca
specialitate medicală de sine stătătoar e, punctând modalitățile
concrete prin care reușește să pună la dispoziția justiției
cunoștințe medico -biologice eterogene. Demersul didactic va
analiza piesă cu piesă elementele componente ale acestei
mașinării, precizând modul cum se mișcă fiecare picior al
miriapodului.
Speranța exprimată încă de la început este ca această
activitate analitică să nu devină didacticistă și, mai ales, să
evite tentația firească (în contextul complexității materialului
studiat) de a pierde din vedere pădurea din cauza copac ilor.
Astfel, îmi doresc ca acest curs să nu cadă în capcana
exhaustivului, menținându -se în necesarele limite ale unei
sintetizări didactice.

9 De asemenea, lucrarea tinde să dezvăluie utilitatea
informației medico -legale pentru viitoarele cadre medicale și
pentru juriștii în devenire. Și nu mă refer numai la îmbogățirea
culturii generale a viitorilor profesioniști ai sănătății cu date
juridic -legislative și, respectiv, a juriștilor în formare cu date
medical -biologice. Fac referire în special la modul concr et în
care aceste informații trebuie să își găsească locul în munca de
zi cu zi a practicienilor din domeniul medical și juridic.
Pe de o parte, pentru studenții mediciniști este esențial să
conștientizeze că manoperele efectuate și documentele
elaborate s au eliberate în virtutea profesiei lor pot avea impact
medico -legal în variate circumstanțe, consecințele juridice (și,
implicit, cele sociale) fiind importante, deși uneori greu de
întrevăzut în primă instanță.
Pe de altă parte, profesioniștii dreptului ( în special cei
care vor deveni magistrați) se vor întâlni în activitatea lor
curentă cu situații în care cunoașterea, cel puțin sumară, a
realităților medical -biologice este esențială. Însușirea
aspectelor procedurale specifice relației cu medicina legală,
clarificarea situațiilor când este utilă (sau chiar indispensabilă)
apelarea la experiența medicului legist și punctarea valorii (dar
și a limitelor) expertizei medico -legale pentru justiție constituie
repere importante pentru pregătirea profesională a vi itorilor
juriști.
Cei peste zece ani de activitate didactică și profesională
în domeniul medicinii legale m -au convins că această
specialitate este, indubitabil, interesantă. Și când folosesc acest
termen îi dau, pe bună dreptate, înțelesul conferit de lim bajul
comun, nu cel din metalimbaj, unde „interesant” se traduce
prin „urât”.
În egală măsură, însă, am putut constata că aprofundarea
medicinii legale este un proces nu de puține ori dificil, în
cadrul căruia pregătirea teoretică trebuie dublată de o

10 expe riență practică substanțială. Iată de ce consider că sistemul
clinic integrat este cea mai bună metodă de predare a acestei
discipline.
Lucrarea de față este axată în special pe prezentarea
coordonatelor teoretice ale medicinii legale, deoarece
cunoașterea acestora este o condiție de prim rang pentru
rezolvarea optimă a cazurilor cu implicații medico -legale.
Totuși, de fiec are dată când s -a ivit prilejul am inserat pe
parcursul disertației elemente cu aplicabilitate practică certă
(metodologia descrierii co recte a leziunilor traumatice, precum
și modul de completare a certificatului medical constatator al
decesului sunt doar două exemple semnificative în acest sens).
Dorința mea sinceră este ca, la finalul parcurgerii
textului, studenții de azi – profesioniș tii de mâine – să se poată
lăuda că au în arsenalul lor mijloacele de a face față oricărei
situații cu potențial medico -legal pe care o vor întâlni în
practică, fără a se simți debusolați sau puși în dificultate.
Bazându -se pe bagajul teoretic acumulat în urma lecturării
cursului, ei nu se vor expune ridicolului sau, mai grav, culpei,
evitând astfel potențiala primejdie la care face referire
Confucius în motto -ul ales să prefațeze această lucrare.

11 C A P I T O L U L I
CADRUL GENERAL DE DESFĂȘURA RE A
ACTIVITĂȚ II DE MEDICINĂ LEGALĂ

1. MEDICINA LEGALĂ:
DEFINIȚIE, OBIECT DE ACTIVITATE

DEFINIȚIE
Orice încercare de a defini conceptul de „medicină
legală” nu poate face abstracție de caracteristica fundamentală
a acestei discipl ine: aceea de a pune la dispoziția justiției
cunoștințele medical -biologice. Este, de altfel, motivul pentru
care este deplin acceptabilă și denumirea sa alternativă de
„medicină judiciară”.
Putem afirma, deci, că această specialitate este „o
medicină a a devărului” , care contribuie prin mijloacele sale
specifice la aflarea adevărului judiciar, la înfăptuirea actului de
justiție și, implicit, la menținerea ordinii sociale.
Vom defini medicina legală ca fiind „o specialitate
medicală care, utilizând cunoștin țele și metodele medico –
biologice pentru a afla și demonstra un adevăr material, se
pune în slujba justiției prin probe științifice necesare
desfășurării procesului judiciar” (Cocora, 2003, pg. 2). Sau,
altfel formulat, medicina legală este „o disciplină m edicală
care își pune cunoștințele sale în slujba justiției ori de câte ori
pentru lămurirea unei cauze judiciare sunt necesare anumite
precizări cu caracter medical -biologic” (Beliș, 1995, pg. 7).
Analiza acestor două definiții prilejuiește constatări
importante.
• Încă de la început trebuie subliniat faptul că medicina
legală nu este o știință juridică auxiliară, cum încearcă să

12 acrediteze uneori profesioniștii dreptului, ci o specialitate
(disciplină) medicală , practicată de medici cu pregătire
postunivers itară specifică. (Specializarea denumită „medicină
legală” se obține după cinci ani de rezidențiat, în urma
susținerii examenului de medic specialist în domeniu,
aprofundând o tematică specifică).
• Aspectul particular al acestei discipline medicale îl
const ituie aportul la realizarea justiției , ori de câte ori pe
parcursul procesului judiciar sunt incidente elemente din sfera
medical -biologică.
O construcție silogistică de tipul: „1. justiția se bazează
pe adevăr, 2. proba cu coeficientul maxim de adevăr est e
proba științifică, ergo 3. justiția de bazează pe probe
științifice” (Scripcaru et al, 2005, pg. 11) este perfect valabilă.
Dacă o acceptăm, putem deduce cu ușurință de ce expertiza
medico -legală ocupă un loc de frunte în rândul probelor
judiciare și, în egală măsură, de ce medicului legist îi este
recunoscut statutul de expert în cadrul procesului juridic.
• Prin poziția particulară pe care o ocupă, medicina legală
este o specialitate de graniță , capabilă să construiască o punte
între științele social -juridice (abstracte prin definiție) și cele
medico -biologice (eminamente concrete, având ca obiect de
studiu omul ca individ, și nu ca entitate abstractă, înglobată
într-un sistem social guvernat de norme juridice).
• Last, but not least , trebuie arătat că medic ina legală este
o specialitate de sinteză a întregii patologii. Necesitatea de
cunoaștere generalizatoare a problematicii medicale o apropie
de specialități ca medicina de familie; totuși, medicina legală
este o specialitate de sine stătătoare, independent ă, având
specificul ei, asigurat de operarea cu o criteriologie și o
metodologie aparte, menite a transpune realitățile medical –
biologice în sfera juridicului.

13 OBIECT DE ACTIVITATE
Considerentele mai sus amintite prilejuiesc constatarea că
medicina legală are o sferă largă de preocupări, care este
alcătuită din mai multe componente principale.
– Cercetarea științifică reprezintă un prim domeniu de
interes. Aceasta este de așa manieră direcționată, încât să
realizeze atât lămurirea unor aspecte teoretice cu caracter
fundamental sau aplicativ, cât și adaptarea progreselor
tehnologiei medicale la necesitățile justiției. Exemplul clasic în
acest sens este cel al amprentei genetice (fundamentată pe
tehnologia ADN), care are în prezent o valoare incontestabilă
ca probă judiciară, deși acest fapt era de neconceput în urmă cu
o jumătate de secol.
– Aplicarea în practică a rezultatelor cercetării
științifice constituie coordonata esențială a activității medico –
legale. După cum precizează încă din art. 1 Legea privind
organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină
legală, activitatea medico -legală este „parte integrantă a
asistenței medicale” . Ea vine să asigure, la cererea organelor
judiciare sau a persoanelor interesate, „efectuarea de expertize,
examinări, constatări, examene de laborator și alte lucrări
medico -legale asupra persoanei în viață, cadavrelor,
produselor biologice și corpurilor delicte” ; acestea au valoare
de probă științifică în cadrul procesului judiciar (penal, civil,
sau de altă na tură).
Caracterul complex al acestei activități devine evident
prin simpla enumerare a câtorva din preocupările curente ale
unităților medico -legale: probarea științifică a infracțiunilor
contra vieții, integrității corporale și sănătății persoanelor,
aprecierea stării psihice a indivizilor care au comis infracțiuni
sau a celor care doresc să încheie acte de dispoziție, examinări
din sfera sexologică (stare genitală, viol, capacitate sexuală),
autopsierea tuturor cazurilor de moarte violentă sau suspectă

14 din raza de competență teritorială, examinări histopatologice,
toxicologice și serologice cu specific medico -legal etc.
– O componentă aparte a activității medico -legale o
constituie implicarea în delicatul subiect al răspunderii
medicale . Prin mijloacele sa le specifice, medicina legală vine
fie să obiectiveze prejudiciul cauzat de un act medical
necorespunzător, fie să demonstreze caracterul nefondat al
unor acuze de malpraxis. Constatările și concluziile medico –
legale în acest domeniu servesc atât justiției , cât și organelor
abilitate să analizeze răs punderea disciplinară medicală –
comisiile de jurisdicție profesională și comisiile de disciplină
din cadrul Colegiului Medicilor din România (art. 48 alin. 3
din Regulament).
Prin efectul de feed -back al unor a stfel de investigații,
medicina legală contribuie la îmbunătățirea calității
asistenței medicale și la luarea de măsuri profilactice pentru
evitarea emergenței de noi acte medicale neprofesioniste.
– Finalitatea preventiv -profilactică a activității medico –
legale se realizează, de asemenea, prin studierea cauzelor
criminalității (în strânsă colaborare cu criminologia) și prin
relevarea cauzelor de morbiditate prin accidente. În egală
măsură, studiile medico -legale contribuie la precizarea
etiologiei comporta mentului autoagresiv și, implicit, la
elaborarea de programe profilactice specifice suicidului.
– Nu în ultimul rând, trebuie amintită componenta
didactică medico -legală. Pe de o parte, pregătirea universitară
asigură cunoașterea noțiunilor de bază din ace st domeniu de
către viitoarele cadre medicale (medici, medici dentiști,
asistenți medicali) și de către viitorii juriști (procurori,
judecători, avocați, notari etc.). Pe de altă parte, studiile
postuniversitare vin să pregătească noi medici legiști, având o
competență profesională care să le permită să preia ștafeta atât

15 în activitatea „de rețea”, cât și în domeniul învățământului
universitar.

În lumina celor prezente mai sus , multilateralitatea și
complexitatea activității medico -legale este, cred, evide ntă. O
analiză a proteismului acestei specialități nu ar fi însă completă
fără punctarea caracterului său interdisciplinar și a legăturilor
strânse pe care le are c u alte domenii ale cunoașterii – medicale
sau extramedicale.

2. CARACTERUL INTERDISCIPLINA R AL
MEDICINII LEGALE.
VALOAREA PROBATORIE ȘI LIMITELE
EXPERTIZEI MEDICO -LEGALE ÎN JUSTIȚIE.

Medicina legală este, așa cum am arătat, o specialitate de
graniță între medico -biologic și juridic și, în același timp, o
specialitate de sinteză a întregii patologii. Aceste atribute îi
conferă un caracter interdisciplinar, datorită necesarei relații de
interdependență și condiționare reciprocă cu alte specialități
medicale și cu diverse ramuri ale dreptului.

• Medicina legală este o specia litate care s -a desprins, din
necesități istorice și juridice, din blocul științelor medicale
generale; și în prezent ea își are sursa de dezvoltare în medicina
fundamentală clinică, adaptând la necesitățile justiției orice
nouă informație din domeniul med ical. Trebuie arătat, totuși,
că, spre deosebire de alte specialități medicale, specificul
medicinii legale nu este cel curativ -diagnostic, ci acela de a
obiectiva modificările cauzate de variați agenți traumatici, pe
calea elaborării de acte medico -legale cu valoare probatorie în
justiție.

16 Este firesc ca medicina legală să fie în corelație strânsă
și permanentă cu toate disciplinele medical -biologice .
Legătura aceasta este mai evidentă în cazul anumitelor domenii
ale cunoașterii medicale: anatomia, anatomi a patologică,
fiziologia, fiziopatologia, traumatologia (chirurgicală, ortope –
dică, neurochirurgicală, ORL, oftalmologică, stomatologică),
psihiatria, obstetrica, neonatologia, toxicologia, biochimia,
microbiologia etc. Cu toate acestea, dat fiind faptul c ă
medicina legală oferă justiției orice date medical -biologice
necesare pentru lămurirea spețelor în cauză, este obligatorie
relația sa cu toate specialitățile medical -biologice.
În acest context devine esențială o colaborare optimă a
legistului cu colegii medici de alte specialități. Recunoscând
această necesitate, legiuitorul a dedicat un capitol întreg (cap.
V – „Relațiile instituțiilor de medicină legală cu alte unități
sanitare” ) din Regulamentul de aplicare a legii specifice
precizării condițiilor de derulare a acestei colaborări. Art. 49
arată că „unitățile sanitare, la cerere, sprijină efectuarea
expertizelor, a constatărilor sau a altor lucrări medico -legale
prin consulturi de specialitate și investigații paraclinice”.
„Consulturile solicitate de in stituțiile medico -legale se
efectuează, în mod obligatoriu, de un medic specialist sau
primar” (art. 50 alin. 1), iar „rezultatele se consemnează
într-un document medical” (art. 50 alin. 2). Mai mult, „în
cazuri urgente, când constatarea medico -legală n u poate fi
amânată deoarece există pericolul dispariției probelor,
unitățile sanitare sunt obligate să colaboreze la soluționarea
acestora” (art. 53 alin. 1). De asemenea, legiuitorul instituie în
sarcina unităților sanitare obligații referitoare la asigur area
accesului nestingherit al medicului legist la documentația
medicală a cazului, cu posibilitatea obținerii de copii ale
documentelor relevante (art. 51).

17 • Legătura medicinii legale cu dreptul este o
consecință intrinsecă a specificului acestei speciali tăți: acela de
a servi justiția prin furnizarea de date medical -biologice
necesare pentru soluționarea diverselor procese judiciare.
– Cel mai evident este raportul strâns cu dreptul penal .
Pentru a înțelege mai bine relația de i nterdependență medicină
legală – drept penal, este utilă trecerea în revistă a unor noțiuni
cu caracter juridic.
Se cuvine a preciza, în primul rând, că dreptul penal
cuprinde totalitatea dispozițiilor legale care călăuzesc compor –
tamentul social al individului, ocrotind valori uman e și socio –
economice general recunoscute, a căror respectare este indis –
pensabilă pentru funcționarea normală a societății.
Nu orice faptă antisocială întrunește condițiile pentru a fi
considerată infracțiune. Conform art. 17 alin. 1 din Codul
Penal, „infracțiunea este fapta care prezintă pericol social,
săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală” (o
definiție asemănătoare este dată și de art. 17 alin. 1 din Noul
Cod Penal) . Așadar, pentru a putea fi catalogată drept
infracțiune, o faptă antisocial ă trebuie să îndeplinească
cumulativ trei condiții:
a) să prezinte periculozitate socială . Art. 181 alin. 1 din
Codul Penal (art. 19 alin. 1 din Noul Cod Penal) precizează:
„Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală
dacă prin atingerea mini mă adusă uneia din valorile apărate
de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit
de importanță, nu prezintă pericol social al unei infracțiuni”.
b) să fie făcută cu vinovăție , în înțelesul conferit art. 19
alin. 1 din Codul Penal (art. 20 alin. 1 din Noul Cod Penal):
„Vinovăția există când fapta care prezintă pericol social
este săvârșită cu intenție sau din culpă.
1. Fapta este săvârșită cu intenție când infractorul:

18 – prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui
prin săvâr șirea acestei fapte;
– prevede rezultatul faptei sale și, deși nu îl urmărește,
acceptă posibilitatea producerii lui.
2. Fapta este săvârșită din culpă când infractorul:
– prevede rezultatul faptei sale, dar nu -l acceptă, socotind
fără temei că el nu se va produce;
– nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea
să-l prevadă.”
c) să fie prevăzută de legea penală , însă nu neapărat în
Codul Penal, ci și în norme penale speciale, cuprinse în alte
acte normative. Un bun exemplu în acest sens este con ducerea
unui autovehicul pe drumurile publice având o impregnație
alcoolică de peste 0,8 grame la mie, situație care nu este
prevăzută în Codul Penal, însă constituie totuși o infracțiune,
reglementată de normele speciale referitoare la circulația pe
drumu rile publice.
Teoria dreptului penal distinge patru elemente
constitutive ale infracțiunii :
a) obiectul – reprezentat de valorile sociale cărora li se
aduce atingere prin fapta penală (dreptul la viață, dreptul la
integritate fizică și corporală, relațiile familiale, onoarea
persoanei etc.);
b) subiectul – autorul (sau autorii) infracțiunii;
c) latura obiectivă – care cuprinde mod alitatea concretă
de înfăptuire a infracțiunii, precum și scopul și mobilul
acesteia;
d) latura subiectivă – care se referă la p oziția subiectivă
a autorului față de infracțiune (intenție sau culpă, atitudinea
psihică în momentul comiterii faptei).
Prin mijloacele sale specifice, medicina legală este în
măsură să probeze fiecare din aceste elemente constitutive :

19 a) obiectul infrac țiunii – prin demonstrarea consecințelor
pe care le are fapta penală asupra organismului (survenirea
decesului, existența leziunilor traumatice și eventual a
sechelelor posttraumatice, deflorarea recentă, prezența
spermatozoiz ilor în secreția vaginală etc. );
b) subiectul infracțiunii – prin identificarea sau
confirmarea făptuitorului (prezența leziunilor traumatice la
agresor, provocate de victima aflată în apărare; examenul
macroscopic și serologic al îmbrăcămintei și/sau încălțămintei
suspectului etc.);
c) latura obiectivă – prin precizarea modului de
producere a leziunilor traumatice, a numărului loviturilor, a
succesiunii acestora, a direcției lor de aplicare; prin afirmarea
legăturii de cauzalitate între prezența leziunilor traumatice și
survenirea cons ecințelor prejudiciante; prin stabilirea
caracterului comisiv/omisiv al faptei; prin stabilirea pe baza
criteriilor medico -legale a gravității leziunilor etc. ;
d) latura subiectivă – pe calea expertizei medico -legale
psihiatrice se precizează existența dis cernământului în
momentul comiterii faptei; prin demonstrarea elementului
„intenție”, dedus din caracterul repetitiv al loviturilor etc.
Obiectivarea acestor elemente constitutive ale infracțiunii
permite o corectă încadrare juridică a faptei și o individu alizare
corespunzătoare a pedepsei, corelativ cu gravitatea și
consecințele leziunilor.
În alte circumstanțe, legătura medicinii legale cu dreptul
penal se concretizează în demonstrarea unor cauze justificative
(legitima apărare) sau a unor cauze care înlă tură caracterul
penal al faptei (minoritate, iresponsabilitate, beție involuntară,
constrângere fizică). Și în acest context medicina legală se
pune în slujba adevărului judiciar, evitând aplicarea
nejustificată de pedepse penale.

20 – Dreptul procesual (proc edural) penal cuprinde
normele juridice care stabilesc modalitățile concrete prin care
infractorii sunt trași la răspundere, precizând manoperele
procedurale care se derulează în decursul urmăririi și judecății
penale.
În cazul infracțiunilor contra vieții și sănătății persoanei
(dar nu numai), colaborarea dintre medicul legist și organele
judiciare este extrem de strânsă; finalitatea acestor demersuri
comune este descoperirea autorului, stabilirea pe criterii
științifice a vinovăției acestuia și aplicarea sancțiunii penale.
Datorită „participației” medico -legale la activitățile proce –
durale penale, s -a emis opinia că medicina legală constituie o
„medicină represivă”. Afirmația este aberantă, deoarece
această „reprimare” este adresată comportamentului
infrac țional, periculos pentru întreaga societate. Dimpotrivă,
activitatea medico -legală este una nobilă, profund etică, fiind
pusă în slujba adevărului și ordinii sociale.
Legătura medicinii legale cu dreptul procesual penal este
evidentă și atunci când trebuie făcute aprecieri asupra stării de
boală a învinuitului, a inculpatului sau a persoanei condamnate,
care în anumite circumstanțe împiedică participarea la procesul
penal (art. 239 Cod Procedură Penală) sau determină amânarea
sau întreruperea executării ped epsei (art. 453, respectiv art. 455
Cod Procedură Penală).
– O altă ramură de drept care beneficiază de serviciile
medicinii legale este dreptul civil .
Eliberarea certificatului medical constatator al decesului
este o condiție prealabilă pentru eliberarea certificatului de
deces; acesta din urmă are importante consecințe juridice (în
special în materie de drept succesoral), prin constatarea
dispariției persoanei fizice ca subiect de drept civil.
În cazul încheierii unor acte de dispoziție (contract de
vânza re-cumpărare, contract de donație, contract de întreținere,

21 testament, etc.) medicina legală este chemată să se pronunțe,
fie a priori , fie retrospectiv, asupra capacității persoanei de a -și
exprima liber voința și de a înțelege pe deplin consecințele
actului civil respectiv. Necesitatea validării unor astfel de acte
pe cale notarială face ca medicina legală să aibă legătură și cu
dreptul notarial .
Punerea sub interdicție unei persoane care, datorită unei
boli psihice, nu mai poate să -și îngrijească interes ele și să -și
administreze bunurile se face doar pe cale judecătorească.
Expertiza medico -legală psihiatrică este o probă obligatorie în
cadrul respectivului proces, fiind menită a atesta existența unei
stări psihopatologice cu efect de alterare profundă a capacității
de exercițiu și a funcționalității sociale a persoanei.
Un principiu de bază al dreptului civil este cel al
obligativității reparării integrale a prejudiciului cauzat. Pentru
aprecierea consecințelor prejudiciante ale unor infracțiuni
(inclusiv în ceea ce privește afectarea capacității de muncă),
instanța apelează frecvent la expertizarea medico -legală a
persoanei care s -a constituit parte civilă, pentru a putea evalua
obiectiv cuantumul despăgubirilor ce i se cuvin.
– În domeniul dreptului fami liei medicina legală
intervine prin expertiza medico -legală a filiației, prin
aprecierea condițiilor medicale legate de adopție (starea de
sănătate fizică și/sau psihică a potențialilor adoptatori), a celor
legate de contractarea căsătoriei (acordarea disp ensei de vârstă
pentru persoanele de sex feminin între 15 și 16 ani care doresc
să se căsătorească), dar și a celor implicate în desfacerea
căsătoriei (agresivitate conjugală, stări medicale ce nu permit
consumarea raportului sexual etc.).
– Activitatea me dico-legală are tangență și cu dreptul
muncii , în ceea ce privește stabilirea condițiilor medicale de
exercitare a unei anumite profesii, evaluarea consecințelor
accidentelor de muncă (deces, invaliditate), precizarea cauzelor

22 determinante și a condițiilor favorizante ale accidentelor de
muncă etc.

VALOAREA PROBATORIE ȘI LIMITELE
EXPERTIZEI MEDICO -LEGALE ÎN JUSTIȚIE
În toate aceste ramuri de drept proba medico -legală are o
pondere importantă. Valoarea sa intrinsecă derivă din
caracterul său obiectiv, bazat pe criterii științifice, care oferă un
grad superior de relevanță comparativ cu alte probe
administrate în justiție, grevate uneori de subiectivism – cum
este cazul probei cu martori (proba testimonială). Atunci când
expertiza medico -legală este pertinent ă (la obiect), ea este, de
obicei, și concludentă (oferă soluția cauzei).
Totuși, valoarea probei medico -legale nu trebuie
absolutizată. Este necesar să fie luate în considerare și limitele
acesteia, potențialele erori pe care le poate conține. Sursele de
eroare au o etiologie diversă. Ele pot fi de natură obiectivă ,
determinate fiind de limitele cunoașterii într -un anumit
domeniu, de imperfecțiunea unor mijloace tehnice de
investigare sau de scurgerea timpului, cu deteriorarea
consecutivă a materialului de examinat. Alteori, elementele
subiective sunt cele care pot influența negativ concl uziile
medico -legale: expertul – care face o examinare superficială,
incompletă sau care are idei preconcepute despre caz,
examinatul – care uneori ar e motive să simuleze s au să
disimuleze, punând la încercare capacitatea expertului de a
discer ne, sau chiar organul judiciar – care oferă expertului
informații trunchiate, selectate impropriu.
Sintetizând, putem afirma că „valoarea probatorie a
expertizei medico -legale va const a în modul în care reușește
să demonstreze și nu doar să afirme” (Cocora, 2003, pg. 21).
Instanța de judecată va trebui să -și formeze convingerea prin
coroborare judicioasă a ansamblului probelor administrate în

23 cauză și nu doar bazându -se strict pe date le furnizate de proba
medico -legală. Totuși, concluziile medico -legale nu pot fi
neglijate; chiar și atunci când materialul probator global le
infirmă, înlăturarea acestor concluzii trebuie făcută motivat
(motivare ce va fi cuprinsă și în sentință).

• Se cuvi n a fi amintite și alte domenii ale cunoașterii în
care aportul medicinii legale este semnificativ.
– Criminologia este o disciplină sociologică de sinteză,
care are ca scop cunoașterea cauzelor și condițiilor care
intervin în determinismul infracționalită ții, propunând mijloace
profilactice adresate acestui flagel social. În cadrul
criminologiei clinice, medicina legală furnizează date concrete
despre particularitățile de personalitate implicate în geneza
comportamentului antisocial.
– Interferențele medic inii legale cu sociologia și
psihologia devin evidente în același context al studiului
comportamentului deviant (delincvență, autoagresivitate etc.).
Consecințele unui astfel de comportament sunt reprezentate
adesea de un eveniment cu implicații medico -legale.
– Legătura medicinii legale cu criminalistica se
manifestă prin dezvoltarea în cadrul acestei disc ipline a unei
ramuri (biocrimi nalistica) ce utilizează metode specifice
medicinii legale pentru identificarea bazată pe cercetarea
urmelor biologice (pet e de sânge și de spermă, examenul
firelor de păr, a l urmelor de salivă, a l amprentelor dentare etc.).
– Nu în ultimul rând, trebuie punctate valențele etice și
bioetice ale activității medico -legale, precum și strânsele
legături cu deontologia medicală .

Cu toate că această trecere în revistă a conexiunilor
medicinii legale cu alte domenii poate părea exhaustivă, am
considerat că ea este necesară pentru a contura poziția aparte

24 pe care o ocupă această specialitate. Cunoașterea caracterului
interdisciplinar al medicinii legale este indispensabilă pentru a
avea o reprezentare holistică a preocupărilor sale.

3. CADRUL LEGAL DE DESFĂȘURARE A
ACTIVITĂȚII MEDICO -LEGALE

Specificul medicinii legale impune o reglementare
diferențiată faț ă de alte activități medico -sanitare, pentru a
realiza o adaptare optimă la finalitatea sa de a servi justiția.
Vechile prevederi normative (Decretul nr. 446/1966 și
HCM nr. 1085/1966) au fost abrogate explicit prin art. 38 din
OG nr. 1/2000, fiind înlocui te cu un set de acte juridice noi,
moderne, menite să asigure integrarea europeană.
În prezent, activitatea medico -legală se desfășoară cu
respectarea următoarelor prevederi legislative:
– legea privind organizarea activității și funcționarea
instituțiilor de medicină legală (denumită în continuarea
„Lege”), promovată inițial sub forma OG nr. 1/2000, aprobată
și modificată prin Legea nr. 459/2001 și ulterior modificată și
completată prin OG nr. 57/2001 și prin Legea nr. 271/2004;
– regulamentul de aplicare a dispozițiilor Legii nr.
271/2004 privind organizarea activității și funcționarea
instituțiilor de medicină legală (denumit în continuare
„Regulament”), care a îmbrăcat inițial forma conferită de HGR
nr. 774/2000, suferind ulterior modificări prin HGR nr.
1204/2002 și prin Legea nr. 271/2004;
– normele procedurale privind efectuarea expertizelor,
a constatărilor și a altor lucrări medico -legale (denumite în
continuare „Norme”), aprobate prin Ordinul comun al
Ministerului Justiției (nr. 1134/C/2000) și al M inisterului
Sănătății și Familiei (nr. 255/2000).

25 În esența, elementele novatoare introduse de aceste acte
normative sunt:
– descentralizarea administrativă realizată prin trans –
formarea vechilor Laboratoare Exterioare din Cluj -Napoca,
Craiova, Iași, Târgu -Mureș și Timișoara în Institute de
Medicină Legală cu personalitate juridică;
– înființarea de noi structuri, cu rol de coordonare
profesională și metodologică (Consiliul Superior de Medicină
Legală), respectiv cu rol de control și evaluare (comisiile mix te
ale Ministerului Sănătății și Familiei și Ministerului Justiției,
Consiliul de analiză și evaluare a activității medico -legale);
– posibilitatea instanței de a desemna experți aleși de
către părți, care să asiste experții oficiali la efectuarea anumitor
lucrări medico -legale;
– modalități noi de percepere a contravalorii prestațiilor
medico -legale, cu constituirea de fonduri extrabugetare care
rămân la dispoziția unităților medico -legale prestatoare.

26 4. STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A
REȚELEI DE MEDICINĂ LEGALĂ

Activitatea de medicină legală se desfășoară în cadrul
unor instituții sanitare cu caracter public (art. 5 alin. 1 din
Lege), acestea fiind „singurele unități sanitare care
efectuează, potrivi t legii, constatări, expertize, precum și alte
lucrări medico -legale” (art. 4 din Lege).
– Conform principiului teritorialității, la nivel județean
funcționează Servicii de Medicină Legală Județene , cu sediul
în localitatea reședință de județ (art. 10 alin . 1 din
Regulament). Acestea pot avea în structura lor cabinete de
medicină legală , având sediul în orașe sau municipii care nu
sunt reședință de județ, însă au o cazuistică medico -legală
importantă (art. 10 alin. 4 din Regulament). De exemplu, în
județul Sibiu funcționează un astfel de cabinet medico -legal în
municipiul Mediaș.
Atribuțiile unităților medico -legale mai sus amintite sunt
detaliate în art. 17 și 18 din Lege, precum și în art. 13 și 14 din
Regulament. În esență, aceste unități efectuează toate lucrările
medico -legale din teritoriul arondat, în limitele competenței
profesionale și legale și a dotării tehnico -materiale pe care o
au.
– Institutele de Medicină Legală din Cluj -Napoca,
Craiova, Iași, Târgu -Mureș și Timișoara, precum și Institutul
Național de Medicină Legală „Mina Minovici” București
sunt structuri ierarhic superioare, care au rolul de a coordona
din punct de vedere profesional -științific și metodologic
activitatea medico -legală în județele care le sunt arondate în
conformitate cu art. 9 din Regulament (de exemplu IML Cluj –
Napoca deservește județele Alba, Bistrița -Năsăud, Cluj,
Maramureș, Satu Mare, Sălaj și Sibiu).

27 Atribuțiile acestor institute de medicină legală sunt
precizate de art. 15 din Lege și de articolul cu același număr
din R egulament, incluzând, în principal, efectuarea de
expertize, constatări și alte lucrări cu caracter medico -legal, de
noi expertize medico -legale, de expertize în domeniul filiației,
executarea de examinări complementare de laborator care
depășesc posibilit ățile tehnice ale Serviciilor de Medicină
Legală Județene, derularea de cercetări științifice în domeniul
medicinii legale, elaborarea de propuneri adresate Consiliului
Superior de Medicină Legală în vederea asigurării unei
metodologii unitare în practica medico -legală pe întreg
teritoriul țării etc.
– În cadrul institutelor de medicină legală mai sus
menționate funcționează Comisii de avizare și control al
actelor medico -legale , cărora li se supun atenției cazurile
controversate din județele arondate. Conf orm art. 25 alin. 1 din
Lege, aceste comisii au rolul „să examineze și să avizeze:
a) actele de constatare sau expertiză medico -legală, efectuate
de serviciile de medicină legală județene, în cazurile în care
organele de urmărire penală sau instanțel e judecătorești
consideră necesară avi zarea; b) actele noilor expertize
efectuate de serviciile medico -legale județene, înainte de a fi
trimise organelor de urmărire penală sau instanțelor
judecătorești.”
– De asemenea, pe lângă Institutul Național de Medi cină
Legală „Mina Minovici” București (și având sediul în acest
institut) funcționează Comisia Superioară Medico -Legală
(art. 5 alin. 2 din Lege, art. 23 din Regulament), care reprezintă
autoritatea profesional -științifică supremă în domeniul
medicinii leg ale în România. Această afirmație are acoperire,
dacă avem în vedere componența permanentă a acestei comisii
(directorul general și directorul adjunct medical din cadrul
INML „Mina Minovici” București, directorii institutelor de

28 medicină legală, șefii disc iplinelor de profil din facultățile
medicale acreditate, alți patru medici primari legiști cu
experiență în specialitate, șeful disciplinei de morfopatologie a
Universității de Medicină „Carol Davila” București), precum și
posibilitatea cooptării la lucrăr ile comisiei a unor somități din
lumea medicală sau a unor specialiști din alte domenii ale
științei, în funcție de specificul cazului (art. 20 din Lege).
Rolul Comisiei Superioare Medico -Legale este de a
verifica, evalua, analiza și aviza, din punct de ve dere științific,
la cererea organelor judiciare, conținutul și concluziile
diverselor acte medico -legale; consultarea acestei comisii este
necesară, de regulă, atunci când există contradicții între
concluziile primei expertize și cele ale noii expertize sa u ale
altor acte medico -legale (art. 24 alin. 1 din Lege).

– Instituțiile medico -legale sunt în structura și în
subordinea administrativă a Ministerului Sănătății și
Familiei, fie direct (Institutele de Medicină Legală), fie prin
intermediul Direcțiilor d e Sănătate Publică din fiecare județ
(pentru Serviciile de Medicină Legală Județene și cabinetele
medico -legale din componența lor) (art. 6 alin. 1 din Lege).
– Coordonarea profesional -științifică a activității
medico -legale se realizează de către Minister ul Sănătății și
Familiei și de către Consiliul Superior de Medicină Legală .
Acesta din urmă își are sediul la INML „Mina Minovici”
Bucur ești (art. 6 alin. 2 din Lege, art. 6 din Regulament).
Activitatea sa este direcționată în special către asigurarea unei
practici medico -legale unitare pe întreg teritoriul țării, în
paralel cu exercitarea altor atribuții specifice (prevăzute de art.
13 din Lege și art. 29 din Regulament).
– Controlul activității de medicină legală se realizează de
către Ministerul Sănătăți i și Familiei, cu participarea Ministe –
rului Justiției, prin intermediul unor comisii mixte (art. 26 din

29 Lege). Acestea se constituie pentru a verifica modul de
efectuare a lucrărilor medico -legale, ori de câte ori există
indicii cu privire la săvârșirea u nor abateri în efectuarea acestor
lucrări (art. 27 din Lege, art. 30 alin. 1 din Regulament).
– Evaluarea activității de medicină legală, precum și a
activității de control desfășurate de comisiile mixte se
efectuează de către Consiliul de analiză și evalu are a
activității de medicină legală , care are componența prevăzută
de art. 29 din Lege și atribuțiile detaliate în art. 30 din Lege. În
esență, acest consiliu are rolul de a orienta activitatea medico –
legală în funcție de rezultatele evaluărilor și de a asigura
activitatea coordonată a instituțiilor implicate în desfășurarea
actului de justiție.

La activitatea expertală medico -legală oficială
(desfășurată în conformitate cu art. 4 din Lege și cu art. 2 din
Regulament) pot participa și experți numiți de o rganele
judiciare, la cererea părților , aleși din cuprinsul unei liste
întocmite de Ministerul Sănătății și Familiei și de Minis terul
Justiției , cu avizul Consiliului Superior de Medicină Legală
(art. 34 din Lege, art. 41 alin. 2 din Regulament). Acești
experți ai părților pot asista la lucrările medico -legale și la
examinarea persoanei, pot solicita investigații complementare,
iar în cazul expertizei pe documente pot lucra individual, în
paralel cu experții oficiali (art. 42 alin. 1 din Regulament).
Partic iparea acestor experți la lucrările medico -legale,
contribuția lor și eventualele obiecții pe care le au față de
activitatea expertului oficial se consemnează în raportul
medico -legal (art. 42 alin. 2 și 3 din Regulament).
Posibilitatea legal stabilită de numire a unor astfel de
experți ai părților nu este menită să înlocuiască activitatea
medico -legală oficială (care se poate derula strict în cadrul
instituțiilor medico -legale), ci are caracter complementar

30 acesteia; scopul principal este acela de a asigur a o mai mare
transparență vizavi de proba medico -legală în cadrul procesului
judiciar.

5. CLASIFICAREA EXAMINĂRILOR
MEDICO -LEGALE

Articolul 12 din Normele procedurale privind efectuarea
expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico -legale
precizează:
„Constatările și expertizele medico -legale constau în:
a) examinări și cercetări privind cadavre umane sau
părți din acestea;
b) examinări și cercetări privind produse biologice și
cadaverice;
c) examinări și cercetări privind persoane în viață;
d) evaluarea unor lucrări medicale și medico -legale în
legătură cu activitatea medico -legală, precum și suplimente de
expertiză.”

Vom putea, așadar, clasifica examinările medico -legale
în funcție de subiectul/obiectul examinării în:

• examinări pe persoane în viață – care vor fi detaliate
în cadrul capitolului III;

• examinări pe cadavre (sau pe părți din acestea) –
analizate în capitolul IV;

• examinări medico -legale pe acte (pe documente
medicale și/sau medico -legale) – constituie o situație de

31 excepție, av ând temeiul legal conferit de art. 24 alin. 3 din
Norme:
„În cazuri excepționale expertiza medico -legală se poate
efectua numai pe baza documentelor medicale ori medico –
legale.”
O astfel de eventualitate este, de exemplu, aceea în care
expertul medico -legal trebuie să se pronunțe retrospectiv
asupra capacității de a -și exprima liber voința a unei persoane
care, anterior decesului, a încheiat un act de dispoziție.
Persoana respectivă fiind decedată, examinarea sa psihologică
sau psihiatrică nu mai este posib ilă, însă din diverse documente
medicale poate fi dedusă existența unei stări care a afecta t
discernământul în momentul încheierii actului civil (dezorien –
tare temporo -spațială, halucinații, delir, comă etc.).
Regula o constituie, însă, efectuarea constată rii sau
expertizei medico -legale doar pe baza examinării persoanei,
dublată de eventuala solicitare de investigații medicale
suplimentare sau de examinări complementare. Și în aceste
situații datele cuprinse în documentele medicale au o relevanță
deosebită ; aceste date vor incluse în actele medico -legale
respective și vor servi la argumentarea concluziilor. De altfel,
art. 10 din Norme instituie obligativitatea luării în considerare
a certificatelor, referatelor medicale și fișelor de observație
clinică emi se de unități sanitare ale Ministerului Sănătății și
Familiei sau acreditate de acest a, dublată de obligativitatea
verificării elementelor de siguranță ale acestor documente
medicale. Nu vor fi însă luate în considerare informațiile
cuprinse în alte tipuri de documente medicale (cum ar fi bilete
de trimitere, rețete, consulturi înscrise pe rețete, concedii
medicale, bilete de externare etc.).

• examinări complementare – care vor fi analizate în
cadrul capitolului V din curs. Acestea au ca obiect de studiu

32 produsele biologice recoltate de la persoana în viață sau de la
cadavru, cele ridicate cu ocazia cercetării locului faptei sau
cele aflate pe corpuri delicte, îmbrăcăminte, încălțăminte etc.

Conform art. 17, alin 1 din Norme:
„Prin examinări complementare se înțeleg activitățile
medico -legale care completează lucrarea deja efectuată,
precum examene histopatologice, bacteriologice, hemato –
logice, toxicologice, radiologice, biocriminalistice etc., privind
piese anatomice, secreții, dejecții, pete, urme, exame ne ale
obiectelor și substanțelor, cercetări experimentale, cercetări
medico -legale la locul faptei sau la locul unde s -a aflat
cadavrul.”
Actele finale rezultate în urma examinărilor
complementare sunt buletinele de analiză medico -legală. Ele
vor fi inser ate, de regulă, în cuprinsul rapoartelor de constatare
sau de expertiză medico -legală, servind la argumentarea
concluziilor aces tor acte medico -legale; alteori, însă, pot exista
independent – ca, de exemplu, buletinul de analiză toxicologică
pentru determi narea alcoolemiei în cazul evenimentelor rutiere.

• categorii aparte de lucrări medico -legale:
– avizările medico -legale – desfășurate de comisiile de
avizare și control al actelor medico -legale, precum și de
Comisia Superioară Medico -Legală;
– suplimente le de expertiză – solicitate în conformitate
cu prevederile art. 124 din Codul de Procedură Penală:
„Când organul de urmărire penală sau instanța de
judecată constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este
completă, dispune efectuarea unui suplime nt de expertiză fie de
către același expert, fie de către altul.

33 De asemenea, când se socotește necesar, se cer
expertului lămuriri suplimentare în scris […].
Lămuririle suplimentare în scris pot fi cerute și
serviciului medico -legal […] care a efectuat ex pertiza.”
– noua expertiză medico -legală – poate fi solicitată în
temeiul art. 125 din Codul de Procedură Penală:
„Dacă organul de urmărire penală sau instanța de
judecată are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor
raportului de expertiză, dispune efectuarea unei noi expertize.
Conform prevederilor art. 49 alin. 3 din Norme, „noua
expertiză medico -legală constă în reluarea sau/și refacerea
investigațiilor medico -legale în cazul în care se constată
deficiențe, omisiuni sau/și aspecte contradictorii la expertizele
precedente.”
Lucrările medico -legale mai sus menționate fac parte, de
regulă, din categoria examinărilor medico -legale pe acte,
specificul lor derivând din faptul că sunt menite să avizeze, să
completeze sau chiar să refacă în totalitate anu mite acte
medico -legale.

O altă clasificare a examinărilor medico -legale se poate
face în funcție de modalitatea de examinare. Distingem în
acest sens:

❖ examinări medico -legale efectuate de către medicul
legist (singur, fără participarea altor sp ecialișt i medicali/
nemedicali) – marea majoritate a examinărilor medico -legale
(pe persoane în viață sau pe cadavre) sunt incluse în această
categorie, pentru că „activitatea de medicină legală se
realizează de medicii legiști” (art. 2 alin. 1 din Regulament);

❖ examinări care pot fi efectuate (la cererea medicului
legist) de către alți specialiști (farmaciști, toxicologi, chimiști,

34 biologi, biochimiști, psihologi, psihiatri, anatomopatologi sau
alte persoane atestate ca experți în cadrul și pe durata
funcționării lor în instituțiile de medicină legală) (art. 2 alin. 2
din Regulament);

❖ examinări care necesită constituirea unei comisii
medico -legale . Art. 27 alin. 1 din Norme prevede:
„Comisia de expertiză se constituie în mod obligatoriu în
cazurile în care legea prevede expres acest lucru și când are
ca obiect:
a) evaluarea capacității psihice a unei persoane, în
scopul stabilirii elementelor necesare pentru aprecierea
responsabilității penale sau a responsabilității civile;
b) amânarea sau întreruperea executări i pedepsei
privative de libertate, din motive medicale;
c) constatarea stărilor morbide care sunt urmarea unei
fapte medicale ilicite, a unor deficiențe sau a nerespectării
normelor tehnice medicale;
d) investigarea filiației;
e) evaluarea capacității de m uncă;
f) stabilirea aptitudinilor unei persoane de a exercita o
anumită activitate sau profesie, precum conducerea de
autovehicule, de aparate de zbor, de portarmă în cadrul noilor
expertize;
g) efectuarea unei noi expertize medico -legale.”
În cadrul acest or comisii medicul legist are, de regulă,
calitatea de președinte; ceilalți membri ai comisiei sunt medici
de alte specialități sau specialiști din diferite domenii
biomedical e – aleși în funcție de specificul cazului. De
exemplu, în cazul expertizei medic o-legale psihiatrice, din
comisie fac parte doi medici psihiatri; în situația expertizei
medico -legale a filiației, alături de me dicul legist există doi

35 membri – medici sau biologi specialiști în serologie medico –
legală; în cazul expertizei medico -legale a capacității de
muncă, din comisie fac parte un medic specialist (în funcție de
afecțiunile cercetate) și un medic specialist în expertiza
medicală a capacității de muncă etc.
În situația particulară a noii expertize medico -legale,
comisia va fi alcătuită din trei experți, din care cel puțin doi au
un grad profesional egal sau superior medicului legist care a
efectuat prima expertiză; la grade profesionale egale se vor
utiliza grade didactice superioare (art. 27 și art. 49 alin. 1 și 2
din Norme).

6. ACTE LE MEDICO -LEGALE

Pentru a avea valoare probatorie în justiție, constatările,
manoperele și concluziile medico -legale trebuie să îmbrace
forma scrisă , prin redactarea unui act medico -legal . În acest
sens, art. 115 din Codul de Procedură Penală prevede:
„Operațiile și concluziile constatării tehnico -științifice sau
medico -legale se consemnează într -un raport ”, iar art. 122 din
același text de lege stipulează: „După efectuarea expertizei,
expertul întocmește un raport scris . Când sunt mai mulți
experți se înt ocmește un singur raport de expertiză. Dacă sunt
deosebiri de păreri, opiniile separate sunt consemnate în
cuprinsul raportului sau într -o anexă. Raportul de expertiză se
depune la organul de urmărire penală sau la instanța de
judecată care a dispus efectu area expertizei” .
Conținutul specific pe care trebuie să îl aibă raportul de
expertiză este prevăzut de art. 123 din Codul de Procedură
Penală:

36 „Raportul de expertiză cuprinde:
a) partea introductivă, în care se arată organul de
urmărire penală sau insta nța de judecată care a dispus
efectuarea expertizei, data când s -a dispus efectuarea acesteia,
numele și prenumele expertului, data și locul unde a fost
efectuată, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul
acesteia și întrebările la care expertul a trebuit să răspundă,
materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată și dacă
părțile care au participat la aceasta au dat explicații în cursul
expertizei;
b) descrierea în amănunt a operațiilor de efectuare a
expertizei, obiecțiile sau explicațiile p ărților, precum și analiza
acestor obiecții ori explicații în lumina celor constatate de
expert;
c) concluziile, care cuprind răspunsurile la întrebările
puse și părerea expertului asupra obiectului expertizei.”

Deși prevederile de mai sus se referă la ra portul de
constatare și la cel de expertiză medico -legală, ele se aplică
prin extrapolare tuturor categoriilor de acte medico -legale.
Așadar, orice activitate medico -legală trebuie finalizată prin
redactarea unui document (act) medico -legal , având
următoar ea structură :
– o parte introductivă , care arată cine a efectuat
examinarea, cine o solicită, data solicitării, subiectul/obiectul
de examinat, obiectivele examinării, data și locul desfășurării
manoperelor medico -legale, data redactării actului medico –
legal; se consemnează și participarea eventuală a unui expert al
părților;
– o parte descriptivă , analitică, cuprinzând descrierea
amănunțită a tuturor operațiilor medico -legale și, dacă este
cazul, consemnarea contribuției expertului părților;

37 – o parte conc luzivă , sintetică, ce vine să răspundă în
mod concis, la obiect, la toate obiectivele examinării medico –
legale , într-un limbaj clar, pe înțelesul lumii nemedicale.
Concluziile trebuie să se desprindă în mod logic din
constatările menționate în partea descr iptivă; ele trebuie să se
bazeze pe criterii științifice, având, deci, un caracter obiectiv.

Art. 9 alin. 1 din Norme precizează existența următoa –
relor tipuri de acte medico -legale :
– raportul de expertiză;
– raportul de constatare;
– certificatul;
– buletinul de analiză și
– avizul.

➢ Certificatul medico -legal este „actul întocmit de
medicul legist la cererea persoanei interesate și care cuprinde
date privind examinarea medico -legală” (art. 9 alin. 2 lit. c din
Norme).
Trebuie făcută încă de la început o precizare de natură
terminologică: certificatul medico -legal nu trebuie confundat
cu certificatul medical . Primul este eliberat cu scopul de a
produce efecte în justiție, având aceeași valoare probatorie ca
orice alt act medico -legal, în timp ce al doilea are menirea de a
certifica existența unei afecțiuni care determină o incapacitate
temporară de muncă, servind pentru obținerea drepturilor pe
care angajatorul este obligat prin lege să le acorde persoanei
care se află în această stare.
Certificatul medico -legal poate fi solicitat de către
persoana interesată pentru :
a) constatarea virginității, capacității sexuale, vârstei,
conformației sau dezvoltării fizice, în circumstanțe precum

38 constatarea virginității sau deflorării, viol, perversiuni sexuale,
obțin erea pentru minore a dispensei de vârstă în vederea
căsătoriei, precum și constatarea stării obstetricale în cazuri de
sarcină, viduitate, naștere, lehuzie;
b) constatarea leziunilor traumatice recente , înainte de
dispariția leziunilor externe , dar nu mai târziu de 30 de zile
de la data producerii ;
c) constatarea infirmităților și a stărilor de boală
consecutive leziunilor traumatice certificate conform lit. b);
d) constatarea capacității psihice, în vederea stabilirii
capacității de exercițiu necesare pent ru întocmirea unor acte de
dispoziție și în cazul bolnavilor netransportabili, cu suferințe
evolutiv letale sau aflați în stare gravă în condiții de spitalizare;
e) constatarea stării de sănătate, având ca scop stabilirea
aptitudinilor unei persoane de a e xercita o anumită activitate
sau profesie (art. 15 din Norme).
Persoanele care pot solicita eliberarea unui certificat
medico -legal sunt limitativ prevăzute de art. 16 din Norme:
a) persoana în cauză, dacă a împlinit vârsta de 16 ani;
b) părinții, pentru c opiii sub vârsta de 16 ani;
c) tutorele sau autoritatea tutelară, pentru persoanele puse
sub tutelă, precum și curatorul, în cazul în care s -a instituit
curatela;
d) persoanele care îi îngrijesc pe minori, altele decât cele
prevăzute la lit. a), b) și c);
e) directorul unității, pentru persoanele internate în cămi –
ne, spitale, internate școlare, precum și în alte asemenea insti –
tuții;
f) comandantul locului de deținere, pentru persoanele
condamnate, și organul de urmărire penală sau instanța de
judecată, pe ntru persoanele aflate în stare de reținere sau de
deținere;

39 g) orice altă persoană, pentru copii găsiți, pentru persoa –
nele debile mintal, pentru cei care nu se pot îngriji singuri și
nici nu sunt în îngrijirea cuiva;
h) orice persoană juridică, pe bază d e contract, pentru
asigurații sau angajații săi.
Examinarea se desfășoară la sediul instituțiilor de
medicină legală, iar certificatul medico -legal se eliberează în
termen de maximum 7 zile de la examinare sau de la depunerea
rezultatelor examenelor clinic e și paraclinice indicate de
medicul legist examinator (art. 18 din Norme).
Certificatul se eliberează persoanei solicitante , aceasta
putând să -l utilizeze în conformitate cu interesele proprii, fără a
fi obligată să -l valorifice în justiție. Este o deoseb ire
importantă comparativ cu alte acte medico -legale, care,
solicitate fiind de către organele judiciare, nu pot fi eliberate
persoanei, ci sunt trimise pe cale oficială la organul solicitant,
ajungând la dosarul cauzei. Aceasta nu înseamnă însă că
persoan ele examinate nu au acces la aceste documente medico –
legale; conform prevederilor legale, toate părțile implicate în
proces au posibilitatea de a consulta dosarul cauzei, deci
inclusiv actele medico -legale din cuprinsul acestuia.

➢ Raportul de constatare me dico-legală este „actul
întocmit de medicul legist la solicitarea organului de urmărire
penală sau a instanței de judecată și care cuprinde date
privind constatarea efectuată” (art. 9 alin. 2 lit. b din Norme).
Codul de Procedură Penală prevede situațiile în care
organele judiciare pot dispune efectuarea unei constatări
medico -legale:
„Art. 112 Cod Procedură Penală – Folosirea unor
specialiști. Când există pericolul de dispariție a unor mijloace
de probă sau de schimbare a unor situații de fapt și este
nece sară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale

40 cauzei , organul de urmărire penală poate folosi cunoștințele
unui specialist sau tehnician, dispunând, din oficiu sau la
cerere, efectuarea unei constatări tehnico -științifice.”
„Art. 114 Cod Procedur ă Penală – Constatarea medico –
legală . În caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu
se cunoaște ori este suspectă , sau când este necesară o
examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei
vătămate pentru a constata pe corpul acestora existenț a
urmelor infracțiunii , organul de urmărire penală dispune
efectuarea une i constatări medico -legale și cere organului
medico -legal căruia îi revine competența conform legii să
efectueze această constatare.
Exhumarea în vederea constatării cauzelor morții se
face numai cu încuviințarea procurorului.”
Exemplele de situații în care se impune efectuarea de
constatări medico -legale sunt multiple: examinarea victimei
și/sau a agresorului pentru a decela semnele de violență
produse în cadrul luptei, examinarea per soanei care a suferit
leziuni traumatice în cadrul unei tâlhării, examinarea persoane i
violate (în vederea constatării leziunilor t raumatice, a deflorării
recente și a prezenței spermatozoizilor în secreția vaginal ă),
examinarea persoanei care a condus sub influența băuturilor
alcoolice (examen clinic și r ecoltare de probe biologice – cât
mai aproape în timp de momentul surprinderii în trafic),
examenul psihiatric preliminar (pentru a decela stări
psihopatologice care ar fi putut altera discernământul în
momentul comiterii faptei ) etc.
De asemenea, după cum reiese cu claritate și din art. 114
al Codului de Procedură Penală, autopsia medico -legală este o
activitate de constatare ; în eventualitatea scurgerii unui timp
îndelungat între deces și autopsie, modifi cările de tip distructiv
care survin datorită autolizei, putrefacției sau acțiunii

41 animalelor/insectelor pot afecta grav calitatea concluziilor
formulate în urma autopsiei.
Iată de ce constatările medico -legale au întotdeauna un
caracter de urgență , deoare ce „timpul este cel mai mare
inamic al legistului”. Cu cât examinarea medico -legală se face
mai tardiv, cu atât crește coeficientul de eroare și, corelativ,
scade acuratețea concluziilor medico -legale.

➢ Raportul de expertiză medico -legală este, conform
art. 9 alin. 2 lit. a din Norme, „actul întocmit de un expert la
solicitarea organului de urmărire penală sau a instanței de
judecată și care cuprinde datele privind expertiza efectuată.”
Atât Codul de Procedură Penală, cât și Codul de
Procedură Civilă cuprin d prevederi referitoare la situațiile în
care se impune efectuarea unei expertize:
„Art. 116 Cod Procedură Penală – Ordonarea efectuării
expertizei . Când pentru lămurirea unor fapte ori împrejurări
ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare
cunoștințele unui exper t, organul de urmărire penală sau
instanța de judecată dispune, la cerere sau din oficiu,
efectuarea unei expertize.”
„Art. 117 Cod Procedură Penală . Efectuarea unei
expertize psihiatrice este obligatorie în cazul infracțiunii de
omor deosebit de grav , precum și atunci când organul de
urmărire penală sau instanța de judecată are îndoieli asupra
stării psihice a învinuitului sau inculpatului […].
De asemenea, efectuarea unei expertize este obligatorie
pentru a se stabili cauzele morții, dacă nu s -a întocmit un
raport medico -legal.”
„Art. 201 Cod Procedură Civilă – Expertiza. Când
pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanța consideră
necesar să cunoască părerea unor specialiști , va numi , la
cererea părților ori din oficiu, unul sau trei experți, stabilind

42 punctele asupra cărora ei urmează să se pronunțe și termenul
în care trebuie să efectueze expertiza […].
Când este necesar, instanța va solicita efectuarea
expertizei unui laborator sau unui institut de specialitate […].
La efectu area expertizei în condițiile alin 2 pot participa
și experți desemnați de părți, dacă prin lege nu se dispune
altfel.”
Expertizele medico -legale implică examinarea medico –
legală a persoanei, studiul documentelor medicale și medico –
legale ale cazului, prec um și efectuarea de examinări de
specialitate suplimentare. Scopul acestei activități medico –
legale este acela de a răspunde cât mai complet la întrebările
formulate de organele judiciare, aducând lămuriri referitoare
la: modul de producere a leziunilor, l egătura de cauzalitate
dintre leziuni și consecințele prejudiciante, terenul patologic
preexistent și rolul său în agravarea consecințelor post –
traumatice, precizarea leziunilor tanatogeneratoare etc.
Datorită complexității și caracterului lor interdiscipl inar,
examinările medico -legale derulate în comisie se finalizează,
de asemenea, cu elaborarea unui raport de expertiză.

➢ Buletinul de analiză este „actul întocmit de specialiștii
instituțiilor de medicină legală sau de persoane competente din
cadrul insti tuțiilor de medicină legală, la cererea persoanelor
interesate , și care cuprinde date privind examenul comple –
mentar.” (art. 9 alin. 2 lit. d din Norme).
Conform art. 17 alin. 2 din Norme, „examinările comple –
mentare nu constituie expertize sau constatări medico -legale,
indiferent dacă sunt efectuate de medicul legist sau, la cererea
acestuia, de alți specialiști din unități sanitare.” Cu alte
cuvinte, constatările ocazionate de efectuarea examinărilor
complementare nu pot îmbrăca forma rapoartelor de const atare

43 sau de expertiză medico -legală, ci doar forma specifică a
buletinelor de analiză.

➢ Avizul medico -legal constituie „actul întocmit de
Comisia Superioa ră Medico -Legală, precum și de c omisiile de
avizare și control al actelor medico -legale, la solicitar ea
organelor judiciare , prin care se aprobă conținutul și
concluziile actelor medico -legale și se recomandă efectuarea
unor noi expertize sau se formulează concluzii proprii.” (art. 9
alin. 2 lit. e din Norme).

O situație particulară a practicii medico -legale este
analizată de art. 21 din Norme: „În cazul în care organele de
drept solicită concluzii imediat, în mod excepțional, după
efectuarea unei lucrări medico -legale, instituția de medicină
legală înaintează informațiile solicitate sub formă de
constată ri preliminare , de îndată sau cel mult în 72 de ore de
la solicitare. Constatările preliminare nu au caracter de
concluzii și se referă numai la elementele obiective rezultate
din lucrările efectuate până în acel moment, pe baza
materialelor avute la dispo ziție.”
Luând în considerare aceste prevederi, putem admite
existența unui tip special de act medico -legal, care include
aceste constatări preliminare. Necesitatea pentru justiție a
unor astfel de acte este evidentă, mai ales în ceea ce privește
menținerea măsurii de arestare preventivă. Trebuie însă făcută
precizarea că aceste acte medico -legale „embrionare” nu
înlocuiesc sub nici o formă actele medico -legale finale (de
constatare sau de expertiză).

Corelativ existenței a două categorii de examinări
medic o-legale descrise în subcapitolul precedent (suplimentul
de expertiză și noua expertiză medico -legală), putem considera

44 ca fiind acte medico -legale suplimentul de expertiză medico –
legală și, respectiv raportul de nouă expertiză medico –
legală , cu specificul lor (completarea, respectiv refacerea unei
expertize medico -legale anterioare).

Certificatul medical constatator al decesului , chiar
dacă este eliberat de către un medic legist, nu este un act
specific medico -legal (după cum sugerează, de altfel, și
denu mirea sa). El devine, totuși, incident în activitatea de
medicină legală în situațiile în care autopsia medico -legală este
obligatorie (conform prevederilor art. 34 alin. 2 din Norme).
Modul concret de completare și de eliberare a unui astfel de
certificat va fi detaliat în cuprinsul capitolului IV.

***

Examinarea cadrului general de desfășurare a activității
medico -legale a avut menirea de a puncta caracterul său
complex, interdisciplinar, subliniind legătura strânsă cu
procesul de înfăptuire a justiției .
În cele ce urmează voi aborda principalele domenii de
preocupare ale acestei specialități, începând cu vastul subiect al
traumatologiei medico -legale.

45 C A P I T O L U L II
TRAUMATOLOGIA MEDICO -LEGALĂ
GENERALĂ, SISTEMICĂ ȘI TOPOGRAFICĂ

1. TRAUM ATOLOGIA MEDICO -LEGALĂ
GENERALĂ

Societatea actuală stă sub semnul dinamismului. În acest
context, orice activitate umană expune individul la contactul cu
numeroși factori traumatici, de natură diferită. Față de acțiunea
zilnică a microtraumatismelor organ ismul uman se apără prin
mecanisme specifice, relațiile adaptative fiind , de regulă,
suficiente pentru a împiedica afectarea sănătății. Însă atunci
când intensitatea traumatismului este mare, iar acțiunea
agentului traumatic este brutală, mecanismele de ap ărare se
dovedesc insuficiente. Se produc modificări morfofuncționale
specifice și, adeseori, poate surveni decesul.
Traumatologia este știința medicală care se ocupă cu
studiul factorilor traumatici și al efectelor locale și generale
ale acestora asupra o rganismului uman.
Trebuie precizat că termenii de „traumatism” și „traumă”
nu sunt sinonimi. Prin „ traumatism ” înțelegem acțiunea
brutală, bruscă și neobișnuită asupra organismului a unui factor
din mediul extern (denumit „agent traumatic” ). „Trauma”
repre zintă consecința acestei acțiuni , adică modificarea
lezională sau funcțională posttraumatică, ce poate determina
chiar decesul.
Traumatologia medico -legală este un capitol important
al medicinii legale. Ea își asumă sarcina să analizeze agenții
traumatici, se descrie efectele acestora asupra organismului, să
determine retrospectiv tipul de agent traumatic și modul de

46 producere a leziunilor și să puncteze legătura cauzală dintre
acțiunea agentului traumatic și survenirea consecințelor
prejudiciante, furnizân d astfel date obiective pentru
desfășurarea procesului judiciar cu implicații traumatologice.

Studiul traumatologiei medico -legale este structurat pe
mai multe paliere, dată fiind complexitatea subiectului.
Traumatologia generală include:
– clasificarea a genților traumatici;
– studiul cauzalității în medicina legală;
– descrierea le ziunilor traumatice primare ;
– reacțiile gener ale posttraumatice ;
– reacția vitală.
Traumatologia sistemică analizează specificul leziunilor
traumatice la nivelul diferitelor si steme ale organismului:
– tegument;
– sistemul muscular;
– sistemul nervos;
– sistemul vascular;
– sistemul osos;
– sistemul articular.
Traumatologia topografică evidențiază particularitățile
lezionale la nivelul diferitelor segmente anatomice:
– traumatis mele cranio -cerebrale;
– traumatisme în sfera buco -maxilo -facială;
– traumatismul vertebro -medular;
– traumatismele gâtului;
– traumatismele toracelui;
– traumatismele abdomino -pelvine;
– traumatismele membrelor.
Traumatologia specială cuprinde analiza mod ificărilor
posttraumatice produse în circumstanțe specifice (cădere,
precipitare, accidente de trafic, acțiunea armelor de foc,

47 electrocuție, variații de temperatură, pruncucidere etc.).
Datorită modalităților extrem de variate de producere a
leziunilor tr aumatice, acestui domeniu al traumatologiei
medico -legale i -am dedicat un capitol separat (al VI -lea).

1.1. CLASIFICAREA AGENȚILOR TRAUMATICI

În funcție de natura lor și de modul diferențiat în care
acționează asupra organismului, distingem:
– agenți traum atici mecanici ;
– agenți traumatici fizici ;
– agenți traumatici chimici ;
– agenți traumatici biologici ;
– agenți traumatici psihici .

❖ Agenții traumatici mecanici sunt cel mai
frecvent întâlniți în practica medico -legală. Efectele lor
lezionale sunt determinate de acțiunea brutală a unei energii
cinetice asupra organismului, fie în contextul lovirii corpului
nemișcat de către un agent vulnerant purtător al unei astfel de
energii cinetice, fie prin izbirea corpului în mișcare de un
obiect sau plan dur fix. Asocierea celor două mecanisme este,
de asemenea, posibilă, cum, de altfel, se pot produce efecte
traumatice mecanice prin compresiune între corpuri sau planuri
dure.

Putem, astfel, distinge următoarele mecanisme lezionale
în traumatologia mecanică :
– lovirea dire ctă, activă (mecanismul de accelerație) :
corpul fix este lovit de un agent traumatic în mișcare;
– lovirea pasivă (mecanismul de decelerație ): corpul în
mișcare se lovește de un corp sau de un plan fix;

48 – compresiunea : corpul este comprimat între obiecte s au
planuri dure;
– mecanisme mixte : prin asocierea mecanismelor
lezionale precedente (frecvent întâlnite în cadrul accidentelor
de trafic).

Efectele agenților traumatici mecanici sunt condiționate
de:
– caracteristicile obiectului vulnerant (structură, fo rmă,
consistență, dimensiuni, masă etc.);
– intensitatea acțiunii (energia cinetică fiind direct propor –
țională cu aceasta);
– particularitățile morfofuncționale ale segmentului
anatomic lezat;
– reactivitatea individuală (teren patologic preexistent,
vârstă, sex etc.)

Agenții traumatici mecanici se clasifică , în funcție de
proprietățile lor morfologice, în:
– corpuri contondente ;
– corpuri ascuțite (cu vârfuri și/sau margini tăioase);
– proiectile (vezi „Armele de foc”);
– vehicule (vezi „Accidentele de trafic);
– acestora li se mai poate adăuga unda de șoc , care este,
de asemenea, purtătoarea unei energii cinetice
(exemplul clasic fiind suflul de explozie).
Corpurile contondente pot fi subclasificate, în raport cu
mărimea suprafeței de impact, în:
– corpuri contonden te cu suprafață mică, sub 4 cm2
(ex. ciocan);
– corpuri contondente cu suprafață între 4 și 16 cm2;
– corpuri contondente cu suprafață mare, peste 16 cm2
(ex. scândură).

49 Această subclasificare este importantă datorită faptului că
aceste categorii de corpuri contondente determină fracturi cu
aspecte morfologice specifice la nivelul cutiei craniene.
O altă subclasificare a corpurilor contondente ia în
considerare caracteristicile suprafeței lor:
– corpuri contondente cu suprafață neregulată (ex.
piatră, pumn, vehicule, sol neregulat);
– corpuri contondente cu suprafață regulată (ex. sol
plan).
Corpurile contondente pot avea forme geometrice
diferite, putând fi subclasificate și din acest punct de vedere:
– corpuri contondente de formă sferică (ex. bilă);
– corpuri contondente de formă alungită, cilindrică (ex.
bâtă, rangă);
– corpuri contondente cu muchii și colțuri (ex. ciocan,
cărămidă) etc.
La rândul lor, corpurile ascuțite se subclasifică, în
funcție de prezența unui vârf ascuțit și/sau a unei/unor margini
tăioase , în:
– corpuri înțepătoare (ex. andrea, cui, ac, furcă);
– corpuri tăietoare (ex. brici, lamă de ras, cioburi de
sticlă, cuțit fără vârf);
– corpuri tăietoare -înțepătoare (ex. briceag, cuțit cu
vârf ascuțit);
– corpuri tăietoare -despicătoare (ex. topor, sapă, sat âr,
bardă).
Această complexă clasificare a agenților traumatici
mecanici nu este strict didactică; ea are o importanță practică
deosebită, deoarece agenți traumatici diferiți determină aspecte
lezionale distincte, făcând posibilă identificarea retrospectiv ă a
tipului de agent vulnerant pornind de la aspectul lezional
constatat. Trebuie totuși ținut cont și de faptul că, pe lângă
caracteristicile morfologice ale agenților traumatici mecanici,

50 aspectul leziunii este influențat și de alți factori circumstanția li:
intensitatea loviturii (energia cinetică cu care este antrenat
obiectul vulnerant), direcția loviturii (perpendiculară, înclinată
sau tangentă la suprafața de impact), regiunea anatomică
lezată, particularitățile individuale ale fiecărui agent vulneran t
în parte, dinamica acțiunii traumatice (pentru că agresorul,
victima sau agentul vulnerant se pot afla în poziții diverse în
decursul luptei) etc.

❖ Agenții traumatici fizici determină leziuni
specifice prin acțiunea diverselor forme de energie fizică
(exceptând energia cinetică):
– variațiile de temperatură, în ambele sensuri (căldură
excesivă sau frig extrem);
– energia electrică (naturală sau industrială);
– variațiile mari de presiune atmosferică;
– energia radiantă de diferite forme ș. a.
Toate aceste a sunt capabile, atunci când acționează
asupra organismului neprotejat, să producă modificări post –
traumatice locale și/sau generale și chiar pot conduce la deces
(vezi capitolul VI).

❖ Agenții traumatici chimici sunt reprezentați de
substanțe cu structură chimică diversă , apte să producă leziuni
sau deces prin mec anisme lezionale specifice: acțiune corozivă
sau caustică, inducere de perturbări ale homeostaziei interne,
afectare viscerală etc.
Acești agenți traumatici și efectele lor asupra organis –
mului con stituie obiectul de studiu al toxicologiei medico –
legale, parte integrantă a traumatologiei medico -legale (vezi
capitolul VI).

51 ❖ Agenții traumatici biologici pot acționa asupra
organismului în variate modalități:
– acțiunea traumatică mecanică a animalelor (animale
sălbatice, bovine etc.);
– acțiune toxică extrem de complexă (veninurile reptilelor
și insectelor, intoxicațiile acute cu ciuperci, intoxicațiile
cu alcaloizi din plante otrăvitoare etc.);
– acțiunea brutală, în doze mari, a unor agenți patologici –
virali sau bacterieni (ex. infecții supraacute în
laboratoa re, cu germeni în culturi) (vezi capitolul VI).

❖ Agenții traumatici psihici au o acțiune greu de
demonstrat riguros științific, pe baza criteriilor obiective
medico -legale. De aceea includerea l or în rândul agenților
traumatici este discutabilă. Cu toate acestea, influența excitată
de acești factori poate fi luată în discuție atunci când sunt
evaluate consecințele unor evenimente psihotraumatizante
(viol, agresarea repetată și neglijarea copilulu i minor) sau în
cazul decesului survenit în urma unui șoc psihoemoțional
puternic la o persoană tarată (cardiac, vârstnic).

1.2. CAUZALITATEA ÎN MEDICINA LEGALĂ

Precizarea existenței sau absenței legăturii de cauzalitate
între acțiunea agentului traumati c, pe de o parte, și prejudiciul
morfofuncțional sau survenirea decesului, pe de altă parte, este
un obiectiv esențial al oricărei examinări medico -legale, atât la
persoana în viață, cât și la cadavru.

Stabilirea nexum -ului cauzal este importantă, deoarec e
organele judiciare trebuie să se pronunțe (bazându -se și pe
concluziile medico -legale) asupra cauzalității juridice , adică

52 asupra legăturii existente între acțiunea/inacțiunea incriminată
și rezultatul prejudiciant.
– Prin cauzalitate înțelegem raportul obiectiv necesar
între cauză și efect, bazat pe principiul conform căruia
orice fe nomen are o cauză (determinism).
– Din punct de vedere al plasării în timp, cauza precede
întotdeauna efectul. Însă, pentru ca o acțiune/inacțiune să
constituie cauza unui ef ect, nu este suficientă simpla plasare în
timp înaintea efectului. Pentru a putea vorbi de o astfel de
legătură cauzală, este esențial ca această acțiune/inacțiune să
fie capabilă, prin natura sa, să producă efect ul. Mai mult, în
absența cauzei, efectul re spectiv nu s -ar putea produce sub nici
o formă.
Putem defini, așadar, cauza ca fiind un fenomen sau un
complex de fenomene care precedă și produce un alt
fenomen, numit efect.
Trebuie să distingem între cauzele exogene , din mediul
extern (cum sunt, în medi cina legală, agenții traumatici) și cele
endogene , care țin de organism (determinând afecțiuni de
diverse etiologii). Această clasificare stă, de altfel, la baza
împărțirii deceselor în violente și , respectiv, neviolente.
– Caracterizarea raportului de cau zalitate nu ar fi însă
completă dacă am lua în considerare numai cauza și efectul.
La realizarea efectului o contribuție importantă au și
condițiile (factorii condiționali) . Prin condiție înțelegem
situația sau împrejurarea de care depinde apariția unui
efect sau care influențează acțiunea unei cauze . Cu toate că
este un element esențial, cu rol favorizant sau, dimpotrivă,
inhibitor al acțiunii cauzei, condiția nu poate genera
independent efectul , în absența cauzei.
Condițiile pot fi:
– externe , ca de exemp lu:

53 – condițiile de mediu la care a fost expusă victima
după ce a suferit leziuni traumatice;
– aplicarea unui tratament medical prompt și de
calitate, care poate salva viața unei persoane cu leziuni
traumatice grave, care altminteri ar fi dus la deces;
– dimpotrivă, neefectuarea tratamentului medical
sau aplicarea unor manopere terapeutice tardive/incorecte pot
duce la o evoluție nefavorabilă, chiar letală, a unei leziuni
superficiale, fără o gravitate deosebită.
– interne , care țin de particularitățile o rganismului. În
cadrul lor distingem:
– factori condiționali interni fiziologici (vârstele
extreme sunt mai sensibile la acțiunea agenților
traumatici; sexul feminin este mai puțin rezistent la
acțiunea curentului electric; reactivitatea
individuală este d iferită la anumiți factori traumatici
etc.);
– factori condiționali interni patologici :
– cu rol adjuvant în apariția efectului (ane –
mie, inaniție, osteoporoză, tulburări circula –
torii periferice, parodontoză etc.) sau
– cu rol determinant în acest sens (p e fond de
anevrism cerebral, un traumatism minor, care
în mod obișnuit nu ar conduce la deces, poate
determina ruptura anevrismului, cu hemoragie
subarahnoidiană letală).
– De asemenea, raportul cauzal trebuie să ia în
considerare și circumstanțele (factor ii circumstanțiali) , care
reprezintă împrejurări particulare c are însoțesc un fapt
sau o situație . Ele pot avea rol inhibitor, declanșator sau de
augmentare a condiției, însă, spre deosebire de condiții, se
manifestă doar o perioadă de timp bine delimitată , neavând
caracter permanent.

54 – Efectul reprezintă fenomenul care rezultă din inter –
acțiunea cauzelor, condițiilor și circumstanțelor, cauza
având însă rolul determinant în producerea sa .
– Termenul „legătură de cauzalitate” se referă la
corelația dintre a cțiunea/inacțiunea incriminată și rezultatul
acesteia. Specificul activității expertale în medicina legală
constă în desfășurarea unei munci de tip detectivistic,
retrospectiv : pornind de la un efect constatat (leziuni
traumatice, compl icații sau sechele a le acestora; deces), legistul
este chemat să precizeze cauza/cauzele iniția le, punctând, de
asemenea, condițiile și circumstanțele care au intervenit în
determinismul acestui efect.

În medicina legală putem distinge următoarele tipuri de
lanțuri cauzale :

a) cauzalitatea directă (primară), care, la rândul ei ,
poate fi:
1. imediată (necondiționată) sau
2. mediată (condiționată).
b) cauzalitatea indirectă (secundară) și
c) cauzalitatea multiplă (complexă).

a) 1. Cauzalitatea directă imediată (necondiționată ) se
caracterizează printr -un lanț cauzal scurt ( cauză → efect ),
cauza determinând direct și necondiționat efectul.

Exemple:
– o lovire cu un corp contondent aplicată cu suficientă
intensitate (cauza) determ ină la orice individ o leziune –
echimoză sau p lagă contuză (efectul);

55 – un TCC grav , cu dilacerare cerebrală (cauza) determină
decesul (efectul) indiferent de diverși factori condiționali
sau circumstanțiali;
– o lovire cu un corp tăietor -înțepător (cauza), cu lezarea
cordului sau a unui vas de calibr u mare, duce direct și
necondiționat la deces (efectul).
a) 2. Vorbim de cauzalitate directă mediată (condițio –
nată) atunci când legătura cauză – efect este directă (fără nici o
verigă intermediară), însă factorii condiționali au un rol
important în produc erea efectului, relația fiind de tipul
cauză –(condiție)→ efect .
Condițiile interne (terenul patologic preexistent) sau
externe (consumul de alcool, frigul, umezeala etc.) pot avea rol
adjuvant sau determinant în producerea efectelor lezionale
sau în survenirea decesului. Legistului îi revine sarcina să
determine cauza, să precizeze condițiile în care a acționat și să
stabilească în ce măsură cauza, condițiile și circumstanțele au
intervenit, fiecare în parte, în producerea efectului.
Exemplul clasic î n acest sens (pe care l -am amintit deja)
este cel al unui traumatism de intensitate relativ slabă
(cauza), care determină ruptura unui anevrism cerebral
(condiție internă patologică preexistentă), ducând la
hemoragie subarahnoidiană cu deces consecutiv (ef ectul).
Acest anevrism s -ar fi putut rupe și în alte circumstanțe
(tuse, strănut, defecație), fiind apt să producă decesul
chiar și în lipsa traumatismului; pe de altă parte,
traumatismul minor nu ar fi putut produce efectul prin el
însuși la o persoană să nătoasă (care nu prezintă un astfel
de anevrism cerebral).
b) Cauzalitatea indirectă (secundară) se deosebește de
cea directă prin intervenția unei verigi suplimentare (denumită
în mod curent „complicație” ) între cauză și efect. Acțiunea/
inacțiunea trauma tică nu determină direct leziunile sau decesul,

56 însă eventualele complicații evolutive (neobligatorii) pot
agrava efectul cauzei. Lanțul cauzal nu se rupe, deoarece
veriga intermediară (complicația) este consecința cauzei, iar
efectul este, la rândul său, consecutiv complicației. Schematic,
această legătură cauzală poate fi reprezentată astfel:
cauză → complicație → efect .
Exemple:
– o leziune traumatică de tub digestiv (cauza) poate duce
la peritonită (complicația), cu deces consecutiv (efectul);
– un TCC grav (cauza), cu comă ce determină imobilizare
prelungită, se poate complica cu o bronhopneumonie,
urmată de deces (efectul);
– o cădere pe un plan dur, cu fractură femurală (cauza), cu
apariția în evoluție a trombemboliei pulmonare
(complicația) și a decesului (efectul);
– arsuri (cauza) suprainfectate (complicația), care deter –
mină stare toxico -septică și deces (efectul) etc.
Și în cazul cauzalității indirecte (secundare) trebuie avuți
în vedere factorii condiționali, externi (promptitudinea,
oportunitatea și calitatea tratamentului) sau interni (terenul
patologic preexistent – diabet zaharat, imunodepresi e, tulburări
de coagulare etc. – care poate favoriza apariția complicațiilor).
Exemplu: lovirea cu un corp contondent (cauza) produce
o plagă co ntuză, care s -ar vindeca în mod obișnuit în 7 -8
zile (vindecare per primam ); în condițiile netratării sau
tratării necorespunzătoare a plăgii (condiție externă) sau
în cazul existenței unui diabet zaharat (condiție internă),
suprainfectarea (complicația) d etermină vindecarea difici –
lă, per secundam , cu prelungirea consecutivă a duratei
îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare (efectul).
c) Avem de a face cu o cauzalitate multiplă (complexă)
atunci când la producerea efectului concură mai multe cauze.

57 Situații dificil de interpretat apar atunci când cauzele sunt
reprezentate de acțiuni diferite, produse de persoane diferite.
Precizarea cauzelor principale și secundare, a celor directe și
indirecte și a celor concomitente și succesive este extrem de
importantă pentru justiție, permițând aprecierea corectă a
rolului jucat de fiecare subiect al infracțiunii.
Exemplu: o persoană este lovită în mod repetat de către
doi agresori, prezentând leziuni pe tot corpul; leziunile
tanatogeneratoare, precizate în urma autopsiei, se
dovedesc a fi cele de la nivelul capului (TCC grav). Dacă
datele de anchetă demonstrează că leziunile de la nivelul
capului au fost produse doar de către unul dintre agresori,
iar celălalt a aplicat lovituri doar la nivelul altor regiuni
anatomice (leziuni care nu au avut rol în tanatogeneză),
apare ca justificată diferențierea răspunderii penale a
celor doi agresori.
Un caz aparte de cauzalitate multiplă (complexă) este
cel al cauzelor concurente , cu rol egal în survenirea efectului,
fără a se putea preciza o cauză principală, respectiv una
secundară. Fiecare din aceste două cauze luată separat nu ar fi
suficientă pentru a produce efectul, acesta fiind determinat de
acțiunea sumativă (cumulativă) a cauzelor.
Exemplu: o persoană în stare de eb rietate, cu o alcoole –
mie de 2,5 grame la mie, adoarme în frig și decedează.
Intoxicația acută etanolică poate fi luată în considerare ca
singură cauză a decesului doar la valori mai mari ale
alcoolemiei. De asemenea, dacă persoana nu ar fi fost sub
influe nța alcoolului, nu ar fi rămas în frig și nu ar fi
prezentat vasodilatația produsă de consumul acut de
etanol, deci nu ar fi decedat prin hipotermie. Doar
concomitența intoxicației acute cu alcool și a expunerii la
frig explică survenirea decesului, ponder ea acestor două
cauze fiind relativ egală în tanatogeneză.

58
Contribuția medicinii legale este importantă pentru
justiție și în situațiile când, pe baza criteriilor științifice oferite
de cunoașterea medicală, este posibilă ruperea nexum -ului
cauzal , demons trând că o presupusă cauză nu are nici un rol în
producerea efectului.
Exemplu: o persoană decedează (efect) într -un accident
rutier (presupusă cauză), prezentând la examenul extern
doar leziuni traumatice minore. Autopsia medico -legală
va fi lămuritoare. Aceasta va putea decela la examenul
intern o ruptură traumatică de aort ă (situație în care
moartea este violentă, având drept cauză traumatismul
suferit în cadrul accidentului rutier). Autopsia ar putea
însă demonstra existența unor tulburări circulatorii
miocardice acute severe (caz în care moartea este
neviolentă, de cauză internă – cardiacă). În acest ultim caz
decesul nu este consecutiv accidentului rutier;
dimpotrivă, moartea subită survenită la volan este cauza
producerii accidentului.

1.3. LEZIUNILE TRAUMATICE PRIMARE
(ELEMENTARE). SEMIOLOGIA TRAUMATOLOGICĂ
MECANICĂ .

Studiul morfologiei leziunilor traumatice este esențial în
medicina legală. Pe baza aspectului acestor leziuni se poate
deduce agentul traumatic care le -a produs.
– Agenții traumatici m ecanici produc leziuni
caracteristice pentru fiecare categorie (corpuri contondente,
corpuri ascuțite, proiectile, vehicule). Voi analiza aspectul
leziunilor produse de corpurile contondente și de corpurile
ascuțite în cadrul semiologiei traumatologice mec anice,
urmând ca în subcapitolele „Armele de foc” și „Accidentele de

59 trafic” să prezint particularitățile leziunilor produse sub
acțiunea proiectilelor și vehiculelor.
– Agenții traumatici fizici determină, în funcție de
natura lor, modificări lezionale sp ecifice: arsuri, degerături,
marcă electrică etc. Acestea vor fi detaliate în cadrul
capitolului VI – subcapitolul „Agenții traumatici fizici”.
– Leziunile produse sub acțiunea agenților traumatici
chimici sunt obiect de studiu al toxicologiei medico -legal e
(vezi capitolul VI – subcapitolul „Agenții traumatici chimici”).
Modificările morfofuncționale sunt specifice pentru
fiecare substanță chimică în parte. De exemplu, toxicii cu
acțiune corozivă sau caustică (acizii și bazele tari) determină
leziuni caract eristice la poarta de intrare în organism (arsuri
chimice tegumentare, necroze de coagulare, respectiv de
colicvație, perforații etc.). Toxicele funcționale, în schimb,
determină un tablou lezional nespecific, decelabil doar la
examenul intern (variate mod ificări distrofice la nivelul
viscerelor, microhemoragii, stază, edem pulmonar etc.).
– Agenții traumatici biologici pot produce leziuni mai
mult sau mai puțin specifice, decelabile la examenul extern
(înțepături, plăgi mușcate, amputații etc.). Alteori, î nsă, tabloul
lezional este nespecific (ca în cazul acțiunii veninurilor,
intoxicațiilor cu ciuperci, intoxicațiilor cu alcaloizi din plante
otrăvitoare etc.), cuprinzând variate modificări la nivelul
tubului digestiv, variate distrofii viscerale ș. a.
Dive rsitatea agenților traumatici biologici se reflectă și în
planul diversității modificărilor morfofuncționale pe care le pot
produce. Detalii suplimentare vor fi oferite în cadrul capitolului
VI – subcapitolul „Agenții traumatici biologici”.
SEMIOLOGIA TRAU MATOLOGICĂ MECANICĂ

60 Leziunile traumatice mecanice de la nivelul tegumen –
tului, denumite și „leziuni elementare” sau „leziuni primare”,
pot fi:

A. Leziuni fără soluție de continuitate a tegumentului
1. eritemul posttraumatic
2. echimoza
3. hematomul

B. Leziuni cu soluție de continuitate a tegumentului
1. excoriația
2. plaga.

Examinarea medico -legală a acestor leziuni are o
importanță deosebită, pentru că permite form ularea de
concluzii obiective referitoare la tipul și caracteristicile
agentului trauma tic mecanic care le -a produs, modul său de
acțiune (mecanismul activ/pasiv/compresiv, direcția loviturii,
numărul de lovituri etc.), consecințele acestei acțiuni, legătura
de cauzalitate între acțiunea traumatică și tabloul lezional,
gravitatea leziunilor etc.

A. Leziuni fără soluție de continuitate a tegumentului

A. 1. Eritemul posttraumatic se prezintă ca o arie tegu –
mentară hiperemică, de culoare roșie vie, bine delimitată,
asociată uneori cu o minimă tumefiere subiacentă și adiacentă.
Este o leziune supe rficială și efemeră (durata sa fiind de
ordinul minutelor sau orelor).
Importanța medico -legală
– atestă realitatea traumatismului;

61 – poate da informații despre agentul vulnerant (exemplu:
în cazul unei loviri cu palma, eritemul schițează conturul
degetelor);
– are o gravitate redusă (nu necesită îngrijiri medicale
pentru vindecare);
– nu poate fi evidențiat la cadavru;
– examinarea trebuie făcută rapid după acțiunea agentului
traumatic, deoarece există riscul dispariției acestei leziuni;
medicul care constată la pri ma examinare o astfel de leziune
trebuie să o descrie amănunțit, având în vedere că este foarte
probabil ca un consult ulterior să nu o mai deceleze.

A. 2. Echimoza , denumită popular „vânătaie”, este o le-
ziune de tip hemoragic . Ca urmare a unui traumatis m
contuziv sau compresiv, se produc rupturi ale vaselor mici
(capilare dermo -hipodermice), cu extravazarea unei cantități de
sânge ce infiltrează țesuturi adiacente.
De regulă , echimoza devine evidentă la tegument la locul
de acțiune a agentului traumatic, dar poate să apară și la
distanță , datorită fuzării sângelui de -a lungul fasciilor/
tendoanelor/aponevrozelor sau prin propagarea energiei cine –
tice de la locul de impact la structurile adiacente.
Dimensiunile echimozei depind de intensitatea cu care
acționează agentul traumatic, de zona lezată, de numărul și
calibrul vaselor afectate (în cazul țesuturilor laxe și bine
vascularizate echimoza este mai bine exprimată), de fragilitatea
vasculară, de existența tulburărilor de coagulare etc.
Forma echimozelor e ste variată. Datorită difuzării
sângelui extravazat, echimoza depășește conturul strict al
locului de impact, astfel încât identificarea agentului vulnerant
nu este, de regulă, posibilă (excepție: când decesul survine la
scurt timp de la traumatism, iar di fuzarea sângelui nu se mai
produce). Echimozele pot fi izolate, dar de multe ori

62 confluează (se întrepătrund), făcând dificilă identificarea
agentului traumatic. În anumite situații, totuși, forma
echimozelor ne permite să deducem anumite caracteristici al e
agentului vulnerant:
– echimoza în bandă, cu centrul palid, sugerează acțiunea
unui corp contondent de formă alungită (vergea, bâtă etc.);
– echimozele ovalare sunt sugestive pentru acțiunea
compresivă a degetelor;
– echimozele semilunare sunt produse sub acți unea
unghiilor etc.
Un aspect „în amprentă de țesătură” al echimozelor ne
permite să demonstrăm acțiunea agentului traumatic prin
intermediul îmbrăcămintei (nu direct asupra tegumentului).
Localizarea echimozelor este foarte variată; practic ele
pot intere sa orice regiune anatomică. Unele localizări sunt
sugestive pentru un anumit act: echimozele ovalare și
semilunare situate la nivelul regiunii anterioare a gâtului sau
perinazal se produc în cadrul sugrumării, respectiv sufocării;
cele localizate pe fețele interne ale coapselor sunt caracteristice
pentru o agresiune sexuală; cele de la nivelul brațelor denotă
pierdere forțată cu mâna la acest nivel etc.
Alteori, situarea echimozelor în anumite regiuni ne
permite să deducem mecanismul activ sau pasiv de prod ucere a
acestora: echimozele de pe părți proeminente (coate, genunchi
etc.) sunt sugestive pentru mecanismul pasiv, în timp ce unele
situate în zone ascunse sunt produse mai probabil prin
mecanism activ. De exemplu, echimozele palpebrale sunt
urmarea lovir ii active cu un corp contondent – cu excepția
echimozelor „în monoclu” sau „în binoclu” fuzate de la nivelul
unor fracturi ale etajului anterior al bazei craniene.
Culoarea echimozei suferă modificări în timp (la
persoana în viață).

63 – În primele ore ea are o culoare roșie , determinată de
prezența oxihemoglobinei, dar și de vasodilatația imediat
posttraumatică.
– Prin pierderea oxigenului, oxihemoglobina se trans –
formă în hemoglobină redusă, culoarea echimozei devenind
violaceu -albăstruie (pentru o perioadă de până la 1 -3 zile).
– După 3 -4 zile începe degradarea hemoglobinei în
globină și hematină, urmată de transformarea hematinei în
bilirubină și apoi în biliverdină și hemosiderină, astfel încât
culoarea echimozei virează spre verzui și apoi spre brun –
cafen iu (aceste nuanțe apar inițial la periferia echimozei).
– Treptat, după circa 7 -10 zile, procesele resorbtive
determină schimbarea culorii în gălbui , iar ulterior echimoza
dispare în totalitate (doar arareori persistă o discretă
hiperpigmentare tegumentară ).
Această schemă de evoluție în timp a culorii echimozei
este doar orientativă. Trebuie ținut cont întotdeauna de faptul
că timpul de resorbție este extrem de variabil, fiind influențat
fie de particularitățile segmentului anatomic lezat (de exemplu
echim ozele palpebrale, cele subunghiale sau revărsatele
sangv ine subconjunctivale se resorb foarte lent, depășind
uneori două săptămâni de evoluție), fie de patologia individului
(ciroză hepatică, trombocitopenie, tratamente anticoagulante
etc.).
Importanța med ico-legală
– atestă realitatea traumatismului;
– permite demonstrarea mecanismului de producere
(activ/pasiv/compresiv) sau a unui anumit mod de acțiune;
– forma echimozelor oferă uneori informații despre carac –
terele morfologice ale agentului vulnerant;
– modificările de culoare sunt importante pentru estima –
rea vechimii echimozelor, permițând aproximarea datei eveni –
mentului traumatic;

64 – la cadavru confirmă producerea leziunii în timpul vieții
(are valoare de reacție vitală);
– pentru medicul legist, dar și p entru medicul chemat să
constate decesul la domiciliu, este important diagnosticul
diferențial dintre echimoze și lividități (pete cadaverice care
imită uneori echimozele). Simpla compresiune digitală a
acestor pete este suficientă, de regulă, pentru a rea liza acest
diagnostic diferențial, deoarece lividitățile aflate în primele
două stadii de evoluție dispar sau pălesc la digitopresiune, ceea
ce nu se întâmplă în cazul echimozelor. Pentru detalii a se
vedea capitolul IV, subcapitolul 1 („Semiologia tanatol ogică” –
„Lividitățile cadaverice”), unde voi trece în revistă și alte
criterii care permit diferențierea lividităților de echim oze;
– din punct de vedere al gravității lor, echimozele nu pun
probleme deosebite. De regulă se vindecă fără manopere
terapeuti ce speciale, astfel încât nu se acordă îngrijiri medicale
pentru vindecare. Totuși, atunci când ele determină impotență
funcțională (echimoze palpebrale care împiedică vederea,
echimoze multiple la nivelul membrelor etc.), se pot acorda
maximum 7 -8 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, până
la recuperarea f uncțională;
– în situații excepționale, un număr foarte mare de
echimoze poate determina instalarea șocului traumatic sau,
rarisim, poate conduce la deces (mai ales la persoane tarate sau
pe un fon d patologic preexistent);
– nu în ultimul rând, trebuie luată în considerare (nu doar
de către legist, ci și de către alți medici examinatori)
eventualitatea „simulării” unor astfel de leziuni, prin desenarea
lor pe tegument, folosind cerneluri, tușuri sau alte substanțe
colorate. Aceste „pseudoechimoze” pot fi ușor depistate, dacă
avem în vedere că nu prezintă tumefiere subiacentă sau
adiacentă și, mai ales, că dispar ca prin minun e la ștergere cu
un tampon umed.

65 A. 3. Hematomul este, de asemenea, o leziun e de tip he –
moragic . Spre deosebire de echimoză, însă, vasele rupte sub
acțiunea agentului traumatic sunt de calibru mai mare ,
rezultatul fi ind nu un simplu infiltrat sangv in al țesuturilor (ca
în cazul echimozei), ci o acumulare de sânge bine delimitată,
situată subcutanat, într -un organ parenchimatos sau într -o
cavitate naturală sau neoformată (epi – sau subdural, în cavitatea
pleurală, peritoneală sau pericardică etc.).
Mecanismul de producere este direct (strivirea vaselor de
sânge între agentul traumati c și un plan osos) sau indirect (în
cadrul decelerației – care produce tracțiunea forțată a vaselor de
sânge – sau prin unda de șoc produsă de acțiunea agentului
traumatic).
Hematomul subcutanat se prezintă ca o formațiune care
proemi nă subtegumentar, fluc tuentă la palpare, elastică, uneori
cu caracter pulsatil (când se formează în jurul unui vas arterial
mare). Epidermul supraiacent nu prezintă soluție de conti –
nuitate, însă are aspect echimotic.
Evoluția hematoamelor mici este spre resorbție spontană
(mai lentă decât în cazul echimozelor). Hematoamele mari și
cele din cavități necesită intervenție chirurgicală de evacuare,
mai ales atunci când determină tulburări funcționale prin efect
compresiv asupra structurilor nervoase, vasculare sau
parenchimatoase a diacente. Uneori hematoamele se pot
complica septic, infectarea survenind fie hematogen, fie prin
microsoluțiile de continuitate ale tegumentului supraiacent.
Constituirea secundară a unui abces impune, de asemenea,
intervenție chirurgicală (ubi pus, ibi v acua ); aceasta este
necesară și în eventualitatea (foarte rară) a închistării sau
organizării fibroase a hematomului.

66 Importan ța medico -legală
– atestă realitatea traumatismului (atenție, însă, la posibila
și frecventa etiologie netraumatică a hematoame lor intracranie –
ne!);
– variațiile de culoare de la nivelul tegumentului
supraiacent pot da relații despre vechimea hematomului, însă
mai puțin precise decât în cazul echimozelor. Astfel de
informații pot fi deduse și din aspectul conținutului
hematomului (sânge lichid, sânge cu aspect lacat, procese de
organizare fibroasă etc.);
– gravitatea hematoamelor trebuie apreciată prin prisma
localizării lor și a evoluției acestora (vindecare prin resorbție
spontană sau apariția de complicații, necesitând intervenț ie
chirurgicală). Un hematom simplu, necomplicat, nu necesită
mai mult de 20 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare;
– un număr foarte mare de hematoame sau prezența de
hematoame mari (retroperitoneal, în jurul unor focare de
fractură, în cavitatea pleurală sau în cea peritoneală etc.) pot
scoate din circulație o mare cantitate de sânge, producând șoc
hemoragic sau o veritabilă exsanghinare, cu deces consecutiv.
Prezența de multiple hematoame poate determina instalarea
unui tablou de șoc traumatic, de asemenea urmat de deces. O
situație particulară este cea a hemopericardului, care determină
finalul letal prin insuficiență cardio -circulatorie acută
(tamponament cardiac). O altă localizare periculoasă a
hematoamelor este cea intracraniană, datorită ef ectului
compresiv asupra encefalului subiacent (vezi „T raumatismele
cranio -cerebrale”).

67 B. Leziuni cu soluție de continuitate a tegumentului

B. 1. Excoriația , denumită popular „zgârietură”, este o
leziune elementară frecvent întâlnită în practica med ico-legală.
Aceasta se prezintă ca o soluție de continuitate superficială a
tegumentului, interesând epidermul și, eventual, papilele
dermice , fără a pătrunde în derm sau hipoderm.
Modul de producere a excoriației poate fi activ (zgâriere
cu un vârf ascuți t, lovire oblică sau tangențială cu un corp
contondent cu suprafață rugoasă) sau pasiv (frecare de un corp
sau plan dur cu suprafață ner egulată, în cadrul unei căderi,
proiectări sau târâri).
Excoriațiile se prezintă sub forme diverse. Uneori sunt
liniare, izolate, unii autori rezervând denumirea de „excoriație”
doar pentru acest tip de leziuni (produse, de regulă, prin
mecanism activ). Alteori sunt grupate sub formă de striuri
paralele între ele, fiind denumite în acest caz „ zone excoriate ”
(aspectul morfo logic fiind sugestiv pentru mecanismul pasiv de
producere). Atunci când interesează suprafețe extinse și au o
profunzime relativ mare, se folosește termenul de „ placard
excoriat ” (sugestiv pentru producerea leziunilor prin târâre).
Localizarea excoriațiilo r este extrem de variată. Atunci
când sunt dispuse pe părți proeminente (bose frontale, piramidă
nazală, pomeții obrajilor, coate, genunchi etc.) avem argumente
pentru a susține mecanismul pasiv de producere. În cazul
excoriațiilor situate în zone ascunse, greu accesibile, trebuie
luat în considerare mecanismul activ de producere.
O formă particulară a excoriațiilor, asociată cu anumite
localizări, permite precizarea modului lor de producere:
– excoriații semilunare (determinate de acțiunea compre –
sivă a un ghiilor) localizate perioral sau perinazal sunt sugestive
pentru sufocare, iar localizarea lor cervicală (fața anterioară a
gâtului) atestă sugrumarea;

68 – excoriații semilunare pe fețele interne ale coapselor sau
pe sâni survin în cadrul agresiunilor sexual e;
– excoriații punctiforme dispuse grupat (adeseori pe fond
echimotic) pot sugera lovirea activă cu un corp contondent cu
suprafață rugoasă.
Evoluția în timp a acestor leziuni traumatice cuprinde
mai multe faze.
– Inițial (în primele 6 ore), excoriațiile care lezează strict
epidermul au aspect umed (datorat limforagiei), iar cele care
interesează și papilele dermice sunt sângerânde; adiacent se
poate constata tumefacție și eritem (halou hiperemic).
– În perioada imediat următoare (între 12 și 24 ore),
exco riațiile vor fi acoperite cu o crustă seroasă (galbenă),
respectiv cu o crustă hematică (roșcat -negricioasă), iar edemul
și eritemul scad în intensitate.
– Treptat crustele se usucă, pentru ca apoi (începând din
ziua 3 -4) să se detașeze la periferie (adică acolo unde leziunea
este mai superficială).
– În decurs de circa 7 -10 zile crusta se detașează în
totalitate. Epidermul tânăr, regenerat, are inițial culoare roz –
roșietică; aceasta pălește progresiv, pentru ca la final să nu se
mai observe diferența față de tegumentul adiacent nelezat
(poate eventual să persiste o discretă hiperpigmentare).
Vindecarea se produce, așadar, fără constituirea de cicatrice
(spre deosebire de plăgi).
Această evoluție se poate prelungi prin suprainfectare
(accentuarea edemului, apariția de cruste gălbui sau verzui,
secreție purulentă). Extrem de rar excoriația poate fi poarta de
intrare pentru Clostridium tetanii (tetanos).
Importanța medico -legală
– atestă realitatea traumatismului;
– forma și localizarea excoriațiilor permit s tabilirea meca –
nismului lezional și chiar a unui mod particular de producere;

69 – aspectul morfologic variază în timp (la persoana în
viață), astfel încât se pot face aprecieri asupra vechimii acestor
leziuni;
– la cadavru este necesar diagnosticul diferenți al dintre
excoriații și pergamentările postmortale (vezi capitolul IV,
subcapitolul 1, „Semiologia tanatologică” – „Deshidratarea”);
– gravita tea acestor leziuni este redusă; d urata îngrijirilor
medicale necesare pentru vindecare nu depășește, de regulă,
2-3 zile. D oar în cazul suprainfectării sau când leziunile sunt
foarte extinse (placarde excoriate) se justifică prelungirea
acestei durate peste 20 de zile;
– foarte rar evoluția poate fi letală – de exemplu prin
suprainfectare cu germeni extrem de patog eni (tetanos).

B. 2. Plaga , cunoscută și sub denumirea populară de
„rană”, este o soluție de continuitate a tegumentului care
depășește stratul epidermic și papilele dermice , pătrunzând
în derm, în hipoderm și, posibil, în structurile anatomice
subiacente . Trebuie arătat că, în lumina definițiilor date
excoriației și plăgii, termenul de „plagă excoriată” (care, din
păcate, se ivește ocazional în practica medicală) este
impropriu, având un caracter ambiguu, care nu poate fi
acceptat (cel puțin din punct de vedere medico -legal).
Clasificarea plăgilor se poate face, în funcție de
profunzimea lor , în:
– plăgi superficiale (interesează tegumentul și, eventual,
țesutul subcutanat);
– plăgi profunde (interesează și structurile anatomice
subiacente).
Acestea din ur mă pot fi nepenetrante sau penetrante în
cavități naturale ale organismului. Cele penetrante, la rândul
lor, sunt cu lezarea organelor interne sau fără lezarea
acestora (denumite și „penetrante simple”). În funcție de

70 viscerele lezate, distingem plăgi perforante (lezează organe
cavitare – stomac, intestin, vezică urinară etc.) și plăgi
transfixiante (străbat organe parenchimatoase – creier, ficat,
splină, rinichi etc.).
O altă clasificare a plăgilor, deosebit de importantă din
punct de vedere medico -legal, are în vedere aspectul lor
morfologic , specific pentru diferitele categorii de agenți
traumatici mecanici. În funcție de acest criteriu de clasificare,
distingem:
– plăgi contuze;
– plăgi înțepate;
– plăgi tăiate;
– plăgi tăiate -înțepate;
– plăgi tăiate -despicate;
– plăgi împușcate .

o Plaga contuză (zdrobită) se produce sub acțiunea unui
corp contondent. Aspectul său morfologic se caracterizează
prin:
– dimensiuni variabile, care depind de dimensiunile agen –
tului vulnerant;
– forme variate: liniare, stelate, de forma majusculelor V,
Z, T, Z, S etc.; unele forme particulare permit uneori
identificarea corpului contondent care a produs leziunea;
– profunzime de obicei mică;
– margini neregulate;
– fund anfractuos;
– dehiscență mică între buzele plăgii, datorită prezenței de
punți tisulare, care nu permit retracția;
– este posibilă prezența de echimoze și/sau excoriații la
nivelul tegumentul ui adiacent;
– sângerare relativ mică;
– tendință spre suprainfectare.

71 În funcție de modul concret de producere a acestui ti p
de leziune, distingem următoarele forme particulare :
– plaga plesnită : tegumentul supraiacent unui plan osos
(craniu, olecran, rotulă) este strivit între pl anul osos și corpul
contondent – fie în cadrul unei loviri active, fie prin lovire
pasivă de un c orp contondent. Aspectul morfologic este uneori
foarte asemănător cu cel al unei plăgi tăiate, mai ales când
plaga plesnită este liniară. Diagnosticul diferențial se face
printr -un examen minuțios (inclusiv cu lupa), evidențiind finele
neregularități ale m arginilor și prezența punților tisulare;
– plaga sfâșiată (care la nivelul pielii capului îmbracă
aspectul plăgii scalpate ) se produce prin acțiunea tangențială
sau în unghi ascuțit a corpului contondent, cu desprinderea
tegumentului sub formă de lambouri cu diferite dimensiuni;
– plaga mușcată este urmarea strivirii tegumentului
între arcadele dentare ale unui animal sălbatic, animal domestic
sau om. Lipsa de substanță care o caracterizează și potențialul
septic (mai ales în cazul mușcăturii de om!) pot du ce la o
prelungire semnificativă a duratei îngrijirilor medicale necesare
pentru vindecare. Forma și dimensiunile sale, precum și
caracteristicile urmelor lăsate de dinți, pot ajuta la stabilirea
etiologiei plăgii mușcate. Mai mult, în cazul mușcăturilor d e
om este posibilă identificarea agresorului pe baza amprentei
dentare (așa -numita „marcă mușcată”).

o Plaga înțepată este produsă de corpuri înțepătoare,
prin acțiunea simultană de compresiune și de îndepărtare
laterală a țesutului (acțiune de pană), fără a se produce, așadar,
lipsă de substanță.
Aspectul său morfologic este în funcție de diametrul
agentului vulnerant, de forma sa pe secțiune și de
caracteristicile țesutului penetrat.

72 – Orificiul de intrare se prezintă ca o plagă punctiformă,
roșcată, uneor i greu vizibilă (în cazul în care este produsă de
obiecte înțepătoar e de calibru redus – ac) sau ca o plagă atipică,
sub formă de butonieră (în cazul în care acționeaz ă obiecte cu
diametru mai mare – șurubelniță). Prezența unghiurilor
rotunjite o diferenți ază de plaga tăiată -înțepată (care are cel
puțin un unghi ascuțit, determinat de acțiunea marginii
tăioase). Alteori este necesar diagnosticul diferențial cu plaga
împușcată (care însă prezintă lipsă de substanță și, în cazul
tragerilor de aproape, prezint ă factori suplimentari ai
împușcării).
Diametrul orificiului de intrare nu dă relații precise
despre diametrul agentului vulnerant; de obicei este mai mic,
datorită retracției tisulare.
– Canalul plăgii înțepate permite stabilirea direcției de
aplicare a loviturii, însă trebuie avută în vedere posibilitatea
alunecării și devierii pe un os ce se interpune pe direcția
loviturii. Canalul poate fi unic sau ramificat (în cazul extragerii
incomplete a obiectului înțepător, urmată de reintroducerea sa
pe altă dir ecție). Lungimea canalului nu dă informații precise
despre lungimea obiectului înțepător. Pe de o parte, obiectul
poate fi introdus doar parțial, caz în care canalul este mai scurt;
pe de altă parte, chiar dacă agentul vulnerant pătrunde cu toată
lungimea sa, canalul plăgii poate fi mai lung (trebuie să avem
în vedere comprimarea părților moi în momentul lovirii, cu
destinderea lor ulterioară).
– Orificiul de ieșire este prezent facultativ (în cazul
plăgilor transfixiante), având, de regulă, dimensiuni mai mici
decât orificiul de intrare.
Plăgile înțepate pot leza vase mari, producând hemoragii
interne sau externe grave, potențial letale. Decesul poate
surveni și ca urmare a unor complicații septice; riscul infectării
cu tetanos este mai mare în cazul plăgil or înțepate (comparativ

73 cu alte plăgi), datorită condițiilor de anaerobioză create în
interiorul canalului.

o Plaga tăiată este produsă sub acțiunea marginii tăioase
a diverșilor agenți vulneranți (lamă, brici etc.).
Aspectul său morfologic depinde de modul de acțiune a
instrumentului tăietor. Distingem mai multe feluri de plăgi
tăiate.
– Plaga liniară are aspect de linie dreaptă sau arcuată,
prezintă margini net secționate (regulate); nu există punți
tisulare; dehiscență mare între buzele plăgii; margini as cuțite;
nu se constată lipsă de substanță.
Nu se pot face corelații între lungimea plăgii și lungimea
lamei tăioase (cu un corp tăios de dimensiuni mici se pot face
secțiuni oricât de lungi).
Profunzimea plăgii depinde de gradul de ascuțire a lamei,
de int ensitatea cu care aceasta apasă asupra țesuturilor și de
particularitățile segmentului anatomic lezat (părțile moi de la
nivelul gâtului, abdomenului, feselor sau coapselor sunt mai
facil de secționat, astfel încât plaga va fi mai profundă).
Direcția de ap licare a loviturii poate fi dedusă studiind
aspectul morfologic al acestei plăgi: capul (punctul de atac)
prezintă un unghi mai larg și o profunzime mai mare; corpul
plăgii are o profunzime ce scade treptat către coadă (punctul
terminal), unde plaga se ter mină în unghi ascuțit, fiind
superficială. Adeseori la acest nivel se decelează așa -numita
„codiță” – o excoriație liniară pe direcția lungimii plăgii.
– Plaga în lambou survine în situațiile în care corpul
tăietor acționează pe direcție oblică față de teg ument;
dimensiunile lamboului epitelial depind de dimensiunile lamei.
– Plaga mutila ntă realizează secționarea (amputarea
traumatică) a unui segment anatomic (nas, ureche, deget, chiar
un membru în întregime).

74 Ca și în cazul plăgii înțepate, plaga tăiată p oate leza vase
mari, cu hemoragii masive consecutive și potențial deces.
Secționarea nervilor determină tulburări neurologice în
teritoriul de inervație. Potențialul septic al plăgii tăiate este mai
redus decât cel al plăgilor contuze și înțepate.

o Plaga t ăiată -înțepată este urmarea acțiunii unui corp
tăietor -înțepător (cu un vârf ascuțit și cu cel puțin o margine
tăioasă). Denumirea de „plagă înjunghiată”, care mai este
întâlnită ocazional în practica medicală, tinde să devină un
arhaism.
Direcția de aplic are a loviturii este perpendiculară sau
ușor oblică față de tegument, ceea ce face ca acest tip de plagă
să aibă frecvent un caracter penetrant.
Aspectul lezional depinde de:
– caracteristicile lamei;
– numărul marginilor tăioase;
– modul în care este acț ionat agentul vulnerant.
– Orificiul de intrare . În cazul existenței unei singure
margini tăioase (ex. cuțit), plaga va avea formă de săgeată, cu
un unghi ascuțit (continuat eventual cu o „codiță”) și cu capătul
opus rotunjit. Existența a două margini tăio ase (ex. șiș) conferă
plăgii un aspect în butonieră, cu două margini ascuțite (unul
dintre ele posibil continuat cu o „codiță” – pe direcția extragerii
lamei). Dacă există mai multe margini tăioase (ex. floretă),
plaga poate schița aspect stelat, cu mai mu lte unghiuri ascuțite.
Marginile plăgii sunt net secționate; lipsesc punțile
tisulare și există dehiscență între buzele plăgii. Afrontarea
marginilor este posibilă, ceea ce demonstrează că nu există
lipsă de substanță.
Dimensiunile plăgii dau doar relații orientative asupra
dimensiunilor agentului vulnerant. Lungimea plăgii este, de
regulă, mai mare decât lățimea lamei, deoarece în dinamica

75 luptei pătrunderea și extragerea corpului tăietor -înțepător nu se
face strict pe direcție perpendiculară; de asemenea, pătrunderea
oblică determină dimensiuni mai mari ale plăgii comparativ cu
lama agentului vulnerant. Nici grosimea lamei nu poate fi
precizată, deoarece retracția tisulară face ca dehiscența plăgii
să fie mai mare decât grosimea lamei instrumentului.
– Ca și în cazul plăgii înțepate, canalul plăgii permite
estimarea direcției loviturii, însă nu și determinarea lungimii
lamei. Canalul poate fi mai scurt (introducere incompletă) sau
mai lung (comprimarea părților moi) decât lungimea lamei. Și
în cazul plăgii tăiate -înțepate canalul poate fi unic sau, mai rar,
multiplu (ramificat) – datorită extragerii incomplete și reintro –
ducerii pe o altă direcție a agentului vulnerant.
– Orificiul de ieșire lipsește de regulă, canalul plăgii
fiind orb. El poate exista în ca zul acțiunii unor obiecte
tăietoare -înțepătoare lungi (sabie, floretă) sau când lama
străbate transversal un membru (mai ales cel superior).

o Plaga tăiată -despicată este produsă de obiecte
tăietoare -despicătoare (sapă, topor, bardă, secure, satâr), care
au efect lezional atât prin acțiunea marginii tăioase, cât și
printr -o acțiune contuzivă semnificativă (sunt obiecte grele,
antrenate cu o energie cinetică mare).
Aspectul morfologic depinde de caracteristicile marginii
tăioase (lungime, grad de ascuțire) și de intensitatea loviturii.
Marginile acestui tip de plagă sunt mult mai neregulate decât
cele ale plăgii tăiate. În mod frecvent, adiacent plăgii se găsesc
echimoze sau excoriații. Părțile moi subiacente sunt strivite,
distruse de acțiunea contuzivă. Ades eori se decelează în
profunzime fracturi – liniare (care dau indicii despre lungimea
marginii tăioase) sau multieschiloase.

76 o Plaga împușcată este produsă sub acțiunea
proiectilelor (glonț, alice); ea va fi studiată în detaliu în
subcapitolul „Armele de foc ”.

Impo rtanța medico -legală a plăgilor
– atestă realitatea traumatismului;
– în funcție de aspectul morfologic se poate stabili tipul
de agent vulnerant care a produs plaga;
– precizarea modului de producere a leziunilor (meca –
nism activ/pasiv/compresiv, direcț ia loviturii etc.);
– un număr mare de plăgi atestă caracterul intenționat al
acțiunii traumatizante;
– dimensiunile plăgilor permit doar estimarea dimen –
siunilor agenților vulneranți, nu și stabilirea lor cu exactitate,
astfel încât identificarea agentului tr aumatic cauzator este
foarte rar posibilă;
– aspectul morfologic permite aprecieri asupra vechimii
plăgilor (și, implicit, asupra datei evenimentului traumatic).
Evoluția în cadrul vindecării per primam este spre constituirea
unei cicatrici în circa 7 -8 zile ; această cicatrice este inițial roz –
roșietică, devenind treptat alb -sidefie. Complicațiile septice
prelungesc însă timpul necesar pentru vindecare; cicatricile
dobândesc în acest caz aspecte particulare (hipertrofice,
retractile etc.);
– dată fiind importan ța aspectului morfologic al plăgilor
pentru precizarea elementelor susmenționate, medicul care face
prima examinare a unei astfel de leziuni trebuie să consemneze
minuțios și complet toate constatările sale. Aceasta este necesar
cu atât mai mult cu cât man operele terapeutice (toaletare,
excizia marginilor devitalizate, sutura, incizii suplimentare
etc.) modifică radical aspectul lezional. De asemenea, trebuie
subliniat că sondarea digitală sau instrumentală a canalului
plăgilor nu este permisă , deoarece îi poate modifica forma

77 sau lungimea, poate crea canale false sau poate mobiliza corpii
străini de pe traiectul său; singura modalitate corectă de
examinare a canalului este disecția strat cu strat (intraoperator
sau în cadrul autopsiei medico -legale);
– gravit atea plăgilo r este, bineînțeles, mai mare decât cea
a excoriațiilor. În cazul vindecării per primam , durata
îngrijirilor este de circa 8 -9 zile, însă complicațiile septice o
pot prelungi semnificativ. Caracterul penetrant al plăgilor (mai
ales al celor tăi ate-înțepate și tăiate -despicate) și lezarea
viscerelor mari fac ca adeseori aceste leziuni să necesite mai
mult de 20 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, să
pună viața în primejdie sau chiar să determine decesul;
– de multe ori plăgile se produc în cadrul
heteroagresiunilor; de aici importanța lor deosebită pentru
probarea științifică a infracțiunilor contra integrității corporale
și contra vieții. Legistul trebuie să cunoască și acele caractere
morfologice care pledează pentru caracterul autopro dus sau
accidental al plăgilor, pentru a putea furniza informații corecte
organului judiciar.

1.4. MODUL DE DESCRIERE A LEZIUNILOR
TRAUMATICE. IMPORTANȚA DESCRIERII
CORECTE A ACESTORA.

Din cele prezentate anterior rezultă cu claritate că
precizarea aspec tului morfologic al leziunilor elementare este
esențială pentru rezolvarea obiectivelor cercetării medico –
legale traumatologice (stabilirea realității traumatismului, a
tipului de agent vulnerant, a datei evenimentului traumatic, a
mecanismului și modului de producere a leziunilor, a gravității
acestora etc.).
Descrierea leziunilor traumatice trebuie să fie, așadar,
extrem de minuțioasă , cuprinzând, la modul afirmativ, toate

78 datele culese de către medicul examinator prin intermediul
celor cinci simțuri.
De asemenea, această descriere trebuie să fie completă .
Din punct de vedere medico -legal nu există leziuni
„importante” și „mai puțin importante”; fiecare modificare
posttraumatică este purtătoare de informații care se pot dovedi
utile în justiție, dacă sunt interpretate în contextul tuturor
datelor de anchetă.
Metodologia descrierii corecte a leziunilor traumatice
constă în consemnarea următoarelor elemente :
• Denumirea leziunii – în conformitate cu semiologia
traumatologică. Se vor utiliza termenii medicali co nsacrați
(eritem, echimoză, hematom, excoriație, plagă) și nu termeni
echivoci („plagă excoriată”), cvasiarhaici („plagă înjunghiată”)
sau aparținând vorbirii curente („vânătaie”, „zgârietură”,
„rană”, „cucui” etc.).
Tipul particular de plagă nu se precize ază; faptul că o
plagă este contuză, înțepată, t ăiată -înțepată etc. trebuie să
rezulte din surprinderea elementelor morfologice caracteristice
(aspectul marginilor, dehiscența, prezența/absența punților
tisulare etc.) .
• Numărul leziunilor trebuie, de regulă , precizat. Se
admite descrierea globală a leziunilor doar atunci când acestea
sunt multiple, confluente, asemănătoare morfologic și sunt
situate în aceeași regiune anatomică.
• Localizarea leziunilor va fi făcută cu precizie. Nu este
suficientă o simplă poz iționare topografică („echimoză la
nivelul brațului drept”, „plagă la nivelul abdomenului”), ci este
necesară detalierea acestei poziționări („pe fața externă, 1/3
medie”, „la nivelul hipocondrului drept”), utilizând, dacă este
nevoie, repere anatomice fix e din regiunea respectivă sau din
apropierea ei („la 7 cm distal și extern de acromi onul drept ”,
„la 10 cm cranial și lateral dreapta de ombilic”).

79 Leziunile nu vor fi descrise haotic, ci trebuie urmată o
anumită ordine, stabilită convențional: cranio -caud al (de sus
în jos), dinspre anterior spre posterior și de la dreapta la
stânga .
• Forma leziunilor se descrie prin comparație cu
elemente geometrice (liniară, arcuată, rotundă, ovalară,
rectangulară etc.), cu literele alfabetului (majusculele V, T, S
etc.) s au cu alte obiecte sau semne uzuale.
• Delimitarea leziunilor: se precizează conturul net sau
imprecis (flu) al acestora.
• Dimensiunile se apreciază în unități metrice (de regulă
cm). Leziunile liniare au o singură dimensiune (lungimea), însă
pentru leziuni cu forme mai complexe este necesară precizarea
mai multor dimensiuni (diametrul mare/mic, dimensiunile
laturilor, lungimea fiecărei ramuri a unei plăgi stelate etc.).
• Înclinația (orientarea) surprinde raporturile pe care le
are o leziune liniară (sau axul lung al unei leziuni) cu axul
corpului sau cu axul unui membru. Din acest punct de vedere
leziunile pot fi orizontale, verticale sau oblice; caracterul oblic
trebuie precizat prin raportare la toate cele trei planuri (frontal,
sagital și orizontal); de exe mplu: „oblic dinspre anterior spre
posterior, dinspre extern spre intern și dinspre cranial spre
caudal”.
• Direcția canalului lezional (orientarea sa spre
profunzime) trebuie precizată, de asemenea, față de toate cele
trei planuri (frontal, sagital și orizo ntal). Se vor utiliza în acest
sens datele rezultate din examinarea externă a orificiului de
intrare sau eventualele informații culese intraoperator.
Subliniez încă o dată că n u este permisă sondarea digitală
sau instrumentală a canalului plăgilor.
În caz ul examinărilor pe cadavru, precizarea direcției
canalului se va face cu ocazia examenului intern, prin disecție
strat cu strat.

80 • Culoarea leziunilor (importantă mai ales în cazul
echimozelor) trebuie consemnată, deoarece permite aprecierea
vechimii lor.
• Alte aspecte particulare ale diferitelor leziuni se pot
dovedi a fi importante:
a) caracterul aderent sau ușor detașabil al crustelor
(inclusiv debutul de detașare la periferie);
b) caracteristicile marginilor plăgilor (net secționate,
neregulate, dehiscente , cu punți tisulare etc.);
c) aspectul unghiurilor de la capetele plăgilor și eventuala
lor continuare cu o „codiță”;
d) lipsa de substanță de la nivelul plăgilor mușcate,
împușcate etc.;
e) aspectul fundului plăgilor (anfractuos, cu țesut de
granulație et c.);
f) caracterul umed (plasmoragie) sau aspectul sângerând
(atestă caracterul recent al leziunii);
g) aspectul subdenivelat (marcă electrică) sau supradeni –
velat (hematom);
h) prezența semnelor de suprainfecție: depozite purulente
(estimare cantitativă, culoare, miros etc.), creșterea
temperaturii locale a tegumentului, tumefierea adiacentă,
haloul hiperemic etc.;
i) alte aspecte caracteristice de la nivelul leziunii sau din
vecinătatea acesteia: particule metalice, cioburi, nisip,
fragmente de vopsea, fu ningine, sânge prelins ș. a. – fiind
necesară localizarea precisă a acestor elemente în raport
cu leziunea.
• În cazul persoanelor în viață, trebuie descrise și
eventualele tulburări funcționale constatate cu ocazia
examinării: impotență funcțională a unui m embru, limitare
algică a mișcărilor, redoare articulară; parestezii sau anestezii;
paloare, tegumente reci, lipsa pulsului periferic etc. – sugestive

81 pentru afectarea posttraumatică a unor elemente anatomice
profunde (fracturi, entorse, luxații, artroze, l eziuni de nervi
periferici, leziuni vasculare etc.).

Aceeași metodologie descriptivă se aplică și cu ocazia
descrierii leziunilor organelor interne (decelate cu ocazia
manoperelor chirurgicale de investigație/tratament sau
constatate la autopsia medico -legală).

IMPORTANȚA DESCRIERII CORECTE
A LEZIUNILOR TRAUMATICE

• Pentru persoana examinată consemnarea tuturor
aspectelor lezionale survenite în urma unui eveniment
traumatic este o condiție esențială pentru a putea obține în
justiț ie repararea prejudiciului care i -a fost cauzat. Medicul
examinator care trece cu vederea anumite leziuni, aparent
lipsite de importanță, și nu le consemnează în documentele
medicale ale cazului nu face altceva decât să -și priveze
pacientul de anumite drep turi, pe care acesta nu le va mai putea
valorifica în justiție.

• La fel de importantă este descrierea corectă a leziunilor
traumatice și pentru medic , indiferent de specialitatea sa.
Realizând o consemnare completă a leziunilor constatate,
el se apără în f ond pe sine însuși, deoarece nu va mai fi expus
unor acuze legate de desfășurarea superficială/neglijentă a
activității sale.
De asemenea, va evita riscul de a -i fi solicitate daune din
partea persoanei vătămate care nu a mai putut să -și valorifice
dreptur ile în justiție.
Nu în ultimul rând, în situația medicilor de diverse
specialități chirurgicale, o descriere amănunțită a aspectelor

82 lezionale argumentează necesitatea unor intervenții
chirurgicale radicale sau mutilante (splenectomie, nefrectomie,
histere ctomie, amputație de necesitate etc.). În absența unor
consemnări de acest gen (în protocolul operator sau în alte
documente medicale), respectivul medic se expune unor acuze
de malpraxis, fundamentate pe caracterul nemotivat al unor
astfel de manopere chi rurgicale.
Iată de ce putem afirma că descrierea corectă a leziunilor
traumatice constatate este nu numai o obligație profesională și
moral -deontologică a medicului, ci și un mijloc de a se proteja.

• Pentru medicul legist informațiile referitoare la
aspect ul morfologic al leziunilor sunt, după cum am văzut deja,
esențiale. Concluziile medico -legale de calitate au la bază o
descriere amănunțită a leziunilor traumatice produse.
Situații problematice apar atun ci când examinarea „la
prima mână” a acestor leziu ni este făcută în mod nepro –
fesionist, de către medici care nu respectă regulile de descriere
amintite mai sus. Documentele medicale vor cuprinde, în acest
caz, doar o menționare sumară a câtorva dintre leziunile
traumatice care i s -au părut mai importante medicului
examinator – și nici acelea nu vor fi descrise corect.
Și mai dificilă devine examinarea medico -legală atunci
când, din considerente terapeutice, leziunile traumatice au fost
modificate chirurgical (toaleta plăgilor, incizii chirurgicale c are
includ pe traiect plaga inițială, orificii de craniectomie care
modifică focarul de fractură etc.) sau când leziunile s -au
vindecat până la prezentarea la medicul legist. În aceste
condiții, calitatea consemnărilor referitoare la aspectul lezional
inițial es te decisivă pentru interpretarea medico -legală
subsecventă.

83 • O descriere corectă a leziunilor traumatice este, în
ultimă instanță, extrem de importantă pentru înfăptuirea
actului de justiție . Consemnarea defectuoasă a consecințelor
posttraumatice este de n atură a genera eroarea medico -legală
și, indirect, eroarea judiciară. Informațiile cuprinse în diverse
documente medicale (registre de consultație, foi de observație,
scrisori medicale etc.) sunt importante mijloace de probă în
justiție (prin filiera medic o-legală), iar caracterul incomplet sau
incorect al mențiunilor cu privire la leziunile traumatice are
repercusiuni grave asupra adevărului judiciar. Prin pierderea
unui material probator important, se ajunge la situații în care
infractorul nu poate fi ped epsit proporțional cu fapta sa sau
scapă chiar nepedepsit.

1.5. REACȚIILE GENERALE POSTTRAUMATICE
ALE ORGANISMULUI

Indiferent de natura lor, agenții traumatici produc, pe de o
parte, efecte locale , concretizate sub forma leziunilor
caracteristice (leziu ni traumatice mecanice primare, arsuri,
degerături, marcă electrică); pe de altă parte, acești agenți
traumatici au impact și asupra organismului ca întreg .
În anumite situații, acțiunea brutală a factorilor externi
determină rapid decesul, fără ca mecanis mele de apărare ale
organismului să poată intra în funcțiune (ex. zdrobirea unui
organ vital, intoxicații supraacute, c arbonizări etc.).
Alteori, însă, când intensitatea cu care acționează agentul
traumatic este mai mică, organismul luptă, încercând să se
adapteze la acțiunea perturbatoare a factorului traumatic
extern. Se produc o serie de reacții generale, care
caracterizează starea de șoc . Fenomenele nervoase, endocrine
și hemodinamice complexe care survin în acest context
necesită un interval de timp pe ntru a genera simptomatologia

84 clinică a șocului. Iată de ce nu putem vorbi de șoc atunci
când între evenimentul traumatic și survenirea eventuală a
decesului intervalul este scurt, de ordinul minutelor .

Nu voi intra în amănunte legate de fiziopatologia șo cului ;
voi reaminti doar că acesta evoluează în mai multe stadii :
– stadiul I (simpato -adrenergic), denumit și „șoc compen –
sat”, în cadrul căruia organismul reușește, în primă fază,
să facă față acțiunii perturbatoare a agentului traumatic.
– stadiul II (endocrin -ACTH -tiroidian), cu o componentă
reacțională hemodinamică și endocrină; acesta poate duce
la deces atunci când mecanismele adaptative sunt
depășite sau poate trece în
– stadiul III , de recuperare și vindecare.

Șocul se caracterizează printr -o seri e de perturbări
organice și funcționale :
– insuficiență respiratorie acută, având ca substrat
morfopatologic așa -numitul „plămân de șoc” (cu o
alternanță de zone congestive , de stază, de edem, de
atelectazie și de emfizem compensator);
– ulcerații gastro -duodenale („ulcere de stres”), care sunt
datorate tulburărilor circulatorii din submucoasă, cu
necrozări consecutive ale mucoasei și apariția de leziuni
de tip eroziv la acest nivel;
– insuficiență cardiacă acută, apărută de obicei tanato –
terminal, având dr ept cauză tulburări circulatorii
miocardice acute;
– insuficiență renală acută, cu modificări morfopatologice
și histopatologice caracteristice (ischemie corticală,
distrofii acute mergând până la necroză tubulară);
– modificări sangvine: hipercoagulabilit ate (fenomenul de
„sludge” – înnoire), leucocitoză, eritrocitoză etc.

85
Luând în considerare etiologia șocului , putem vorbi de:
– șoc traumatic mecanic (ex. multiple fracturi costale, de
bazin, de oase lungi; multiple leziuni traumatice tegumentare,
care fi ecare în parte nu ar duce la șoc, însă asociate pot
determina șoc traumatic urmat de deces etc.);
– șoc hemoragic (ex. hematoame mari, care imobilizează
o bună parte din sângele circulant; hemotorax; hemoperitoneu;
hematoame retroperitoneale masive; ruptur i de vase de calibru
mediu etc.); rupturile vaselor mari determină deces prin
hemoragii cataclismice, fără a mai fi timp pentru constituirea
reacției de șoc;
– șoc mixt, traumatic și hemoragic (ex. hematoame
mari, formate în jurul unor focare de fractură);
– șoc combustional (ex. arsuri pe suprafețe extinse, dar
care nu determină decesul imediat – cum se întâmplă în cazul
carbonizărilor).
O formă particulară de șoc este cel toxico -septic , apărut
în urma complicațiilor septice care se înregistrează prin
suprainfectarea leziunilor traumatice primare (exemplul clasic
fiind potențialul septic al arsurilor) sau prin stări toxico -septice
(septicemie, bronhopneumonie etc.) care se dezvoltă la
persoane vulnerabilizate prin acțiunea agenților traumatici.

Situații ap arte de reacție generală a organismului la
acțiunea agenților traumatici întâlnim în cadrul intoxicațiilor .
Modificările morfofuncționale sunt extrem de diverse,
depinzând de structura chimică și de modul de acțiune ale
fiecărui toxic în parte (acidoză/alc aloză, insuficiență hepato –
renală etc.).

În mod clasic, în cadrul traumatologiei generale sunt
abordate și criteriile de diferențiere între leziunile produse intra

86 vitam și cele produse post mortem (reacția vitală ). Voi detalia
acest su biect în cadrul cap itolului IV – referitor la examinarea
medico -legală a cadavrului.

2. TRAUMATOLOGIA MEDICO -LEGALĂ
SISTEMICĂ

Atunci când acționează asupra organismului, agenții
traumatici produc leziuni specifice la nivelul diverselor sisteme
ale acestuia. Traumatologia medico -legală sistemică vine să
analizeze aspectele morfologice particulare pe care le îmbracă
leziunile traumatice la nivelul tegumentului, mușchilor și
tendoanelor, sistemului nervos, vaselor sangv ine, oaselor,
articulațiilor și viscerelor.

▪ Leziunile te gumentare sunt decelabile cu ocazia
examenului somatic general al persoanei în viață sau la
examenul extern al cadavrului, furnizând informații relevante
încă de la prima luare de contact cu un caz medico -legal.
Cele determinate de acțiunea agenților traum atici
mecanici au fost deja prezente în cadrul „Semiologiei
traumatice mecanice”, ocazie cu care am punctat și importanța
lor medico -legală.
Specificul leziunilor tegumentare determinate de agenții
fizici, chimici sau biologici (arsuri, degerături, marcă e lectrică,
arsuri chimice, înțepături etc.) va fi analizat în cadrul
capitolului VI, pentru fiecare dintre acești agenți traumatici în
parte.

▪ Leziunile musculo -tendinoase pot fi închise (fără
afectarea tegumentului supraiacent) sau deschise (cu soluție de
continuitate la nivelul acestuia).

87 Acțiunea traumatică poate fi directă (caz în care trauma
survine la locul de impact) sau indirectă (când se produc
leziuni la distanță de locul de acțiune a agentului traumatic).
– Traumatismele directe pot fi de tip cont uziv, strivind
musculatura între agentul vulnerant și planul osos subiacent.
Aspectul lezional este caracterizat d e prezența infiltratelor
sangv ine, care disecă fibrilele și fasciculele musculare;
contuziile puternice po t determina chiar colecții sangv ine
intramusculare sau perifasciculare, care pot fuza de -a lungul
aponevrozelor și fasciilor la distanță de locul de impact.
Traumatismele compresive sau contuzive grave
realizează lezi uni extinse de părți moi (inclus iv la nivel
muscular), cu devitalizări și n ecroze consecutive, în cadrul
sindromului de strivire („crush syndrome”). Resorbția
mioglobinei de la nivelul distrucțiilor musculare masive poate
determina insuficiență renală acută (sindrom Bywaters); alteori
complicațiile septice și necrobiotice comprom it segmentul
anatomic lezat, impunând amputația de necesitate.
Plăgile profunde determină de -a lungul canalului lor și
leziuni musculare și/sau tendinoase, cu aspecte morfologice
caracteristice pentru fiecare plagă în parte. Atunci când se
produc secționăr i musculare s au tendinoase, survine impotența
funcțională a segmentului afectat (în funcție de rolul fiziologic
al mușchiului sau tendonului lezat).
Acțiunea flăcărilor sau a corpurilor incandescente și,
uneori, acțiunea termică a curentului electric pot d etermina
arsuri profunde, cu interesare musculară, mergând până la
carbonizări (arsuri de gradul IV). Arsurile chimice profunde,
produse sub acțiunea toxic ilor corozivi sau caustici, pot , de
asemenea, interesa formațiunile musculo -tendinoase.
– Leziunile p roduse prin mecanism indirect survin prin
tracțiune forțată a unui membru sau prin contracții musculare
violente (accidente sportive, electrocuții, intoxicație acută cu

88 stricnină etc.). Aspectul morfologic al acestora este extrem de
variat: întinderi sau r upturi musculare, smulgeri ale inserțiilor
tendinoase etc.
Vindecarea leziunilor musculo -tendinoase poate fi
încetinită de emergența unor complicații inflamatorii (miozite,
tendinite). Procesele reparatorii fibro -conjunctive pot îmbrăca
aspecte sechelare ( zone cicatriceale retractile), cu afectarea
funcționalității segmentului anatomic respectiv.

• Leziunile sistemului nervos survin fie la nivelul
encefalului sau măduvei spinării, fie la nivelul nervilor
periferici.
Datorită specificului lor, leziunile siste mului nervos
central vor fi abordate în detaliu în cadrul traumatologiei
topografice ( „Traumatismele cranio -cerebrale”, „Traumatis –
mele vertebro -medulare”).
Nervii periferici pot fi lezați sub acțiunea directă a
agenților traumatici (leziunile fiind închis e sau deschise) și prin
mecanism indirect (leziunile fiind, de regulă, închise). Lezarea
directă a nervilor poate fi urmarea lovirii (contuziei), strivirii,
secționării complete/incomplete sau comprimării. Lezarea
indirectă se datorează elongației (tracțiu ne sau supraîntindere)
sau undei de șoc (proiectil care trece prin apropierea nervului,
fără însă a -l leza direct). Este, de asemenea, posibilă lezarea
secundară a nervilor, de către fragmente osoase fracturate sau
ca urmare a necrozei, suprainfecției, tro mbozei sau ischemiei
locale. Uneori avem de a face cu lezarea iatrogenă a
formațiunilor nervoase, cel mai frecvent consecutiv
imobilizărilor ortopedice prelungite nejustificat sau unor
intervenții chirurgicale defectuoase.
Manifestările clinice ale leziuni lor nervoase (tulburări de
sensibilitate, afectarea motilității, tulburări vegetative, tulburări
trofice etc.) retrocedează cu dificultate, motivul fiind lentoarea

89 binecunoscută cu care se desfășoară procesele reparatorii la
nivelul sistemului nervos. În c onsecință, durata îngrijirilor
medicale depășește în mod frecvent 60 de zile.
De multe ori (în special în cazul secționărilor complete,
dar nu numai), vindecarea anatomică nu este însoțită și de
recuperarea funcționalității, persistând tulburări neurologic e cu
valoare medico -legală de infirmitate.

• Leziunile vasculare au o importanță deosebită în
medicina legală; practic orice traumatism determină și lez iuni
de vase sangv ine – de calibru mai mic sau mai mare.
Lezarea formațiunilor vasculare se poate produce atât
prin acțiunea directă a agentului traumatic (care realizează
strivirea, puncționar ea sau secționarea vaselor sangv ine), cât și
prin acțiunea sa indirectă (în cadrul decelerațiilor survin
rupturi vasculare la nivelul hililor). Focarele de fractură
determină lezarea secundară a vaselor adiacente, prin acțiunea
traumatizantă a fragmentelor osoase fracturate.
Consecutiv afectării traumatice a vaselor se produc
hemoragii interne sau externe, a căror intensitate depinde de
tipul de vas lezat (arterial, veno s, capilar), de gradul de lezare
(totală sau parțială), precum și de condiții patologice interne
(tulburări de coagulare). Lezarea vaselor de calibru mare
determină decesul prin hemoragie (uneori cataclismică), în
timp ce sângerările mai puțin intense de l a nivelul vaselor mici
sau mijlocii permit constituirea tabloului de șoc hemoragic.
Uneori decesul este consecutiv emboliei gazoase: în cazul
lezării venelor jugulare, presiunea negativă creată în interiorul
cutiei toracice prin mișcările inspiratorii poat e determina
aspirarea aerului atmosferic prin leziunea vasculară deschisă.
În evoluția leziunilor traumatice vasculare pot surveni
variate complicații: anevrisme arterio -venoase, tromboze,
trombembolii, flebite etc.

90
• Leziunile traumatice ale oaselor sunt, de regulă,
urmarea acțiunii unui agent traumatic mecanic, putând să se
producă însă și în alte circumstanțe (în cadrul fulgurației, prin
calcinarea oaselor etc.).
Termenul „ fractură ” desemnează o soluție de
continuitate a unui os, produsă prin înfrângerea rezistenței
acestuia în urma unui traumatism mecanic.
Modul de acțiune a agentului traumatic poate fi direct
(fractura producându -se la locul de impact – prin lovire,
zdrobire sau penetrare) sau indirect (fractura survenind la
distanță de locul de acțiune a agentului traumatic mecanic – ca
urmare a tracțiunii, torsiunii, compresiunii sau îndoirii osului).
Localizarea fracturii poate fi intraarticulară, epifizară
sau diafizară .
În funcție de coexistența lezării tegumentului supraiacent,
distingem fracturi deschise sau închise .
Aspectul morfologic pe care îl îmbracă o fractură depinde
de intensitatea și de modul de acțiune a agentului traumatic.
Distingem fracturi incomplete (fisuri, fracturi „în lemn verde”,
așchieri, smulgeri periostale, fracturi parcelare e tc.) sau
complete . De asemenea, putem vorbi de fracturi simple (cu
traiect transversal, oblic, spiroid etc.) sau multiple (uneori cu
caracter cominutiv).
Cunoașterea și interpretarea corectă a variatelor aspecte
lezionale osoase este extrem de importantă p entru cercetarea
medico -legală traumatologică. Pe baza acestora se poate
aprecia intensitatea cu care a acționat agentul vulnerant (ținând
însă cont și de terenul patologic preexistent, pentru că, pe fond
de osteoporoză, metastaze osoase, osteite etc., chi ar și un
traumatism de intensitate mică poate produce o fractură). De
asemenea, putem deduce modul de acțiune a agentului
traumatic (direct/indirect) sau direcția de aplicare a loviturii. În

91 situații particulare se poate identifica agentul vulnerant (ex.
măsurarea diametrului fracturii orificiale produse de glonț la
nivelul oaselor late permite stabilirea calibrului armei).
Vechimea fracturii poate fi stabilită pe baza aspectului ei
evolutiv, evidențiat clinic, radiologic sau necroptic. Evoluția
obișnuită a unui focar de fractură parcurge mai multe etape:
– în primul stadiu, între fragmentelor osoase se formează
un hematom, invadat inițial de leucocite; ulterior, în rețeaua de
fibrină formată la acest nivel vor migra osteoblaste din
vecinătate; acest stadiu de „precalus” nu este evidențiabil
radiologic.
– urmează faza calusului moale (fibros), care durează
circa două săptămâni; acest calus este alcătuit din colagen, vase
neoformate și țesut osteoid; încep să se depună săruri minerale,
ceea ce permite decelar ea sa radiologică, cu un aspect
caracteristic;
– calusul osos se formează în circa 1 -3 luni (cu variații
evolutive importante, datorate vârstei, terenului patologic sau
complicațiilor locale); s tructura sa este asemănătoare cu a
osului normal (având deci a celași aspect radiologic), cu
excepția faptului că nu există liniile trabeculare;
– treptat (până la circa un an), remanierea osoasă realizată
de osteoclaste și osteoblaste va definitiva vindecarea osului
fracturat , inclusiv în ceea ce privește formarea re țelei
trabeculare (modelată sub acțiunea liniilor de forță specifice
osului respectiv).
Rezistența oaselor la putrefacție permite aprecieri asupra
elementelor menționate mai sus atât la cadavrele aflate în stare
avansată de putrefacție, cât și la cadavrele scheletizate.
Gravitatea fracturilor depinde de osul afectat, de
caracterul lor închis sau deschis și, mai ales, de tipul
morfologic de fractură. Aprecierea duratei îngrijirilor medicale
necesare pentru vindecare trebuie să ia în considerare perioada

92 de imobilizare, dar și durata tratamentelor recuperatorii ulterior
necesare; de asemenea, ea trebuie să aibă în vedere și
intervențiile chirurgicale de îndepărtare a materialului de
osteosinteză restant. Se va ține cont de condițiile interne sau
externe care i nfluențează vindecarea: vârsta (fenomenele
reparatorii sunt mai rapide la copii și mai lente la vârstnici),
prezența osului patologic, calitatea tratamentului, complianța
terapeutică etc. Nu în ultimul rând, trebuie avute în vedere
posibilele complicații i mediate locale (leziuni vasculo -nervoase
adiacente, tromboflebite, osteomielite), cele imediate generale
(embolia grasă, bronhopneumonia consecutivă imobilizărilor
prelungite) și cele tardive (pseudoartroze, consolidări vicioase,
tulburări trofice etc.); t oate aceste complicații pot prelungi
considerabil durata îngrijirilor medicale necesare pentru
vindecare sau pot conduce chiar la deces.

▪ Leziunile articulare survin în variate circumstanțe,
putând fi urmarea acțiunii directe a agentului traumatic (ex.
plagă cu interesare articulară) sau, mai frecvent, a unei acțiuni
indirecte (tracțiune sau torsionare). Leziunile traumatice
specifice sunt luxațiile și entorsele.

– Luxațiile presupun întinderea capsulei articulare, cu
eventuale rupturi ligamentare și leziu ni sinoviale (cu
hidrartroză sau hemartroză consecutivă). Raporturile anatomice
dintre oasele articulației se modifică: atunci când mai există
contact parțial între suprafețele articulare , vorbim de luxație
incompletă , iar atunci când contactul dintre oase este dispărut
total, luxația este completă .
Durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare
este variabilă, fiind în funcție de articulația lezată, de caracterul
complet/incomplet al luxației, de calitatea tratamentului aplicat
și de apariția compl icațiilor locale; de regulă nu depășește 30

93 de zile. Vindecarea se poate face cu constituirea de sechele
morfofuncționale (redori articulare, artroze, anchiloze, laxitate
articulară cu luxații recidivante etc.)

– Entorsele nu modifică raporturile dintre e xtremitățile
osoase din respectiva articulație, ci afectează doar aparatul
capsulo -ligamentar și structurile moi periarticulare.
Durerea locală și impotența funcțională, precum și
constituirea de edeme și hematoame perilezionale, impun
uneori tratament ort opedic. Cu toate acestea, timpul de îngrijiri
medicale nu depășește, de regulă, două săptămâni.

▪ Leziunile viscerale se produc prin variate mecanisme:
direct (prin penetrarea agentului vulnerant în cavitățile
organismului), indirect (prin mecanism de decel erație, care
poate determina rupturi viscerale – uneori cu caracter exploziv)
sau secundar (prin lezare de către fragmente osoase fracturate:
fracturi craniene multieschiloase cu înfundare, care lezează
creierul; fracturi costale care determină leziuni ple uro-
pulmonare subiacente; fracturi ale bazinului cu lezarea
organelor pelvine etc.).
Datorită complicațiilor funcționale, hemoragice și septice
care survin frecvent, leziunile viscerale determină, de multe
ori, punerea vieții în primejdie sau chiar conduc la un final
letal.
Studierea lor aprofundată va fi realizată în cadrul
traumatologiei topografice, precizând particularitățile lezionale
pentru fiecare regiune anatomică în parte.

94
3. TRAUMATOLOGIA MEDICO -LEGALĂ
TOPOGRAFICĂ

Traumatologia topografică analizează aspecte lezionale
particulare întâlnite la nivelul diferitelor segmente corporale.
Vom analiza, așadar:
– traumatismele cranio -cerebrale;
– traumatismele buco -maxilo -faciale;
– traumatismele cervicale;
– traumatismele toracelui;
– traumatismele abdomino -pelvine;
– traumatismele vertebro -medulare;
– traumatismele membrelor.

3.1. TRAUMATISMELE CRANIO -CEREBRALE

Din considerente nu numai didactice, vom trece în revistă
în mod distinct:
A. Leziunile scalpului
B. Leziunile oaselor neurocraniului
C. Leziunile meningo -cerebrale .
Trebuie făcută mențiunea că, deși descrierea lor este
făcută separat, acestea nu apar izolate decât arareori, regula
fiind asocierea a cel puțin două dintre aceste categorii
lezionale.

A. LEZIUNILE SCALPULUI
La nivelul țesuturilo r moi epicraniene putem întâlni
oricare dintre leziunile traumatice primare, acestea îmbrăcând
însă un aspect morfologic specific, datorită particularităților
anatomice ale scalpului:
– prezența părului cefalic;

95 – vascularizație bogată, de tip terminal;
– contac t intim cu calota craniană;
– relativă mobilitate față de oasele subiacente.
Leziunile fără soluție de continuitate (echimoza,
hematomul) sunt mai greu de decelat, datorită prezenței
părului. Ele apar la locul de impact, însă au o mare tendință de
difuziune, astfel încât identificarea agentului vulnerant este
rareori posibilă; de asemenea, frecvent au un caracter
confluent, ceea ce nu permite precizarea numărului de lovituri
aplicate.
Infiltratele sangv ine evidențiate la autopsie pe fața internă
a scalpului o biectivează acțiunea unui agent traumatic. Ele
trebuie însă d iferențiate de revărsatele sangv ine apărute la
nivelul mușchilor temporali în cadrul stărilor tanatoterminale
sau în condiții de hipoxie sau anoxie. Acestea din urmă sunt
multiple, au dimensiuni mici, sunt strict subaponevrotice (fără
a interesa întreaga grosime a scalpului), sunt difuze (flu
delimitate), dispar la fixare în formol, iar la examenul
microscopic nu se decelează prezența fibrinei.
Datorită acțiunii protectoare a părului, excoriațiile sunt
rar prezente la nivelul scalpului. În schimb plăgile (de orice tip)
sunt frecvente.
Plaga contuză îmbracă aspectul caracteristic al plăgii
plesnite , ale cărei margini par nete la examinare superficială,
pretând la confuzia cu o plagă tăiată. Doar o e xaminare atentă
(inclusiv cu lupa) permite diagnosticul diferențial, demonstrând
prezența de fine neregularități la nivelul marginilor, precum și
existența punților tisulare.
O leziune caracteristică este scalparea ( plaga scalpată ) –
formă particulară de p lagă contuză, care se produce prin
tracțiunea foarte energică a părului (prins, de exemplu, la o
mașină rotativă), prin lovire tangențială sau în cadrul unei
târâri, cu detașare consecutivă a unei porțiuni de scalp sub

96 formă de lambou. În evoluția acestui tip de plagă sunt frecvente
complicațiile septice (flegmon, abces, chiar gangrena
scalpului) și cele trofice (necroze cu evoluție centripetă,
datorate întreruperii circulației de tip terminal).
Plăgile scalpului sunt extrem de hemoragice, datorită
vascular izației bogate; în situații particulare (victimă părăsită în
stare de inconștiență, fără ajutor; tulburări de coagulare etc.)
hemoragia dată de aceste plăgi poate determina chiar decesul.

B. LEZIUNILE OASELOR NEUROCRANIULUI
Morfologia fracturilor calotei și bazei craniului îmbracă
aspecte specifice, datorită particularităților structurale ale
neurocraniului:
– formă ovoidală, cu ax mare antero -posterior, cu
extremitatea posterioară mai mare;
– structura osoasă continuă (exceptând gaura occipitală);
– calota craniană, separată de bază prin planul care trece
prin arcadele sprâncenoase și prin protuberanța occipitală
externă, are o grosime neuniformă, cuprinsă între 2 și 6 mm;
structura sa osoasă este reprezentată de două compacte (externă
și internă), între car e se află diploe;
– baza craniană are numeroase reliefuri; prezintă diploe
doar în anumite regiuni. Ea este alcătuită din zone cu rezistență
mare (pe care liniile de fractură le vor ocoli) – aripile
sfenoidale, stâncile temporale, li nia medio -occipitală (n ucală),
zone care converg spre apofiza bazilară, care este centrul de
rezistență maximă de la nivelul bazei craniene.

Clasificarea fracturilor craniene în:
a) fracturi directe ;
b) fracturi indirecte ;
c) fracturi mediate și
d) fracturi contra laterale

97 are în vedere relația existentă între locul de acțiune a agentului
traumatic și locul unde se produce leziunea osoasă.

a) Fracturile directe se produc la locul de acțiune a
agentului traumatic mecanic. Ele vor fi mai frecvente, așadar,
la nivelul calotei cran iene (care este mai expusă), însă apar și la
nivelul bazei (ex. împușcare prin orificiul bucal).
Fracturile directe se subclasifică, în raport cu aspectul lor
morfologic, în:
1. fracturi liniare
2. fracturi cominutive
3. fracturi dehiscente
4. fracturi ori ficiale
5. fracturi de tip particular (așchierea, disjuncția suturală,
explozia craniană etc.)

1. Fracturile liniare se produc atunci când suprafața de
impact a agentului traumatic este mare (peste 16 cm2 ). Pot fi
rectilinii sau curbe. În funcție de curb ura pe care o are craniul
la locul de acțiune a agentului vulnerant, putem întâlni două
aspecte morfologice:
– fracturi meridionale : acțiunea agentului traumatic are
loc pe o zonă cu o curbură mai puțin accentuată; liniile de
fractură iradiază din polul de aplicare a forței;
– fracturi ecuatoriale : agentul acționează asupra unei
zone cu o curbură mai accentuată (bosă craniană); linia de
fractură apare circulară, situată în jurul punctului de aplicare a
forței.
În cazul lovi rilor repetate se pot produce mai multe linii
de fractură. Succesiunea acestor lovituri poate fi dedusă după
regula : „O linie de fractură care se oprește în altă linie de
fractură este produsă ulterior acesteia” .

98 2. Fracturile cominutive sunt, de regulă, urmarea
acțiunii unui agent traumat ic cu o suprafață de impact cuprinsă
între 4 și 16 cm2. Aspectul morfologic este multieschilos,
eschilele osoase fiind delimitate de mai multe linii dispuse „în
pânză de păianjen” (rezultat al unirii unei linii ecuatoriale cu
mai multe linii meridionale ca re pornesc din punctul de
aplicare a forței).
Atunci când sunt denivelate (înfundate), eschilele osoase
lezează în mod secundar meningele și encefalul subiacent.
3. Fracturile dehiscente se caracterizează prin faptul că
între fragmentele osoase fracturate există un spațiu liber, care
poate avea aspect „în jgheab” sau „în terasă” . Sunt urmarea
lovirii cu agenți traumatic i cu suprafață de impact mică (s ub 4
cm2 ): topor, sapă, rangă, ciocan, alte corpuri cu muchii etc. Dat
fiind faptul că aceste fracturi repr oduc fidel forma și
dimensiunile agentului vulnerant, ele permit frecvent
identificarea acestuia.
4. Fracturile orificiale se prezintă sub forma unei lipse
de substanță osoasă, determinată de străbaterea osului de către
un agent vulnerant antrenat cu o ene rgie cinetică mare (de
regulă un proiectil). Aspectul acestui tip de fractură permite
stabilirea direcției din care s -a tras, iar dimensiunile sale dau
informații despre calibrul armei (vezi „Armele de foc”).
5. Fracturi de tip particular
– Așchierea este determinată de acțiunea tangențială a
unui agent vulnerant, care desprinde compacta externă și o
parte din diploe; nu interesează întreaga grosime a osului. Din
studiul aspectului ei morfologic se poate deduce direcția de
lovire, iar uneori se poate identi fica agentul traumatic.
– Disjuncția sutural ă apare, de regulă, în mecanismele
compresive sau în lovirea capului fixat. Poate fi izolată sau
asociată cu o fractură liniară sau cominutivă adiacentă.

99 Trebuie ținut cont că la examinarea cadavrului se pot
decela disjuncții suturale care nu sunt produse prin ac țiune
traumatică mecanică (ex. l a cadavrele carbonizate, la cele
refrigerate, consecutiv putrefacției etc.).
– Explozia craniană este un aspect lezional incompatibil
cu viața, care survine în cadrul unor t raumatisme de intensitate
mare (compresiune puternică în două planuri dure, lovire cu
obiecte grele asupra capului fixat pe un plan dur, precipitare de
la înălțimi mari cu impact în vertex, împușcare de aproape sau
cu țeava lipită etc.).
Craniul apare defo rmat, neregulat; scalpul poate să
rămână întreg, însă la palpare se percep numeroase eschile
osoase (senzație de „sac cu nuci”).

b) Fracturile indirecte apar la distanță de locul de
impact, fiind mai frecvent întâlnite la baza craniului.
În cazul decelera țiilor , ele iradiază din focarul de
fractură directă (de la calotă la bază). Iradierea se face pe
direcția de aplicare a energiei traumatice, pe drumul cel mai
scurt, astfel încât, schematic, un impact frontal va determina
iradierea în etajul anterior, unu l temporo -parietal în etajul
mijlociu, iar unul occipital în etajul posterior al bazei craniene.
Dehiscența fracturilor indirecte produse prin decelerație este
mai mare în apropierea zonei de impact.
În situația traumatismelor compresive sau a
loviturilor aplicate asupra capului fixat pe un plan dur ,
fracturile indirecte de bază unesc pe direcție meridională cele
două puncte de aplicare a forței, dehiscența fiind maximă la
mijloc.

c) Fracturile mediate apar, de asemenea, la distanță de
locul impactului, sp ecificul lor fiind dat de faptul că energia
traumatizantă este transmisă la craniu de -a lungul unor

100 structuri osoase cu care acesta se articulează. Distingem două
categorii:
1. Fracturi mediate prin rahis (prin coloana vertebrală)
2. Fracturi mediate pri n mandibulă.

1. Fracturile mediate prin rahis constau în telescoparea
spre interiorul cutiei craniene a unei porțiuni (mai mult sau mai
puțin circulare) de la nivelul bazei craniului, în jurul găurii
occipitale (de aici și denumirea de „fractură circulară de
bază”).
Astfel de fracturi apar în căderile de la înălțime cu impact
pe plante (tălpi), pe genunchi sau pe ischioane, energia
traumatizantă transmițându -se la baza craniului prin coloana
vertebrală. Și căderea de la înălțime cu impact în vertex
determi nă o fractură circulară de bază (cu diametrul mult mai
mare decât precedenta), elementul activ care realizează
telescoparea fiind masa corporală, care, în condițiile
decelerației, împinge coloana vertebrală în interiorul ovoidului
cranian.
2. Fracturile me diate prin mandibulă interesează
etajele mijlocii ale bazei craniului, cu frecventă asociere de
hematoame locale.
Energia traumatizantă se transmite prin intermediul
ramurilor mandibulei și al cavităților glenoide (prin articulațiile
temporo -mandibulare). Mecanismul de producere al unor astfel
de fracturi este exclusiv cel activ (lovire directă la nivelul
mandibulei – ex. prin lovire cu pumnul în bărbie); mecanismul
pasiv (cădere sau precipitare cu impact mentonier) determină
fracturi ale ramurilor mandibul are, astfel încât energia cinetică
nu se mai poate transmite la baza craniană.

101 d) Fracturile contra laterale sunt un tip particular de
fracturi indirecte; ele apar la polul opus impactului cu agentul
traumatic.
Exemple:
– lovitură aplicată asupra capului f ixat, care determină o
fractură contralaterală la nivelul punctului de sprijin;
– impactul occipital la nivelul proeminenței occipitale
externe (zonă rezistentă) poate să nu determine fractura
directă la acest nivel, ci doar la distanță, pe plafonul
orbita r sau la nivelul lamei ciuruite a etmoidului, prin
transmiterea energiei traumatizante până la acest nivel.
Trebuie subliniat că aceste fracturi nu constituie leziuni
de contralovitură ; contralovitura determină doar leziuni
meningo -cerebrale, nu și osoase!

C. LEZIUNILE MENINGO -CEREBRALE
Atunci când analizăm modificările lezionale ale
structurilor endocraniene, trebuie să precizăm încă de la
început existența unor leziuni specific posttraumatice
(contuzia cerebrală și dilacerarea cerebrală) , a căror
prezenț ă certifică acțiunea unui agent traumatic.
Contextul traumatic poate determina și leziuni
nespecifice (revărsatele sangv ine endocraniene, edemul
cerebral), care, însă, pot fi și urmarea unor afecțiuni (cel mai
frecvent în cadrul accidentului vascular hemor agic); în astfel
de cazuri este necesar un riguros diagnostic diferențial care să
precizeze etiologia traumatică sau netraumatică a acestor
modificări.
De asemenea, este util să distingem leziunile directe,
produse la locul de acțiune a agentului traumatic , de leziunile
indirecte , produse prin mecanism de decel erație la po lul opus
locului de impact (așa -numitele „leziuni de contralovitură” ).

102 Nu în ultimul rând, trebuie să analizăm modificările
sechelare consecutive leziunilor meningo -cerebrale; acestea au
valoare medico -legală de infirmitate fizică permanentă și
determină în mod frecvent afectarea capacității de muncă.

a) Leziunile specific posttraumatice

1. Contuzia cerebrală
2. Dilacerarea cerebrală

1. Contuzia cerebrală este o leziune de tip hemoragic,
fără soluție de continuitate a meningelui sau creierului (spre
deosebire de dilacerare cerebrală).
Energia cinetică a agentului traumatic determină rupturi
de vase mici (capilare), cu extravazarea sângelui în țesutul
nervos adiacent, realizând hemoragii p eteșiale, care confluează
în timp. Pe parcursul evoluției (în caz de supraviețuire) se
asociază alterări tisulare de tip anoxic, care merg până la
necroză.
Contuzia cerebrală poate îmbrăca două aspecte
morfologice: contuzia localizată (circumscrisă) și con tuzia
difuză – frecvent asociate.
– Contuzia localizată (circumscrisă) este situată cortico –
subcortical (la nivelul cortexului și în substanța albă
subiacentă). Apare în dreptul locului de impact (lezare directă),
dar se poate decela și la nivelul zonelor în care creierul,
mobilizat de energia traumatizantă, se lovește de reliefurile
osoase ale bazei craniului (aripi mici sfenoidale, stânci
temporale etc.). De asemenea, poate să apară în focarul de
contralovitură, prin mecanism pasiv, de decelerație.
Aspect ul morfologic este cel al unei aglomerări de puncte
roșii-negricioase, pe o zonă triunghiulară la secțiune (cu baza
triunghiului spre suprafața creierului).

103 – Contuzia difuză se prezintă, de asemenea, sub formă
de puncte roșii -negricioase, localizarea lor fiind însă difuză,
atât cortical, cât și în profunzimea substanței albe, de -a lungul
direcției de acțiune a energie i traumatizante. Zonele cele mai
afectate sunt cele situate la limita dintre formațiuni anatomice
cu densități diferite (periventricular , în jurul nucleilor bazali ).
În evoluție, punctele contuzive dobândesc, în ambele
cazuri, tentă brun -roșcată și tind să conflueze (realizând
veritabile focare hemoragice), iar substanța nervoasă adiacentă
apare dilacerată secundar, căpătând aspect lacerativ.
Diagnosticul diferențial al contuziilor cerebrale trebuie
făcut , pe de o parte, cu staza cerebrală acută (acesta se prezintă
sub formă de puncte care dispar la spălare cu apă sau la fixare
în formol, în timp ce punctele contuzive infiltrează sangvin
țesutul nervos, astfel încât nu dispar la spălare și nici la fixare
în formol), iar, pe de altă parte, cu hemoragiile peteșiale
hipoxice sau cu cele determinate de embolia grasă.
Din puncte de vedere clinic, contuzia cerebrală poate
determina forme evolutive mino re, medii sau grave,
condiționate de:
– dimensiunile focarelor de contuzie;
– asocierea fenomenelor neurologice;
– amploarea sindromului de hipertensiune intracraniană
(cauzat de edemul ce însoțește de obicei contuzia);
– coexistența hemoragiei intraventriculare.
Formele severe de contuzie cerebrală pot conduce la
instalarea unei stări de comă prelungită (cu sechele neurologice
grave în caz de supraviețuire) sau chiar pot determina decesul.

2. Dilacerarea cerebrală este o leziune cu soluție de
continuitate a creie rului (și a meningelui supraiacent), constând
în distrucția (ruptura) parenchimului cerebral.

104 Mecanismul de producere este, de regulă, activ, sub
acțiunea directă, penetrantă, a agentului vulnerant sau sub
acțiunea secundară a eschilelor osoase pătrunse en docranian.
Contactul violent al creierului (antrenat de energia cinetică
transmisă de la agentul vulnerant) cu neregularitățile bazei
craniene este apt, în egală măsură, să producă dilacerare
cerebrală, cu localizare mai frecventă la nivelul lobilor
tempor ali și frontali (ariile orbitare).
Leziunile dilacerative primare (apărute consecutiv
mecanismelor descrise mai sus) nu trebuie să fie confundate cu
dilacerarea secundară, de tip lacerativ, care rezultă în evoluția
focarelor de contuzie cerebrală confluate sau a hematoamelor
intracerebrale.
Aspectul morfologic al dilacerării cerebrale este
caracteristic: arhitectura de organ este distrusă, fiind înlocuită
cu o magmă alcătuită din substanță nervoasă devitalizată și din
cheaguri de sânge; adiacent se constată adesea focare de
contuzie satelită. Uneori, dilacerarea are aspect canalicular,
transfixiant prin parenchimul cerebral (ex. canalul plăgii
împușcate, produs sub acțiunea directă a proiectilului).
Dilacerarea cerebrală determină o evoluție clinică gravă,
de multe ori letală. În caz de supraviețuire, vindecarea
anatomică a focarelor de dilacerare se face cu constituirea unei
cicatrici meningo -cerebrale, prin proliferare glială; sechelele
neurologice sunt în acest caz foarte frecvente.

b) Leziunile meningo -cerebrale nespecifice

1. Edemul cerebral însoțește adeseori leziunile
traumatice, dar este nespecific, deoarece apare în egală măsură
și în contextul afectării netraumatice a creierului. În unele
cazuri este doar o leziune de acompaniament; alteori
simptom atologia determinată de edemul cerebral masiv este pe

105 primul plan, având chiar rol tanatogenerator (ex. traumatismele
cranio -cerebrale la copii).
Aspectul morfologic al creierului edemațiat se
caracterizează prin: mărire de volum, consistență crescută,
aplatizarea circumvoluțiunilor, aspect îngustat („șters”) al
șanțurilor intercircumvoluționare.
În cazurile în care edemul este marcat, se poate
demonstra macroscopic hernierea substanței nervoase (ex.
șanțul de angajare a amigdalelor cerebeloase). La secțiun e,
demarcația dintre substanța cenușie și cea albă este mai greu
vizibilă, iar substanța albă are aspect umed, lucios, sticlos.

2. Revărsatele sangv ine endocraniene pot fi conse –
cutive acțiunii unui agent traumatic, însă, în egală măsură, pot
surveni în v ariate circumstanțe patologice, ceea ce justifică
încadrarea lor în rândul leziunilor nespecifice.
În raport cu localizarea lor, distingem mai multe aspecte
morfologice:
– hematomul extradural (epidural);
– hematomul subdural;
– hemoragia subarahnoidiană;
– hemato amele intracerebrale;
– hemoragia intraventriculară.

– Hematomul extradural este localizat între calota
craniană și dura mater, de obicei subiacent unei fracturi liniare
nedehiscente; sursa sângerării se află la locul unde linia de
fractură intersectează o formațiune vasculară (arteră meningee,
sinus dural, vene diploice, vase emisare etc.). Datorită
localizării sale, hematomul extradural este considerat o leziune
practic exclusiv posttraumatică.
Are tendința de a se dezvolta în dreptul unui singur os,
dator ită aderenței crescute a durei mater la nivelul suturilor

106 craniene. Hematomul extradural are volum mic sau nu se
dezvoltă la baza craniului sau la copil, deoarece dura mater este
extrem de aderentă de os în aceste situații.
Spre deosebire de alte leziuni m eningo -cerebrale,
hematomul extradural se formează exclusiv în focarul de
lovire directă ; niciodată nu va fi o leziune de contralovitură.
Evoluția sa clinică este rapidă. Intervalul liber este scurt
(în medie 24 -72 ore), manifestările clinice apărând chiar la un
volum de 25 ml de sânge. Volumul total al hematomului
extradural poate atinge 300 -350 ml; în astfel de cazuri
determină sindromul de compresie cerebrală, cu hipertensiune
intracraniană și chiar cu deces (dacă nu este evacuat
neurochirurgical).
– Hem atomul subdural este o colecție sangvină situată
între dura mater și arahnoidă. Etiologia sa este frecvent
traumatică, localizarea sa fiind în acest caz convexitală
(evoluând și la b ază dacă volumul colecției sangv ine este
mare), fără a fi strict limitată la un os (ca în cazul hematomului
extradural). Localizarea unui hematom subdural strict la baza
encefalului pledează pentru etiologia sa netraumatică.
Spre deosebire de hematomul extradural, poate să apară
atât corespunzător locului de impact al agentului traumatic, cât
și în focarul de contralovitură.
Sursa sângerării este reprezentată de vase meningee sau
de vase care merg de la cortex spre sinusul longitudinal.
Alteori hematomul subdural apare ca urmare a rupturii
(spontane sau în condițiile unui traumat ism minor) a unei
malformații vasculare ori a unui anevrism cerebral sau,
secundar, prin drenarea unui hematom intraparenchimatos ori a
unei hemoragii subarahnoidiene în spațiul subdural.
În funcție de rapiditatea acumulării de sânge, distingem
trei tipare evolutive:

107 – hematomul subdural acut – cu manifestări clinice în
primele 2 -3 zile;
– hematom subdural subacut – cu manifestări clinice în
primele 3 săptămâni;
– hematom subdural cronic.
– Hemoragia subarahnoidiană este un revărsat sangvin
localizat între sau s ub straturile leptomeningelui ( între pia
mater și arahnoidă).
Caracterul său difuz nu permite stabilirea locului de
impact; adeseori acest gen de hemoragie cuprinde un întreg
emisfer cerebral sau întreg encefalul.
O localizare preponderent corticală pledeaz ă pentru
etiologia traumatică. În schimb, atunci când hemoragia
subarahnoidiană este situată corespunzător fețelor bazale ale
lobilor cerebrali sau atunci când învelește ca un manșon
trunchiul cerebral, etiologia patologică trebuie luată în
considerare. În aceste cazuri trebuie căutate cu atenție
anevrisme sau malformații vasculare cerebrale care s -ar fi putut
rupe în contextul unui traumatism minor.
Evoluția clinică se caracterizează prin comă instalată
progresiv, cu semne de iritație meningeală. Dacă nu s urvine
decesul, resorbția hemoragiei subarahnoidiene poate duce la
restitutio ad integrum , fără sechele neurologice deosebite.
– Hemoragiile intracerebrale sunt situate în interiorul
parenchimului cerebral.
În cazul etiologiei traumatice, localizarea lor e ste
superficială, cortico -subcorticală, dat fiind faptul că hematomul
intracerebral rezultă în acest caz din confluarea focarelor
contuzive. În schimb, cele de etiologie netraumatică (accidente
vasculare cerebrale hemoragice, rupturi vasculare pe fond de
ateroscleroză sau anevrisme etc.) sunt situate profund (nuclei
bazali, capsulă internă) și realizează frecvent efracția
ventriculară.

108 Evoluția clinică este asemănătoare cu c ea a altor revărsate
sangv ine endocraniene; gravitatea lor este însă crescută,
dator ită dilacerării secundare de tip lacerativ pe care o
determină. Chiar și atunci când nu survine decesul, sechelele
neurologice apar în mod frecvent (datorită vindecării
cicatriceale a focarelor de dilacerare secundară).
– Hemoragia intraventriculară nu se întâlnește ca
leziune posttraumatică de sine stătătoare; ea este, de regulă,
secundară drenării altor leziuni traumatice meningo -cerebrale
în sistemul ventricular. Mult mai frecvent, însă, prezența sa
orientează către etiologia netraumatică a modificărilor
meningo -cerebrale (fiind urmarea efracției ventriculare
realizate în evoluția unui hematom intracerebral profund).

▪ Principala problemă medico -legală ridicată de prezența
revărsatelor sangv ine intracraniene este, așadar, cea a etiologiei
lor (traumatice s au netraumatice) .
Pentru etiologia traumatică pledează: localizarea
superficială (convexitală, cortico -subcorticală); coexistența
leziunilor traumatice ale scalpului și/sau oaselor craniului,
precum și coexistența leziunilor meningo -cerebrale specifice;
absența terenului patologic preexistent; hemoragia
intraventriculară apare mai rar, fiind totdeauna asociată cu alte
leziuni traumatice meningo -cerebrale.
Pentru etiologia netraumatică sunt sugestive urmă –
toarele elemente: localizarea profundă (nuclei bazali , capsulă
internă; colecții sangv ine bazale sau învelind ca un manșon
trunchiul cerebral); absența leziunilor traumatice la nivelul
scalpului sau oaselor craniene; terenul patologic preexistent
(hipertensiune arterială, ateroscleroză, anevrisme, malformați i
vasculare, tumori etc.); frecvența mai mare a efracției
ventriculare (cu hemoragie intracerebrală consecutivă).

109 Situații dificil de interpretat apar atunci când coexistă
leziunile traumatice și modificările hemoragice patologice (ca
de ex. în situația un ui accident vascular cerebral hemoragic
urmat de cădere secundară cu leziuni traumatice consecutive).
▪ Importanță medico -legală deosebită are, de asemenea,
aprecierea vechimii acestor revărsate sangv ine intracraniene
(care permite stabilirea datei eveniment ului traumatizant).
Existența intervalului liber între acțiunea agentului traumatic și
apariția manifestărilor clinice face ca aprecierea vechimii strict
pe baza criteriilor clinico -evolutive să fie imprecisă, dat fiind
faptul că intervalul liber este extr em de variabil.
Aspectul morfologic al hemoragilor intracraniene (dece –
lat intraoperator sau cu ocazia examenului necroptic) dă relații
mai precise în acest sens. Luând în considerare aspectul
sângelui (lichid/coagulat/lacat), prezența fenomenelor repara –
torii fibro -conjunctive, formarea locală de produși de degradare
a hemoglobinei, existența și caracteristicile capsulei, amploarea
fenomenelor resorbtive etc., se pot face aprecieri obiectivate
științific referitoare la vechimea acestor leziuni. Aspectul
microscopic aduce informații suplimentare (uneori decisive) în
acest sens.
▪ Cunoașterea aspectelor legate de revărsatele sangvine
intracraniene face posibilă formularea de concluzii referitoare
la mecanismul de producere a leziunilor (acțiune directă a
agentu lui traumatic sau mecanism indirect, de decelerație); este
necesară însă interpretarea în corelație cu alte leziuni
traumatice (localizarea plăgilor epicraniene, traiectul fracturilor
etc.).
▪ Gravitatea colecțiilor sangvine endocraniene derivă
din evoluția lor potențial letală. Apariția unui hematom într -un
spațiu închis și rigid cum este cutia craniană determină
comprimarea creierului subiacent, dezvoltarea hipertensiunii
intracraniene și a fenomenelor de angajare a structurilor

110 nervoase prin formațiuni ine xtensibile (gaură occipitală, cortul
cerebelos, coasa creierului), în cadrul așa -numitului „sindrom
de compresie cerebrală posttraumatică” . Apar rapid
manifestări clinice grave (alterarea stării de conștiență, deficite
neurologice progresive etc.), mergând până la comă sau deces.
Iată de ce astfel de leziuni pun de obicei viața în
primejdie, având un potențial letal deosebit. Intervențiile
neurochirurgicale de evacuare a hematomului și de oprire a
sângerării sunt decisive pentru asigurarea supraviețuirii, i ar
tergiversarea acestora antrenează răspunderea medicală.

– O atenție aparte trebuie acordată comoției cerebrale .
Fiind considerată multă vreme o modificare pur funcțională,
fără substrat morfologic obiectivabil, aceasta nu a fost inclusă
pe lista leziun ilor traumatice. Studii recente au demonstrat,
însă, existența unor leziuni axonale difuze (rupturi ale
neurofibrilelor, t ulburări ale circulației citopla smei), care, deși
nu se pot decela macroscopic, pot fi obiectivate prin examen
microscopic, completat cu tehnici de imunohistochimie.
Importanța practică a acestor constatări este evidentă în
cazurile cu evoluție letală la care nu se decelează macroscopic
modificări semnificative („autopsie albă”). Prelevarea și
prelucrarea microscopică de probe din multip le regiuni ale
creierului (și mai ales din trunchiul cerebral) trebuie avute în
vedere, deoarece pot pune în evidență, ca și cauză a decesului,
aceste leziuni axonale difuze.

c) Leziunile de contralovitură

Sunt specifice pentru mecanismul de decelerație, apărând
la polul opus zonei de acțiune a energiei traumatizante.
Factorii care determină apariția acestor leziuni sunt:

111 – transmiterea energiei cinetice prin masa creierului, cu
izbirea acestuia de peretele osos diametral opus;
– vibrația peretelui crania n;
– creșterea presiunii intracraniene.
După cum am mai subliniat, nu există leziuni osoase de
contralovitură . În schimb, în focarul de contralovitură pot
exista toate leziunile meningo -cerebrale, cu excepția
hematomului extradural . Cel mai frecvent se înt âlnește
contuzia cerebrală , care, după unii autori, ar fi singura cu
caracter primitiv , restul leziunilor de contralovitură
dezvoltându -se secundar acesteia. Pe locul doi ca frecvență este
hemoragia subarahnoidiană.
Adesea leziunile au caracter bipolar , fiind prezente atât
la locul de impact, cât și la polul opus; în acest caz leziunile de
contralovitură vor fi mai bine exprimate (cu alte cuvinte
focarul de contralovitură este mai mare decât cel direct).
Alteori se decelează leziuni de contralovitură izolat e, fără a
putea fi evidențiate macroscopic leziuni în focarul direct.
Leziunile de contralovitură sunt un element extrem de
important pentru demonstrarea mecanismului pasiv (decele –
rație) de producere a leziunilor traumatice. Interpretarea lor
trebuie să ț ină co nt, însă, și de aspectele morfo lezionale
decelate la nivelul altor structuri (caracteristicile leziunilor de
la nivelul scalpului, direcția de iradiere a fracturilor craniene,
coexistența de leziuni pe părți proeminente de aceeași parte cu
sediul imp actului cranian etc.), pentru a putea exclude
caracterul heteroprodus al căderii.

d) Sechelele leziunilor posttraumatice meningo –
cerebrale

Vindecarea unora dintre leziunile meningo -cerebrale se
poate face fără persistența de sechele. Însă, pentru marea

112 majoritate a acestora, procesele reparatorii sau intervențiile
neurochirurgicale lasă sechele morfofuncționale, cu implicații
medico -legale deosebite (constituie „infirmitate fizică
permanentă” sau au drept urmare apariția invalidității).
Din punct de veder e morfologic, principalele modificări
posttraumatice cu caracter sechelar sunt:
– lipsa de substanță osoasă la nivelul cutiei craniene
(consecutivă trepanării, eschilectomiei sau craniectomiei);
– scleroza atrofică a substanței albe ;
– cicatricea meningo -cerebrală ;
– hidrocefalia .
Din punct de vedere clinic, se descrie apariția
encefalopatiei posttraumatice , care constă într -un tablou
anatomo -clinic cronic, evolutiv, care începe să se constituie
tardiv (la circa 6 luni de la traumatism) și care are ca subst rat
morfologic leziuni cerebrale degenerative, abiotrofice (scleroza
atrofică a substanței albe, cicatricea meningo -cerebrală etc.).
Manifestările clinice sunt polimorfe, constând în alterări ale
funcțiilor cerebrale – motorii, dar și psihice (tulburări de
comportament, tulburări afective); uneori, pe fond de cicatrice
meningo -cerebrală (mai ales cu localizare temporală) se
dezvoltă epilepsia posttraumatică .
Aceste manifestări trebuie diferențiate de acuzele
subiective cu caracter reactiv („sinistroză”), su rvenite în
context conflictual, care poartă de mul te ori amprenta
simulării. A cestea nu au substrat obiectiv clinic sau paraclinic
(examenul neurologic dă relații normale, aspectul EEG nu este
modificat, examinările psihice relevă doar o stare reactivă în
context conflictual etc.).
Nu în ultimul rând, atunci când facem aprecieri asupra
gravității leziunilor meningo -cerebrale, trebuie să avem în
vedere eventualitatea survenirii de complicații locale
(meningită purulentă, abces cerebral) sau generale

113 (bronhop neumonie survenită în contextul imobilizărilor
prelungite), care au potențial de a produce decesul, dar și de a
genera sechele în caz de supraviețuire.

3.2. TRAUMATISMELE BUCO -MAXILO -FACIALE

Leziunile de la nivelul feței pun probleme medico -legale
specif ice datorită:
– particularităților anatomice ale acestei regiuni (bogată
inervație și vascularizație, prezența organelor de simț
etc.);
– frecventei interesări a feței în cadrul heteroagresiunilor;
– afectării funcției estetice a fizionomiei (leziunile de la
acest nivel punând frecvent problema sluțirii).
▪ Părțile moi pot suferi întreaga gamă de leziuni
traumatice primare, specificul acestora fiind dat de caracterul
lor hemoragic și de efectul pe care îl au asupra fizionomiei
atunci când procesele reparatorii sunt vicioase (cicatrici
retractile, arsuri chimice profunde etc.).
▪ Fracturile masivului facial (oase proprii nazale, os
malar, arcadă temporo -zigomatică, maxilar, mandibulă) sunt
consecutive acțiunii directe a factorului traumatic, în special în
contextul agr esiunilor și accidentelor. Durata îngrijirilor
medicale necesare pentru vindecare variază: poate fi de circa
12-14 zile pentru fracturile piramidei nazale, dar poate depăși
frecvent 60 de zile în cazul fracturilor de mandibulă (mai ales
dacă sunt cu deplas are și cu deschidere endobucală). Tulbu –
rările respiratorii, fonatonii și de masticație consecutive acestor
fracturi pun probleme medico -legale deosebite.
▪ Leziunile endobucale sunt extrem de diverse. Plăgile
labiale prezintă un aspect contuz, mecanismul lo r de producere
fiind strivirea între agentul vulnerant și arcadele dentare.
Leziunile limbii se produc rar prin acțiune directă; de regulă

114 ele se produc indirect, prin automușcare (strivirea limbii între
arcadele dentare, de ex. în cazul unei lovituri apli cate la nivelul
mandibulei).
Leziunile dentare pot îmbrăca variate forme: luxații de
diferite grade (cu mobilitate patologică), fracturi coronare sau
de colet, avulsii etc.; interesarea gingiei este adeseori prezentă,
constituind, de altfel, un criteriu de apreciere a caracterului
recent al acestor leziuni. În cazul leziunilor dentare, fondul
patologic preexistent (parodontopatii, procese carioase etc.)
reprezentă o condiție internă de care trebuie ținut cont în
stabilirea raportului de cauzalitate. Și mai complexe sunt
problemele în eventualitatea deteriorării unor lucrări dentare,
cu lezarea concomitentă a dinților de sprijin, având drept
urmare necesitatea protezării totale a unei arcade dentare. De
asemenea, pierderile mai multor dinți (mergând până la
edentație totală) sau deformările maxilarului ori ale mandibulei
pot determina pierderea funcției masticatorii.
Numeroase discuții s -au purtat pe marginea interpretării,
din punct de vedere juridic, ca „sluțire” a pierderii unor dinți
(în special a celor fr ontali). Din punct de vedere medico -legal,
atunci când protezarea fizionomică a acestor pierderi dentare
este posibilă, etichetarea ca „sluțire” nu mai are justificare. De
altfel, ar fi absurd să pui pe același plan (în ceea ce privește
pedeapsa penală) pi erderea unui dinte cu punerea vieții în
primejdie sau, de exemplu, cu necesitatea îndepărtării
chirurgicale a uterului.
▪ Leziunile traumatice de la nivelul ochilor sunt de
gravitatea variabilă: de la simple echimoze palpebrale sau
hemoragii subconjunctivale (care se resorb chiar și fără
tratament) până la leziuni deschise ale globului ocular sau
leziuni închise cu hemoftalmus (care necesită peste 60 de zile
de îngrijiri medicale și, nu de puține ori, determină diminuarea

115 sau pierderea acuității vizuale, cu i nfirmitate și invaliditate
consecutivă).
▪ Traumatismele urechilor pot interesa pavilionul
auricular (echimoze, hematoame, plăgi contuze cu caracter
mutilant, rupturi cartilaginoase etc.) sau timpanul (rupturi de
timpan în cadrul barotraumatismului generat d e lovirea cu
palma peste ureche, cu creșterea brutală a presiunii aerului din
conductul auditiv extern). Rupturile de timpan se pot complica
infecțios (otite medii), putând determina hipoacuzie mixtă
neuro -senzorială.

3.3. TRAUMATISMELE CERVICALE

Traumat ismele de la nivelul gâtului au particularități
legate de:

– existența unor vase mari situate relativ superficial, care
pot fi lezate cu ușurință; plăgile de la acest nivel produc
frecvent hemoragii externe cataclismice (prin lezarea
arterei carotide comu ne, a carotidei interne sau externe, a
arterelor tiroidiene, a arter ei linguale etc.), aspirat sangv in
pulmonar (când lezează concomitent laringele sau
traheea) sau embolii aerice (când sunt lezate venele
jugulare);
– zonele reflexogene pericarotidiene, a căror lovire, chiar
și în condițiile unui traumatism de intensitate mică, poate
determina moartea prin inhibiție;
– posibilitatea producerii unor asfixii mecanice (spân –
zurare, strangulare cu lațul, sugrumare) prin compresiune
excitantă la nivelul gâtului.

116
3.4. TRAUMATISMELE TORACICE

Cutia toracică adăpostește organe vitale, care pot fi lezate
în variate circumstanțe, în cadrul unor traumatisme toracice
închise sau deschise.
– Traumatismele toracice închise pot interesa părțile
moi, formațiunile osoase ale cutiei toracice și viscerele
endotoracice.
▪ Un traumatism de intensitate mică poate leza strict
părțile moi de la nivelul toracelui, producând echimoze sau
hematoame, care au particularitatea că sunt foarte dureroase și
diminuează amplitudinea mișcăril or respiratorii, însă nu pun
alte probleme deosebite.
▪ Un agent traumatic care acționează cu o intensitate mai
mare determină fracturi ale peretelui osos toracic.
– Fracturile de stern se produc, de regulă, prin
mecanism direct; mai rar survin prin mecanism
indirect (de ex. prin hiperflexie în cadrul proiectării
sau precipitării în vertex).
– Fracturile costale pot fi produse:
– prin mecanism direct (lovire cu sau de un corp
contondent), fiind lezate 1 -2 coaste; fractura se
produce la locul de impact, prin h iperextensia
arcului costal, fiind în dauna tăbliei (compactei)
interne;
– prin mecanism indirect (în cadrul compre –
siunilor toracice, dar și consecutiv proiectărilor
sau precipitărilor pe plan dur); sunt lezate mai
multe coaste (2 -10), pe mai multe linii, bilateral;
fracturile se produc la distanță de locul de
acțiune a forței traumatizante, prin hiperflexia

117 arcurilor costale, fiind în dauna tăbliilor
(compactelor) externe;
– prin smulgere (consecutiv unor contracturi
musculare puternice – ex. electrocuții , intoxi –
cație acută cu stricnină, accidente sportive etc.).
Fracturile costale pot fi cu sau fără deplasare ,
primele având gravitate sporită, pentru că
fragmentele osoase fracturate pot pătrunde în
interiorul cutiei toracice, producând leziuni
secundare p leuro -pulmonare și, mai rar, cardiace, cu
hemopneumotorax sau hemopericard consecutiv.
Fracturile costale multiple, pe mai multe
planuri, pot forma volet costal (sau sternocostal) ,
care determină tulburări grave ale dinamicii
respiratorii, cu perturbări al e hematozei și potențial
deces.
▪ Traumatismele contuzive puternice produc rupturi ale
viscerelor toracice (ex. precipitare, proiectare pe un plan dur,
lovire de câtre un vehicul mare etc.). Cel mai frecvent sunt
lezați plămânii, dar pot să apară și rupturi de cord, de vase mari
ș. a.
– Traumatismele toracice deschise nu pun probleme
atunci când interesează strict părțile moi (excoriații, plăgi
nepenetrante).
Însă în cazul plăgilor penetrante (produse de instrumente
tăietoare -înțepătoare, tăietoare -despicătoa re, proiectile etc.)
lezarea organelor interne toracice și a vaselor mari are
consecințe grave, deoarece este însoțită de hemotorax,
hemopneumotorax, hemopericard, pneumotorax cu supapă ș. a.

Indiferent de caracterul închis sau deschis al trauma –
tismelor toracice, lezarea organelor interne și/sa u constituirea
de colecții sangv ine sau aerice în cavitățile pleurale sau în cea

118 pericardică pun viața în primejdie, necesitând intervenție
chirurgicală de decompresiune și de hemostază.
Pe lângă complicațiile desc rise mai sus, în evoluție pot să
apară complicații septice (pleurezii purulente, abcese, gangrenă
pulmonară etc.). Simpla deschidere a cavității pleurale, chiar
fără lezare viscerală, creează potențial septic și pune în
primejdie viața persoanei.

3.5. TRA UMATISMELE ABDOMINO -PELVINE

Ca și în cazul traumatismelor toracice, distingem
traumatisme abdomino -pelvine închise și deschise.
– Traumatismele abdomino -pelvine închise
O acțiune traumatică de intensitate redusă produce leziuni
minime la nivelul peretelui abdominal, deoarece acesta are
particularitatea de a se retrage din calea agentului vulnerant,
nefiind fixat pe un cadrul osos – ca în cazul părților moi
toracice. Grave prin consecințele lor pot deveni chiar și
traumatismele de intensitate mică, în cazul în care acționează la
nivelul zonelor reflexogene (plex solar), putând determina
moartea prin inhibiție.
În cazul traumatismelor de intensitate mare (contuzii
abdominale puternice, precipitări, proiectări pe plan dur,
compresiune abdominală în condițiile accidentelor rutiere etc.)
se produc rupturi ale organelor parenchimatoase, cu aspecte
morfologice care variază de la fisuri capsulo -subcapsulare până
la explozii viscerale. Consecutiv apar hemoragii interne sau se
poate instala șocul hemoragic; leziunile viscerelor din spațiul
retroperitoneal pot produce hematoame masive la acest nivel,
cu posibil rol tanatogenerator.
Organele cavitare și tubulare se rup rar, de regulă ca
urmare a striviri i lor între agentul vulnerant și coloana
vertebrală; ruperea este fa vorizată de starea lor de plenitudine.

119 În acest caz, complicațiile pot fi: peritonita, hemoperitoneul
(produs în urma rupturilor mezenterice), necrozele intestinale
(consecutive trombozelor mezenterice) etc.
Un aspect particular îl reprezintă rupturile în doi timpi,
exemplul clasic în acest sens fiind splina, la nivelul căreia se
dezvoltă inițial un hematom subcapsular, care crește lent,
rupând capsula lienală și producând hemoperitoneu consecutiv.
În cadrul compresiunilor sau precipitărilor apar și fractur i
de bazin uni – sau bilaterale, asociate sau nu cu disjuncție de
simfiză pubiană sau cu disjuncții sacro -iliace. Aceste fracturi
pot fi cu sau fără deplasare; primele sunt apte să lezeze
organele din micul bazin (vezica urinară, rectul, uterul etc.).
– Traumatismele abdomino -pelvine deschise realizează
deschiderea cavității peritoneale.
Leziunile penetrante simple nu se asociază cu leziuni
viscerale, însă pot determina hernierea epiploonului sau a
anselor intestinale.
Leziunile penetrante cu leziuni viscera le pot interesa unul
sau mai multe organe interne, putând avea caracter transfixiant
sau perforant. Gravitatea lor este dată de complicațiile
hemoragice (hemoperitoneu) și/sau septice (peritonite).

Prezența leziunilor viscerelor abdominale și a complica –
țiilor hemoragice sau infecțioase impune, atât în cazul
traumatismelor închise, cât și a celor deschise, intervenție
chirurgicală pentru oprirea sângerării, sutura organului lezat,
drenajul cavității peritoneale, precum și profilaxia infecției
(antibioterap ie); aceste leziuni pun viața în primejdie. Chiar și
în cazul plăgilor penetrante simple riscul vital există, pentru că
prin deschiderea cavității peritoneale s -a produs însămânțarea
septică, există riscul dezvoltării unei peritonite, astfel încât se
aprec iază că aceste leziuni pun viața în primejdie.

120
3.6. TRAUMATISMELE VERTEBRO -MEDULARE

– Părțile moi care acoperă coloana vertebrală pot
prezenta oricare dintre leziunile elementare.

– Leziunile osteo -articulare întâlnite la nivelul coloanei
vertebrale su nt:
– fracturile;
– luxațiile;
– hernia de disc posttraumatică.

▪ Fracturile coloanei vertebrale pot interesa arcurile
vertebrale și/sau corpii vertebrali.
– La nivelul arcurilor vertebrale pot fi lezate:
– apofizele spinoase – de regulă prin acțiune
trauma tică directă, mai rar indirect (smulgere
prin contracție musculară violentă);
– apofizele transverse – prin lovire directă (în
special în regiunea cervico -dorsală), dar și
indirect, prin contractură musculară puternică
(în regiunea lombară);
– lamele verte brale – prin lovire directă sau prin
hiperflexie brutală a coloanei vertebrale (de ex.
în cadrul precipitării cu impact în vertex);
– apofizele articulare.
Ultimele d ouă categorii survin rar în mod izolat ,
fiind, de regulă, asociate cu fracturile corpilor
vertebrali.
– Fracturile corpilor vertebrali pot fi totale sau
parțiale. Ele se produc prin mecanism direct (compre –
siune -călcare, lovire de către un proiectil, lovire
puternică de către un instrument tăietor -despicător sau

121 tăietor -înțepător etc.) sau prin mecanism indirect
(tasare, hiperflexie anterioară sau laterală, hiper –
extensie, torsionare etc.)
– Secționarea totală a coloanei vertebrale se
întâlnește mai frecvent la nivel cervical (lovire cu
corpuri tăietoare -despicătoare, călcare de către un
vehicu l fără pneuri – tren, tramvai), dar și la nivel
lombar (în cadrul călcării abdominale de către un
vehicul fără pneuri).
▪ Luxațiile pot fi anterioare (produse prin hiperflexie),
posterioare (consecutive hiperextensiei) sau laterale. Coloana
vertebrală cervi cală este cel mai adesea interesată, datorită
marii sale mobilități; la acest nivel sunt mai frecvente: luxația
atlasului, luxația axisului și luxația la nivel C5 -C6.
▪ Hernia de disc posttraumatică este cauzată de ruptura
ligamentului vertical posterior, cu pătrunderea consecutivă a
discului intervertebral în canalul rahidian, ceea ce determină
fenomene de compresiune pe măduva spinării.

– Traumatismele vertebro -medulare pot fi amielice (fără
lezarea măduvei spinării) sau mielice (cu interesare medulară).
Măduva spinării poate prezenta următoarele leziuni:
– contuzia medulară – leziune hemoragică, roșie -viola –
cee, la nivelul căreia demarcația dintre substanța albă și
cea cenușie este dispărută; apare la locul de impact al
agentului traumatic sau are caracter d ifuz;
– dilacerarea medulară – leziune distructivă, alcătuită
din țesut nervos dezorganizat, intricat cu sânge; se
produce prin pătrunderea primară (proiectil, corp tăietor –
despicător) sau secundară (eschile osoase) a unor corpi
străini în măduvă;
– hematomiel ia – este denumirea comună pentru prezen –
ța de revărsate sangvine extradurale, subdurale, subarah –

122 noidiene și intramedulare. Hematoamele extra – și sub –
durale au efecte compresive pe măduva spinării; cele
intramedulare pot determina disecția medulară prin
dilacerarea secundară a țesutului nervos adiacent.
Manifestările clinice ale leziunilor medulare depind de
localizarea și de extinderea leziunilor; ele cuprind tulburări
motorii, senzitive și/sau vegetative în teritoriul caudal.
Evoluția leziunilor medulare poate fi spre deces, fie direct
(prin leziuni bulbare – în cadrul fracturilor și luxațiilor coloanei
vertebrale cervicale – sau prin edem medular ascendent), fie
indirect (prin complicații septice: meningite, infecții urinare,
bronhopneumonii, escare supr ainfectate etc.). În caz de
supraviețuire, rămân sechele neurologice grave, cu infirmitate
și/sau invaliditate consecutivă.

3.7. TRAUMATISMELE MEMBRELOR

La nivelul membrelor pot fi întâlnite toate leziunile
elementare descrise în cadrul „Semiologiei trau matologice
mecanice”; de asemenea, pot exista leziuni primare produse
sub acțiunea altor agenți traumatici (arsuri, degerături, marcă
electrică, edemul electrogen etc.). Leziunile osteo -articulare,
musculo -tendinoase și ale formațiunilor vasculo -nervoase v or
trebui descrise și interpretate în contextul specificului lor loco –
regional.
Situații particulare întâlnite cu ocazia examinării
leziunilor traumatice de la nivelul membrelor sunt:
– amputațiile posttraumatice;
– secționarea unor vase sangvine mari (arteră femurală,
arteră axilară etc.), cu hemoragie externă importantă,
potențial letală;
– leziuni multiple și pe suprafețe extinse, care pot
determina apariția șocului traumatic;

123 – complicații trombembolice, având punct de plecare la
nivelul membrelor contuzionate;
– sindromul de strivire, cu complicații hemoragice și
necrobiotice importante;
– cicatrici retractile postcombustionale care interesează
plicile tegumenatare, determinând impotență funcțională
marcată etc.
Întotdeauna examinarea medico -legală va avea în veder e
nu numai leziunile decelate, ci și răsunetul lor asupra
funcționalității membrului afectat. Activitatea profesională sau
extraprofesională a oricărui individ depinde de posibilitatea de
a-și folosi membrele superioare (în special mâinile), precum și
de a bilitatea locomotorie, astfel încât leziunile grave de la
nivelul membrelor vor determina nu doar infirmitate, ci și
invaliditate.

***

Informațiile furnizate în cadrul prezentului capitol,
referitoare la traumatologia medico -legală generală, sistemică
și topografică, nu epuizează tematica acestui vast subiect.
Capitolul VI („Traumatologia medico -legală specială”) va
completa materialul informativ cu aspectele lezionale specifice
care survin în anumite circumstanțe.
Pentru a facilita aprofundarea acestor aspecte, consider că
este utilă, în prealabil, trecerea în revistă a metodologiei
examinării medico -legale a persoanei în viață și a cadavrului,
precum și prezentarea examinărilor complementare utilizate în
medicina legală.

124

C A P I T O L U L III
EXAMINAREA MEDICO -LEGALĂ A
PERSOANEI ÎN VIAȚĂ

• Examinarea medico -legală a persoanei în viață se poate
efectua:
– la cererea persoanei interesate (sau a persoanelor
prevăzute de art. 16 din Norme) – actul medico -legal purtând
denumirea de certificat medic o-legal ;
– la solicitarea scrisă a organelor judiciare (organul de
urmărire penală sau instanța de judecată) – actele medico -legale
elaborate fiind raportul de constatare medico -legală și
raportul de expertiză medico -legală (sau, în situațiile
prevăzute de lege, avizele medico -legale, suplimentele de
expertiză medico -legală și raportul de nouă expertiză medico –
legală).
• Examinarea se desfășoară, de regulă, la sediul unității
medico -legale . Doar în situațiile în care persoana este
imobilizată la pat, iar exam inarea medico -legală este urgentă,
această examinare se poate efectua, exclusiv la cererea
organelor judiciare, în cadrul unității sanitare în care se află
internată persoana.
Examinarea la domiciliu l sau la reședința persoanei
este o ev entualitate excepți onală, fiind de regulă impusă de
imposibilitatea de deplasare a respectivei persoane la sediul
instituției medico -legale; necesită acordul conducătorului
unității medico -legale (art. 18 și art. 19 din Norme).

125 • În funcție de specificul examinării, aceasta po ate fi
efectuată de către un medic legist sau, în condițiile prevăzute
de art. 27 din Norme, este necesară constituirea unei comisii
medico -legale .
• Metodologia examinării cuprinde:
– identificarea persoanei – care are ca scop evitarea
substi tuirii de perso ane; se face (conform art. 13 din Norme)
fie în baza cărții de identitate (sau a buletinului de identitate), a
adeverinței temporare de identitate sau a pașaportului, fie
(atunci când aceste acte lipsesc) prin amprentarea indexului
stâng pe originalul actu lui medico -legal și pe copia arhivată a
acestuia;
– luarea la cunoștință cu privire la motivele și
obiectivele examinării ; acestea reies din dialogul cu persoana
care solicită examinarea sau sunt menționate în adresa scrisă
prin care organul j udiciar solic ită examinarea (conform art. 22
din Norme);
– investigarea istoricului cazului – se face prin derularea
unei anamneze a persoanei, prin parcurgerea dosarului cauzei,
prin examinarea documentelor medicale ale cazului etc.; dacă
aceste date sunt suficiente, se pot solicita date suplimentare în
acest sens (ex. fișa medicală de la Cabinetul Medical
Individual, foi de observație clinică referitoare la internări
anterioare etc.);
– examinarea propriu -zisă a persoanei – care va urmări
aspecte specifice, în funcție de obiectivele examinării;
– solicitarea de examinări medicale de specialitate și/
sau de examinări complementare (de laborator, genetice,
hormonale, serologice, bacteriologice, imagistice etc.), adap –
tate la specificul cazului;
– formularea concluziilor ;

126 – redactarea actului medico -legal – se face imediat după
examinarea persoanei sau ulterior, după obținerea rezultatelor
tuturor investigațiilor suplimentare solicitate.
Actul medico -legal va avea structura clasică: parte
introductivă, parte descriptivă și concluzii.
Reamintesc că, în situații excepționale, la solicitarea
organelor judiciare, se pot înainta constatări preliminare , care
se bazează pe rezultatele lucrării medico -legale de până la acel
moment; acestea nu au valoare de concluzii medico -legale ș i
nu înlocuiesc actul medico -legal final (vezi „Actele medico –
legale”).
• Obiectivele examinărilor medico -legale pe persoana în
viață sunt extrem de variate; ele sunt exhaustiv trecute în
revistă de art. 15 din Norme (pentru examinarea la solicitarea
persoan ei), respectiv de art. 26 și 27 din Norme (pentru
examinarea solicitată de organele judiciare). În cele ce urmează
vom analiza, pentru fiecare categorie de examinare în parte,
specificul acestor obiective.

1. EXAMINAREA MEDICO -LEGALĂ A
PERSOANEI CARE A S UFERIT LEZIUNI
TRAUMATICE (EXPERTIZA MEDICO –
LEGALĂ TRAUMATOLOGICĂ )

Obiectivele specifice acestui tip de examinare sunt:
1. demonstrarea realității traumatismului ;
2. stabilirea datei când au fost produse leziunile (a vechi –
mii leziunilor);
3. precizarea mecanismului de producere a leziunilor,
precum și a modului și împrejurărilor producerii acestora;
4. stabilirea tipului de agent vulnerant și, eventual, a
particularităților care pot permite identificarea acestuia;

127 5. aprecierea gravității leziunilor traum atice;
6. precizarea legăturii de cauzalitate între acțiunea agen –
tului traumatic și survenirea consecințelor prejudiciante.
Rezolvarea problemelor specifice puse de aceste
obiective se bazează pe o descriere corectă a leziunilor
traumatice, în conformitat e cu regulile menționate deja (vezi
„Modul de descriere a leziunilor traumatice”).

1. Realitatea traumatismului este demonstrată, în
primul rând, de însăși prezența leziunilor traumatice primare,
constatate cu ocazia examenului somatic general al persoane i.
Valoare deosebită în acest sens au însă și consemnările din
diferite documente medicale, care atestă existența unor leziuni
vindecate până la data examenului medico -legal (ex. eritem
posttraumatic dispărut, echimoze resorbite, excoriații cu
epiteliu reg enerat etc.).
Consulturile medicale de specialitate (ORL, oftalmologie,
stomatologie, chirurgie, neurochirurgie, chirurgie plastică,
ortopedie etc.), precum și examinările paraclinice (radiografii,
examinări CT sau RMN, ecografii, examinări de laborator et c.)
sunt absolut necesare pentru confirmarea sau infirmarea unei
suspiciuni de leziune profundă (musculară, tendinoasă,
articulară, osoasă etc.); alteori, aceste investigații suplimentare
pot decela modificări posttraumatice care nu au putut fi
evidențiate la examenul somatic general (ex. o leziune
viscerală).
2. Stabilirea vechimii leziunilor traumatice și, implicit, a
datei evenimentului traumatic se bazează pe modificările
evolutive ale diverselor leziuni.
Exemplul clasic în acest sens este cel al variaț iilor de
culoare a le echimozelor. Însă și alte leziuni traumatice
(excoriațiile, plăgile, hematoamele etc.) prezintă aspecte
morfologice care se modifică în timp, permițând aprecierea

128 retrospectivă a datei producerii lor (vezi „Semiologia
traumatologică me canică”).
De asemenea, în decursul procesului de vindecare a
fracturilor, calusul suferă modificări decelabile radiologic, care
permit estimarea datei evenimentului traumatic (vezi
„Traumatologia medico -legală sistemică” – „Leziunile trauma –
tice ale oaselo r”).
3. Precizarea mecanismului activ/pasiv/compresiv de
producere a leziunilor se poate face doar în condițiile
descrierii corecte a tipului lezional și, mai ales, a localizării
precise a leziunilor.
Exemple:
– prezența de zone excoriate pe părți proemine nte (coate,
genunchi), de aceeași parte a corpului, sugerează o cădere pe
un plan dur (mecanism pasiv);
– decelarea de multiple echimoze și hematoame, dispuse
pe întreaga suprafață corporală sau în zone ascunse (de ex.
periorbitopalpebral), sugerează lovir ea activă cu un agent
vulnerant;
– un examen de specialitate neurologic sau neuro –
chirurgical, dublat de examinări imagistice (radiografii,
examen CT), poate diagnostica o fractură de calotă iradiată la
baza craniană, precum și prezența leziunilor de contr alovitură –
aspect lezional sugestiv pentru mecanismul pasiv, de
decelerație.
Anumite aspecte lezionale pot demonstra, prin forma și
localizarea lor, modalități concrete de producere a unor
leziuni (ex. echimoze ovalare și excoriații semilunare la nivelul
gâtului atestă sugrumarea; placardele excoriate apar în
contextul unei târâri etc.).
De asemenea, leziunile traumatice se pot produce în
circumstanțe (împrejurări) specifice, pe care examinarea
medico -legală trebuie să le precizeze, dacă este posibil. Ast fel,

129 uneori leziunile au caracter de apărare : ex. echimoze pe
marginea cubitală a antebrațului sau fractură de diafiză cubitală
– produse prin pararea agentului vulnerant ce vizează capul;
plăgi tăiate palmare – produse prin prinderea obiectului tăietor –
înțepător mânuit de către agresor etc. Un număr foarte mare de
leziuni, dispuse eterogen pe întreaga suprafață corporală,
denotă producerea lor în context heteroagresiv, având marcat
caracter ofensiv . Alteori, caracteristicile morfologice ale
leziunilor (loc alizare, traiect, caracter grupat, leziuni de
tatonare etc.) pledează pentru caracterul lor autoprodus (vezi
capitolul VII) – exemplul clasic fiind plăgile tăiate transversale
de pe fața ventrală a antebrațului stâng (la dreptaci).
Împrejurările concrete î n care s -a desfășurat acțiunea
agentului traumatic pot fi deduse și din direcția de aplicare a
loviturii , care poate fi demonstrată, de exemplu, prin stabilirea
direcției canalului lezional, prin precizarea orificiului de intrare
și a celui de ieșire în ca zul plăgilor transfixiante, prin studiul
fracturilor orificiale produse de proiectil la nivelul craniului
(vezi „Armele de foc”) etc.
4. Tipul de agent vulnerant poate fi, de asemenea,
dedus din analiza detaliată a aspec tului morfologic al leziunilor
(ex. plaga contuză este produsă de un corp contondent, cea
împușcată de un proiectil etc.).
Uneori pot fi precizate chiar anumite caracteristici ale
agentului traumatic (ex. echimoză în bandă cu centrul mai
palid – sugestivă pentru un corp contondent de formă a lungită;
excoriații semilunare – atestând acțiunea unghiilor etc.) sau este
posibilă chiar identificarea agentului vulnerant (ex. „marca
mușcată”; arsurile chimice de culoare negricioasă, produse de
acidul sulfuric; mărcile electrice care împrumută forma
conductorului etc.).
5. Aprecierile privind gravitatea leziunilor traumatice
servesc pentru corecta încadrare juridică a faptei.

130 • Un prim criteriu de apreciere a gravității lezionale este
durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare . Cu
cât această durată este mai mare, cu atât va crește și pedeapsa
penală aplicată făptuitorului.
Între durata îngrijirilor medicale și perioada de
spitalizare nu trebuie pus semn de egalitate, deoarece:
– există leziuni care nu necesită internare, dar necesită
tratamen t ambulatoriu (ex. pansamentul regulat al plăgilor);
– fracturile nu necesită întotdeauna internare, tratamentul
conservativ (imobilizare gipsată) fiind efectuat la domiciliu;
– tratamentul poate continua și după externare, în regim
de ambulatoriu;
– unele internări pentru leziuni traumatice se prelungesc
datorită apariției de afecțiuni intercurente, fără legătură cu
traumatismul.
De asemenea, nu trebuie să confundăm durata
îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare cu perioada
de incapacitate temporar ă de muncă (atestată de certificatele
medicale).
Pentru aprecierea timpului de îngrijiri medicale necesar
vindecării s -au elaborat baremuri medico -legale cu rol
consultativ, referitoare la diferite categorii de leziuni. Acestea
sunt însă doar cu valoare or ientativă, pentru că iau în
considerare doar modul evolutiv obișnuit al acestor leziuni.
După cum în medicina clinică „nu există boli, ci există
bolnavi”, în medicina legală „nu există traume, ci există
traumatizați”. Iată de ce fiecare caz î n parte va tre bui analizat
prin prisma reactivității individuale la acțiunea agenților
traumatici, luând în considerare vârsta, terenul patologic,
apariția complicațiilor, calitatea tratamentului, complianța
terapeutică și alte elemente care pot influența durata îngriji rilor
medicale necesare pentru vindecare.

131 Pe plan juridic, gravitatea lezională apreciată prin prisma
acestui criteriu se traduce printr -o gradare a pedepsei aplicate
infractorului.
➢ Leziunile de gravitate mică, ce nu necesită sau necesită
cel mult 20 de z ile de îngrijiri medicale pentru vindecare ,
vor atrage încadrarea juridică în art. 180 CP (185 NCP) –
„Lovirea sau alte violențe”.
În cadrul acestei infracțiuni distingem trei eventualități:
– lovirea care, datorită intensității mici cu care acționează
agentul traumatic, nu determină leziuni; în acest caz,
examinarea medico -legală nu este utilă, probarea făcându -se în
alt mod (de regulă cu martori – proba testimonială);
– lovirea care determină leziuni traumatice, însă acestea
nu necesită îngrijiri medicale ; în această situație proba medico –
legală devine operantă, fiind aptă să demonstreze realitatea
traumatismului;
– lovirea care a pricinuit o vătămare care necesită cel mult
20 de zile de îngrijiri medicale; în acest caz, fiind vorba de
leziuni ceva mai gra ve, și pedeapsa stabilită de legiuitor este
mai mare decât în primele două eventualități.
➢ Leziunile de gravitate medie, care necesită între 21 și
60 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare , vor fi
pedepsite penal în conformitate cu prevederile art. 181 CP (186
NCP) – „Vătămarea corporală”, aplicându -se o pedeapsă
corelativ mai mare.
➢ Pentru leziunile grave, care necesită peste 60 de zile de
îngrijiri medicale pentru vindecare , încadrarea juridică va fi
ca „Vătămare corporală gravă”, conform art. 182 C P (187
NCP); pedeapsa penală prevăzută în acest caz este și mai mare
decât în situațiile prevăzute de articolele menționate mai sus,
iar retragerea plângerii prealabile și/sau împăcarea părților nu
mai este posibilă.

132 • Există situații în care gravitatea lezi unilor este dată de
consecințele deosebite pe care le au:
– pierderea unui simț ori organ sau încetarea funcțio –
nării acestora;
– infirmitatea permanentă fizică sau psihică;
– sluțirea;
– avortul;
– punerea vieții în primejdie.
În cazul în care se produc a stfel de consecințe, chiar dacă
vindecarea anatomică se face în mai puțin de 60 de zile,
încadrarea juridică a faptei va fi tot ca „Vătămare corporală
gravă” (art. 182 CP, art. 187 CNP).
➢ Pierderea unui simț se referă la scăderea marcată sau
abolirea totală a funcției unui analizator (vizual, auditiv,
gustativ, olfactiv etc.). Aceasta se poate produce și în absența
lezării organului de simț respectiv (ochi, ureche etc.), prin
întreruperea căilor de transmitere a informației către creier (ex.
distrucția chias mei optice) sau prin afectarea centrilor nervoși
care prelucrează informația senzorială (ex. leziuni de lob
occipital).
Invers, pierderea unui organ nu echivalează întotdeauna
cu pierderea simțului (ex. distrucția unui glob ocular nu
abolește simțul vizual dacă celălalt ochi este în măsură să preia
funcția de analizator vizual) și nici cu pierderea funcției
organului respectiv (cazul organelor duble – rinichi, testicul
etc.).
Uneori, pierderea unui organ nu are răsunet funcțional
major (ex. splenectomia); a lteori, însă, pierderea organului
determină și pierderea funcției (ex. îndepărtarea chirurgicală a
uterului – histerectomie – conduce la pierderea funcției
reproductive).
În situația particulară a leziunilor dentare, s -a discutat
ipoteza considerării pierd erii unui dinte ca și pierdere de organ

133 (pentru că dintele este, ca orice organ, o formațiune anatomică
diferențiată, având țesut, inervație și vascularizație proprii).
Opinia majoritară este, însă, că doar edentația posttraumatică ar
putea fi considerată pierdere de organ masticator.
➢ Infirmitatea este o noțiune care, în mare parte, se
suprapune peste cele descrise anterior (pierderea unui organ
este o infirmitate fizică; pierderea unui simț sau încetarea
funcționalității unui organ este o infirmitate funcț ională).
Elementul definitoriu al infirmității îl constituie apariția
unei modificări cu caracter sechelar, permanent, ireversibil,
care nu este susceptibilă de vindecare (motiv pentru care
aprecierile asupra constituirii unei infirmități se pot face, de
regulă, doar după epuizarea tuturor mijloacelor terapeutice).
Infirmitatea poate fi strict morfologică, strict funcțională sau
mixtă (morfofuncțională). Trebuie avute în vedere și situațiile
în care survin consecințe posttraumatice de natură psihică (ex.
demența apărută consecutiv unui TCC grav).
Atunci când este chemat să se pronunțe asupra existenței
unei infirmități posttraumatice, legistul trebuie să certifice mai
multe aspecte: realitatea traumatismului, diagnosticul corect al
sechelelor, legătura de ca uzalitate dintre traumatism și
infirmitate (cu stabilirea rolului jucat de factorii condiționali
interni sau externi), caracterul de permanență al infirmității etc.
În lumina celor prezente mai sus, este impardonabilă
confuzia care se face ocazional între infirmitate și
invaliditate . Chiar dacă acestea sunt adeseori interdependente,
nu sunt în nici un caz sinonime. Precizarea stării de invaliditate
presupune aprecieri asupra modului în care modificările
morfologice și/sau funcționale (care caracterizează in firmi –
tatea) au impact asupra capacității persoanei de a presta o
muncă sau de a avea o anumită profesie . Infirmitatea este un
criteriu de apreciere a gravității lezionale (în dreptul penal), în

134 timp ce invaliditatea ajută la cuantificarea prejudiciului c auzat
(în dreptul civil).
➢ Sluțirea reprezintă o modificare cu caracter permanent,
ireversibilă, care determină o deformare vizibilă a unui
segment anatomic, conferind un aspect respingător, neplăcut al
individului în societate.
Noțiunea de sluțire este ade sea pusă în legătură cu
leziunile sechelare care interesează fața, creând un grav
prejudiciu estetic prin afectarea fizionomiei. Însă sfera de
cuprindere a acestei noțiuni este mai largă, incluzând și
modificări morfofuncționale de la nivelul altor segment e
corporale (ex. amputația unui membru, cicatrici che loide sau
retractile pe suprafețe corporale mari, paralizii etc.).
O mențiune aparte se cuvine a fi făcută asupra
considerării, din punct de vedere juridic, a pierderii unui dinte
sau a unor dinți (de re gulă din grupul frontal) ca sluțire; această
opinie nu este împărtășită de către medicii legiști, dată fiind
posibilitatea protezării fizionomice a pierderii respective.
Aprecierile asupra sluțirii nu pot fi făcute decât după
epuizarea tuturor mijloacelor terapeutice (inclusiv a celor din
domeniul chirurgiei plastice și reparatorii).
➢ Avortul posttraumatic se caracterizează prin pierderea
unei sarcini în curs, ca urmare a unui eveniment traumatic.
Expertiza medico -legală va trebui să stabilească legătura
cauzală între acțiunea agentului traumatic și pierderea sarcinii.
În acest sens, vor trebui luate în considerare:
– locul și modul de acțiune a agentului traumatic;
– intensitatea cu care a acționat acesta;
– demonstarea prezenței sarcinii;
– precizarea vârs tei sarcinii (pentru că în primele 3 luni
sarcina este pelvină, iar uterul este protejat de către bazin de
acțiunea directă a agentului traumatic);
– stabilirea realității avortului;

135 – excluderea caracterului său patologic.
Trebuie ținut cont de faptul că traumatismele mecanice
pot determina pierderea sarcinii atât prin acțiune directă (lovire
la nivelul abdomenului, plăgi penetrante în micul bazin ), cât și
în mod secundar, prin acțiunea eschilelor osoase în cadrul
fracturilor de bazin sau consecutiv compli cațiilor evolutive
posttraumatice (stări de șoc, stări hipoxice, stări septice etc.).
De asemenea, trebuie avut în vedere rolul pe care îl pot juca
agenții traumatici fizici, chimici sau biologici în producerea
avortului.
➢ Punere a vieții în primejdie se ref eră la acele stări
posttraumatice care, în mod obișnuit, în absența tratamentului ,
ar duce la deces. Leziunile apte să pună viața în primejdie au
acest caracter fie datorită gravității lor inițiale ( pericol imediat
de deces), fie datorită complicațiilor ap ărute în evoluție
(pericol tardiv ), fie ca urmare a complicațiilor care ar fi putut
să apară în lipsa tratamentului ( pericol potențial – ca de ex. în
cazul plăgii penetrante simple, care inseminează septic
cavitatea pleurală/peritoneală, cu potențial letal prin
pleurezie/peritonită).
Exemple de leziuni care pun viața în primejdie:
– traumatisme cranio -cerebrale sau vertebro -medulare
grave, cu manifestări neurologice severe (inclusiv comă) sau cu
complicații septice;
– traumatisme toracice cu leziuni costale multiple (volet
costal care determină insuficiență respiratorie acută) sau cu
leziuni pleuro -pulmonare și/sau cardiace complicate hemoragic
sau septic (hemotorax, hemopneumotorax, hemopericard,
pleurezii purulente etc.);
– traumatisme abdominale cu leziun i viscerale complicate
hemoragic (hemoperitoneu) sau septic (peritonite);
– leziuni vasculare care necesită hemostază chirurgicală;

136 – stări de șoc (traumatic și/sau hemoragic, combustional,
anafilactic etc.);
– stări toxico -septice legate cauzal de traumat ism;
– come de diverse etiologii (inclusiv toxice).
Se impune o precizare utilă: punerea vieții în primejdie
nu atrage după sine în mod automat încadrarea faptei ca
tentativă de omor . Pentru a putea face o astfel de încadrare
juridică sunt necesare și alte elemente (intenția, premeditarea,
utilizarea unui instrument apt să determine decesul, vizarea
unei anumite regiuni corporale – cap, regiune precordială etc.).
De exemplu, în cazul lezării accidentale a arterei femurale, deși
prin hemoragia importantă via ța este pusă în primejdie, nu
există tentativă de omor, pentru că nu există intenția de a
omorî.
Pe de altă parte, poate exista tentativă de omor chiar în
lipsa punerii vieții în primejdie . De exemplu, executarea unei
trageri cu o armă de foc cu intenția d e a omorî este tentativă de
omor, chiar dacă leziunile produse au fost minime, inapte
pentru a pune viața în primejdie (ex. plagă împușcată
superficială, care interesează doar razant tegumentul).

Aceste criterii de apreciere a gravității lezionale sunt, î n
egală măsură, agravante și pentru încadrarea juridică a faptelor
produse din culpă, în conformitate cu art. 184 CP (189 NCP) –
„Vătămarea corporală din culpă”. În acest caz legiuitorul, în
considerarea caracterului neintenționat al acestor fapte,
etichet ează drept infracțiune doar acele acțiuni/inacțiuni care
au determinat leziuni necesitând între 10 și 60 de zile (alin . 1),
respectiv peste 60 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare
(alin. 2). Dacă durata tratamentului necesar este sub 10 zile,
faptele neintenționate care au produs astfel de leziuni nu
constituie infracțiuni.

137 6. Stabilirea legăturii de cauzalitate între acțiunea
agentului traumatic și survenirea consecințelor prejudiciante
este un obiectiv major și uneori extrem de complex al
examin ării medico -legale traumatologice.
Dificultăți de apreciere apar atunci când este necesară
precizarea legăturii cauzale indirecte (în condițiile apariției de
complicații), precum și atunci când trebuie delimitate strict
efectele consecutive unui anumit eve niment traumatic, la
persoane tarate sau cu sechele determinate de traumatisme
anterioare.

2. EXAMINAREA MEDICO -LEGALĂ ÎN
VEDEREA STABILIRII STĂRII DE SĂNĂTATE
SAU DE BOALĂ

Aprecierea medico -legală a stării de sănătate sau de boală
a unei persoane este utilă în justiție în numeroase circumstanțe:
– precizarea îndeplinirii condițiilor medicale necesare
pentru încheierea sau desfacerea căsătoriei sau pentru a putea
adopta un copil;
– în caz de insultă sau calomnie, atunci când aceste
infracțiuni sunt refer itoare la anumite stări patologice (ex. boli
dermato -venerice);
– probarea medico -legală a contactării unei boli venerice
ca urmare a unui raport sexual (consimțit sau consumat cu
violență);
– aprecierea stării de sănătate sau de boală vizavi de
capacitate a persoanei de a -și întreține copii i (în vederea
obținerii custodiei în procesele de divorț);
– stabilirea aptitudinii unei persoane de a exercita o
anumită activitate sau profesie (conducerea de autovehicule,

138 pilotarea aparatelor de zbor, obținerea permis ului de portarmă)
etc.
Aceste examinări pot fi solicitate, în anumite cazuri, de
către persoana interesată; alteori sunt solicitate de către
organele judiciare, ori de câte ori interesul cauzei o cere.
În cazul afectării stării de sănătate ca urmare a acți unii
agenților traumatici, stabilirea consecințelor mor fofuncționale
posttraumatice va fi făcută în cadrul expertizei medico -legale
traumatologice. Impactul pe care îl au diverse stări patologice
sau posttraumatice asupra capacității persoanei de a desfășu ra o
muncă va fi stabilit prin intermediul expertizei medico -legale a
capacității de muncă.
De multe ori examinările referitoare la starea de sănătate
a persoanei nu se referă strict la afectarea somatică (fizică), ci
și la starea psihică (ex. boli psihice care nu permit căsătoria sau
adopția, stări psihopatologice care împiedică creșterea normală
a unui copil, starea de sănătate psihică privită prin prisma
capacității de exprimare liberă a voinței – în vederea încheierii
unui act de dispoziție etc.); în as tfel de situații sunt evidente
interferențele cu examinarea medico -legală psihiatrică.
Metodologia de examinare este cea generală (anamneză,
studiul documentelor medicale ale cazului, examen somatic
general, solicitarea de consulturi medicale interdiscipli nare,
efectuarea de examinări complementare etc.), fiind însă
adaptată la specificul fiecărui tip de examinare. De exemplu, în
cazul aprecierii stării de sănătate în legătură cu capacitatea de a
conduce un autovehicul, trebuie avut în vedere baremul A –
pentru conducătorii auto profesioniști, respectiv baremul B –
pentru cei amatori, condițiile medicale fiind, evident, mai
stricte în primul caz.

139 3. IDENTIFICAREA ÎN MEDICINA LEGALĂ

Medicina legală oferă date importante pentru justiție în
legătură cu trei mari domenii ale identificării:
1. Identificarea ag entului vulnerant
2. Identificarea persoanei
3. Identificarea subiectului (autorului) infracțiunii .

1. Identificarea agentului vulnerant se poate face:
– prin examinarea aspectelor lezionale de la victim ă; se
obțin astfel date care permit, pe de o parte, stabilirea tipului de
agent vulnerant și, eventual, a unor caractere morfologice ale
acestuia (formă alungită, estimarea dimensiunilor și a masei
etc.), iar, pe de altă parte, anumite aspecte lezionale po t
permite chiar identificarea agentului vulnerant (ex. fracturi
craniene cu aspect ștanțat , care imprimă forma obiectului;
fracturi orificiale produse de proiectil la nivelul oaselor late,
care permit stabilirea calibrului armei cu care s -a tras);
– prin e xaminarea corpurilor delicte bănuite a avea rol în
producerea leziunilor; prezența pe acestea de urme biologice
provenite de la victimă, confirmată prin diverse examinări
complementare (examenul firului de păr, examinări serologice,
tehnica ADN), demonstre ază că instrumentul examinat este cel
care a produs leziunile.

2. Identificarea persoanei este necesară atât în ceea ce
privește persoana în viață, cât și cadavrul.

❖ În cazul persoanei în viață , identificarea este utilă în
două circumstanțe:
• pentru înregi strarea ulterioară a nașterii ;
• la persoana cu identitate necunoscută (ex. bolnavi
psihic, copii, amnezici);

140
• În situațiile în care certificatul constatator al nou –
născutului viu a fost pierdut sau înregistrarea nașterii nu a fost
făcută la starea civilă în termenul prevăzut de lege, este
necesară înregistrarea ulterioară a nașterii , care se face pe
cale judecătorească, în baza examinării medico -legale a
persoanei (necesară pentru stabilirea sexului, vârstei și datei
nașterii). O situație asemănătoare survin e și atunci când
registrele de stare civilă au fost distruse, fiind necesară
refacerea lor.
• Persoana cu identitate necunoscută va putea fi
identificată prin compararea însușirilor sale particulare cu cele
cuprinse pe lista persoanelor dispărute, existentă la nivel
național. Pentru a putea realiza această analiză comparativă,
este necesară alcătuirea unei fișe de identificare , care să
cuprindă descrierea amănunțită a datelor care pot servi la
stabilirea identității.
Elementele c are trebuie luate în considera re sunt:
– talia (înălțimea), determinată prin măsurare;
– starea constituțională (atletică, astenică, obezitate, ca –
șexie etc.);
– vârsta – se apreciază în raport cu aspectul tegumentului,
cu caracteristicile părului (încărunțire), dar mai ales pe baza
caracteristicilor danturii (dentiție temporară/permanentă,
caractere dentare particulare, gradul de abraziune a cuspizilor,
prezența de lucrări dentare – obturații, proteze). În special
lucrările dentare au un rol deosebit în identificare, deoarece
medicii d entiști își recunosc maniera de lucru și materialele
folosite; de asemenea, consemnările din fișele stomatologice
individuale sunt esențiale pentru identificarea comparativă.
Vârsta poate fi doar aproximată la adult, cu o marjă de
eroare de 5 -10 ani; în sc himb la copil aspectele particulare ale
dentiției (dentiție temporară, caracter erupt/neerupt al unor

141 dinți) permit o mai mare exactitate în aprecierea vârstei, cu o
marjă de eroare de aproximativ un an;
– sexul – este precizat, de regulă, pe baza aspectul ui
organelor genitale externe și al caracterelor sexuale secundare,
însă uneori sunt necesare determinări hormonale sau
evidențierea cromatinei sexuale.
Stabilirea sexului este importantă nu numai pentru
identificarea persoanei, ci și în cazurile de inters exualitate
(hermafroditism sau pseudohermafrodi tism) – pentru consem –
narea unui sex civil corect, concordant cu cel biologic, precum
și cazurile de transsexualism – când precizarea sexului este
necesară, de exemplu, pentru încheierea unei căsătorii (dat
fiind faptul că în România nu sunt permise decât căsător iile
heterosexuale);
– metod a portretului vorbit (Bertillo n) – constă în
descrierea detaliată a aspectelor exterioare ale persoanei,
folosind o terminologie specifică, unitară pe plan mondial la
ora act uală. Se urmăresc:
▪ semnalmentele anatomice (trăsăturile statice) –
descrise amănunțit din față și din profil; atenție deosebită se
acordă elementelor faciale (păr cefalic, frunte, sprâncene, ochi,
nas, mustață, gură, menton, barbă, ureche etc.), însă se de scriu
și aspecte generale ale segmentelor corpului (forma capului,
conturul corpului, aspectul membrelor etc.);
▪ semnalmentele funcționale (trăsăturile dinamice) –
care sunt utile doar pentru identificarea persoanei în viață, nu și
a cadavrului; se descriu: ținuta corpului, mersul, mimica,
ticurile, particularitățile vocii și ale vorbirii etc.;
▪ semnalmentele particulare – deosebit de importante
pentru identificare: amputații, cicatrici, tatuaje, boli
tegumentare, semne date de diferite boli profesionale etc. ;
– caracteristicile îmbrăcămintei și ale încălțămintei ;

142 – amprente le digitale (prelevate decadactilar) și
palmare ;
– la fișa de identificare se anexează și fotografii
judiciare (generale, de detaliu facial – din față și din ambele
profile, de detaliu pentru anu mite semne particulare etc.);
– determinări serologice (de ex. determinarea grupei
sangv ine);
– examinări radiologice (pot evidenția materiale de
osteosinteză restante, calusuri osoase etc.);
– în situații particulare se poate apela la metoda
amprentei genetice (tehnica ADN).

❖ Identificarea persoanei decedate (a așa -numitului
„cadavru cu identitate necunoscută” sau CIN) este
îngreunată uneori de prezența putrefacției, de acțiunea
distructivă a insectelor sau a animalelor; ea este deosebit de
dificilă în cazul cad avrelor scheletizate sau al fragmentelor de
cadavru. Identificarea are la bază aceleași elemente ca și la
persoana în viață, însă sunt utile și la alte date obținute cu
ocazia examenului intern sau a examinării scheletului:
– pentru precizarea taliei la ca davrele scheletizate și
fragmentate, există formule de calcul și tabele care stabilesc
talia în raport cu lungimea diverselor oase lungi (mai ales
humerus, femur și tibie);
– vârsta este apreciată și pe baza osificării cartilajelor de
creștere, a aspectulu i suturilor craniene, a apariției fenomenelor
patologice (osteofiți, osteoporoză etc.);
– sexul poate fi confirmat și de aspectul organelor
genitale interne.
La cadavrele scheletizate, sexul se poate determina în
funcție de dimorfismul sexual (conturat dup ă pubertate) al
diverselor oase :

143 – aspectul global al oaselor (la femei oasele sunt subțiri,
au cavități medulare mai lungi, iar epifizele și locurile
de inserție musculară sunt mai puțin reliefate);
– bazinul (la femei are diametre mai mari, micul bazin
are formă ovală cu axul mare dispus transversal etc.);
– craniul (la bărbați fruntea este înclinată, pe când la
femei este verticală);
– mandibula (are formă de „V” la bărbat, respectiv de
„U” la femeie) etc.
Oasele și mai ales dinții sunt cele mai rezisten te părți ale
organismului, astfel încât examinarea lor aduce cele mai
prețioase date pentru identificare în caz de putrefacție avansată,
scheletizare, carbonizare, accidente aviatice etc.
O mențiune aparte se cuvine pentru metoda
reconstrucției faciale , care reușește refacerea fizionomiei
pornind de la craniul unei persoane neidentificate; detaliile
viscerocraniene sunt foarte utile în acest sens.

3. Identificarea subiectului (autorului) infracțiunii se
poate face în două moduri:
– pe baza datelor obținute prin examinarea victimei – fie
prin examen somatic g eneral, care poate decela, de exemplu,
prezența „mărcii mușcate” , fie prin examinări complementare ,
care evidențiază pe corpul victimei sau pe îmbrăcămintea
acesteia fire de păr, p ete de sânge sau de spe rmă etc. provenite
de la agresor; deosebit de utilă este și cercetarea depozitelor
subunghiale, care pot conține celule epidermice de la agresor
(ce permit identificarea acestuia prin tehnologia ADN);
– prin examinarea suspect ului (a individului bănuit a f i
autorul infracțiunii) – demonstrând că acesta prezintă leziuni
produse de victima care s -a apărat (excoriații faciale, mușcături
etc.) sau decelând urme biologice provenite de la victimă pe
corpul, îmbrăcămintea sau încălțămintea agresorului (fire de

144 păr, sânge etc.). Examinarea suspectului trebuie făcută de
urgență (are caracter de constatare), deoarece acesta are tot
interesul să facă dispărute urmele infracțiunii.
Trebuie amintite, de asemenea, aspectele particulare care
servesc la identificarea mamei pruncucigașe; acestea vor fi însă
detaliate în cadrul „Pruncuciderii”.

4. EXAMINĂRI MEDICO -LEGALE ÎN SFERA
SEXOLOGICĂ . VIOLUL.

Aceste examinări vor avea în vedere în mod special:
1. constatarea virginității sau a deflorării;
2. violul;
3. actul sexual c u un minor, seducția, perversiunile
sexuale, corupția sexuală, incestul;
4. capacitatea sexuală.

1. Constatarea virginității sau a deflorării este
necesară atât în cazurile de viol la o femeie fără trecut sexual,
cât și în alte situații.
• Demonstrarea virg inității se face prin evidențierea
integrității membranei himenale.
Examinarea genitală se desfășoară cu asistența
personalului sanitar mediu și, în cazul minorei, în prezența unei
persoane de sex feminin din familie (preferabil mama).
Examinarea are loc p e masa ginecologică, persoana fiind
în poziție ginecologică. Pentru evidențierea himenului, labiile
mari (prinse între două comprese) vor fi tracționate înspre
lateral, în sus și în jos.
Himenul este o formațiune elastică , de structură
conjunctivo -vascula ră, epitelizată, situată la nivelul introitului

145 vaginal. Elementele care trebuie descrise cu ocazia examinării
sale sunt:
– forma: inelară (75% din cazuri), semilunară, septată,
cribriformă, bilabiată, coroliformă; foarte rar se decelează
himen imperforat (fără orificiu himenal);
– locul de inserție: poate fi la nivelul antrului vaginal sau
mai profund;
– consistența: de regulă elastică , laxă; alteori mai mare
(„cărnoasă”); arareori se constată himen fibros, tendinos sau
chiar semicartilaginos (acestea din urmă făcând dificilă sau
chiar imposibilă deflorarea, fiind uneori necesară deflorarea
chirurgicală);
– marginea liberă: de regulă netedă; uneori prezintă
franjuri sau creste care delimitează mici incizuri (care trebuie
diferențiate de rupturile himenale);
– lățimea: poate fi relativ uniformă (în cazul himenului
inelar) sau variabilă (de ex. la himenul semilunar); de regulă
este cuprinsă între 3 mm și 1 cm; dacă lățimea este foarte mică,
iar himenul este elastic, este posibil contactul sexual fără
deflorare (himen complezant);
– orificiul himenal: are formă variabilă, în funcție de
forma și de lățimea himenului; de regulă este situat central; se
vor descrie diametrul/diametrele sale (cuprinse de obicei între
1 și 1,5 cm; mai mari în cazul himenului complezan t).
Integritatea membranei himenale atestă starea de
virginitate (absența contactului sexual vaginal în antecedente).
Însă, în situația himenului complezant, datorită particula –
rităților sale morfofuncționale (membrană îngustă – 1-2 mm,
elastică, laxă, ușo r de pl iat; orificiu himenal dilatabil până la
2,5-3 cm etc.), contactul sexual poate avea loc fără deflorare.
• Constatarea deflorării se bazează pe existența
unei/unor rupturi himenale recente sau vechi , care atestă
consumarea cel puțin a unui raport sexua l pe cale vaginală.

146 – Diagnosticul de deflorare recentă este susținut de
existența unei/unor rupturi himenale recente.
În primele 24 de ore ruptura recentă se prezintă sub
forma unei soluții de continuitate radiare a membranei
himenale, care interesează, d e regulă, întreaga lățime a acesteia
(ruptură completă) sau, mai rar, doar o parte a sa, fără a atinge
baza de inserție (ruptură incompletă). Marginil e rupturii sunt
infiltrate sangv in, tumefiate, cu sensibilitate dureroasă la
palpare; himenul adiacent est e hiperemiat. Coagulii negricioși
care acoperă ruptură se detașează cu ușurință la cea mai mică
atingere, cu resângerare. În cazul himenului „cărnos” (de
consistență mai mare) se pot forma variabile hematoame în
membrana himenală adiacentă rupturii (violac ee, de volum
mic, bombând ușor pe suprafață). Ruptura este localizată în
zone de minimă rezistență: cu lățime mai mică, de consistență
ușor scăzută sau corespunzător fostelor incizuri; foarte frecvent
localizarea rupturii este în jumătatea inferioară (într e orele 4 și
8 pe cadranul himenal convențional) – în cazul himenului inelar
sau semilunar; mai rar este situată lateral (orele 3 sau 9) – în
cazul himenului labiat.
După 24 de ore pe marginile rupturii apar false
membrane albicioase (fibrină), relativ ade rente. Acestea trebuie
diferențiate de depozitele leucoreice (care se desprind ușor la
ștergere, nu sângerează la detașare, iar membrana himenală
este difuz hiperemică).
În decurs de 3-4 zile manifestările inflamatorii (edem,
hiperemie) regresează progres iv, iar depozitele de fibrină
dispar.
După circa 7-10 zile semnele de deflorare recentă dispar.
Vindecarea se face prin formare de țesut cicatriceal fin, de
culoare roz -albicioasă inițial, apoi alb sidefie. Marginile rupte
se îndepărtează datorită retracți ei fibrelor elastice din
membrana himenală și capătă aspect rotunjit și subțiat.

147 – După 14 zile de la contactul sexual deflorant nu mai
este posibilă precizarea datei acestui contact, iar deflorarea se
etichetează drept „veche”.
Rupturile vechi trebuie dif erențiate de incizurile marginii
libere himenale : incizurile interesează doar parțial membrana
himenală, fără a atinge baza sa de inserție, au aceeași culoare
cu restul membranei; rupturile vechi , în schimb, sunt de
regulă complete, evoluând până la baza d e inserție, interesează
predilect cadranele inferioare (orele 4 -8), au margini rotunjite
și subțiate și prezintă o culoare albicioasă, diferită de restul
membranei. În situațiile echivoce, diagnosticul diferențial este
tranșat de examenul stereoscopic (car e relevă retracții și/sau
boseluri la nivelul rupturilor vechi – absente în cazul
incizurilor).

Aspectul evolutiv al rupturii himenale recente permite
aprecierea retrospectivă a datei contactului sexual deflorant
(aspect deosebit de important în cazul inf racțiunii de viol).
Trebuie avut în vedere, totuși, ca factorii iritativi (noi contacte
sexuale) sau infecțioși (leucoree) întrețin congestia locală și
modifică astfel tabloul clasic descris mai sus.

2. Violul este o infracțiune prevăzută de art. 197 CP ( 217
NCP). Prevederile acestui articol au fost modificate prin Legea
nr. 61/2002 de aprobare a OU nr. 89/2001 pentru modificarea
și completarea unor dispoziții din Codul Penal referitoare la
viața sexuală. Conținutul actualizat al acestui articol de lege
definește violul astfel:
„Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex
diferit sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau
profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a -și
exprima liber voința (…)”.

148 Spre deosebire de vechea reglementa re, care se referea
doar la violarea persoanelor de sex feminin, noul conținut al
acestei infracțiuni are în vedere și raportul sexual cu persoane
de același sex (violul homosexual), ceea ce modifică și
abordarea medico -legală a acestor cazuri.

Constatare a violului se face în mod diferit în cazul femeii
fără trecut sexual (virgină), al femeii cu trecut sexual și al
persoanei de sex masculin. Obiectivele constatării sunt însă, în
mare parte, comune:
a) demonstrarea raportului sexual;
b) evidențierea element elor care atestă lipsa de con –
simțământ a victimei;
c) decelarea de elemente utile pentru identificarea vio –
latorului;
d) precizarea eventualelor consecințe ale violului (boli
venerice, graviditate, stări psihice reactive).
Pentru rezolvarea acestor obiec tive, se procedează la:
– examinarea persoanei violate (anamneză, examen
somatic general, examen genital și/sau anal, recoltări de
secreție vaginală sau din ampula rectală, examinarea
îmbrăcămintei etc.);
– examinarea suspectului (examen somatic, examenul
organelor genitale, examinarea îmbrăcămintei etc.);
– dacă este necesar, se examinează și locul faptei.

a) Demonstrarea raportului sexual
– La femeia fără trecut sexual (virgină) atestarea
contactului sexual se bazează, în primul rând, pe
demonstrarea pre zenței deflorării recente ; se vor face
aprecieri și asupra datei acestui contact sexual deflorant. După
cum am arătat deja, trebuie avută în vedere și eventualitatea

149 unui himen complezant, care permite consumarea raportului
sexual vaginal complet fără defl orare.
– În cazul femeii cu trecut sexual (care prezintă
deflorare veche), probarea contactului sexual este mai dificilă;
aceasta are la bază demonstrarea prezenței spermei
(spermatozoizilor ) în vagin , ceea ce atestă un raport sexual
vaginal complet, nepro tejat.
– La persoanele de sex masculin este necesar examenul
orificiului anal , care va putea evidenția rupturi/fisuri radiare
ale mucoasei anale, cu sensibilitate dureroasă marcată, cu
iritație și inflamație locală; sângerarea este prezentă în cazul
raporturilor sexuale anale recente; a ceste modificări pot să
apară, însă, și în contextul altor acțiuni traumatice sau pe
fondul unei patologii locale. C ertitudinea raportului sexual este
dată de decelarea prezenței spermei (spermatozoizilor) în
ampula rectală , care atestă consumarea unui raport sexual
anal complet, neprotejat.
Examinarea corpului și îmbrăcămintei persoanei violate
poate decela urme de spermă, de sânge sau fire de păr
provenite de la violator.
b) Demonstrarea lipsei de consimțământ a victimei
– Constrângerea fizică (violul cu violență fizică) este
atestată de prezența leziunilor traumatice produse în cadrul
luptei cu violatorul; unele dintre acestea sunt caracteristice
pentru agresiunile sexuale. Putem decela: echimoze ovalare și
excoriații semil unare pe fața internă a coapselor, leziuni
perineale (în jurul organelor genitale externe), urme de
imobilizare la nivelul membrelor superioare, semne de violență
la nivelul gâtului și leziuni endobucale produse în contextul
împiedicării victimei să strige după ajutor, rupturi musculare –
mușchii gracilis etc. Prezența hematoamelor sau rupturilor
perineale atestă consumarea actului sexual cu o deosebită

150 violență; de asemenea, astfel de leziuni se produc în cazul
disproporției fizice marcate (ex. viol asupra minorilor).
– Constrângerea morală (prin amenințare sau șantaj) nu
poate fi probată medico -legal. Uneori, însă, decelăm elemente
sugestive în acest sens (ex. excoriații liniare la nivelul gâtului,
produse de cuțitul cu care violatorul amenință victima).
– Imposibilitatea victimei de a se apăra survine în
variate circumstanțe (convalescență după o boală gravă, vârstă
înaintată, paralizie, sindroame confuzionale, agonie, comă
etc.). Uneori, stările de acest gen pot fi provocate de către
violator cu scopul de a facilita consumarea actului sexual
(administrare de sedative, narcotice, somnifere, droguri, alcool;
leziuni traumatice care determină pierderea conștienței etc.). În
astfel de cazuri, examenul medico -legal al victimei va fi dublat
de examinări toxicolo gice sau de altă natură, menite să
demonstreze aceste stări.
– Victima se află în imposibilitatea de a -și exprima
liber voința atunci când este alterată starea de conștiență (ca în
exemplele de mai sus) sau atunci când prezintă boli psihice
(debilitate min tală severă, psihoze cu manifestări halucinatorii
sau delirante etc.). În astfel de cazuri se impune efectuarea
unui examen medico -legal psihiatric , care să demonstreze
caracterul neconsimțit al raportului sexual.

Trebuie punctat caracterul de urgență al constatării
medico -legale a violului, conferit de următoarele aspecte:
– deflorarea recentă poate fi demonstrată până cel târziu
în a 14 -a zi de la contactul sexual deflorant (ideal până în ziua
3-4, după care modificările caracteristice retrocedează semni –
ficativ);
– leziunile de la nivelul orificiului anal pot fi evidențiate
cu mai mare probabilitate dacă examinarea este precoce;

151 – demonstrar ea prezenței spermei (spermatoz oizilor) se
poate face doar în primele 72 de ore (ideal în primele 24 de
ore), cu co ndiția neefectuării toaletei locale;
– unele leziuni traumatice care atestă constrângerea fizică
(ex. eritemul posttraumatic) nu vor mai fi decelate la un
examen medico -legal tardiv;
– punerea în evidență a unor eventuale toxice (sedative,
somnifere, drogu ri, alcool etc.) necesită efectuarea de
examinări toxicologice precoce, altminteri producându -se
metabolizarea acestora;
– stările psihopatologice acute (halucinații, delir) pot fi
surprinse doar în condițiile unei examinări psihiatrice efectuate
cât mai a proape în timp de momentul violului etc.
c) Examinarea suspectului are, în egală măsură, un
caracter de urgență . Se vor urmări aspecte legate de:
– prezența leziunilor traumatice produse de victima care
se apără (excoriații faciale, plăgi mușcate etc.);
– prezența de fire de păr sau de pete de sânge aparținând
victimei pe corpul/îmbrăcămintea/încălțămintea suspectului;
– decelarea de celule vaginale, de materii fecale sau de
paraziți intestinali la nivelul șanțului balano -prepuțial etc.
Un rol deosebit de i mportant pentru identificarea
agresorului îl au examinările complementare efectuate asupra
secreției vaginale sau asupra conținutului anal, care permit
stabilirea grupului sangv in, a caracterului secretor/nesecretor și
a profilului ADN al violatorului, per mițând identificarea
acestuia prin analize comparative.
d) Un alt obiectiv al examinării medico -legale în viol este
demonstrarea eventualelor consecințe ale acestuia:
– fie stări reactive apărute în contextul psihotraumatizant
(necesită examen medico -legal psihiatric);
– fie consecințe tardive (boli venerice, apariția unei
sarcini etc.).

152 Alte consecințe posibile ale violului pot fi vătămarea
gravă a integrității corporale sau a sănătății ori decesul victimei
(fie prin sinuciderea acesteia, fie ca urmare a l eziunilor
suferite). Acestea constituie circumstanțe agravante, atrăgând o
pedepsire mai severă a făptuitorului, conform alin. 2 lit. c și
alin. 3 ale art. 197 CP (217 NCP).

3. Examinarea medico -legală a persoanei este necesară și
în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 198 CP (218 NCP) –
„Actul sexual cu un minor” , de art. 199 CP (219 NCP) –
„Seducția” , de art. 201 CP (220 NCP) – „Perversiunea
sexuală” , de art. 202 CP (221 NCP) – „Corupția sexuală” și
de art. 203 CP (222 NCP) – „Incestul” .
În astfel de situații, rolul legistului este de a demonstra
realitatea raportului sexual (pe baza metodologiei amintite mai
sus) și eventual a altor acte de natură sexuală; cade în sarcina
organelor judiciare să demonstreze celelalte elemente
constitutive ale infracțiu nilor respective.

4. Investigarea medico -legală a capacității sexuale a
bărbatului și a femeii va fi prezentată detaliat în cadrul
„Expertizei medico -legale a filiației”, ocazie cu care voi puncta
modul de interpretare și valoarea probantă a examinărilor din
acest domeniu.

5. EXAMINĂRI MEDICO -LEGALE PENTRU
CONSTATAREA STĂRII OBSTETRICALE

Examinarea medico -legală a persoanei din punct de
vedere obstetrical are în vedere:
1. constatarea prezenței sau absenței sarcinii;
2. atestarea avortului;

153 3. demonstra rea semnelor de naștere recentă și a
lehuziei.

1. Dovedirea existenței sarcinii este necesară:
– în cazul când se solicită amânarea sau întreruperea
executării pedepsei privative de libertate;
– când sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest și
se solicită întreruperea ei;
– când atestarea stării de graviditate este necesară pentru
calificarea juridică a unei fapte (ex. tentativă de omor calificat
asupra unei femei gravide) etc.
Diagnosticul pozitiv de sarcină se pune în urma unui
examen clinic, du blat de examen de specialitate (o bstetrică –
ginecologie) și, eventual, de investigații imagistice (ecografie)
și de laborator (determinări hormonale, reacții de sarcină etc.).
▪ La persoana în viață , elementele care atestă prezența
sarcinii sunt:
– semne le clinice de probabilitate : grețuri, vărsături,
amenoree, pigmentarea tegumentului (cloasma gravidică,
hiperpigmentarea liniei albe abdominale și a areolelor
mamare), creșterea în volum a glandei mamare, apariția
secreției de colostru, creșterea în volum a ute rului etc.;
– semne le clinice de certitudine : perceperea bătăilor
cordului fetal, decelarea mișcărilor fătului etc.;
– evidențierea ecografică a produsului de concepție
(posibilă după săptămâna 8 -9);
– reacțiile biologice de sarcină (Galli -Mainini, Asheim –
Zondek, teste histologice pe frotiu vaginal, teste imunologice
etc.), care au la bază modificările hormonale specifice
prezenței sarcinii; ele se pozitivează la două săptămâni după
fecundare și rămân pozitive până la 10 zile după evacuarea
uterului (prin a vort sau naștere) sau după moartea intrauterină a
produsului de concepție.

154 ▪ La persoana decedată , examenul intern va decela
prezența produsului de concepție , iar la nivelul unuia din
ovare se va evidenția corpul galben de sarcină ; în caz de
avort soldat cu decesul mamei, certitudinea preexistenței unei
sarcini este dată de examenul histopatologic, care va decela
resturile placentare (vilozitățile coriale) .

2. Atestarea avortului este necesară în caz de avort
provocat ilega l (delictual) – art. 185 CP (190 NCP) – sau atunci
când avortul este consecința un ui traumatism – art. 182 CP (187
NCP).
Diagnosticul de avort recent se poate pune pe baza
persistenței unora dintre modificările determinate de sarcină;
sunt importante și modificările citologice ale secreției mamare
(de ex. corpusculii muriformi persistă până la 5 -6 luni după
avort).
Certitudinea medico -legală a diagnosticului de stare
postabortum este dată de examenul hi stopatologic al produsului
de ra claj uterin (care evidențiază prezența vilozităților coria le).
Este necesară stabilirea metodei abortive (în caz de avort
delictual); de asemenea, se impune evidențierea legăturii
cauzale dintre acțiunea agentului traumatic sau avortogen și
survenirea avortului, pentru a putea afirma caracterul
posttraumatic sau delictual al acestuia (vezi „Avortul”).

3. Demonstrarea semnelor de naștere recentă și a
lehuziei se impune în special în legătură cu identificarea
mamei pruncucigașe, examenul medico -legal urmând a stabili
și data aproximativă a nașterii ( vezi „Pruncuci derea”).

155

6. EXPERTIZA MEDICO -LEGALĂ A
FILIAȚIEI

Situațiile în care este necesară stabilirea părinților unui
copil (adică precizarea filiației acestuia) sunt frecvente în
justiție:
– schimbarea copilului la naștere sau furtul acestuia –
necesitând st abilirea filiației inclusiv față de mamă;
– tăgada paternității (art. 54 din Codul Familiei) – atunci
când soțul invocă imposibilitatea filiației față de sine a
copilului (ex. infidelitatea soției, incapacitatea tatălui de a
procrea, absența sa îndelungată de la domiciliul conjugal –
detenție, marinari, plecări în străinătate);
– stabilirea paternității pentru copilul născut în afara
căsătoriei (art. 59 din Codul Familiei), a cărui paternitate nu a
fost recunoscută de presupusul tată;
– viol sau incest urma te de sarcină – pentru demonstrarea
tatălui;
– copii pierduți (calamități naturale, conflicte armate),
abandonați sau răpiți – când este necesară stabilirea filiației față
de ambii părinți etc.
Astfel de expertize se efectuează în cadrul Institutelor de
Medicină Legală , conform competenței lor teritoriale și
profesionale și a dotării lor tehnico -materiale.
Comisia care efectuează această expertiză medico -legală
este alcătuită dintr -un medic legist (care este președintele
comisiei) și din doi medici sau biol ogi specialiști în serologie
medico -legală (art. 31 alin. 1 din Norme).
Este necesară recoltare de probe biologice de la ambii
părinți și de la copilul căruia i se cercetează filiația.

156 Conform art. 31 alin 2 din Norme, derularea
investigațiilor specifice d epistării filiației se desfășoară într -o
anumită ordine: întâi examinările serologice , apoi (dacă
rezultatele nu sunt lămuritoare) se recurge la sistemul
limfocitar HLA și doar în ultimă instanță (dacă mai este
necesar) se utilizează amprenta genetică (teh nica ADN) .
În procesul de stabilire a filiației mai pot fi incidente și
alte examinări medico -legale (succesiv sau concomitent):
expertize privind perioada de concepție, evaluarea
capacității de procrea re, expertiza a ntropologică (după ce
copilul a împlini t 3 ani) (art. 31 alin 3 din Norme); de
asemenea, se mai poate recurge la examenul dermatoglifelor –
o metodă cu caracter complementar, utilizată mai rar.
• Examinările serologice au la bază determinarea mai
multor caractere de grup, la mamă, la copil și la presupusul
tată. Dat fiind faptul că, în conformitate cu legile transmiterii
genetice, caracterele genetice de la copil vor fi rezultatul
combinării caracterelor primite de la mamă și de la tată, nici
un copil nu poate dobândi un caracter pe care părinții săi
biologici nu îl au . Acest principiu stă la baza excluderii unui
bărbat fals învinuit de paternitate, fără a putea însă afirma
paternitatea . În cazurile în care nu se poate exclude
paternitatea , concluzia va fi în sensul că poate fi tată bărbatul
examin at sau oricare alt bărbat cu aceeași configurație
serologică.
Caracterele de grup cercetate pot fi:
– eritrocitare antigenice – caracterele sunt situate pe
hematii (ABO, MNSs, Rh, Lewis, Duffy, Lutheran, Kell –
Celano, Kidd etc.);
– eritrocitare enzimatice ( creatinkinaza, pseudocolin –
esteraza, fosfat aza acidă erit rocitară etc.);

157 – serice – caracte rele sunt situate în serul sangv in
(haptoglobinele, grupul specific component – GSC, plasmino –
genul, Gm etc.);
– alte sisteme (secretor/nesec retor, gustător/negustăt or).
În cazul aplicării concomitente a tuturor testelor
serologice cunoscute (peste 70 de sisteme), șansa de excludere
de la paternitate este de circa 90%. În practică, însă, se
utilizează doar 10 până la 17 sisteme, astfel încât șansa de
excludere scade s emnificativ.
• Sistemul limfocitar HLA , din cadrul complexului
major de histocompatibilitate (MHC), reprezintă cel mai vast
sistem de antigene umane, prezent pe toate celulele nucleate,
pe trombocite și chiar pe spermii. Utilitatea sa este certă nu
numai în domeniul expertizei medico -legale a filiației, ci și în
privința aprecierea compatibilității în transplantul de organe și
țesuturi, precum și pentru studii genetice de caracterizare a
populațiilor umane.
Transmiterea genetică a antigenelor HL A urmează legi le
de transmitere mendeliană, pe sistem codominant. Polimorfis –
mul extrem al acestui sistem de gene îi conferă o mare valoare
în cercetarea filiației, permițând excluderea de la paternitate în
proporție de 95% sau chiar de 99%, după unii autori.
• Metoda amp rentei genetice (bazată pe tehnologia
ADN) este o metodă modernă de evaluare a paternității.
Principiul care stă la baza utilizării sale în domeniul stabilirii
filiației este acela că structurile/secvențele genetice de la copil
provin din structuri/secvenț e identice ale mamei sau tatălui
biologic, transmiterea genetică a acestora fiind de tip
mendelian. Secvențele genetice ale copilului care nu se
regăsesc la mamă trebuie să se regăsească integral în genomul
bărbatului examinat, dacă acesta este cu adevărat tatăl biologic.
Metoda are mare putere de discriminare (probabilitatea ca
doi indivizi neînrudiți să prezinte aceleași caractere genetice

158 este infinitezimală – de circa 1 la un milion de miliarde). Iată de
ce această metodă are o posibilitate de excludere de aproape
100% (99,9%).

După cum am văzut deja, pentru expertizarea medico –
legală a filiației mai sunt utilizate și alte metode.
• Stabilirea perioadei de concepție se bazează pe
constatarea că nou -născuții cu parametri asemănători (sex,
greutate, lungime ) se nasc după o perioadă de gestație a cărei
medie statistică este cunoscută. Pe baza indicilor antropo –
metrici ai copilului la naștere și a datei nașterii (informații
aflate din foile de observație clinică ale mamei și ale nou –
născutului) se poate deduce retrospectiv data probabilă a
concepției. Luând în considerare abaterea standard și abaterea
maximă, se vor putea determina perioada probabilă și
perioada posibilă de concepție a copilului respectiv. În afara
perioadei posibile de concepție, probabilitate a concepției
devine aproape nulă, astfel încât se poate exclude de la
paternitate presupusul tată care nu a avut relații sexuale cu
mama în interiorul acestei perioade.
Perioadele de concepție determinate prin această
expertiză sunt semnificativ mai mici d ecât perioada de
concepție legală (prezumată absolut a fi între ziua 180 și ziua
300 dinainte de naștere); de aici și utilitatea deosebită pentru
justiție a acestui tip de examinare medico -legală.
• Expertiza antropologică are la bază examinarea și
efectuare a de măsurători ale unor elemente antropologice a
căror transmitere ereditară este cunoscută. Prin compararea
indicilor antropometrici ai mamei, copilului și presupusului
tată se poate ajunge la concluzii de probabilitate referitoare la
filiație. O condiți e esențială pentru executarea acestui tip de
expertiză este o vârstă a copilului de cel puțin trei ani, deoarece
se consideră că doar după această vârstă devin exprimate

159 caracterele morfologice studiate (caractere fizionomice,
dimensiunile diverselor segme nte anatomice etc.).
Anumite malformații (sindactilie , „buza de iepure”, „gura
de lup” etc.) pot afirma paternitatea, atunci când sunt prezente
și la copil și la presupusul tată. Alteori, caracterele examinate
permit excluderea de la paternitate (ex. carac terul de rasă,
evidențiat prin culoarea pielii).
• Examenul dermatoglifelor poate fi utilizat în
domeniul cercetării filiației, deoarece transmiterea
caracteristicilor crestelor papilare (dermatoglifelor) se face
genetic. Genele care determină expresia fenot ipică a desenului
papilar (digital, palmar și plantar) sunt însă de tip recesiv,
astfel încât arareori se poate ajunge la concluzii de excludere a
paternității. Mai degrabă se pot face aprecieri asupra gradului
de probabilitate ca bărbatul învinuit să fie tatăl copilului.
Valoarea deosebită în acest sens au structurile papilare rar
întâlnite în populația generală; atunci când ele sunt prezente
atât la copil, cât și la presupusul tată, crește probabilitatea ca
acesta să fie tatăl biologic.
• Capacitatea sexual ă are caracteristici diferite la cele
două sexe. Expertizarea capacității sexuale la bărbat
analizează atât capacitatea de coabitare ( potentia coeundi ), cât
și capacitatea de procreare ( potentia generandi ), în timp ce la
femeie trebuie avute în vedere capa citatea de coabitare
(potentia coeundi ), cea de procreare ( potentia generandi ), cea
de a duce la capăt o sarcină ( potentia gestandi ) și cea de a naște
pe căi naturale ( potentia parturiendi ).
Variate afecțiuni de natură organică, hormonală sau
psihică pot a fecta mecanismele care asigură o viață sexuală
normală din toate punctele de vedere; ele determină impotența
sexuală (de coabitare sau de procreare), precum și
imposibilitatea desfășurării normale a funcției reproductive la
femeie.

160 Din punct de vedere al e xpertizei medico -legale a filiației
sunt importante în special impotența de coabitare și cea de
procreare a bărbatului, ambele putând fi invocate în scopul
eschivării de la paternitate.
– Impotența de coabitare nu poate exclude paternitatea
decât dacă în toa tă perioada posibilă de concepere a copilului
au existat leziuni sau tulburări neurologice grave, tumori sau
malformații care să împiedice cu desăvârșire contactul sexual.
Cauzele funcționale (disfuncția erectilă, tulburările de
ejaculare, tulburările de o rgasm etc.) nu pot servi drept bază
obiectivă pentru excluderea de la paternitate.
– Impotența de procreare este determinată de lipsa
producerii de spermatozoizi normali, de impermeabilitatea
canalelor excretoare sau de tulburări ale reflexului ejaculator.
Examenul lichidului spermatic (recoltat prin mastur –
bare sau prin contact sexual întrerupt) este esențial pentru
demonstrarea eventualei impotentia generandi . Se vor avea în
vedere următoarele elemente macroscopice : culoarea spermei
(alb-gălbuie), volumul ( 2-6 ml), vâscozitatea (mai mare în
primele 15 -20 minute, apoi lichefiere spontană), pH -ul
(7,2-7,6), densitatea (1,02 -1,04 g/ml). Examenul microscopic
va descrie: numărul spermatozoizilor (VN = 60 -120 milioane/
cm3), mobilitatea lor (în mod normal re ctilinie la temperatura
mediului ambiant) și morfologia acestora.
Aspectele patologice decelate pot fi: azoospermia
(absența totală a spermatozoizilor); oligospermia (conținut
scăzut de spermatotoizi – sub 30 milioane/cm3); astenospermia
(reducerea marcată a mobilității); necrospermia (spermato –
zoizi imobili, prezentând variate forme atipice, degenerate).
Vorbim de aspermie atunci când în urma contactului sexual nu
se elimină deloc lichid spermatic.
Alterările spermogramei, oricât de severe, nu pot
determin a excluderea de la paternitate dacă mai există totuși

161 spermatozoizi normali. Chiar și în situația azoospermei sau
necrospermei este necesară confirmarea acestei stări prin
examinări repetate; de asemenea, pentru a fi exclus de la
paternitate, bărbatul învi nuit trebuie să demonstreze că aceste
alterări au existat și la data concepției copilului. În acest sens,
vor fi examinate medico -legal și documentele medicale care
atestă etiologia alterărilor (orhită urliană, orhiepididimită,
tumori, tratamente citostati ce, iradiere etc.), precum și faptul că
aceste stări patologice au existat și anterior datei de concepție a
copilului.

La final trebuie arătat că problemele legate de
demonstrarea filiației au devenit în ultima vreme și mai
complexe, datorită dezvoltării noilor tehnologii reproductive.
Donarea de gameți, fertilizarea in vitro , posibilitatea existenței
mamelor surogat (purtătoare) etc. au creat situații paradoxale,
în care copilul poate avea trei mame (una genetică, alta
gestațională și alta de creștere) și trei tați (unui genetic, altul
social și altul de creștere). Față de aceste situații echivoce se
face simțită din plin nevoia de prevederi legislative clare, care
să definească statutul juridic al acestor copii, inclusiv în ceea
ce privește filiația lor.

7. EXPERTIZA MEDICO -LEGALĂ A
CAPACITĂȚII DE MUNCĂ

Gradul de afectare a capacității de muncă a persoanei este
relevant în justiție în două circumstanțe speciale:
– în materie penală – pentru aprecierea consecințelor pre –
judiciante ale unui traumatism (pr odus în cadrul agresiunilor,
accidentelor rutiere, accidentelor de muncă, accidentelor
terapeutice etc.), având în vedere principiul conform căruia

162 orice prejudiciu, produs cu intenție sau din culpă, trebuie
reparat integral (art. 998 și art. 999 Cod Civil ), inclusiv în ceea
ce privește afectarea capacității de muncă a persoanei lezate;
– în materie civilă – în cazurile de obligare la pensie de
întreținere în favoarea unor persoane față de care există
obligația legală de întreținere (părinți, copii, fost so ț, fostă soție
etc.), cu condiția ca acestea să aibă capacitatea de muncă
pierdută sau redusă în asemenea măsură încât să nu poată
presta o activitate prin care să realizeze venituri.
Expertizele de acest gen se efectuează, conform art. 32
din Norme, de că tre o comisie alcătuită din:
– un medic legist (care este președintele comisiei);
– un medic specialist (ales în raport cu afecțiunile
expertizate);
– un medic specialist în expertiza medicală a capacității
de muncă.
Metodologia examinării cuprinde: anamneza, an aliza
documentelor medicale (aflarea istoricului bolii), examinarea
clinică a persoanei (pentru stabilirea diagnosticului de boală, a
diagnosticului de fază evolutivă și a celui funcțional),
efectuarea de examinări paraclinice necesare pentru susți nerea
diagnosticelor de mai sus. D acă este necesar, se va proceda la
internarea persoanei, în vederea lămuririi aspectelor care nu pot
fi precizate în regim de ambulatoriu.
• În cazul în care afectar ea capacității de muncă a
survenit în urma unui traumatism , obiecti vele expertizei vor
fi:
– precizarea realității și a datei traumatismului;
– stabilirea diagnosticului pozitiv al sechelelor morfo –
funcționale posttraumatice;
– afirmarea legăturii cauzale dintre traumatism și aceste
sechele;

163 – precizarea gradului de afectare a ca pacității de muncă
(stabilirea gradului de i nvaliditate; aprecieri procentuale);
– precizarea caracterului temporar sau definitiv al acestei
afectări;
– stabilirea duratei afectării capacității de muncă (în cazul
celei cu caracter temporar);
– existența posibili tăților recuperatorii;
– prezența unor stări patologice preexistente traumatis –
mului sau a unor stări fiziologice (ex. vârstă) care influențează
capacitatea de muncă independent de efectele posttraumatice.
Precizarea gradului de afectare a capacității de mun că se
face, în mod obișnuit, prin încadrarea în cele trei grade de
invaliditate :
– gradul III – pierderea parțială a capacității de muncă,
determinând prestarea unui program redus de muncă în
cadrul profesiei persoanei sau prestarea unui program de
muncă integral , dar în cadrul altei profesii, cu condiții
mai ușoare;
– gradul II – pierderea totală a capacității de muncă, dar
nu și a capacității de autoîngrijire;
– gradul I – pierderea totală a capacității de muncă,
precum și nevoia de îngrijire și supravegh ere de către o
altă persoană.
În domeniul afectării posttraumatice a capacității de
muncă se recurge și la aprecieri procentuale (bazate pe
ghiduri -barem elaborate de societăți le de asigurări), pentru a
permite instanței o mai bună cuantificare a prejudici ului cauzat.
Chiar și în situația în care persoana care are afectată
capacitatea de muncă își continuă vechea activitate
profesională în regim normal (fără program redus), acest lucru
este posibil doar în condițiile depunerii unui efort suplimentar
(gener at de necesitatea adaptării funcționale, în vederea
suplinirii funcției organului sau segmentului anatomic lezat). Și

164 acest efort suplimentar trebuie compensat în cadrul recuperării
integrale a prejudiciului, astfel încât aprecierile medico -legale
asupra a fectării capacității de muncă sunt, și în acest caz, utile.
• În eventualitatea invalidităților care rezultă din diferite
boli cronice , gradul de afectare a capacității de muncă va fi
precizat prin stabilirea încadrării în gradele de invaliditate
menționate mai sus, realizată în conformitate cu baremurile
utilizate de comisiile pentru expertiza capacității de muncă. Și
în acest caz este necesară raportarea la profesia persoanei
expertizate, fiind eventual formulate indicații de reorientare
profesională sau de recalificare.

8. EXPERTIZA MEDICO -LEGALĂ PENTRU
AMÂNAREA SAU ÎNTRERUPEREA
PE MOTIVE MEDICALE A EXECUTĂRII
PEDEPSEI PRIVATIVE DE LIBERTATE

Temeiul l egal al acestui gen de expertiză îl constituie
următoarele prevederi ale Codului de Proce dură Penală:

Art. 453 CPP: „Executarea pedepsei închisorii sau a
detențiunii pe viață poate fi amânată în următoarele cazuri:
a) când se constată pe baza unei expertize medico -legale
că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în
imposibilitatea de a executa pedeapsa . În acest caz,
executarea pedepsei se amână până când condamnatul se va
găsi în situația de a putea executa pedeapsa;
b) când o condamnată este gravidă sau are un copil mai
mic de un an. În ac este cazuri, executarea pedepsei se amână
până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.”

165 Art. 455 CPP: „Executarea pedepsei închisorii poate fi
întreruptă în cazurile și condițiile prevăzute în articolul 453.”

Astfel de expertize necesită examinarea nemijlocită a
persoanei de către o comisie alcătuită din:
– un medic legist – care este președintele comisiei;
– unul sau mai mulți medici având cel puțin gradul de
medic specialist, în funcție de bolile de care suferă
persoana examinată – care stabilesc diagnosticul și
indicațiile terapeutice;
– un medic reprezentant al rețelei sanitare a direcției
penitenciarelor – care cunoaște posibilitățile de tratament
existente în cadrul rețelei respective; acesta, împreună cu
medicul legist, va stabili unde va putea fi tratată
afecțiunea (în rețeaua medicală a dire cției penitenciarelor
sau în cea a Ministerului Sănătății și Familiei).

Obiectivele expertizei vor fi:
– precizarea afecțiunilor pe care le prezintă persoana
examinată sau precizarea stării de graviditate a acesteia;
– aprecierea posibilităților de tratar e a afecțiunilor în
rețeaua sanitară proprie a direcției penitenciarelor;
– în cazul în care un astfel de tratament nu este posibil, se
va stabili perioada de timp necesară pentru efectuarea
tratamentului necesar în rețeaua medicală a Ministerului
Sănătăți i și Familiei.

Metodologia expertizei va cuprinde:
– constatarea antecedentelor personale patologice (ates –
tate prin documente medicale);
– examen clinic general și de specialitate, dublat de
examinări paraclinice – pentru stabilirea sau confirmarea
diagnosticului boală;

166 – pentru aprecierea stării de graviditate se vor utiliza
criteriile de diagnostic pozitiv al sarcinii (prezentate într -un
subcapitol anterior).

Principiile acestei expertize se aplică și în cazul
expertizelor medico -legale solicitate în temeiul art. 139 alin. 3
CPP (referitor la revocarea arestării preventive) sau al art. 239
CPP (referitor la suspendarea urmăririi penale), în situațiile în
care arestatul preventiv, învinuitul sau inculpatul suferă de o
boală gravă care nu poate fi tratat ă în rețeaua medicală a
direcției penitenciarelor, respectiv de o boală care îl împiedică
să ia parte la procesul penal.

9. EXPERTIZA MEDICO -LEGALĂ
PSIHIATRICĂ

Evaluarea medico -legală a stării psihice a persoanei se
poate face:
– la cererea persoanei in teresate (art. 15 alin. 1 lit. d din
Norme) – cu titlu de excepție , numai în situațiile în care
persoana dorește să încheie un act de dispoziție pe cale
notarială; certificatul medico -legal va atesta că persoana este
capabilă să -și exprime liber voința, av ând deci capacitate de
exercițiu și, implicit, putând încheia în mod valabil astfel de
acte civile;
– ca regulă generală, la solicitarea organelor judiciare ,
efectuându -se expertize medico -legale psihiatrice.

• În materie penală , expertiza medico -legală psi hiatrică
(EMLP) este obligatorie în situațiile prevăzute de art. 117 CPP:
în cazul infracțiunii de omor deosebit de grav și atunci
când organul de urmărire penală sau instanța de judecată

167 are îndoieli asupra stării psihice a învinuitului sau
inculpatului . Această îndoială poate rezulta din existența unor
antecedente personale patologice de natură psihică, din
maniera în care a fost săvârșită fapta penală sau din
comportamentul ciudat, anormal, al făptuitorului pe parcursul
procesului penal.
EMLP a persoanei care a comis o faptă penală este
necesară pentru a arăta dacă această persoană a acționat cu
discernământ în momentul comiterii faptei . Aprecierea
corelativă a vinovăției este de competența instanței de
judecată, nu a medicului legist.
Discernământul reprezintă capacitatea unei persoane
de a înțelege conținutul acțiunilor sale și de a prevedea
consecințele acestora . O persoană cu discernământ păstrat va
fi, așadar, capabilă să conceapă planul unei acțiuni, să parcurgă
etapele acestui plan în deplină cunoșt ință de cauză și să
aprecieze urmările care decurg (pentru sine și asupra altora) din
derularea acțiunii.
Discernământul este plenar doar în următoarele
condiții: percepție nealterată, gândire logică, funcții afective și
volitive integre. Afectarea oricăre ia dintre aceste funcții psihice
determină alterarea capacității de a discerne. În raport cu
gradul de afectare a acestor funcții, discernământul poate fi
abolit (în stările de pierdere a conștienței – comă; în psihozele
floride – cu halucinații, delir, co mpulsiuni etc.) sau diminuat
(în situațiile în care acțiunea este percepută, prelucrată sau
stăpânită doar parțial și în mod defectuos).
Abolirea discernământului se traduce pe plan juridic
prin existența iresponsabilității , care înlătură caracterul penal
al faptei. Conform art. 48 CP (art. 31 NCP):
„Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea
penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, fie din
cauza alienației mintale, fie din alte cauze, nu putea să -și dea

168 seama de acțiunile sau inacți unile sale, ori nu putea fi stăpân
pe ele.”
Efecte juridice identice are și beția involuntară
(accidentală); art. 49 CP (art. 32 NCP) prevede în primul
alineat:
„Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea
penală, dacă făptuitorul, în momentul săvâr șirii faptei, se
găsea, datorită unor împrejurări independente de voința sa ,
în stare de beție completă produsă de alcool sau de alte
substanțe.”
Dacă beția este voluntară , caracterul penal al faptei nu
este înlăturat; alineatul al doilea al articolului am intit mai sus
precizează:
„Starea de beție voluntară completă produsă de alcool
sau de alte substanțe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea
poate constitui , după caz, o circumsta nță atenuantă sau
agravantă.”
Un discernământ diminuat nu înseamnă lipsa
vinovăției, așadar fapta va fi considerată infracțiune. Existența
discernământului diminuat va fi avută în vedere doar în ceea ce
privește individualizarea pedepsei, constituind o circumstanță
individuală atenuantă.
În situațiile în care se constată că făp tuitorul este
iresponsabil , el nu va putea fi pedepsit penal, pentru că
lipsește elementul „vinovăție” al infracțiunii. Cu toate acestea,
având în vedere pericolul social pe care îl prezintă făptuitorul,
instanța va trebui să instituie una din măsurile med icale de
siguranță – fie cea prevăzută de art. 113 CP (130 NCP) –
„Obligarea la tratament medical”, fie cea prevăzută de art. 114
CP (art. 131 NCP) – „Internarea medicală”:
„Obligarea la tratament medical – Dacă făptuitorul, din
cauza unei boli ori a intox icării cronice prin alcool,
stupefiante sau alte asemenea substanțe, prezintă pericol

169 pentru societate, poate fi obligat a se prezenta în mod regulat
la tratament medical până la însănătoșire.
Când persoana față de care s -a luat această măsură nu
se prezin tă regulat la tratament, se poate dispune internarea
medicală.
Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la
pedeapsa detențiunii pe viață sau la pedeapsa închisorii,
tratamentul se efectuează și în timpul executării pedepsei.
Măsura obligării la tratament medical poate fi luată în
mod provizoriu și în cursul urmăririi penale sau judecății.”
„Internarea medicală – Când făptuitorul este bolnav
mintal ori toxicoman și se află într -o stare care prezintă
pericol pentru societate, se poate lua măsura i nternării într -un
institut medical de specialitate, până la însănătoșire.
Această măsură poate fi luată în mod provizoriu și în
cursul urmăririi penale sau al judecății.”

EMLP este efectuată de către o comisie , alcătuită
dintr -un medic legist (care es te președintele comisiei) și din doi
medici p sihiatri. A stfel de comisii nu se pot organiza la nivelul
cabinetelor medico -legale (art. 28 alin 1 din Norme).

Obiectivele EMLP sunt:
– stabilirea existenței sau inexistenței unei boli psihice la
data examinăr ii, dar mai ales precizarea capacității psihice și a
eventualelor tulburări psihopatologice în momentul
comiterii faptei ;
– dacă fapta este sau nu motivată de aceste tulburări;
– dacă făptuitorul a acționat sau nu cu discernământ ;
– gradul de alterare a di scernământului ( diminuat sau
abolit );
– aprecierea gradului de pericol social al făptuitorului
și, dacă este necesar, formularea de recomandări pentru

170 luarea măsurilor medicale de siguranță (art. 28 alin. 4 din
Norme).

Metodologia de efectuare a EMLP va c uprinde:
– examinarea documentelor medicale ale cazului;
– analiza datelor relevante din dosarul cauzei, legate de
modalitatea concretă de desfășurare a faptei (art. 29 din
Norme);
– examinarea psihiatrică a făptuitorului (în condiții de
ambulatoriu sau de internare);
– efectuarea de examinări complementare (obligatoriu
examen psihologic, dar și examen neurologic, EEG etc.);
– la nevoie, solicitarea anchetei sociale.

În cazul făptuitorilor minori se va ține cont de
prevederile art. 50 CP (art. 30 NCP):
„Minoritatea făptuitorului – Nu constituie infracțiune
fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de un minor care la
data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a
răspunde penal.”
și ale art. 99 CP (art. 113 NCP):
„Limitele răspunderii pen ale – Minorul care nu a
împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.
Minorul care are vârsta în tre 14 și 16 ani răspunde penal
numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ.
Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde
penal.”
Așadar, le giuitorul instituie pentru minorii sub 14 ani o
prezumție absolută de iresponsabilitate penală, iar pentru cei
peste 16 ani o prezumție absolută de responsabilitate penală. În
cazul minorilor între 14 și 16 ani, prezumția de iresponsabi –
litate penală este relativă, putând fi răsturnată în condițiile
demonstrării, prin EMLP, a existenței discernământului față de

171 fapta imputată. Acesta va fi, de altfel, și obiectivul specific al
EMLP la această categorie de minori.
În plus, în situații speciale, se poate face recomandarea
internării prevăzute de art. 105 CP (120 NCP).
„Internarea într -un institut medical -educativ – Măsura
internării într -un institut medical -educativ se ia față de
minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are
nevoie de un tratamen t medical și de un regim special de
educație.”
Comisia este alcătuită și în cazul EMLP a minorilor
dintr -un medic legist și doi medici psihiatri; aceștia însă vor fi
de preferință, specializați în domeniul psihiatriei infantile,
având în vedere particulari tățile tulburărilor psihopatologice la
această categorie de vârstă.
Studierea dosarului cauzei este obligatorie; aceasta va
trebui să conțină, în mod obligatoriu, ancheta socială și date
privind performanța școlară (caracterizare, foaie matricolă)
(art. 29 din Norme).

Tot în materie penală, poate fi utilă EMLP a victimei
(ex. demonstrarea imposibilității exprimării libere a voinței în
cazul persoanei violate; stabilirea consecințelor psiho -reactive
determinate de contextul psihotraumatizant al infracțiunii etc.),
precum și a martorilor (pentru a valida capacitatea lor psihică
de a furniza proba testimonială). O situație particulară întâlnim
în cazul mamei pruncucigașe , ca re trebuie examinată
psihiatric sub aspectul prezenței tulburărilor pricinuite de
naștere (vezi „Pruncuciderea”).

• EMLP poate fi dispusă de către organele judiciare și în
alte circumstanțe :
– în dreptul civil : pentru punerea sub interdicție a
persoanei care, datorită alienației mintale cronice, nu are

172 capacitatea de a -și autoadministra bunu rile ori de a -și îngriji
interesele (fiind necesară numirea unui tutore în acest sens);
pentru aprecieri retrospective asupra capacității de exercițiu
avute în momentul încheierii unor acte de dispoziție;
– în dreptul familiei : pentru anularea sau desfacer ea
căsătoriei pe motive psihice; pentru aprecierea îndeplinirii
condițiilor necesare pentru a deveni tutore sau adoptator;
pentru aprecierea capacității de îngrijire a minorilor (în special
în cazul în care se pune problema custodiei în procesele de
divorț ) etc.

• Deși nu au legătură directă cu activitatea de EMLP,
trebuie amintite unele prevederi ale Legii 487/2002 (a
sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări
psihice):
„Art. 44. Procedura de internare nevoluntară se aplică
numai după ce toa te încercările de internare voluntară au fost
epuizate.
Art. 45. O persoană poate fi inter nată prin procedura de
internare nevoluntară numai dacă un medic psihiatru abilitat
hotărăște că persoana suferă de o tulburare psihică și
consideră că:
a) din cauza acestei tulburări psihice există pericolul
iminent de vătămare pentru sine sau pentru alte persoane;
b) în cazul unei persoane suferind de o tulburare psihică
gravă și a cărei judecată este afectată , neinternarea ar putea
antrena o gravă deteriorare a stă rii sale sau ar împiedica să i
se acorde tratamentul adecvat.
Art. 46. Internarea nevoluntară se realizează numai în
spitale de psihiatrie care au condiții adecvate pentru îngrijiri
de specialitate în condiții specifice.
Art. 47. (1) Solicitarea internării nevoluntare a unei
persoane se realizează de către:

173 a) medicul de familie sau medicul specialist psihiatru
care are în îngrijire această persoană;
b) familia pe rsoanei;
c) reprezentanții serviciilor abilitate ale administrației
publice locale;
d) reprezen tanții poliției, jandarmeriei, parchetului sau
ai pompierilor.
(2) Motivele solicitării internării nevoluntare se certifică
sub semnătura de către perso anele menționate la alin. (1), cu
specificarea propriilor date de identitate, descrierea
circumstanțelor care au dus la solicitarea de internare
nevoluntară, a datelor de identitate ale persoanei în cauză și a
antecedentelor medicale cunoscute.”
Aceste prevederi s e referă, așadar, la bolnavi psihic care,
deși nu au comis fapte antisociale (și deci nu au dev enit
subiecți ai expertizei medico -legale psihiatrice), au potențialul
de a deveni periculoși pentru propria persoană sau pentru alții.
Internarea nevoluntară are un pronunțat caracter profilactic ,
asigurând tratamentul acestor bolnavi și/sau izolarea lor din
societate, chiar împotriva voinței lor (care, oricum, este alterată
în contextul bolii psihice). Reglementarea strictă a condițiilor
în care se poate face această internare reprezintă o garanție a
respectării drepturilor acestor persoane și o barieră r idicată
împotriva potențialelor abuzuri.

174

C A P I T O L U L IV
EXAMINAREA MEDICO -LEGALĂ A
CADAVRULUI

1. TANATOLOGIA MEDICO -LEGALĂ

Etimologia termenului „tanatologie” are la bază, pe de o
parte, denumirea zeului morții la vechii greci (Thanatos) și , pe
de altă parte, consacratul cuvânt „logos” (știință, idee, cuvânt).
Vom putea, așadar, defini tanatologia ca fiind ramura de
știință care se ocupă cu studiul morții organismului uman,
al mijloacelor de investigare a morții și al tuturor
proceselor lega te de acest fenomen.
În contextul specific al colaborării cu justiția, în cadrul
medicinii legale s -a conturat un capitol aparte – tanatologia
medico -legală , menit să analizeze fenomenologia morții prin
prisma necesităților juridice. Preocupările de bază a le acesteia
sunt:
– stabilirea realității morții (diagnosticul morții reale
biologice);
– precizarea felului morții;
– elucidarea cauzei medicale a morții;
– stabilirea datei morții;
– caracterizarea raportului de cauzalitate (cauzele externe
sau interne ale morții, condițiile și circumstanțele care
intervin în lanțul cauzal al morții).

175 1.1. DEFINIȚIA MORȚII. ETAPELE MORȚII .

Moartea reprezintă încetarea definitivă , ireversibilă , a
tuturor funcțiilor vitale , având drept consecință încetarea
generalizată a metabolismului celular . Fenomenele biologice
specifice organismului în viață sunt înlocuite cu fenomene
fizico -chimice care, treptat, mediază trecerea de la organic la
anorganic.
Moartea nu este un moment , ci un proces (care poartă
denumirea de tanatogeneză ), în cadrul căruia distingem mai
multe etape de trecere de la viață la moartea reală (biologică).
– Preagonia – este o etapă neobligatorie, caracterizată
prin manifestări psihice relativ specifice (neliniște, anxietate,
agitație, obnubilare, euforie, senzație de pluti re etc.), care au
durată și caracteristici variabile în funcție de felul bolii, vârstă,
constituția fizică a persoanei, concepțiile sale filosofice și
religioase etc.
– Agonia (vita minima ) – este o etapă neobligatorie, care
face trecerea de la viață la mo artea clinică. În cadrul acesteia
fenomenele biologice scad în intensitate, fiind treptat înlocuite
cu cele tanatologice.
Durata sa este variabilă, fiind condiționată de cauza
morții: absentă (ex. explozia craniană), scurtă (ex. asfixii
mecanice, intoxicaț ii supraacute, hemoragii) sau lungă (ex. boli
cronice).
Manifestările clinice caracteristice sunt: pierderea
contactului cu realitatea, dispariția funcțiilor psihice,
imobilitate totală, amnezie completă, respirație haotică,
ineficientă, aritmie cardiacă, hipotermie – în special răcirea
extremităț ilor, cianoză etc.
Distingem trei forme clinice: agonia cu delir (ex. stări
febrile, meningoencefalite), agonia lucidă (ex. boli cardiace) și
agonia cu alternanța delirului și a lucidității (ex. boli acute,

176 boli ps ihice). Acestea pot deveni relevante pe plan juridic în
contextul încheierii de acte de dispoziție ante finem . Se admite,
din punct de vedere medico -legal, că în agonia lucidă există
discernământ, pe când în cea cu delir nu; în cazul stărilor
alternante, p entru ca actul să fie valabil, trebuie demonstrat că
a fost încheiat într -o perioadă de luciditate.
Agonia nu trebuie confundată cu starea de obnubilare
(în cadrul căreia doar activitatea psihică este diminuată și
există somnolență), și nici cu starea de c omă (care se
caracterizează prin pierderea totală și prelungită a conștienței,
sensibilității și motricității, dar cu persistența activității
respiratorii și cardiace).
– Moartea clinică se caracterizează prin încetarea totală a
funcțiilor vitale (oprirea respirației și a activității cardiace,
dispariția reflexelor, încetarea activității corticale – cu linie
EEG izoelectrică); substratul său morfopatologic îl constituie
encefalopatia anoxică.
Dacă manoperele de resuscitare sunt aplicate rapid (2 -5
minute) și se dovedesc eficiente, moartea clinică este
reversibilă. Prelungirea stării de anoxie corticală peste 5 minute
determină afectarea ireversibilă a neuronilor corticali;
resuscitarea este posibilă, însă se instalează viața vegetativă ,
cu menținerea activit ății spontane respiratorii și cardiace, dar
cu încetarea funcției cerebrale (decerebrare).
– Moartea cerebrală (corticală) are drept caracteristică
încetarea totală a activității corticale. Instalarea sa este
criteriul esențial pe baza căruia se decide înt reruperea
manoperelor de resuscitare ; de asemenea, demonstrarea
morții cerebrale este o condiție necesară pentru prelev area
de țesuturi și organe în vederea transplantului . Iată de ce
criteriile de declarare a morții cerebrale au o reglementare
legală stri ctă (art. 1 alin. 2 din Legea nr. 104/2003 și art. 2 din
HG nr. 451/2004). Anexa 1 a HG nr. 451/2004 (Normele

177 metodologice de aplicare a Legii 104/2003) cuprinde
protocolul de declarare a morții cerebrale , care are la bază
criterii neurologice (reflexele d e tip central), traseul EEG
izoelectric și testul de apnee; sunt necesare două examinări,
efectuate la interval de minimum 6 ore în cazul adultului și de
minimum 12 ore în cazul copilului sub 7 ani.
Pentru diagnosticul de moarte cerebrală trebuie avute în
vedere și criteriile Organizației Mondiale a Sănătății :
– viață de relație pierdută complet;
– areflexie și atonie musculară totale;
– tensiune arterială susținută doar medicamentos;
– absența respirației spontane;
– traseu EEG izoelectric („plat”);
– diminuarea difer ențelor dintre parametrii sângelui arte –
rial și venos în circulația cerebrală.
Viața poate fi menținută, deci, doar în condiții de ATI
(supraviețuire artificială), fiind vorba practic de o comă
depășită . În acest context, implicațiile bioetice sunt frecven te,
atât în ceea ce privește solicitările de întrerupere a mijloacelor
de susținere artificială a vieții (eutanasie pasivă), cât și
admisibilitatea prelevării de țesuturi și organe în vederea
transplantului.
– Moartea reală (biologică) este faza finală și
ireversibilă a tanatogenezei; e a poate surveni fie ca punct final
al derulării etapelor descrise mai sus, fie direct (ex.
traumatisme majore, cu distrucții viscerale importante).
Coexistența morții cerebrale cu oprirea ireversibilă a
respirației și a activit ății spontane a cordului permite
diagnosticul de deces. Conform art. 2 alin. 1 din HG nr.
451/2004:
„În stabilirea decesului unei persoane, definitorie este
încetarea ireversibilă a activității cerebrale sau a activității
cardiace, stabilită prin mijloace medicale.” ,

178 iar art. 1 alin. 1 din Legea nr. 104/2003 precizează:
„Prin cadavre umane se înțelege persoanele care nu mai
prezintă nici un semn de activitate cerebrală, cardiacă sau
respiratorie și care sunt declarate decedate din punct de
vedere medical, p otrivit legii.”
O dată cu instalarea morții biologice apar modificări
caracteristice, denumite semne ale morții reale (care vor fi
analizate în cadrul semiologiei tanatologice). Chiar și după
instalarea morții, poate însă persista motilitatea sau
excitabil itatea unor celule sau țesuturi; aceste manifestări
(denumite fenomene postvitale sau supravitale ) vor fi
abordate în cadrul tanatocronologiei.

1.2. CLASIFICAREA MORȚII

– Din punct de vedere evolutiv , moartea poate fi rapidă
(cu agonie absentă sau scurtă ) sau lentă (precedată de agonie
îndelungată). Această clasificare este operațională atât în cazul
morților violente, cât și al celor neviolente. Trebuie evitată
confundarea termenilor „moarte rapidă” și „moarte subită”.

– Clasificarea medico -legală a mor ții se face în funcție
de cauza determinantă (externă în cazul morții violente,
respectiv internă pentru cea neviolentă). În funcție de acest
criteriu, distingem moartea violentă , moartea neviolentă și,
ca o categorie aparte, moartea prin inh ibiție .

• Moart ea violentă este de cauză externă , fiind
datorată acțiunii bruște , brutale și neobișnuite a unui
factor traumatic extern asupra organismului . Agenții
traumatici tanatogeneratori pot fi de natură diferită (mecanici,
fizici, chimici, biologici și chiar psihi ci); ei vor cauza decesul
în mod direct (cauzalitate directă) sau determină o complicație

179 evolutivă letală (cauzalitate indirectă) (vezi „Traumatologia
medico -legală generală”).
Din punct de vedere juridic , moartea violentă poate să fie:
– heteroagresiune (omor, pruncucidere, leziuni cauza –
toare de moarte) – traumatismul tanatogenerator are la bază
acțiunea intenționată a unei alte persoane;
– autoagresiune (sinucidere) – traumatismul tanatoge –
nerator este produs prin acțiunea intenționată a însăși persoane i
decedate;
– accident – traumatismul tanatogenerator este determinat
de o forță a naturii sau este rezultatul unui eveniment
întâmplător, nedorit; se poate datora însă și acțiunii
neintenționate a persoanei decedate (ex. accident rutier, acci –
dent de munc ă) sau a altei persoane (ex. omor din culpă,
accident rutier, accident terapeutic etc.);
– eutanasie (omor la cerere) – acțiunea/inacțiunea tanato –
generatoare aparține altei persoane, însă este condiționată de
voința persoanei de a muri;
– execuție (pedeap să capitală).

• Moartea neviolentă este determinată de factori
interni ai organismului (cauză internă) . Ea poate fi:
– patologică – urmare a evoluției acute, subacute sau
cronice a unei boli către deces;
– naturală – se datorează uzurii organismului prin
procesul de îmbătrânire.

• Moartea prin inh ibiție este cauzată de acțiunea
bruscă , dar de mică intensitate , a unui factor traumatic din
mediul extern . Această acțiune nu este neobișnuită și nici
brutală, astfel că, de regulă, nu este aptă să determine decesu l.
Dacă însă factorul traumatic acționează asupra unei persoane
cu o reactivitate particulară (cazul șocului anafilactic) sau

180 asupra unor zone reflexogene (sinus carotidian, plex celiac,
regiune perineală etc.), determinând reflexe inhibitorii asupra
funcț iilor vitale, decesul se poate produce.

– Reamintim că art. 114 CPP prevede obligativitatea
autopsiei medico -legale în caz de moarte violentă, de moarte a
cărei cauză nu se cunoaște și de moarte suspectă . Termenul de
„moarte suspectă” este unul juridic , care se referă la decesele
survenite în împrejurări apte să ridice suspiciuni asupra
caracterului violent al decesului, făcând astfel necesară o
anchetă judiciară.
Art. 34 alin. 2 din Norme enumeră situațiile care pot
constitui temei pentru încadrarea unui deces în categoria
morților suspecte (vezi „Autopsia medico -legală”). Prima
dintre aceste eventualități este moartea subită . Așadar,
moartea subită este inclusă în rândul morților suspecte ,
însă acestea au o sferă de cuprindere mai largă (fără a se limita
strict la morțile subite).
Moartea subită (SUUD – sudden unexplained unexpec –
ted death) este un termen medical , care desemnează decesele
de natură neviolentă care survin brusc , la o persoană aflată în
plină stare de sănătate aparentă . Prin caracterul brusc și
neașteptat, prin faptul că survine uneori la persoane tinere,
aparent sănătoase, la care decesul părea extrem de improbabil,
precum și prin faptul că se produce în locuri publice sau în
circumstanțe ce pot ridica suspiciuni, moartea subită este pe
bună dreptate inclusă în cadr ul morții suspecte.
Autopsia medico -legală a morților subite poate evidenția:
– manifestări morfopatologice cu rol tanatogenerator
cert (infarct miocardic acut, accident vascular cerebral, rupturi
anevrismale, rupturi spontane de o rgane interne, trombembolii,
pneumopatii acute etc.);

181 – manifestări morfopatologice cronice (ateroscleroză,
miocardoscleroză, ciroză hepatică, afecțiuni renale cronice
etc.), care nu pot explica prin ele însele decesul; rolul lor
tanatogenerator trebuie an alizat în contextul acțiunii unor
factori condiționali cu rol favorizant (stres, modificări de
temperatură sau de presiune atmosferică, efort fizic, consum
acut de alcool, raport sexual, traumatism minor etc.);
– tablou morfopatologic nespecific pentru o b oală
anume; în aceste cazuri modificările constate la autopsie sunt
generale (stază viscerală, sufuziuni sangvine, distrofii acute
viscerale etc.). Astfel de modificări pot să apară atât în morți
violente (asfixii mecanice, intoxicații, electrocutare etc.) , cât și
în morți neviolente (viroze, boli infecțioase etc.), astfel încât
sfera investigațiilor necroptice trebuie lărgită (examen
histopatologic, examen toxicologic, examen bacteriologic etc.)
pentru a stabili cauza exactă a decesului;
– lipsa modificări lor morfopatologice (autopsie albă);
necesită, de asemenea, efectuarea de examinări complemen –
tare, cu scopul de a exclude etiologia traumatică a decesului și
de a stabili cauza morții.
În evaluarea cazurilor de moarte subită trebuie avut în
vedere că pato logia tanatogeneratoare este extrem de variată;
putând interesa practic orice componentă a organismului.
Statistic, însă, la copii sunt mai frecvente decesele subite de
cauză respiratorie (pneumonie interstițială mai ales) și
digestivă, la adulți cele de c auză cardio -vasculară (infarct
miocardic acut, accidente vasculare cerebrale), pentru ca la
vârstnici să crească frecvența afectării aparatului respirator
(bronhopneumonii).
Nu în ultimul rând, se va ține cont și de eventualitatea
apariției sindromului de moarte subită și inexplicabilă a
sugarului (SMSIS): decese survenite în a doua jumătate a
nopții, pe fondul imaturității centrilor nervoși respiratori, al

182 obstrucției căilor respiratorii superioare (caracteristică pentru
această vârstă) și al hipertoniei v agale nocturne.

1.3. DIAGNOSTICUL MORȚII.
SEMIOLOGIA TANATOLOGICĂ.

Diagnosticul de deces se poate pune:
– pe baza semnelor negative de viață ;
– pe baza apariției semnelor pozitive de moarte
(semnele morții reale) .

❖ Semnele negative de viață apar imediat după deces,
însă au doar o valoare orientativă pentru stabilirea
diagnosticului de moarte. Sunt reprezentate de:
– particulari tăți ale poziției cadavrului (facies cadaveric,
inexpresiv, palid, cu mandibula căzută; musculatură flască;
degetele mâinilor în semiflexie etc.);
– lipsa respirației – se poate demonstra clinic, prin
inspecție, auscultație sau palpare, sau empiric, prin așezarea
unui fulg în fața narinelor, prin plasarea unei oglinzi în fața
orificiilor respiratorii (nu se abureș te) sau prin așezarea unui
vas cu apă pe torace (apa rămâne imobilă);
– lipsa activității cardio -circulatorii – demonstrată clinic
(lipsa pulsului radial, lipsa zgomotelor cardiace la auscultație,
decelarea unui traseu EKG plat, valori tensionale nule) sau
empiric (lipsa hemoragiei la incizia tegumentului, lipsa
cianozei la ligaturarea unui deget etc.);
– absența reflexelor (ultimul dispare cel cornean);
– lipsa oricărei activități cerebrale (traseu EEG plat);
– la arsura tegumentului cu flacăra, în caz de moarte reală
se formează o proeminență cornoasă uscată, fără înroșire
periferică (spre deosebire de arsurile intra vitam , care

183 determină formarea unei flictene cu lichid Rivalta pozitiv și a
unei areole periferice roșietice);
– modificări la nivelul globul ui ocular: hipotonie
(instalată la câteva minute de la deces); lipsa chemozisului
conjunctival la aplicarea de soluții iritative; examenul fundului
de ochi decelează fragmentarea coloanei de sânge din vasele
retiniene, retină palidă etc.

❖ Certitudinea diagnosticului de moarte este dată de
apariția semnelor pozitive de moarte (denumite și semnele
morții reale ). Acestea sunt modificări fizico -chimice
consecutive încetării funcțiilor vitale și acțiunii factorilor de
mediu.
În funcție de momentul apariției lor, distingem:

A. Modificări tanatologice precoce (apărute în primele
24 de ore de la deces):
1. răcirea cadaverică
2. deshidratarea cadaverică
3. lividitățile cadaverice
4. rigiditatea cadaverică
5. autoliza

B. Modificările tanatologice tardive (apărute du pă 24
de ore de la deces):
1. putrefacția
2. distrucți a prin acțiunea insectelor sau animalelor
3. conservarea naturală , prin:
– mumificare;
– adipoceară;
– lignificare;
– congelare naturală;
– pietrificare (mineralizare).

184
A. Modificările tanatologice pre coce

A.1. Răcirea cadaverică are drept cauză încetarea
termogenezei bazate pe procesele biochimice de la nivel
celular. Consecutiv se va produce o egalizare a temperaturii
cadavrului cu cea a mediului ambiant, prin pierdere de căldură
(iradiere, conducție și convecție). Se vor răci mai întâi zonele
descoperite și cele superficiale ale cadavrului; în schimb, la
nivelul plicilor, în zonele protejate de îmbrăcăminte, precum și
în interiorul cadavrului, răcirea va fi mai tardivă.
Viteza de răcire este influenț ată de:
– gradientul de temperatură (cu cât temperatura mediului
ambiant este mai mică, cu atât va fi mai rapidă răcirea);
– îmbrăcăminte (cu cât este mai groasă, cu atât mai lentă
va fi răcirea);
– curenții de aer (ventilația accelerează răcirea);
– umid itatea (aerul umed și apa rece favorizează răcirea);
– grosimea țesutului adipos subcutanat (la obezi răcirea
este mai lentă; dimpotrivă, la copii și la cașectici aceasta este
rapidă);
– cauza morții (răcirea este mai rapidă consecutiv stărilor
de șoc, ins uficienței cardiace, hemoragiilor; dimpotrivă, tempe –
ratura cadaverică poate chiar crește pentru câteva ore în cazul
bolilor febrile, bolilor și intoxicațiilor convulsivante, șocului
caloric, intoxicației cu monoxid de carbon etc.).
Importanța medico -legal ă a răcirii cadaverice
– este un semn al morții reale, deci permite formularea
diagnosticului de deces (semn sigur de moarte este o
temperatură intrarectală sub 20șC);
– oferă indicii imprecise despre data morții, datorită
multitudinii de factori care o in fluențează; se acceptă totuși că
în primele 3 -4 ore de la deces viteza de scădere a temperaturii

185 cadavrului este de circa 2șC pe oră, iar ulterior diminuează; în
medie temperatura scade cu circa 0,7 -0,8șC pe oră. (pentru o
temperatură de 15 -20șC a mediului ambiant).

A.2. Deshidratarea cadaverică (desicarea) se dat orează
opririi circulației sangv ine, care permite evaporarea apei din
organism.
Amploarea și viteza deshidratării depinde de:
– temperatura mediului ambiant (mai rapidă la tempe –
raturi crescute);
– umiditatea mediului (mai rapidă în medii uscate);
– prezența și intensitatea curenților de aer (ventilația
favorizează deshidratarea);
– grosimea și integritatea stratului cornos al pielii.
Aspectul morfologic al zonelor unde deshidratarea este
mai accentuată es te caracteristic: culoare brun -gălbuie,
consistență crescută ( aspect de pergament ).
Zonele predilect interesate sunt: mucoasele externe
(lipsite de strat cornos), plicile, scrotul, buzele, vârfurile
degetelor (unde stratul cornos este subțire), zonele care
prezintă leziuni traumatice – excoriații, zone excoriate, plăgi,
șanț de spânzurare etc. (prin îndepărtarea traumatică a stratului
cornos epidermic).
Aspecte particulare determinate de deshidratare întâlnim
la nivelul ochilor : pierderea luciului scleral; opacifierea
corneei (apare la circa o oră de la deces); pata Liarché –
opacifiere albicioasă de formă triunghiulară, ovalară sau
circulară, localizată pe cornee, în dreptul pupilei (apare la circa
6-8 ore de la deces); diminuarea tonusului globilor oculari etc.
Importanța medico -legală a deshidr atării cadaverice
– semn al morții reale (atestă realitatea morții);
– importanța redusă pentru stabilirea datei morții, deși
estimările statistice arată că, în condiții obișnuite, cadavrul

186 pierde circa 10 -18 g/kg/zi; va loare mai mare au modificările de
la nivelul globilor oculari (opacifierea corneei, pata Liarché);
– lezarea postmortală a epidermului determină, prin
pergamentare, un aspect morfologic asemănător cu al
excoriațiilor produse intra vitam ; diagnosticul diferen țial dintre
pergamentările postmortale și excorații este dificil de făcut,
necesitând secțiuni suplimentare și, eventual, examen
histopatologic;
– deshidratarea extremă, produsă în condiții particulare
de mediu, duce la mumificare (vezi „Conservarea naturală a
cadavrului”).

A.3. Lividitățile cadaverice se prezintă sub formă de
pete cadaverice roșii -violacee, mai mult sau mai puțin extinse.
Apariția lor este determinată de oprirea circulației sangvine și
de migrarea sângelui, sub acțiunea gravitației, în zone le declive
și necomprimate ale cadavrului. Zonele de jos (declive) vor
căpăta culoare roșie -violacee, care contrastează cu paliditatea
zonelor de sus (înalte), unde sângele s -a scurs din vase, și cu
paliditatea zonelor comprimate (punctele de sprijin ale
cadavrului pe sol, zone cu îmbrăcăminte strânsă pe corp etc.),
unde sângele nu poate pătrunde.
Evoluția în timp a aspectului lividităților permite apre –
cierea retrospectivă a timpului scurs de la deces. Distingem
trei faze (stadii) , denumite în raport cu mo dificarea care le
caracterizează:
– hipostaza ;
– difuziunea ;
– imbibiția .
• Stadiul de hipostază începe la circa 30 de minute după
deces și poate dura până la 12 -16 ore. În acest stadiu lividitățile
au dimensiuni inițial mici, însă treptat confluează, crescând în
dimensiuni. Ele dispar în totalitate la digitopresiune , iar la

187 modificările de poziție ale cadavrului migrează în noua
poziție declivă, fără să persiste la nivelul vechii localizări
declive .
Hipostaza se manifestă și la nivel visceral, constatându -se
o înc ărcare mai abundentă cu sânge a organelor interne situate
în părțile declive ale cadavrului. Se produce, de asemenea,
coagularea sângelui în inimă și în vasele mari; coagulii
rezultați sunt lucioși, neaderenți, iar microscopic prezintă o
rețea uniformă de fibrină, spre deosebire de coaguli i formați
intra vitam , care au aspect mat, sunt aderenți și au fibrina
dispusă în straturi.
• Stadiul de difuziune se derulează în continuarea celui
precedent, durând până la circa 24 de ore de la deces.
Consecutiv lizei hem atiilor și creșterii permeabilității
peretelui capilar, se produce difuziunea în țesuturile perivascu –
lare a plasmei încărcate cu hemoglobină. Țesuturile respective,
precum și intima vaselor mari, capătă astfel o tentă roșietică.
Lividitățile nu mai dispar în totalitate la digitopresiu –
ne, doar pălesc în intensitate . De asemenea, la mobilizarea
cadavrului, persistă în vechile părți declive, dar se
formează și în noile părți declive .
• Stadiul de imbibiție începe la circa 18 -24 ore de la
deces, în paralel cu d ebutul putrefacției.
În acest stadiu hemoliza sângelui este completă, iar
hemoglobina rezultată va îmbiba toate țesuturile. Iată de ce
lividitățile nu vor mai dispare și nici nu vor mai păli la
digitopresiune , iar la modific ările de poziție ale cadavrului
nu vor mai migra în noile zone declive . Formarea de
sulfhemoglobină (în cadrul debutului putrefacției) poate să
confere o tentă verzuie a lividităților aflate în acest stadiu.

188 Importanța medico -legală a lividităților cadaverice
– sunt cel mai sigur și m ai precoce semn al morții reale;
– reprezintă indicator al timpului scurs de la deces, pe
baza celor trei stadii evolutive;
– sunt un indicator al poziției cadavrului și al
modificărilor de poziție ale acestuia;
– au o valoare orientativă pentru stabilirea cauzei morții,
deoarece culoarea lividităților îmbracă aspecte particulare în
raport cu aceasta (ex. în intoxicațiile cu monoxid de carbon
lividitățile sunt roșii vii, în intoxicațiile cu substanțe methemo –
globinizante au culoare cafenie; în cazul insufic ienței cardiace
cronice au culoare roșie -violacee închisă etc.); de asemenea,
viteza de instalare și intensitatea lividităților sunt diferite în
funcție de cauza tanatogeneratoare (ex. în asfixiile mecanice
lividitățile apar precoce și sunt intense; în hem oragii sau
anemii apar mai târziu și sunt foarte discrete etc.);
– este foarte importantă diferențierea lividităților de
echimoze , dat fiind faptul că uneori îmbracă aspecte
macroscopice asemănătoare.
Diagnosticul diferențial are în vedere că:
▪ lividitățile sunt localizate în părțile declive, pot să se
modifice (dispar sau pălesc) la digitopresiune, pot să -și
schimbe poziția la mobilizarea cadavrului; la secțiune
tegumentară dispar la spălare cu apă, fiind situate
superficial; dispar la fixare în formol; mic roscopic nu se
constată rupturi vasculare și nici fibrină;
▪ echimozele, în schimb , pot f i localizate în orice regiune
a cadavrului, nu se modifică la digitopresiune și nici la
mobilizarea cadavrului; culoarea lor poate să difere de
cea a lividităților în ca drul evoluției în timp; la secțiune,
echimozele sunt profunde și realizează infiltrate sangvine
ce nu dispar la spălare sau la fixare în formol; micro –

189 scopic se decelează rupturi vasculare, extravazări
hematice, precum și fibrină.
Această diferențiere este importantă nu numai pentru
medicul legist, ci pentru orice medic, care poate fi pus în
situația să examineze un cadavru (de ex. cu ocazia constatării
unui deces la domiciliu) și trebuie să aprecieze dacă acesta
prezintă leziuni traumatice (echimoze) sau e ste vorba de banale
lividități. Simpla di gitopresiune exercitată asupra petelor
cadaverice poate tranșa diagnosticul diferențial, ferind medicul
respectiv de situația penibilă de a da o alarmă falsă în ceea ce
privește eventualitatea unei heteroagresiuni.

A.4. Rigiditatea cadaverică constă într -o înțepenire a
cadavrului, determinată de creșterea tensiunii mușchilor și de
pierderea elasticității acestora.
Mecanismele implicate în geneza sa sunt multiple și
controversate. Cel mai probabil, anoxia determină b locarea
ireversibilă a căilor de resinteză a ATP -ului muscular; în
paralel se produce transformarea ATP în ADP, ceea ce face ca
fibrele de actină și miozină să rămână contractate.
Deshidratarea, creșterea concentrației de acid lactic și scăderea
pH-ului la nivel muscular intervin, de asemenea, în producerea
rigidității.
Rigiditatea cadaverică evoluează în trei faze :
– de instalare ;
– de stare ;
– de rezoluție .
• Faza de instalare începe între 30 de minute și 4 ore de
la deces. Instalarea rigidității se face cranio -caudal (de sus în
jos), conform legii lui Nysten , fiind completă în circa 24 de
ore. Învingerea rezistenței dată de rigiditate poate fi făcută cu
relativă ușurință, însă după maximum 2 -3 ore aceasta se reface.

190 Interesarea musculaturii netede determină piloe recție,
mioză, retracția scrotului, eliminare de urină, fecale sau spermă
etc.
• Faza de stare (de generalizare a rigidității) începe la
circa 12 ore post mortem și durează până la 24 -48 ore. Dacă
rigiditatea este învinsă (ceea ce se face cu dificultate), ac easta
nu se mai reface.
• Faza de rezoluție începe la 24 -48 ore după deces,
debutul ei coincizând cu debutul putrefacției. Rigiditatea
dispare în aceeași ordine în care a apărut (cranio -caudal);
rezoluția sa este completă la circa 3 -7 zile post mortem .
Aceas tă modalitate evolutivă poate fi influențată de
numeroși factori:
– când cadavrul este în poziție Trendelenburg, legea lui
Nysten se inversează, deci instalarea rigidității și rezoluția sa se
vor face dinspre caudal spre cranial;
– în cadrul traumatismelor cranio -cerebrale grave, în
decapitări, în tetanos, în intoxicațiile supraacute cu stricnină
etc. rigiditatea apare imediat după moarte și are intensitate
foarte mare, îmbrăcând uneori forma spasmului cadaveric
(rigiditate prin decerebrare), cadavrul putân d fi găsit chiar în
poziția în care l -a surprins moartea;
– în intoxicațiile cu unele ciuperci, la cașectici sau în stări
septice rigiditatea apare tardiv, are intensitate scăzută și
durează mai puțin;
– la membrele edemațiate puternic sau paralizate rigid ita-
tea poate lipsi;
– temperatura crescută a mediului ambiant accelerează
parcurgerea celor trei faze descrise mai sus, pe când tempe –
ratura scăzută o încetinește.

191 Importanța medico -legală a rigidității cadaverice
– este semn al morții reale, atestând realitatea instalării
decesului;
– permite aprecieri tanatocronologice, în raport cu fazele
sale evolutive;
– orientează uneori asupra cauzei morții;
– dă informații despre poziția în care a fost găsit cadavrul
și, indirect, permite stabilirea eventualelo r modificări ale
poziției cadavrului după moarte;
– diagnosticul diferențial al rigidității trebuie făcut cu
contractura musculară termică din cadrul arsurilor („poziția de
boxer”) și cu rigiditatea caracteristică ce apare la cadavrele
congelate natural sa u artificial.

A.5. Autoliza este o modificare cadaverică distructivă
precoce (debutează încă din primele ore post mortem ), care
pregătește terenul pentru putrefacție. Ea este determinată de
acțiunea enzimelor intracelulare proprii organismului , care
invad ează țesuturile după alterarea membranelor celulare și a
structurilor intracelulare. Este un proces strict enzimatic, care
are loc fără intervenția factorilor microbieni (cum se
întâmplă în cazul putrefacției).
Autoliza este mai intensă la nivelul țesuturi lor și
organelor cu bogat conținut enzimatic: sângele (hemoliza
determinând imbibiția intimei vasculare), suprarenala
(medulosuprarenala este lizată la circa 10 minute după deces),
pancreasul, stomacul, intestinele, organele parenchimatoase
etc. Peretele g astric poate fi chiar perforat de acțiunea locală a
autolizei, ceea ce pune problema diagnosticului diferențial cu
perforațiile gastrice produse intra vitam .
În schimb, structurile cu conținut mare de țesut
conjunctiv (păr, oase, cartilaje, tendoane, piele etc.) sunt mai
lent autolizate.

192 Factorii de mediu pot accelera autoliza (căldura,
umezeala) sau o pot inhiba (frigul, uscăciunea). Unele cauze de
deces pot facilita autoliza (stările septice), pe când altele au rol
inhibitor (intoxicațiile cu arsen).
Impo rtanța medico -legală a autolizei
– aprecierile asupra datei morții sunt extrem de vagi;
– acest proces distructiv poate interfera cu observația
medico -legală, alterând aspectul macroscopic și microscopic al
modificărilor produse intra vitam . Cunoașterea as pectelor
macroscopice determinate de autoliză permite evitarea unor
erori de diagnostic (ex. diagnosticul diferențial al perforației
gastrice determinată post mortem de autoliză, respectiv intra
vitam de un ulcer gastric). Intumescența celulară și destruct ura-
rea citoarhitecturii alterează calitatea examinărilor micro –
scopice, făcând uneori imposibilă interpretarea histopatologică.

B. Modificările tanatologice tardive

B.1. Putrefacția constituie o modificare cadaverică
distructivă tardivă, care succede au tolizei, evoluând pe terenul
pregătit de aceasta din urmă. Este un proces biochimic
complex prin care, sub acțiunea florei microbiene,
substanțele organice complexe sunt transformate în
substanțe anorganice .
Procesul putrefacției debutează după 24 de ore d e la
deces (în medie la circa 48 de ore postmortem), primele semne
devenind evidente la examenul extern la circa 48 -72 de ore (cu
mari variații în funcție de influența factorilor de mediu și a
cauzelor tanatogeneratoare).
Debutul putrefacției este, de regu lă, la nivelul intestinului
(al intestinului gros în special), datorită prezenței florei
microbiene saprofite. Degradarea bacteriană a proteinelor va
duce la formarea de acid sulfhidric, care se combină cu

193 hemoglobina, rezultând sulfhemoglobină; acest comp us dă
culoarea verde specifică putrefacției. Cel mai precoce semn de
putrefacție este pata verde abdominală (localizată de obicei
în fosa iliacă dreaptă , acolo unde cecul este foarte aproape de
peretele abdominal). Existența unor leziuni suprainfectate sau a
unor colecții purulente face ca putrefacția să debuteze la
nivelul acestora.
Treptat, prin transformarea hemoglobinei în hematină și
combinarea acesteia din urmă cu acidul sulfhidric, rezultă
sulfură de fier, care dă putrefacției o tentă cenușiu -verzu ie.
La nivelul tegumentului apare fenomenul numit
„circulație postumă”, vasele subcutanate devenind evidente
sub forma unui desen vascular de culoare cafenie.
Prezența gazelor de putrefacție (rezultate în special din
degradarea glucidelor sub acțiunea micr obilor aerobi)
determină modificările caracteristice fazei gazoase a putre –
facției: la nivelul tegumentului apar flictene mari, cu conținut
gazos și lichidian (lichid tulbure, roșcat murdar, u rât mirositor,
Rivalta negativ); emfizem subcutanat; sângele cap ătă un aspect
spumos; organele interne cresc în volum; organele cavitare vor
fi marcat destinse; presiunea intratoracică și cea intra –
abdominală crește, realizând distensia peretelui abdominal,
eliminare de conținut gastric pe gură și nas, expulzie de mate rii
fecale și de urină, eliminarea fătului („naștere în sicriu”);
organele genitale externe sunt marcat destinse, scrotul putând
ajunge la dimensiunile unui cap de făt.
În faza de lichefiere procesele distructive capătă
amploare și, treptat, părțile moi (î n special organele interne) se
transformă într -o magmă negricioasă, urât mirositoare. Ca și în
cazul autolizei, se constată rezistență mai mare la putrefacție a
organelor care conțin o cantitate mai mică de apă și au țesut
conjunctiv în proporție mai mare. Țesutul osos și dinții prezintă
cea mai mare rezistență la putrefacție. Scheletizarea completă

194 a cadavrului este un proces îndelungat, care poate dura, în
condiții obișnuite de înhumare, până la 7 -10 ani.

Numeroși factori pot influența modul în care evol uează
putrefacția:
– factorii de mediu:
– temperatura crescută accelerează putrefacția
(regula Devergie : „Orele de putrefacție vara
sunt echivalente cu zilele de putrefacție iarna”);
– un mediu bine aerat (bogat în oxigen) și umed
stimulează putrefacția;
– mediul în care se găsește cadavrul ( regula
Casper : „O săptămână de putrefacție în aer este
echivalentă cu două săptămâni în apă sau cu opt
săptămâni în sol”);
– felul solului în care este înhumat cadavrul
(putrefacția este accelerată în solurile active,
permeabile pentru aer și apă, în solurile alcaline
și vegetale; ea este încetinită în solurile
nisipoase sau argiloase);
– îmbrăcămintea (cea de cauciuc, de lână sau de mătase
încetinește putrefacția);
– stările patologice (prezența suprainfecției, a colecț iilor
purulente, a stărilor septice accelerează dramatic proce –
sele de putrefacție).
Importanța medico -legală a putrefacției
– este, bineînțeles, un semn al morții reale, atestând
realitatea decesului;
– dă informații despre data survenirii morții; acestea au
însă valoare extrem de redusă, dată fiind variabilitatea
evolutivă extremă a putrefacției;
– este cel mai mare dușman al legistului în ceea ce
privește aflarea cauzei și circumstanțelor de producere a

195 decesului, deoarece distrucția rapidă a părților mo i nu mai
permite decelarea unor leziuni și împiedică precizarea unor
cauze patologice cu rol în tanatogeneză; de asemenea, formarea
de produși specifici de degradare (așa -numitele ptomaine –
cadaverina, putresceina etc.) interferează cu examinările toxi –
cologice, dând reacții asemănătoare alcaloizilor.

B.2. Modificările distructive produse de insecte și de
animale pun probleme deosebite, deoarece îngreunează atât
identificarea cadavrului, cât și evidențierea eventualelor leziuni
traumatice.
Insectele necro fore acționează asupra cadavrului în mod
succesiv, fiecare specie acționând în mod specific asupra
resturilor care nu au fost distruse de predecesoare. Cunoscând
tiparul evolutiv al fiecărei specii (ciclul de transformare ou –
larvă – nimfă – adult fiind o caracteristică de specie), putem
estima timpul scurs de la deces până la examinarea cadavrului
(acest timp fiind mai mare decât cel necesar evoluției indivi –
dului celui mai vârstnic din ultima specie apărută).

La examinarea cadavrului putem descoperi și alte urme
ale unor procese distructive:
– cele produse în mod intenționat , cu scopul distrugerii
(ascunderii) cadavrului de către infractor: incinerare, tratare cu
substanțe corozive, depesaj (fragmentarea cadavrului) urmat de
răspândirea segmentelor corpo rale, simularea de „accidente”
rutiere, feroviare sau de altă natură (care să mascheze urmele
heteroagresiunii) etc.
– cele produse accidental : prin vehicularea cadavrului de
către o apă curgătoare, cu izbire de pietre etc.; prin manipu –
larea necorespunzăt oare a cadavrului în cursul transportului
ș.a.m.d.

196 B.3. Conservarea naturală a cadavrului survine atunci
când condițiile particulare de mediu împiedică evoluția
putrefacției.

– Mumificarea se produce ca urmare a expunerii cada –
vrului la temperaturi înalt e, umiditate scăzută și, eventual,
ventilație puternică (ex. în podul caselor, vara) sau în medii
saline cu priorități higroscopice (absorb apa).
Se produce o deshidratare rapidă și extremă a cadavrului;
pielea se pergamentează și devine cafenie sau castan iu-
negricioasă; cadavrul scade mult în greutate; abdomenul devine
excavat. În stadiile avansate cadavrul devine sfărâmicios, iar
viscerele se transformă într -o magmă negricioasă.
Importanța medico -legală
– identificarea cadavrului este posibilă după perioa de
mari de timp, dat fiind faptul că fizionomia este parțial
păstrată;
– semnele de violență sunt dificil de evidențiat; la fel și
caracterul lor vital;
– aprecierea datei morții este dificilă.
Mumificarea naturală nu trebuie confundată cu procesul
de mumi fiere prin intervenția omului (ex. mumiile egiptene),
care era o modalitate antică de conservare artificială.

– Adipoceara (saponificarea) are la bază procesul de
transformare a țesutului gras subcutanat în săpunuri, în cazul
expunerii cadavrului unor con diții de mediu specifice (mediu
umed, fără oxigen sau cu puțin oxigen, temperatură ridicată) –
ca de ex. apă stătătoare, soluri umede și argiloase etc. Acizii
grași rezultați din degradarea grăsimilor se vor combina cu
magneziu sau calciu din mediul înconj urător, formând săpunuri
insolubile, care au rol protector (ca o carapace) față de acțiunea
putrefacției.

197 Prin saponificare grăsimea devine sfărâmicioasă, capătă o
culoare alb -gălbuie și un miros caracteristic (de brânză
râncedă).
Importanța medico -legală
– permite identificarea cadavrului după perioade lungi de
timp;
– conservă relativ bine leziunile traumatice (inclusiv cele
de la nivelul organelor interne);
– permite estimarea datei decesului, având în vedere că,
pentru a fi completă, adipoceara necesită 6-12 luni de stațio –
nare în mediile ce favorizează apariția sa.

– Lignifica rea (tăbăcirea) apare în condițiile expunerii
cadavrului la un mediu cu pH acid, bogat în acid tanic și humic
(ex. mlaștini, turbării).
Pielea devine dură, de culoare brună (aspec t de piele
tăbăcită); cadavrul scade în volum și în greutate; oasele pierd
calciul și devin brune, moi; viscerele au aspect ratatinat.
Importanța medico -legală
– în situațiile foarte rare în care apare, lignificarea
conservă foarte bine cadavrul (uneori mii de ani – ex. omul de
la Tolund);
– fizionomia este păstrată, ceea ce permite identificarea;
– leziunile traumatice pot fi evidențiate.

– Congelarea naturală (înghețarea) realizează conser –
varea aproape perfectă a cadavrului, datorită împiedicării totale
a put refacției la temperaturi foarte scăzute (altitudini mari,
mediu arctic etc.).
Importanța medico -legală
– permite identificarea persoanei după perioade mari de
timp;

198 – leziunile tegumentare și ale organelor interne sunt
păstrate nealterate;
– autopsia este posibilă doar după dezghețarea lentă a
cadavrului; examinarea cadavrului trebuie făcută rapid,
deoarece după decongelare evoluția putrefacției este foarte
rapidă.

– Pietrificarea este o eventualitate foarte rară, care se
poate produce în medii cu concentr ație saturată de săruri
minerale. Cadavrul se impregnează cu săruri, iar acestea
creează o platoșă protectoare împotriva putrefacției. Aspectul
general al cadavrului este al unei statui.

Conservarea artificială a cadavrelor
Are ca scop încetinirea putrefa cției. Acesta se realizează
prin congelare artificială (păstrarea cadavrelor în camere
frigorifice speciale) sau prin îmbălsămare (folosirea de
substanțe chimice conservante – mai frecvent alcool etilic sau
formol).
Îmbălsămarea este obligatorie pentru cad avrele
expuse în public (mitinguri de doliu, capele) și pentru
transportul cadavrelor dintr -o localitate în alta .
Un flacon cu substanța folosită pentru îmbălsămare se
introduce în sicriu, pentru a permite, în cazul unei exhumări,
diferențierea substanței conservante de alte substanțe decelate
la examenul toxicologic.

1.4. TANATOCRONOLOGIA

Tanatocronologia are drept scop stabilirea retro –
spectivă, pe baza datelor de anchetă și a modificărilor
tanatologice, a datei producerii morții .

199 Stabilirea cu exactitate a momentului decesului nu este
întotdeauna posibilă. Chiar și în situațiile în care muribundul
este asistat medical, precizarea orei și minutului când a
survenit încetarea din viață are un caracter relativ, pentru că,
după cum am văzut, moartea este un proc es, nu un moment.
Cu atât mai mult este dificilă activitatea de estimare a
datei producerii decesului în situațiile când aprecierea se face
după scurgerea unui timp mai îndelungat. Cu cât acest interval
de timp crește, cu atât scade acuratețea estimărilor de acest
gen. Astfel, în cazul unui cadavru examinat la câteva ore după
moarte, abaterea va fi de ordinul orelor, în timp ce o estimare
efectuată la mai mulți ani de la deces va permite estimarea
datei survenirii acestuia cu o abatere mult mai mare (de ord inul
lunilor sau anilor).
Elementele care stau la baza aprecierilor tanato –
cronologice sunt:
– Datele de anchetă (data când persoana decedată a fost
văzută în viață pentru ultima oară; momentul când s -a op rit
ceasul; aparate cu baterii găsite încă în funcț iune; tipul de
îmbrăcăminte – permite estimarea anotimpului; ultima filă
ruptă din calendar etc.).
– Aspectul evolutiv al semnelor morții reale (tempera –
tura cadavrului, modificările de deshidratare la nivelul globilor
oculari, stadiul lividităților, fazel e rigidității cada -verice,
prezența sau absenț a semnelor de putrefacție etc.). V aloarea
acestora pentru estimarea intervalului post mortem crește
atunci când se fac aprecieri corelative (având în vedere
informațiile furnizate de toate aceste modificări tan atologice).
– Persistența fenomenelor postvitale . Fenomenele sau
manifestările postvitale (supravitale) reprezintă viața reziduală
a unor celule, țesuturi sau organe după încetarea vieții organis –
mului ca întreg. Ele se manifestă în special la nivelul
structurilor mai puțin diferențiate, care sunt mai rezistente la

200 anoxie. Persistența acestor modificări este limitată în timp după
survenirea decesului, astfel încât ele au valoare pentru
aprecierea intervalului post mortem doar în cazul examinărilor
precoce a le cadavrului. Putem decela:
• persistența mișcărilor cililor epiteliului respirator (până
la 5 ore post mortem );
• păstrarea motilității și capacității de fecundare a sper –
matozoizilor (până la 2 -3 zile) și a ovulelor (10 -70 ore);
• continuarea secreției glande lor sudoripare (până la 30
de ore post mortem );
• păstrarea excitabilității electrice a mușchilor scheletici
(2-5 ore) etc.
Importanță practică mai mare au însă:
• păstrarea excitabilității mecanice a musculaturii
scheletice (de ex. contracția idiomusculară ob ținută prin
lovirea bicepsului brahial poate fi evidențiată chiar și la 12 ore
după moarte);
• persistența reactivității pupilare la diverși excitanți
chimici (demonstrată prin instilarea conjunctivală de ezerină,
atropină, pilocarpină, acetilcolină sau nora drenalină, care
determină midriază – până la 10 ore – sau mioză – până la 48 de
ore de la deces); o reacție pozitivă în acest sens este
semnificativă, însă o reacție negativă nu înseamnă neapărat că
am depășit intervalele de timp menționate.
– Modificările tanatochimice sunt demonstrate prin de –
terminarea concentrației unor substanțe cu valoare de marker în
tanatocronologie; variația liniară (în sens crescător sau
descrescător) a acestor substanțe poate da informații despre
timpul scurs de la deces. Au valo are în acest sens: conținutul
de potasiu în eritrocite și în umoarea apoasă, creatinina din
țesutul muscular, glicemia, conce ntrația sangvină de acid
lactic, sodiul, potasiul, calciul sau clorul din lichidul

201 cefalorahidian etc. Astfel de determinări sunt u tile doar până la
15-30 de ore post mortem .
În stadiile mai tardive (de ordinul zilelor) poate fi
identificată prezența produșilor de putrefacție (aminoacizi care
nu există de regulă în organism, rezultați din descompunerea
proteinelor; determinări ca ntitative ale ptomainelor etc.).
– Determinări le histochimice (modificările eritrocitelor
și ale organitelor hepatocitare; fragmentarea fibrelor mio –
cardice; scăderea pH -ului în țesuturi – mai ales în creier –
imediat după deces, urmată la 24 de ore de o virare spre alcalin
etc.).
– Procesele fiziologice – studiate cu ocazia examenului
intern necroptic:
• gradul de umplere a stomacului și gradul de digestie
a alimentelor din stomac pot da relații despre timpul de
supraviețuire după ultima masă (ora acesteia fiind aflată din
datele de anchetă); cunoscându -se timpul de digestie gastrică
necesar pentru diferite alimente (ex. laptele – circa 2 ore,
alimentele semisolide – circa 3 -4 ore, sardelele – 7 ore etc.), se
poate estima momentul decesului;
• gradul de umplere a ve zicii urinare (de regulă goală
în prima jumătate a nopții, se umple progresiv până dimineața);
• creșterea firelor de păr din barbă cu o viteză de circa
0,55 mm pe zi (inclusiv în primele zile post mortem ) permite
aflarea datei morții, în condițiile în care se cunoaște (din datele
de anchetă) data ultimului bărbierit;
• starea corpului galben ovarian poate indica durata
supraviețuirii după ultima menstruație etc.
– Entomologia medico -legală (studiul insectelor, aplicat
la domeniul medico -legal) oferă informații despre data
decesului prin investigarea prezenței insectelor necrofore (în
diferite stadii de evoluție) la cadavrul examinat (vezi
„Modificările distructive produse de insecte și de animale”).

202 Aprecierile tanatocronologice vor ține cont și de evoluția
sezonieră a acestor insecte și de posibilitatea ca acestea să fi
invadat la o dată ulterioară (primăvara) un cadavru conservat
natural prin înghețare (iarna).
– În cazul cadavrelor scheletizate sau cvasitotal schele –
tizate, examenul oaselor poate da relații d espre timpul scurs
de la deces (însă cu o marjă de eroare de ordinul lunilor sau
chiar anilor).
Se va avea în vedere aspectul macroscopic al oaselor
(persistența sau absența părților moi, culoarea, gradul de
impregnare cu grăsimi, persistența măduvei osoa se,
porozitatea, gradul de distrucție a epifizelor etc.).
La nevoie se va apela la examinări complementare:
examenul microscopic; metode chimice (dozarea azotului din
oase, reacția cu ninhidrină – pentru determinarea proteinelor
osoase, colorațiile pentru evidențierea grăsimilor); metode
fizice (densitometria, datarea cu carbon radioactiv – doar pentru
oasele a căror vechime depășește un mileniu) etc.

1.5. REACȚIA VITALĂ

Prin reacție vitală (reacție cu caracter vital) înțelegem
răspunsul local și/sau general al organismului în viață la
acțiunea unui agent traumatic . Cunoașterea aspectelor
morfologice și fiziologice pe cale le îmbracă aceasta permite
diferențierea leziunilor produse intra vitam (în timpul vieții) de
cele produse post mortem (după survenirea de cesului).

– Reacțiile vitale locale sunt:
• hemoragia (infiltratul sangv in) – se consideră, în mod
clasic, că poate fi produsă doar în timpul vieții; cu toate
acestea, s -a demonstrat posibilitatea apariției infiltratului

203 sangvin și la un interval de până la 1 5 minute de la deces în
condițiile traumatizării unei zone declive (de hipostază);
• coagularea – care poate lipsi însă în anoxiile severe
(vezi „Asfixiile mecanice”);
• retracția țesuturilor (apariția dehiscenței între buzele
plăgii produse intra vitam , prin acțiunea fibrelor elastice) – însă
trebuie ținut cont de posibilitatea de retracție aparentă, în
contextul instalării rigidității la un mușchi subiacent unei plăgi;
• inflamația – apariția fenomenelor inflamatorii (edem,
hiperemie, marginație leucocitară, di apedeză, creșterea leuco –
citozei locale, fagocitoza, liza celulară etc.) atestă fără dubiu
caracterul intra vitam al leziunii examinate;
• modificările distrofice, necrobiotice și necrotice –
care însă nu apar în morțile violente rapide;
• modificările histoen zimatice din regiunile învecinate
plăgilor (evidențierea de markeri biochimici de tipul alfa –
chemotripsinei, histaminei sau prostaglandinelor).
• apariția produșilor de degradare ai hemoglobinei
(hematina, hemosiderina) – servește ca și criteriu de apreciere
asupra caracterului intra vitam doar în cazul supraviețuirilor de
minimum 2 -3 zile.

– Reacțiile vitale generale apar în contextul persistenței
unor procese fiziologice (circulația sangvină, respirația etc.).
Astfel de reacții sunt:
• aspiratul pulmonar (de sânge, conținut gastric, apă,
funingine, pulberi, substanță cerebrală etc.) – atestă existența
respirației în momentul acțiunii agentului traumatic; pentru a
avea valoare certă, materialele străine trebuie găsite în
bronșiole și alveole, nu doar în căile respiratorii superioare
(unde pot ajunge în mod pasiv sau ca urmare a distensiei
gazoase din cadr ul putrefacției);

204 • embolia (grasă, gazoasă, tisulară, trombembolia etc.) –
atestă persistența circulației sangvine, ce permite transportul
endovascular al acestor materiale străine;
• mioglobinuria – consecutivă traumatismelor musculare
– presupune persistenț a circulației sangvine și a funcției renale;
• șocul – necesită circa 2 -3 ore de supraviețuire pentru ca
acțiunea agentului traumatic să declanșeze mecanismele adap –
tative specifice reacției de șoc;
• în cadrul anumitor cauze de deces putem decela
modificări s pecifice care atestă caracterul intra vitam al
acțiunii tanatogeneratoare (ex. prezența diatomeelor în
organele -filtru la înecați, apariția carboxihemoglobinei la cei
decedați într -un focar de incendiu, decelarea substanțelor
toxice în organele -țintă în ca zul intoxicațiilor etc.). A cestea vor
fi detaliate în cadrul traumatologiei medico -legale speciale,
pentru fiecare entitate în parte.

1.6. SINDROAMELE TANATOGENERATOARE

Sindromul tanatogenerator este o asociere de semne și
simptome clinice, cu substrat lezio nal specific, având o
etiologie diversă, care, prin afectarea ireversibilă a unor
organe, conduce la un final leta l. Cunoașterea aspectelor pe
care le îmbracă diferitele sindroame tanatogener atoare permite
medicului să formuleze concluzii corecte referitoa re la felul și
cauza medicală a morții.
De regulă, sindroamele tanatogeneratoare sunt comune
morților violente și celor neviolente (prin afectarea fie a
sistemului nervos central, fie a aparatului cardio -vascular).
Cu toate acestea , putem distinge câteva sindroame
tanatogeneratoare specifice deceselor de cauză violentă :
– sindromul de zdrobire a unui organ vital (ex. explozie
craniană, ruptură cardiacă posttraumatică etc.);

205 – șocul traumatic;
– șocul hemoragic și hemoragia;
– șocul postcombustional;
– carbo nizarea;
– sindromul de compresie cerebrală posttraumatică;
– embolia;
– sindroamele asfixice;
– intoxicațiile acute;
– hipotermia;
– electrocutarea etc.
Bineînțeles că și aceste sindroame tanatogeneratoare
produc, tanatoterminal, afectarea ireversibilă a cel puțin uneia
din funcțiile vitale asigurate de sistemul nervos central, de
aparatul respirator sau de cel cardiovascular. Însă, având în
vedere etiologia lor traumatică, este necesar ca formularea
concluziilor referitoare la felul și cauza morții, precu m și
completarea certificatului medical constatator al decesului, să
reflecte specificul sindroamelor tanatogeneratoare enumerate
mai sus.

2. OBIECTIVELE ȘI ETAPELE EXAMINĂRII
MEDICO -LEGALE A CADAVRULUI

Obiectivele examinării medico -legale a cadavrului
Constatările și expertizele medico -legale pe cadavru vor
avea în vedere:
1. Identificarea cadavrului
2. Stabilirea felului morții (violentă, neviolentă, prin
inhibiție)
3. Stabilirea cauzei medicale a morții
4. Estimarea datei când a survenit decesul

206 5. În eventualitatea decelării de leziuni traumatice ,
stabilirea cauzei acestora, a modului lor de producere și
a condițiilor în care acestea s -au produs
6. Stabilirea raportului de cauzalitate între leziunile
traumatice și survenirea decesului (adică precizare a
rolului jucat în tanatogeneză de leziunile traumatice), dar
și a influenței pe care au avut -o condițiile și circum –
stanțele asupra producerii morții.

1. Identificarea cadavrului se va face pe baza unui act
de identitate (buletin/carte de identitate, ade verință temporară
de identitate, pașaport).
Atunci când aceste acte lipsesc, se poate apela la
recunoașterea cadavrului de către rude, vecini, cunoștințe
etc., cu redactarea unui proces -verbal în acest sens; verificările
efectuate la serviciile de evidența populației vor confirma
identitatea, eliberându -se un proces -verbal de identificare.
Dacă nu este posibilă identificarea prin modalitățile de
mai sus, avem de a face cu un cadavru cu identitate
necunoscută (CIN). Va fi necesară completarea, în colaborare
cu criminalistul, a unei fișe de identificare , care să cuprindă
toate elementele utile pentru stabilirea identității (vezi „Iden –
tificarea în medicina legală”). Compararea datelor cuprinse în
această fișă cu cele referitoare la persoanele dispărute sau
efectuarea de alte verificări specifice activității de poliție (ex.
verificarea cazierului dactiloscopic) pot conduce la iden –
tificarea persoanei decedate.
2. Stabilirea felului morții va avea în vedere cauza
externă/internă cu rol decisiv în tanatogeneză, at estând
caracterul violent/neviolent al decesului (vezi „Clasificarea
morții”).
3. Stabilirea cauzei medicale a morții se referă la
identificarea sindromului tanatogenerator, pe baza tuturor

207 datelor culese prin cercetarea efectuată la fața locului, prin
efectuarea autopsiei medico -legale și prin eventuale examinări
complementare.
4. Estimarea datei când a survenit decesul se va baza
pe constatările specifice tanatocronologiei, descrise într -un
subcapitol anterior. Data morții este importantă, pe de o parte,
pentru a putea pune în legătură decesul (efectul) cu leziunile
traumatice (cauza); pe de altă parte, are și alte consecințe
juridice (ex. deschiderea succesiunii).
5. Dacă se constată prezența de leziuni traumatice la
cadavru, abordarea acestora va fi în c oncordanță cu obiectivele
examinării medico -legale traumatologice , urmând a se
preciza realitatea traumatismului, producerea sa intra vitam
(vezi „Reacția vitală”), vechimea leziunilor (data când au fost
produse), mecanismul de producere, tipul de agent vu lnerant,
circumstanțele în care au survenit aceste leziuni, durata
îngrijirilor medicale care ar fi fost necesară pentru vindecare
(pentru leziunile care nu au avut rol tanatogenerator) etc.
Pe baza acestor elemente se va putea contura o anumită
formă juri dică de moarte violentă (heteroagresiune, suicid sau
accident); aprecierea în acest sens nu aparține însă medicului
legist, ci organelor judiciare (în raport și cu celelalte date de
anchetă).
6. Un obiectiv esențial este stabilirea raportului de
cauzalitat e existent între leziunile traumatice (cauza) și
survenirea decesului (efectul), cu precizarea rolului jucat de
factorii condiționali interni sau externi și de factorii
circumstanțiali ; în eventualitatea apariției unei complicații
evolutive, trebuie preciz ată legătura cauzală indirectă (vezi
„Cauzalitatea în medicina legală”).
Alteori, analiza raportului de cauzalitate poate conduce la
excluderea legăturii cauzale dintre prezența leziunilor

208 traumatice și deces (ex. moarte neviolentă care determină o
cădere secundară, cu producerea de leziuni traumatice minore).

Etapele examinării medico -legale a cadavrului
Conform art. 34 alin. 1 din Norme:
„Constatarea și expertiza medico -legală pe cadavru
implică:
a) examinări la locul unde s -a găsit cadavrul sau în alte
locuri , pentru constatarea indiciilor privind cauza morții și
circumstanțele ei;
b) examinarea exterioară a cadavrului și autopsia ,
inclusiv exhumarea , după caz;
c) examinări complementare de laborator , cum ar fi cele
histopatologice, bacteriologice, toxic ologice, hematologice,
serologice, biocriminalistice.”

a) Cercetarea la fața locului este o activitate procedu –
rală penală al cărei temei juridic este art. 129 CPP. Aceasta
constă în deplasarea la locul găsirii unui cadavru a unei echipe
alcătuite din pro curor, ofițer criminalist și medic legist și
efectuarea unui examen amănunțit al cadavrului, al corpurilor
delicte, al locului unde a fost găsit cadavrul, precum și al altor
locuri care pot da indicii despre cauza morții și circumstanțele
în care aceasta a survenit (așa -numitul „perimetru”).
Cercetarea la fața locului cuprinde două etape : una
statică (derulată fără modificarea poziției cadavrului sau a
urmelor din jur și fără deplasarea obiectelor din perimetru) și
alta dinamică (menită să examineze cadavru l și obiectele din
perimetru, precum și să ridice, să ambaleze și să transporte
urmele și corpurile delicte găsite la fața locului).
Rolul legistului este de consilier medical al procuro –
rului , furnizându -i acestuia toate informațiile care țin de
specialit atea sa.

209 În cuprinsul procesului -verbal de constatare la fața
locului (actul procedural ce se alcătuiește cu această ocazie),
alături de date cu caracter judiciar (prezența martorilor,
efectuarea de fotografii judiciare, prelevarea de amprente,
condițiile meteorologice de desfășurare a cercetării etc.), vor fi
inserate și date cu caracter medico -legal :
– descrierea poziției în care a fost găsit cadavrul;
– descrierea îmbrăcămintei și încălțămintei acestuia;
– semnele morții reale;
– leziunile pe care le pr ezintă cadavrul;
– eventualele semne particulare ale acestuia;
– urmele biologice prezente la fața locului și modul lor de
dispunere pe corpul cadavrului, pe îmbrăcăminte, pe
încălțămintea sa, în perimetru și pe corpurile delicte.

O atenție deosebită se v a acorda corpurilor delicte
(obiecte găsite la fața locului cu rol potențial în tanatogeneză).
Acestea vor fi examinate de către medicul legist în strânsă
colaborare cu ofițerul criminalist, consemnându -se în procesul –
verbal: poziția și caracteristicile lo r, raporturile în care se află
cu cadavrul, prezența de urme biologice (sânge, fire de păr,
secreții) și a altor urme (materiale textile). În cazul suspi –
cionării unei intoxicații, corpurile delicte (sticle, seringi,
ambalaje de medicamente etc.) vor fi de scrise și sub aspectul
conținutului lor. După ridicarea și ambalarea corpurilor delicte
(de către criminalist), ele vor fi transportate la unitățile medico –
legale, în vederea efectuării de examinări complementare
(serologice, toxicologice etc.).
Cercetarea efectuată la fața locului este un element
important al examinării cadavrului, lămurind aspecte medico –
legale legate de felul morții, cauza medicală a morții, modul de
producere a leziunilor etc. Cu toate acestea, medicului legist nu
îi este permis cu acea stă ocazie să formuleze concluzii în acest

210 sens; doar după efectuarea autopsiei complete (și uneori numai
după efectuarea examinărilor complementare) se poate ajunge
la concluzii valide, obiectivate științific.
b) Autopsia cadavrului și exhumarea vor fi an alizate în
detaliu în subcapitolele următoare.
c) Examinările complementare sunt utile pentru preci –
zarea felului și cauzei morții (examinări histopatologice,
toxicologice, bacteriologice, hematologice etc.), pentru stabili –
rea identității cad avrului (stab ilirea grupei sangv ine, amprenta
genetică etc.), pentru confirmarea sau identificarea corpului
delict (examen toxicologic, examinări ale petelor de sânge sau
ale firelor de păr aflate pe corpul delict etc.), pentru iden –
tificarea agresorului (examinări ser ologice, examenul firelor de
păr, examenul petelor de spermă, amprenta genetică etc.),
pentru precizarea motivației sexuale a omorului (examinarea
secreției vaginale etc.) ș.a.m.d. (vezi capitolul V – „Examinările
complementare în medicina legală”).

3. AUTOPSIA MEDICO -LEGALĂ

Efectuarea corectă și completă a autopsiei medico -legale
este o condiție esențială pentru rezolvarea obiectivelor
specifice examinării cadavrului. Situațiile în care aceasta este
obligatorie sunt prevăzute, pe de o parte, de art. 114 din
Codul de Procedură Penală , care arată că:
„În caz de moarte violentă , de moarte a cărei cauză nu
se cunoaște ori este suspectă (…), organul de urmărire penală
dispune efectuarea unei constatări medico -legale și cere
organului medico -legal, căruia îi r evine competența potrivit
legii, să efectueze această constatare.”
și, pe de altă parte, de art. 34 alin. 2 din Norme , care
detaliază aceste situații:

211 „Autopsia medico -legală se efectuează la solicitarea
organelor judiciare, numai de către medicul legist , fiind
obligatorie în următoarele cazuri :
1. Moarte violentă , chiar și atunci când există o anumită
perioadă între evenimentele cauzale și deces;
2. Cauza morții nu este cunoscută ;
3. Cauza morții este suspectă . Un deces este considerat
moarte suspectă în următoarele situații :
a) moarte subită ;
b) decesul unei persoane a cărei sănătate, prin natu –
ra serviciului, este verificată periodic din punct de vedere
medical;
c) deces care survine în timpul unei misiuni de ser –
viciu, în incinta unei întreprinderi sau i nstituții;
d) deces care survine în custodie, precum moartea
persoanelor aflate în detenție sau private de libertate, decesele
în spitalele psihiatrice, decesele în spitalele penitenciare, în
închisoare sau în arestul poliției, moartea asociată cu
activită țile poliției sau ale armatei în cazul în care decesul
survine în cursul manifestațiilor publice sau orice deces care
ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omului, cum este
suspiciunea de tortură sau oricare altă formă de tratament
violent sau inuma n;
e) multiple decese repetate în serie sau concomitent;
f) cadavre neidentificate sau scheletizate;
g) decese survenite în locuri publice sau izolate ;
h) moartea este pusă în legătură cu o deficiență în
acordarea asistenței medicale sau în aplicarea măsur ilor de
profilaxie ori de protecție a muncii;
i) decesul pacientului a survenit în timpul sau la scurt
timp după o intervenție chirurgicală sau terapeutică medico –
chirurgicală.”

212 Așadar, autopsia medico -legală se efectuează numai la
cererea organelor judici are (nu și a persoanei), în baza unei
solicitări scrise, denumită adresă sau ordonanță (art. 22 din
Norme). Pe lângă ordonanța scrisă a procurorului sau
încheierea instanței prin care se dispune efectuarea autopsiei
(care vor cuprinde obiectivele constatăr ii medico -legale pe
cadavru), legistului îi vor fi puse la dispoziție, conform art. 34
alin. 3 din Norme, procesul -verbal de cercetare la fața locului,
precum și copia integrală a foii de observație clinică, în cazul
persoanelor decedate în cursul spitaliz ării.
Competența de efectuare a autopsiei medico -legale
aparține strict medicului legist , cadavrul aflându -se la
dispoziția sa până la 72 de ore de la deces sau de la găsire (art.
48 din Norme).
De regulă, necropsia se efectuează „la morga serviciului
de m edicină legală sau a spitalului în a cărui rază teritorială
s-a produs moartea sau a fost găsit cadavrul” ; doar cu titlu de
excepție, cu acordul medicului legist, „autopsia se poate
efectua acolo unde se află cadavrul sau într -un loc anume ales
pentru acea sta” – așa-numitele „autopsii pe teren” (art. 35 din
Norme).

– Examinarea necroptică va fi precedată de o cercetare
medicală a tuturor împrejurărilor în care a survenit
decesul (conturarea unui „ istoric al morții ”). Pe lângă datele
culese cu ocazia cercetă rii efectuate la fața locului, medicul
legist va lua la cunoștință de documentele medicale referitoare
la antecedentele patologice și/sau traumatice (inclusiv foaia de
observație clinică referitoare la ultima internare – pentru
persoanele decedate în spita l). Informații utile pot fi obținute și
de la aparținători (o veritabilă „anamneză pentru altul”), însă
acestea trebuie preluate cu circumspecție, fiind probabil să fie

213 grevate de subiectivism sau chiar de intenția ascunderii unor
aspecte ale infracțiunii.
Datele astfel obținute servesc la orientarea tactică sau
chiar tehnică a autopsiei; ele vor sugera, de asemenea,
principalele elemente care necesită a fi elucidate. Este însă
esențial ca aceste informații să rămână în stadiul de orientare
generală, fără a conduce la formarea unor idei preconcepute
care să favorizeze o interpretare forțată a constatărilor
necroptice obiective.

– Înainte de efectuarea propriu -zisă a autopsiei medico –
legale, se poate dovedi util un examen preliminar al
îmbrăcămintei și încăl țămintei cadavrului (în colaborare cu
criminalistul), acestea putând fi purtătoare ale unor urme
materiale cu rol important în orientar ea anchetei juridice. De
regulă acest examen se efectuează cu ocazia cercetării la fața
locului, însă reluarea sa înainte sau în timpul autopsiei poate
furniza informații noi.
Se vor putea decela:
– urme de sol, care oferă indicii asupra modului de
producere a leziunilor (cădere, târâre, lovire de un plan dur
etc.);
– sfâșieri sau rupturi, care arată dinamica luptei dintre
agresor și victimă;
– tăieturi produse sub acțiunea armelor albe, a căror
localizare trebuie comparată cu topografia leziunilor pe corpul
cadavrului (corespondența lezională);
– desenul pneurilor sau urme de vopsea pe îmbrăcăminte,
care pot conduce la ident ificarea autovehiculului (în cazul
accidentelor rutiere cu fugă de la locul faptei);
– factori suplimentari ai împușcării, care pot fi reținuți în
întregime de îmbrăcămintea groasă, fără a mai fi decelați la
nivelul orificiului de intrare (vezi „Armele de foc”);

214 – urme biologice diverse (sânge, spermă, urină, materii
fecale, vomismente, fire de păr etc.), care pot conduce la
identificarea făptuitorului sau, prin modul de dispunere, pot
furniza indicii despre poziția victimei în momentul producerii
leziunilo r etc.

– Autopsia medico -legală propriu -zisă cuprinde două
etape metodologice: examenul extern și examenul intern al
cadavrului.

• Examenul extern constă într -o examinare minuțioasă
a cadavrului (înainte și după toaletare; la nivelul tuturor
segmentelor co rporale; atât pe fața ventrală, cât și pe fețele
laterale și dorsală; inspecția orificiilor naturale; examenul
mucoaselor evidențiabile; examenul himenului și al orificiului
anal etc.), înainte de a efectua secțiunile specifice exame –
nului intern . Se vor f ace recoltări în vederea efectuării de
examinări complementare (secreție vaginală, recoltări din
ampula rectală, depozite subunghiale etc.).
Constatările ocazionate de examenul extern vor fi
consemnate în mod detaliat în cuprinsul părții descriptive a
raportului de autopsie medico -legală, grupate pe următoarele
categorii:
– datele de identificare – în cazul cadavrelor cu identitate
cunoscută se consemnează doar datele generale ( sexul, vârsta,
talia, tipul constituțional, rasa ); când identitatea persoanei nu
este cunoscută (CIN) este necesară detalierea informațiilor
obținute la examenul extern, urmând metoda portretului vorbit
(Bertillion) și efectuând, în colaborare cu criminalistul, toate
manoperele care ar putea permite identificarea (vezi „Iden –
tificarea în medicina legală”);
– semnele morții reale – prezența acestora confirmă diag –
nosticul de moarte biologică, iar particularitățile lor pot aduce

215 informații suplimentare referitoare la timpul scurs de la deces,
poziția și modificările de poziție ale cadav rului, cauza morții
etc.; se vor descrie lividitățile (sediu, culoare, stadiu),
rigiditatea (localizare, intensitate) și eventualele semne de
putrefacție (vezi „Semiologia tanatologică”);
– semnele de violență – se vor descrie toate leziunile tra –
umatice, în mod detaliat și corect (vezi „Modul de descrier e a
leziunilor traumatice”); la nevoie, în vederea atestării carac –
terului vital sau a realității lezionale, se recurge la incizii
suplimentare (făcându -se mențiune despre aceasta în raportul
de autopsie);
– semnele de tratament medical – sunt, stricto senso ,
leziuni traumatice, fiind produse prin acțiune traumatică
mecanică (incizii, necrectomii, puncții, cateterisme, imobilizări
gipsate etc.), fizică (defibrilare electrică) sau chimică
(antiseptice, dezinf ectante, substanțe medicamentoase etc.);
scopul cu care sunt produse aceste „leziuni traumatice” le
diferențiază, însă, de semnele de violență, ceea ce justifică
descrierea lor separată în cazul raportului de autopsie.
Consemnarea lor minuțioasă nu este ut ilă numai pentru
diferențierea de leziunile produse în cadrul evenimentului
traumatic tanatogenerator, ci și pentru obiectivarea manope –
relor terapeutice descrise în documentele medicale ale cazului
(având deosebită relevanță în cazul expertizelor medico -legale
referitoare la calitatea actului medical). La examenul extern al
cadavrului se consemnează : puncțiile venoase, urmele
profilaxiei antitetanice, inciziile operatorii, urmele de extensie
continuă, imobilizările gipsate, pansamentele, meșele, firele de
sutură, urmele de reanimare, semnele care atestă aplicarea
tegumentară de substanțe chimice în scop terapeutic, aspectul
exterior al tuburilor de dren, al traheostomiilor, al intervențiilor
neurochirurgicale etc. Aceste date vor fi completate, în cadrul
examenului intern, cu aspectele determinate de manoperele

216 terapeutice în profunzime, descrierea făcându -se pentru fiecare
segment anatomic în parte;
– semnele diverse – cuprind modificări patologice evi-
dențiabile la examenul extern (icter, paloare, cianoză, boli
tegumentare, edeme, tulburări trofice, peteșii, hemangioame,
hiperpigmentări sau depigmentări tegumentare etc.), modi –
ficări lezionale vechi , fără legătură cu evenimentul traumatic
care a dus la deces (arsuri vechi, plăgi cicatrizate etc.), precum
și semne particulare (care pot conduce la identificare: tatuaje,
amputații, malformații, cicatrici postoperatorii vechi etc.);
acestora din urmă li se va acorda o atenție deosebită în cazul
cadavrelor cu identitate necunoscută.

• Examenul intern este obligato riu, pentru că „autopsia
medico -legală trebuie să fie completă, fără a se omite vreun
segment, țesut sau organ” (art. 38 alin. 1 din Norme). Acesta
constă în desch iderea cadavrului, examinarea organelor
interne in situ , extragerea și secționarea lor, exami narea
acestora pe suprafață și la secțiune și consemnarea
detaliată a constatărilor în cuprinsul părții descriptive a
raportului de autopsie.
În mod clasic, examenul intern se derulează în ordine
cranio -caudală . Astfel, primul segment anatomic deschis va f i
capul , la nivelul căruia se efectuează o secțiune bimastoidiană
care trece prin vertex; aceasta separă scalpul într -un lambou
anterior, care va fi decolat până la nivelul arcadelor
sprâncenoase și al glabelei, respectiv într -un lambou posterior,
care va fi răsfrânt până la nivelul protuberanței occipitale
externe. După examenul feței interne a scalpului (inclusiv a
mușchilor temporali), precum și a calotei craniene, se
procedează la secționarea (cu un fierăstrău sau cu o rotativă
electrică) a oaselor cran iului pe o linie circulară, ce trece la 1
cm deasupra arcadelor sprâncenoase, respectiv la 2 cm

217 deasupra protuberanței occipitale externe. Se examinează
oasele craniului (atât calota, cât și baza craniană) și structurile
endocraniene (dura mater, leptomeni ngele, vasele de la baza
creierului, creierul, cerebelul, trunchiul cerebral, hipofiza).
Secționarea creierului se poate face (după extragerea sa din
cutia craniană) seriat, în plan frontal (secțiunile Pitres), sau în
plan sagital și oblic, pentru fiecare emisfer cerebral (secțiunile
Virchow); primele sunt preferate atunci când sus picionăm
etiologia traumatică a modificărilor cerebrale, pe când celelalte
se utilizează pentru evidențierea modificărilor patologice
profunde, intraparenchimatoase. La nivelul ce rebelului se
practică secțiuni care deschid ventriculul al IV -lea și, respectiv,
secțiuni ale emisferelor cerebeloase în câte două jumătăți,
pornind de la linia circumferențială Vicq d’ Azyr spre pro –
funzime, evidențiind nuclei i dințați. De asemenea, se pra ctică
secțiuni seriate și prin trunchiul cerebral. La nevoie (de ex. la
copii, când se suspicionează o otită medie), se deschid stâncile
temporale, folosind dalta și ciocanul.
Autopsia continuă cu efectuarea unei incizii submento –
pubiene (de sub bărbie, de -a lungul linie mediane, până la
nivelul pubisului), care va ocoli prin stânga ombilicul (pentru a
nu secționa ligamentul rotund hepatic). Prin disecție atentă,
strat cu strat, a părților moi de la nivelul gâtului, prin decolarea
părților moi de la nivelul grilajului costal și prin secțiuni
transversale al e mușchilor drepți abdominali se lărgește accesul
la structurile profunde.
La nivelul toracelui , după examinarea părților moi și a
peretelui osos, se procedează la secționarea coastelor cu
ajutorul costoto mului, bilateral, pe linii ce evoluează de la
rebordurile costale (medioclavicular) spre articulațiile sterno –
claviculare (secționate în prealabil cu cuțitul); acționând în
această manieră, va putea fi detașat plastronul sterno -costal,
ceea ce permite abor dul intratoracic. Organele interne toracice

218 vor fi examinate inițial in situ , în paralel cu evaluarea
caracterelor morfologice și a conținutului cavităților pleurale;
se va proceda, de asemenea, la deschiderea cavității
pericardice, printr -o incizie (cu fo arfecele) „în Y răsturnat”.
Următorul timp al autopsiei îl reprezintă extragerea
piesei buco -cervico -toracice , care include în bloc organele
principale din cavitatea bucală, de la nivelul gâtului și cele
intratoracice (limba, amigdalele palatine, tiroida, timusul,
hioidul, esofagul, laringele, traheea, bronhiile principale,
plămânii, cordul). Pentru extragerea acesteia se va proceda la
secționarea planșeului bucal de -a lungul ramurilor orizontale
ale mandibulei, urmată de o incizie „în V răsturnat” a palatu lui
moale; prin agățarea limbii și tracționare progresivă,
completată cu secțiuni prevertebrale, se eliberează piesa buco –
cervico -toracică; aceasta se va extrage printr -o secțiune
efectuată cu cuțitul lung la nivelul hilului diafragmatic.
Examinarea organe lor care alcătuiesc acest bloc visceral va fi
făcută cu atenție, atât pe suprafață, cât și după secționarea
fiecărui organ în parte. Deschiderea cordului se va face într -o
anumită ordine (cea a circulației sangv ine): atriul drept –
ventriculul drept – atriul stâng – ventriculul stâng; în paralel s e
deschid și arterele pulmonare și aorta. M iocardul ventriculului
stâng va fi secționat transversal, seriat, dinspre endocard spre
epicard, pentru a decela modificările ischemice care sunt
frecvente la acest nivel. Disecția coronariană poate fi necesară
pentru a demonstra etiologia acestor modificări ischemice.
Abordul int raabdominal se va face prin deschiderea
cavității peritoneale (se practică o butonieră imediat sub
apendicele xifoid, prin care se introduc indexu l și mediusul
mâinii stângi; acestea vor fi ținute depărtate „în V”, în
supinație, iar în ecartul dintre acestea se va proceda la
secționarea progresivă a peritoneului parietal până la nivel
pubian, manevrând cuțitul cu mâna dreaptă). După examinarea

219 cavit ății peritoneale și a aspectului in situ al viscerelor
abdominale (inclusiv al celor din micul bazin), acestea vor fi
extrase, examinate pe suprafață și la secțiune, descriindu -se
aspecte le constatate. Aplicarea de ligaturi va permite păstrarea
conținutulu i gastric și/sau intestinal, în vederea eventualelor
determinări toxicologice. Examinarea intraabdominală va avea
în vedere și cercetarea integrității oaselor bazinului.

Succesiunea clasică a timpilor autopsiei poate fi
modificată în funcție de specificul fiecă rui caz în parte. A lteori
este necesară lărgirea sferei de investigație, prin deschiderea
altor segmente anatomice (coloana vertebrală), prin eviden –
țierea unui focar de fractură, prin decelarea aspectului lezional
profund la nivelul membrelor etc. A ceste modificări ale
tehnicii clasice de autopsie poartă denumirea de tehnici
speciale .
Exemple în acest sens sunt:
– în cazul în care se bănuiește o embolie gazoasă,
deschiderea cordului și a plămânilor se va face sub apă, înainte
de deschiderea cutiei c raniene și de secționarea vaselor mari
ale gâtului (pentru a nu exista rezultate fals negative, datorate
pierderii embolilor gazoși în aerul atmosferic);
– în cazul plăgilor penetrante (împușcate, tăiate -înțepate
etc.), evidențierea canalului este extrem d e importantă; disecția
strat cu strat (necesară într -o astfel de eventualitate) poate
modifica tehnica uzuală de autopsie;
– în cazul bănuirii unei intoxicații, nu se va utiliza apa
pentru a spăla suprafețele de secțiune ale organelor (cum se
face în mod o bișnuit), pentru a nu dilua toxicul aflat oricum în
cantități infinitezimale în mediul intern etc.

220
4. RAPORTUL DE AUTOPSIE
MEDICO -LEGALĂ

Ca orice altă activitate medico -legală, și examinarea
cadavrului va trebui să se finalizeze cu redac tarea unui
document cu valoare probatorie în justiție (vezi ”Actele
medico -legale”), care să cuprindă toate constatările medicului
legist, precum și concluziile la care a ajuns în urma examinările
efectuate; acest act poartă denumirea de „raport de autopsi e
medico -legală” (sau de „raport medico -legal de autopsie”).
După cum am punctat deja în cuprinsul cursului și după cu m
stipulează chiar legiuitorul în art. 114 CPP, activitatea medico –
legală care are ca obiect de studiu cadavrul uman are caracter
de const atare , datorită perisabilității materialului de examinat;
iată de ce actul medico -legal care finalizează această activitate
mai poartă denumirea de „raport de constatare (autopsie)
medico -legală”.
Indiferent cum este denumit, acest document trebuie să
îndeplinească o serie de condiții pentru a fi valabil.
Condițiile de formă sunt cele generale pentru orice act
medico -legal (art. 11 din Norme): prezența antetului, a ștam –
pilei și a numărului de înregistrare (atestând redactarea acestui
act în cadrul unei anu mite instituții medico -legale), înre –
gistrarea raportului de autopsie în registrul de evidență al
acestei instituții, arhivarea copiei raportului pe o perioa dă
nedeterminată, semnarea de că tre medicul legist examinator,
mod de redactare lizibil, fără șters ături sau adăugiri pe origi –
nalul actului etc.
Condițiile de fond sunt asemănătoare cu cele generale,
raportul de autopsie fiind alcătuit dintr -o parte introductivă,
una descriptivă și una finală, de tip concluziv (vezi „Actele
medico -legale”). Structura s a este însă mai complexă, corelativ

221 cu complexitatea investigației medico -legale specifice acestui
domeniu. Astfel, raportul de autopsie medico -legală trebuie să
cuprind ă:
A. o parte introductivă , alcătuită din:
1. preambul ;
2. date de istoric ;
3. examene preliminare (neobligatoriu);
B. o parte descriptivă , cuprinzând datele constatate la:
1. examenul extern ;
2. examenul intern ;
C. o parte finală , alcătuită din:
1. diagnosticul anatomo -patologic macroscopic ;
2. examinări complementare ;
3. discuția cazul ui (neobligatoriu);
4. concluzii .
Cu excepția capitolelor „Examene preliminare” și
„Discuția cazului”, care pot fi incluse facultativ în structura
raportului de autopsie, toate celelalte au carac ter obligatoriu,
iar absența unu ia dintre ele are repercusiun i asupra valabilității
actului în ansamblu.

A. Partea introductivă
A.1. Preambulul va cuprinde datele generale prevăzute
de art. 123 CPP (cine și când a dispus autopsia, numărul
ordonanței de autopsie, precizarea legistului care a făcut
examinarea, data ș i locul efectuării autopsiei, data întocmirii
raportului de autopsie, obiectivele care trebuie soluționate); se
vor nota și datele de identificare a cadavrului (nume, prenume,
sex, vârstă, ultimul domiciliu, locul găsirii cadavrului); dacă
este cazul, se c onsemnează participarea unui expert al părților.
A.2. Datele de istoric cuprind informații furnizate de
către organele judiciare referitoare la circumstanțele survenirii
morții, completate cu date obținute de la aparținătorii celui

222 decedat. Se vor consemna antecedentele personale patologice
și/sau traumatice cunoscute, precum și documentele medicale
care le atestă. În cazul persoanelor decedate în unități sanitare,
se vor consemna informațiile cuprinse în foile de observație,
registre, scrisori medicale etc . În măsura posibilului, se va
descrie, pe scurt, toată evoluția cazului de la evenimentul
traumatic până la survenirea decesului.
A.3. Examenele preliminare pot fi consemnate în mă –
sura în care au relevanță; se vor nota aspecte importante
depistate cu oca zia cercetării efectuate la fața locului (de ex.
cantitatea mare de sânge din perimetru constituie un argument
suplimentar pentru hemoragia externă ca și cauză de deces;
găsirea cadavrului într -o atmosferă supraîncălzită, cu focul
arzând, într -o cameră nea erată, poate sugera intoxicația cu
monoxid de carbon etc.), precum și informații desprinse din
examenul preliminar al îmbrăcămintei/încălțămintei deceda –
tului.

B. Partea descriptivă este analitică, ea cuprinzând
descrierea amănunțită a aspectelor constata te cu ocazia
efectuării autopsiei, precum și a manoperelor medico -legale
(incizii suplimentare, recoltări de probe biologice etc.).
B.1. Examenul extern este axat pe categoriile
menționate mai sus (datele de identificare, semnele morții
reale, cele de viol ență, cele de tratament medical și cele
diverse). Maniera prezentării constatărilor va fi descriptivă, nu
interpretativă. Cu alte cuvinte, ne vom rezuma la a prezenta
aspectele d ecelate, fără a trage concluzii. A stfel, o plagă va fi
descrisă cu lux de amăn unte, fără însă a afirma că este, de
exemplu, o plagă contuză. Aprecieri de acest gen se pot face
doar în partea finală a raportului de autopsie.
B.2. Examenul intern cuprinde descrierea aspectelor
lezionale sau patologice, dar și a aspectelor normale, con statate

223 cu ocazia examinării structurilor interne. Autopsia medico –
legală se deosebește de cea prosecturală din cel puțin două
puncte de vedere: descrierea modificărilor de face pe segmente
corporale (cap, gât, torace, abdomen, membre) și nu pe
aparate și sisteme; de asemenea, descrierea va fi amănunțită ,
de manieră analitică și nu doar o consemnare succintă a
diagnosticului anatomo -patologic macroscopic (ca în cazul
protocolului de autopsie prosecturală).
Organele parenchimatoase vor fi descrise pe suprafa ță și
la secțiune, notând aspectul capsulei, dimensiunile organului,
culoarea, consistența, permeabilitatea canalelor excretoare etc.
Organele cavitare și tubulare sunt descrise ca aspect al seroasei
și al mucoasei; se notează aspectele morfologice ale per eților;
se descrie conținutul (cantitate, miros, culoare etc.). Vasele de
sânge vor fi descrise sub aspectul caracteristicilor pereților, ale
intimei, ale conținutului endovascular, al permeabilității etc.
Seroaselor li se va descrie luciul, transparența, netezimea și
eventualele modificări ale acestora; se descrie și conținutul
cavităților pe care acestea le delimitează (ce conțin – sânge, aer,
material purulent; în ce cantitate; culoare; miros etc.).
Este vorba, așadar, de o descriere foarte amănunțită, c are
însă nu va apela la formularea de diagnostice, rezumându -se
doar la o consemnare analitică a aspectelor normale, patologice
sau lezionale constatate.

C. Partea finală
C.1. Diagnosticul anatomo -patologic macroscopic
reprezintă o sinteză a modificărilor constatate, care trebuie să
decurgă firesc din cele consemnate în partea descriptivă. Se vor
nota mai întâi modificările de la examenul extern și apoi cele
de la examenul intern.
C.2. Examinările complementare vor fi consemnate în
cuprinsul raportului de autopsie sub forma buletinelor de

224 analiză medico -legală (care vor fi transcrise integral, ad
literam ). Partea concluzivă a acestor buletine va trebui să
sintetizeze rezultatele investigațiilor suplimentare solicitate;
din lectura lor trebuie să reiasă cu c laritate faptul că susțin, pe
baze obiective, concluziile raportului de autopsie.
C.3. Discuția cazului este un capitol neobligatoriu, care
poate fi introdus atunci când medicul legist examinator dorește
să explice maniera în care a ajuns la concluziile me nționate la
finalul raportului de autopsie. Se vor enumera argumentele
faptice (datele obiective constatate) și teoretice (citate din
tratate sau articole științifice de valoare) care au stat la baza
concluziilor.
Alteori, discuția cazului este necesară pe ntru a detalia
valoarea probantă a concluziilor, arătând, pe larg, gradul de
posibilitate sau de probabilitate al acestora. Când concluziile
sunt certe, capitolul „Discuția faptelor” nu își mai are locul în
raportul de autopsie.
C.4. Concluziile trebuie co nsemnate în mod obligatoriu .
Ele trebuie să răspundă la toate întrebările formulate de
organul juridic și chiar să aducă lămuriri suplimentare
referitoare la aspectele constatate. Concluziile trebuie să fie
obiective , adică să se bazeze pe constatările fap tice expuse în
cuprinsul raportului și nu pe opinia subiectivă a expertului.
Formularea lor trebuie să fie sintetică , clară , la obiect și pe
înțelesul lumii nemedicale . Se recomandă expunerea lor
punctuală, într-o anumită ordine :
1. precizarea felului morț ii („Moartea numitului …. a fost
violentă/neviolentă/prin inhibiție”);
2. enunțarea cauzei medicale a morții (cu referire și la
raportul de cauzalitate, dacă este cazul);
3. în eventualitatea existenței leziunilor traumatice, se va
arăta modul lor de produ cere, data producerii lor, precum
și rolul jucat în tanatogeneză. („au avut un rol

225 determinant în tanatogeneză” sau „nu au intervenit în
determinismul morții”);
4. consemnarea datei aproximative a morții;
5. răspunsul la alte întrebări formulate de organul judi-
ciar.
În situația în care nu este posibil să se răspundă la
vreunul din obiective, se va preciza acest lucru în cadrul
concluziilor, menționându -se și motivul (de ex. „datorită stării
avansate de putrefacție, nu avem elemente obiective de ordin
medic o-legal în baza cărora să putem preciza cauza medicală a
morții”).

5. EXHUMAREA

Exhumarea constă în autopsia sau reautopsia unui
cadavru care a fost îngropat (înhumat) . După cum prevede
art. 37 alin. 1 din Norme, ea poate fi făcută „numai la solici –
tarea scrisă a organelor judiciare” (fie la solicitarea procu –
rorului, fie ca urmare a deciziei unei instanțe judecătorești).

Examinarea cadavrului deja autopsiat se face de către o
comisie de experți cu un grad profesional mai mare decât al
expertului care a efectuat prima examinare a cadavrului (art. 37
alin. 2 din Norme).

Cazurile în care este solicitată exhumarea pot fi:
– o primă autopsie incompletă sau incompetentă;
– suspiciune de heteroagresiune;
– reclamații tardive referitoare la cauza morții;
– apariția de noi date, ipoteze sau versiuni pe timpul deru –
lării anchetei judiciare;
– înhumare fără autorizație legală;

226 – părțile sunt nemulțumite de rezultatul primei autopsii,
iar organul judiciar consideră necesară exhumarea etc.

Metodologia expertizei me dico-legale în exhumări
cuprinde următoarele aspecte:
– locul efectuării autopsiei/reautopsiei cadavrului exhu –
mat este, de regulă, acela unde se află cadavrul, dar poate fi și
la o prosectură din apropiere (art. 37 alin. 3 din Norme);
– identificarea morm ântului și dezgroparea sicriului (se
consemnează starea mormântului, felul solului, condițiile
atmosferice în care se desfășoară autopsia);
– deschiderea sicriului (se notează materialul din care este
confecționat, precum și gradul său de degradare);
– identificarea cadavrului (pe baza îmbrăcămintei, a
încălțămintei și a obiectelor găsite în sicriu; pe baza semnelor
particulare – tatuaje, cicatrici postoperatorii, amputații, malfor –
mații etc.);
– examinarea medico -legală a cadavrului (după normele
clasice a le autopsiei, ținând însă cont de modificările induse de
îmbălsămare și de cele produse în timpul primei autopsii; de
regulă, examinarea se efectuează direct în sicriu);
– recoltări în vederea efectuării de examinări complemen –
tare (histopatologice, toxico logice etc.); în vederea obținerii de
rezultate toxicologice corecte, trebuie recoltate probe de sol de
deasupra, de dedesubtul și din jurul sicriului, precum și
obiectele metalice sau colorate din sicriu (compușii chimici
conținuți în acestea pot da reacț ii fals pozitive la examenul
toxicologic); se va ține cont și de eventualitatea îmbălsămării
cadavrului examinat;
– recoltare de oase (menționându -se în raportul de exper –
tiză ce oase s -au recoltat și aspectul lor morfologic);
– închiderea mormântului (în prezența autorităților care
au asistat la exhumare);

227 – după derularea tuturor investigațiilor complementare, se
redactează raportul de expertiză medico -legală , care va
cuprinde o descriere amănunțită a tuturor manoperelor și
constatărilor ocazionate de exh umare, precum și răspunsul la
întrebările organelor judiciare.

6. CERTIFICATUL MEDICAL
CONSTATATOR AL DECESULUI. MODUL DE
COMPLETARE A ACESTUIA.

După cum arătam într -un capitol precedent, certificatul
medical constatator al decesului nu este un act spe cific
medico -legal. Constatarea decesului unei persoane poate f i
făcută de către orice medic – cu condiția să aibă dreptul la
liberă practică (art. 45 alin. 1 din Norme) – sau, în situații de
excepție (în lipsa medicului), chiar de către un cadru mediu
sanitar ori de către comandantul unei nave aflate la peste 24 de
ore de primul port de escală (art. 37 din Legea nr. 119/1996 cu
privire la actele de stare civilă).
Certificatul medical constatator al decesului (CMCD) se
poate elibera numai după apariția prim elor semne de
moarte reală și numai după trecerea a 24 de ore de la
deces ; medicul care constată decesul va face personal o
examinare atentă a cadavrului (art. 45 din Norme). Dacă se
constată cu acest prilej vreuna din situațiile prevăzute de
art. 34 alin. 2 din Norme, medicul are obligația să refuze
eliberarea CMCD și să anunțe organele judiciare .
În situația efectuării unei autopsii prosecturale (persoană
decedată în spital, copil sub un an), medicul anatomo -patolog
care constată situații c are intră sub i ncidența art. 34 alin. 2
din Norme are obligația să oprească autopsia și să anunțe

228 organul judiciar competent (art. 46 din Norme, art. 23 lit. c
din HG nr. 451/2004).
De asemenea, art. 44 alin. 1 din Norme stabilește în
seama conducerii unităților sanitare obligația de a sesiza în
termen de 24 de ore de la deces organele de urmărire
penală cu privire la decesele survenite într -o unitate
sanitară , care îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 34
alin. 2 din Norme.
În toate aceste cazuri, competența de eliber are a
CMCD revine strict medicului legist . Acesta nu va putea
elibera CMCD decât dacă a efectuat autopsia medico -legală
(art. 47 din Norme), singura excepție de la această regulă fiind
cea a deceselor survenite în contextul catastrofelor (art. 38 alin.
4 din Norme).

MODUL DE COMPLETARE A CMCD
În eventualitatea constatării decesului unei persoane,
medicul, în limitele competenței sale, are obligația de a elibera
CMCD . Acesta este un act medical , care constituie premisa
întocmirii certificatului de deces (act de stare civilă, de esență
juridică ). Date fiind consecințele importante pe care le are
certificatul de deces pe plan judiciar (dintre care amintesc doar
încetarea existenței ca subiect de drept a persoanei decedate și
deschiderea succesiunii), este evid ent că și eliberarea precur –
sorului acestuia (CMCD) trebuie făcută în mod corect și cu
maximă responsabilitate.
Completarea CMCD se face pe un formular tipizat , care
nu are însă regim special . „Elementele de siguranță” ale
acestuia vor fi ștampila unității medicale emitente, semnătura și
parafa medicului care certifică decesul. Fiecare formular are
două părți: originalul (de dimensiuni mai mari) și „cotorul” (de
dimensiuni mai mici), ambele cuprinzând aceleași rubrici.
Originalul este înmânat aparținătorilo r și va servi pentru

229 înregistrarea decesului la ofițerul de stare civilă; în baza
acestuia se va elibera certificatul de deces. Partea de la „cotor”
va rămâne în posesia medicului care a constatat decesul, fiind
arhivată în cadrul unității în care funcțion ează medicul; ea va
servi drept dovadă pentru faptul că s -a eliberat CMCD solicitat.
Completarea CMCD va urmări rubricile formularului
tipizat.
– Antetul va cuprinde datele de identificare a unității
medicale în cadrul căre ia s -a eliberat CMCD (județul,
localitatea, unitatea sanitară – CMI, spital, Serviciu Medico –
Legal etc.).
– Data înregistrării (dreapta sus) constituie data
eliberării (completării) CMCD (anul, luna, ziua);
– Numărul CMCD va putea fi : numărul de registru sub
care s -a consemnat examinarea cadavr ului, numărul foii de
observație clinică, numărul autopsiei medico -legale etc.
– Numele și prenumele persoanei decedate trebuie
completate cu mare atenție, cu majuscule, verificând concor –
danța cu datele din actul de identitate și, eventual, din
certificatul de naștere. În nici un caz nu se va proceda la
consemnări pe baza declarațiilor aparținătorilor sau la dictarea
acestora („după ureche”).
– Sexul – se taie opțiunea necorespunzătoare (M/F).
– Data nașterii (anul, luna, ziua) se completează cu
atenție, verific ând concordanța cu datele din actul de identitate
și, eventual, din certificatul de naștere.
– Data decesului (anul, luna, ziua, ora) este constatarea
proprie a medicului examinator (pe baza elementelor de tanato –
cronologie); pot fi luate în considerare (dar cu rezerva de
rigoare și prin evaluare corelativă cu datele obiective) și datele
furnizate în acest sens de către aparținători. Ora decesului este
însă dificil de precizat, fiind recomandabilă mențiunea
„neprecizată” . Doar pentru persoanele decedate în sp ital sau

230 (mai rar) când însuși medicul care constată decesul a fost de
față când s -a produs moartea la domiciliu, se poate consemna
ora și minutul (fie transcriind din foaia de observație declarația
privind momentul survenirii decesului, fie consemnând pro –
priile constatări).
– Starea civilă se completează, de regulă, pe baza
declarațiilor aparținătorilor. Se va consemna „căsătorit(ă)”,
„necăsătorit(ă)”, „divorțat(ă)” sau „văduv(ă)”; nu se
obișnuiește a se nota starea de concubinaj. Se va insista asupra
carac terului legitim al căsătoriei („cu acte în regulă”), în
special la populația rromă, care are obiceiuri tradiționale
specifice în domeniul căsătoriei; pentru clarificarea acestui
aspect se poate chiar solicita certificatul de căsătorie. În cazul
persoanelor divorțate, este necesar ca sentința de divorț să fie
definitivă.
– Naționalitatea nu trebuie să fie confundată cu cetățenia
(de ex. cetățenii români sunt de diverse naționalități – maghia –
ră, germană, rromă etc.). Se vor consemna datele furnizate în
acest s ens de către aparținători.
– Mențiunea privind religia are, de asemenea, caracter
declarativ.
– Nivelul de instruire va face referire, tot pe baza datelor
obținute de la aparținători, la: numărul de clase absolvite,
școală profesională, studii medii (școală de maiștri de ex.),
studii superioare. Nu trebuie să ne ferim de consemnări gen
„neșcolarizat”, dacă aceasta este realitatea.
– Activitatea economică se referă la ocupația pe care o
avea persoana în momentul decesului (muncitor, agricultor,
inginer, șomer, pen sionar, pensionar de boală, liber profesio –
nist, fără ocupație etc.), nu la profesie (pregătire profesională).
– Domiciliul legal se consemnează în conformitate cu
datele din actul de identitate, având în vedere și posibilitatea

231 existenței unor vize de domic iliu. Se va nota: județul,
comuna/orașul (municipiul), satul (str.), nr.
– Domiciliul de reședință se va completa în mod
asemănător, însă doar atunci când în cuprinsul actului de
identitate găsim vize de reședință valabile (neexpirate) .
– Locul decesului poate fi: la domiciliu, în Spitalul …. ,
pe teritoriul localității … etc. Precizarea locului decesului este
foarte importantă, deoarece competența teritorială în ceea ce
privește înregistrarea decesului aparține oficiului de stare
civilă de la locul decesului (și nu de la domiciliul celui
decedat!). De exemplu, chiar dacă persoana decedată este din
altă localitate, dacă a decedat pe teritoriul municipiului Sibiu,
decesul va fi înregistrat la Primăria din Sibiu, nu altundeva.
– În cuprinsul CMCD se notează, de asem enea, numel e
și prenumele medicului constatator , precum și specialitatea
sa.
– Stabilirea cauzelor decesului reprezintă cheia de boltă
a CMCD; de fapt menirea acestui act medical este de a atesta
cauza decesului, în vederea cuantificării statistice a morta –
lității specifice pe diferite cauze de deces, la nivel național .
În cazul cadavrelor neautopsiate, stabilirea cauzei de
deces se va baza pe o bună cunoaștere a antecedentelor
patologice ale decedatului (de aceea este preferabil ca CMCD
să fie eliberat de că tre medicul de familie).
În cazul deceselor în spital, conturarea diagnosticului de
deces se face pe baza examinărilor clinice și paraclinice
efectuate în cursul internării. Reamintesc că atunci când cauza
decesului nu poate fi precizată, cazul cade sub i ncidența art. 34
alin. 2 din Norme (punctul 2).
Pentru cadavrele autopsiate, stabilirea cauzei de deces se
va baza pe constatările de la autopsia prosecturală sau medico –
legală.

232 În vederea completării corecte a CMCD, va trebuie să
remarcăm că trebuie avut e în vedere mai multe entități cu
rol în tanatogeneză :

I. Boala sau afecțiunea morbidă care a provocat
decesul
a) Cauza directă (imediată) – boala sau starea morbidă
care a provocat direct decesul
b) Cauze antecedente – stări morbide intermediare
care au dus la starea înscrisă mai sus (pct. „a”)
c)-d) Starea morbidă inițială – boala sau bolile ini-
țiale care au declanșat stările înscrise la pct. „b” și „a” și care
constituie cauza/cauzele determinantă(e)
II. Alte stări morbide importante – stări morbide ca re
au contribuit la deces, dar fără legătură cu boala sau starea
morbidă care l -a provocat.

Încă de la început trebuie făcută precizarea că nu este
obligatorie completarea tuturor acestor categorii de cauze .
Pe de altă parte, cauza determinantă ( I c) trebuie întot –
deauna precizată , pentru că ea servește, de fapt, pentru
cuantificarea statistică menționată mai sus.
Pentru completarea corectă și logică a CMCD în ceea ce
privește cauzele morții, trebuie să cunoaștem sindroamele
tanatogeneratoare , atât cele di n morțile neviolente (de regulă
fiind vorba de insuficiențe de organ: de ex. „pneumonie acută”
ca stare morbidă inițială, înscrisă la I c, care determină ca și
cauză imediată de deces o „insuficiență respiratorie acută”,
înscrisă la I a), cât și cele speci fice morților violente, dezbătute
în cadrul „Sindroamelor tanatogeneratoare” (de ex. în cazul
unei asfixii mecanice prin spânzurare nu vom consemna „insu –
ficiență respiratorie acută” la I a, ci este suficient să notăm
„asfixie mecanică prin spânzurare” la I c).

233 Pe de altă parte, este esențial să avem în vedere raportul
de cauzalitate (vezi „Cauzalitatea în medicina legală”).
Cauzele primare, determinante, vor fi consemnate, de regulă, la
I c, complicațiile la I b, iar cauzele imediate de deces (ex.
dilacera re cerebrală, șoc hemoragic etc.) la I a. Condițiile
interne sau externe vor fi evaluate din punct de vedere al
contribuției lor la tanatogeneză (favorizante sau det erminante),
fiind consemnate la I d, respectiv la II. Circumstanțele sunt
doar uneori conse mnate în CMCD, de regulă fiind trecute la II.
În cazul condiționării multiple (complexe) se impune adeseori
completarea simultană a I c și I d.
Consemnarea cauzelor de deces se face urmărind lanțul
cauzal, cu o trecere firească de la cauzele inițiale (I c +/- I d) la
cauzele intermediare (I b – complicațiile) și apoi cauzele
imediate (I a).
Regulile enumerate mai sus nu sunt fixe; ele trebuie să fie
adaptate la specificul fiecărui caz. Datorită multitudinii de
cauze interne sau externe care pot duce la dece s și datorită
complexității legăturilor cauzale, este foarte dificil de formulat
reguli general -aplicabile în acest domeniu.
– La finalul CMCD trebuie aplicate semnătura și parafa
medicului care constată decesul, precum și ștampila unității
medicale în cad rul căreia activează medicul respectiv. Acestea
sunt condiții esențiale pentru valabilitatea CMCD, certificând
realitatea constatărilor înscrise în cuprinsul său.

234 SILVIU MORAR

MEDICINĂ LEGALĂ
CURS
– PARTEA A II -A –

EDITURA UNIVERSITĂ ȚII „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU
2006

235

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

MORAR, SILVIU
Medicină legală: curs / Silviu Morar. – Sibiu :
Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2006
Bibliogr.
ISBN 973 -739-229-9

340.6(075.8)

236

T A B L A D E M A T E R I I

INTRODUCERE

CAPITOLUL I
CADRUL GENERAL DE DESFĂȘURARE A ACTIVITĂȚII
DE MEDICINĂ LEGALĂ
1. Medicina legală: definiție, obiect de activitate
2. Caracterul interdisciplinar a l medicinii legale.Valoarea
probatorie și limitele expertizei medico -legale în justiție.
3. Cadrul legal de desfășurare a activității medico -legale
4. Structura organizatorică a rețelei de medicină legală
5. Clasificarea examinărilor medico -legale
6. Actele medico -legale

CAPITOLUL II
TRAUMATOLOGIA MEDICO -LEGALĂ
GENERALĂ, SISTEMICĂ ȘI TOPOGRAFICĂ
1. Traumatologia medico -legală generală
1.1. Clasificarea agenților traumatici
1.2. Cauzalitatea în medicina legală
1.3. Leziunile trauma tice primare (elementare).
Semiologia traumatologică mecanică.
1.4. Modul de descriere a leziunilor traumatice.
Importanța descrierii corecte a acestora.
1.5. Reacțiile generale posttraumatice ale organ ismului
2. Traumatologia medico -legală sistemică
3. Traumatologia medico -legală topografică
3.1. Traumatismele cranio -cerebrale
3.2. Traumatismele buco -maxilo -faciale
3.3. Traumatismele cervicale
3.4. Traumatismele toracelui
3.5. Traumatismele abdomino -pelvine
3.6. Traumatismele ve rtebro -medulare
3.7. Traumatismele membrelor

9

12
12

16
25
26
31
36

46
46
48
52

59

78
84
87
95
95
114
116
117
119
121
123

237
CAPITOLUL III
EXAMINAREA MEDICO -LEGALĂ A PERSOANEI ÎN VIAȚĂ
1. Examinarea medico -legală a persoanei care a suferit leziuni
traumatice (expertiza medico -legală traumatologică)
2. Examinarea medico -legală în vederea sta bilirii
stării de sănătate sau de boală
3. Identificarea în medicina legală
4. Examinări medico -legale în sfera sexologică. Violul.
5. Examinări medico -legale pentru stabilirea stării obstetricale
6. Expertiza medico -legal ă a filiației
7. Expertiza medico -legală a capacității de muncă
8. Expertiza medico -legală pentru amânarea sau întreruperea
pe motive medicale a executării pedepsei privative de
libertate
9. Expertiza medico -legală psihiatrică

CAPITOLUL IV
EXAMINAREA MEDICO -LEGALĂ A CADAVRULUI
1. Tanatologia medico -legală
1.1. Definiția morții. Etapele morții.
1.2. Clasificarea morții
1.3. Diagnosticul morții. Semiologia tanatologică.
1.4. Tanatocronologia
1.5. Reacția vitală
1.6. Sindroamele tanatogeneratoare
2. Obiectivele și etapele examinării medico -legale a cadavrului
3. Autopsia medico -legală
4. Raportul de autopsie medico -legală
5. Exhumarea
6. Certificatul medical constatator al decesului.
Modul de completare a acestuia.

CAPITOLUL V
EXAMI NĂRILE COMPLEMENTARE ÎN MEDICINA LEGALĂ

125

127

138
140
145
153
156
162

165
167

175
175
176
179
183
199
203
205
206
211
221
226

228

241

238 CAPITOLUL VI
TRAUMATOLOGIA MEDICO -LEGALĂ SPECIALĂ
1. Agenții traumatici mecanici
1.1. Mijloacele proprii de atac și apărare ale omului
1.2. Căderea și precipitarea
1.3. Accidentele de trafic
1.4. Armele de fo c
2. Asfixiile mecanice
3. Agenții traumatici fizici
1.1. Leziunile și moartea datorate temperaturii înalte
1.2. Leziunile și moartea datorate frigului
1.3. Leziunile și moartea datorate acțiunii curentului electric
4. Agenții traumatici chimici (toxicologia medico -legală)
4.1. Noțiuni de toxicologie generală
4.2. Obiectivele și etapele
examinării medico -legale toxicologice
4.3. Intoxicația acută cu alcool etilic.
Alcoolul și traficul rutier.
4.4. Intoxicația cu monoxid de carbon
4.5. Drogurile
5. Agenții traumatici biologici
6. Avortul
7. Pruncuciderea

CAPITOLUL VII
STABILIREA DIAGNOSTICULUI POZITIV DE SUICID
1. Particularitățile cercetării efectuate la fața locului
2. Elemen te specifice suicidului decelate
la autopsia medico -legală
3. Rolul examinărilor complementare
în precizarea diagnosticului de suicid
4. Metoda autopsi ei psihologice

CAPITOLUL VIII
RĂSPUNDEREA MEDICALĂ

REFERINȚE LEGISLATIVE
BIBLIOGRAFIE
255
255
255
258
265
274
288
308
308
316
320
328
328

336

341
349
353
357
361
368

376
377

378

386
387

393

401
403

239

240

C A P I T O L U L V
EXAMINĂRILE COMPLEMENTARE
ÎN MEDICINA LEGALĂ

În decu rsul examinărilor medico -legale pe persoana în
viață sau pe cadavru, simpla examinare clinică nu este
întotdeauna suficientă pentru a oferi răspunsuri complete la
întrebările puse de justiție. Este necesară efectuarea de
examinări suplimentare, cu caracter complementar, care să
furnizeze informații obiective necesare în vederea argumentării
concluziilor medico -legale. Solicitarea acestor examinări com –
plementare este făcută fie de către medicul legist, în cadrul
activității de constatare sau de expertiză me dico-legală, fie de
către organele judiciare, atunci când sunt necesare date
medical -biologice pe parcursul anchetei (în special de natură
biocriminalistică).
După cum am arătat deja (vezi „Actele medico -legale”),
examinările complementare nu constituie ex pertize sau
constatări medico -legale de sine stătătoare (art. 17 alin. 2 din
Norme), având, de regulă, caracter conex unor astfel de
activități medico -legale.
Rezultatele investigațiilor complementare nu se vor
finaliza, așadar, prin elaborarea de rapoarte medico -legale, ci
vor îmbrăca haina specifică a buletinului de analiză (art. 9
alin. 2 lit. d din Norme). Acesta, ca orice act medico -legal, va
cuprinde:

241 – o parte introductivă – care precizează cine solicită
examinarea complementară, datele de identifica re ale persoanei
de la care s -au recoltat probele biologice, materialul (corpul
delict) examinat, cine și când a efectuat lucrarea etc.;
– o parte descriptivă – care va include, de manieră anali –
tică, toate constatările ocazionate de examenul macroscopic,
microscopic sau de laborator al materialului supus investigației
(inclusiv precizarea tuturor manoperelor utilizate);
– o parte concluzivă – care va oferi informații clare, suc –
cinte și la obiect, extrem de utile pentru soluționarea
obiectivelor specifice ale constatărilor sau expertizelor medico –
legale.
De regulă, aceste buletine de analiză vor fi cuprinse în
rapoartele medico -legale, servind la argumentarea concluziilor.
Uneori însă iau forma unor acte medico -legale independente,
care răspund țintit la an umite întrebări formulate de organele
judiciare.
În cele ce urmează voi analiza pe scurt examinările
complementare utilizate mai frecvent în activitatea medico –
legală.

1. Examenul histopatologic este utilizat în special în
cadrul examinării medico -legale a cadavrului. Alteori este
necesară investigarea histopatologică a unor fragmente de
țesuturi/organe găsite la fața locului (ex. placenta) sau în cadrul
examinării persoanei în viață (ex. puncția -biopsie, analiza
pieselor recoltate intraoperator etc.).
De la cadavru se recoltează fragmente din principalele
organe (creier, plămân, cord, ficat, rinichi) și de la nivelul
segmentelor anatomice care prezintă modificări vizibile macro –
scopic sau la care ne așteptăm să decelăm modific ări micro –
scopice. Prelevarea se face utilizând cuțite bine ascuțite, pentru
a nu crea artefacte prin rupere sau sfâșiere. Fragmentele

242 recoltate vor fi de dimensiuni mici (circa 5/4/1,5 cm);
prelevarea se face de la limita dintre țesutul aparent indemn și
cel lezat sau patologic. Acest e fragmente vor fi introduse în
lichid fixator (de regulă formol 15%), în cantitate de zece ori
mai mare decât volumul pieselor recoltate. Borcanele în care
s-a făcut prelevarea vor fi etichetate, notându -se datele de
identificare ale cadavrului, numărul autopsiei, piesele recoltate,
diagnosticul anatomo -patologic macroscopic și examinările
solicitate.
Prelucrarea fragmentelor recoltate va costa în includere în
parafină, secționare cu microtomul și colorare (de regulă cu
hematoxilină -eozină, dar uneori sun t necesare colorații
speciale). După citirea lamelor, constatările microscopice vor fi
detaliate în cuprinsul buletinului histopatologic medico -legal ,
la finalul căruia se precizează și diagnosticul lezional
microscopic.
Utilitatea examenului histopatologi c este evidentă în mai
multe situații:
– pentru stabilirea cauzei morții (prin coroborarea aspec –
telor macroscopice cu cele histopatologice);
– pentru demonstrarea caracterului vital al leziunilor;
– pentru dovedirea instalării vieții extrauterine (plămân
respirat al nou -născutului) (vezi „Pruncuciderea”);
– pentru decelarea unor aspecte microscopice specifice
unor leziuni (de ex. marca electrică) etc.

2. Examenul toxicologic este util atât la persoana în
viață, cât și la cadavru. Obiectivele acestuia sun t:
– identificarea/excluderea unui toxic , în cadrul așa –
numitului „examen toxicologic general” – când se bănuiește
pătrunderea unei substanțe toxice în organism, dar nu se
cunoaște natura acesteia, sau când se dorește excluderea unei

243 morți violente de natu ră toxică („examen toxicologic de
excludere”);
– confirmarea prezenței unui toxic în organism
(„examen toxicologic țintit”) – în situațiile în care se cunoaște
natura toxicului, însă, pentru fundamentarea concluziilor, este
necesară confirmarea pătrunderii sale în organism și, mai ales,
determinarea cantitativă a acestuia.
Determinările toxicologice efectuate pe materialele
biologice recoltate de la cadavru sau de la persoana în viață
trebuie coroborate cu rezultatele examinării toxicologice a
eventualelor corpuri delicte.
Recoltarea produselor biologice de la persoana în viață
(vomismente, lichid de spălătură gastrică, sânge, urină etc.) va
avea în vedere ca acestea să fie în cantitate suficientă pentru
derularea optimă a examinărilor toxicologice.
În cazul recoltărilor toxicologice de la cadavru, metodo –
logia va fi diferită de cea a recoltărilor histopatologice. Se vor
preleva bucăți mai mari de organe (ficat, rinichi, eventual
creier), deoarece toxicul, aflat în cantitate mică în mediul
intern, va trebui e xtras, iar pentru aceasta este nevoie de
suficient material biologic. Sângele va fi recoltat din cutia
craniană (sinusuri durale de preferință) sau prin puncționarea
cordului, pentru a evita contaminarea cu alte lichide biologice;
se recomandă recoltarea a circa 50 ml de sânge. Conținutul
gastric (și eventual cel intestinal) se recoltează prin ligaturarea
stomacului sau unei porțiuni de intestin și prelevarea în
totalitate a organului respectiv. Se vor recolta, de asemenea,
circa 100 ml urină, prin puncțion area vezicii urinare.
Produsele biologice vor fi introduse în recipiente curate,
spălate doar cu apă distilată și nu cu diverse substanțe chimice;
este de preferat să se utilizeze recipiente de unică folosință. În
nici un caz nu se vor adăuga lichide fixat oare (ca în cazul
recoltărilor histopatologice). Se va proceda la etichetarea

244 produselor prelevate (se vor nota datele de identificare ale
cadavrului, numărul autopsiei, natura materialelor biologice
recoltate, examinările solicitate, toxicul bănuit etc.).
Prelucrarea (examinarea toxicologică) se va face în mod
specific pentru fiecare substanță chimică în parte (vezi
„Toxicologia medico -legală”).
Trebuie precizat că nu este suficient un examen calitativ
(de evidențiere sau de confirmare a toxicului), ci est e necesară
și determinarea cantitativă a acestuia, pentru a demonstra că
acesta se află în organism într -o doză letală. Examinarea
toxicologică se finalizează cu redactarea buletinului toxico –
logic medico -legal , care va fi inclus în raportul de autopsie.
Examinările toxicologice își găsesc utilitatea nu doar
pentru stabilirea cauzei de deces, ci și în alte circumstanțe:
– folosirea de substanțe toxice pentru a pune victima în
imposibilitate de a se apăra (de ex. în cadrul violului);
– cercetarea infracționa lității legate de producerea, deți –
nerea sau consumarea de droguri;
– demonstrarea reacției vitale (ex. decelarea carboxi –
hemoglobinei la persoanele decedate într -un focar de incen –
diu);
– precizarea condițiilor agravante sau atenuante legate de
beția volu ntară sau demonstrarea stării de beție involuntară;
– consumul de alcool în contextul accidentelor rutiere
(vezi „Alcoolul și traficul rutier) etc.

3. Examenul petelor de sânge (decelate în perimetru, cu
ocazia cercetării la fața locului, pe corpuri delic te, pe
îmbrăcămintea/încălțămintea suspectului sau victimei etc.)
urmărește demonstrarea naturii sangvine a acestor pete,
precizarea originii sângelui, stabilirea vechimii petei,
evidențierea modului de producere a petelor sangvine etc. Prin
cercetarea pet elor de sânge se pot identifica agresorul și

245 agentul vulnerant sau, dacă este necesar, se poate stabili
identitatea victimei.
Examenul macroscopic al acestor pete orientează asupra
vechimii lor (o dată cu trecerea timpului se produce virarea
culorii spre b run-roșcat), dar mai ales asupra modului de
producere (forma petelor și dispunerea lor în perimetru
sugerează producerea lor prin prelingere, stropire, atingere,
ștergere, împroșcare din vas aterial etc.).
Examinările de laborator aduc informații supliment are,
putând demonstra că:
– petele sunt de sânge sau nu ;
– sângele este uman sau provinde de la o altă specie;
– apartenența de grup a sângelui;
– originea sângelui etc.

– Demonstrarea prezenței sângelui la nivelul petelor
examinate se face prin reacții de probab ilitate, dublate de
reacții de certitudine.
• Reacțiile de probabilitate (Adler , Guarino , Kastle –
Meyer, Van Deen etc.) sunt foarte sensibile (putând decela
sângele în diluții de până la 1/1000000) și rapide. Principiul pe
care de bazează este acela că anumit e substanțe colorate sunt
incolore în stare redusă, recolorându -se sub acțiunea combinată
a peroxidului (apă oxigenată) și a peroxidazelor din sânge.
Reacțiile de acest tip sunt însă nespecifice, deoarece
peroxidaze nu există numai în sânge, ci și în diver se vegetale,
în lapte etc.
• Reacțiile de certitudine confirmă prezența sângelui fie
prin proba morfologică (examen microscopic care decelează
elementele figurate sangvine), fie prin examinări menite să
evidențieze hemoglobina sau derivații acesteia (ca de e xemplu
proba microcristalografică – bazată pe proprietatea deriva –
ților de hemoglobină de a forma, în anumite condiții, cristale

246 caracteristice). Frecvent utilizată în acest sens este reacția
Teichmann . Aceasta evidențiază microscopic cristalele cu
același nume (alcătuite din clorhidrat de hematină), care apar
prin reacția dintre clorura de sodiu și hematină (produs de
degradare a hemoglobinei), în prezența acidului acetic.
– Pentru determinarea speciei de proveniență se folosesc
metode serologice de imunop recipitare. Cel mai frecvent
utilizată în acest sens este reacția Uhlenhuth , care realizează
precipitarea sub forma unui inel alb -lăptos la limita de separare
dintre serul examinat (repr ezentat de maceratul petei sangv ine
centrifugat) și serul precipitant anti-om. Se mai folosește și
micrometoda Huber , care se practică pe o lamă de microscop,
precipitarea având loc la limita dintre două picături de seruri
diferite.
– Stabilirea apartenenței de grup a sângelui care
alcătuiește pata se face prin determinări s erologice (metoda
absorbție -eluție și metoda Beth -Vincent sunt cel mai frecvent
utilizate pentru determinarea grupei sangv ine – ABO). Exami –
nările din această categorie au fost prezentate în subcapitolul
„Expertiza medico -legală a filiației”.
– Originea sâ ngelui (regiunea corporală din care provi –
ne) se poate preciza prin examen microscopic, care poate
evidenția celule specifice (elemente ale sistemului nervos,
celule vaginale, spermatozoizi, epitel iu respirator etc.).

4. Examenul urm elor de spermă prezint ă utilitate în
cazurile de viol, perversiune sexuală, contact sexual cu un
minor, incest etc., atestând consumarea unui raport sexual sau,
uneori, permițând identificarea autorului infracțiunii respective.
Evidențierea macroscopică a petelor de spermă se
bazează pe aspectul lor (culoare gălbuie, aspect mat, margini
bine delimitate, consistență crescută) și pe fluorescența
albăstruie a acestora la iluminare în spectrul UV.

247 Dintre examinările de laborator , cel mai frecvent
utilizată este reacția Florence , car e evidențiază colina din
conținutul spermei. Se procedează la tratarea maceratului din
pată cu soluție de iodură de potasiu și iod metalic, formându -se
cristale brune în formă de lance, alcătuite din periodură de
colină (cristalele Florence), decelabile la examenul micro –
scopic.
Evidențierea spermatozoizilor este singura metodă
certă prin care se poate demonstra că este vorba de o pată de
spermă. Spermatozoizii pot fi decelați atât pe frotiurile
efectuate din secreția vaginală (sau din ampula rectală), cât și
pe frotiurile realizate din maceratul petei. După fixare cu alcool
metilic, frotiul se colorează. Se folosește, de regulă,
hematoxilină -eozină (care colorează capul spermatozoidului în
violet și coada în albastru), dar și verde metyl -pironină.
Decelarea capetelor de spermatozoizi este suficientă pentru
confirmarea prezenței spermei.

5. Examenul firului de păr poate da relații despre
identitatea cadavrului, dar și în legătură cu identitatea
agresorului (fire de păr aparținând acestuia găsite în perimetru ,
pe corpul sau chiar între degetele victimei, pe îmbrăcămintea ei
etc.).
Firele de păr ridicate de la fața locului, de la cadavru sau
de la suspect vor fi analizate macroscopic (lungime, aspect,
caracteristicile extremităților etc.), precum și microscopic
(determinarea grosimii, prezența de corpi străini, detalii ale
extremităților, aspectul bulbului etc.).
Se va putea preciza dacă este un fir de păr uman sau
animal . În acest scop, se va cerceta atât cuticula (care la om
are aspect crenelat, cu solzi mărun ți, neproeminenți), cât și
indexul medular – adică raportul dintre grosimea medularei și

248 grosimea întregului fir de păr (la om medulara ocupă doar 30%
din grosime, în timp ce la animale ocupă peste 50%).
De asemenea, se poate stabili regiunea corporală din
care provine firul de păr, în funcție de caracteristicile sale
morfologice (lungime, grosime, formă, ondulație etc.).
Alteori, trebuie precizat modul de detașare al firului de
păr (tăiere, rupere, smulgere etc.); acest aspect rezultă din
aspectul extremit ăților, din prezența/absența bulbului etc.
Caracteristicile firului de păr pot servi și pentru iden-
tificare , fiind necesar un examen comparativ cu un fir de păr
martor (a cărui proveniență este cunoscută).

6. Examenul secreției mamare (lapte sau colostru ) este
important în cazurile de pruncucidere sau de avort, pentru
identificarea mamei.
Se va efectua un frotiu din maceratul petei sau din
centrifugatul secreției. După fixare cu alcool, se colorează
May-Grünwald -Giemsa, putându -se decela, la examenul
microscopic: picături de grăsime, celule lactogene sau
lactoblaste, resturi celulare, particule de cazeină, leucocite etc.;
în cazul colostrului pot să apară în plus corpusculi granuloși
Donné, corpusculi muriformi, corpusculi degenerați.

7. Examenul petelor de lichid amniotic poate fi necesar
în cazurile de pruncucidere sau de tăinuire a nașterii.
Pe frotiul realizat din maceratul petei se pot decela
microscopic: celule epiteliale amniotice (solzi cornoși), vernix
caseosa, lanugo, leucocite și corpusculi de m econiu (celule
intestinale, cristale de colesterină, picături de grăsime etc.).

8. Examenul factorilor suplimentari ai împușcării
poate furniza informații despre distanța de la care s -a tras și
despre direcția tragerii. Este necesară examinarea îmbrăcă –

249 mintei (care poate reține acești factori suplimentari chiar în
totalitate, dacă este groasă), precum și examinarea cadavrului
(zona din jurul orificiului de intrare).
Particulele de pulbere arsă sau nearsă se comportă ca
niște mici proiectile, inclavându -se în tegument; evidențierea
lor poate fi făcută histologic (examen microscopic).
Demonstrarea prezenței lor pe îmbrăcăminte sau pe tegu –
ment poate apela și la metode chimice ( reacții chimice de
culoare ):
– reacția cu brucină (0,2% brucină în acid sulfuric 70 %),
care dă o culoare roșie -portocalie în prezența produșilor nitrați;
– reacția cu difenilamină (10% difenilamină în acid sul –
furic concentrat) , care dă o culoare albastră -violacee.
Modul de dispunere pe tegument a particulelor de pulbere
astfel evidenția te poate furniza informații despre distanța de la
care s -a tras și despre direcția tragerii, în condițiile efectuării
tragerilor experimentale.

9. Examenul botanic se utilizează în cazul intoxicațiilor
cu ciuperci sau cu plante otrăvitoare. Cercetarea con ținutului
gastric și/sau intestinal poate decela resturi vegetale sau spori;
identificarea acestora va preciza specia de plantă otrăvitoare
sau tipul de ciupercă, orientând astfel examinările toxicologice
spre identificarea principiilor activi (alcaloizi, phaloidină,
phalină, amanitină etc.) care au provocat decesul.

10. Metoda amprentei genetice (tehnologia ADN) se
bazează pe faptul că genomul uman prezintă structuri/
secvențe particulare pentru fiecare persoană în parte , ceea
ce permite individualizarea (identificarea) acestei persoane; de
aici și denumirea de „amprentă genetică” – prin analogie cu
amprentele digitale.

250 Valoarea acestei tehnici este cu atât mai mare, cu cât ea
poate fi aplicată tuturor probelor biologice care conțin
celule nucleate : sânge , spermă (mai puțin cazurile de
azoospermie), fragmente de țesuturi (inclusiv țesut osos, pulpă
dentară, bulbul firului de păr), lichid amniotic, salivă etc.
De asemenea, molecula de ADN este mult mai stabilă
decât alte proteine , ceea ce face posibilă uti lizarea metodei
amprentei genetice pornind de la material e biologice care au o
vechime uneori considerabilă. Cu toate acestea, atunci când se
recoltează probe în vederea analizei genetice, trebuie avut în
vedere că degradarea ADN -ului este accelerată de fa ctorii de
mediu, în special de căldură, umiditate, radiațiile UV și
contaminarea bacteriană.
– Așadar, prelevarea și conservarea corectă a probelor
biologice destinate tipării genetice se face în condițiile unui
mediu uscat, rece și protejat de lumina sol ară. În egală
măsură, trebuie evitată contaminarea , atât cea bacteriană ,
cât și cea cu ADN uman din alte surse (car e poate interfera,
afectând deci siv rezultatele metodei).
– Fără a intra în detalii tehnice, voi arăta că prelucrarea
probelor biologice înce pe cu izolarea ADN -ului (extracția
sa), prin metode fizico -chimice (extracția Chelex) sau prin
metode organice, anorganice sau mixte (cu fenol -cloroform, de
ex.).
– În funcție de randamentul și calitatea extracției, se va
opta pentru tipul de analiză ADN c are va fi efectuată: fie
analiza RFLP (restriction fragment lenght polymorfism –
polimorfismului fragmentelor de restricție), fie analiza de tip
PCR (polymerase chain reaction – reacția de polimerizare în
lanț).
• Analiza RFLP are mai multe etape:
– fragment area (clivarea ) lanțului ADN (cu ajutorul
enzimelor de restricție, care taie lanțul ADN în

251 locus -uri specifice; numărul și lungimea acestor
fragmente de ADN diferă de la o persoană la alta);
– separarea fragmentelor ADN (prin electroforeză);
– transferul f ragmentelor ADN astfel separate – pe o
membrană de nylon (tehnica southern blotting );
– hibridarea (prin imersare într -o soluție care con –
ține probe radioactive; secvențele de ADN marcate
radioactiv se vor uni, pe bază de complementaritate,
cu fragmentele de ADN fixate pe membrana de
nylon);
– autoradiografierea (fotografierea membranei de
nylon prin expunere la un filtru sensibil la radiații
X; imaginea care se obține este un set de benzi cu
dispoziție specifică pentr u fiecare individ ).
Analiza RFLP oferă o mare putere discriminatorie , însă
necesită o cantitate relativ mare de ADN și este laborioasă
(necesită câteva zile pentru obținerea rezultatelor ).
• Analiza de tip PCR vizează amplificarea in vitro , prin
cicluri succesive, a fragmentelor ADN, cu ajutorul unor enzime
(Taq -polimeraza, replicaza).
Un ciclu complet cuprinde trei etape principale:
– denaturarea ADN -ului dublu catenar (rezultând
ADN monocatenar ca urmare a rupturii legăturilor
de hidrogen dintre catenele complementare);
– cuplarea unor primeri ( amorse) pe monocatenele
ADN;
– extensia (sau polimerizarea) – sub acțiunea Taq –
polimerazei.
Astfel de cicluri se repetă de circa 30 de ori, rezultatul
fiind mărirea exponențială a cantității de material genetic (un
verita bil „xerox la nivel molecular”). A cest material este
identic cu cel inițial, deoarece ADN -ul își păstrează

252 proprietățile biologice după mai multe cicluri de denaturare –
renaturare.
Vizualizarea produșilor de amplificare se poate face prin
electroforeză și colorare cu ethidium bromide (substa nță
fluorescentă în lumina UV) sau prin electroforeză și colorare
cu săruri de argint.
Datorită marilor sale avantaje (procedeu rapid , automa –
tizat ; sensibilitate mare – care face ca această analiză să
necesite cantități foarte mici de ADN ; posibilitatea
interpretărilor și în cazurile cu ADN degrad at), această
metodă tinde să fie folosită din ce în ce mai frecvent . Nu
trebuie însă uitat că, în cazul analizei de tip PCR,
contaminarea ADN analizat cu ADN din alte surse poate
compromite rezultatele; de asemene a, sinteza in vitro a ADN –
ului este încă grevată de erori (rata erorilor asociate cu
activitatea Taq -polimerazei este de circa 0,25%).
– Interpretarea rezultatelor necesită compararea ADN –
ului analizat cu cel al suspectului sau cu cel al persoanei de
ident ificat. Se va aprecia dacă poziția benzilor identificate în
proba examinată este sau nu aceeași cu a celor provenite de
la ADN -ul martor (al suspectului sau al persoanei de iden –
tificat). Răspunsurile posibile sunt: identitate stabilită, exclu –
dere și (rar ) imposibilitatea de concluzie.
Validarea acestor rezultate este condiționată de efectuarea
unui control intern (în cadrul aceluiași laborator aceeași
determinare este făcută de către două echipe diferite) sau
extern (compararea cu rezultatele altor labora toare care
folosesc aceeași tehnică).
De asemenea, trebuie subliniată necesitatea studiilor
populaționale , care să ateste frecvența pe care o au în
populația generală benzile detectate. Cu ocazia aplicării în
justiție a metodei amprentei genetice, trebuie evaluate
probabilitatea de potrivire (adică aceea ca o persoană aleasă

253 la întâmplare să aibă același profil genetic cu proba analizată)
și probabilitatea de nevinovăție (probabilitatea ca un individ
să fie nevinovat, deși secvențele sale se potrivesc cu ce le ale
probei analizate).

Importanța metodei pentru investigația medico -legală și
judiciară este certă. Utilitatea sa este manifestă în:
– identificarea persoanei (ex. cadavre cu identitate
necunoscută, cadavre scheletizate, victime ale catastrofelor
naturale, ale atacurilor teroriste, ale accidentelor aviatice, ale
incendiilor etc.);
– identificarea infract orilor (în cazuri de viol, tâlhărie,
incest, crime etc.), pe baza urmelor biologice lăsate la locul
faptei sau la victimă (depozite subunghiale; secre ție vaginală
sau recoltări din ampula rectală conținând spermă de la
agresor; îmbrăcăminte etc.);
– studiul paternității (vezi „Expertiza medico -legală a
filiației”), cu mențiunea că în acest caz este necesară analiza
comparativă a trei seturi de ADN (de l a mamă, de la copil și de
la presupusul tată) etc.

11. Alte examinări cu caracter complementar utilizate
în medicina legală sunt:
– pentru stabilirea diagnosticului: examen bacteriologic,
examen hematologic, metode imagistice (radiografii, examen
CT, exam en RMN), alte examinări de laborator; în cazul
expertizei medico -legale psihiatrice – examenul psihologic etc.;
– pentru identificare: examinări radiologice, examinări
stomatologice (amprenta dentară);
– pentru estimarea momentului morții: metode tanato –
chimice, histochimice, entomologice etc.;
– în alte circumstan țe: examenul petelor de salivă, de
urină, de materii fecale etc.

254

C A P I T O L U L VI
TRAUMATOLOGIA MEDICO -LEGALĂ
SPECIALĂ

Modul concret în care acționează agenții traumatici
asupra orga nismului este extrem de variat. În circumstanțe
diferite, leziunile și moartea produse ca urmare a acțiunilor
traumatizante îmbracă aspecte particulare, iar examinarea
medico -legală trebuie adaptată specificului situației. Traumato –
logia medico -legală spec ială este acea ramură a traumatologiei
care analizează aceste aspecte, pe care le voi prezenta în
continuare.

1. AGENȚII TRAUMATICI MECANICI

1.1. MIJLOACELE PROPRII DE ATAC ȘI APĂRARE
ALE OMULUI

Omul dispune de o serie de arme naturale, apte să
producă leziuni sau, în anumite condiții, chiar moartea.
Utilizarea acestor mijloace poate fi făcută în scop ofensiv sau
defensiv.
– Loviturile aplicate cu palma sau cu pumnul vizează cel
mai frecvent fața, realizând, de obicei, leziuni de gravitate mică
(eritem posttraumatic, echimoze, hematoame). Mai rar se
produc plăgi contuze, în special labiale (prin strivire de

255 arcadele dentare) sau la nivelul marginilor orbitare (prin
strivire de planul osos subiacent). Nu se poate exclude
eventualitatea producerii unor avu lsii dentare sau a unor
fracturi (de oase proprii nazale, malar, arcadă zigomatică,
mandibulă), mai ales atunci când intensitatea loviturii este
mare, iar lovirea se realizează cu pumnul. Foarte rar pot fi
produse fracturi craniene (la nivelul calotei – prin lovire
puternică cu pumnul sau cu capul, dar și la nivelul bazei
craniene – fracturi mediate prin mandibulă, consecutiv lovirii
cu pumnul în bărbie) sau fracturi costale (lovire puternică cu
pumnul; os patologic etc.).
Acțiunea unghiilor vizează, de ase menea, cu precădere
fața, producând excoriații.
Mâinile pot fi folosite pentru compresiune exercitată la
nivelul feței (astupând orificiile respiratorii) sau al gâtului,
moartea putând surveni prin asfixie mecanică (sufocare,
sugrumare). Compresiunea digit ală exercitată la nivelul
brațelor, încheieturii mâinilor, coapselor etc. produce echimoze
ovalare caracteristice, precum și excoriații semilunare adia –
cente.
Membrele superioare pot fi folosite în scop defensiv, fie
pentru a para o lovitură îndreptată spr e cap (producându -se
leziuni caracteristice pe marginea cubitală a antebrațului sau
chiar fractură cubitală), fie pentru a opri acțiunea unui cuțit
(când se produc plăgi tăiate pe fețele palmare ale mâinilor).
– Loviturile cu picioarele produc leziuni mai grave, în
special atunci când victima este căzută la pământ, iar lovitura
realizează un efect de compresiune brutală. În astfel de situații,
agresorul nu va mai putea invoca scuza legitimei apărări,
deoarece victima nu era în măsură să atace.
Lovirea cu pi cioarele poate produce fracturi costale (fie
prin lovire directă cu vârful sau călcâiul piciorului încălțat, fie
indirect, prin comprimare); de asemenea, pot fi lezate organele

256 interne (prin strivire de coloana vertebrală sau ca urmare a
loviturii directe de mare intensitate).
– Acțiunea traumatică a dinților realizează echimoze,
excoriații sau plăgi mușcate, care se produc de obicei în
apărare, mai rar în scop heteroagresiv. În această ultimă
eventualitate, „marca mușcată” poate conduce la identificarea
agresorului.
Mușcătura de om vizează zone descoperite (neacoperite
de haine); ea este mai superficială decât mușcătura de animal.
Potențialul septic este marcat, putând determina
prelungirea duratei îngrijirilor medicale peste 20 de zile (mai
ales dacă exist ă lipsă de substanță).
Aspecte particulare îmbracă mușcăturile mutilante (care
amputează segmente corporale – ureche, nas, buze, degete, ma –
melon); acestea pot avea drept consecință sluțirea și/sau
infirmitatea.
Decesul datorat mușcăturii este rar; el poat e totuși să
survină atunci când mușcătura interesează pachetul vasculo –
nervos al gâtului (de regulă agresorul fiind un bolnav psihic)
sau dacă apar complicații septice generalizate.
– Corpul omenesc ca întreg poate fi utilizat ca o armă,
greutatea sa putân d determina asfixia mecanică prin compre –
siune toraco -abdominală (frecvent asociată cu sufocarea sau
sugrumarea). Alteori, este suficientă greutatea unui singur
segment pentru a determina decesul prin compresiune toraco –
abdominală (ex. deces accidental al sugarului, datorat faptului
că mama a ținut brațul deasupra toracelui acestuia în timpul
somnului).
– În sens mai larg, anumite acțiuni ale corpului omenesc
au scop ofensiv sau defensiv. Astfel, împingerea (hetero –
propulsia) poate determina căderea sau pre cipitarea; răsucirea
forțată a unui membru sau segment de membru poate produce
entorse, luxații sau chiar fracturi prin mecanism indirect;

257 târârea victimei produce leziuni caracteristice (zone excoriate,
placarde excoriate) etc.

Releva nța juridică a acest or categorii de leziuni poate
avea în vedere:
– demonstrarea caracterului ofensiv sau defensiv (inclusiv
atestarea legitimei apărări);
– lipsa premeditării (pentru că, de regulă, premeditarea
presupune pregătirea unui agent vulnerant, nu numai recur –
gerea la armele naturale de atac);
– atestarea caracterului heteroagresiv al asfixiilor mecani –
ce produse prin sufocare sau sugrumare (vezi „Asfixiile
mecanice”);
– posibilitatea identificării agresorului pe baza „mărcii
mușcate” etc.

1.2. CĂDEREA ȘI PRECIPITAR EA

Căderea reprezintă schimbarea bruscă a poziției orto –
statice (verticale) a corpului, cu izbirea consecutivă de planul
de susținere ; se mai numește „cădere simplă” sau „cădere (de)
la același nivel ” sau „cădere pe același plan”.
Precipitarea are la bază , de asemenea, modificarea
bruscă a ortostatismului, însă în acest caz corpul, aflat la o
oarecare înălțime, cade liber sub acțiunea gravitației și se
izbește de un plan situat mai jos decât fostul plan de sprijin;
se mai numește „cădere de la înălțime”.
Cele două eventualități au în comun pierderea bruscă a
echilibrului, izbirea de un plan dur și producerea leziunilor
predominant prin mecanism pasiv, de decelerație.
O situație asemănătoare este cea reprezentată de proiec –
tare (frecvent întâlnită în cadrul accidentelor de trafic).

258 Aceasta are caracteristicile comune descrise mai sus, însă se
particularizează prin faptul că:
– dezechilibrarea corpului este întotdeauna rezultatul unei
heteropropulsii (ex. lovire de către un autovehicul în mișcare);
– spre deos ebire de precipitare, faza de plutire prin aer nu
este pe direcție verticală descendentă, ci în plan orizontal;
– planul dur de care se izbește corpul nu se află, așadar,
mai jos decât planul de sprijin, ci alături și la o oarecare
distanță de poziția iniț ială.

Cauzele care determină pierderea echilibrului pot fi:
– interne : afecțiuni care evoluează cu pierderea cuno –
știnței (epilepsie, sincopă cardiacă, accident vascular cerebral,
lipotimie etc.), tulburări ale sistemului labirintic, tulburări de
vedere, intoxicații (mai frecvent cea cu alcool etilic),
autopropulsia (împiedicarea);
– externe: unele determina nte (heteropropulsia), altele
cu rol favorizant (teren alunecos, obscuritate, obstacole etc.).
În cadrul autopropulsiei , corpul uman aflat în mișcare
(mers sau fugă) se oprește brusc (se împiedică), fără a exista o
forță determinantă externă; în schimb, în situația hetero –
propulsiei , pierderea bruscă a echilibrului se datorează unei
forțe externe (îmbrâncire, lovire de către un corp/vehicul în
mișcare et c.).

Căderea simplă are două faze : cea de pierdere a
echilibrului (în cadrul căreia se pot produce leziuni doar dacă
există heteropropulsie) și cea de izbire de planul dur (când se
produc leziunile de decelerație). Dacă forța heteropropulsivă
este mare sa u dacă planul de impact este înclinat, se pot
produce leziuni prin alunecare și/sau prin rostogolire pe acest
plan.

259 Precipitarea și proiectarea presupun trei faze : cea de
pierdere a echilibrului, cea de cădere propriu -zisă (de plutire
prin aer) – în cadrul căreia corpul se poate izbi de diverse
corpuri aflate pe traiectorie – și cea de izbire de planul dur. Și
în acest caz pot surveni leziuni prin alunecare și/sau prin
rostogolire pe plan dur înclinat.

Morfologia și gravitatea leziunilor depind de:
– forța de auto/heteropropulsie;
– greutatea corpului;
– înălțimea de la care are loc precipitarea;
– distanța la care este proiectat corpul;
– caracteristicile planului de impact (dur sau moale, încli –
nat, cu suprafață neregulată sau plană etc.);
– regiunea corp orală cu care se ia contact cu planul dur
etc.

Leziunile produse în cadrul căderii, precipitării sau
proiectării pot fi:
– primare (la locul cu care se ia contact cu planul dur) –
produse prin mecanism direct;
– secundare (prin izbirea ulterioară a corpul ui de plan –
rostogolire sau alunecare) – de asemenea produse prin meca –
nism direct;
– mediate (prin transmiterea forței traumatizante de -a
lungul coloanei vertebrale – în cadrul precipitărilor sau proiec –
tărilor în axul corpului);
– produse prin mecanism indirect , la distanță de locul de
impact (prin decelerație sau prin contracturi musculare).
Cele mai grave leziuni sunt, de regulă, cele produse
prin decelerație ; de multe ori impresionează contrastul dintre
sărăcia tabloului lezional extern și gravitatea leziunilor interne
produse pasiv, prin decelerație.

260
➢ Caracteristicile leziunilor produse prin cădere
simplă
– Gravitatea lezională este, de obicei, mică ; se produc
echimoze, excoriații și zone excoriate, hematoame, plăgi
contuze, foarte rar fracturi – la nivelul antebrațelor sau la
nivelul gambelor (maleolar);
– Decesul survine rar , fiind, de regulă, consecutiv leziu –
nilor meningo -cerebrale; arareori este determinat rupturi
viscerale (de obicei pe fond patologic preexistent). Leziunile cu
potențial letal ap ar mai ales în urma căderilor determinate de o
heteropropulsie puternică (lovire cu intensitate mare) sau
consecutiv căderilor cauzate de pierderea cunoștinței.
– Leziunile sunt situate pe părți proeminente (bose
frontale, piramidă nazală, coate, genunchi etc.) și sunt dispuse
pe un singur plan al corpului (leziuni unipolare ); doar în
cadrul căderilor urmate de rostogolire putem găsi leziuni pe
mai multe planuri (multipolare);
– Din punct de vedere juridic , căderea simplă este în
mare majoritate a cazurilor accidentală (medicului legist
revenindu -i sarcina să evidențieze cauzele interne care au
determinat -o). Suicidul prin cădere simplă nu este posibil.
Atunci când căderea simplă este determinată de hetero –
propulsie, calificarea juridică este în sensul heter oagresiunii
(omor, lovitură cauzatoare de moarte etc.); în astfel de cazuri
examenul medico -legal va trebui să evidențieze leziunile
produse prin lovire activă, diferențiindu -le de cele de cădere.

➢ Caracteristicile leziunilor produse prin precipitare
– Gravitatea leziunilor este mai mare decât în cazul
căderilor simple. Decesul survine în mod frecvent , în special
în cazul căderilor de la înălțime mare. Cauzele cu rol
tanatogenerator sunt leziunile meningo -cerebrale (80%),

261 leziunile osoase ale membrelor, lez iunile viscerale, fracturile
coloanei vertebrale etc.; adeseori se produce traumatismul
cranio -cerebral sau apar politraumatisme grave care duc la
deces prin șoc traumatic și/sau hemoragic, explozii viscerale,
rupturi de vase mari etc.
– Leziunile sunt multipolare , foarte numeroase și foarte
variate , cu frecventă asociere a fracturilor și a leziunilor
viscerale.
– Aspectul lezional depinde foarte mult de modul în
care corpul ia contact cu planul dur . Vom analiza urmă –
toarele trei eventualități : impactul sim ultan al capului și
corpului (precipitarea pe una din fețele corpului), contactul cu
segmentele inferioare (precipitarea în picioare) și contactul cu
segmentul cranian (precipitarea în vertex).
• Precipitarea pe una din fețele corpului determină
impactul cu planul dur prin intermediul unei suprafețe mari de
contact; izbirea se produce atât cu segmentul cranian, cât și cu
restul corpului, aproape concomitent.
Leziunile primare vor fi dispuse pe un singur plan
corporal (cel cu care s -a luat contactul cu planul dur).
Decelarea de leziuni și pe alte planuri va trebui minuțios
explicată (rostogolire ulterioară pe un plan înclinat?; lovire de
obiecte proeminente pe parcursul fazei a doua a precipitării?
etc.). Particularitățile planului de impact (ex. sol afânat sau
nisipos) și prezența unei îmbrăcăminți groase pot explica un
tablou lezional extern de mică amploare.
Analiza leziunilor cefalice oferă indicii importante pentru
precizarea mecanismului de decelerație. Prezența fracturilor
liniare de calotă craniană iradi ate la bază , precum și existența
leziunilor de contralovitură sunt puternice argumente în acest
sens. Putem decela fracturi craniene cu înfundare dacă planul
de impact prezintă neregularități (proeminențe); de asemenea,
sunt posibile explozii craniene în c azul precipitărilor de la

262 înălțimi mari. Dehiscențele suturale apar mai frecvent în cadrul
precipitărilor decât ca urmare a lovirii directe. Hematomul
extradural poate fi găsit doar la nivelul zonei de impact cu
solul; în schimb, celelalte leziuni meningo -cerebrale au
caracter bipolar. Contralovitura poate să lipsească în impactul
frontal sau în cazurile cu deces rapid.
Fracturile costale sunt des întâlnite; de regulă sunt
multiple, dispuse pe mai multe planuri, bilateral. În
precipitările de la înălțimi ma ri (peste 10 metri) prezența
fracturilor costale este constantă, imitând de multe ori aspectul
celor produse prin compresiune.
La nivelul bazinului, datorită proeminenței arip ilor iliace,
putem decela fracturi ale crestei iliace corespunzător locului de
impact, asociate (mai ales la tineri) cu disjuncții sacro -iliace.
Căderile de la înălțimi mari pot determina fracturi multiple ale
oaselor bazinului și disjuncții sacro -iliace/pubiene, al căror
caracter bilateral imită leziunile produse prin compresiune.
Organele interne sunt lezate prin mecanism indirect (în
cadrul decelerației se exercită tracțiuni la nivelul hililor, pe
pediculii vasculari sau pe aparatele ligamentare) sau secundar
(prin eschile osoase pătrunse intratoracic sau în micul bazin).
Fracturile scheletului membrelor sunt mai rare, fiind
întâlnite doar la căderi de la înălțime mare. Uneori îmbracă
aspecte caracteristice, sugerând folosirea membrelor superioare
pentru atenuarea impactului (de ex. fractura epifizei distale a
radiusului, cu tasare -înfundare a acesteia).
• Precipitarea pe membrele inferioare presupune
realizarea contactului cu planul dur prin intermediul plantelor
(tălpilor), genunchilor sau feselor (ischioanelor).
Leziunile primare directe (de la locul de impact) se
prezintă sub formă d e infiltrate sangvine ale părților moi
(plante, fese); fracturi de calcaneu, astragal sau maleolare (de

263 gleznă); fracturi de rotulă sau de condili femurali; respectiv
fracturi de ischioane sau de sacru.
Prin transmiterea forței traumatizante de -a lungul
structurilor osoase se produc fracturi cu caracter mediat : de
platou tibial; de col femural și/sau de acetabul; fracturi ale
oaselor bazinului; fracturi ale coloanei vertebrale. Cea mai
caracteristică este fractura circulară de bază craniană , în
jurul găurii occipitale, cu telescoparea coloanei vertebrale în
interiorul cutiei craniene și lezarea consecutivă a trunchiului
cerebral. Acesta nu apare, însă, dacă s -au produs alte fracturi
pe traiectul de transmitere a energiei traumatizante.
Putem decela, de aseme nea, leziuni superficiale, produse
în mod secundar prin prăvălirea corpului pe una din fețe
(ulterior impactului primar pe plante sau pe genunchi). Acestea
nu trebuie să fie considerate a fi produse în cadrul unei
heteropropulsii.
• Precipitarea cu impact în vertex determină fracturi
cominutive sau liniare la locul de impact (în zona vertexului),
fracturi iradiate la nivelul bazei craniene sau chiar explozie
craniană. Caracteristică este fractura circulară de bază, mediată
prin coloana vertebrală, cu telescop area acesteia în interiorul
cutiei craniene . Spre deosebire de cea descrisă mai sus, ea are
diametrul mai mare și se asociază cu fractura clivusului (vezi
„Traumatismele cranio -cerebrale”).
Se mai pot produce fracturi -tasare ale corpilor vertebrali
cervica li, fractura sternului (prin hiperflexie), fracturi clavicu –
lare și rupturi musculare (prin contracturi musculare la
distanță).
Și în acest caz este necesar să ținem cont de existența
leziunilor secundare, care trebuie diferențiate de leziunile
active prod use în cadrul heteropropulsiei.

264 – Din punct de vedere al formei juridice , precipitarea
este de cele mai multe ori accidentală (accidente de muncă,
persoane aflate sub influența alcoolului etc.).
Sinuciderile prin aruncare de la înălțime sunt frecvente;
în cadrul metodelor suicidare precipitarea ocupă locul al
treilea, după spânzurare și intoxicații, iar incidența lor este în
creștere (Morar, 2003).
Heteroagresiunile survin rar, însă această eventualitate
trebuie avută în vedere întotdeauna cu ocazia examină rii
medico -legale. În acest sens, este esențial de realizat un riguros
diagnostic diferențial între leziunile caracteristice precipitării și
cele produse în cadrul heteropropulsiei.
Nu în ultimul rând, este necesar să excludem
eventualitatea disimulării un ui omor prin aruncarea
cadavrului de la înălțime. Cercetarea reacției vitale a leziunilor
constatate la autopsie, precum și inexistența unor leziuni
tanatogeneratoare heteroproduse sunt elementele folosite în
mod uzual pentru a realiza această excludere.
Coroborarea datelor necroptice cu cele furnizate de
cercetarea efectuată la fața locului este o condiție esențială
pentru a putea stabili în mod corect forma juridică a acestor
morți violente.

1.3. ACCIDENTELE DE TRAFIC

Prin accident de trafic înțelegem o rice accident produs
de către un vehicul pe căile publice de transport (accident
rutier, feroviar, naval, aerian etc.). În cele ce urmează voi
analiza cu precădere accidentele rutiere și consecințele
lezionale ale acestora, având în vedere frecvența cu car e survin
și gravitatea lor deosebită.
Producerea unui accident rutier este, de regulă,
condiționată de o atitudine culpabilă, fie a conducătorului auto,

265 fie a pietonului, fie a celui care a făcut o verificare tehnică
necorespunzătoare etc. În plus, l eziuni le și moartea provocate
de către autovehicul pot avea caracter suicidar sau pot fi
produse inten ționat (în scop heteroagresiv). Iată de ce, mai
recent, este preferată denumirea de „ eveniment rutier ”.

Factorii care intervin în determinismul evenimentelor
rutiere sunt:
– factorul uman (90%) – excesul de viteză, neacordarea
de prioritate, conducerea sub influența alcoolului (30%),
oboseala (20%), boli sau tratamente care afectează capacitatea
șoferului de a conduce, pietoni neatenți, copii nesupravegheați,
pietoni aflați sub influența alcoolului, neefectuarea/efectuarea
defectuoasă a verificărilor tehnice etc.;
– factorul vehicul (defecțiuni tehnice, pneuri uzate etc.);
– factorul drum (gropi, iluminat slab, semnalizare și
marcaje de proastă calitate etc.).
Se mai adaugă și factori circumstanțiali externi , cum ar
fi: condițiile meteorologice nefavorabile, mediul urban/rural,
sezonul concediilor etc.

Profilaxia evenimentelor rutiere se bazează pe măsuri
adresate tuturor factorilor determinanți:
– pentru facto rul om : educația rutieră (inclusiv în
grădinițe și școli), examenul de obținere a permisului de
conducere auto (care verifică starea de sănătate – ca o condiție
prealabilă, aptitudinile de manevrare în trafic, cunoașterea
regulilor de circulație), controal ele medicale periodice,
măsuri le punitive severe pentru cei care conduc sub influența
alcoolului sau cu viteză excesivă, controale le efectuate de
poliția rutieră în trafic etc;

266 – pentru factorul vehicul : dotarea din fabricație cu
măsuri de siguranță (airba g, centuri de siguranță, tetiere, ABS
etc.), verificări le tehnice periodice etc;
– pentru factorul drum : modernizarea șoselelor, repa –
rarea periodică a degradărilor, acțiuni de deszăpezire etc.

Dacă totuși s -a produs un eveniment rutier, evaluarea
conseci nțelor acestuia presupune o activitate complexă, care
începe cu cercetarea la fața locului . Se vor culege informații
menite să precizeze:
– data și ora accidentului;
– datele de identitate ale victimelor și poziția ocupată în
raport cu vehiculul (conducător au to, pasager, pieton);
– natura leziunilor suferite;
– date care pledează pentru caracterul suicidar;
– date care indică o eventuală heteroagresiune;
– eventualitatea disimulării unui omor;
– avariile vehiculului, starea sa tehnică;
– urmele de frânare, urmele coliziun ii în perimetru;
– starea șoselei;
– condițiile meteorologice;
– prezența indicatoarelor de circulație și a marcajelor
rutiere etc.

Examinarea medico -legală va preciza caracteristicile
lezionale și consecințele acestora. Pentru persoana în viață se
va aplica me todologia uzuală de examinare traumatologică;
pentru persoana decedată se vor preciza:
– identitatea victimei;
– felul și cauza morții;
– poziția ocupată în vehicul (conducător auto sau pasa –
ger) sau calitatea de pieton;
– diferențierea dintre leziunile de lovire și cele de călcare;

267 – date care pot ajuta la identificarea autovehiculului (mai
ales în cazurile cu fugă de la locul accidentului);
– legătura de cauzalitate dintre leziuni și deces (se va
preciza dacă nu este cumva vorba de o moarte neviolentă
survenită la vo lan);
– condițiile interne și externe care au intervenit în
producerea efectului letal (boli preexistente, calitatea actului
terapeutic etc.);
– alcoolemia, consumul altor substanțe interzise etc.

Leziunile îmbracă aspecte specifice în cazul pietonilor,
respe ctiv în cazul ocupanților vehiculului, motiv pentru care
este necesară analiza separată a acestora.

➢ Leziunile la pietoni pot fi foarte diverse, fiind
influențate de:
– forța de lovire (energia cinetică) a vehiculului – deter –
minată de masa acestuia și mai ales de viteza de deplasare;
– rezistență (gradul de aderență a tălpilor la sol);
– punctul de aplicare a forței traumatice (când impactul
are loc sub centrul de greutate al victimei, aceasta este
basculată pe autovehicul, apoi proiectată pe sol și, event ual,
călcată și/sau târâtă; când impactul este deasupra centrului de
greutate, nu se va produce bascularea pe autovehicul);
– poziția pietonului (în picioare sau culcat) etc.
Mecanismele de producere a leziunilor pot fi simple
(lovire, târâre, călcare/comp rimare), asociate (lovire -cădere,
lovire -proiectare, călcare -târâre, călcare -comprimare etc.) sau
complexe (asocieri de mai multe mecanisme: lovire -basculare
pe autovehicul -proiectare -călcare -târâre, lovire -cădere -călcare
etc.). Mecanismele simple apar rar izolate, regula fiind
succedarea mai multor mecanisme lezionale într -un interval

268 scurt de timp, rezultând aspecte lezionale diverse și extrem de
complexe.
Lovirea se produce, de obicei, cu partea din față a
vehiculului (bară de prot ecție, far, capotă). Lo virea simplă,
care se produce izolat atunci când vehiculul are viteză foarte
mică, determină leziuni minore (echimoze, plăgi). Dacă viteza
este mare, leziunile de lovire pot fi grave (de ex. fracturi ale
ambelor oase gambiere sau fracturi femurale); în ace st caz se
asociază și alte mecanisme lezionale.
Căderea este consecutivă unei loviri de intensitate mică;
o lovire cu intensitate mare determină proiectarea corpului
(fie spre autovehicul – basculare, fie spre decor, în funcție de
locul de impact). Atât că derea, cât și proiectarea produc leziuni
asemănătoare cu cele descrise anterior (vezi „Căderea și
precipitarea”), mecanismul de bază fiind decelerația. După cum
am punctat deja, în situația proiectării diferă doar modul de
cădere liberă prin aer, care se f ace printr -o translație în plan
orizontal și nu vertical (ca în cazul precipitării). Ambele
modalități lezionale sunt produse, evident, prin heteropropulsie
(factorul activ fiind energia cinetică a vehiculului).
Târârea apare consecutiv agățării îmbrăcămin tei sau a
diferitelor segmente corporale de părți componente ale
vehiculului. Leziunile caracteristice sunt placardele excoriate,
alcătuite din multiple excoriații paralele între ele, mai
exprimate la nivelul părților proeminente; uneori sunt
profunde, put ând determina delabrări tegumentare și de părți
moi pe suprafețe extinse, scalpări parțiale sau chiar polizări ale
proeminențelor osoase. Striurile excoriate pot avea direcții
diferite sau pot fi pe mai multe planuri ale corpului, atunci
când poziția piet onului -victimă se schimbă în timpul târârii.
Leziuni asemănătoare celor produse prin târâre activă, pot
să apară și pasiv, în faza finală a proiectării (prin continuarea
translației după impactul cu planul dur).

269 Călcarea are loc între roata autovehiculului și un plan
dur (solul), în timp ce comprimarea poate fi făcută între două
autovehicule, între vehicul și un plan vertical fix (perete,
copac) sau între vehicul și planul solului. Ambele produc
efecte lezionale asemănătoare, însă în cazul călcării leziunil e
sunt mai bine exprimate pe partea unde roata vehiculului urcă
pe corp; leziunile sunt și mai grave în călcarea cu roata frânată
(blocată), aceasta fiind aptă să producă chiar amputarea unui
membru.
Leziunile determinate de aceste mecanisme compresive
sunt foarte grave, ducând adeseori la deces. Chiar dacă la
tegument tabloul lezional este minim (mai ales în condițiile
îmbrăcămintei groase), examenul intern relevă rupturi
anfractuoase, cu caracter eclatat, ale organelor interne.
Morfologia fracturilor est e caracteristică, atestând mecanismul
compresiv: fracturi de bază craniană pe direcție meridională, cu
dehiscență maximă în porțiunea centrală; fracturi costale
multiple, pe mai multe planuri; bilaterale; fracturi complexe de
bazin – duble, frecvent bilate rale, asociate cu disjuncții sacro –
iliace și/sau pubiene etc.
Călcarea/comprimarea membrelor poate produce leziuni
complexe, în cadrul sindromului de strivire. Chiar și în caz de
supraviețuire, astfel de modificări posttraumatice se pot
vindeca defectuos, determinând infirmitate și invaliditate.
În cazurile în care victima călcată era întinsă pe șosea,
trebuie avute în vedere trei variante:
– fie era pieton în viață, în stare de ebrietate;
– fie era o persoană care s -a așezat intenționat în poziție
culcată (în scop suicidar);
– fie este vorba de o încercare de disimulare a unui omor
(caz în care la autopsie nu se vor găsi reacții vitale la nivelul
leziunilor produse prin accident rutier; în schimb se vor decela
alte modificări lezionale, caracteristice pentru hete roagresiune).

270
➢ Leziunile la ocupanții vehiculului depind de modul în
care s -a produs evenimentul rutier (coliziune între două
autovehicule, coliziunea unui autovehicul cu un obstacol,
răsturnare, rostogolire; coliziune frontală, posterioară sau
laterală et c.).
Coliziunea (mai ales cea frontală) determină oprirea
bruscă a autovehiculului, având drept consecință proiectarea
ocupanților (sub efectul inerției) și lovirea acestora de părțile
proeminente din interiorul vehiculului. Proiectarea poate avea
loc și prin parbriz sau prin portierele deschise, cu impact de
planuri sau corpuri dure. Această proiectare în afara
autovehiculului determină leziuni mai grave decât cele din
interiorul său. Decelerația bruscă are cele mai grave efecte,
similare cu cele întâlnit e în cadrul precipitării (statisticile arată
că o oprire brutală a unui autovehicul care are o viteză de 75
km/h echivalează, din punct de vedere al energiei cinetice
dezvoltate, cu o cădere de la 22 de metri înălțime). Se mai pot
adăuga și efectele lezion ale produse prin comprimare între
părțile contorsionate ale autovehiculului. Trebuie notat, de
asemenea, mecanismul de flexie -extensie brutală a coloanei
vertebrale cervicale, care poate determina fracturi -luxații cervi –
cale, precum și leziuni medulare și bulbare, cu mare potențial
letal.
În cazul răsturnărilor sau rostogolirilor , leziunile sunt
mai puțin grave, pentru că lipsește mecanismul de decelerație
brutală.

Poziția ocupată în interiorul autovehiculului are, de
asemenea, o influență importantă asup ra morfologiei leziunilor,
existând tablouri lezionale diferite la conducătorul auto, la
pasagerul din dreapta față, respectiv la pasagerii din spate .

271 ▪ Conducătorul auto poate prezenta leziuni caracte –
ristice determinate de volan (fracturi costale și de ste rn,
frecvent cu înfundare; rupturi de plămâni, de cord, de vase
mari sau chiar de ficat și de splină). Centura de siguranță poate
determina benzi excoriate pe fața anterioară a trunchiului, cu
direcție oblic descendentă de la stânga la dreapta la nivel
toracic și orizontală la nivelul etajului abdominal inferior. De
asemenea, la nivelul membrelor inferioare pot să existe leziuni
gambiere sau de genunchi (rotulă) produse prin lovire de bord,
leziuni plantare sau ale feței dorsale a piciorului (prin lovire de
pedalele de comandă). Energia cinetică mediată prin femur
poate determina fracturi de col femural sau de acetabul. În
condițiile absenței centurii, izbirea extremității cefalice de
bord, de oglinda retrovizoare sau de stâlpul lateral poate leza
grav visce rocraniul.
▪ Pasagerul din dreapta față prezintă, de asemenea,
leziuni importante. Lovirea de bord poate produce fracturi în
etajul superior viscerocranian, fracturi mandibulare, de arcadă
zigomatică sau chiar de os frontal, leziuni toraco -abdominale,
fractu ri gambiere etc. Sunt, de asemenea, relativ frecvente
leziunile coloanei vertebrale cervicale. Purtarea centurii de
siguranță poate produce benzi excoriate, orientate descendent
de la dreapta la stânga (spre deosebire de șofer).
▪ Pasagerii din spate sunt re lativ protejați prin faptul că
lovirea de scaunele capitonate din față nu poate determina
leziuni grave; se produc totuși entorse, elongații ligamentare,
fracturi ale membrelor inferioare. Leziuni mai severe pot
surveni ca urmare a proiectării prin portier ele deschise sau prin
lovire de stâlpii laterali ai vehiculului.

Leziunile la ocupanți pot fi semnificativ influențate de
prezența măsurilor de siguranță (tetiere, centuri de siguranță,
airbag -uri frontale și laterale etc.). Protecția asigurată de

272 acestea este însă relativă; la coliziuni puternice mecanismul de
decelerație conferă un potențial letal deosebit.
Pe baza aspectelor lezionale specifice se poate preciza
uneori poziția ocupată de o persoană decedată în interiorul
autovehiculului. Constatările nec roptice trebuie însă coroborate
cu cele ocazionate de cercetarea de la fața locului (deformările
pe care le prezintă vehiculul, poziția în care a fost găsit
cadavrul, urmele biologice din interiorul autovehiculului și din
perimetru etc.).

O discuție apart e necesită accidentele feroviare .
Leziunile care se produc su nt polimorfe, de gravitate foarte
mare, ducând în mod aproape constant la deces sau, în caz de
supraviețuire, la infirmitate ( de ex. prin amputații) cu
invaliditate consecutivă.
Mecanismele lezio nale sunt variate și se succed cu
repeziciune:
– lovirea se face pe o suprafață mare a corpului,
determinând leziuni craniene și toracice grave;
– proiectare a se face la distanțe mari, producându -se
fracturi craniene cu înfundare (prin lovirea de pietrele
terasamentului);
– dacă victima este proiectată pe linia ferată, va urma
călcarea , care determină secțiuni de membre, de trunchi sau de
gât; leziunea caracteristică este „urma de călcare”, care se
prezintă ca o bandă excoriată situată la marginile anfractu oase
ale plăgilor de secțiune;
– este posibil ca victima să fie agățată și târâtă pe
distanțe mari (uneori sute de metri); leziunile produse în acest
context se adaugă polimorfismului lezional general.
Stabilirea formei juridice a morții este extrem de
importantă. De cele mai multe ori aceste decese se produc
accidental (neatenție, persoane sub influența alcoolului,

273 hipoacuzie etc.). Accidentele sunt, de regulă, solitare. Mai rar
se întâmplă ca un autovehicul (cu unul sau mai mulți pasageri)
să fie surprins de tren la o trecere de nivel. Foarte rar se produc
catastrofe feroviare (ciocniri, deraieri, desprinderi de vagoane);
în astfel de situații prioritatea examinării medico -legale este
identificarea victimelor și stabilirea cauzei morții.
Eventualitatea sinuciderii va fi luată în considerare
atunci când găsim doar urme de călcare (mai ales la nivelul
gâtului sau trunchiului), eventual asociate cu leziuni de târâre
și/sau comprimare (vezi capitolul VII).
Heteroagresiunile (împingere în fața trenului, aruncare
din tren etc.) sunt dificil de demonstrat, deoarece tabloul
lezional poate masca urmele heteropropulsiei (chiar dacă
acestea au existat).
Atenție deosebită trebuie acordată eventualității disi-
mulării unui omor prin punerea cadavrului pe linia ferată.
Pentru excludere trebuie să demonstrăm reacția vitală (care
este minimă datorită supraviețuirii scurte). În acest sens trebuie
să cunoaștem aspectul particular legat de prezența infiltratelor
sangv ine nu în buzele plăgilor de secțiune, ci la distanță de
acest ea (deoarece sângele este alungat din vase prin efectul de
comprimare între șină și roata de tren).

1.4. ARMELE DE FOC

În sens larg, prin arme de foc înțelegem dispozitivele la
care, prin aprinderea unui exploziv, se realizează fie
proiectarea învelișulu i propriu (grenade, bombe, mine etc.), fie
proiectarea prin țeavă a unor proiectile (carabine, pistoale,
tunuri etc.).
Interes medico -legal prezintă mai ales a doua categorie, și
în special armele de foc portabile (manuale), care sunt ușor de

274 utilizat, pe rmit agresiunea de la distanță și sunt apte să
determine leziuni grave sau chiar decesul.
Schematic, armele de foc portabile sunt alcătuite din:
– țeavă – care primește cartușul, dirijează mișcarea
proiectilului, asigură arderea pulberii (a materialului ex ploziv),
transmițând energia astfel degajată la baza glontelui (care va fi
proiectat prin gura țevii);
– închizător – aflat la extremitatea închisă a țevii; face
operațiunile de încărcare și ejectare a tuburilor;
– mecanismul de alimentare – introduce cart ușul în țeavă
(în camera cartușului) din magazia armei (încărcător);
– mecanismul de percuție – trăgaciul și percutorul;
– sistemul de ochire – înălțătorul și cătarea;
– patul armei – asigură sprijinirea și fixarea armei în
timpul tragerii.
Din puncte de v edere al muniției care o folosesc, armele
de foc portabile se clasifică în arme c u glonț , arme cu alice și
(mai rar) arme mixte.

Proiectilul (glonț sau alice ) este înglobat într -un cartuș ,
care mai cuprinde:
– tubul – un cilindru metalic (la armele milita re) sau din
carton sau plastic (la armele de vânătoare);
– capsa cu fulminant de mercur – situată la baza tubului;
explodează atunci când este lovită de percutor și aprinde
pulberea;
– pulberea – este explozivul care prin ardere rapidă dega –
jă gazele care vor propulsa proiectilul prin țeavă, imprimându -i
viteza inițială.
Deosebim:
– pulberea neagră (cu fum) – folosită pentru cartușele de
vânătoare;

275 – pulberea coloidală (fără fum, piroxalată) – folosită
pentru cartușele militare.
Pulberea coloidală arde apro ape complet, determinând
temperatură, presiune și volum de gaze mult mai mari decât
pulberea neagră.
Proiectilul -glonț are formă cilindrică, este fabricat din
plumb (fiind apt să înmagazineze o energie cinetică mare
într-un volum mic); poate fi învelit într-o cămașă de oțel sau de
cupru.
Proiectilele -alice sunt s fere de plumb cu dimensiuni între
1 și 5 mm. Mai multe astfel de sfere sunt introduse în cartușul
de vânătoare, fiind separate de pulbere prin intermediul unui
cilindru din pâslă, carton sau mate rial plastic, denumit bură .
Gazele rezultate prin arderea pulberii împing bura, iar aceasta
acționează ca un piston asupra alicelor, evacuându -le în bloc
prin gura țevii.

Efectele lezionale produse de proiectile depind de energia
cinetică pe care reușesc să o transmită (așa -numita „ forță
vie”). Aceasta este mai mare în cazul proiectilelor -glonț decât
în cazul proiectilelor -alice, iar leziunile pe care le produc vor fi
diferite. Iată de ce vom analiza distinct cele două categorii de
arme (cele cu glonț și c ele cu alice).

➢ Leziunile produse de proiectilul -glonț depind, în
primul rând, de forța vie restantă la impactul cu corpul.
Aceasta, la rândul său, este determinată de masa proiectilului
(cea a glonțului fiind mai mare decât a alicelor) și, mai ales, de
viteza imprimată la gura țevii (care depinde de tipul de armă) și
de viteza proiectilului de -a lungul traiectoriei (care scade o dată
cu distanța, datorită frânării produse de frecarea cu aerul).
Aspectul leziunii este influențat și de unghiul sub care

276 acțio nează proiectilul asupra corpului, precum și de
particularitățile segmentului corporal sau organului lezat.
În funcție de factorii amintiți mai sus, glonțul poate
acționa diferit asupra locului de impact, producând rupere
(zdrobire), perforare, înfundare s au contuzie.
• Acțiunea de rupere se produce când forța vie este
foarte mare (de regulă, în tragerile de la distanță mică). La
locul de impact apar plăgi cu lipsă de substanță marcată, având
margini franjurate și dimensiuni mai mari decât ale
proiectilului. În profunzime pot apare explozii ale organelor (în
special ale organelor cavitare în stare de plenitudine – stomac
plin, inimă, vezică urinară etc.), datorate undei de șoc
hidrodinamic generate de trecerea proiectilului. În mod
asemănător se pot produce fr acturi multiple ale cutiei craniene,
mergând până la aspect de explozie craniană.
Ruperea poate fi determinată și de cămașa glontelui,
desprinsă sau deformată, precum și de o traiectorie neregulată a
proiectilului (arme atipice, ricoșare etc.).
• Acțiunea de perforare este cea care se manifestă în
mod obișnuit, determinând leziunile clasice pe care le vom
descrie în continuare. Forța vie a glonțului este suficient de
mare pentru a determina lipsă de substanță la nivelul orif iciului
de intrare; glontele va păt runde în profunzime, realizând un
canal și , eventual, un orificiu de ieșire.
• Acțiunea de înfundare are loc atunci când forța vie nu
este suficientă pentru a realiz a perforarea. Glonțul are doar o
acțiune de pană (întinde și despică pielea și țesuturile
subiacente), rezultând un orificiu de intrare atipic, fără lipsă de
substanță, în formă de fantă, cu un aspect care îl apropie de cel
realizat de obiectele înțepătoare.
• Acțiunea contuzivă este manifestă atunci când forța
vie este extrem de mică (trageri de la mare distanță) sau când
unghiul de impact este mai mic de 15ș. Glonțul se va comporta

277 ca un corp contondent, fiind apt să determine doar leziuni
ușoare ale părților moi (echimoze, excoriații, plăgi contuze
superficiale).

În raport cu aceste modalități de acțiune ale proiectilului,
plaga împușcată poate fi :
– transfixiantă (proiectilul străbate corpul sau un seg –
ment corporal);
– perforantă sau oarbă (proiectilul pătrunde în corp,
însă nu mai are suficientă energie cinetică pentru a realiza un
orificiu de ieși re, rămânând în interiorul corpului);
– contuză (proiectilul nu are suficentă forță vie pentru a
pătrunde în corp).

Plaga împușcată este alcătuită dintr -un orificiu de
intrare, un canal și un orificiu de ieșire.

• Orificiul de intrare îmbracă aspecte diferit e, în funcție
de tipul de acțiune al proiectilului, după cu am văzut mai sus.
În cazul perforării (situația tipică), orificiul va fi rotund (dacă
pătrunderea glonțului este pe direcție perpendiculară) sau
ovalar (în cazul pătrunderii oblice). Marginile sal e sunt netede
(proiectil cu vârf ascuțit) sau ușor franjurate (proiectil bont).
Caracteristica sa principală este lipsa de substanță
(„minus țesut”), care îl diferențiază net de ori ficiul de ieșire,
care nu prezintă lipsă de substanță. Diametrul său este mai mic
decât cel al proiectilului, datorită retracției tisulare, astfel încât
nu oferă indicii despre calibrul armei. Localizarea sa poate fi
extrem de variată; când este situat în zone ascunse (în interiorul
orificiilor naturale – gură, ureche – sau la n ivelul plicilor –
ceafă, gât) poate fi greu evidențiabil.
Diagnosticul diferențial cu orificiul de ieșire se face și pe
baza inelelor caracteristice :

278 – inelul de ștergere , de culoare negricioasă, localizat
chiar în buzele orificiului; este determinat de șt ergerea
proiectilului de tegument, lăsând la acest nivel particul e fine
aflate pe glonte (vaselină, rugină, resturi de pulbere arsă sau
nearsă etc.);
– inelul de metalizare este alcătuit din particule metalice
(plumb) provenite de la proiectil; evidențiere a sa se face
radiologic și/sau stereoscopic;
– inelul de contuzie (de eroziune, de pergamentare) este
reprezentat de o zonă dezepitelizată, cu o lățime între 1 și 5
mm, produsă prin acțiunea mecanică de frecare a proiectilului
de tegument, care desprinde ș i antrenează spre interior
epidermul de la marginea orificiului de intrare. Inițial are
culoare roșie vie; în caz de supraviețuire se acoperă cu o crustă
brună, iar la cadavru se pergamentează brun -roșietic. Acest inel
este complet (în cazul pătrunderii pe rpendiculare a glonțului)
sau incomplet, semilunar (dacă proiectilul pătrunde oblic); în
acest ultim caz, localizarea inelului indică direcția din care a
venit glonțul;
– inelul de imprimare apare doar în cazul tragerilor cu
țeava lipită de tegument, fiind determinat de impactul realizat
de gura țevii (în cadrul reculului); se prezintă ca o zonă
echimotică roșie -albăstruie, lată de circa 2 -5 mm, situată în
afara orificiului de intrare; inelul poate fi complet (când țeava
este lipită în totalitate) sau incom plet, semilunar (când țeava
este înclinată, lipită parțial de tegument).

• Canalul este reprezentat de drumul parcurs de proiectil
prin organism. În cazul plăgilor transfixiante, unește orificiul
de intrare și cel de ieșire; în situația plăgilor oarbe, cana lul se
întinde de la orificiul de intrare până la glonțul oprit în corp (cu
o singură excepție: cazul proiectilului pătruns endovascular,

279 care poate migra, ca un embol, an trenat fiind în circulația
sangv ină).
Direcția canalului este, de regulă, rectilinie, indicând
direcția de tragere ; rareori găsim canale frânte (ricoșare pe os;
modificarea poziției anatomice a organelor la trecerea din
ortostatism în clinostatism etc.).
Dimensiunile canalului nu da u relații despre calibrul
armei decât în cazul în care sun t interesate oase late (calotă
craniană, stern, scapulă, coxal). Mai ales în cazul pătrunderii
perpendiculare prin os, măsurarea diametrului fracturii
orificiale permite stabilirea dimensiunilor proiectilului și,
implicit, a calibrului armei.
Examinarea fr acturilor orificiale ale oaselor permite, de
asemenea, stabilirea direcției din care s -a tras , datorită
formei lor de trunchi de con cu baza mică spre direcția din
care vine proiectilul .
Conținutul canalului poate fi reprezentat de sânge lichid
sau coagula t, fragmente din organele străbătute, eschile osoase,
corpi străini (îmbrăcăminte, fire de păr, factori suplimentari ai
împușcării etc.); localizarea acestora din urmă permite
aprecieri asupra direcției din care s -a tras (ei fiind situați în
porțiunea inci pientă a canalului).

• Orificiul de ieșire se formează prin acțiunea
proiectilului dinspre interiorul spre exteriorul corpului, care
realizează o despicare (acțiune de pană) și nu o perforare.
Forma orificiului de ieșire va fi, așadar, de fantă (stelat, în
cruce etc.), cu margini neregulate, cu aspect răsfrânt înspre
afară a buzelor plăgii, cu posibilă prezență de fisuri adiacente.
Nu se constată lipsă de substanță (afrontarea buzelor plăgii
este posibilă). Uneori, atunci când tegumentul este sprijinit pe
un plan dur (tabacheră, paftaua centurii militare etc.), marginile

280 orificiului de ieșire pot prezenta modificări care imită inelul de
contuzie.
Deși de multe ori orificiul de ieșire este mai mare decât
cel de intrare (deformarea proiectilului, antrenarea de eschile
osoase, pătrundere perpendiculară și ieșire pe direcție oblică
etc.), dimensiunile orificiului de ieșire nu sunt un criteriu de
diagnostic diferențial cu orificiul de intrare , pentru că:
– cele două orificii pot fi egale (viteză mare de străbatere
a corpului, străbaterea unor țesuturi de consistență moale etc.)
sau
– orificiul de ieșire poate fi mai mic decât cel de intrare
(proiectilul intră oblic și iese perpendicular; tragere de aproape,
cu acțiune distructivă marcată la orificiul de intrare; ant renare
de corpi străini la orificiul de intrare, abandonați apoi pe canal
– de ex. nasturi etc.).

Alături de leziunile primare (determinate de acțiunea
proiectilului) se descriu și leziuni secundare , produse sub
acțiunea așa -numiților factori suplimentari (secundari) ai
împușcării (gazele, flacăra, funinginea și pulberea). Aceștia
apar la gura țevii împreună cu proiectilul în cadrul tragerii,
manifestându -și efectele pe o distanță variabilă în funcție de
tipul de armă . Prezența lor atestă o tragere de apro ape sau
cu țeava lipită ; în cazul tragerilor de la distanță mai mare,
factorii suplimentari nu vor fi decelați.
• Gazele determină modificări lezionale prin acțiunea lor
mecanică, chimică sau termică.
Acțiunea mecanică determină rupturi radiare, cu aspect
exploziv, la marginile orificiului de intrare; dacă țeava este
lipită, se produce un veritabil crater în părțile moi, datorită
presiunii mari a gazelor. Acțiunea termică (gaze fierbinți)
produce arsuri mai mult sau mai puțin caracteristice. Acțiunea
chimică se datorează bogatului conținut în monoxid de carbon

281 (40-50%), care determină formarea de carboxihemoglobină
(tradusă prin colorație roșie vie a sângelui) în părțile moi
adiacente (până la 3 -5 cm de orificiul de intrare).
Aceste modificări lezionale sunt p rezente doar în tragerile
de foarte aproape sau cu țeavă lipită, deoarece gazele își
manifestă acțiunea doar la o distanță de până la 8 -10 cm de la
gura țevii.
• Flacăra produce leziuni diferite în cazul pulberii negre
față de pulberea coloidală.
Pulberea ne agră arde cu flacără mai mare, iar durata de
acțiune este, de asemenea, mai îndelungată; se produc arsuri
ale îmbrăcămintei, ale firelor de păr și ale tegumentului din
jurul orificiului de intrare. Această acțiune se manifestă până la
20-50 cm, în funcție de tipul de armă.
Pulberea coloidală, deși determină o flacără de
temperatură superioară, produce arsuri minime , deoarece
durata de acțiune a flăcării este mult mai scurtă.
• Funinginea (fumul) este alcătuită din particule micro –
scopice de pulbere arsă sau p arțial arsă, care se depun pe
tegumentul și pe firele de păr din jurul orificiului de intrare,
sub forma „manșonului de fum/funingine” . În tragerile de
aproape (sub 5 cm) acesta este perfect vizibil, prezentând o
zonă externă (intens colorată) și o alta ex ternă (mai palidă). În
trageri de la 7 -15 cm manșonul este mai greu de decelat, fiind
palid, cu margini estompate. Culoarea sa este negricioasă (în
cazul pulberii negre), respectiv gri -verzuie sau gălbuie (pentru
pulberea coloidală).
În cazul tragerilor cu țeavă lipită, funinginea va fi găsită
doar în interiorul calanului.
Manșonul este vizibil doar pe tegumentul descoperit;
dacă tragerea s -a efectuat asupra unei zone acoperite cu
îmbrăcăminte, particulele de funingine sunt reținute pe haine,

282 fiind necesară evidențierea lor prin examenul preliminar al
îmbrăcămintei.
Raza de acțiune a funinginei este de maximum 30 cm de
la gura țevii, în funcție de tipul de armă.
• Atât pulberea coloidală, cât mai ales cea neagră ard
doar parțial. Particulele de pulbere nearsă se comportă ca niște
mici proiectile, care se dispersează de la gura țevii sub formă
de con. Ele pot fi găsite pe îmbrăcăminte, lipite de firele de păr
sau la nivelul tegumentului neacoperit de haine. Aspectul
morfologic este de mici punte de culoare neagr ă, respectiv gri –
verzuie sau gălbuie, dispuse în jurul orificiului de intrare sub
formă circulară (trageri perpendiculare) sau ovalară (trageri
oblice). Zona de dispersie are dimensiuni direct proporționale
cu distanța de la care s -a tras. În cazul trageri lor cu țeava lipită
pulberea va fi găsită în prima porțiune a canalului; uneori poate
fi inclavată subperiostal la nivelul oaselor subiacente orificiului
de intrare.
Punctele realizate prin pătrunderea pulberii în tegument
nu dispar la spălare (de aici și denumirea de „zonă de tatuaj” ),
putând fi decelate macroscopic sau cu lupa după îndepărtarea
sângelui și/sau funinginei. Pentru evidențierea zonei de
dispersie periorificială a pulberii se pot utiliza și reacții chimice
de culoare; de asemenea este posibil ă decelarea particulelor de
pulbere pe preparatele histologice (vezi „Examinările
complementare în medicina legală”).
Distanța până la care acționează pulberea este, în medie,
de 20 -100 cm de la gura țevii (chiar 100 -150 cm pentru armele
cu țeavă lungă). R aza de dispersie a particulelor de pulbere
nearsă este specifică fiecărei arme și constituie un important
element pentru calcularea distanței de la care s -a tras (în cazul
tragerilor din interiorul distanței de acțiune a factorilor
suplimentari). În funcți e de dimensiunile zonei de tatuaj, prin
trageri experimentale se poate stabili destul de precis distanța

283 de la care s -a tras cu o anumită armă, folosind o anumită
muniție.

➢ Leziunile produse de proiectilele -alice au caractere
morfologice deosebite față de cele determinate de acțiunea
glonțului. Armele de vânătoare folosesc, de regulă, muniție
specială de acest tip, alicele având dimensiuni între 1 și 5 mm.
Există însă și arme de vânătoare care utilizează poșuri (mitralii)
– care au dimensiuni de peste 5 mm, după cu m există și arme
de vânătoare cu glonț.
Energia cinetică a alicelor este mai redusă decât a
gloanțelor, astfel încât la distanțe mari nu realizează efecte
lezionale grave. Doar în cazul tragerilor de la distanțe mai mici
se produce efectul de penet rare. Dispersia alicelor se realizează
sub forma unui trunchi de con, cu baza mică la gura țevii.

Datorită acestor aspecte particulare, leziunile primare
determinate de alice au caracteristici diferite, în funcție de
distanța de tragere și, implicit, de g radul de dispersie:
– în cazul tragerilor de aproape (sub 0,5 m distanță)
alicele, fiind grupate „în snop”, vor produce un orificiu de
intrare unic, mare, crateriform, cu margini neregulate;
– între 0,5 -2,5 m, alicele încep să se disperseze, realizând
un o rificiu central mare și multiple orificii mai mici, satelite
(adiacente);
– în tragerile de la circa 2,5 -3 m, orificiul central nu se
mai constituie, decelându -se multiple orificii grupate pe o zonă
restrânsă;
– tragerile de la circa 5 m determină dispersi a alicelor pe
o suprafață cu un diametru de 15 -20 cm, distanța dintre
orificiile individuale fiind de aproximativ 1 cm;

284 – dacă tragerea are loc de la circa 10 m, alicele se
dispersează pe o arie de 20 -40 cm diametru, iar distanța dintre
orificiile de intra re crește la aproximativ 2 cm.
Cifrele prezentate mai sus sunt orientative. Practic, gradul
de dispersie al alicelor este specific fiecărei arme și fiecărui tip
de încărcătură. Așa se face că, dacă se cunoaște arma și muniția
cu care s -a tras, prin trageri experimentale se poate stabili
distanța de la care s -a executat focul, având ca element de
comparație suprafața pe care sunt dispersate orificiile de intrare
pe corpul victimei.
Proiectilele -alice au o forță vie mai mică decât a
gloanțelor ; de aceea plăgi le pe care le produc sunt, de
regulă, oarbe (penetrante), fără orificiu de ieșire . Chiar dacă
există orificii de ieșire, numărul lor este mai mic decât al
orificiilor de intrare. Adeseori, la examenul necroptic decelăm
alicele în organele parenchimatoase s au inclavate la nivelul
oaselor (ex. scapulă, coxal), deoarece nu au mai avut energie
cinetică suficientă pentru a învinge rezistența țesutului osos.
La persoana în viață examenul radiologic (cu cel puțin două
incidențe) stabilește poziția alicelor în org anism.

Leziunile secundare (produse de factorii suplimentari ai
împușcării) sunt bine exprima te, deoarece majoritatea armelor
de vânătoare folosesc cartușe cu pulbere neagră. Limitele de
acțiune ale acestor factori suplimentari variază foarte mult (în
funcție de armă, de distanța de tragere, de muniția folosită),
astfel încât se recomandă efectuarea de trageri experimentale
pentru a preciza arma cu care s -a tras și distanța de la care s -a
executat focul.
În principiu gazele produc aspecte lezionale asemă –
nătoare cu cele produse de armele cu glonț. În cazul tragerilor
cu țeava lipită, acțiunea lor de rupere se adaugă la cea realizată
de snopul de alice . Flacăra determină, după cum am văzut,

285 arsuri mai intense decât în cazul armelor cu glonț. De
asemenea, funinginea produce un manșon de fum mai bine
exprimat, iar tatuajul produs de pulbere a neagră este mai
evident decât în cazul pulberii coloidale.

Examinarea medico -legală în cazurile de împușcare
urmărește obiectivele generale ale examinărilor traumatologice
la persoana în viață sau la cadavru. Există, însă, și obiective
specifice , referitoare la distanța de la care s -a tras, direcția de
tragere, caracterul autoprodus al leziunilor, decelarea de date
care să ajute la identificarea armei etc.
Se vor avea în ve dere următoarele aspecte:
– precizarea diagnosticului de plagă împușcată – pe
baza caracterelor morfologice prezentate mai sus; în cazurile
atipice se va realiza un diagnostic diferențial riguros cu plăgile
înțepate și cu cele contuze;
– diferențierea orif iciului de intrare de cel de ieșire și,
implicit, stabilirea direcției din care s -a tras ;
– aprecierea distanței de la care s -a tras ; în acest sens
distingem:
a) tragere cu țeava lipită („descărcare absolută”) –
prezența inelului de imprimare, factori supl imentari în prima
porțiune a canalului (inclusiv a burei – în cazul armelor de
vânătoare), rupturi largi ale îmbrăcămintei, orificiu de intrare
crateriform, culoare roșie vie a țesuturilor din jurul orificiului
de intrare (datorată carboxihemoglobinei) etc ;
b) tragere din zona de acțiune a factorilor supli –
mentari al împușcării („descărcare relativă”) – se recomandă
efectuarea de trageri experimentale, folosind arma suspectă și
muniție asemănătoare;
c) tragere din afara zonei de acțiune a factorilor
suplime ntari ai împușcării („descărcare de departe”) – nu se
decelează acești factori secundari.

286 – stabilirea caracterului vital sau postmortal al
leziunilor (hemoragia „în T”, retractibilitatea buzelor plăgii,
coagularea sângelui, afluxul leucocitar, formarea lo cală de
carboxigemoglobină etc.);
– demonstrarea caracterului autoprodus al leziunilor –
localizare precordială sau temporală a orificiului de intrare,
prezența factorilor suplimentari (nu doar la nivelul orificiului
de intrare, ci și pe mâna, fața sau îmb răcămintea victimei),
leziuni în spațiul dintre police și index, analiza amprentelor etc.
(vezi capitolul VII);
– stabilirea numărului și eventual a succesiunii împuș –
căturilor – prin precizarea numărului orificiilor de intrare,
respectiv prin aprecierea i ntensității reacției vitale pentru
fiecare leziune sau prin analiza fracturilor (liniile de fractură
produse ulterior se opresc în liniile produse anterior) etc.;
– date privitoare la calibrului armei – găsirea glonțului
în corp, măsurarea diametrului frac turilor orificiale la nivelul
oaselor late etc;
– stabilirea gravității leziunilor (durata îngrijirilor nece –
sare pentru vindecare, consecințe prevăzute de art. 182 CP etc.)
– în caz de supraviețuire;
– precizarea cauzei morții – TCC cu dilacerare cerebra –
lă, hemoragii interne/externe consecutive leziunilor vasculare
sau viscerale, complicații septice, șoc traumatic și hemoragic
etc.;
– stabilirea legăturii de cauzalitate între leziunile pro –
duse prin împușcare și survenirea unor consecințe grave (182
CP) s au a decesului; se vor preciza inclusiv factorii
condiționali interni/externi care au contribuit la deces.

Pentru rezolvarea tuturor acestor obiective nu este
suficientă doar examinarea persoanei vii sau a cadavrului, ci se
impune, adeseori, cercetarea la fața locului (locul unde a avut

287 loc împușcarea, locul unde a fost găsit cadavrul etc.).
Colaborarea cu ofițerul criminalist este foarte utilă; de altfel,
examinările medico -legale sunt frecvent completate cu trageri
experimentale balistice, examinări tras eologice și examinări
dactiloscopice, menite să identifice arma cu care s -a tras și,
eventual, persoana care a acționat trăgaciul.

Din punct de vedere judiciar , plăgile împușcate se
produc în mod frecvent accidental (accidente de vânătoare,
manipulare imp rudentă a armei, glonț uitat pe țeavă, accidente
în mediu militar etc.) .
Sinuciderea prin împușcare este o eventualitate încă rară
în România (mai ales în mediul militar, la polițiști, la cei care
posedă arme de vânătoare), dată fiind accesibilitatea scăzu tă la
acest mijloc suicidar. În alte țări (de ex. SUA), unde accesul la
armele de foc este facil, împușcarea este cea mai frecventă
metodă suicidară.
Heteroagresiunea prin folosirea armelor de foc este, de
asemenea, încă relativ rară în țara noastră.

2. ASFIXIILE MECANICE

Termenul de „ asfixie ” desemnează modificările morfo –
funcționale determinate de lipsa totală sau aproape totală a
oxigenului la nivelul țesuturilor . Dacă analizăm eti mologia
acestui termen („a” = fără, „sfigmos” = puls), constatăm că
folosirea sa este improprie; mai corect ar fi să utilizăm termenii
de anoxie și hipoxie pentru a desemna stările amintite mai sus.
Cu toate acestea, denumirea de „asfixie” s -a încetățenit în
lumea medicală și în activitatea judiciară, astfel încât a fost
preluată și de medicina legală.

288 Clasificarea fiziopatologică a anoxiilor (realizată de
Barcroft, Peters și Slyke) le împarte în trei categorii:
– anoxii de aport ;
– anoxii de transport ;
– anoxii de utilizare ,
criteriul de clasificare fiind nivelul la care este blocat accesul
oxigenului către țesuturi.

• În cadrul anoxiilor de aport oxigenul nu străbate
membrana alveolo -capilară, motivul fiind o cantitate insufi –
cientă de oxigen în aerul inspirat, blocarea accesului său la
nivel alveolar sau împiedicarea schi mburilor alveolo -capilare.
Anoxiile de aport pot fi:
– de cauză patologică :
– obstrucția sau compresiunea căilor respiratorii (ex.
edem glotic, tumori cervicale, crup difteric etc.);
– tulburări ale mecanicii respiratorii (ex. boli neuro –
logice, afecțiuni ale mușchilor respiratori etc.);
– afectarea schimburilor alveolo -capilare (ex. pneu –
monii, bronhopneumonii, scleroemfizem, boala mem –
branelor hialine etc.).
– de cauză violentă :
– lipsa sau insuficiența oxigenului în aerul inspirat
(ex. spații închise ermetic, înlocuirea oxigenului cu
alt gaz, altitudine mare etc.);
– împiedicarea pătrunderii aerului până la alveole (ex.
compresiunea căilor respiratorii – spânzurare, stran –
gulare; obstrucția căilor respiratorii – sufocare, înec
etc.);
– afectarea meca nicii respiratorii (ex. compresiune
toraco -abdominală, pneumotorax sau hemotorax
posttraumatic, tetanizarea mușchilor respiratori în

289 electrocuție, contractura musculară din intoxicația cu
stricnină etc.).

• Anoxiile de transport survin atunci când este afec tat
transportul oxigenului de la plămân la țesuturi, cauzele putând
fi, de asemenea, neviolente sau violente. Ele sunt:
– de tip stagnant – insuficiență cardio -circulatorie,
colaps, compresiuni asupra vaselor, trom boze etc.;
– de tip anemic – prin alterări cantitative ale
hemoglobinei (ex. hemoragii, anemii) sau prin alterări
calitative ale acesteia (ex. intoxicația cu monoxid de
carbon, cea cu substanțe methemoglobinizante).

• Anoxiile de utilizare (histotoxice) sunt determinate de
tulburări ale activității enzimelor respiratorii celulare
(citocromoxidaze, dehidrogenaze) – ca de exemplu în in –
toxicația cu acid cianhidric sau derivați ai acestuia, în
intoxicația cu acid sulfhidric etc., precum și de încetinirea
metabolismului celular – ca de exemplu în hipote rmie.

Asfixii mecanice , în înțelesul prezentului subcapitol, sunt
doar anoxiile de aport de cauză violentă. Din punct de vedere
medico -legal, acestea se clasifică astfel :

• Asfixii mecanice prin compresiunea căilor
respiratorii :
– spânzurarea;
– strangular ea cu lațul;
– strangularea cu mâna (sugrumarea).
• Asfixii mecanice prin compresiunea toracelui și/sau
abdomenului :
– compresiunea toraco -abdominală.

290 • Asfixii mecanice prin obstrucția (ocluzia) căilor
respiratorii :
– sufocarea;
– ocluzia căilor respiratorii cu corpi străini lichizi sau
solizi (incluzând înecul, precum și aspiratul sangvin
sau gastric – dacă este de etiologie violentă).

Hipoxia și anoxia determină o reacție adaptativă a
organismului, care se traduce prin apariția unor modificări
fiziopatologi ce caracteristice. Acestea sunt urmarea scăderii
concentrației oxigenului la nivel tisular, dar și creșterii
conținutului de CO 2 (hipercapniei). Dacă deprivarea de oxigen
se instalează mai brutal, aceste modificări sunt de intensitate
mai redusă, pentru că decesul survine rapid, iar reacția de
adaptare nu mai are când să apară.
Vom constata: dispnee (inițial inspiratorie, apoi
expiratorie; în final respirația devine haotică); vasoconstricție
periferică și tahicardie, urmate de vasodilatație paralitică
gene ralizată și de tulburări de ritm cardiac; poliglobulie
reacțională; hipocoagulabilitate; tulburări nervoase precoce
(afectarea senzoriului, alterarea stării de conștiență, încetinirea
reacțiilor psihomotorii, abolirea reflexelor etc.); scăderea forței
musc ulare, convulsii tonico -clonice, iar în final relaxarea
musculaturii striate și netede etc. Se produc, de asemenea,
modificări la nivel tisular și interstițial: scăderea pH -ului
(acidoză), creșterea concentrației de acid lactic, blocarea
fenomenelor de oxi dare biologică celulară etc.

Tabloul morfopatologic se caracterizează prin apariția
unor modificări generale , comune, nespecifice , întâlnite în
toate formele de anoxie. Aceste modificări sunt expresia
morfologică a tulburărilor fiziopatologice menționate mai sus.

291 La examenul extern vom decela:
– cianoză marcată, care interesează mai ales buzele,
unghiile și extremitatea cefalică;
– lividități cadaverice extinse, închise la culoare (intens
violacee); adeseori pe suprafața lor se observă mici puncte
hemorag ice violaceu -negricioase, datorate stazei marcate și
creșterii permeabilității vasculare în context hipoxic;
– sufuziuni hemoragice subconjunctivale , care au un
mecanism similar de producere;
– midriază ;
– emisie de fecale, de urină și de spermă (spermator ee),
datorită relaxării sfincterelor.

Examenul intern va evidenția:
– stază viscerală marcată , interesând toate organele
interne;
– peteșii hemoragice la nivelul organelor parenchima –
toase (creier, plămân, splină) și mai ales la nivelul seroaselor
(mening e, pleură, pericard, peritoneu); la nivelul pleurelor,
interscizural, acestea îmbracă aspectul petelor asfixice
Tardieu ;
– hipocoagulab ilitate sangv ină (sânge fluid, fără
tendință la coagulare), datorită acidozei și creșterii fibrinolizei;
– sângele are cu loare roșie închisă (chiar roșie –
negricioasă), fiind foarte bogat în hemoglobină redusă;
– cavitățile cordului conțin sânge lichid ;
– emfizem pulmonar acut , produs ca urmare a tulburări –
lor respiratorii (inspir și expir forțat, respirație haotică etc.);
macroscopic se constată zone aerice care bombează pe
suprafață, ușor depresibile, iar microscopic se decelează rupturi
ale septelor alveolare;
– în anoxiile mai îndelungate, poate să apară edem
pulmonar hemoragic .

292 Examenul histopatologic (microscopic) va con stata
stază și edem în aproape toate organele. În cazul anoxiilor
brutale se produc rupturi ale capilarelor pulmonare, precum și
rupturi ale pereților și septelor alveolare. Celulele prezintă
modificări degenerative nespecifice: distrofie vacuolară
(hidrop ică), fragmentări ale fibrelor miocardice, distrofii acute
neuronale; în hipoxiile prelungite putem decela leziuni
degenerative mai severe, mergând până la necroză celulară.
Tanatochim ic se descriu valori crescute ale fosfolipi –
delor din lichidul alveolar și ale LDH -5 seric.

Alături de aceste modificări morfopatologice generale,
fiecare tip de asfixie mecanică prezintă leziuni tipice,
specifice ; acestea vor fi analizate în mod individual, atunci
când vom prezenta diversele modalități anoxice.

Tanatogeneza în asfixiile mecanice are la bază trei
mecanisme principale , care pot acționa individual sau intricat:
– anoxia anoxică – determinată în lipsa oxigenului la
nivel tisular, având efecte mai grave la nivel cerebral;
– compresiunea vaselor mari de la nivelul gâtului –
care împiedică circulația cerebrală și, implicit, augmentează
anoxia la acest nivel;
– comprimarea zonei sino -carotidiene – putând determi –
na moarte prin inhibiție.

SPÂNZURAREA
Spânzurarea este o asfixie mecanică realizată prin
compresiunea exe rcitată asupra căilor respiratorii de la
nivelul gâtului , prin intermediul unui laț; forța activă care
determină această compresiune este greutatea corpului
victimei (forța gravitațională) . Pentru realizarea spânzurării

293 sunt necesare trei elemente: un punc t fix de ancorare a lațului,
lațul care comprimă gâtul și corpul victimei suspendat în laț.
Din punct de vedere al modului în care este suspendat
corpul în laț, distingem între:
– spânzurări complete – corpul atârnă complet, fără
sprijin;
– spânzurări incomple te – corpul este suspendat în laț,
însă mai are cel puțin un punct de sprijin cu un plan; o parte
din greutatea corporală nu va contribui la exercitarea efectului
compresiv al lațului.
De asemenea, în raport cu poziția nodului, există:
– spânzurări tipice – nodul este la ceafă, iar lațul compri –
mă fața anterioară a gâtului;
– spânzurări atipice – nodul se află în oricare altă poziție.
În funcție de modul în care acționează nodul, deosebim:
– spânzurări cu nod fix – nodul nu permite micșorarea
buclei lațulu i, astfel încât compresiunea exercitată este
constantă;
– spânzurări cu nod culisant – nodul este mobil, iar sub
acțiunea greutății corporale el se strânge progresiv, mărind
efectul compresiv al lațului.
Lațul , element indispensabil pentru realizarea spân zu-
rării, poate fi unic sau multiplu; poate realiza o singură
circulară în jurul gâtului sau mai multe. Consistența sa poate fi
dură (sârmă, lanț etc.), semidură (cablu elastic, sfoară, curea
etc.) sau moale (fular, cravată etc.). În funcție de consistență ,
de anumite particularități ale sale (rugozități, mod de împletire,
caracter discontinuu) și de grosime (diametru), lațul produce
aspectele lezionale specifice la nivelul șanțului de spânzurare,
care pot conduce la identificarea sa.
Pentru a putea fi folo sit în scop de spânzurare, lațul
trebuie fixat de un punct de sprijin situat la distanță variabilă de

294 gâtul victimei. Nodul nu este obligatoriu; atunci când există, el
poate fi, după cum am văzut, fix sau culisant.
Manifestările clinice care apar în spânzu rare au fost
descrise de Nicolae Minovici (care a autoexperimentat această
asfixie mecanică); date în acest sens au fost deduse și din
relatările celor care au fost salvați înainte de instalarea
fenomenelor anoxice.
Aceste manifestări constau în: halucina ții vizuale și
auditive, tulburări vizuale, senzație de greutate în picioare,
durere, ideație rapidă, stare de excitație sexuală; pierderea
cunoștinței se face rapid (în circa 15 secunde); după o perioadă
de liniște (circa 20 -30 secunde) survin convulsii t onico -clonice,
protruzia limbii între arcadele dentare, relaxare sfincteriană (cu
emisie de materii fecale, urină și spermă). În lipsa unei
intervenții externe care să înlăture compresiunea, decesul
survine rapid, în circa 4 -5 minute.
Examenul extern decel ează leziunea traumatică speci –
fică – șanțul de spânzurare . Acesta se prezintă ca o zonă
depresionată , pergamentată brun la cadavru, situată la nivelul
gâtului . Cel mai frecvent este situat imediat submandibular
(cranial de regiunea laringiană), dar poate fi localizat și
prelaringian sau caudal de laringe. Poate fi unic sau multiplu,
în funcție de modul cum este dispus lațul.
Depresiunea (adâncimea) sa nu este uniformă; ea este
maximă diametral opus față de nod , cu superficializare
progresivă spre acesta. D epresiunea este mai mare în cazul
folosirii unui laț dur, cu un diametru redus (ex. sârmă), precum
și când greutatea corporală este mai mare. În schimb, în cazul
lațurilor moi și late (ex. fular) depresiunea este minimă, greu
decelabilă.
Direcția șanțului este oblică, sub formă de ramuri ce
evoluează net ascendent de la zona de depresiune maximă
către nod . În spânzurările incomplete, însă , caracterul

295 ascendent al șanțului este mai puțin evident ; șanțul poate fi
chiar orizontal (în cazul victimei aflate în p oziție culcată).
De regulă, șanțul este incomplet , fiind întrerupt în
dreptul nodului; de asemenea, interpunerea părului sau a unor
părți din îmbrăcăminte (guler) între laț și tegument poate
conferi șanțului un caracter discontinuu. Mai rar șanțul este
complet (circulare multiple, spânzurări incomplete).
La examenul extern mai puteam decela:
– lividități cadaverice dispuse în jumătatea inferioară a
trunchiului și la extremitățile distale ale membrelor (pentru că
acestea sunt părțile declive);
– sufuziuni sa ngvine subconjunctivale;
– protruzia limbii între arcadele dentare (cu pergamenta –
rea mucoasei vârfului limbii);
– cianoză marcată (inclusiv la extremitatea cefalică);
– uneori se constată leziuni traumatice superficiale (echi –
moze, zone excoriate) pe părț i proeminente, produse prin lovire
de corpuri sau planuri dure în contextul convulsiilor tonico –
clonice sau prin cădere (ruperea lațului); alteori putem decela
leziuni post mortem , produse prin căderea cadavrului nespri –
jinit după tăierea lațului;
– se vor căuta totdeauna leziuni specifice heteroagresiunii,
în special urme de compresiune digitală (de ex. la nivelul
brațelor), care pot sugera spânzurarea victimei de către o altă
persoană.
Examenul intern va evidenția semnele generale de
asfixie (cu valoare d e reacție vitală). Se vor căuta elementele
sugestive pentru atestarea caracterului vital al șanțului de
spânzurare (infiltrate sangvine în părțile moi subiacente,
rupturi transversale ale intimei carotidiene etc.). Acestea sunt
rar vizibile macroscopic; de aceea este obligatoriu examenul
histopatologic al șanțului de spânzurare, care să ateste
producerea sa intra vitam .

296 La examenul intern se mai pot evidenția (rar) leziuni
cartilaginoase și osoase (cartilaj tiroid, os hioid), care trebuie
diferențiate de ce le produse prin sugrumare (când survin mult
mai frecvent). Nu este exclusă decelarea unei luxații atlanto –
occipitale sau chiar a fracturii de odontoidă; acestea apar însă
doar în cadrul suspendării brutale și bruște în laț.
Tanatogeneza în spânzurare este rezultatul acțiunii
anoxiei anoxice, a tulburărilor de circulație cerebrală și a
reflexelor inhibitorii sino -carotidiene. Când moartea prin
inhibiție are cel mai important rol tanatogenetic, decesul este
rapid, iar modificările asfixice sunt puțin exprimat e
(„spânzurați albi”). În cazul în care primele două mecanisme
au avut un rol decisiv, sindromul asfixic se manifestă plenar
(„spânzurați albaștri”). Mai rar, poate să intervină și un al
patrulea mecanism tanatogenerator: luxarea coloanei
vertebrale, care determină leziuni bulbare și deces fulgerător.
Este, de altfel, o tehnică specială, utilizată în cazul execuțiilor
prin spânzurare, menită să grăbească moartea.
Din punct de vedere judiciar , spânzurarea este aproape
exclusiv sinucidere (de altfel, este cea mai frecvent ă metodă
suicidară). Eventualitatea heter oagresiunii este de luat în
calcul în cazul persoanelor care nu se pot apăra (copii,
vârstnici, persoane paralizate, intoxicație acută alcoolică severă
etc.). Disimu larea unui omor prin spânzurarea cada vrului
poate fi depistată prin cercetarea reacției vitale. Spânzurările
accidentale pot să survină la copii mici nesupravegheați, la
alpiniști sau în cadrul spânzurărilor sexopatice autoerotice
(când spânzurarea lentă este utilizată în scop de masturbație,
însă, accidental, survine decesul).
Pentru stabilirea formei juridice a morții, examinarea
medico -legală trebuie să aibă în vedere:

297 – stabilirea diagnosticului de spânzurare (prin cercetarea
elementelor caracteristice șanțului de spânzurare; prin diagno –
sticul diferențial riguros cu șanțul de strangulare etc.);
– demonstrarea producerii spânzurării în timpul vieții
(prin cercetarea reacției vitale);
– excluderea caracterului heteroprodus al leziunilor
traumatice;
– coroborarea datelor necroptice cu cele o bținute de la
fața locului.
În cazurile când victima a fost scoasă din laț înainte de
sosirea echipei operative (încercări de salvare, tentative de
disimulare a sinuciderii etc.), se pune problema demonstrării
caracterului complet/incomplet sau tipic/atipi c al spânzurării,
precum și problema indentificării/confirmării lațului.

STRANGULAREA CU LAȚUL
Este o asfixie mecanică produsă prin compresiunea
exercitată asupra căilor respiratorii de la nivelul gâtului,
prin intermediul unui laț ; spre deosebire de spân zurare, însă,
forța activă care determină compresiunea nu este greutatea
corporală a victimei .
Strangularea cu lațul poate fi completă (lațul înconjoară
complet gâtul, comprimându -l pe întreaga circumferință) sau
incompletă (lațul comprimă doar o parte a g âtului, fiind fixat
de partea opusă cu degetele agresorului; există astfel puncte de
sprijin și zone de compresiune, care determină aspecte
lezionale distincte).
Examenul extern va decela leziunea caracteristică –
șanțul de strangulare ; acesta are caracter istici care îl
diferențiază de cel de spânzurare.
În strangularea completă șanțul este orizontal, complet
(doar arareori este întrerupt de interpunerea părului sau a
hainelor) și are depresiunea (adâncimea) uniformă pe

298 întreaga circumferință. El poate fi u nic sau multiplu (mai multe
circulare). Poziția sa poate fi prelaringiană, dar și cranial sau
caudal de regiunea laringiană. În cazul strangulării incomplete ,
șanțul are aceleași caracteristici, cu deosebirea că este
incomplet (se termină pe fețele lateral e ale gâtului); se
decelează suplimentar echimoze ovalare și/sau excoriații
semilunare situate pe fețele postero -laterale ale gâtului,
produse prin compresiune digitală la nivelul punctelor de
sprijin.
Atât în forma completă, cât și în cea incompletă, se p ot
decela leziuni traumatice de -o parte și de alta a șanțului de
strangulare (excoriații, echimoze), produse prin încercarea
victimei de a îndepărta acțiunea compresivă a lațului.
Examenul intern evidențiază semnele generale de
asfixie ; în plus, subiacent șanțului de strangulare se evidențiază
infiltrate sangvine în părțile moi, precum și, uneori, rupturi ale
cartilajului tiroid și fracturi ale coarnelor hioidului.
Din punct de vedere juridic , strangularea cu lațul este
aproape întotdeauna produsă în cadrul heteroagresiunii
(omor); de aici importanța deosebită a diferențierii sale de
spânzurare (care este, de regulă, sinucidere).
Cazurile de suicid prin strangulare cu lațul sunt rare; ele
sunt posibile prin înnodarea lațului înainte de pierderea
cunoștinței sau prin sisteme tip garou, care fixează lațul în
poziție compresivă (vezi capitolul VII).
În cazul unui omor produs prin strangulare cu lațul,
autorul poate încerca disimularea prin spânzurarea
cadavrului . Coexistența unor leziuni cervicale joase, cu
caracter vital și a unor leziuni de spânzurare înalte
(submandibulare), fără caracter vital, demonstează o astfel de
eventualitate; de asemenea, prezența fracturilor de hioid și a
rupturilor cartilaginoase tiroidiene pledează mai degrabă pentru
strangularea cu lațul, decât pentru spânzurare.

299
STRANGULAREA CU MÂNA (SUGRUMAREA )
Sugrumarea este asfixia mecanică determinată de
compresiunea căilor respiratorii de la nivelul gâtului
produsă cu mâinile (sau uneori cu antebrațul).
Examenul extern evidențiază echimoze o valare (frec –
vent confluente) și excoriații semilunare la nivelul gâtului ,
pe fața anterioară și pe fețele laterale ale acestuia. Acestor
leziuni specifice li se pot adăuga alte leziuni cu caracter
heteroprodus, localizate în alte regiuni corporale, atestâ nd lupta
cu agresorul.
La examenul intern impresionează masivele infiltrate
sangv ine de la nivelul părților moi ale gâtului , situate pe mai
multe planuri (subcutanat, aponevrotic, muscular, mucoase); se
asociază foarte frecvent rupturi ale cartilajelor lar ingiene și/sau
fracturi hioidiene. Sunt prezente, bineînțeles, semnele generale
de anoxie ; acestea sunt bine exprimate , deoarece anoxia nu
este atât de intensă ca, de exemplu, în spânzurare.
Din punct de vedere juridic , sugrumarea este întot –
deauna omor (heteroagresiune), fiind deseori asociată cu
compresiunea toraco -abdominală și/sau cu sufocarea. Suicidul
(vezi capitolul VII) și accidentul sunt imposibile.

COMPRESIUNEA TORACO -ABDOMINALĂ
Este o asfixie mecanică realizată, de asemenea, prin
mecanism compre siv, însă nu la nivelul gâtului, ci la nivel
toracic și, eventual, abdominal . Elementul determinant în
survenirea anoxiei îl constituie inhibarea mișcărilor respiratorii
fiziologice; statistic s -a demonstrat că o greutate de 50 kg
plasată pe torace determi nă decesul în aproximativ 10 minute,
prin blocarea mecanicii respiratorii. Este o anoxie lentă, care
determină modificări asfixice foarte exprimate.

300 Leziunile externe sunt superficiale sau pot chiar lipsi. În
schimb, la examenul intern se pot evidenția, pe lângă tabloul
anoxic general de intensitate mare , fracturi costale (produse
prin mecanism compresiv, fiind așadar în dauna tăbliei
externe), rupturi hepatice sau splenice și infiltrate sangvine la
nivelul peretelui toracic. Acestea din urmă trebuie eviden țiate
(prin secțiuni suplimentare la nevoie) atât la locul de
comprimare, cât și la locul de sprijin (diametral opus).
Compresiunea toraco -abdominală poate să apară în cadrul
heteroagresiunilor, prin asociere cu strangularea cu lațul,
sugrumarea și/sau suf ocarea. Destul de frecventă, însă, este
producerea sa accidentală : accidente de muncă (prăbușiri de
clădiri, surpări în mine, surparea unor maluri de pământ, în
mediul forestier – prin prindere sub copac etc.); accidente
rutiere (prinderea sub vehiculul ră sturnat sau între părțile sale
contorsionate); accidente casnice (ex. mama care adoarme cu
brațul peste toracele sugarului) etc.

SUFOCAREA
Este o asfixie mecanică realizată prin obstruarea
orificiilor căilor respiratorii (nazale, bucal); ea se poate
realiza prin acoperirea acestor orificii cu mâna sau cu diverse
obiecte moi (perne, fular, batiste etc.).
Examenul extern decelează, în cazul sufocării cu mâna ,
echimoze ovalare și excoriații semilunare în jurul nasului și
gurii ; la nivelul buzelor se evidenția ză infiltrate sangv ine
(echimoze, hematoame) sau chiar plăgi contuze, produse prin
strivirea de arcadele dentare. Se mai evidențiază și alte semne
de violență, produse în cadrul luptei cu agresorul sau prin
imobilizare.
În cazul utilizării de obiecte moi , tabloul lezional specific
poate fi foarte redus sau chiar absent. Se pot evidenția,

301 eventual, corpi străini (scame, fulgi, fragmente de țesătură) în
cavitatea bucală sau în vestibulul nazal.
Modificările anoxice generale sunt bine exprimate ; la
examenul in tern se va decela stază viscerală marcată și
prezența de numeroase sufuziuni hemoragice subpleurale.
Sufocarea este omor în exclusivitate ; în mod frecvent
este asociată cu alte asfixii mecanice. Probleme medico -legale
deosebite ridică sufocarea la nou -născut (vezi „Pruncuciderea”)
prin aplicarea de folii impermeabile peste orificiile respiratorii.
La vârstnici și la alte persoane aflate în imposibilitatea de a se
apăra este necesar un diagnostic diferențial riguros cu boli care
evoluează cu un tablou hipoxi c.

OBSTRUAREA CĂILOR RESPIRATORII . ÎNECUL.
Asfixiile prin obstruarea căilor respiratorii se pot realiza
cu diverși corpi străini – solizi, pulverulenți sau lichidieni
(înecul).

❖ Diagnosticarea obstrucțiilor realizate de corpii
străini solizi sau pulveru lenți este facilă: se decelează
semnele generale ale asfixiei (atât la examenul extern, cât și la
cel intern), iar la autopsie se găsesc corpii străini (bol
alimentar, bob de fasole, regurgitat gastric etc.) ce obstruează
aditusul laringian sau pătrund în arborele traheo -bronșic.
De regulă, este vorba de asfixii accidentale . Uneori însă
se asociază unor asfixii mecanice heteroagresive (ex.
introducerea unei batiste în cavitatea bucală, obstruând aditusul
laringian). Rar este vorba de sinucideri (la bolnavii psihic mai
ales).

O discuție aparte merită anoxiile produse prin invadarea
arborelui traheo -bronșic cu aspirat sangv in sau cu conținut
gastric . Moartea va fi neviolentă în cazurile în care cauza

302 sângerării sau a vomei este una patologică (ex. hematemeză,
hemoptizie, epistaxis spontan, tulburări neurologice, infarct
miocardic posterior, tulburări digestive etc.). Dacă însă
etiologia sângerării sau a vomei este violentă (ex. fractură bază
craniană, epistaxis posttraumatic, intoxicație acută etanolică
etc.), moartea va fi etichetată și ea ca violentă.

❖ Înecul este o asfixie mecanică produsă prin obstruarea
căilor respiratorii de către lichide (de regulă apă, dar și alte
substanțe lichidiene). Pentru a se produce efectul asfixic, este
suficient ca orificiile r espiratorii să fie sub nivelul apei (ape
puțin adânci, băltoace sau chiar lichidul dintr -o farfurie etc.).

Tanatogeneza în înec este complexă, putând avea la bază
următoarele mecanisme:
– anoxia anoxică determinată de pătrunderea apei în
arborele traheobr onșic – care este cel mai important mecanism
implicat în determinismul morții;
– hemodiluția – care produce hemoliză, eliberare de pota –
siu din eritrocite și, tanatoterminal, fibrilație ventriculară;
– spasmul glotic persistent;
– reflexe inhibitoare cu pu nct de plecare la nivelul mucoa –
sei căilor respiratorii;
– reflexe inhibitoare cu punct de plecare tegumentar (de
ex. în cazul hidrocuției);
– hipotermia etc.
În determinismul morții mai pot interveni factori
condiționali interni (diverse afecțiuni patolog ice, vârsta, sexul,
constituția, alimentația, oboseala, emoția etc.). Un factor
circumstanțial frecvent asociat este consumul acut de alcool.

Anoxia produce decesul în circa 5 -6 minute. Tabloul
evolutiv cuprinde mai multe faze (descrise de Brouardel):

303 – faza de surpriză (la 10 secunde de la imersie): 1 -2
mișcări respiratorii profunde, cu minimă aspirare de lichid;
– faza de rezistență sau de apnee voluntară (oprirea
respirației circa 1 minut): victima se agită, luptă să iasă din apă,
dar nu aspiră lichid;
– faza marilor mișcări respiratorii (cu o durată de circa 1
minut): oprirea mișcărilor, scufundarea victimei, mișcări respi –
ratorii profunde, lente; se produce invadare masivă a căilor
respiratorii cu lichid;
– faza de apnee (care durează, de asemenea, circa 1 mi –
nut);
– faza mișcărilor respiratorii terminale (rare și lente).
La final, victima coboară la fundul apei cu capul în jos.
Mai târziu, datorită gazelor de putrefacție (situate mai ales în
abdomen), cadavrul va ieși la suprafață , plutind de regulă cu
regiunea lombară în sus.

Modificările morfopatologice care pot fi decelate în
cadrul înecului sunt foarte variate.
▪ Modificările determinate de acțiunea apei asupra
tegumentului permit aprecierea timpului cât a fost imersat
cadavrul. Astfel:
– la contactul cu apa (rece) apare aspectul de „piele de
găină” (sau cutis anserina – „piele de gâscă”), datorat
piloerecției;
– după circa 3 -6 ore, pielea palmo -plantară se albește și
începe să se macereze;
– după aproximativ 3 zile (în orice caz după 48 de ore)
apare a spectul de „mână de spălătoreasă” (piele albă și
încrețită, cu aspect hiperhidratat);
– la circa 2 săptămâni pielea se detașează în lambouri;

304 – după aproximativ 3 -4 săptămâni apare aspectul numit
„mănușa morții” : detașarea masivă, în bloc, a tegumentului
palmar și plantar, uneori împreună cu fanerele (unghiile).
Aceste modificări sunt influențate de evoluția putre –
facției, precum și de compoziția și temperatura apei.
Trebuie știut că în perioada cât stă în apă cadavrul se
conservă relativ bine (vezi regula lui Casper), însă imediat ce
este expus la aer și la temperatură crescută, putrefacția
evoluează fulminant , astfel încât în circa 2 -3 ore cadavrul
devine de nerecunoscut. În special la nivelul extremității
cefalice se produc alterări marcate (aspect de „cap de negru” ),
care îngreunează identificarea.
▪ Modificările considerate caracteristice pentru înec
sunt:
– ciuperca înecaților – este o spumă aerică, albicioasă,
densă, cu aspect perlat, alcătuită din mucus, apă și aer; apare la
nivelul orificiilor respirat orii (narine, orificiu bucal) la scurt
timp de la extragerea cadavrului neputrefiat din apă; dispare
(se usucă) după câteva ore;
– lividitățile au o dispoziție particulară (la extremitatea
cefalică, pe fața anterioară a toracelui și la nivelul membrelor
superioare), dat fiind faptul că acestea sunt regiunile declive
pentru cadavrul imersat în apă cu capul în jos;
– emfizemul pulmonar acut îmbracă un aspect specific;
macroscopic plămânii apar mult măriți de volum, ușori,
umplând întreaga cutie toracică și ac operind inima; păstrează
impresiunile costale (au consistență plastică și elasticitate
pierdută, păstrând godeu la digitopresiune); la secțiune au , în
mod paradoxal, un aspect uscat ; microscopic se decelează
rupturi ale septelor alveolare, alveole destinse , pline cu lichid,
zone de edem, de congestie și de hemoragie, tabloul general
fiind cel al „emfizemului hidroaeric ”;

305 – în cazul înecului în apă sărată , plămânii sunt umezi și
grei;
– la nivel subpleural se observă petele Paltauf (sufuziuni
hemoragice mari , imprecis delimitate, de culoare albăstruie
palidă);
– în căile respiratorii , în stomac și chiar în duoden se
poate găsi apă, mâl, nisip, alge ; acestea pot să ajungă și în
mod pasiv în căile respiratorii și în st omac (pe principiul
vaselor comuni cante), a stfel încât aceste constatări nu au
valoare pentru diagnosticarea înecului intra vitam , ci atestă
doar faptul că acel cadavru a stat în apă.
▪ Alte modificări lezionale , care se pot produce intra
vitam sau post mortem prin:
– lovire de obstacole din albia ap elor curgătoare;
– acțiunea animalelor acvatice;
– secționări determinate de elicea vaporului;
– sărituri în apă de la înălțime (fracturi de craniu, coloană
vertebrală, leziuni de organe interne etc. – asemănătoare celor
din precipitare);
– manopere de rea nimare;
– agresiune sau accident, înainte de propulsarea persoanei
în apă (fie a persoanei vii, fie a cadavrului).

Examinările complementare solicitate sunt menite să
stabilească diagnosticul pozitiv de înec, producerea sa intra
vitam , precum și tipul de apă (dulce/sărată) în care s -a produs
înecul. În acest sens sunt utile următoarele examinări:
– cercetarea planctonului – în proba de apă recoltată din
presupusul loc al imersiei, precum și în organele -filtru (rinichi,
măduvă osoasă) ale cadavrului; se pot identifica diatomee
(microorganisme acvatice a căror structură exoscheletică poate
fi decelată microscopic);

306 – examenul comparativ al sângelui din ventriculul
stâng și din ventriculul drept . În caz de înec în apă dulce, la
nivelul sângelui din ventriculul stâng vom constata (datorită
hemodiluției):
– punct crioscopic crescut;
– hematocrit scăzut;
– indice refractometric crescut;
– scăderea concentrației ionilor de sodiu și clor;
– scăderea densității;
– creșterea rezistenței electrice.
Dacă înecul s -a prod us în apă sărată , indicii analizați
mai sus se modifică în sens invers, datorită hemoconcentrației.

În cazul cadavrelor găsite în apă, examinarea medico –
legală va trebui să precizeze dacă decesul s -a datorat înecului și
forma juridică a morții violente.
Diagnosticul pozitiv de înec se pune pe baza decelării
semnelor generale de asfixie (foarte accentuate în caz de
înec) , precum și pe baza semnelor specifice analizate mai
sus.
Forma juridică cel mai frecvent întâlnită este cea
accidentală (inundații, la ștr and, persoane în stare de ebrietate
etc.).
Sinuciderile prin înec sunt, de asemenea, relativ
frecvente (vezi capitolul VII).
Omorul se poate realiza prin propulsarea victimei în apă
(eventual după ce i s -au produs leziuni) sau prin ținerea sa
forțată cu or ificiile respiratorii sub nivelul apei. Sunt, de
asemenea, des întâlnite încercările de a disimula un omor prin
aruncarea cadavrului (sau a fragmentelor de cadavru) în apă.
În toate aceste cazuri, datele obținute cu ocazia cercetării
la fața locului, corel ate cu informațiile oferite de autopsia
medico -legală, sunt esențiale pentru conturarea formei juridice.

307 În acest context, trebuie reamintită necesitatea efectuării unei
autopsii precoce (cât mai rapidă după extragerea cadavrului
din apă), pentru ca modifi cările de putrefacție (care se
instalează cu repeziciune) să nu afecteze calitatea constatării
medico -legale.

3. AGENȚII TRAUMATICI FIZICI

3.1. LEZIUNILE ȘI MOARTEA DATORATE
TEMPERATURII ÎNALTE

Căldura excesivă (temperaturile înalte) își manifestă
efectele asupra organismului prin:
– acțiune locală – rezultând arsuri ;
– acțiune generală – putând surveni hipertermia ; în anu –
mite circumstanțe mai poate surveni și insolația .

➢ Arsurile pot fi cauzate de acțiunea unor variați agenți
traumatici (căldura, cur entul electric, substanțe chimice
caustice sau corozive, radiațiile ultraviolete, razele X, sursele
radioactive etc.).
Arsurile determinate de căldură (denumite și arsuri
termice ) sunt urmarea punerii în contact a tegumentului cu
diferiți purtători ai ener giei calorice:
– corpuri solide incandescente;
– lichide fierbinți (așa -numitele „opăriri”);
– flăcări;
– vapori fierbinți.

Aspectul morfologic al arsurilor produse de aceștia
este diferit , permițând identificarea retrospectivă a tipului de
agent termic c are a acționat asupra organismului:

308 – corpurile incandescente produc arsuri bine delimitate
(adeseori cu imprimarea pe tegument a formei respectivului
corp solid), uneori foarte grave, profunde;
– lichidele fierbinți determină arsuri cu mers „descen –
dent”, cranio -caudal (uneori cu aspect de dâre prelinse spre
caudal), fără arderea firelor de păr și fără depozite de funingine
(fum); îmbrăcămintea este umedă, dar nu va prezenta arsuri; nu
se produc arsuri ale căilor respiratorii; în cazul imersiei
corpului în tr-un lichid fierbinte, arsurile au un aspect bine
delimitat de o linie care indică nivelul lichidian;
– flăcările au acțiune „ascendentă”, dinspre caudal spre
cranial, fie datorită acțiunii flăcării primare, fie datorită
aprinderii îmbrăcămintei; firele d e păr din zonele arse au aspect
pârlit la extremități sau sunt carbonizate total; pe tegument și
pe firele de păr există depuneri de funingine; în mod frecvent
apar arsuri ale mucoasei căilor respiratorii;
– gazele fierbinți produc arsuri difuze, situate l a nivelul
zonelor de acțiune a acestor gaze; de regulă sunt arsuri de
gravitate mai mică, pentru că timpul de contact este mai scurt;
îmbrăcămintea și părul nu prezintă arsuri; pot fi prez ente arsuri
de căi respiratorii.

În funcție de timpul de contact și de cantitatea de energie
calorică transmisă, arsurile pot interesa diferențiat structurile
tegumentului. Din punct de vedere morfologic se descriu
patru grade de arsură .
• Arsurile de gradul I constau în eritem (roșeață difuză
a pielii), edem și durere; se vindecă în circa două zile fără
urmă. Aceste arsuri pot deveni letale doar dacă acoperă o mare
suprafață corporală (circa două treimi).
• Arsurile de gradul II se prezintă sub formă de flic –
tene, cu un conținut serocitrin bogat în proteine (Rivalta
pozitiv) și leucocite. La persoana în viață flictenele se sparg,

309 lichidul se elimină, iar leziunea va urma procesul epitelizării.
Vindecarea se produce în aproximativ 1 -2 săptămâni, fără a se
forma cicatrici, eventual cu persistența unei hiperpigmentări
locale.
La cadavru, prin spargerea flictenelor și desicare, aceste
arsuri vor avea un aspect pergamentat.
Arsurile de gradul II pot fi letale în cazul în care acoperă
jumătate din suprafața corporală.
• Arsurile de gradul III sunt mai profunde, interesând și
dermul, nu doar epidermul. Ele se prezintă ca niște leziuni de
tip necrotic (coagulare termică a epidermului), de culoare alb –
cenușie sau galben -brună. Vindecarea lor este lentă, grevată de
frecvente complicații septice; rezultă adeseori cicatrici
cheloide, de aspec t retractil, a căror localizare la nivelul plicilor
de flexie -extensie determină o marcată scădere a mobilității
segmentelor anatomice interesate.
În cazul afectării a peste o treime din suprafața corporală,
aceste leziuni pot conduce la deces.
• Arsurile d e gradul IV (carbonizările) sunt foarte
profunde, putând interesa toate straturile anatomice (inclusiv
oasele). Aspectul și evoluția lor sunt asemănătoare cu cele ale
gangrenei uscate. Supraviețuirea depinde de suprafața afectată
și de segmentul anatomic i nteresat; astfel de arsuri localizate la
față, gât, palme, perineu sau la nivelul căilor respiratorii au, de
regulă, un prognostic infaust.
În focarele de incendiu, carbonizarea poate afecta zone
extinse ale organismului. De regulă se produce o carbonizare
parțială , care interesează în special părțile moi. Prin
coagularea proteinelor musculare se produce retracția
mușchilor, iar cadavrul ia o poziție caracteristică, denumită
„de boxer” . Viscerele sunt relativ bine conservate, cu aspect
exicat, de „carne fia rtă”. Oasele și dinții rezistă cel mai bine la
acțiunea calorică.

310 Carbonizarea totală survine rar (fiind necesară o sursă
de căldură puternică, aptă să genereze temperaturi de sute de
grade, și care să acționeze timp îndelungat – de ex. în
incineratoare). Chiar și prin carbonizare totală, care produce
inclusiv calcinarea oaselor, rămâne o cantitate de cenușă (circa
6 kg la un adult).

Manifestările clinice generale apărute în cazul prezenței
arsurilor tegumentare sunt influențate, așadar, de extinderea și
gradul arsurii, dar și localizare (cele de la față și de la mâini
fiind mai grave), de vârstă, de terenul patologic preexistent, de
natura agentului termic etc.
Reacția adaptativă a organismului îmbracă forma șocului;
atunci când mecanismele de apărare sunt depășite, poate
surveni decesul.
În cazul șocului combustional putem distinge două
modalități tanatogeneratoare: șocul primar (algic) și șocul
secundar (plasmatic).
Șocul primar se produce consecutiv excitării brutale a
nociceptorilor tegumentari, care tr imit o avalanșă de stimuli
dureroși la talamus și scoarța cerebrală. Se poate produce o
inhibiție a sistemului nervos central, cu evoluție spre deces (de
altfel, cea mai mare letalitate se înregistrează în cadrul acestui
„sindrom al durerii”). Anestezia (p rin administrare de morfină,
de exemplu) reduce potențialul letal al șocului primar. La
factorul durere se adaugă și factorul frică, responsabil de
marcate tulburări endocrino -vegetative ce agravează suplimen –
tar prognosticul.
În caz de supraviețuire, dato rită plasmexodiei
generalizate (atât la nivelul suprafețelor arse, cât și în mediul
intern – cu edeme viscerale generalizate), se instalează șocul
secundar (plasmatic). Acesta este de tip hipovolemic, fiind

311 acompaniat de hemoconcentrație, oligurie, hipoten siune
arterială, colaps etc., cu potențial letal semnificativ.
Șocul toxic survine tardiv (la circa 5 -6 zile de la
producerea arsurii). El apare ca urmare a tulburărilor
metabolice și funcționale din cadrul șocului combustional, dar
și în urma absorbției d e substanțe toxice de la nivelul
suprafețelor arse (de ex. acroleină – rezultată prin arderea
incompletă a lipidelor din țesutul subcutanat). Blocajul renal
(de tip nefritic) care survine în acest context poate conduce la
deces.
Un factor care agravează su plimentar prognosticul îl
constituie infectarea suprafețelor arse (streptococ hemolitic,
stafilococ, proteus, piocianic, bacil tetanic etc.) sau apariția de
infecții generale (ex. bronhopneumonie); se poate dezvolta un
șoc toxico -septic , cu evoluție către deces.

Modificările morfopatologice decelate la autopsie
depind de faza evolutivă în care s -a instalat decesul, de vârstă,
de gravitatea și întinderea arsurilor, de terenul patologic
preexistent, de calitatea tratamentului aplicat etc.
Examenul extern evidențiază arsuri de diferite grade (II –
IV) și cu diferite localizări. Arsurile de gradul I nu se pot
decela la cadavru.
Examenul intern găsește un tablou lezional nespecific:
stază viscerală generalizată, edem cerebral masiv, focare
hemoragice (meningo -cerebrale sau pulmonare), ulcere de stres
Curling la nivelul mucoasei gastrice, rinichi cu aspect de șoc
(mare, congestionat, cu focare hemoragice corticale și medu –
lare).
Microscopic se pot evidenția variate modificări distrofice
celulare, în special în mioca rd, ficat și rinichi. La nivel renal, în
afară de intumescență tulbure și distrofie grasă tubulară, putem
decela exudat în capsula Bowman și marcat edem interstițial.

312
Majoritatea arsurilor survin în circumstanțe accidentale
(accidente de muncă, accidente casnice – opăriri, incendii),
fiind mai frecvente la copii nesupravegheați, epileptici,
persoane în stare de ebrietate etc.
Rareori forma juridică îmbracă haina autoagresiunii (ca
de ex. în cazul suicidului -protest prin autodafé – vezi capitolul
VII).
Hete roagresiunea este rară; în schimb trebuie avută
întotdeauna în vedere eventualitatea disimulării unui omor
prin incendierea cadavrului.

Pentru elucidarea acestor aspecte, examinarea medico –
legală va trebui să aibă următoarele obiective specifice :
– stabil irea diagnosticului de arsură termică – pe baza
aspectelor lezionale caracteristice; uneori este necesar un
diagnostic diferențiel cu flictenele de putrefacție, cu escarele de
decubit, cu arsurile chimice, electrice sau de altă natură;
– identificarea tipu lui de agent termic (flacără, lichid
fierbinte, corp incandescent etc.);
– stabilirea cauzei morții (șoc combustional primar/
secundar, șoc toxic, șoc toxico -septic, intoxicație cu CO în
focar de incendiu etc.);
– identificarea cadavrului – în situațiile c ând carboni –
zarea este mare sau totală; se vor avea în vedere dantura,
obiectele metalice ale victimei, examenul resturilor scheletice,
examinarea firelor de păr de pe suprafețele tegumentare nearse;
se poate proceda la identificare prin metoda amprentei
genetice;
– stabilirea caracterului vital al arsurilor – pentru a
exclude disimularea unui omor . Pentru rezolvarea acestui
obiectiv foarte important se vor examina flictenele (cele
produse intra vitam sunt Rivalta pozitive și au un conținut

313 bogat în leucoci te și fibrină; eritemul de la baza flictenelor nu
are valoare de reacție vitală, pentru că această colorație
roșietică poate să apară și post mortem , prin hemoliză), precum
și reacția inflamatorie de la nivelul arsurilor de gradul III.
Pentru cadavrele găs ite într -un focar de incendiu, valoare de
certitudine pentru demonstrarea caracterului vital au:
prezența de particule negricioase de funingine (fum) în
căile respiratorii, în plămâni și în e sofag, precum și
decelarea de ca rboxihemoglobină în sângele recol tat din
profunzimea cadavrului (dovadă a existenței respirației în
focarul de incendiu) .
Cadavrele parțial carbonizate trebuie autopsiate, deoarece
organele interne sunt relativ bine conservate, iar la examinarea
acestora se pot evidenția leziuni posttraum atice. Unele toxice
(As, Hg, Pb) pot fi identificate și la cadavrele total carbonizate,
prin cercetarea chimică a cenușii.

➢ Hipertermia desemnează totalitatea modificărilor
determinate de acțiunea temperaturii crescute asupra
organismului în ansamblu .
Corpul omenesc este mai puțin adaptat la căldura
excesivă decât la frig: o creștere a temperaturii corporale cu
7-8șC duce la deces, în timp ce hipotermia nu determină
moartea decât la o temperatură corporală de 20 -24șC.
Adaptarea organismului la căldura excesivă a mediului se
face prin transpirație, vasodilatație periferică și scăderea ratei
metabolismului; în plus intervin eliminarea de vapori prin
respirație, convecția și iradierea. Toate acestea sunt menite să
crescă termoliza și să scadă termogeneza. Pi erderile de căldură
pot fi împiedicate de factori exogeni: îmbrăcămintea, umidi –
tatea aerului, lipsa ventilației etc. Când mecanismele
termolitice adaptative sunt depășite, se produce acumularea
progresivă de căldură în organism, cu creșterea temperaturii

314 corporale și cu apariția consecutivă a sindromului
hiper termic.
Manifestările clinice ale acestuia sunt, de regulă, ușoare
(hipotensiune arterială, hipertermie, paloare, sincopă, vărsături,
lipotimie, crampe abdominale și/sau musculare etc.). Alteori,
însă, se poate instala șocul caloric (tahicardie, hipotensiune
arterială, tulburări respiratorii etc.), cu evoluție posibilă spre
comă (la temperatură peste 42șC) și deces (când temperatura
mediului intern depășește 43șC).
Modificările anatomo -patologice sunt nespecifice:
temperatura cadavrului rămâne ridicată post mortem pentru
câteva ore, rigiditatea se instalează precoce, putrefacția
evoluează rapid; la examenul intern se observă stază viscerală
marcată, hiperemie meningeală, peteșii (mai ales subendo –
cardic e și subpleurale) etc.
Din punct de vedere juridic , hipertermia este
întotdeauna accidentală (vară caniculară, persoane care
lucrează în camere supraîncălzite etc.). În condițiile
accidentelor de muncă (forje, hale, turnătorii etc.), trebuie
verificate con dițiile de lucru, pentru că hipertermia este
favorizată de ventilația insuficientă, de umiditatea crescută a
aerului, de consumul de alcool și de starea de oboseală.

➢ Insolația este o formă particulară de hipertermie ,
cauzată de acțiunea căldurii solare (concomitent cu a
radiațiilor UV ) asupra extremității cefalice (mai ales dacă
aceasta nu este protejată).
Manifestările clinice sunt, în mod obișnuit, ușoare
(febră, cefalee, dispnee, semne de meningism – vărsături,
rigiditatea cefei etc.). Rareori evoluează spre colaps, cu deces
consecutiv.

315 În rarele cazuri de moarte prin insolație, autopsia
decelează : hiperemie meningeală marcată, sufuziuni hemora –
gice meningo -cerebrale și stază viscerală generalizată.
Este, bineînțeles, strict o formă de moarte accidentală ,
care survine la sportivi, la cei care adorm în soare, la lucrători
în aer liber (cu capul neacoperit). Consumul de alcool este un
factor circumstanțial cu rol favorizant cert.

3.2. LEZIUNILE ȘI MOARTEA DATORATE FRIGULUI

Ca și căldura excesivă, frigul p oate avea asupra
organismului:
– o acțiune locală – producând degerături ;
– o acțiune generală – determinând hipotermia .

➢ Degerăturile sunt produse de acțiunea locală a frigului,
apărând la nivelul extremităților . Modificările caracteristice
nu se pot prod uce post mortem , astfel încât decelarea lor la un
cadavru atestă expunerea la frig în timp ce persoana era în
viață; astfel încât degerăturile au valoare de reacție vitală în
cazurile de hipotermie.
Ca și arsurile, ele pot fi de patru grade , în funcție de
structurile anatomice afectate.
• Degerăt urile de gradul I se constituie după o inițială
vasoconstricție tegumentară (cu piele palidă și rece).
Consecutiv congestiei pasive a capilarelor și venelor
subcutanate, apare un eritem roșu -violaceu și edem . Dacă
acțiunea frigului încetează, starea este reversibilă, vindecarea
făcându -se cu restitutio ad integrum .
• Degerăturile de gradul II survin dacă acțiunea frigului
continuă. Pe fond eritematos inflamator, prin permeabilizarea
formațiunilor vasculare se produce ede m și apar flictene mici,
cu conținut sangvinolent tulbure, care se sparg ușor, dezvelind

316 un fu nd cenușiu, mortificat. Vindecarea se produce prin
epitelizare, fără constituire de cicatrici.
• Degerăturile de gradul III se caracterizează prin
apariția de necro ze profunde (ce interesează și țesutul
subcutanat), cu aspect de ulcerații atone. În evoluție apar escare
negricioase, dure, uscate, care se pot infecta. Vindecarea este
lentă, cu formare de cicatrici retractile.
• Degerăturile de gradul IV sunt leziuni de n ecroză
(gangrenă) uscată (care interesează și țesuturile profunde, până
la nivelul scheletului. Ele sunt determinate de tromboze
vasculare profunde și de leziuni de endarterită obliterantă. Prin
suprainfectare aspectul morfologic devine cel de gangrenă
umedă. Demarcația zonei necrotice și vindecarea se produc
foarte lent, adeseori fiind necesară amputația segmentului
anatomic afectat.

➢ Hipotermia (refrigerația) reprezintă totalitatea modi –
ficărilor rezultate în urma expunerii la frig a organismului
în ansam blu.
Corpul omenesc se adaptează la scăderea temperaturii
mediului prin creșterea termogenezei (frison, creșterea metabo –
lismului, mobilizarea rezervelor de glicogen muscular și
hepatic etc.) și prin scăderea termolizei (vasoconstricție
periferică). La tem peraturi corporale sub 30șC, metabolismul
este mult încetinit, producându -se o scădere marcată a
activității sistemelor enzimatice oxido -reducătoare din lanțul
respirator celular. Sunt afectate în mod special creierul (între
31-27șC survenind pierderea cun oștinței și apoi comă) și inima
(la valori de 24 -20șC temperatură corporală survine fibrilație
ventriculară și stop cardiac). Așadar, decesul nu este cauzat de
înghețarea prorpriu -zisă, ci de diminuarea marcată a metabo –
lismului celular.

317 Factorii care fav orizează acțiunea frigului asupra
organismului sunt:
– exogeni (factori de mediu) – vântul, umiditatea, îm –
brăcămintea insuficientă, strâmtă sau umedă etc.;
– endogeni (factori interni) – consumul acut de alcool,
oboseala (starea de epuizare), subalimentaț ia, vârsta (copii,
bătrâni), patologia preexistentă (anemie, boli cardio -vasculare)
etc.
Contrar părerii încetățenite, consumul de alcool nu are
rol benefic în cazul expunerii la frig ; senzația de căldură pe
care o dă acesta este datorată vasodilatației p eriferice pe care o
produce, care augmentează pierderile de căldură și acceler ează
astfel instalarea hipotermiei .

Modificările anatomo -patologic e decelate la autopsie
sunt nespecifice.
Examenul extern evidențiază lividități de culoare roșie
vie, însă aces tea pot să apară și post mortal la cadavrele expuse
la frig (ex. ținute în camere de refrigerare). Cadavrul înghețat
are consistență mult crescută (duritate lemnoasă), fiind necesar
diagnosticul diferențial cu rigiditatea cadaverică (mobilizarea
tegumentul ui pe planurile subiacente nu este posibilă la
cadavrele refrigerate). Ocazional pot fi decelate degerături ale
extremităților.
După dezghețarea cadavrului putrefacția evoluează
extrem de rapid , astfel încât autopsia trebuie făcută cât mai
precoce (vezi „C onservarea naturală a cadavrului”).
Examenul intern decelează stază viscerală generalizată,
marcată. Datorită hemolizei rapide de după dezghețare, sângele
este roșu, fluid, cu aspect lacat. Intima vasculară, endocardul și
seroasele se colorează în roșu -vișiniu murdar.
O modificare caracteristică (întâlnită la 85 -90% din
cazuri) este prezența petelor Vîș nevski – sufuziuni hemora –

318 gice la nivelul mucoasei gastrice, de culoare cafenie, cu
diametrul de 2-4 mm; culoarea lor este da tă de clorhematina
rezultată din interacțiunea dintre acidul clorhidric gastric și
sângele extravazat.
Ocazional, se decelează disjuncția suturilor osoase
craniene, datorată creșterii în volum a creierului p rin congelare.
Diagnosticul dife rențial cu eventuale disjuncții posttraumatice
mecanice se face pe b aza absenței infiltratelor sangv ine (pentru
că este o modificare post mortem ).
Examinările histopatologice evidențiază modificări
degenerative difuze la nivelul celulelor sistemului nervos
central, plămânului, ficatului și rinichiului. O modificare
caracteristică o constituie dispariția glicogenului hepatic
(colorație Carmin Best negativă); aceasta nu este însă
patognomonică pentru refrigerație, putând să apară și în alte
morți precedate de agonie îndelungată.
O modificare sugestivă pentr u hipotermie este și existența
unui raport de 24 de ori mai mare decât normalul între
adrenalină și noradrenalină.

Din punct de vedere judiciar , hipotermia este, de
regulă, accidentală , fiind frecventă asocierea cu consumul acut
de alcool.
Mai rar este vo rba de omor, prin expunerea la frig a unor
persoane care nu se pot apăra și au o capacitate reacțională
redusă (vârstnici; nou -născuți – ca metodă de pruncucidere).
Suicidul nu este exclus, însă este o eventualitate rară,
survenită mai ales la bolnavii psi hic (vezi capitolul VII).
Adeseori , expunerea la frig este un factor condițional
extern care determină evoluția letală a unor cazuri de
heteroagresiune, urmate de părăsirea victimei inconștiente, fără
ajutor.

319 Examinarea medico -legală a deceselor produse p rin
hipotermie trebuie să fie minuțioasă. Cercetarea la fața locului
furnizează date despre împrejurările în care a ajuns victima la
locul decesului, despre condițiile atmosferice, despre îmbră –
cămintea acesteia etc.
Diagnosticul de hipotermie este unul d e excludere ;
pentru a -l afirma, este necesară o atentă examinare macro –
scopică, microscopică și toxicologică, vizând evidențierea unor
alte cauze de moarte violentă sau neviolentă. Prezența
degerăturilor este un element important pentru afirmarea
caracteru lui vital.

3.3. LEZIUNILE ȘI MOARTEA DATORATE ACȚIUNII
CURENTULUI ELECTRIC

Curentul electric poate determina modificări lezionale și,
nu de puține ori, decesul, acționând sub două forme:
– curent electric natural (electricitatea atmosferică) – care
produ ce trăsnirea (fulgu rația) ;
– curent electric industrial – care produce electrocuta –
rea.

➢ Trăsnirea (fulgu rația)
Fulgerul este descărcarea electrică apărută în condiții
naturale (furtună) între doi nori de sarcină contrarie. Prin
trăsnet înțelegem descărcar ea curentului electric atmosferic
între un nor și sol (sau un obiect/o persoană în contact cu
solul).
Energia electrică înmgazinată în trăsnet este imensă
(tensiune de peste un milion de volți, intensitate de peste
20.000 amperi; degajă temperaturi de mii de grade). Iată de ce
și efectele lezionale din cadrul trăsnirii sunt deosebit de grave:

320 – efecte mecanice – plăgi profunde, largi, la locurile de
intrare și de ieșire; fracturi multiple și rupturi viscerale pe
traiectul curentului; frecvent se produce aru ncarea victimei la
distanță;
– efecte termice (calorice) – arsuri mari și profunde, mer –
gând până la carbonizare totală; aprinderea hainelor produce și
arsuri prin flacără; unele arsuri au gravitate mai mică (gradul I
sau II), iar aspectul lor este caracte ristic pentru fulgu rație :
desen tegumentar roșu viu, cu arborizații ce imită frunza de
ferigă („figură de trăsnet” , „fulgu ridă” );
– efecte biochimice – edem electrogen marcat.
Se mai pot produce: topirea obiectelor de metal aflate
asupra victimei (uneori c hiar vaporizarea lor), magnetizarea
acestora, oxidarea obiectelor din bronz/alamă (care capătă o
culoare violetă sau verzuie) etc.
Trăsnirea este întotdeauna accidentală ; de regulă este un
accident natural solitar , însă nu este exclus ca aceeași
descărcare electrică să lezeze și/sau să ucidă mai multe
persoane . În caz de supraviețuire, vindecarea poate fi completă
sau cu persistența unor tulburări seche lare (mai ales de natură
neurologic ă).
Diagnosticul medico -legal de trăsnire se va baza pe
prezența modifi cărilor descrise mai sus; este necesară
coroborarea cu informațiile obținute la fața locului (copaci
carbonizați, loc descoperit; în rarele cazuri de trăsnire a unei
persoane aflate într -o încăpere, se va căuta locul de pătrundere
a curentului electric). E xamenul îmbrăcămintei relevă rupturi,
sfâșieri sau arsuri; încălțămintea prezintă uneori rupturi
caracteristice (găuri) la nivelul tălpii. Se vor examina, de
asemenea, obiectele metalice găsite asupra cadavrului, care pot
fi deformate, topite sau metalizat e; ele sunt utile și pentru
identificarea cadavrului carbonizat.

321 ➢ Electrocutarea
Energia electrică produsă artificial poate acționa asupra
organismului în circumstanțe variate: accidente de muncă,
accidente casnice, contactul cu stâlpii de înaltă tensiune, suicid
etc. Efectele locale și generale produse de trecerea curentului
electric prin corpul omenesc (atât cele morfologice, cât și cele
funcționale) sunt reunite sub denumirea de electrocutare . Unii
autori folosesc acest termen strict pentru cazurile cu e voluție
fatală, utilizând denumirea de „accident electric” sau „trauma –
tism electric” pentru a desemna situațiile când nu survine
decesul.

Acțiunea curentului electric asupra organismului
depinde de mai mulți factori :
a) proprietățile curentului electric;
b) factori ce țin de organism;
c) circumstanțele de producere a electrocutării.

a) Proprietățile curentului electric sunt determinate de
parametrii săi tehnici: tensiunea, intensitatea, frecvența,
caracterul continuu sau alternativ.
– Tensiunea electrică (exprima tă în volți) este respon –
sabilă în special de producerea efectelor mecanice ale
curentului electric. Curenții de joasă tensiune (200 -250V) sunt
cei mai periculoși, fiind apți să determine fibrilație ventriculară
(circa 70% din electrocuțiile letale sunt cu astfel de curenți).
Curenții de înaltă tensiune (peste 5.000V) produc efecte
mecanice și termice semnificative la nivel tegumentar, însă
permit adeseori supraviețuirea, deoarece arsura produsă la
locul de intrare are rol de izolant, blocând pătrunderea în
continuare a curentului electric în organism.
– Intensitatea curentului electric (exprimată în amperi)
este elementul care conferă periculozitate maximă, fiind de

322 regulă responsabil de efectele letale. Deja la valori foarte mici
ale intensității (10 -15 mA ) se produc contracturi musculare
care nu mai permit desprinderea mâinii de pe conductorul
electric. La valori de circa 15 -25 mA apare tetanizarea
mușchilor respiratori, cu dispnee marcată. Curenții de
aproximativ 50 mA determină și afectarea centrilor ner voși
respiratori, agravând insuficiența respiratorie. La valori de sub
0,1 A (circa 90 mA) se poate produce fibrilație ventriculară și
survine decesul.
– Din punct de vedere al frecvenței (exprimată în hertzi),
cei mai periculoși curenți electrici sunt cei cu frecvență mică.
Deja la 20 -30 Hz se produce contractura tetaniformă a
musculaturii, însă periculozitate maximă au curenții de circa
50-60 Hz. La valori mari ale frecvenței, curenții electrici își
pierd potențialul lezional, fiind utilizați chiar în sco p terapeutic
(diatermie, electrocoagulare etc.).
– Curentul alternativ este de 3 -4 ori mai periculos (la
aceleași valori ale tensiunii, intensității și frecvenței) decât cel
continuu, datorită alternanței de sens care -l caracterizează –
aptă să producă bul versarea activității cardiace.

b) Factorii ce țin de organism sunt:
– starea fiziologică a individului (oboseală, sex, vârstă,
sarcină, reactivitate sau rezistență deosebită la acțiunea
curentului electric etc.);
– terenul patologic (boli cardio -vasculare , neurologice,
pulmonare; alcoolism cronic; diabet zaharat etc.);
– rezistența electrică opusă de organism la pătrunderea
curentului electric.
În special aceasta din urmă influențează decisiv efectele
locale și generale care survin în cadrul electrocutării . Anumite
țesuturi (pielea, oasele, tendoanele, unghiile, părul) au rezisten –
ță electrică mare, în timp cu mușchii, viscerele, sângele, alte

323 umori au rezistență neglijabilă. Rezistența tegumentară este cea
mai importantă, deoarece pielea este prima care in tră în contact
cu conductorul electric. În medi e, aceasta este de circa
50.000 Ω (ohmi), mai ales dacă pielea este uscată și groasă. În
schimb pielea umedă, subțire sau transpirată ar e o rezistență de
doar 500 -1000 Ω, favorizând accidentele electrice. Mijloa cele
tehnice de protecție (ex. încălțăminte izolatoare, mănuși de
protecție etc.) ridică re zistența la valori de 1.000.000 Ω, făcând
practic imposibilă electrocutarea.

c) Circumstanțele de producere a electrocutării sunt
uneori decisive pentru determinarea sau împiedicarea acesteia.
Umiditatea, temperatura mediului, felul pardoselii (izolatoare
sau nu), tipul de contact (uni sau bipolar), suprafața de contact,
localizarea contactelor, durata de acțiune a curentului electric,
traiectul prin care curentul ele ctric străbate organismul, solul
bun sau rău conducător electric sunt foarte importante în acest
sens. De exemplu: o durată mare a contactului cu conductorul
facilitează pătrunderea unei cantități mai mari de energie
electrică, producându -se efecte leziona le mai severe; o
traiectorie a curentului electric prin mai multe organe vitale
(cord, creier) scade șansele de supraviețuire; un contact
localizat la nivelul capului, toracelui sau mâinilor este mai
periculos decât un contact la nivelul membrelor inferioa re etc.

Efectele curentului electric asupra organismului sunt
atât locale , cât și generale :

• Efectele locale pot fi:
– mecanice – rupturi tegumentare, musculare sau viscera –
le, fracturi, leziuni articulare etc.; sunt determinate mai ales de
curenții elect rici de înaltă tensiune;

324 – termice – arsuri de diferite grade, mergând până la car –
bonizări; se pot produce necroze, care se particularizează prin
faptul că nu sunt însoțite de reacție inflamatorie; cea mai
caracteristică leziune termică este marca electr ică, patogno –
monică pentru acțiunea curentului electric;
– biochimice – fenomenul de electroliză (în cazul curen –
tului electric continuu) sau tulburări ale schimburilor ionice la
nivel celular; edemul electrogen (consecutiv creșterii permea –
bilității vascu lare) etc.

• Efectele generale sunt cele care determină efectul letal
al curentului electric. R eacția adaptativă a organismului este
incompletă sau chiar nulă în cazurile cu supraviețuire scurtă
(cele mai frecvente, datorită acțiunii instantanee a curentulu i
electric); doar dacă decesul survine tardiv (după ore sau 1 -2
zile) se poate constitui un tablou clinic de șoc electric.
Cel mai afectat este sistemul nervos . Pe de o parte,
curentul electric are o acțiune directă, perturbând activitatea
electrofiziologi că a centrilor nervoși, iar , pe de altă parte,
efectele inhibitorii reflexe și modificările hipoxice de la nivelul
celulelor nervoase sunt responsabile de alterarea funcționa –
lității sistemului nervos central.
Tulburările respiratorii sunt consecința tetan izării muș –
chilor respiratori, dar și a lezării și inhibiției centrilor nervoși
care controlează respirația.
Activitatea cardiacă este afectată de inhibiția de tip
central, de hipoxie și, mai ales, de acțiunea locală a curentului
electric, care determină f ibrilație ventriculară.
Decesul survine, de regulă, rapid (secunde, minute), în
tanatogeneză intervenind în special anoxia determinată de
tetanizarea mușchilor respiratori, paralizia centrilor nervoși
vitali de la nivel bulbar și fibrilația ventriculară (c u stop
cardiac consecutiv).

325
Modificările anatomo -patologice sunt specifice (chiar
patognomonice) la examenul extern, însă nespecifice la
examenul intern.
Examenul extern al cadavrului va putea decela: marca
electrică, metalizarea pielii, edemul electrogen , arsuri, plăgi
etc.
• Marca electrică este leziunea caracteristică pentru
electrocutare ; mai mult, ea se produce doar intra vitam , având
valoare de reacție vitală.
Macroscopic , aceasta se prezintă ca o zonă depresionată,
albicioasă sau cenușiu -gălbuie, de a spect uscat, de consistență
crescută (chiar dură), cu marginile bine reliefate (elevate) și cu
centrul deprimat, mai palid. Marca electrică este localizată la
locul de intrare (locul de contact cu conductorul electric), dar
poate fi decelată și pe traiect (de ex. la nivelul capsulei fibroase
a organelor străbătute de curentul electric), precum și la locul
de ieșire. Forma sa este, de regulă, rotundă sau ovalară, cu
dimensiuni mici (de până la 1 cm diametru); sunt situații când
pe tegument se imprimă forma c onductorului (alungită, semi –
circulară etc.). Nu este însoțită de modificări inflamatorii sau
vasculare (de ex. la secțiune nu se decelează infiltrate
sangvine).
Aspectul microscopic al mărcii electrice este absolut
caracteristic , examenul histopatologic f iind decisiv în
situațiile când analiza macroscopică este incertă. Se constată:
tumefierea epidermului (hipocolorabilitate); alungirea mar –
cată a celulelor din stratul bazal al acestuia (ai căror nuclei
pot să fie dispuși „în palisadă ”); aspect turtit al s tratului
cornos; în derm se constată spaț ii goale, cavernoase
(vacuolizar e), care dau un aspect de „fagure de miere” foarte
caracteristic; dermul profund apare omogenizat, cu fibrele

326 conjunctive hialinizate; nu se constată semne de inflamație ;
eventual pot fi prezente tromboze intravasculare.
• Metalizarea constă în încrustarea pe tegument (de
regulă la nivelul mărcii electrice) a mici particule metalice
provenite de la conductorul electric.
• Edemul electrogen este reprezentat de o tumefiere
palidă, fermă, a tegumentului, la suprafața de contact și în jurul
acesteia (uneori cuprinde întreg membrul respectiv).
• Arsurile electrice au un aspect asemănător cu cele
produse sub acțiunea corpurilor incandescente; sunt circum –
scrise, bine delimitate, nesângerânde, rezis tente la putrefacție;
nu prezintă infiltrate sangvine în profunzime. În cazul
curenților electrici foarte puternici, arsurile îmbracă aspect
necrotic profund, până la os (cu aspect calcinat al oaselor).
• Plăgile produse sub acțiunea curentului electric pute r-
nic sunt anfractuoase, cu margini zdrențuite, uneori crateri –
forme, profunde.
Examenul intern evidențiază , de regulă, modificări
nespecifice : congestie și edem (mai ales la nivel cerebral),
peteșii asfixice subpleurale; ocazional se decelează mici focare
hemoragice meningo -cerebrale.
Acțiunea curenților electrici puternici produce fracturi,
rupturi musculare și viscerale, precum și necroze de coagulare
pe traiectul lor prin organism.

Din punct de vedere judiciar , electrocutarea este în
marea majoritate a cazurilor accidentală (mai ales accidente de
muncă și casnice, dar și în contextul unor manopere abortive
sau în urma unor manopere autoerotice). Suicidul este relativ
rar; se folosesc instalații speciale, iar victimele au, de obicei,
cunoștințe de specia litate (vezi capitolul VII). Omorul survine
foarte rar („glume” prietenești).

327 Diagnosticul de electrocutare este înlesnit de prezența
mărcii electrice; dacă aceasta nu se decelează, este necesar un
laborios diagnostic de excludere. Coroborarea datelor
necroptice cu cele de la fața locului este importantă, îndeosebi
atunci când se asociază și alte leziuni traumatice (ex. cădere de
la înălțime de pe stâlp electric). Cercetarea la fața locului se va
face obligatoriu cu participarea unui expert tehnic în domen iul
electric, pentru a evita riscurile de electrocutare.

4. AGENȚII TRAUMATICI CHIMICI
(TOXICOLOGIA MEDICO -LEGALĂ )

4.1. NOȚIUNI DE TOXICOLOGIE GENERALĂ

Toxicologia este știința care se ocupă cu identificarea,
izolarea și determinarea cantitativă a subs tanțelor toxice ,
cu studiul modului de acțiune a acestora asupra
organismului , precum și cu studiul antidoturilor folosite
pentru a combate efectele toxice.
Toxicologia medico -legală este o parte integrantă a
traum atologiei medico -legale, având ca obiect d e studiu
proprietățile fizico -chimice, modul de acțiune și efectele
toxicilor (agenților traumatici chimici) asupra corpului uman.

Prin toxic înțelegem orice substanță chimică exogenă
care, pătrunsă în organism, determină anumite modificări
morfologice și /sau funcționale , ce constituie starea de
intoxicație . Toxicul poate acționa în doză relativ mare (unică
sau repetată la intervale scurte de timp) sau în doze mici
(repetate timp îndelungat). Efectele toxice pot surveni imediat
sau după o perioadă de laten ță. Aceste efecte sunt reversibile
sau ireversibile, au caracter trecător sau persistent.

328
Din punct de vedere clinico-evolutiv , vom putea clasifica
intoxicațiile în:
– supraacute – intoxicație brutală, cu evoluție rapidă spre
deces;
– acute – instalare br uscă a simptomelor, evoluție rapidă a
intoxicației (ore, zile), posibil deces;
– subacute – simptome apărute ulterior expunerii la toxic,
evoluție de gravitate moderată, deces posibil, însă tardiv
(după 24 -48 ore);
– cronice – doze mici de toxic, pătrunse repetitiv în orga –
nism, intoxicație lentă și progresivă (ex. saturnism,
silicoză, alcoolism cronic etc.).
Toxicologia medico -legală studiază cu precădere
intoxicațiile supraacute și acute.

Clasificarea juridică a intoxicațiilor are în vedere modul
de pătr undere a toxicului în organism:
– voluntare (intenționale) – care pot fi:
– sinucideri ;
– omucideri ;
– toxicomanii (farmacodependență);
– involuntare (accidentale) – accidente de muncă, tera –
peutice, casnice etc.

Toxicitatea unei substanțe chimice este a preciată prin
reacția pe care o determină la pătrunderea în organismul
viu, adică prin modificările fiziopatologice, morfologice,
chimice și histochimice care rezultă din interacțiunea dintre
toxicul respectiv și organism.
Toxicitatea este influențată de m ai mulți factori :
a) în primul rând de proprietățile toxicului ( factori
dependenți de substanț ă);

329 b) de organismul afectat ( factori dependenți de
organism );
c) de anumiți factori circumstanțiali ( factori de mediu ).

a) Factorii dependenți de substanță:
– Cantitatea de substanță chimică ce acționează asupra
organismului ( doza ) este factorul cel mai important pentru
aprecierea toxicității . Cu cât această doză este aptă să producă
efectele lezionale și/sau decesul la valori mai mici, cu atât mai
toxică este su bstanța chimică respectivă.
Prin doză toxică (DT) înțelegem cantitatea de toxic
capabilă să producă efectele toxice (intoxicația).
Doza minimă letală (DML) este cantitatea de substanță
care poate determina moartea unui individ adult.
Doza medie letală (DML 50) reprezintă cantitatea de
toxic (exprimată în mg/kg corp) aptă să determine moartea a
50% din animalele de experiență în decurs de 24 ore.
Doza letală (DL) este cantitatea de substanță (mg/kg
corp) care provoacă decesul întregului lot de animale de exp e-
riență în 24 de ore.
Pentru aprecierea toxicității unei substanțe chimice se
mai utilizează doza minimă letală a copilului (DML C),
calculată pe baza formulei lui Young:

DML C = [v / (v + 12)] x DML (unde v = vârsta în ani).

– Structura chimică a substan ței (prezența unor radicali
activi, stereoizomeria etc.);
– Proprietățile fizico -chimice ale substanței (ex. gazele
se absorb ușor și au un grad de dispersie mare, astfel încât sunt
cele mai toxice; lichidele au o periculozitate mai mică decât a
gazelor, î nsă mai mare decât a toxicilor solizi);

330 – Gradul de dispersie a toxicului în organism (cu cât
acesta este mai mare, cu atât substanța este mai toxică);
– Solubilitatea (hidro – sau hiposolubilitatea mare favo –
rizează absorbția);
– Calea de administrare (toxicitatea este mai mare
atunci când toxicele pătrund direct în mediul intern – pe cale
parenterală);
– Viteza de administrare (toxicitatea variază direct
proporțional cu aceasta);
– Concentrația (toxicii concentrați au efecte rapide și
grave; aceeași substa nță toxică, diluată, poate avea doar efecte
minime sau poate fi utilizată chiar în scop terapeutic);
– Gradul de ionizare (mai ales în cazul metalelor, care
sunt active doar sub formă ionică – ex. mercurul);
– Afinitate a pentru anumite țesuturi sau organe (fiind mai
grave toxicele care au afinitate pentru organele vitale);
– Asocierea cu alte substanțe , care le potențează efectul.

b) Factorii dependenți de organism
– Specia (ex. unii alcaloizi foarte toxici pentru om nu au
nici un efect la erbivore);
– Vârsta (sunt mai sensibile vârstele extreme);
– Sexul (femeile sunt mai sensibile la acțiunea unor
toxici, mai ales în cursul sarcinii, lactației și menstruației);
– Terenul patologic preexistent (în caz de insuficiență
hepatică și/sau renală, doze mici de to xic sunt apte să producă
efecte grave);
– Factori genetici (anumite deficite metabolice dobândite
genetic scad capacitatea organismului de a biotransforma și
elimina toxicul; reactivitate sau rezistență individuală diferită
la anumiți toxici);

331 – Greutatea corporală (cu cât o persoană este mai
corpolentă, cu atât toxicul va avea o acțiune mai slabă, pentru
că dozele toxice, exprimate în mg/kg corp, vor fi mai mici).

c) Factorii de mediu – temperatura, umiditatea, anumite
obiceiuri alimentare, poluarea atmos ferică etc. pot augmenta
efectele toxice ale unei substanțe.

Toxi cocinetica este ramura toxicologiei care studiază
circuitul diverșilor toxici prin organism, adică modul cum
pătrund în mediul intern, cum interacționează cu acesta și cum
sunt eliminați sau depozitați.
• Căile de pătrundere a toxicilor în organism sunt
extrem de variate:
– calea respiratorie – pentru gazele toxice, vaporii lichi –
delor volatile, aerosoli, pulberi; este cea mai periculoasă cale
de pătrundere, deoarece suprafața de absorbție ofer ită de
epiteliul alveolar este mare, iar bariera detoxifiantă hepatică
este ocolită;
– calea digestivă – este cea mai frecventă ; pătrunderea
toxicului în mediul intern se poate face la nivelul mucoasei
bucale (ex. alcoolul etilic, cianurile), mucoasei esof agiene (în
special acțiunea locală a substanțelor caustice și corozive),
mucoasei gastrice (absorbție mai rapidă pe stomacul gol),
mucoasei intestinului subțire (specializată în mod fiziologic
pentru absorbție), mucoasei colonului și a ampulei rectale
(clisme, supozitoare);
– prin piele ( calea transtegumentară ) – mai ales sub –
stanțe liposolubile (hidrocarburi, fenoli, substanțe organice
etc.); pielea lezată (iritații, excoriații, plăgi etc.) permite și
pătrunderea toxicelor hidrosolubile; aumiți toxici au a cțiune
locală specifică (toxicii caustici și corozivi);

332 – calea parenterală (intravenos, subcutanat, intramuscu –
lar, intrarahidian) – este rar întâlnită în practică, dar este
periculoasă datorită pătrunderii rapide și complete în mediul
intern;
– calea tra nsplacentară – permite trecerea toxicelor de la
mamă la făt în cursul sarcinii (ex. alcoolul etilic, opiaceele
etc.);
– alte căi de pătrundere , rar întâlnite, pot fi: calea
conjunctivală, mucoasele genitale, mucoasa nazală (ex.
cocaina), seroasele etc.
• Absorbția toxicului reprezintă procesul de trecere a
acestuia din mediul extern în cel intern (sânge sau limfă), prin
traversarea unei/unor membrane. Mecanismele prin care se
realizează pot fi pasive (difuziune simplă pe baza gradientului
de concentrație) sau active (transportul activ, prin transportori
membranari).
• Distribuția substanțelor toxice se face de la locul de
absorbție prin mediul intern (sânge, limfă), ajungând la nivelul
lichidului interstițial .
Unele toxice sunt distribuite uniform în tot organis mul
(ex. alcoolul etilic); altele manifestă tropism pentru anumite
țesuturi și organe (de ex. substanțele liposolubile se distribuie
mai ales în măduva osoasă).
• Depozitarea este procesul de fixare electivă a toxicelor
în anumite țesuturi sau organe (ex. în țesutul adipos se fixează
toxicele liposolubile; în țesutul osos diverse metale grele; în
unghii și în păr seleniul și arsenicul; în piele argintul și aurul
etc.).
• Acumularea este caracteristică pentru substanțe cu
toxicitate mică, dar care se elimină len t sau foarte greu; în
contextul administrării repetitive a unor doze subtoxice, poate
să survină intoxicația, deoarece eliminarea nu se realizează (ex.
glicozizii digitalici).

333 • Metabolizarea (biotransformarea) toxicilor constă în
totalitatea transformăr ilor pe care le suferă substanțele chimice
exogene pătrunse în organism; se face pe căi metabolice
specifice, de regulă diferite de cele fiziologice. Ficatul este
principalul organ detoxifiant , reprezentând o barieră în calea
toxicilor absorbiți pe calea gastr o-intestinală; metabolizarea
toxicilor are loc însă și la nivelul rinichilor, pielii, plămânului,
splinei etc.
Într-o primă etapă toxicul este descompus, prin reacții de
oxidare, de reducere sau de hidroliză , în compuși mai simpli
(activi sau inactivi din punct de vedere toxicologic). În faza a
doua a biotransformării au loc reacții de conjugare , metabo –
liții toxici fiind legați de un component endogen (cel mai
frecvent acid glicuronic, dar și acid sulfuric, glicocol,
glutamină, cisteină etc.); rezultă comp uși hidrosolubili, ușor de
eliminat prin bilă și prin urină.
De regulă, prin metabolizarea substanței chimice rezultă
compuși mai puțin toxici. Uneori, însă, biotransformarea poate
genera metaboliți mai toxici decât precursorii pătrunși în
organism; în ast fel de cazuri acești metaboliți sunt de fapt
responsabili de efectele toxice specifice (ex. parationul se
transformă în paraoxon, alcoolul metilic în formaldehidă,
etilenglicolul în acid oxalic etc.).
• Eliminarea toxicelor constă în îndepărtarea, pe cale
naturală, a toxicelor absorbite; eliminarea se poate face ca atare
(toxicul nemetabolizat – ex. alcoolul etilic) sau este posibilă
doar după biotransformare (cel mai frecvent).
Rinichiul este principalul organ de eliminare a
toxicelor, pe cale urinară. Elimi narea renală este influențată
de masa moleculară a toxicului (se pot elimina doar toxicele cu
masă moleculară mică), de debitul urinar, de integritatea
funcției renale, de pH -ul urinar etc. Toxicele care se elimină

334 pot uneori determina leziuni la poarta de ieșire renală (ex.
nefroza mercurială, nefrita arsenicală etc.).
Alte căi de eliminare sunt:
– cea digestivă – prin mucoasa bucală (plumb, mercur –
cu leziuni la poarta de ieșire), prin mucoasa gastro -intestinală
(morfina, stricnina), prin bilă (se elimi nă substanțe cu greutate
moleculară mare), prin mucoasa colonului;
– cea pulmonară (plămânul este principalul organ de
eliminare a toxicelor gazoase și volatile – monoxid de carbon,
acid sulfhidric, eter, alcool etilic, acetonă etc.);
– cea tegumentară (metale grele, fenoli etc.);
– cea mamară (prin laptele matern se pot elimina medi –
camente, alcool etilic, morfină, arsen etc.).

Așadar, organismul luptă cu prezența unui agent
traumatic chimic pătruns în mediul intern. Neutralizarea
toxicelor poate fi fă cută, după cum am văzut, prin depozitare
în diverse organe (cu scoaterea toxicului din mediul intern),
prin biotransformare în compuși cu toxicitate redusă, ușor de
eliminat, precum și prin eliminarea pro priu-zisă a toxicului
(ca atare sau sub formă de met aboliți).
Pe lângă aceste mijloace de luptă naturale, toxicul poate
fi neutralizat și artificial , prin intervenții terapeutice țintite ,
care vizează:
– împiedicarea pătrunderii în continuare a toxicului în
organism (scoaterea din mediul toxic, spălături ga strice,
spălarea pielii etc.);
– neutralizarea toxicului (subst anțe chelatoare, antidoturi );
– stimularea eliminării toxicului (diureză forțată, hemo –
dializă, dializă peritoneală, hiperventilație artificială etc.).

335
4.2. OBIECTIVELE ȘI ETAPELE EXAMINĂRI I
MEDICO -LEGALE TOXICOLOGICE

În eventualitatea unei intoxicații, atât la persoana în viață,
cât și la cadavru, examinarea medico -legală va avea în vedere
obiectivele generale ale expertizei traumatologice, respectiv
ale examinării cadavrului. Vor trebui, însă, rezolvate și o serie
de obiective specifice :
– stabilirea diagnosticului de intoxicație (explică toxicul
incriminat simptomele, leziunile și/sau moartea?);
– precizarea naturii toxicului (examinări toxicologice ca-
litative );
– evaluarea dozei (cantit ății) de toxic pătrunse în orga –
nism (determinări toxicologice cantitative );
– demonstrarea căii de pătr undere în organism;
– precizarea modului de administrare (doză unică sau
repetată);
– data și eventual ora aproximativă a producerii in –
toxicației;
– evaluarea factorilor condiționali interni (teren pato –
logic preexistent, sensibilitate, toleranță etc.);
– stabilirea legăturii cauzale dintre acțiunea agentului
traumatic chimic și survenirea intoxicației (și, eventual,
a decesului);
– analiza factorilor su gestivi pentru o anumită formă
juridică (accident, suicid, heteroagresiune).

Pentru a putea oferi răspunsuri complete și corecte la
întrebările formulate de organele judiciare în legătură cu
cazurile de intoxicație, este necesară parcurgerea mai multor
etape:

336 1. examenul la fața locului ;
2. analiza tabloului clinic -evolutiv ;
3. examinarea persoanei în viață sau a cadavrului ;
4. examenul toxicologic .

1. Examenul la fața locului va avea în vedere, între
altele, și găsirea sursei toxicului. Corpurile delict e (flacoane,
recipiente, sticle, resturi alimentare etc.) vor fi examinate,
ridicate și transportate la unitățile medico -legale, pentru
efectuarea examenului toxicologic. Verificarea instalațiilor
tehnice va putea decela scurgeri de substanțe toxice (mai a les
gazoase).
Cercetarea la fața locului este un bun prilej de a afla date
despre persoana intoxicată (profesia, data și împrejurările în
care a luat contact cu substanța toxică, antecedente con –
flictuale, tentative suicidare anterioare, obiceiuri alimenta re,
tratamente în curs etc.).

2. Analiza tabloului clinic -evolutiv al intoxicației poate
oferi date importante despre etiologia acesteia, precum și
despre modul de pătrundere a toxicului în organism. Informații
utile în acest sens se pot obține prin anamn eză, din discuțiile
avute cu aparținătorii, precum și din studiul foilor de observație
(în cazul persoanelor internate).
Se va contura, astfel, un veritabil „istoric al intoxi –
cației” . Acesta va trebui să aibă în vedere și aflarea
substanțelor chimice admi nistrate în scop terapeutic, pentru a
putea exclude rezultatele fals pozitive ale examenului
toxicologic.

3. Examinarea persoanei în viață sau a cadavrului se
va face în conformitate cu principiile generale ale acestor
examinări, însă ținând cont de aspec tele specifice intoxicațiilor.

337 La persoanele în viață se va avea în vedere că, în
condițiile metabolizării toxicului, există variații în evoluția
clinică. Examinarea medico -legală va preciza strict modifi –
cările lezionale actuale; antecedentele evolutive v or fi deduse
din documentele medicale ale cazului.
Autopsia medico -legală și exhumarea vor urma reguli
specifice la cazurile la care se bănuiește o intoxicație (vezi
capitolul IV). Se vor recolta umori (sânge, urină, bilă, LCR
etc.), organe (ficat, rinichi , creier, stomac și intestin – împreună
cu conținutul gastro -intestinal etc.), fanere (unghii, păr), oase,
mușchi etc., respectându -se metodologia specifică de recoltare
(vezi capitolul V).
Tabloul anatomo -patologic constatat la autopsie orien –
tează examen ul toxicologic, fiind în măsură, uneori, să
sugereze o anumită etiologie a intoxicației. Din acest punct de
vedere toxicele sunt de trei feluri:
– toxice care produc modificări lezionale tipice (uneori
chiar patognomonice) – ex. monoxidul de carbon
determi nă lividități roșii -carminate, iar sângele este roșu
viu; substanțele methemoglobinizate sunt asociate cu
prezența de lividități cafenii și de sânge cafeniu –
șocolatiu; substanțele caustice (bazice) produc leziuni
specifice (necroză de colicvație) perioral, endobucal, la
nivelul mucoasei esofagiene etc.; substanțele corozive
(acide) produc necroze de coagulare ce au culori specifice
(galbenă – acid azotic, neagră – acid sulfuric, cenușie –
acid clorhidric) etc.;
– toxice care determină leziuni necaracteristi ce (stază
viscerală generalizată, microhemoragii, edem pulmonar
acut etc.) – ex. toxicele funcționale;
– toxice care nu determină leziuni decelabile la
autopsie – de ex. toxice funcționale agresive (cu toxici –
tate foarte mare) sau administrate în doze foar te mari –

338 ducând la deces rapid, astfel încât nu se mai pot constitui
modificări adaptative ale organismului.

4. Examenul toxicologic este decisiv pentru conturarea
diagnosticului de intoxicație. Acesta va fi efectuat atât pe
corpurile delicte, cât și pe materialele biologice recoltate de
la persoana în viață sau decedată (fiind necesară coro borarea
acestor două tipuri de examinări). Se va recurge la examenul
toxicologic pentru confirmarea unei substanțe bănuite, pentru
identificarea unui eventual toxic sa u pentru excluderea unei
morți viole nte datorate acțiunii unui agent traumatic de
natură chimică .
Analiza toxicologică urmează o serie de etape :
– investigarea preliminară – utilizează teste rapide
(reacții chimice simple) sau hârtii indicator (bandelete p refa-
bricate); are valoare orientativă , sugerând prezența unui
anumit toxic; această primă etapă nu este sub nici o formă
suficientă pentru precizarea diagnosticului de intoxicație, fiind
obligatoriu completată cu analize toxicologice ulterioare;
– izolare a substanței t oxice sau a metaboliților aceste ia
din materialul biologic – se face pentru toxicele gazoase prin
antrenare cu aer, pentru su bstanțele volatile (cloroform, a lcool
etilic, alcool metilic etc.) prin antrenare cu vapori de apă sau
prin distilare ; pentru anumite substanțe organice se va recurge
la extragere cu solvenți organici; se mai pot folosi izolarea cu
alcool, electrodializa, dializa etc.;
– identificarea toxicului (determinarea calitativă) – se
face prin metode diverse, adaptate la propriet ățile fizico –
chimice ale substanței examinate; se vor utiliza metode
chimice (reacții de precipitare sau reacții de culoare), metode
fizico -chimice (cromatografie pe hârtie, în strat subțire sau în
fază lichidă; gazcromatografie; spectrofotometrie în UV sa u în
IR; metode microcristaline etc.) sau metode mixte;

339 – determinarea cantitativă a substanței toxice ( exame –
nul toxicologic cantitativ ) – precizează concentrația în care se
află aceasta în organism; de regulă, pentru ca o intoxicație să
fie declarată ca și cauză a morții, este necesar ca toxicul să se
afle în corpul deceda tului într -o doză mai mare sau egală cu
doza minimă letală (DML).
Pentru analiza cantitativă se va recurge la tehnici de
laborator de mare exactitate și sensibilitate (specifice pentru o
anumită substanță toxică); cel mai frecvent folosite în acest
sens sunt metodele fizico -chimice (fotometrice, spectrofoto –
metrice, fluorometrice, cromatografice, polarografice, spectro –
grafice etc.), însă se pot utiliza și determinări biochimice (ex.
activitatea colinesterazei serice în intoxicația cu insecticide
organofosforice);
– interpretarea rezultatelor (aprecierea rolului jucat de
substanța toxică în producerea leziunilor sau a decesului) va
ține cont de posibilele interferențe cu alte substanțe (me taboliți,
diverse substanțe chimice, medicamente, produși biologici
normali etc.), de toxicocinetica substanței examinate, de
factorul timp (metabolizarea toxicelor la persoanele în viață;
putrefacția la cadavre), de nivelele normale ale diferitelor
substa nțe chimice pătrunse în organism în condițiile poluării,
de dozele terapeutice maxime ale medicamentelor etc. Se va
ține cont de posibilele rezu ltate fals pozitive (prin conta –
minarea probelor datorată prelevării necorespunzătoare;
interferențele cu ptomai nele sau cu alte substanțe rezultate în
cadrul putrefacției; medicație preexistentă, administrată în doze
terapeutice; contaminarea cu substanțe din sol, din sicriu sau
din obiectele metalice aflate asupra cadavrului – în cazul
exhumării; îmbălsămarea etc. ). Nu se va uita nici eventualitatea
rezultatelor fals negative (prin eliminarea sau metabolizarea
toxicului în timpul scurs de la intoxicație până la deces;
administrare de antidoturi; volatilizarea toxicelor gazoase – în

340 cadrul autopsiei sau prin conserv area necorespunzătoare a
probelor etc.).

4.3. INTOXICAȚIA ACUTĂ CU ALCOOL ETILIC.
ALCOOLUL ȘI TRAFICUL RUTIER .

Alcoolul etilic (etanolul) este cel mai răspândit tox ic,
fiind prezent în băuturile alcoolice distilate sau de fermen –
tație. Conținutul de etan ol este exprimat în grade (berea – 5-8°,
vinul – 12-15°, băuturile distilate – 30-50°).

– Calea de pătrundere în organism este, de regulă, cea
digestivă, prin ingerare de băuturi alcoolice; în condiții
industriale este posibilă și pătrunderea pe cale resp iratorie
(inhalare) sau cutanată.
Absorbția se face începând de la nivelul mucoasei bucale
(însă la acest nivel se absoarbe o cantitate mică, datorită
timpului scurt de staționare). Majoritatea alcoolului ingerat se
absoarbe la nivelul mucoasei gastrice (9 0-95% în circa o oră) și
al mucoasei duodenale. Viteza de absorbție este influențată de
o multitudine de factori: concentrația băuturii alcoolice (con –
centrația crescută aceelerează absorbția), timpului de ingerare,
prezența alimentelor în stomac (încetine ște absorbția), prezența
CO 2 în băuturile spumante – ex. șampanie (crește viteza de
absorbție) etc.
Concentrația alcoolului în sânge ( alcoolemia ) variază în
timp; curba alcoolemiei are o pantă de creștere (de absorbție)
abruptă, un vârf (un maxim) și o pan tă de scădere (de
eliminare) lentă.
Distribuția etanolului se face rapid, în toate țesuturile și
organele – datorită marii sale hidrosolubilități. Tropismul este
maxim pentru organele cu mare conținut de apă (sânge, creier,
rinichi, plămân, miocard, mușchi , ficat ). La nivelul țesuturilor

341 și organelor bogate în grăsimi (țesutul celular subcutanat,
măduvă osoasă etc.) concentrația alcoolului este mai mică.
Metabolizarea alcoolului se face în special la nivel
hepatic (în hepatocite). Circa 90 -95% din etanolul ingerat este
metabolizat, cu un ritm relativ constant, de circa 0,15 grame la
mie pe oră. Majoritatea alcoolului (aproximativ 90%) este
catabolizat pe cale oxidativă .
Enzimele implicate în biotransformare sunt:
– alcooldehidrogeneza din citoplasma hepatoci tară (80%
din etanol), care transformă etanolul în aldehidă acetică;
ulterior se va forma acetat și, prin intermediul ciclului Krebs,
CO 2 și apă;
– enzime din microsomi (reticulul endoplasmatic neted),
care oxidează etanolul până la acetaldehidă și apă;
– catal aze-peroxidaze.
Eliminarea alcoolului se face, fie ca atare (circa 5 -6%
din etanolul ingerat rămâne nemetabolizat), fie sub forma
metaboliților. Căile de eliminare sunt mai ales cea renală (prin
urină) și cea respiratorie (alcool nemetabolizat); o mic ă parte a
eliminării se face prin transpirație, bilă, salivă, lapte matern.

– Acțiunea toxică a alcoolului etilic este de tip narcotic,
fiind manifestă mai ales la nivelul sistemului nervos central.
După o inițială fază de excitare cerebrală, motrică și c erebelo –
labirintică, etanolul are o acțiune deprimantă și paralizantă
asupra sistemului nervos, putând merge până la abolirea
funcțiilor vitale.

– Doza minimă letală (DML) este de circa 3,5-4,5 g/kg
corp ; aceasta prezintă însă variații individuale mari (d e ex.
copiii și femeile au sensibilitate crescută la acțiunea etanolului,
astfel încât DML este mai mică; în cazul toleranței naturale sau
câștigate, DML este mai înaltă). Toxicitatea alcoolului crește

342 prin asociere cu anumite medicamente (tranchilizante,
hipnotice, neuroleptice etc.).

– Tabloul clinic al intoxicației acute etanolice este
dependent de cantitatea de alcool ingerată și, implicit, de
valoarea alcoolemiei.
• La valori mici (de sub 0,4 grame la mie) ale
concentrației de alcool în sânge, manifestă rile clinice sunt
minime sau absente (ușoară logoree, încetinirea unor reflexe
etc.).
• În faza de excitație (beția ușoară), la valori ale
alcoolemiei de circa 0,5 -1,5 grame la mie, survine o stare de
euforie, cu bună dispoziție, optimism, expansivitate, imp resie
de putere, excitarea funcțiilor intelectuale. Este acea fază în
care alcoolul este, cum spunea Simonin , „un minunat lubrefiant
al relațiilor sociale”.
Pe de altă parte, însă, prin dezinhibiția centrilor
subcorticali (scăpați de sub controlul frenator al scoarței
cerebrale), se produce o diminuare a autocontrolului, slăbirea
voinței și a atenției; survine încetinirea răspunsurilor reflexe,
cu diminuarea preciziei; individul devine impulsiv, își
„dezleagă limbă”, își dezvăluie personalitatea psihică și
morală.
• La valori între 1 și 2,5 grame la mie ale alcoolemiei
survine faza de beție („beția propriu -zisă”), cu afectarea
inteligenței, conduitei și a motricității (mers ebrios); vorbirea
este incoerentă, disartrică; individul devine somnolent și
prezintă g rave tulburări psihosenzoriale. Abolirea autocon –
trolului îl predispune la acte agresive, în condițiile eliberării
instinctelor primare și dezlănțuirii pulsiunilor; în acest context,
apare ca justificată denumirea de „fază medico -legală” sau de
„fază infra ctogenă”.

343 • La valori și mai mari ale alcoolemiei (2,5 -4,5 grame la
mie) se produc efecte deprimante grave asupra sistemului
nervos central, cu apariția stării de comă, cu anestezie,
hipotermie, abolirea reflexelor, încetinirea tuturor funcțiilor
vitale; est e faza comatoasă („beția comatoasă”). Evoluția
poate fi spre deces , mai ales la valori ale alcoolemiei ce
depășesc 4 grame la mie.
Tanatogeneza are la bază inhibarea centrilor bulbari
cardio -respiratori; decesul poate surveni și ca urmare a aspirării
de co nținut gastric regurgitat în căile respiratorii (asfixie
mecanică) sau, în condițiile expunerii la frig, prin hipotermia
favorizată de vasodilatația periferică dată de alcool.

– Modificările anatomo -patologice sunt necaracteristice.
La examenul extern se pot decela lividități bine exprimate,
roșii-violacee, uneori cu puncte negricioase pe suprafață;
adeseori există cianoză marcată. Examenul intern relevă
congestie intensă la nivelul tuturor viscerelor, dar mai ales la
nivelul meningelui, plămânilor (putând u-se asocia edem
pulmonar toxic) și rinichilor. Mucoasa gastro -intestinală poate
prezenta hemoragii punctiforme (determinate de acțiunea
iritativă locală a etanolului), iar conținutul gastric are puternic
miros de alcool.

– Examenul toxicologic este decis iv pentru stabilirea
diagnosticului de intoxicație acută etanolică. Valoarea cea mai
mare o are determinarea alcoolemiei (a concentrației
alcoolului etilic în sânge); se mai utilizează dozarea alcoolului
în aerul expirat și, mai rar, în urină.
• Metoda ofici ală de dozare a alcoolemiei constă în
izolarea etanolului prin distilare în mediu acid, urmată de
efectuarea succesivă a două determinări cantitative pe distilat,
una prin tehnica sulfocromică (Nicloux), iar alta prin oxidare

344 nitrocromică (Banciu -Droc) – aceasta din urmă fiind selectivă
pentru alcoolul etilic.
• Dozarea alcoolului în aerul expirat se face cu aparate
speciale (alcoolmetre), care determină cantitatea de alcool (prin
oxidare chimică) și, în paralel, măsoară volumul de aer expirat.
Conform legii lui Henry, alcoolul din 2100 ml aer alveolar este
egal cu cel dintr -un ml de sânge în momentul determinării,
asftel încât se poate stabili cu ușurință alcoolemia.

– Din punct de vedere juridic, intoxicația acută
etanolică în sine nu are consecințe deosebi te. De regulă,
decesele care survin astfel sunt accidentale (pariuri care au ca
obiect ingerarea rapidă de cantități mari de alcool, intoxicații
accidentale la copii, mai rar accidente de muncă letale).
Suicidul prin ingestie voluntară de alcool etilic în cantități mari
este rar și greu de demonstrat, iar omorul este practic
imposibil.
Mult mai frecvent , consumul acut de alcool joacă rol de
factor condițional sau ci rcumstanțial ce favorizează , în
contextul beției voluntare, apariția comportamentului
deviant , infractogen .
Multe heteroagresiuni se produc pe fondul intoxicației
acute etanolice, prin slăbirea autocontrolului și augmentarea
impulsivității.
Alcoolul etilic este, de asemenea, un important factor de
trecere la actul suicidar datorită anulării inhib iției corticale, cu
eliberarea consecutivă a pulsiunilor autoagresive. Aproximativ
jumătate din sinucideri se produc pe fond de intoxicație
acută etanolică (Morar, 2003).
Rolul jucat de alcoolul etilic în etiopatogenia morților
accidentale este, în egală m ăsură, cunoscut (accidente de
muncă; accidente rutiere; asfixii mecanice – prin înec, prin
regurgitat gastric sau prin bo l alimentar; refrigerație etc.)

345 ALCOOLUL ȘI TRAFICUL RUTIER

Statisticile arată că aproximativ 23 -30% din accidentele
rutiere au drept cauză majoră consumul acut de alcool etilic.
Conducătorul auto care se află într -o stare de intoxicație acută
etanolică are o senzație iluzorie de bine, se simte puternic la
volan și are tendința să mărească vi teza de deplasare. În
realitate , însă, dispare prudența și autocontrolul, scade viteza
de reacție, sunt alterate reflexele, se reduce posibilitatea de
apreciere a distanțelor, scade câmpul vizual etc. – toate acestea
fiind de natură să augmenteze riscul producerii unui accident
rutier.
Iată de ce legi slația actuală prevede sancțiuni severe
pentru cei care conduc un vehicul în timp ce se află sub
influența alcoolului. Astfel, OUGR nr. 195/2002 privind
circulația pe drumurile publice (Noul Cod Rutier) prevede:
„Capitolul VI – Infracțiuni și pedepse
Art. 79 – (1) Conducerea pe drumurile publice a unui
autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o
îmbibație alcoolică de peste 0,80 grame/l alcool put în sânge
ori o concentrație ce depășește 0,40 mg/l alcool pur în aerul
expirat sau care se află sub influența unor substanțe ori
produse stupefiante sau medicamente cu efect similar acestora
se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani. […]
Capitolul VII – Răspunderea contravențională
Art. 89 – Constituie contravenții și se sancționează cu o
amendă de la 2.000.000 la 8.000.000 lei următoarele fapte:
a) conducerea vehiculului sub influența băuturilor
alcoolice, dacă fapta nu constituie infracțiune . […]” .
Cu alte cuvinte, la valori ale alcoolemiei de sub 0,8
grame la mie , conducerea oricărui vehicul co nstituie o
contravenție , sancționată cu amendă. La alcoolemii de peste
0,8 grame la mie , conducerea autohehiculelor (sau

346 tramvaielor) sub influența alcoolului este o infracțiune (de
pericol) , care se sancționează cu închisoare. Această pedeapsă
mai gravă ț ine cont de faptul că la valori mari ale alcoolemiei
capacitatea de a conduce un autovehicul este mult scăzută, iar
riscul producerii unui accident crește semnificativ. Acest regim
sancționator are, evident, și un pronunțat caracter profilactic.
Recoltarea sângelui în vederea determinării alcoolemiei
se face în cadrul instituțiilor de medicină legală sau, dacă
acest lucru nu este posibil, în alte unități sanitare (art. 33 alin.
1 din Norme).
Cu ocazia prelevării probelor biologice, medicul va
efectua și un examen clinic general , cu scopul de a evidenția
modificările specifice intoxicației acute etanolice. Constatările
medicului trebuie consemnate într -un buletin de examinare
clinică ; acesta va cuprinde următoarele date:
– precizarea unității medicale în cadrul căruia se face
examinarea;
– datele de identificare ale persoanei de la care se face
recoltarea;
– data și ora examinării;
– data și ora recoltării (recoltărilor);
– data și ora evenimentului care a impus recoltarea
(accident rutier; depistarea în trafic a conduc ătorului auto aflat
sub influența alcoolului);
– declarația persoanei examinate referitoare la circum –
stanțele consumului de alcool (felul băuturilor alcoolice
consumate, cantitatea ingerată, intervalul de timp în decursul
căruia au fost consumate, dacă a mâ ncat, dacă a vomitat, dacă a
luat medicamente etc.);
– date obținute la examenul somatic general: greutatea
corporală, culoarea feței (normală, palidă, hiperemică), pulsul,
temperatura, prezența sau absența halenei alcoolice;

347 – date obținute la examenul neurol ogic obiectiv: reacția
pupilară (bună, slabă, absentă), semnele ataxiei (proba
Romberg, ridicarea de obiecte mici, proba indexului, păstrarea
echilibrului la întoarcerea bruscă din mers etc.);
– rezultatele examinării psihice: comportamentul (ordo –
nat, dezor donat, agitat), orientarea în timp și spațiu (orientat,
confuz, neorientat), atenția (concentrată, disperată, necon –
centrată), judecata (coerentă, incoerentă), vorbirea (clară,
disartrică) etc;
– se mai consemnează eventuala prezență a leziunilor
traumatice (anterioare accidentului sau suferite în cadrul
acestuia), precum și a altor stări patologice (epilepsie, comă
etc.);
– concluziile medicului examinator – prezentate sub
forma: „este sau nu este sub influența alcoolului; pare sau nu
pare sub influența alcool ului”;
– semnătura și parafa medicului examinator.
Prelevarea va fi făcută de așa manieră, încât sângele
să nu fie contaminat cu alcool exogen . Flaconul în care se
recoltează, seringa și acul nu vor veni în contact cu alcool, eter
sau altă substanță volatilă . Dezinfecția pielii se va face cu apă
sterilă, nu cu alcool, tincturi sau alte soluții pe bază de alcool.
Se recoltează două probe a câte 10 ml sânge pe anticoagu –
lant, la un interval de o oră ; se etichetează și se sigilează.
Dacă persoana refuză recoltar ea celei de -a doua probe, se va
nota acest fapt în cuprinsul buletinului de examinare clinică
(refuzul va trebui confirmat prin semnătura persoanei
respective). Recoltarea se face în prezența a doi martori și este
urmată de încheierea unui proces -verbal ti pizat (care va fi
semnat și de către medicul examinator).
Recoltarea a două probe de sânge la interval de o oră este
necesară pentru eventualele expertize de calculare
retroa ctivă a alcoolemiei avute în momentul evenimentului

348 rutier . Se va ține cont de rat a eliminării etanolului (care am
văzut că este constantă, de circa 0,15 grame la mie pe oră). Se
vor urmări, de asemenea, valorile celor două alcoolemii: dacă
proba a doua are o valoare mai mică decât prima, înseamnă că
examinatul se afla în faza de elimin are a alcoolului, astfel încât
la momentul evenimentului rutier avea, mai probabil, o valoare
mai mare a alcoolemiei decât la prima determinare.
Probele de sânge recoltate vor fi sigilate și, însoțite de
buletinul de analiză clinică și de procesul -verbal d e recoltare,
vor fi înaintate laboratorului în vederea dozării alcoolemiei –
prin metoda oficială. Singurele abilitate să facă astfel de
determinări sunt laboratoarele specializate din cadrul unităților
medico -legale (art. 80 alin. 1 din OUGR nr. 195/2002) .

4.4. INTOXICAȚIA CU MONOXID DE CARBON

Monoxidul de carbon (CO) este un gaz incolor, inodor,
mai ușor ca aerul (se acumulează în straturile superioare ale
încăperilor), foarte difuzibil și dispersabil (prin pereți poroși,
prin crăpăturile sobelor, prin hornuri etc). Rezultă din arderea
incompletă a carbonului, a hidrocarburilor, a altor combustibili
etc., în special dacă arderea are loc într -un mediu slab oxigenat
(altfel arderea s -ar face până la CO 2).
Sursele de CO sunt dintre cele mai diverse:
– în me diul casnic: sobe defecte sau cu tiraj necores –
punzător, sobe de fontă supraîncălzite, aparate de încălzit (tip
Junkers), mașini de gătit în spații închise, gaze de eșapament în
garaje închise (motorul autoturismului funcționând la ralenti)
etc.;
– în med iul industrial: turnătorii, topitorii, sudura metale –
lor, mine (gazul grizu conține 50% CO), electrolize cu electrozi
de cărbune etc;

349 – poluarea atmosferică: gaze de eșapament, emanații
gazoase industriale etc.;
– focare de incendiu, explozii;
– fumul de ț igară (conține circa 1 -8% CO) etc.

– Calea de pătrundere în organism este cea respira –
torie , fără ca CO să determine iritația căilor respiratorii
superioare.
Deoarece are o afinitate pentru hemoglobină de 220 de
ori mai mare decât a oxigenului , CO se fixe ază de aceasta,
formând un compus stabil, care nu se disociază la nivel celular
– carboxihemoglobina (HbCO). În condițiile unei expuneri
prelungite la CO, tot mai multă hemoglobină (Hb) se va lega
de CO; rezultatul este o scădere a concentrației de
oxihemo globină (HbO 2), în paralel cu creșterea ponderii
HbCO. Se va produce o veritabilă anoxie de transport , cu
scădere progresivă a oxigenului care ajunge la nivel tisular.
Așadar, acțiunea toxică principală a CO se manifestă prin
blocarea funcției de transport or de O 2 a hemoglobinei .
CO are și o acțiune toxică la nivel celular (inhibând
activitatea unor enzime ca citocromoxidazele, catalazele,
citocromii etc.), astfel încât există și o asfixie de utilizare
(histotoxică). Se adaugă și afectarea mioglobinei , cu
dereglarea proceselor oxidative musculare, care se traduce
clinic prin hipotonie musculară marcată.
Elimin area CO se face tot pe cale respiratorie , însă
doar în condițiile unei presiuni parțiale crescute a O 2 din aerul
alveolar (mai mare decât cea a CO). De altfel, tratamentul de
elecție al intoxicației cu CO este scoaterea victimei din mediul
toxic, cu expunerea la O 2 atmosferic (oxigen izobar).
Oxigenoterapia sub presiune (hiperbară) este , de asemenea ,
utilă, accelerând eliminarea CO și scurtând starea d e comă. Iată

350 de ce oxigenul este considerat antidotul specific pentru
intoxicația cu CO .

– Efectele toxice ale CO depind de concentrația sa în aer,
precum și de durata expunerii; cu cât acestea sunt mai mari, cu
atât se formează mai multă HbCO, iar manife stările clinice vor
fi mai grave. Gradul de intoxicare se apreciază prin
procentul de Hb care se transformă în HbCO (%HbCO) .

– Manifestările clinice ale intoxicației cu CO sunt
diferite în cazul intoxicației supraacute, al celei acute și al celei
cronice.
• Intoxicația supraacută (care survine la concentrații
mari ale CO în aer – ca de ex. în focarele de incendiu sau în
cazul exploziilor) se caracterizează printr -o evoluție brutală, cu
pierdere rapidă a conștienței, apariția de convulsii; decesul
survine în câteva minute.
• Intoxicația acută are o evoluție graduală, care depinde
de procentul de HbCO formată.
Atunci când circa 15 -20% din Hb totală este transformată
în HbCO, survin: cefalee, amețeli (stare ebrioasă), grețuri,
dispnee de efort, stare euforică, tul burări senzoriale (scăderea
auzului și a văzului) etc.
La circa 35 -40% HbCO, cefaleea devine violentă, există
tendință spre sincopă, respirația devine neregulată și se
instalează hipotonie musculară flască. Victimele sunt
conștiente de pericol, dar nu mai au puterea de a ieși din
mediul toxic; ele sunt găsite căzute lângă ușă sau la geam, fără
a avea forța musculară pentru a le deschide.
La concentrații mai mari ale HbCO apar convulsii
intermitente, hipotermie și se instalează progresiv starea de
comă. Coma din intoxicația cu CO este liniștită sau agitată,
fiind asociată cu mioză, midriază sau anizocorie; faciesul are o

351 culoare caracteristică, zmeurie; apariția hipertermiei (deter –
minată de afectarea centrilor nervoși ai termoreglării) denotă
un prognostic i nfaust. Pe plan biologic survine acidoză,
creșterea transaminazelor serice, leucocitoză cu creșterea
polimorfonuclearelor etc.
Dacă expunerea la CO continuă, survine decesul; valori
de 66% HbCO sunt sigur letale.
• Intoxicația cronică apare la persoane expus e periodic
la concentrații mici de CO; ponderea HbCO este permanent
crescută, la valori de circa 10 -20%. Manifestările clinice
includ: cefalee, amețeli, astenie, tulburări de somn, scăderea
memoriei, tulburări audio -vizuale; pot să apară depresii, stări
de anxietate sau chiar psihoze.

– Modificările anatomo -patologice întâlnite în cadrul
intoxicației cu CO sunt caracteristice. Examenul extern relevă
lividități de culoare roșie vie (carminată) . La examenul
intern se constată: sânge roșu viu (carminat) ; musc ulatură
netedă și striată cu tentă roșie vie; edem pulmonar marcat,
carminat; hiperemie generalizată, intensă; sufuziuni hemora –
gice la nivelul pleurelor, meningelui, mucoaselor, creierului,
miocardului și ficatului etc.

– Examenul toxicologic este esenți al pentru precizarea
diagnosticului. Acesta va fi atât calitativ (identificarea HbCO),
cât și cantitativ (determinarea procentului de HbCO). Cea mai
specifică analiză toxicologică este examenul spectroscopic (sau
spectrofotometric) al sângelui. Această met odă are în vedere
faptul că HbO 2 are două benzi de absorbție (577 și 540 nm), ca
și HbCO (însă acestea sunt deplasate la 569 și 538 nm);
tratarea sângelui cu reducători (ex. ditionit de sodiu)
transformă HbO 2 în HbH (hemoglobină redusă), care are o

352 singură bandă de absorbție, în timp ce HbCO nu este afectată,
rămânând cu două benzi de absorbție.
Interpretarea rezultatelor va ține cont de faptul că în
mod obișnuit în organism există circa 0,3 -2% HbCO; la
fumători această valoare poate fi chiar de 8 -9%. Intox icația
acută cu CO poate fi afirmată la valori de peste 20% HbCO.
Decesul poate surveni la circa 30 -35% HbCO, valori de 66%
HbCO fiind sigur letale.

– Din punct de vedere judiciar , intoxicația acută cu CO
este de cele mai multe ori accidentală (accidente casnice, dar
și accidente profesionale); aceste accidente pot fi individuale
sau, adeseori, colective. Suicidul este o eventualitate mai rară
(ex. furtun legat de țeava de eșapament, introdus în interiorul
autovehiculului). Omorul prin intoxicație cu CO es te rarisim.

4.5. DROGURILE

Drogurile reprezintă o clasă eterogenă de substanțe
chimice naturale, semisintetice sau sintetice, care au în comun
faptul că sunt apte să determine toxicomania – o intoxicație
cronică voluntară, generată de consumarea repetată a unui
drog, caracterizată prin dorința stringentă și irezistibilă de a
continua autoadministrarea. Toxicomania se caracterizează
prin:
– dependență psihică – o stare mintală specifică, ce se
însoțește de necesitatea administrării continue sau
periodice a d rogului, cu scopul de a obține o senzație de
bine sau de confort psihic;
– dependența fizică – o stare patologică ce constă în
necesitatea absolută de a utiliza un drog; în lipsa
administrării drogului apar tulburări psihice și organice
care caracterizează sindromul de abstinență ;

353 – toleranț ă – necesitatea creșterii progresive a dozei de
drog pentru a obține același efect.

Incapacitatea indivi dului de a reduce sau a opri
administrarea drogului îl determină să facă orice pentru a -l
procura. Efectele negative al e abuzului de droguri se manifestă
atât pe plan individual și familial (dezinserție socială, probleme
la locul de muncă, afectarea vieții de familie, cheltuieli care
depășesc veniturile etc.), cât și social (creșterea infracțio –
nalității). Iată de ce produ cerea, distribuirea, deținerea și
consumul de droguri constituie infracțiuni aspru pedepsite
(la noi în țară regimul drogurilor este reglementat prin Legea
nr. 143 din 26 iulie 2000 privind combaterea traficului și a
consumului ilicit de droguri).
Droguril e prezintă importanță juridică nu numai în
contextul autoadministrării ilicite, ci și atunci când ele sunt
utilizate în scop agresiv , cu intenția de a aduce victima în
stare de inconștiență sau în imposibilitate de a discerne sau de a
reacționa (ex. viol, tâlhărie etc.).

Cel mai frecvent utilizate droguri sunt:
– opiul și alcaloizii din opiu (morfina, codeina, tebaina,
papaverina, narceina, narcotina);
– cocaina;
– amfetaminele;
– LSD;
– tetrahidrocanabinolul;
– droguri de sinteză (Ecstasy, Angel dust, Spe ed etc.).

Demonstrarea consumului acestor substanțe interzise
are în vedere existența unor manifestări clinice specifice :
– heroina (drog de semisinteză obținut prin tratarea
morfinei cu anhidridă acetică) produce o senzație de căldură,

354 euforie, senzație de prurit, hipotensiune, încetinirea ideației și a
mișcărilor, senzație de bine, detașare de realitate etc.;
dependența fizică și psihică se instalează rapid;
– cocaina determină euforie, logoree, stimulare inte –
lectuală, motrică și sexuală; persoana drog ată nu mai simte
foamea, durerea sau oboseala;
– amfetaminele produc o stare de euforie, înlăturarea
senzației de foame, scăderea senzației de oboseală, stimulare
psihică precoce, stimulare moderată a capacității fizice; ulterior
survine o stare de astenie marcată; dependența psihică este
foarte puternică;
– LSD (dietilamida acidului lisergic) este cel mai puternic
halucinogen, determinând apariția de pseudohalucinații, haluci –
nații vizuale, sinestezie (trecere de la o modalitate senzorială la
alta: culoril e se miros, viziunile sunt colorate de vibrații
muzicale etc.), distorsionare temporală, senzație de omni –
potență, depersonalizare etc.;
– tetrahidrocanabinolul (alcaloid extras dintr -o specie de
cânepă – Canabis Sativa, varietatea Indica) determină o star e de
vis treaz, perturbarea spațiului și timpului, halucinații vizuale,
euforie, stare de bine; dependența fizică este mică, însă cea
psihică este puternică;
– Ecstasy (un derivat de amfetamină) produce o stare de
bine, suprimarea senzației de foame și dur ere, creșterea
temperaturii corporale (la valori ce pot depăși 40°C);
– Angel dust (fenciclidina, PCP) determină tulburări psi –
hice majore, cu senzație de decorporalizare, episoade de
confuzie, creșterea marcată a agresivității; ulterior survine
amnezie și depresie severă;
– Speed (un amestec de amfetamine) produce efecte ase –
mănătoare cu consumul de cocaină.

355 Examenul somatic al toxicomanilor poate pune în
evidență variate modificări determinate de autoadministrarea
(acută sau cronică) a drogului:
– cașexi e, igienă defectuoasă, leziuni de grataj (pruritul
morfinic, cocainismul etc.);
– mioză (opiacee) sau midriază (cocaină);
– chemozis;
– perforație de sept nazal (cocaină administrată prin priza –
re);
– urme de puncție venoasă (recente s au vechi); acestea
sunt uneori mascate (locuri ascunse – sublingual, vena dorsală a
penisului; desenare de tatuaje; arsuri de țigară intenționate
etc.); în cazul administrării cronice, puncțiile venoase au stadii
diferite de vindecare, sunt foarte numeroase, fiind diseminate
la nivelul tuturor abordurilor accesibile; adeseori venele au
aspect sclerozat; se pot asocia infecții locale (abcese, ulcerații
cutanate, celulite etc.) – datorate utilizării unor materiale
nesterile;
– tulburările de coagulare existente în cadrul unor to xico-
manii (ex. heroina determină trombocitopenie) se pot manifesta
prin echimoze impresionante la locul de injectare; alteori se pot
produce tromboze locale;
– unghia auricularului poate fi lăsată să crească („linguri –
ța cocainomanului”);
– arsuri termic e și chimice pe mâini și buze – care apar în
cazul drogurilor fumate (datorită impurităților) etc.
Altfel de markeri externi ai consumului de droguri trebuie
avuți în vedere și la examenul extern la cadavrului, pentru că
există posibilitatea ca decesul să fi survenit datorită unei
supradoze de drog. Decelarea unor astfel de semne externe
sugestive pentru toxicomanie impune solicitarea unor
examinări toxicologice țintite.

356 Examenul intern al cadavrului decelează, de regulă, un
tablou nespecific.

Decisiv pen tru stabilirea diagnosticului este examenul
toxicologic ; în special cel efectuat pe urină poate depista
metaboliți ai drogurilor chiar la intervale îndelungate de la
administrare (ex. metaboliții de tetrahidrocanabinol persistă
chiar și câteva săptămâni).

5. AGENȚII TRAUMATICI BIOLOGICI

O mare varietate de agenți biologici sunt capabili, prin
acțiunea lor specifică, să determine leziuni sau chiar moartea:
– animalele de uscat sau animalele marine;
– reptilele;
– artropodele;
– bacteriile;
– plantele otră vitoare;
– ciupercile otrăvitoare.

• Animalele pot produce traumatisme prin mușcare,
lovire, comprimare (călcare) sau prin mecanisme asociate. Atât
animalele domestice (cal, vacă, porc, câine, pisică etc.), cât și
cele sălbatice (lup, vulpe, urs, râs, cerb etc.) dispun de arme
naturale de atac sau de apărare specifice, pe care le folosesc
pentru a vâna, pentru a -și apăra puii sau pentru a reacționa la
încălcarea teritoriului lor.
O serie de animale marine (acvila de mare, chefalul,
murena, calcanul, unele me duze) produc veninuri paralizante
sau iritante; efectele nocive se produc prin mușcare, înțepare
sau la simpla atingere.

357 Alte animale marine (pești, moluște etc.) au o toxicitate
intrinsecă, manifestată la consumul cărnii, pielii sau icrelor
acestora. Pot surveni tulburări gastro -intestinale, paralizii,
hemoliză acută etc.
• Reptilele (șerpi, șopârle) produc veninuri cu structură
proteică (polipeptide mici), cu intensă activitate enzimatică.
Efectele nocive sunt neurotoxice, cardiotoxice, citotoxice sau
hemo litice, fiind apte să determine decesul victimei. Șerpii
exotici (cobra, crotalul, mamba, șerpii acvatici etc.) sunt
extrem de veninoși. Singura șopârlă veninoasă cunoscută este
Gila Monster.
La noi în țară (și, în general, în Europa) singurul șarpe
pericu los pentru om este vipera . Vipera Berus – ramura euro –
peană a Viperidelor – este cea mai puțin veninoasă dintre toate
viperele. Ea poate omorî cu probabilitate de 50% un copil de
30 de kg, însă la adult mușcătura este rar mortală. Mușcătura
de viperă se pr ezintă sub forma a două înțepături (plăgi
înțepate) alăturate, situate la circa 7 mm una de cealaltă, pe
fond tumefiat și dureros. Manifestările clinice generale includ:
slăbiciune, greață, vărsături, sete, dureri abdominale, diaree,
hipotensiune arterială , mai rar șoc. Ziua a patra de la mușcătură
este momentul critic; dacă victima supraviețuiește acestei zile,
se poate considera că pericolul a trecut.
• Artropodele (arahnide, miriapode, insecte) secretă
veninuri care pot fi periculoase pentru om. Variate sp ecii de
scorpioni, păianjeni, centipede, himenoptere etc. sunt apte să
producă manifestări locale (la nivelul înțepăturii) sau generale,
cu potențial letal.
În țara noastră singurele artropode periculoase sunt unii
scorpioni și celebrul păianjen „văduva ne agră” (Lactrodectus
Mactans), a căror înțepătură (respectiv mușcătură) determină
efecte locale și generale neplăcute (durere, tumefacție,

358 tahicardie, astenie, cefalee, dureri abdominale etc.), însă nu pot
produce decesul decât la copii i sub 15 kg.
Insectel e (albine, viespi, tăuni etc.) produc veninuri care
au efecte, de regulă, locale, la nivelul înțepăturii. Totuși, dacă
numărul de înțepături este mare sau dacă reactivitatea
individuală este exagerată (reacție anafilactică), poate surveni
decesul. O situaț ie particulară este aceea a înțepăturilor glotice,
cu edem faringo -laringo -epiglotic marcat, ce poate determina o
asfixie mecanică obstructivă, letală în lipsa unei intervenții
terapeutice prompte.
• Bacteriile sunt, de regulă, agenți patogeni pentru
diverse boli infecțioase; chiar dacă survine decesul, moartea va
fi considerată neviolentă.
Totuși, dacă evenimentul infectant este legat de un
traumatism (chiar minor), moartea va fi considerată violentă,
deoarece legătura dintre traumatism și deces nu se rupe.
Exemplele clasice sunt cele legate de infecția tetanică
(Clostridium tetanii) și de infecția cu germenii gangrenei
gazoase.
Ingerarea unor alimente contaminate cu germeni
(Salmonella, Clostridium perfringens, Vibrio parahaemoliticus,
Campylobacter jejuni, Bacillus ceraeus etc.) produce
toxiinfecții alimentare, cu tablou clinic de gastroenterocolită
acută. Diagnosticul diferențial se face cu unele intoxicații, în
acest sens fiind necesare examinări bacteriologice și/sau
toxicologice. Gravitate mare prezintă consumul de alimente
(conserve, pește) contaminate cu Clostridium botulinum;
exotoxina bacilului botulinic induce o neurointoxicație acută
(botulism) cu final letal (DML = 0,1 ml exotoxină).
• Plantele otrăvitoare conțin substanțe active diverse
(cianuri, al caloizi, curara etc.), capabile să producă intoxicații.
Deși istoria consemnează cazuri celebre de intoxicații
voluntare, fie suicidare (Socrate), fie în scop heteroagresiv

359 (otrăvurile familiei Borgia), în prezent sunt mult mai frecvente
intoxicațiile acci dentale la copii, prin ingestie de fructe viu
colorate, de semințe sau de sâmburi ale unor astfel de plante.
• Ciupercile otrăvitoare sunt ușor de confundat cu cele
comestibile, astfel încât intoxicațiile accidentale de acest gen
nu sunt o raritate. Uneori t abloul clinic este limitat la tulburări
gastro -intestinale (grețuri, vărsături, diaree etc.), însă unele
dintre aceste ciuperci au o toxicitate deosebită, consumarea
unui singur exemplar fiind aptă să producă moartea a 2 -3
persoane.
Din punct de vedere al manifestărilor clinice, ciupercile
toxice pot produce unul sau mai multe sindroame :
– phalloidian (holeriform tardiv);
– entolomian (holeriform precoce);
– muscarinian (sudoriform);
– pantherinian (atropinic);
– helvellian (hemolitic);
– de indigestie (sin drom gastro -enteric);
– halucinogen.
Perioada dintre ingestie și apariția simptomatologiei
specifice poate fi scurtă (ore) sau lungă (2 -3 zile); cu cât
manifestările clinice apar mai tardiv, cu atât toxicitatea
ciupercii respective este mai mare.
Amanita p halloides este ciuperca ce conține cele mai
multe toxine (phalină, phaloidină, amanitină); acestea sunt
ciclopeptide termostabile (nu se distrug prin gătire) care sunt
rapid legate la nivel tisular. Ele produc citoliză (mai ales
hepatică), sindrom holerifo rm – cu deshidratare, colaps și
moarte. Debutul tardiv (la 3 zile de la ingestie) face inutile
manevrele terapeutice de eliminare a ciupercii din tubul
digestiv. Citoliza hepatică este cea care dă gravitate tabloului
clinic.

360 Amanita m uscaria și Amanita p antherina produc
simptome colinergice, respectiv atropinice. Simptomatologia
debutează la scurt timp de la ingestie. Tabloul clinic este
reprezentat de: vărsături, diaree, agitație psihomotorie,
convulsii, diminuarea secrețiilor, midriază, tahicardie etc.
Helvella g iromitra produce hemoliză și icter; simpto –
mele apar la mai multe zile de la ingestie.
În cazurile letale de intoxicație cu ciuperci, autopsia va
releva : rigiditate cadaverică de intensitate mică, tardiv
instalată; leziuni inflamatorii și u lcerații pe mucoasele
digestive; distrofii hepatice și renale (mergând uneori până la
necroze hepatocitare și tubulare). Acest tablou necroptic este,
însă, nespecific, astfel încât sunt necesare examinări
complementare toxicologice și botanice (pentru a evidenția
toxina și, respectiv, hife sau spori de ciuperci).
Intoxicațiile cu ciuperci sunt în marea majoritate a
cazurilor accidentale . Rarele sinucideri sau heteroagresiuni
sunt dificil de demonstrat, necesitând o riguroasă probațiune
judiciară.

6. AVORTUL

Prob lematica avortului are un răsunet deosebit în
societatea actuală, datorită numeroaselor sale implicații
medicale, psihologice, demografice, sociale și, nu în ultimul
rând, bioetice. Consecințele avortului nu sunt strict de ordin
individual (asupra femeii g ravide care pierde sarcina), ci și de
ordin microsocial (familial) și macrosocial (demografic,
medical).
Din punct de vedere juridic (și medico -legal), avortul este
definit ca fiind orice întrerupere a cursului normal al
sarcinii, pe toată durata acestuia . Punctul de vedere medical

361 (obstetrical) este mai nuanțat: este considerată avort
întreruperea sarcinii înainte de apariția viabilității fătului
(vârstă intrauterină sub 6 luni, lungime sub 38 cm, greutate sub
1200g); ulterior se vorbește de naștere premat ură.

Avortul poate fi:
– spontan (patologic);
– provocat : – la cerere (legal);
– accidental ;
– empiric (delictual).

• Avortul spontan este determinat de diverse stări
patologice :
– materne – atât generale (disgravidii, intoxicații, carențe
vitaminice, subalime ntație, anemie, stări alergice, boli
infecțioase, boli cronice – cardiopatii, nefropatii, boli hematice,
boli endocrine etc.), cât și locale (sinechii uter ine, fibroame
uterine, endometrite, malformații și modificări de poziție ale
uterului, incontinență c ervico -istmică etc.);
– ovulare – anomalii genetice, condiții anormale de nida –
ție, inserții vicioase de place ntă, dezlipire de placentă, molă
hidatiformă etc.;
– paterne – anomalii spermatice, având drept consecință
un produs de concepție tarat biologic.
Practic 5% (după unii autori chiar 20%) din sarcini se
pierd în mod spontan, datorită acestor stări patologice.

• Avortul la cerere se face prin mijloace medicale
specifice, cu consimțământul mamei.
Destul de frecvent avortul este solicitat în scop
anticonc epțional (sarcini nedorite). În România, în perioada
1966 -1989, prin Decretul 770/1966, avortul de acest tip a fost
puternic restricționat – din motive politice; ca urmare, s -a

362 produs o creștere alarmantă a avorturilor empirice, cu
consecințe deosebit de g rave. Acest decret a fost abrogat după
1989, astfel încât în prezent întreruperea voluntară de sarcină
este permisă în condițiile prevăzute de lege (în instituții sau
cabinete medicale autorizate în acest sens, de către medici de
specialitate, la o vârstă a sarcinii de sub 14 săptămâni și,
evident, cu consimțământul femeii gravide). Cu toate acestea,
din punct de vedere moral -etic dezbaterea pe marginea
subiectului avortului continuă, deoarece există un evident
conflict între dreptul femeii la autodetermina re și dreptul la
viață al embrionului (al copilului în devenire).
Avortul terapeutic devine necesar în acele situații în
care viața, sănătatea și/sau integritatea corporală a femeii
sunt puse în pericol de evoluția sarcinii . Legislația anumitor
țări preved e și alte circumstanțe care pot justifica avortul
terapeutic: descoperirea, cu ocazia testării genetice prenatale
(in u tero), a unor malformații grave ale produsului de
concepție; minore; femei peste 35 de ani (gravide cu risc) etc.

• Avortul accidental este provocat neintenționat. El se
poate produce în contextul unui traumatism g rav suferit de
gravidă, fie în cadrul unei heteroagresiuni , fie în circumstanțe
accidentale (eveniment rutier, cădere etc.). Poate fi urmarea
unui traumatism mecanic, dar și a unui a de altă natură (inclusiv
un tratament medicamentos contraindicat în sarcină – situație în
care poate fi antrenată răspunderea medicală a celui care a
prescris un astfel de tratament).

• Avortul empiric este produs intenționat, fără a se
respecta condițiil e legale (fiind așadar delictual ).

Art. 185 CP (190 NCP) definește astfel provocarea
ilegală a avortului:

363 „Întreruperea cursului sarcinii , prin orice mijloace,
săvârșită în vreuna din următoarele împrejurări:
a) în afara instituțiilor medicale sau cabinet elor
medicale autorizate în acest scop,
b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de
specialitate ,
c) dacă vârsta sarcinii a depășit 14 săptămâni ,
se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
Întreruperea cursului sarcinii, săvârșită în o rice condiții,
fără consimțământul femeii însărcinate , se pedepsește cu
închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.”

Circumstanțe agravante speciale sunt:
– provocarea unei vătămări corporale grave a femeii;
– decesul femeii respective;
– avortul efectuat de medic fără consimțământul femeii
(medicul în cauză va primi interdicția de a exercita profesia).

Textul de lege amintit mai sus prevede și clauze de
nepedepsire :
„Nu se pedepsește întreruperea cursului sarcinii
efectuată de medic dacă:
a) înt reruperea cursului sarcinii era necesară pentru a
salva viața, sănătatea sau integritatea corporală a femeii
însărcinate de la un pericol grav și iminent și care nu putea fi
înlăturat altfel;
b) în cazul prevăzut de alin. 1 lit. c, când întreruperea
cursul ui sarcinii se impunea din motive terapeutice, potrivit
dispozițiilor legale;
c) în cazul prevăzut de alin. 2, când femeia însărcinată
s-a aflat în imposibilitatea de a -și exprima voința, iar
întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive
terapeutic e, potrivit dispozițiilor legale.” .

364
Din cele citate mai sus se pot deduce obiectivele
expertizei medico -legal e în cazul avortului provocat ilegal :
– demonstrarea stării de graviditate (femeia a fost sau este
gravidă?);
– vârsta sarcinii;
– precizarea diag nosticului de avort (a întreruperii cursu –
lui evolutiv al sarcinii);
– stabilirea cauzei care a determinat avortul;
– mijloacele abortive utilizate;
– urmările avortului asupra stării de sănătate a femeii;
– dacă este cazul, precizarea cauzei morții;
– legătura de cauzalitate dintre manoperele abortive și
vătămarea corporală gravă sau decesul femeii.

Metodologia acestui gen de expertiză medico -legală va
avea în vedere principiile generale ale examinării persoanei în
viață, respectiv ale examinării medico -legale a cadavrului.
– Stabilirea existenței sarcinii în antecedentele recente și
conturarea diagnosticului de avort se vor face pe baza
criteriilor pe care le -am analizat deja într -un capitol precedent
(vezi „Examinări medico -legale pentru constatarea stăr ii obste –
tricale”): persistența unor modificări obiective ce caracte –
rizează sarcina (hiperpigmentări tegumentare, creșterea în
volum a uterului, modificările secreției mamare etc.),
pozitivarea reacțiilor biologice de sarcină (care rămân pozitive
până la 8-10 zile după evacuarea produsului de concepție),
resturile placentare (decelate macroscopic sau histologic),
prezența corpului galben de sarcină etc.
– Evaluarea vârstei sarcinii se face pe baza creșterii în
volum a uterului și prin examinarea produsului de concepție.
Greutatea și mai ales lungimea (talia) acestuia sunt criteriile

365 care permit stabilirea vârstei intrauterine (vezi „Prunc –
uciderea”).
– Cauza avortului și metoda abortivă utilizată vor
putea fi decelate prin examenul clinic general al persoan ei în
viață, prin examinarea uterului (îndeosebi a colului uterin), prin
efectuarea unui atent examen extern și intern al cadavrului.
Adeseori sunt necesare examinări toxicologice, care pot decela
substanțele chimice folosite în scop abortiv, precum și
examene bacteriologice, care dovedesc etiologia complicațiilor
septice endometriale sau generale (apărute foarte frec vent ca
urmare a manoperelor end outerine necalificate).
– Metodele abortive sunt extrem de variate:
• de natură chimică : fie medicamente (chinin ă, derivați
de secară cornută, stricnină, yohimbină, citostatice,
anticoagulante etc.), fie substanțe organice sau anorganice
aplicate local (permanganat de potasiu, sublimat de mercur,
oxicianat de marcur, soluții de săpun, iod, apă oxigenată etc.),
fie principii active din diverse plante cu reputație avortogenă
(oleandru, pătrunjel, șofran, muștar, usturoi, pelin, tutun, plante
purgative – aloe, jalpa etc.);
• de natură mecanică (cel mai frecvent utilizate): masa –
jul puternic al abdomenului, perforarea meca nică a membra –
nelor amniotice cu obiecte lungi (creioane, sonde uretrale,
sârme etc.); se asociază injectare intrauterină de soluții slabe de
diverse substanțe chimice sau se introduce aer în cavitatea
uterină (transabdominal sau pe sondă);
• metode fizice (mai rar folosite ca atare; de regulă sunt
asociate cu precedentele): băi fierbinți de șezut, corpuri calde
aplicate pe abdomenul inferior, curent electric, diadinamice
etc.
– Urmările avortului asupra stării de sănătate a femeii
pot fi extrem de grave, cu atât mai mult cu cât manoperele
abortive sunt practicate empiric, de personal nemedical.

366 Complicațiile hemoragice, septice, embolice sau toxice pot
pune viața femeii în primejdie . Nu de puține ori, pentru a
salva viața femeii, este necesară histerectomie ( îndepărtarea
chirurgicală a uterului) – ceea ce reprezintă din punct de vedere
medico -legal infirmitate fizică (prin pierderea unui organ ) și
funcțională (prin pierderea funcției reproductive ).
– Decesul este, din păcate, o eventualitate frecvent
întâlnită . Tanatogeneza poate fi determinată de:
– stare toxico -septică gravă, după peritonită genera –
lizată cu septicemie;
– trombembolii;
– embolii aeriene, amniotice, grase (soluții de săpun)
sau lichidiene (după injectare intrauterină de lichide
sub presiune ma re);
– complicații hemoragice (perforații genitale, atonie
uterină, resturi placentare etc.);
– intoxicații;
– agravarea unor stări patologice preexistente;
– uneori chiar moarte prin inhibiție (manopere meca –
nice în zonă genitală).
– Precizarea legăturii cauzale dintre manoperele
abortive și consecințele nedorite (sechele morfofuncționale/
deces) trebuie să aibă în vedere și diagnosticul diferențial
dintre avortul empiric și cel spontan.
Avortul spontan are un substrat etiologic patologic
identificabil; de regulă au mai existat astfel de avorturi în
antecedentele femeii; hemoragia este moderată, crescând
progresiv; expulzia se face de obicei într -un singur timp;
complicațiile septice sunt rare.
În cazul avortului empiric nu poate fi decelată o cauză
medical ă care să explice pierderea sarcinii; hemoragia este
brutală, de intensitate mare și are caracter repetitiv; expulzia
este incompletă (fiind în 2 -3 timpi); complicațiile septice sunt

367 frecvente, cu evoluție rapidă și, de multe ori, duc la un final
letal.

7. PRUNCUCIDEREA

Conform definiției date de Codul Penal, pruncuciderea
este o infracțiune care constă în „uciderea copilului
nou-născut, săvârșită imediat după naștere de către mama
aflată într -o stare de tulburare pricinuită de naștere” (art. 177
CP – 180 NCP ).
Din analiza acestei definiții rezultă cu claritate
elementele juridice care trebuie să caracterizeze această
infracțiune:
– să existe omucidere (uciderea pruncului), prin
comisiune sau omisiune;
– omuciderea să se execute asupra unui nou -născut;
– omuciderea să se execute imediat după naștere;
– omuciderea să fie săvârșită de către mama copilului;
– mama să prezinte o tulburare legată de actul nașterii.
Acestea vor fi, de altfel, și obiectivele majore ale
expertizei medico -legale în pruncucidere.

Examinarea medico -legală se desfășoară în trei etape ,
fiecare având specificul ei:
A. Cercetarea efectuată la fața locului și eventualul
examen al locului unde a născut femeia
B. Autopsia medico -legală a cadavrului nou -născu –
tului
C. Examinarea presupuse i mame pruncucigașe.

A. Cercetarea la fața locului și examenul locului
nașterii vin să furnizeze date referitoare la identitatea mamei

368 (prin analiza urmelor biologice din perimetru și de pe diverse
corpuri delicte, prin valorificarea urmelor olfactive etc .),
precum și informații utile asupra circumstanțelor în care s -a
desfășurat nașterea. Evaluarea condițiilor de mediu în care a
stat cadavrul nou -născutului permite aprecierea timpului scurs
de la decesul acestuia.
B. Autopsia medico -legală a nou -născutu lui are ca
obiective:
1. Stabilirea stării de nou -născut
2. Aprecierea duratei vieții intrauterine (atunci cân d
nașterea nu a fost la termen)
3. Evalua rea viabilității nou -născut ului
4. Demonstrarea instalării vieții extrauterine
5. Aprecierea duratei vieț ii extraut erine
6. Precizarea îngrijirilor acordate nou-născutului
după naștere
7. Stabilirea felului și cauzei morții.

1. Stabilirea stării de nou -născut se face prin
evidențierea particularităților morfologice caracteristice ale
nou-născutului la termen : lungimea (de 49 -51 cm pentru sexul
feminin și 50 -54 cm pentru sexul masculin); greutatea (de
2900 -3200 g, respectiv 3000 -3500 g); cordonul ombilical lung
de 50 -60 cm, turgescent, lucios, fără linie de demarcație la
locul de implantare; urme de sânge și d e vernix caseosa pe
tegument; lanugo prezent; părul capilar de 1 -3 cm lungime;
unghiile de la mâini depășesc pulpa degetelor; labiile mari le
acoperă pe cele mici, respectiv testiculele sunt coborâte în
scrot; prezența de meconiu; placenta de 500 -600 g etc .
2. Durata vieții intrauterine se apreciază în raport cu
lungimea și greutatea produsului de concepție, prin
identificarea nucleilor de osificare, prin decelarea mugurilor

369 dentari primitivi; elemente ajutătoare sunt și aspectul exterior
al fătului (în spe cial tegumentul), lungimea cordonului
ombilical și greutatea placentei.
Cele mai fiabile date se obțin luând în considerare
lungimea (talia) produsului de concepție . S-au propus
numeroase formule de calcul a l vârstei intrauterine în funcție
de talie, dint re care sunt de amintit două:
– în cazul în care talia este mai mică de 25 cm, vârsta în
luni lunare (de 28 de zile) este rădăcina pătrată a taliei (radical
din lu ngimea produsului de concepție – în centimetri), iar în
cazul în care talia depășește 25 cm, vârsta în luni lunare va fi
obținută împărțind tal ia fătului (în centimetri) la 5;
– formula lui Balthazard -Dervieux, conform căreia vârsta
intrauterină (în zile) se obține prin înmulțirea taliei (în centi –
metri) cu un coeficient de 5,6.
3. Viabilitatea no u-născutului apare înaintea maturității
caracteristice fătului la termen. Limita sa inferioară este invers
proporțională cu progresul posibilităților de îngrijire postnatală.
Se consideră, de regulă, că un făt de peste 38 cm lungime și de
peste 1500 g este viabil.
4. Dovedirea instalării vieții extrauterine este elemen –
tul-cheie al autopsiei medico -legale în pruncucidere.
Cel mai important criteriu obiectiv în acest sens este
demonstrarea instalării respirației pulmonare .
Din punct de vedere macroscopic , plămânul nerespirat
este mic de volum, colabat în sinusurile costo -diafragmatice,
are suprafață netedă, culoare roșie -vișinie, consistență
parenchimatoasă, cărnoasă, crepitațiile lipsesc, iar la secțiune
are aspect omogen, scurgându -se sânge negricios.
Plămânul respirat , dimpotrivă, este expansionat, umple
cavitățile pleurale, acoperind parțial cordul, are suprafața ușor
neregulată, culoare roz -roșie, consistență elastică, prezintă

370 crepitații decelabile palpatoriu, iar la secțiune se scurge o
spumă fină, ro zată.
Proba docimaziei hidrostatice pulmonare completează
examenul macroscopic. Aceasta constă în introducerea în apă a
piesei buco -cervico -toracice, a fiecărui plămân în parte și apoi
a unor fragmente pulmonare mici și mari (recoltate din diferite
zone). Plămânul nerespirat , având o densitate de 1,059 (mai
mare decât a apei), se va scufunda , pe când cel respirat , cu o
densitate inferioară apei (de doar 0,638), va pluti .
Proba decisivă, cu valoare de certitudine în apreci erea
instalării respirației și a vie ții extrauterine, est e așa -numita
docimazie histologică pulmonară . Aceasta constă în
examenul microscopic al fragmentelor pulmonare recoltate din
mai multe zone ale ambilor plămâni.
Plămânul nerespirat are histologic un aspect compact,
omogen, cu pereți a lveolari groși, tapetați cu celule cubice, cu
puține capilare; alveolele sunt nedestinse; bronhiile au lumen
redus, cu epiteliul plicaturat; bronhiolele au lumen stelat,
cartilajele bronșice fiind aparent la distanță de lumen; fibrele
elastice, evidențiabi le cu colorații speciale (orceină), sunt
ondulate.
În cazul plămânului respirat se constată alveole destin –
se, cu contur poligonal, tapetate de celule alveolare turtite, cu
nucleu ovalar; septele interalveolare sunt subțiri; bronhiile apar
deplisate, bron hiolele sunt destinse, iar cartilajele bronșice sunt
apropiate de lumen; fibrele elastice apar întinse, fiind dispuse
în lamele sau în semicerc.
Criterii auxiliare de demonstrare a instalării vieții
extrauterine sunt modificările determinate de întrerupere a
circulației fetale (obliterarea vaselor ombilicale, închiderea
orificiului interatrial Botalo și a canalului interarterial), precum
și modificări în sfera tubului digestiv (prezența de aer în
stomac și intestine, prezența ceaiului sau laptelui în stomac,

371 absența meconiului etc.). Aceste elemente nu au valoarea
diagnostică a metodelor ce probează instalarea respirației,
unele fiind inconstante, iar altele apărând doar la intervale mari
de timp după naștere, de ordinul zilelor sau chiar săptămânilor.
5. Pre cizarea duratei vieții extrauterine este
importantă, dat fiind faptul că, în conformitate cu definiția
legală, pentru a fi vorba de pruncucidere este nec esar ca
decesul să fi survenit “ imediat după naștere”, nu mai târziu.
Modificările tegumentare reprezin tă un prim criteriu
obiectiv în acest sens. La naștere pielea este roșie aprinsă,
catifelată, cu depuneri de sânge, de vernix caseosa și de
meconiu. În ziua a doua de viață vernixul se usucă și se
detașează; începe, de asemenea, descuamarea furfuracee sau în
lambouri a stratului cornos al pielii, care durează 1 -2
săptămâni.
Cordonul ombilical are la naștere aspect gelatinos,
turgescent, lucios. Deja la 24 de ore de la naștere la locul de
implantare apare un inel roșu (“ inelul de demarcație”).
Ulterior, prin deshidratare, are loc mumifierea bontului
ombilical restant (care se observă optim începând cu a treia zi
de la naștere). Detașarea și căderea acestuia se produce în ziua
5-10, iar cicatrizarea plăgii ombilicale este completă în 3 -4
săptămâni.
Modificăril e cefalice ce apar la naștere persistă intervale
variabile de timp: bosa sero -sangvinolentă se resoarbe în 2 -3
zile, caput succedaneum (încălecarea oaselor craniene) persistă
câteva ore, iar cefalhematomul poate fi regăsit și după 1 -2 luni
postnatal.
La ni velul tubului digestiv constatăm prezența aerului în
jejun după circa 15-20 minute de viață, pe când în colon aerul
este prezent doar după aproximativ 12 ore de la naștere.
Meconiul se elimină în totalitate abia după 2 -3 zile.

372 Închiderea orificiului intera trial poate fi amânată până în
a 14-a zi de viață, iar a celui interarterial până în ziua 21 -28.
6. Aprecierea îngrijirilor acordate nou -născutului
după naștere este necesară pentru a putea proba o eventuală
pruncucidere pe cale omisivă, deoarece în lipsa anumitor
îngrijiri speciale fătul poate să nu supraviețuiască. Elementele
obiective care pot demonstra această omisiune sunt: urmele de
sânge și de vernix caseosa pe tegument, nesecționarea sau
secționarea (ruperea) neurmată de ligaturare a cordonului
ombi lical, absența îmbrăcămintei, absența alimentelor (ceai sau
lapte) în stomac.
7. Stabilirea felului și cauzei morții . Este posibil ca
decesul să se fi produs înainte de declanșarea nașterii, în timpul
travaliului sau după naștere. Evident că, pentru a reți ne
eventualitatea pruncuciderii, este necesar să demonstrăm că
moartea a survenit după naștere, celelalte două situații nefiind
cuprinse în definiția legală a acestei infracțiuni.
– Moartea intrauterină poate avea cauze patologice :
boli ale mamei (afecțiun i cardiace, hepatice, renale, diabet
zaharat, disgravidii, boli infecțioase etc.), boli ale fătului
(malformații grave, infecții intrauterine) sau boli ale
membr anelor (placenta praevia, oligo/ hidroamnios). Alteori ea
este de natură violentă , fiind urmarea unor traumatisme
abdominale puternice, unor intoxicații cu toxici ce străbat
membrana placentară etc.
În cazul în care membranele rămân integre, se va produce
macerarea fetală, cu aspect de “foetus sangvinolentus”. Dacă
însă membranele se rup, fătul reten ționat va suferi un proces de
putrefacție.
– Moartea survenită în timpul travaliului poate fi, de
asemenea, de cauză patologică (variate forme de distocii cu
suferință fetală) sau de natură violentă (traumatismul
obstetrical, naștere autoasistată, expulz ie precipitată cu izbirea

373 nou-născutului de un plan dur, manopere de resuscitare
traumatizante etc. Dintre acestea din urmă, în special leziunile
de autoasistență (determinate de mamă în timpul nașterii
neasistate) pun problema diagnosticului diferențial cu diverse
manopere comisive efectuate postnatal.
– Moartea după naștere poate fi și ea patologică
(neviolentă), ca de exemplu în cazul malformațiilor
incompatibile cu viața, bolii hemolitice a nou -născutului, bolii
membranelor hialine, atelectaziei pulmonare primitive,
aspiratului amniotic masiv etc. Alteori ea este de natură
violentă , prezentându -se sub forma morții accidentale, sub
forma violentă omisivă sau sub forma violentă comisivă.
Prin lipsa elementului intențional, forma accidentală
(circulara de co rdon, diverse fo rme de asfixie accidentală – cu
placenta, de coapsele mamei) nu întrunește condițiile pentru a
fi pruncucidere.
În cazul formei omisive (pasive), datele de anchetă vor
trebui să precizeze caracterul voluntar sau involuntar al acestei
omisi uni. Atunci când mama nu a putut acorda îngrijirile
necesare nou -născutului (de exemplu datorită stării de
inconștiență), omisiunea este involuntară și nu poate fi vorba
de pruncucidere. Când în să omisiunea a fost voluntară
(neîmbrăcarea copilului, nealime ntarea lui etc.), atunci sunt
întrunite condițiile pruncuciderii.
Forma violentă comisivă (activă) este indubitabil
pruncucidere. Cele mai frecvente metode utilizate în acest sens
sunt asfixiile mecanice (sufocarea, sugrumarea, strangularea cu
lațul, îneca rea etc.), lovirea capului cu sau de corpuri
contondente, producerea de plăgi cu diverse instrumente
ascuțite (în special la nivelul gâtului); mai rar sunt utilizați
agenții fizici (mai ales căldura) și cei chimici.

374 C. Examinarea presupusei mame pruncuciga șe
urmărește, la rândul ei, două obiective esențiale:
1. Stabilirea semnelor de naștere recentă și a d atei
aproximative a nașterii
2. Aprecierea tulburărilor pricinuite de naștere.

1. Stabilirea semnelor de naștere recentă și a datei
aproximative a naște rii se face pe baza unui examen clinic
general (care va decela vergeturi recente, cloasma gravidică,
hiperpigmentarea areolelor mamare și a liniei albe abdominale
etc.), completat cu un examen ginecologic . Acesta din urmă va
descrie poziția fundului uterin (care imediat după naștere este
la nivelul ombilicului, în ziua a 5 -a se află la jumătatea
distanței dintre ombilic și pube, în ziua a 10 -a devine organ
pelvian, iar după circa 5 -6 săptămâni revine la forma inițială),
eventuale rupturi de perineu, de vagi n și de col uterin, precum
și prezența și aspectul lohiilor (care sunt sangvinolente în
prima zi, serosangvinolente în zilele 3 -4, devenind seroase,
gălbui -albicioase în ziua a 10 -a). Examenul sânilor va
demonstra prezența colostrului (în primele zile după naștere)
sau a secreției lactate (după 3 -4 zile de la naștere).
2. Aprecierea tulburărilor pricinuite de naștere se
recomandă a fi făcută, în măsura în care este posibil, cât mai
aproape de momentul nașterii. Cadrul procedural îl constituie
comisia de expertiză medico -legală psihiatrică , cu efectuarea
unui examen psihologic și psihiatric. Se va ține cont de
antecedentele personale patologice (în special cele de natură
psihiatrică), de evoluția sarcinii, de modul și circumstanțele în
care s -a produs naștere a, de constituția somato -psihică a femeii
etc. De asemenea, se va avea în vedere că sarcina și nașterea
pot amplifica tulburări psihopatologice anterioare sau chiar pot
genera astfel de tulburări.

375 C A P I T O L U L VII
STABILI REA DIAGNOSTICULUI POZITIV DE
SUICI D

În contextul abordării multidisciplinare a fenomenului
suicidar, medicina legală are un rol important în identificarea și
evaluarea cazurilor de suicid realizat. Utilizând o criteriologie
și o metodologie specifică, medicul legist realizează un
diagnostic diferențial riguros științific între moartea neviolentă
și cea violentă, iar, în cadrul acesteia din urmă, între suicid,
heteroagresiune și accident. Pentru a atinge acest scop, este
necesară valorificarea și valorizarea datelor obținute cu oca zia
cercetării efectuate la fața locului, la autopsia medico -legală,
după diverse examinări de laborator și, la modul ideal, în urma
derulării unei atente autopsii psihologice. Prin coroborarea
tuturor acestor date este posibilă, de regulă, încadrarea dece –
sului în clasificarea NASH a morții (acronim propus de
Shneidman , desemnând „ Natural, Accidental, Suicidal or
Homicidal death”), evitând astfel categorisirea ca zului ca
„moarte echivocă” .
Pentru îndeplinirea acestei sarcini complexe este necesară
parcurge rea mai multor etape, fiecare contribuind în mod
specific la elucidarea formei juridice a morții.

1. PARTICULARITĂȚILE CERCETĂRII
EFECTUAT E LA FAȚA LOCULUI

376 După cum am văzut (vezi capitolul IV), cercetarea la fața
locului e ste o activitate procesuală complexă, care implică
deplasarea la locul găsirii unui cadavru a unei echipe operative
judiciare, din care face parte obligatoriu și medicul legist, în
calitate de consilier medical al procurorului.
Cele două etape specifice abordării criminalistice a
cazului (statică și dinamică) pot decela elemente sugestive
pentru diagnosticul po zitiv de suicid .
– În etapa statică se notează starea perimetrului (absența
urmelor de luptă sau de forțare, ordinea relativă), prezența
corpului delict la fața locului, anumit e caracteristici sugestive
ale urmelor biologice și poziția acestora pe corpurile delicte,
actele preparatorii (instalații complexe, atârnarea de greutăți,
îndepărtarea îmbrăcămintei etc.). Se va analiza accesibilitatea
locului (în cazul spânzurării) și po sibilitatea autoproducerii
leziunilor (localizarea lor în regiuni accesibile).
Încă din această etapă este utilă o veritabilă autopsie
psihologică precoce, realizată pe calea unui dialog cu
persoanele apropiate ale decedatului, prin studiul documentelor
medicale (bilete de ieșire din spital, rețete, bilete de trimitere
etc.) și nemedicale („scrisori de adio”) găsite la fața locului.
Contactarea medicului de familie și/sau a medicului curant
este, de asemenea, recomandată.
– În etapa dinamică se procedează l a examinarea atentă a
corpurilor delicte, urmată de ambalarea și ridicarea lor în
vederea efectuării analizelor de laborator. Examenul îmbrăcă –
mintei și încălțămintei poate releva prezența urmelor biologice,
a factorilor suplimentari ai împușcării; se va d escrie prezența
(sau absența!) soluțiilor de continuitate de la nivelul hainelor,
cu stabilirea corespondenței lezionale. Examinarea detaliată a
cadavrului este obligatorie, respectând toate cerințele unui
examen extern corect efectuat; se pot decela leziu ni specifice

377 pentru autoagresiune (ca număr, localizare, morfologie și
caracteristici).

2. ELEMENTE SPECIFICE SUICIDULUI
DECELATE LA AUTOPSIA MEDICO -LEGALĂ

Atât examenul extern, cât și cel intern al cadavrului vin
să aducă date suplimentare despre ident itatea persoanei
decedate, felul și cauza morții, timpul scurs de la deces, modul
de producere a leziunilor traumatice, gravitatea acestora,
raportul de cauzalitate dintre prezența leziunilor și moarte
(rolul tanatogenerator al leziunilor traumatice); de a semenea, la
autopsie se pot decela afecțiuni organice care pot fi incriminate
în determinismul suicidar (ca de exemplu bolile neoplazice).
Corelarea cu datele obținute cu ocazia cercetării la fața locului
este uneori crucială pentru conturarea diagnosticul ui de suicid .

În general , pentru sinucidere pledează:
– absența leziunilor cu caracter de apărare;
– lipsa altor leziuni neconcordante cu diagnosticul de
suicid (leziuni produse prin mecanism activ, sugerând
heteroagresiunea);
– accesibilitatea la regiunile lez ate;
– absența leziunilor produse post mortem ;
– gravitatea inegală a leziunilor, majoritatea având
caracter de încercare („de tatonare”, „de evitare”) și, în
general, doar una fiind cu caracter tanatogenerator;
– leziuni multiple, grupate, adeseori situate în z one de
elecție;
– prezența altor modificări sugestive pentru tentative
autolitice anterioare sau concomitente (abandonarea altor
metode de suicid, care s -au dovedit ineficiente).

378
Însă fiecare caz medico -legal are specificul său, astfel
încât diagnosticarea suicidului se va face și în funcție de
criterii particulare , care sunt strâns legate de modalitatea
traumatologică aleasă pentru autosuprimare. În paralel este
necesar și un temeinic diagnostic diferențial cu hetero –
agresiunea și cu accidentul.
– Suicidul prin folosirea corpurilor contondente este o
eventualitate rară. Leziunile sunt localizate în regiuni
accesibile (cap, față); instrumentul (agentul vulnerant) este
găsit lângă cadavru, cu sângele persoanei decedate depus pe el.
Absența leziunilor de apărar e (leziuni elementare pe marginile
cubitale ale antebrațelor, fracturi de cubitus sau ale ambelor
oase ale antebrațului etc.) este un element important pentru
excluderea unei heteroagresiuni.
– Folosirea corpurilor tăietoare -despicătoare în scop
autolitic este, de asemenea, o eventualitate rară, întâlnită mai
ales la bolnavii cu afecțiuni psihice. Criteriile pentru diagno –
sticul de suicid sunt: prezența de numeroase plăgi tăiate –
despicate înguste, paralele între ele, majoritatea interesând doar
scalpul, sit uate în regiuni accesibile (la nivelul capului, în una
până la trei arii anatomice, de regulă frontal și temporal). Prin
lovituri repetate în același loc se produc fracturi cu înfundare,
care nu au însă gravitatea și profunzimea celor care apar î n
cadrul u nei heteroagresiuni . Absența leziunilor de apărare este
și în acest caz un element -cheie pentru diagnosticul de suicid.
– Corpurile tăietoare și cele tăietoare -înțepătoare sunt
frecvent utilizate în scop autolitic. Folosirea unor obiecte
ascuțite mai deose bite (bucăți de sticlă, lame de ras, briceag)
pledează pentru sinucidere, fără însă a elimina categoric
posibilitatea heteroagresiun ii. Leziunile sunt de obicei
multiple, cu traiect orizontal față de axul corpului, însă doar
leziunea tanatogeneratoare este profundă, restul având caracter

379 „de ezitare”. Obiectul vulnerant se găsește la fața locului
(uneori chiar în plagă). Există însă și situații de excepție, în
care actele de supraviețuire permit ascunderea instrumentului,
în scopul disimulării sinuciderii. Este esențială absența
leziunilor de apărare (plăgi tăiate pe fețele palmare sau dorsale
ale mâinilor sau la nivelul antebrațelor). Îndepărtarea hainelor
de deasupra regiunii lezate este frecvent întâlnită. Sângele este
dispus în șiroaie paralele, vertical e, descendente, pe fața
anterioară a trunchiului și la nivelul membrelor inferioare,
producând pete cu aspect de scurgere; sânge în cantitate mare
se observă și pe mâinile cadavrului. Caracterul grupat al
leziunilor pledează pentru sinucidere, în timp ce c aracterul lor
diseminat (la cap, pe spate, la nivelul membrelor) sugerează
heteroagresiunea.
Leziunile autoproduse prin folosirea obiectelor ascuțite
sunt situate în regiuni accesibile, localizările cele mai frecvente
(și mai caracteristice) fiind la nivel cervical, la nivelul gâtului
mâinilor, precordial și la nivelul abdomenului. Foarte rar se
întâlnesc plăgi tăiate autoproduse la nivelul gambelor (în
dreptul varicelor), precum și pe fața internă a coapselor.
– După cum am mai arătat, s uicidul prin cădere pe un
plan dur nu este posibil. În schimb precipitarea (căderea de la
înălțime) este o modalitate frecventă de autosuprimare, care
ocupă locul al treilea după spânzurare și intoxicații (în
România). Diagnosticul diferențial între sinucidere, omor și
accid ent este dificil; absența urmelor de heteroagresiune nu
exclude omorul, deoarece simpla împingere nu lasă urme
materiale. Datele obținute la fața locului și alte date ale
anchetei judiciare sunt esențiale pentru conturarea
diagnosticului de suicid. La auto psie se va urmări caracterul
vital al leziunilor produse prin precipitare și se vor exclude alte
cauze de deces (un eventual omor disimulat). Valoarea

380 alcoolemiei poate orienta diagnosticul către suicid, dacă ea nu
explică o precipitare accidentală.
– În c azul evenimentelor de trafic rutier se pune
problema suicidului atunci când pietonii se aruncă în fața
autovehiculului, iar pentru șoferi, atunci când se constată
absența urmelor de frânare, când condițiile de mediu sau
deficiențele tehnice ale autovehicul ului nu pot fi incriminate în
determinismul unui accident sau când nu se pot decela cauze
patologice care să explice un deces la volan.
Aruncarea din tren în timpul mersului sau aruncarea în
fața trenului sunt două metode suicidare frecvente. Se practică,
de asemenea, așezarea transversală cu întreg corpul peste șine
sau sprijinirea capului, gâtului, toracelui sau abdomenului de
una din șine. Cadavrul este găsit în poziție simetrică față de
șine, cu brațele în extensie sau paralele cu axul lung al
corpului. În cazurile de așezare peste șine, la autopsie se
decelează doar leziuni datorate călcării (amputări ale diverselor
segmente corporale sau striviri de organe interne).
Caracteristică este „urma de călcare”, care se prezintă sub
forma unei benzi pergamenta te situate la marginea
amputațiilor. Este esențială demonstrarea reacției vitale, pentru
a exclude un omor disimulat.
– Pentru caracterul autoprodus al leziunilor prin arme de
foc pledează localizarea orificiului de intrare în zone accesibile
(precordial, temporal dreapta pentru dreptaci, temporal stânga
pentru stângaci). Uneori împușcarea se produce în cavități
naturale (ca de exemplu în gură); alteori, în scopul disimulării
sinuciderii, întâlnim împușcări atipice (cu localizare la ceafă,
spate, membre, în anus, în vagin ).
Stabilirea distanței de la care s -a tras este esențială:
descărcare absolută (cu țeava lipită) sau descărcare relativă (în
limita de acțiune a factorilor suplimentari ai împușcării – de
regulă de aproape, de la circa 3 -5 cm). Uneori, în s cop de

381 disimulare a împușcării -sinucidere, manevrarea trăgaciului se
face de la distanță, folosind un băț, o sfoară, degetele de la
picioare etc.; în astfel de situații se poate susține teza
sinuciderii chiar dacă tragerea s -a produs din afara limitei de
acțiune a factorilor suplimentari ai împușcării.
Arma este găsită la fața locului, dar de regulă nu în mâna
cadavrului, deoarece cade datorită flaccidității musculare
(excepție: spasmul cadaveric !).
În majoritatea cazurilor leziunea este unică; în ipoteza
prezenței mai multor plăgi împușcate, nu poate fi vorb a de o
sinucidere decât dacă una singură se dovedește a fi tanato –
generatoare sau dacă s -a folosit o armă automată.
La examenul mâinii cu care s -a ținut arma se găsesc
factori suplimentari ai împușcării și/sau urme biologice (sânge,
fragmente de os sau de creier etc.). În primul spațiu interdigital
se decelează leziuni superficiale, date de reculul armei în
momentul percuției (mici „ciupituri” epidermice). Factori
suplimentari ai tragerii se pot depune, d e asemenea, pe fața
victimei și pe îmbrăcămintea ei. Date importante pot rezulta
din analiza criminalistică a amprentelor digitale de pe arma –
corp delict, permițând identificarea persoanei care a tras și
precizarea modului de manipulare a armei.
– Asfixiil e mecanice pun probleme specifice în ceea ce
privește conturarea diagnosticulu i pozitiv de suicid .
● Spânzurarea este în marea majoritate a cazurilor
sinucidere, însă excepțiile (accident, omor disimulat sau omor
la persoanele aflate în imposibilitate de a se apăra) impun o
atitudine vigilentă din partea medicului legist. Încă de la fața
locului se verifică posibilitatea persoanei de a ajunge la punctul
de sprijin și de a face nodul. Uneori, în scopul finalizării cu
succes a actului autolitic, sinuci gașii r ecurg la autoimobilizare
(legarea mâinilor ); alteori își atârnă greutăți de corp.

382 La autopsie se va acorda o atenție specială șanțului de
spânzurare, făcând un riguros diagnostic diferențial cu șanțul
de strangulare și căutând reacția sa vitală; se vor evi denția, de
asemenea, modificările anoxice (sindromul asfixic). Pentru un
diagnostic pozitiv de suicid trebuie să lipsească alte leziuni
tanatogeneratoare, leziunile capabile să aducă persoana în stare
de inconștiență, leziunile de imobilizare (urme de prin dere –
echimoze ovalare – la nivelul brațelor și antebrațelor, urme de
contenție la gâtul mâinilor etc.), precum și leziunile cu
mecanism activ de producere.
Lipsa lividităților în porțiunile distale ale trunchiului și
membrelor, absența caracterului vital al șanțului de spânzurare
și decelarea unei intoxicații tanatogeneratoare sugerează
disimularea unui omor.
Valoarea alcoolemiei este importantă, dat fiind rolul
consumului acut de alcool ca factor de trecere la actul autolitic.
O valoare prea mare a alcoo lemiei ridică însă semne de
întrebare, dacă este aptă să pună persoana în imposibilitatea de
a se apăra.
● Strangularea cu lațul se produce, de regulă, în cadrul
heteroagresiunii. Luăm în calcul eventualitatea sinuciderii
atunci când lațul prezintă circula re multiple, când se folosesc
mijloace speciale de fixare a lațului sau când găsim un nod
anterior (accesibil) foarte strâns. Lațul este găsit la gâtul
cadavrului; adeseori capetele sale libere sunt în mâinile
decedatului sau sunt legate de membrele sale i nferioare sau
sunt răsucite în jurul toracelui/abdomenului (chiar cu greutăți
atârnate de ele). Leziunile de apărare lipsesc (dar ele pot lipsi și
în omor, atunci când victima este surprinsă sau nu este capabilă
să se apere).
● Sugrumarea (strangularea cu mâna) este întotdeauna
omor; autostrangularea manuală nu poate fi mortală, din cauz a
întreruperii circulației sangv ine cerebrale, care determină

383 pierderea stării de conștiență și relaxarea musculaturii, cu
suprimarea consecutivă a compresiunii cervicale.
● Asfixia mecanică prin ocluzia căilor respiratorii
superioare cu corpi străini este rareori sinucidere (la cei
bolnavi psihic sau, tradițional, la asiatici – prin aspirare de
lamele pe orificiul glotic) . La fel de rară este sinuciderea prin
folosirea de pu ngi de plastic sau de benzi adezive care acoperă
orificiile nazale și pe cel bucal.
● În cazul înecului , sinuciderea este bănuită atunci când
membrele sunt legate, când sunt introduse în buzunare corpuri
grele sau sunt legate greutăți de gât sau de corp. H ainele sunt
de obicei prezente (un cadavru dezbrăcat ridică suspiciunea de
omor). Putem găsi alte leziuni care sugerează tentative auto –
litice în antecedentele îndepărtate sau abandonarea altor
metode suicidare recent încercate (plăgi cervicale, leziuni la
gâtul mâinii, intoxicații subletale etc.).
Probabilitatea sinuciderii crește dacă avem de a face cu
persoane vârstnice sau cu antecedente personale patologice
psihiatrice sau dacă găsim un bărbat și o femeie legați
împreună.
Autopsia medico -legală va dece la semnele vitale de înec
(sindromul asfixic); pentru atestarea caracterului vital se va
folosi și examenul trituratului pulmonar cu scopul evidențierii
planctonului (diatomee).
– Agenții fizici pot fi, de asemenea, utilizați în scop
suicidar.
● Arsurile autoprov ocate (autoincendierea, autodafé )
sunt de obicei prin flacără, consecutiv stropirii hainelor sau
patului cu diverse substanțe inflamabile, c ărora li se dă ulterior
foc; este de regulă o manifestare de protest, un suicid reactiv.
● Hipotermia este î n mod obișnuit accidentală. În rarele
cazuri de suicid găsim cadavrul dezbrăcat, cu hainele așezate
alături (uneori împăturite); astfel de cazuri se întâlnesc la cei

384 bolnavi psihic și la alcoolici. Diagnosticul medico -legal de
hipotermie este unul de exclu dere, putând fi pus doar în
absența altor cauze de deces.
● În cazul suicidului prin electrocutare se întâlnesc
metode originale de conectare a conductorilor electrici, de
regulă cu întrerupătorul în mâna cadavrului. Cei care recurg la
această metodă au, d e obicei, cunoștințe de specialitate, fiind
de profesie electricieni, tehnicieni, mecanici auto etc.
– Intoxicațiile pot îmbrăca orice formă juridică a morții
violente, definitorii pentru încadrarea juridică fiind: sursa
toxicului, tipul acestuia, calea și circumstanțele de pătrundere
în organism, modul unic sau repetat de administrare, alte date
de anchetă.
Pentru suicid pledează: ingestia de substanțe caustice,
ingerarea de medicamente în doze mari, presupuse a fi letale,
utilizarea de toxici agresivi (st ricnină, cianuri etc.), găsirea de
instalații de conectare a gazelor toxice la orificiile nazale și la
cel bucal, eliberarea de gaze toxice în incinte închise (garaje,
bucătării), decelarea la autopsie de tablete în conținutul gastric
etc.
Toxicul utilizat în scop suicidar este uneori la îndemână
(insecticide, substanțe caustice din propria gospodărie). Alteori
se fac eforturi de procurare (de exemplu, în cazul bolnavilor
psihic, adunarea dozelor terapeutice de medicamente psiho –
trope până la constituirea u nei doze letale); faptul în sine este
sugestiv pentru premeditarea actului autolitic. Profesia
decedatului are uneori rol favorizant, facilitând accesul la
anumite toxice (pădurar – stricnină, laborant – cianuri, farmacist
– medicamente etc.).
– Agenții bi ologici sunt arareori utilizați în scop suicidar,
deși istoria consemnează cazuri celebre în acest sens
(Cleopatra , care s -a lăsat mușcată de o cobră).

385
3. ROLUL EXAMINĂRILOR
COMPLEMENTARE ÎN PRECIZAREA
DIAGNOSTICULUI DE SUICID

În vederea realizării unui diagnostic corect de suicid,
bazat pe criterii obiective, datele furnizate de autopsia medico –
legală trebuie completate și coroborate cu cele obținute prin
efectuarea unor examin ări complementare .
– Examenul histopatologic contribuie la: demonstrarea
reacției vitale, care atestă producerea leziunilor în timpul vieții;
stabilirea vechimii leziunilor; diagnosticul diferențial între
moartea violentă și cea neviolentă; decelarea planctonului în
plămânul de înecat; relevarea aspectelor microsco pice
caracteristi ce mărcii electrice; identificarea unora dintre
factorii suplimentari ai împușcării cu ocazia examinării
micros copice a orificiului de intrare etc.
– Examenul toxicologic este un adjuvant prețios în
conturarea diagnosticului de suicid. Se analizează conțin utul
corpurilor delicte, făcând apoi corelația cu rezultatele
determinărilor toxicologice calitative și cantitative efectuate
asupra organelor și umorilor cadavrului.
Determinarea alcoolemiei este cvasiobligatorie când se
bănuiește un suicid, dat fiind rol ul recunoscut al consumului
acut de alcool în favorizarea trecerii la actul autolitic.
– Examenul petelor de sânge stabilește dacă petele
depistate cu ocazia cercetării la fața locului sunt de sânge, dacă
acesta este de natură umană sau animală, apartenenț a de grup a
sângelui uman, originea sângelui (arterial, venos, menstrual
etc.), iar uneori vechimea petelor de sânge.
Forma petelor sangv ine dă relații despre modul lor de
producere (prelingere, stropire, împroșcare, atingere, ștergere
etc.). În paralel se vor stabili și caracteristicile de grup sangvin

386 de la cadavru. În situații deosebite se poate recurge la
tehnologia ADN (metoda amprentei genetice) pentru
identificarea provenienței petelor de sânge.
– Examenul firelor de păr contribuie la identificarea
cadavrului. Analiza firelor de păr găsite la fața locului va
demonstra dacă provin de la om sau de la un animal, regiunea
anatomică de proveniență, modul de detașare etc.; se va
practica și un examen comparativ cu părul recoltat de la
cadavru. Tehnologia AD N permite identificarea „proprie –
tarului” firului de păr analizat.
– Examenul de laborator al factorilor suplimentari ai
împușcării folosește reacții chimice de culoare (cu brucină
și/sau difenilamină), metode radiologice (care evidențiază
inelul de metali zare), precum și alte metode fizice (examenul
stereoscopic, examenul stereoradiografic, fotografierea în raze
infraroșii).
– Examenul botanic al conținutului gastro -duodenal
poate preciza etiologia unor intoxicații (de exemplu cu
ciuperci).

4. METODA AUT OPSIEI PSIHOLOGICE

În anul 1958, Theodore J. Curphey , în cadrul activității
sale de medic examinator (cu funcția de „coroner”) în Los
Angeles, fiind pus în fața unui val de intoxicații
medicamentoase letale, cărora nu le putea preciza forma
juridică stric t pe baza criteriilor obiective medico -legale, a
contactat centrul local de prevenție a suicidului, propunând o
abordare interdisiciplinară a acestor decese. Din această
colaborare a rezultat o nouă metodă de investigație, cea a
autopsiei ps ihologice , defi nită de Shneidman în 1981 ca fiind

387 „o reconstrucție retrospectivă a vieții celui decedat, cu scopul
unei mai bune înț elegeri a morții acestuia” .
Corelată cu criteriile obiective de natură medico -legală și
cu alte date de anchetă judici ară, această nouă met odă permite
elucidarea formei juridice a morții și o corectă clasificare
NASH . Datele referitoare la viața și profilul psihologic ale
decedatului constituie o veritabilă „fereastră deschisă” către
self, contribuind decisiv la conturarea motivației suicidar e.
Spre deosebire de autopsia medico -legală, care este
centrată pe examinarea cadavrului în căutarea unor elemente
obiective care să fundamenteze felul și cauza morții, autopsia
psihologică are o sferă de investigație mai largă, căutând să
obțină o privire de ansamblu asupra determinanților interni și
externi ai actului suicidar.
Dacă definim autopsia medico -legală ca „o procedură de
esență chirurgicală, efectuată post mortem , care implică
examinarea țesuturilor și organelor cadavrului, cu scopul
determinăr ii cauzei mo rții”, vom constata că termenii -cheie ai
acestei definiții sunt „procedură chirurgicală”, „examinarea
cadavrului” și „cauza morții”. Substituind acești termeni cu cei
specifici autopsiei psihologice, vom putea defini această
metodă astfel: „o p rocedură de esență psihologică, ce implică
examinarea istoriei psihologice a decedatului, cu scopul
determinării circumstanțelor în care a survenit moartea”.
O definiție și mai cuprinzătoare, unanim acceptată în
prezent, consideră că autopsia psihologică e ste „o
reconstrucție retrospectivă a istoriei de viață a decedatului,
care implică examinarea detaliilor medicale, psihologice și
mezologice (de mediu social) ale acesteia, cu scopul de a
determina cu mai mare acuratețe modul în care a survenit
moartea și de a cunoaște mai bine procesualitatea morții și
rolul jucat de victimă în grăbirea sau în de terminarea
propriei morți” . Finalitatea acestei abordări multifactoriale o

388 constituie o corectă încadrare juridică a decesului, evitând
catalogar ea sa ca „moarte e chivocă” .
Pentru atingerea acestui scop, metoda autopsiei
psihologice recurge la o detaliată trecere în revistă a tuturor
informațiilor disponibile despre viața celui decedat
(documente medicale și profesionale, date obținute prin
intervievarea aparținător ilor și/sau a altor persoane apropiate,
orice alte elemente care pot contribui la conturarea profilului
psihologic al suicidantului).
Principalele categorii de informații pe care se axează
metoda autopsiei psihologice sunt:
1. Datele personale: nume, prenu me, vârstă, statut
marital, adresă, ocupație, afiliere religioasă, interese
individuale, orice alte informații care pot contribui la
conturarea profilului decedatului.
2. Detalii referitoare la deces: locul, data și ora
decesului; metoda suicidară, cauza m orții, alte informații
oferite de autopsia medico -legală; procesul verbal de cercetare
la fața locului; materialul informativ de la dosarul cauzei
(inclusiv declarațiile martorilor, dacă au existat).
3. Antecedentele personale ale decedatului: afecțiuni
organice sau psihice; modul de tratare a acestora; internări sau
dispensarizare cronică, tentative suicidare anterioare; eventuale
probleme maritale etc.
4. Evenimente de viață stresante: crize emoționale,
dezechilibre afective, modul de a reacți ona la situa țiile
stresante .
5. Antecedente familiale de deces (sinucidere, cancer
sau alte boli incurabile etc.); vârsta la care a survenit decesul.
6. Personalitatea: descrierea stilului de viață și a trăsă –
turilor de personalitate ale decedatului.
7. Factori precip itanți: supărări, tensiuni, situații pre –
sante, alte evenimente psihostresoare.

389 8. Tulburări adictive: dependența de alcool, de medica –
mente și/sau de droguri; precizarea gradului în care acestea
afectau viața celui decedat.
9. Relațiile interpersonale: în familie, cu medicul cu –
rant, cu prietenii, cu colegii de muncă etc.
10. Fantezii, vise, gânduri, premoniții sau temeri cu
conținut legat de moarte, accident sau sinucidere.
11. Modificări ale stilului de viață înaintea decesului:
schimbarea obiceiurilor a limentare, a rutinei cotidiene, a
pasiunilor; izolare.
12. Evenimente de viață: planuri de viitor, succese
recente, salturi sau căderi profesionale, alte modificări
importante recente în viața celui decedat.
13. Intenția: evaluarea intenționalității suicid are.
14. Letalitatea: aprecieri asupra metodei letale utilizate
și precizarea modului concret în care a survenit decesul.
15. Aparținătorii: reacția lor la decesul celui apropiat,
modul în care fac față actului suicidar, natura relați ilor lor cu
decedatul .
Chestionarea aparținătorilor și a altor persoane apropiate
trebuie, la modul ideal, să utilizeze întrebări deschise, care să
faciliteze expunerea liberă (naturală) a informațiilor de interes,
fără ca cei intervievați să conștientizeze scopul urmărit de
examinator și fără ca ei să aibă senzația că sunt supuși unui
interogatoriu. Întreb ările trebuie să se înlănțuie în mod firesc,
decurgând logic din cele anterioare, pentru a nu se ajunge la
obținerea forțată a răspunsurilor. Scopul final al acestei
abordări este de a nu augmenta în nici un fel reacția de doliu a
respondenților ; mai mult, se va acorda tot suportul psihologic
de care au nevoie aceștia.
Problemele etice nu trebuie trecute cu vederea, în special
în ceea ce privește confidențialitatea datelor obți nute prin

390 utilizarea metodei (atât în privința decedatului, cât și în privința
aparținătorilor -respondenți).
Metoda autopsiei psihologice are o aplicabilitate foarte
largă, fiind utilizată și în alte domenii de cât suicidologia;
totuși, ea are cea mai impor tantă contribuție în acest din urmă
domeniu. În primul rând, metoda permite studierea factorilor
precipitanți ai suicidului realizat și înțelegerea procesului
suicidar ca un fenomen multifactorial. În al doilea rând, ea
precizează rolul avut de decedatul î nsuși în moartea sa și starea
psihologică a acestuia înaintea actului autoagresiv. De ase –
menea, această metodă poate avea o valoare terapeutică
semnificativă (cu efect de catharsis) pentru supraviețuitori,
favorizând aplanarea reacției de doliu.
Contribuț ia majoră a metodei autopsiei psihologice o
constituie însă creșterea calității raportărilor suicidologice .
Astfel, o evaluare concomitentă și corelativă a datelor obiective
medico -legale și a informațiilor furnizate de autopsia
psihologică este de natură a conduce la elucidarea felului și
cauzei morții, precum și a formei sale juridice , cu
diminuarea consecutivă a numărului de cazuri etichetate ca
„moarte echivocă”.
* * *
Prin poziția de „adevărată gazdă a suicidului realizat” și
prin utilizarea unei crite riologii și metodologii spec ifice,
medicina legală contribuie în mod decisiv la conturarea
diagnosticului pozitiv de suicid.
Parcurgerea etapelor descrise mai sus (inclusiv cu
trecerea prin filiera autopsiei psihologice) permite în
majoritatea situațiilor elaborarea de concluzii de certitudine în
legătură cu caracterul autoprodus al decesului. Alteori,
particularitățile cazului permit doar formularea unor concluzii
de probabilitate sau doar de posibilitate (incerte) în acest
sens. În absența criteriilor obi ective care să contureze cu

391 certitudine diagnosticul de suicid, atitudinea deontologic
corectă este să nu ne hazardăm în etichetarea cazului ca
moarte autoprovocată , date fiind stigmatizarea socială a
suicidului și consecințele dramatice asupra aparținător ilor.
Constatările medico -legale (în special cele cu caracter de
certitudine) trebuie să se regăsească, pe de o parte, în conclu –
ziile raportului de autopsie, servind justei orientări a an chetei
judiciare, și , pe de altă parte, în certificatul medical cons tatator
al decesului, având menirea de a crește calitatea raportărilor
statistice suicidologice.

C A P I T O L U L VIII
RĂSPUNDEREA MEDICALĂ

392
Derularea în condiții optime a activității profesioniștilor
sănătății necesită o serioasă pr egătire de specialitate, o
informare și o perfecționare continuă, dublate de un compor –
tament ireproșabil în relațiile medic -pacient, medic -medic și
medic -societate. Orice abatere de la îndeplinirea cu
profesionalism, conștiință și demnitate a actului medi cal este
pasibilă de sancționare morală și/sau juridică, angajând
răspunderea medicală .
Circumstanțele care pot atrage răspunderea medicală sunt
extrem de complexe, la fel de complexe ca și însăși activitatea
medicală. În raport cu gravitatea conduitei nec orespunzătoare
și cu consecințele prejudiciante ale demersului medical,
răspunderea poate îmbrăca forma penală, contravențională,
civilă (delictuală sau contractuală) și, nu în ultimul rând,
disciplinară .

• Răspunderea penală a medicului poate deveni
incide ntă în conexiune cu numeroase infracțiuni prevăzute de
Codul Penal :
– art. 178 CP (181 NCP) – „Uciderea din culpă” ;
– art.179 CP (182 NCP) – „Determinarea sau înlesnirea
sinuciderii”;
– art. 184 CP (189 NCP) – „Vătămarea corporală din
culpă” ;
– art. 185 CP (190 NCP) – „Provocarea ilegală a
avortului”;
– art. 196 CP (214 NCP) – „Divulgarea secretului
profesional”;
– art. 246 CP (315 NCP) – „Abuzul în serviciu contra inte –
reselor persoanelor”;
– art. 247 CP (316 NCP) – „Abuzul în serviciu prin îngră –
direa un or drepturi”;

393 – art. 249 CP (319 NCP) – „Neglijența în serviciu”;
– art. 250 CP (322 NCP) – „Purtarea abuzivă”;
– art. 254 CP (308 NCP) – „Luarea de mită”;
– art. 256 CP (310 NCP) – „Primirea de foloase necuveni –
te”;
– art. 263 CP (339 NCP) – „Omisiunea sesizării organelor
judiciare”;
– art. 267¹ CP (343 NCP) – „Tortura”;
– art. 281 CP (365 NCP) – „Exercitarea fără drept a unei
profesii”;
– art. 288 CP (470 NCP) – „Falsul material în inscrisuri
oficiale”;
– art. 289 CP (471 NCP) – „Falsul intelectual” (prin
atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare
adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date
sau împrejurări, cu ocazia întocmirii unui înscris oficial – foaie
de observație, certificat medical etc.);
– art. 308 CP (383 NCP) – „Zădărnicirea combaterii
bolilor”;
– art. 312 CP (387 NCP) – „Traficul de stupefiante” (prin
prescrierea de droguri de mare risc, cu intenție, de către
medic , fără ca aceasta să fie necesară din punct de vedere
medical);
– art. 314 CP (198 NCP) – „Punerea în primejdie a unei
persoane aflate în neputință de a se îngriji” (de către persoana
care o are în pază sau îngrijire );
– art. 315 CP (199 NCP) – „Lăsarea fără ajutor”;
– art. 357 CP (172 NCP) – „Genocidul”;
– art. 358 CP (173 NCP) – „Tratamentele neomenoa se”.
De asemenea, Noul Cod Penal va include noi infracțiuni
care pot avea ca subiect medicul:
– art. 193 NCP – „Alterarea genotipului uman”;

394 – art. 194 NCP – „Utilizarea periculoasă a ingineriei gene –
tice” (pentru producerea de arme biologice sau alte arme de
exterminare în masă);
– art. 195 NCP – „Crearea ilegală (în alte scopuri decât
procreația) de embrioni și clonarea”;
– art. 196 NCP – tentativa la infracțiunea prevăzută de art.
195 NCP;
– art. 207 NCP – „Exploatarea unei persoane” (lit. e – prin
prele varea de organe).

Majoritatea infracțiunilor enumerate mai sus se produc
prin intenție directă. Mult mai frecvent, însă, atitudinea
subiectivă a medicului îmbracă haina culpei profesionale
(vătămare corporală din culpă, ucidere din culpă), ca rezultat al
incompetenței (nepregătirii profesionale), neglijenței, ușu –
rinței (temerității) sau neprevederii .

Etiologia insucceselor medicale poate avea la bază:
– eroarea (de regulă neimputabilă );
– riscul (imputabil , mai ales dacă nu s -a obținut consim –
țământul pa cientului sau atunci când raportul risc/beneficiu
este net dezechilibrat prin asumarea unor riscuri nejustificate);
– greșeala medicală (imputabilă , având la bază o atitu –
dine culpabilă a medicului, în cadrul manoperelor de
diagnostic, de investigare și de tratament medicamentos sau
chirurgical).
Aprecierea culpei medicale se face luând în considerare
atitudinea pe care ar fi avut -o, în aceeași situație, un alt medic
cu o pregătire profesională medie (deci nu prin comparație cu
prestația celui mai bun profe sionist medical în domeniu).

Expertiza medico -legală este obligatorie în cazurile de
răspundere medicală ; se vor face aprecieri asupra atitudinii

395 avute de medicul în cauză, asupra consecințelor prejudiciante
(sechele, deces), precum și asupra legăturii ca uzale dintre
acestea. Se vor avea în vedere următoarele:
– studiul exhaustiv al faptelor și datelor medicale;
– precizarea factorilor de risc medical previzibili sau im –
previzibili;
– eventualitatea stării de necesitate, a cazului fortuit, a
erorii sau a g reșelii;
– evaluarea gradului și a formei de culpă (neglijență, in –
competență, temeritate, delegarea defectuoasă a atribuțiilor
etc.);
– analiza cazului (a întregii documentații medicale) îm –
preună cu medici de specialitate cu mare experiență (având
grad p rofesional și/sau didactic cel puțin egal cu al medicului
cercetat);
-avizarea concluziilor de către Comisia de avizare și
control al actelor medico -legale.
Se consideră că nu se poate reține culpa medicală dacă :
– medicul a făcut tot posibilul pentru a ac orda un trata –
ment corect;
– au fost utilizate toate mijloacele medicale (de testare, de
investigare, de tratament) avute la dispoziție;
– au fost respectate normele deontologice medicale impu –
se de cazul analizat, în special în ceea ce privește obț inerea
unui consimțământ informat – de la pacient sau de la aparți –
nători (decizie prin substituție);
– s-a apelat la consulturi interdisciplinare, în condiții
deontologic corecte, în funcție de specificul cazului.

• Răspunderea contravențională , reglementată în
cadrul dreptului administrativ, devine incidentă atunci când
fapta antisocială este săvârșită cu vinovăție, dar are un grad de
pericol social mai redus decât infracțiunea.

396 Medicul poate fi subiect activ special al unor contravenții
prevăzute de reglementări le referitoare la apărarea sănătății
publice sau la instituirea regulilor de igienă în comune și orașe
(prin hotărâri ale organelor administrației publice locale).

• Răspunderea civilă este angajată în condițiile art. 998
(„Orice faptă a omului care cauzeaz ă altuia un prejudiciu
obligă pe acela din a cărui greșeală s -a ocazionat a -l repara”) și
art. 999 din Codul Civil („Omul este responsabil nu numai de
prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat
prin neglijența sau prin imprudența sa ”).
Prejudiciul trebuie reparat integral , indiferent dacă el
s-a produs ca urmare a unei fapte intenționate (art.998 C. Civ.)
sau a survenit în urma unei atitudini culpabile (art. 999 C.
Civ.).

Expertiza medico -legală contribuie la cuantificarea
acestui p rejudiciu, prin evaluarea consecințelor actelor
medicale neprofesioniste (cel mai frecvent prin aprecieri asupra
afectării capacității de muncă – invaliditate).
Condițiile de afirmare a existenței unui prejudiciu sunt:
– prejudiciul să fie cert și delimit at;
– să fie personal;
– să existe o faptă ilicită, legată cauzal de survenirea pre –
judiciului;
– prejudiciul să rezulte din atingerea unui drept sau
interes legitim al persoanei;
– să poată fi reținută vina făptuitorului.

Pe lângă răspunderea civilă delictuală , analizată mai sus,
răspunderea medicală poate fi și de natură civilă contractuală .
Pacientul și medicul se află într -o relație specifică, pe
care juriștii o interpretează ca fiind un tip aparte de contract.

397 De regulă, obligațiile medicului sunt de mijloace (de a face tot
ce este posibil pentru a îmbunătăți starea de sănătate a pacien –
tului său). În anumite cazuri, însă, obligația medicului este de
rezultat (de a garanta îndeplinirea unei anumite prestații, bine
definite), ca de ex.: executarea core ctă a unei radiografii,
efectuarea unei transfuzii sanguine, derularea unei intervenții
de chirurgie plastică, fabricarea unei proteze, prescrierea
corectă a medicamentației, obținerea unei sarcini (în cadrul
noilor tehnici reproductive) etc. În cazul neîn deplinirii acestor
obligații, medicul aflat în culpă este dator, conform textelor de
lege menționate mai sus, să dezdăuneze pacientul, acoperind
inetegral prejudiciul cauzat.

Și în acest caz, expertiza medico -legală poate fi
solicitată de către organele judiciare, cu scopul de a preciza
consecințele prejudiciante și cuantumul prejudiciului.

• Răspunderea disciplinară a medicului trebuie
analizată prin prisma noțiunii de „abatere disciplinară” .
În sensul larg conferit de art. 263 alin. 2 din Codul
Muncii, „abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu
munca și care constă într -o acțiune sau inacțiune săvârșită cu
vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele
legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă
sau contractul col ectiv de muncă aplicabil, ordinele și
dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici”.
Ținând cont de specificul activității medicale și de
caracterul liberal al acestei profesii, art. 69 alin 1 din Legea
nr. 306/2004 (privind exercitarea profesiei de me dic, precum și
organizarea și funcționarea Colegiului Medicilor din România)
arată că:
„Medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea
legilor și regulamentelor profesiei medicale, a Codului de

398 deontologie medicală și a regulilor de bună practică
profes ională, a Statutului Colegiului Medicilor din România ,
pentru nerespectarea deciziilor obli gatorii adoptate de
organele de conducere a le Colegiului Medicilor din România,
precum și pentru orice faptă săvârșită în legătură cu profesia,
care sunt de natură s ă prejudicieze onoarea și prestigiul
profesiei sau ale Colegiului Medicilor din România .”.
Corelativ, art. 97 din Statutul CMR definește abaterea
disciplinară în domeniul medical ca fiind: „fapta săvâr șită cu
vinovăție prin care se î ncalcă jurământul depus , legile și
regulamentele specifice profesiei de medic, Codul de
deontologie medicală, prevederile prezentului statut, deciziile
obligatorii adoptate de Colegiul Medicilor din România,
precum și orice altă faptă săvârșită în legătură cu profesia sau
în afa ra acesteia, care este de natură să prejudicieze onoarea
și prestigiul profesiei sau ale corpului profesional”.
Aceste prevederi vin să sublinieze faptul că, în medicină,
normele etice au o pondere mare, comparativ cu cele juridice,
tehnice și administrati ve, și că nu este posibilă o abordare a
temei răspunderii medicale în afara principiilor fundamentale
ale eticii și deontologiei specifice acestei profesii.
Trebuie precizat, cum o face și legiuitorul în art. 69 alin.
2 din Legea nr. 306/2004 (prevedere pr eluată și de art. 98 din
Statutul C.M.R.), că „răspunderea disciplinară a membrilor
Colegiului Medicilor din România […] nu exclude
răspunderea penală, contravențională, civilă sau materială ,
conform prevederilor legale” . Așadar, sancționarea pe linie
disciplinară a unui medic nu îi conferă „imunitate” în fața
prevederilor legislative de drept comun, ci, dimpotrivă, vine să
înăsprească regimul sancționator.
Organele abilitate să analizeze plângerile referitoare la
eventualele abateri disciplinare medicale funcționează în cadrul

399 Colegiului Medicilor din România, atât în teritoriu (la nivelul
fiecărui județ), cât și la nivel central.
Comisiile de jurisdicție profesională efectuează acti –
vitatea de cercetare disciplinară, iar judecata disciplinară și
eventual a aplicare de sancțiuni fac parte din atribuțiile nou –
înființatelor Comisii de disciplină .
Unitățile de medicină legală au o strânsă colaborare
cu aceste comisii , fiind obligate (în conformitate cu art. 77
alin. 2 din Legea nr. 306/2004 și cu art. 107 din Statutul CMR)
să le pună la dispoziție toate documentele medico -legale
solicitate, precum și orice alte date și informații necesare
pentru soluționarea cauzelor disciplinare .
Detalii suplimentare despre subiectul răspunderii
medicale disciplinare vor fi of erite în cadrul cursului de
„Deontologie medicală”, care va descrie normele moral -etice
aplicabile profesiei de medic, precum și condițiile concrete de
angajare a acestui tip de răspundere medicală.

400 R E F E R I N Ț E L E G I S L A T I V E

1. Legea nr. 119 /16.10.1996 cu privire la actele de stare
civilă (publicată în Monitorul Oficial al României,
partea I, nr. 282/11 .11.1996 )
2. Codul Penal (actualizat și republicat în Monitorul
Oficial al României, partea I, nr. 65bis/16.04.1997)
3. Codul de Procedură Penală (actualizat și republicat în
Monitorul Oficial al României, partea I, nr.
78/30.04.1997)
4. Ordonanța de Guvern nr. 1/ 20.01.2000 privind
organizarea activității și funcționarea instituțiilor de
medicină legală (publicată în Monitorul Oficial al
României, partea I, nr. 22/21.01.2000 )
5. Hotărârea Guvernului României nr. 774/7.09.2000
pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a
dispozițiilor OG nr. 1/2000 (publicată în Monitorul
Oficial al României, partea I, nr. 459/19.09.2000).
Regulamentul a fost modificat ulter ior prin HG nr.
1204/2002 și prin Legea nr. 271/2004
6. Ordin pentru aprobarea Normelor procedurale privind
efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări
medico -legale nr. 1134/C/25.05.2000 al Ministerului
Justiției și nr. 255/4.04.2000 al Minis terului Sănătății și
Familiei (publicat în Monitorul Oficial al României,
partea I, nr. 459/19.09.2000)
7. Legea nr. 459/18.07.2001 pentru aprobarea OG nr.
1/2000 (publicată în Monitorul Oficial al României,
partea I, nr. 418/27.07.2001)
8. Ordonanța de Guvern n r. 57/30.08.2001 pentru
modificarea și completarea OG nr. 1/2000 (publicată în
Monitorul Oficial al României, partea I, nr.
531/31.08.2001)

401 9. Legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu
tulburări psihice nr. 487/11.07.2002 (publicată în
Monitorul Oficial al României, partea I, nr.
589/8.08.2002)
10. Hotărârea Guvernului României nr. 1204/
24.10.2002 privind modificarea și completarea HGR nr.
774/2000 (publicată în Monitorul Oficial al României,
partea I, nr. 814/8.11.2002)
11. Ordonanța de Urgență a Guvern ului României nr.
195/12.12.2002 privind circulația pe drumurile publice
(publicată în Monitorul Oficial al României, partea I,
nr. 958/28.12.2002) – (Noul Cod Rutier)
12. Legea nr. 104/27.03.2003 privind manipularea
cadavrelor umane și prelevarea organelor și țesuturilor
de la cadavre în vederea transplantului (publicată în
Monitorul Oficial al României, partea I, nr.
222/3.04.2003)
13. Hotărârea Guvernului României nr. 451/1.04.2004
pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
Legii nr. 104/2003 (publicat ă în Monitorul Oficial al
României, partea I, nr. 340/19.04.2004)
14. Legea nr. 271/16.06.2004 privind aprobarea OG nr.
57/2001 (publicată în Monitorul Oficial al României,
partea I, nr. 616/7.07.2004)
15. Legea nr. 301/28.06.2004 privind Codul Penal
(publicată în Monitorul Oficial al României, partea I,
nr. 575/29.06.2004) – (Noul Cod Penal) – care va intra
în vigoare la 1.09.2006, conform Ordonanței de
Urgență nr. 58/23.06.2005 (publicată în Monitorul
Oficial al României, partea I, nr. 552/28.06.2005)

402 B I B L I O G R A F I E

Beliș, V, 1990, Îndreptar de practică medico -legală , Editura
Medicală, București
Beliș, V, 1992, Medicină legală , Teora, Bucureș ti
Beliș, V, 1995a, Medicină legală: curs pentru facultățile de
științe juridice , Societatea de Medicină Legală
din România, București
Beliș, V, 1995b, Tratat de medicină legală , Editura Medicală,
București
Beliș, V, 1998, Ghid de urgențe medico -judiciare , Scripta,
București
Cocor a, L & Morar, S, 1997, Medicină legală: în drumător de
lucrări practice , Buna Vestire, Blaj
Cocora, L, 2003a, Curs de medicină legală , Mira Design, Sibiu
Cocora, L, 2003b, Medicină legală: ghid practic , Alma Mater,
Sibiu
Dermengiu, D, 2002, Patologie medico -legală , Viața Medicală
Românească, București
Dragomirescu, VT, 1996, Tratat de medici nă legală odonto –
stomatologică , ALL, București
Florian, Ș, 2005, Ghidul medico -legal al juristului , Napoca
Star, Cluj -Napoca
Fulga, I & Perju -Dumbravă, D, 2004, Expertiza medico -legală
în leziunile produse cu instrumente înțepătoare –
tăietoare , Accent, Cluj -Napoca
Gorun, GȘ, Sîrbu, A & Popescu, I, 2004, “Markerii externi ai
uzului de droguri”, Romanian Journal of Legal
Medicine , vol. 12, nr. 1, pp. 37 -40
Kernbach, M, 1958, Medicina judiciară , Editura Medicală,
București
Leibovici, M, 1967, Necropsia și semio logia anatomo -clinică ,
Editura Medicală, București

403 Mihalache, G, 2004, Medicină legală: curs , Treira, Oradea
Moldovan, AT, 2002, Tratat de drept medical , ALL Beck,
București
Morar, S, 2003, Studiu epidemiologic asupra deceselor prin
suicid înregistrate înt re anii 1980 -2002 în
județul Sibiu , UMF, Târgu -Mureș (teză de
doctorat)
Panaitescu, V, Roșu, M & Trîmbițașu, A, 2004, “Expertiza
medico -legală pentru stabilirea vârstei”,
Romanian Journal of Legal Medicine , vol. 12,
nr. 3, pp. 269 -274
Perju -Dumbravă, D, 19 99, Expertiza medico -legală în practica
juridică , Argonaut, Cluj -Napoca
Petcu, M, Enache, A & Lăzărescu, SSA, 2004, Expertiza
medico -legală a invalidității în sistem public și
de asigurări private , Mirton, Timișoara
Quai, I, Terbancea, M & Mărgineanu, V, 1 978, Introducere în
teoria și practica medico -legală , Dacia, Cluj –
Napoca
Scripcaru, C & Ioan, B, 2001, Medicina legală în justiție ,
Cugetarea, Iași
Scripcaru, G, 1993, Medicină legală , Editura Didactică și
Pedagogică, București
Scripcaru, G, 1995, Curs de medicină legală , Chemarea, Iași
Scripcaru, G & Scripcaru, C, 1999, Medicină legală pentru
juriști , Cugetarea, Iași
Scripcaru, G, Astărăstoae, V & Scripcaru, C, 2005, Medicina
legală pentru juriști , Polirom, Iași