Silviculturaii Curs 2019 2020 [627363]

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 1 –
PARTEA A II -A SILVOTEHNICA
CAPITOLUL 1.
ÎNTEMEIEREA (REGENERAREA) PĂDURII CULTIVATE

1.1. Aspecte generale

Întemeierea (regenerarea) pădurii cultivate este partea silvotehnicii care se ocupă de
reînnoirea sau refacerea unei păduri îmbătrânite, exploatat e sau distruse din vreo cauză oarecare
(Negulescu, în Negulescu și Damian, 1966) .
Modul de întemeiere a pădurii cultivate derivă din cel care a permis regenerarea timp
îndelungat a pădurii virgine, instalată doar pe cale naturală sub acțiunea întâmplătoar e a factorilor
mediului natural (este un proces pur natural – Constantinescu, 1973). În pădurea cultivată însă,
regenerată pe cale naturală sau artificială, omul intervine în mod conștient, planificat și consecvent ,
pentru instalarea și dezvoltarea seminți șului (lăstărișului) necesar constituirii unui nou arboret. În
acest scop se stabilesc, în mod planificat, căile și metodele de regenerare, precum și mijloacele
tehnice și economice prin care se poate ajunge la întemeierea unei păduri.
Regenerarea pădurii cultivate (mai ales pe cale naturală) se corelează, într -un tot unitar și
inseparabil , cu intervențiile pentru recoltarea (exploatarea) arborilor din vechea generație
(Vanselow, 1931; Morozov, 1952). În acest caz, deoarece suprafața de exploatare este, to todată, și
suprafață de regenerare, actul exploatării pădurilor, care este unul economic și cultural și prin care
se satisfac nevoi prezente, trebuie să urmărească și instalarea unei noi generații de arbori, care să
acopere nevoile viitoare de lemn ale soc ietății (Constantinescu, 1973).
Nu în toate cazurile între exploatare și regenerare există o astfel de corelație, care ar putea
conduce la concluzia falsă că întemeierea pădurii este doar o consecință a exploatării . O excepție
de la regulă o constituie ca zurile în care pădurea cultivată se instalează pe terenuri goale, lipsite de
vegetație forestieră, unde exploatarea nu joacă nici un rol.

1.2. Condiții de producere a regenerării în pădurea cultivată

În general, ca și în pădurea virgină, regenerarea pădu rii cultivate poate avea loc sub masiv
(sub adăpostul arboretului bătrân) , pe teren descoperit , respectiv în margine de masiv . În fiecare
din aceste situații se poate recurge la regenerarea naturală sau artificială, generativă (din sămânță),
vegetativă (di n lăstari sau drajoni) și mixtă.

1.2.1. Regenerarea sub masiv (sub adăpostul arboretului bătrân)

În pădurea cultivată, regenerarea sub masiv este cea mai frecvent folosită metodă de
regenerare, la care se face apel atât în pădurile de codru cât și, în an umite cazuri, în cele de crâng.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 2 – În acest caz, adăpostul arboretului bătrân formează un acoperiș care este atât protector contra
factorilor vătămători (îngheț, arșiță, vânt), cât și o piedică pentru unii factori folositori (lumină,
umiditate, în unele cazur i căldură) (Constantinescu, 1973).
Ca și în pădurea virgină, factorul cu influența majoră asupra procesului de regenerare în
pădurea cultivată este lumina . Din acest motiv, pentru a se putea asigura lumina necesară și, deci,
condiții favorabile pentru inst alarea și dezvoltarea semințișului dorit, arboretul trebuie parcurs cu
lucrări (tăieri), care sunt fie concentrate fie dispersate pe suprafața aflată în exploatare și regenerare.
În general, regenerarea sub masiv se poate realiza în condiții favorabile pe cale naturală din
sămânța produsă de arboretul matur. În anumite situații însă, când regenerarea naturală este
compromisă sau incompletă ori se urmărește și instalarea altor specii de valoare, se poate recurge și
la cea pe cale artificială.
După felul în care sunt conduse tăierile și modul în care se produce instalarea noii generații,
modalitățile de regenerare sub masiv sunt următoarele (Negulescu, în Negulescu și Ciumac, 1959;
Florescu, în Negulescu et al., 1973):
 regenerarea sub masiv în păduri de codru , prin extrageri cu caracter continuu , care este
specifică pădurilor pluriene tratate în codru grădinărit . În astfel de arborete se recoltează an de
an sau la intervale scurte (în general de 5 -10 ani – așa-numita rotație ), pe alese, arbori distribuiți
dispersat și cu dimensiuni mari. Prin extragerea acestor arbori se crează în punctele respective
condiții ecologice favorabile instalării unei noi generații de semințiș după fiecare fructificație.
 regenerarea sub masiv în păduri de codru, prin rărirea neunifor mă și treptată (progresivă) a
pădurii . Această metodă se folosește mai ales în cazul pădurilor amestecate parcurse cu tăieri
progresive (în ochiuri) sau cu tăieri jardinatorii , unde arboretul se parcurge în mod neuniform
prin deschiderea de ochiuri, în fie care an de fructificație, în punctele cele mai favorabile pentru
instalarea semințișului. Aceste ochiuri, pe măsura creșterii și dezvoltării semințișului, se răresc
ulterior progresiv până se racordează între ele (se elimină ultimii arbori bătrâni), atunci când
noul arboret a ajuns la independență biologică.
 regenerarea sub masiv în păduri de codru, prin rărirea treptată și uniformă a pădurii. Această
metodă se adoptă mai ales în cazul unor păduri pure și relativ omogene parcurse cu tăieri
succesive (unifor me) și presupune intervenția cu mai multe tăieri între care prima, executată în
corelație cu un an de fructificație, urmărește rărirea cât mai uniformă a arboretului și, în
consecință, instalarea cât mai uniformă sub masiv a semințișului. Prin tăierile ult erioare, mai
mult sau mai puțin uniforme, se elimină arborii rămași și se asigură lumina necesară
semințișului instalat, ultimele exemplare din arboretul bătrân fiind extrase printr -o tăiere finală
atunci când semințișul instalat a ajuns la independență bi ologică.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 3 –  regenerarea vegetativă sub masiv. Aceasta a fost folosită în trecut pentru regenerarea pădurilor
de crâng compus , în care periodic se executau tăieri de rărire a arboretului (tăieri de crâng),
pentru a favoriza apariția de noi lăstari din cioatele rămase după intervenție. Actualmente,
metoda amintită nu mai este utilizată la noi datorită convertirii la codru, după naționalizare
(1948), a tuturor pădurilor de crâng compus.

1.2.2. Regenerarea pe teren descoperit

Regenerarea se realizează pe teren d escoperit atunci când (a) pădurea este recoltată printr -o
singură tăiere (rasă de codru, în diverse variante, sau rasă de crâng), când (b) pădurea este distrusă
datorită unor calamități (rupturi sau doborâturi de vânt, atacuri de insecte, incendii, etc.), precum și
(c) la instalarea acesteia pe terenuri goale, lipsite de vegetație. În primele două cazuri, noua
generație se instalează numai după ce a fost extras integral arboretul bătrân, ceea ce face ca
exploatarea și regenerarea să se desfășoare ca două fa ze distincte și consecutive (Negulescu, în
Negulescu și Ciumac, 1959).
Datorită exploatării sau distrugerii pădurii dispar atât mediul său specific cât și arborii
seminceri iar noua generație nu mai beneficiază nici de protecția de sus și, în anumite cazu ri, nici de
cea laterală, a generației bătrâne. Aceasta face ca regenerarea pe teren descoperit să se realizeze sub
influența a numeroși factori limitativi (plante erbacee și arbustive, secetă, arșiță, ger, îngheț etc.).
Într-o astfel de situație sunt fav orizate speciile mai robuste, în genul celor pioniere
(mesteacăn, plop tremurător, salcie căprească), care reprezintă primii colonizatori ai terenurilor
goale, precum și molidul, laricele, pinii, plopii hibrizi, salcâmul, etc.
În condițiile terenului desc operit regenerarea naturală se realizează fie din sămânță (pe cale
naturală sau artificială), ca în cazul pădurilor de codru, fie din lăstari sau drajoni, ca în pădurile de
crâng.
După felul tăierilor și mersul regenerării s -au distins mai multe metode de regenerare pe teren
descoperit și anume (Florescu, 1981):
 regenerarea naturală din sămânță , care urmează aplicării tăierilor rase sub forma unor benzi
sau fâșii în diverse variante (alterne, alăturate, la margine de masiv). Această metodă se aplică
specii lor robuste, cu sămânța ușoară și creștere activă în tinerețe, cum sunt molidul, pinii și
laricele, precum și speciilor pioniere (mesteacăn și plop tremurător). Lățimea benzilor tăiate se
stabilește în funcție de capacitatea de însămânțare laterală și prot ecție a arboretului (sau
benzilor) netăiate alăturate.
 regenerarea artificială din sămânță , în urma tăierilor rase (de crâng sau codru) în diverse
variante. Prin această metodă se urmărește instalarea molidului, a pinilor, laricelui, plopilor
hibrizi, salc iei, salcâmului, etc. Regenerarea are cu atât mai mari șanse de reușită cu cât

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 4 – suprafața exploatată este mai mică (tendința actuală este de limitare a acestor suprafețe numite
parchete la câteva hectare) iar instalarea puieților sau butașilor se face imedi at după încetarea
exploatării.
 împădurirea terenurilor goale , a poienilor , a terenurilor degradate . Pe aceste terenuri, unde
pădurea fie a dispărut în trecut fie nu a existat vreodată, instalarea vegetației forestiere
întâmpină dificultăți tehnice și econo mice serioase, datorită costurilor mari cu pregătirea
terenului și a solului, cu materialul de regenerare (puieți, butași) și cu forța de muncă.
 regenerarea naturală din lăstari sau drajoni . Această metodă de regenerare simplă, sigură și
ieftină, se aplică la noi numai pădurilor de crâng, constituite din specii care lăstăresc sau
drajonează viguros, așa cum sunt sălciile, salcâmul, aninii.

1.2.3. Regenerarea în margine de masiv

Considerată a avea doar o “valoare complementară și secundară” (Vanselow, 193 1), aceasta
este o formă mixtă (sub masiv și pe teren descoperit) de regenerare și a apărut datorită constatării că
numai anumite margini ale pădurii (cele de nord și nord -vest în Europa Centrală și de est în Carpații
Orientali – ***, 1949) asigură condiți i prielnice pentru instalarea și dezvoltarea semințișului,
ferindu -l de insolație directă, vânturi uscate sau puternice, etc. Marginile se răresc treptat și sub
acoperișul lor se instalează semințișul iar, după ce arborii materni din această porțiune se
îndepărtează complet, suprafața respectivă, acoperită de semințiș dar situată pe teren descoperit,
primește încă un timp protecția laterală a arboretului alăturat. În acest mod se consideră că la
marginea masivului pot fi distinse două benzi (fâșii) (Vanselo w, 1931; Dengler, 1935; *** , 1949;
Negulescu, în Negulescu și Ciumac, 1959) ( fig. 1):
 banda (fâșia) internă este o fâșie din interiorul arboretului care se întinde de la lizieră până
acolo unde nu se mai resimte influența favorabilă a marginii masivului as upra regenerării.
Orientativ, această bandă are o lățime cuprinsă între 1/2 și de 2 ori înălțimea medie a arboretului
și se parcurge cu tăieri care răresc uniform sau neuniform arboretul, ceea ce provoacă
fructificarea și asigură instalarea și creșterea se mințișului.
 banda (fâșia) externă constă dintr -o fâșie din exteriorul arboretului (terenul descoperit imediat
învecinat acestuia), care se întinde de la lizieră până acolo unde arboretul își mai face încă
simțită influența sa favorabilă. Banda externă prov ine dintr -o bandă internă, de pe care s -au
ridicat și ultimii arbori bătrâni atunci când semințișul a pus deja stăpânire pe sol și are nevoie să
crească în condiții libere, de teren descoperit, beneficiind numai de protecția masivului alăturat.
Această ban dă este mai îngustă decât cea internă, lățimea sa variind între 1/2 și 2/3 din înălțimea
medie a arboretului.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 5 –

Fig. 1. Schema rege nerării în margine de masiv (din Vlad, 1943 )

Cele două benzi amintite sunt de nedespărțit (realizează o unitate de acțiune ) și se
completează reciproc în cursul regenerării. Prin intermediul acestor benzi se realizează trecerea
treptată de la masivul închis la suprafața descoperită, asigurându -se înaintarea continuă a regenerării
în interiorul masivului (Negulescu, în Negules cu și Ciumac, 1959).
Este evident că regenerarea în margine de masiv este specifică pădurilor de codru și se
realizează numai pe cale naturală. Dacă însă, din anumite motive, regenerarea este compromisă sau
întârzie prea mult, aceasta poate fi completată d e cea pe cale artificială sau mixtă, care are avantajul
că permite accelerarea ritmului tăierilor dar presupune costuri mai ridicate.
În concluzie , luând în considerare diversele posibilități de întemeiere a pădurii cultivate (sub
masiv, pe teren descoper it, în margine de masiv; din puieți, butași, lăstari, drajoni), în decursul
timpului dar mai ales al ultimelor două secole s -au fundamentat așa -numitele tratamente
silviculturale , care urmăresc exploatarea și regenerarea pădurilor în conformitate cu obiect ivele de
gospodărire fixate pentru fiecare arboret. Cele mai reprezentative tratamente se vor prezenta pe larg
în capitolul 3.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 6 –
1.3. Ajutorarea regenerării naturale

Asigurarea unei regenerări naturale de calitate presupune de multe ori completarea aplicăr ii
intervențiilor ( tăieri de regenerare, tratamente ) prin care se urmărește instalarea sau dezvoltarea
semințișului cu anumite lucrări speciale, ajutătoare , care încetează o dată cu realizarea st ării de
masiv și constau din (*** , 2000):
A. Lucrări pentru favo rizarea instalării semințișului
B. Lucrări pentru asigurarea dezvoltării semințișului

1.3.1. Lucrările pentru favorizarea instalării semințișului (după *** , 2000)

Aceste lucrări se execută numai în porțiunile din arboret în care instalarea semințișului din
speciile de bază prevăzute în compoziția de regenerare este imposibilă sau îngreunată de condițiile
grele de sol și constau din:
a. Extragerea semințișurilor neutilizabile și a subarboretului . Semințișurile neutilizabile, precum
și subarboretul, se extrag oda tă cu efectuarea primei tăieri de regenerare, numai în porțiunile de
arboret unde se apreciază că ar afecta instalarea și dezvoltarea semințișului de viitor. Este mai
ales cazul arboretelor constituite din specii de umbră (brădete, amestecuri de fag și răș inoase,
făgete), precum și al stejăretelor și mai ales gorunetelor unde semințișul de carpen s -a instalat
abundent.
b. Strângerea și îndepărtarea humusului brut sau a litierei prea groase, tasate sau nedescompuse,
care împiedică sămânța să ia contact cu sol ul mineral pentru a germina sau opresc plantulele să
iasă la lumină. Îndepărtarea humusului brut se practică foarte rar, întâlnindu -se exclusiv în
etajul molidișurilor, și se execută pe benzi orientate pe curba de nivel.
Strângerea și îndepărtarea litierei groase este necesară în făgete, cvercete și, mai rar, în
molidișuri. Lucrarea se execută manual, pe benzi continui sau întrerupte, numai în anii de
fructificație a speciei de regenerat.
c. Înlăturarea păturii vii invadatoare , care prin desimea ei îngreunează regenerarea naturală.
Astfel de situații crează specii din genurile Calluna , Rubus , Juncus , Athyrium , Luzula ,
Deschampsia , alte graminee și mușchi ( Hylocomium , Polytrichum , Sphagnum ), care se
îndepărtează în general în anii de fructificație a speciei de b ază din compoziția de regenerare.
d. Mobilizarea solului , când acesta este tasat sau acoperit cu un start gros de humus brut (ca în
molidișuri și făgete acidofile), care împiedică sămânța să ia contact cu solul mineral. Lucrarea
se execută în anii de fructifi cație, precum și înainte de fructificație (înainte de diseminarea
semințelor), de regulă în benzi alterne sau în ochiuri de regenerare.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 7 – e. Provocarea drajonării în arboretele de salcâm , regenerate pe cale vegetativă (tratate în crâng)
mai mult de două genera ții. Se aplică prin scoaterea cioatelor, astuparea gropilor și aratul până
la 10 -12 cm adâncime, pe toată suprafața sau parțial.
f. Strângerea resturilor de exploatare , care constă în adunarea crăcilor, iescarilor, materialului
lemnos sau a altor resturi neva lorificabile, rămase după exploatare. Acestea se depun în grămezi
sau șiruri ( martoane ) late de 1 m și dispuse pe linia de cea mai mare pantă pentru a evita
rostogolirea lor peste semințiș.
g. Drenarea suprafețelor pe care stagnează apa . Lucrarea se execută pe porțiunile de teren unde
apa stagnează frecvent sau apare în urma îndepărtării arboretului matern, după un studiu
prealabil care să ateste necesitatea lucrării și să stabilească amplasarea sistemului de drenare.

1.3.2. Lucrări pentru asigurarea dezvol tării semințișului (după *** , 2000)

Aceste lucrări se pot executa în semințișurile naturale din momentul instalării lor până ce
arboretul realizează starea de masiv și constau din:
a. Descopleșirea semințișului . Prin această lucrare se urmărește protejarea s emințișului imediat
după instalarea acestuia, împotriva buruienilor care îi pun în pericol existența sau care pot să -i
împiedice dezvoltarea. Descopleșirea se efectuează o dată sau de două ori pe an, prima
intervenție făcându -se la o lună de la începerea s ezonului de vegetație (pentru ca puieții să se
fortifice înainte de venirea perioadei cu arșiță), iar cea de -a doua în septembrie, dacă există
pericolul ca buruienile să determine la căderea zăpezii, prin înălțimea lor, culcarea puieților.
b. Receparea seminț ișului de foioase rănit și extragerea exemplarelor de rășinoase vătămate prin
lucrările de exploatare . Receparea semințișului de foioase vătămat prin exploatare, prin tăierea
de la suprafața solului, se face în timpul repausului vegetativ, pentru a menține puterea de
lăstărire a exemplarelor recepate. Extragerea puieților de rășinoase vătămați în decursul
lucrărilor de exploatare se face pe măsură ce aceștia devin dăunători celor viabili, evitându -se
astfel riscul descoperirii solului. Un efect cultural sim ilar și având cheltuieli minime se obține și
prin tăierea a numai 2 -3 verticile ale puieților de rășinoase vătămați.
c. Înlăturarea lăstarilor . Lucrarea se execută în salcâmete, teișuri, șleauri de luncă, de câmpie și
de deal și urmărește extragerea exemplar elor din lăstari care, prin vigoarea de creștere, tind să
copleșească puieții din sămânță sau drajonii.
d. Împrejmuirea suprafețelor . Aceasta urmărește să prevină distrugerea semințișurilor prin
pășunatul animalelor domestice și sălbatice și este recomandată să fie dublată de executarea
gardurilor vii.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 8 –
CAPITOLUL 2.
ÎNGRIJIREA ȘI CONDUCEREA PĂDURII

2.1. Generalități

Lucrările de îngrijire și conducere a arboretelor se referă la complexul de lucrări sau
intervenții silvotehnice prin care se dirijează proce sul natural de creștere și dezvoltare a
arboretelor, de la întemeiere și până la exploatare (Stănescu și Târziu, în Negulescu et al., 1973)
Numite și operațiuni culturale (tăieri de ameliorare, tăieri intermediare, tăieri de educare a
arboretelor – Drăcea, 1923 -1924 ), aceste lucrări constau din extragerea repetată a arborilor și deci
aplicarea unui program de eliminare și selecție artificială , prin care se îndepărtează din arboret
exemplarele care devin, la un moment dat, dăunătoare sau inutile, necorespunz ătoare ca specie sau
calitate. Deoarece aceste intervenții prezintă caracterul unor recoltări de arbori, lucrările respective
au fost numite și tăieri de îngrijire și conducere a arboretelor . Ultima denumire poate lăsa impresia
că obiectivul principal al a cestui sistem de lucrări este tăierea de arbori în vederea recoltării de masă
lemnoasă când, de fapt, se urmărește în principal ameliorarea permanentă a structurii și
funcționalității arboretului și a pădurii.
Rezultă de aici că operațiunile culturale se o cupă, în primul rând, de viitorul arboretului care
se menține, precum și de cantitatea de material lemnos care de recoltează de fiecare dată prin
tehnica adoptată . În acest context, este evident că eficiența operațiunilor culturale se judecă în
principal p rin valoarea arboretelor conduse la termenul exploatării (vârsta exploatabilității) și nu
prin rentabilitatea produselor intermediare (produse secundare ) care se obțin la fiecare intervenție,
deși nici acest aspect nu poate fi neglijat în activitatea pract ică.
De aceea, recoltarea arborilor necorespunzători ca specie sau conformare are un caracter
pronunțat selectiv. Ea nu trebuie înțeleasă ca o reducere mecanică a numărului de arbori și nici ca
un scop în sine, dictat de nevoia de a face față unor interese momentane pentru anumite sortimente,
deficitare în balanța masei lemnoase și imperios necesare pentru economie.
În același timp, este demn de reținut adevărul potrivit căruia intervențiile silvotehnice aplicate
defectuos într -o pădure se pot solda cu efec te ecologice și economice mai nefavorabile pentru
aceasta decât în cazul în care nu s -ar interveni deloc (Ciumac, în Negulescu și Ciumac, 1959;
Negulescu, în Negulescu și Damian, 1966).

2.2. Clasificarea lucrărilor de îngrijire și conducere a pădurii

Ținând seama de obiectivele lucrărilor de îngrijire și conducere, acestea diferă ca scop și
tehnică de execuție în diferitele faze de dezvoltare ale pădurii. Ca urmare, lucrările menționate se

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 9 – diferențiază în funcție de structura pădurii , de stadiul de dezvo ltare în care aceasta se găsește,
precum și de obiectivele urmărite prin aplicare (Tab. 1).

Tab. 1. Clasificarea lucrărilor de îngrijire și conducere a pădurii
(din Florescu și Nicolescu, 1998)

Denumirea lucrării Stadiile (fazele) de
dezvoltare în care
se execută
Scopul principal
A. Lucrări de îngrijire cu caracter sistematic (Operațiuni culturale)
Degajări Semințiș, desiș  Salvarea de copleșire și promovarea speciilor valoroase
Depresaje Semințiș, desiș  Reglarea desimii regenerărilor naturale excesi v de dese
Curățiri Nuieliș, prăjiniș  Înlăturarea exemplarelor necorespunzătoare ca specie și
conformare
Rărituri Păriș, codrișor,
codru mijlociu  Ridicarea valorii productive (cantitative și calitative) și
protectoare a pădurii
B. Lucrări de îngrijire cu caracter special
Lucrări de igienă Prăjiniș -codru
bătrân  Realizarea și menținerea unei stări fitosanitare cât mai bune
a pădurii
Elagaj artificial Prăjiniș -păriș  Ameliorarea accesului în arborete; creșterea valorii lemnului
la exploatabilitate
Emondaj Prăjiniș -păriș  Menținerea calității lemnului
Îngrijirea marginilor
de masiv (lizierelor) Toate stadiile  Formarea unor liziere rezistente la acțiunea vânturilor
periculoase
Notă : Stadiile de dezvoltare ale pădurii durează: semințiș – de la instalarea pădu rii până la realizarea stării de masiv
(consistența K = 1, 0); desiș – de la finele fazei de semințiș până când se declanșează elagajul natural și arboretul are un
diametru mediu (dmed) de cca 2 cm; nuieliș = dmed între 3 și 5 cm; prăjiniș = dmed între 6 ș i 10 cm; păriș – dmed între
11 și 20 cm; codrișor – dmed între 21 și 35 cm, codru mijlociu – dmed între 36 și 50 cm.

În general, lucrările de îngrijire și conducere a pădurii se aplică începând din momentul
realizării stării de masiv (consistența = 1,0) p e întreaga suprafață a arboretului sau numai pe o parte
din aceasta, atât în arborete regulate (echiene și relativ echiene), cât și în cele neregulate (relativ
pluriene și pluriene).
În arboretele echiene și relativ echiene lucrările de îngrijire și conduc ere a pădurii se aplică,
cu caracter generalizat, în succesiunea degajări (depresaje) – curățiri – rărituri, lucrările de îngrijire
cu caracter special executându -se numai atunci când și acolo unde este oportun. În mod tradițional,
în diferite țări ale glo bului, aplicarea operațiunilor culturale (răriturilor) încetează cu 10 -20 ani
înainte de atingerea vârstei exploatabilității ( fig. 2).
În țara noastră, în conformitate cu recomandăr ile ultimelor norme tehnice (*** , 2000),
intervențiile cu acest gen de luc rări se sistează, în general, în arborete parcurse sistematic și adecvat,
după parcurgerea a circa 3/4 din vârsta exploatabilității arboretului.
În schimb, în arboretele relativ pluriene și pluriene , lucrările de îngrijire și conducere a
pădurii se aplică cu caracter continuu, parțial sau generalizat pe întreaga suprafață, ca lucrări
distincte. Astfel, în porțiunile din arboret aflate în faza de desiș se aplică degajări sau depresaje; în
grupele de arbori cu dimensiuni caracteristice fazelor de nuieliș sau prăjiniș se aplică curățiri, în

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 10 – timp ce în restul arboretului se aplică rărituri sau se extrag arbori exploatabili, care au atins sau
depășit diametrul -țel (se intervine cu tratamente).

Fig. 2. Raportul dintre perioada de aplicare a lucrărilor de îngrij ire și conducere a arboretelor
(notată cu b) și perioada de aplicare a tratamentelor ( a) într -un arboret exploatabil la 120 ani
(după Johann, 1970, din Burschel și Huss, 1997)

Operațiunile culturale constituie un sistem unitar de măsuri de îngrijire a ar boretelor și se
execută succesiv una după alta, fiecare dintre ele fiind condiționată de cea precedentă și pregătind
terenul celei următoare (Ciumac, în Negulescu și Ciumac, 1959).

2.3. Degajările și depresajele

După realizarea stării de masiv, arborii t rec de la existența izolată la cea gregară (în grup),
constituind un nou arboret.
În arboretele amestecate , unele specii, cu o creștere mai rapidă în tinerețe, tind să le
copleșească pe celelalte, între ele începând să se manifeste o concurență intensă pen tru spațiu, atât
în sol, cât și în atmosferă. Fără intervenția omului, din această concurență nu ar ieși întotdeauna
învingătoare speciile cele mai valoroase din punct de vedere economic.
Aceeași situație se întâlnește și în arboretele pure în care unele e xemplare de dimensiuni mai
mari (cele provenite din semințișuri preexistente neutilizabile neextrase la timp sau cele din lăstari)
devin copleșitoare pentru exemplarele valoroase și sănătoase instalate mai târziu. De aceea, este
necesar să se intervină în procesul natural de autoreglare a arboretului, prin înlăturarea parțială sau
integrală a speciilor sau exemplarelor copleșitoare.
Lucrarea de rărire a arboretelor amestecate prin care se realizează acest obiectiv se numește
degajare , are un caracter de selecție în masă și se execută în faza de desiș, având ca scop salvarea
de copleșire și promovarea exemplarelor valoroase ca specie și conformare (Stănescu și Târziu, în
Negulescu et al., 1973).

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 11 – În arboretele pure , regenerate pe cale naturală și excesiv de d ese, aflate în aceeași fază de
dezvoltare, se execută depresaje , prin care se urmărește rărirea convenabilă a acestora , precum și
dirijarea raporturilor dintre exemplarele sănătoase, viabile și cele preexistente, vătămate sau
provenite din lăstari (Floresc u, 1981).
Cele două genuri de lucrări se execută în arboretele nou întemeiate după constituirea stării de
masiv pe întreaga suprafață sau numai pe anumite porțiuni. Aplicarea degajărilor sau depresajelor
durează până când arboretul trece în faza de nuieliș .
În cazuri speciale, dacă s -a întârziat cu executarea degajărilor, se poate recurge la intervenții
și după începerea fazei de nuieliș, caz în care lucrările sunt denumite degajări întârziate .
Tehnica de lucru . Prima degajare se execută la puțin timp după constituirea stării de masiv a
noului arboret, în timp ce următoarele intervenții se succed la anumite intervale până la trecerea în
stadiul de nuieliș.
Pentru realizarea lucrării se parcurge arboretul (cu înălțimi cuprinse în general între 1 și 2 m)
în ca re urmează să se intervină și se controlează starea exemplarelor care aparțin speciilor de
valoare. Acolo unde se constată că acestea au fost depășite în înălțime și sunt stânjenite în creștere
de către exemplarele nevaloroase ca specie sau conformare se i ntervine în ajutorul celor valoroase
prin ruperea (frângerea) sau tăierea coabitanților care le stânjenesc ( fig. 3).

Fig. 3. Desiș înainte de degajare (a) și după degajare (b)
(după Ciumac, din Negulescu și Ciumac, 1959)

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 12 – În cazul foioaselor , pentru a slăbi producerea lăstarilor și a nu modifica sensibil mediul de
viață al arboretului, vârfurile exemplarelor copleșitoare se frâng sau se taie de la o înălțime astfel
aleasă încât cel puțin jumătate din înălțimea arborelui de protejat să rămână liberă (Nițescu și
Achimescu, 1979).
În cazul rășinoaselor , exemplarele de extras se taie de jos. Aceeași metodă se recomandă și la
aplicarea degajărilor întârziate ( fig. 4) sau în renișurile de salcie.

Fig. 4. Arboret parcurs cu degajări întârziate (a = înainte de intervenție; b = după intervenție)
(după Ciumac, din Negulescu și Ciumac, 1959)

În cazul arborilor preexistenți mari, prin a căror doborâre s -ar putea provoca vătămări
exemplarelor din jur, este de preferat să fie secuiți (inelați , adică li se îndepăr tează scoarța până la
cambiu) și lăsați pe loc ( fig. 4’).

Fig. 4’. Exemplar de mesteacăn secuit (din Stănescu, 1968)

Este evident că degajările nu urmăresc înlăturarea, dintr -o dată, a tot ceea ce este
necorespunzător în arboretul tânăr. Obiectivele urm ărite se realizează treptat, prin mai multe

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 13 – intervenții, astfel încât starea de masiv să nu se întrerupă în nici un caz (consistența să nu se reducă
în nici un punct, după degajare sau depresaj, sub 0,8).
Din acest motiv, prin degajări nu se extrag speciil e de amestec și arbuștii, dacă aceștia se
mențin sub vârful exemplarelor valoroase și nu împiedică executarea lucrărilor ori se găsesc în
porțiunile de arboret unde speciile de valoare lipsesc.
În arboretele pure sau practic pure se extrag cu precădere lăs tarii, exemplarele bolnave,
vătămate, curbate, înfurcite, lupii (arbori predominanți, cu coroane prea largi și ramuri groase),
precum și formele nevaloroase (molidul tip pieptene , stejarul var. praecox , fagul în formă de mătură
etc.).
În mod practic, degaj ările se pot executa în diverse moduri și anume:
A. Degajări mecanice , realizate manual sau folosind unelte tăietoare ușoare gen cosoare, topoare,
foarfeci de grădină, foarfeci cu amplificatoare de forță etc. Atunci când dotarea tehnică o
permite, se folosesc și motofierăstraie tip Stihl, Husqvarna, Oregon, echipate cu cuțite -disc.
Degajările mecanice se pot executa pe întreaga suprafață sau parțial (pe suprafețe reduse ).
Acestea din urmă se aplică doar pe anumite coridoare sau benzi, cu lățimea de 1 -3 m, în j urul
puieților speciilor principale de bază.
B. Degajările chimice constau din folosirea unor substanțe chimice ( arboricide ) care, administrate
în pădure, produc vătămarea și uscarea masei exemplarelor din speciile nevaloroase. Substanțele
respective acționea ză prin contact (distrug țesuturile plantei foarte aproape de locul aplicării)
sau sistemic (sunt translocate în plantă și acționează la o anumită distanță de locul aplicării, spre
rădăcini sau spre frunze).
Degajările chimice se recomandă să se aplice doa r arborilor individuali, prin:
 stropire directă (tratament foliar);
 inelarea (secuirea ) tulpinii până la cambiu și aplicarea de arboricide (la exemplare mai înalte,
unde nu este posibil tratamentul foliar prin stropire directă);
 injectare de arboricide (la câțiva cm deasupra solului, prin incizii inelare sau orificii
punctiforme, situate la cca 5 cm unul de altul) (Petrescu, 1971; Stănescu și Târziu, în Negulescu
et al. , 1973; Michaud, 1988; Willoughby și Dewar, 1995).
Sezonul de executare a degajărilor -depresajelor depinde de metoda aplicată, de speciile
existente, precum și de condițiile de vegetație. Astfel, la aplicarea degajărilor manuale , deși se
consideră ca optimă perioada 15 august -30 septembrie, totuși este de preferat ca lucrările să fie
executate diferențiat, în funcție de compoziția arboretului. În cele amestecate , degajările se
recomandă să se aplice doar în timpul sezonului de vegetație, în timp ce în arboretele pure de
rășinoase sau în amestecurile cu puține specii , lucrarea se poate executa ș i în repaosul vegetativ,
primăvara devreme, înainte de apariția frunzelor sau toamna târziu, după căderea lor. Este însă

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 14 – necesar să se evite aplicarea degajărilor mecanice la începutul sezonului de vegetație (lujerii nou
formați se rup ușor), toamna, în no iembrie (lujerii degajați, încă insuficient lignificați, pot suferi din
cauza gerului), precum și în perioadele cu arșiță puternică din regiuni mai secetoase, când desișul
degajat poate fi vătămat (Ciumac, în Negulescu și Ciumac, 1959; Petrescu, 1971).
Degajările chimice se pot executa la începutul sezonului de vegetație, imediat după
înfrunzirea speciilor secundare, respectiv înainte de intrarea în vegetație a rășinoaselor. Aceste
lucrări pot fi aplicate și vara, după încheierea primei creșteri (de primăva ră) și începerea lignificării
lujerului anual al speciilor de protejat, urmărind devitalizarea speciilor copleșitoare sau a cioatelor
acestora.
O problemă deosebită în aplicarea degajărilor -depresajelor este desimea foarte ridicată a
desișurilor naturale, care face accesul lucrătorilor extrem de dificil. Datorită acestei desimi, încă de
la începutul secolului trecut (Antonescu, 1910; Drăcea, 1923 -1924) s -a recomandat combinarea
degajărilor -depresajelor cu deschiderea unor culoare sau linii de accesibilizare interioară a
arboretelor . Acestea au lățimi de 1 -2 m, sunt situate la distanțe (din ax în ax) între 5 -6 și 20 -25 m și
urmăresc reducerea suprafeței de parcurs cu degajări, facilitarea intervenției mecanizate (cu
motofierăstraie echipate cu cuțite -disc) de pe culoarele de acces, fără a pătrunde în zonele cu
regenerări naturale foarte dese, precum și pregătirea unor condiții mai ușoare de lucru în vederea
aplicării intervențiilor silvotehnice ulterioare (curățiri și rărituri) (Nicolescu et al., 1992; Daia, 1 996,
1998).
Intensitatea degajărilor -depresajelor se exprimă prin raportul dintre numărul exemplarelor
extrase (Ne) și numărul de exemplare din arboretul inițial (Ni), exprimat în procente:

iN = (Ne/Ni) x 100

Intensitatea intervenției depinde de desimea inițială a arboretului, de proporția speciilor
copleșitoare, a exemplarelor nevaloroase sau a preexistenților, de efectul degajărilor -depresajelor
anterioare, precum și de condițiile staționale.
Periodicitatea (numărul de ani după care se revine cu o nouă degajare pe aceeași suprafață)
acestor lucrări depinde, de asemenea, de natura speciilor, de condițiile staționale, de starea și
structura pădurii. În general, periodicitatea degajărilor -depresajelor variază de la 1 la 3 ani, fiind
mai mică în arboretele constituite din specii repede crescătoare, cu temperament de lumină, ca și în
amestecurile situate în condițiile staționale cele mai prielnice ( tab. 2).

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 15 –
Tab. 2. Periodicitatea de gajărilor -depresajelor (după *** , 2000)

Formația sau grupa de formați i forestiere Periodicitatea
intervențiilor (ani)
Molidișuri 2-3
Brădete 2-3
Amestecuri de fag și rășinoase 1-3
Făgete 2-4
Goruneto -făgete, șleauri de deal cu gorun 1-3
Gorunete și stejărete, inclusiv de stejar brumăriu și stejar pufos 1-3
Șleauri de câmpie, șleauri de luncă, șleauri de deal cu stejar pedunculat 1-3
Teișuri 1-3
Cerete, gârnițete, amestecuri de cer și gârniță 2-3
Salcâmete 1-3
Aninișuri 1-2
Arborete de salcie –
Arborete de plop negru și plop alb 1-2
Pinete și laricete 2-3
Arbor ete de duglas verde 1-3

Aspecte economice . Din cele de mai sus se observă că, din executarea degajărilor sau
depresajelor, cu puține excepții (arbori preexistenți; nuiele de salcie, mlădițe de mesteacăn; lăstari
de dimensiuni mai mari; frunzare etc.) nu rezultă material lemnos valorificabil. În plus, cele două
lucrări nu permit alegerea individuală a arborilor de viitor, motiv pentru care se recurge la selecția
în masă, și sunt scumpe, nerealizând o rentabilitate imediată. Acest fapt a făcut ca, de -a lung ul
timpului, să fie imaginate diverse soluții pentru diminuarea sau chiar eliminarea costurilor generate
de degajări sau depresaje, așa cum sunt:
– plantarea la distanțe mai mari, când starea de masiv se realizează mai târziu iar primele
intervenții în arbor et devin necesare în faze superioare de dezvoltare (nuieliș -prăjiniș, chiar
păriș), când a încetat necesitatea aplicării degajărilor;
– intervenția cu degajări parțiale sau pe cale chimică;
– combinarea degajărilor sau depresajelor cu deschiderea de culoare pe ntru accesibilizarea
interioară a arboretelor.
Oricum, executarea degajărilor sau depresajelor nu poate fi condiționată doar de rentabilitatea
lor momentană. Fără a se interveni pentru reglarea competiției inter – și intraspecifice, specia sau
speciile de b ază, precum și exemplarele valoroase ale unei specii dar mai puțin viguroase, pot să
dispară, ceea ce obligă la declanșarea imediată a regenerării artificiale și constituirea unui nou
masiv, cu toate costurile suplimentare pe care le presupun.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 16 –
2.4. C urățirile

Curățirile sunt lucrări de îngrijire și conducere ce se aplică în arboretele aflate în fazele de
nuieliș și prăjiniș, în scopul înlăturării exemplarelor necorespunzătoare ca specie și conformare
(Stănescu și Târziu, în Negulescu et al., 1973).
În cele două stadii de dezvoltare, arboretul prezintă o desime ridicată și, ca urmare, o
dinamică foarte activă a competiției inter – și intraspecifice, ceea ce face ca eliminarea naturală să fie
intensă și, adesea, să se desfășoare în contradicție cu țeluri le fixate. În această situație, este evident
că devine necesară înlăturarea din arboret a exemplarelor copleșitoare din speciile de mică valoare
economică, precum și a celor cu o conformație necorespunzătoare, indiferent de specie.
Curățirile sunt consider ate, în general ( școala clasică, școala negativă ), lucrări de selecție
negativă , atenția fiind îndreptată mai ales spre speciile sau exemplarele mai puțin valoroase, care
urmează să fie extrase (Schaedelin, 1937; Ciumac, în Negulescu și Ciumac, 1959; Stăne scu, 1984).
Există însă și o abordare diametral opusă ( școala pozitivă , ca în Danemarca sau Elveția), prin care
curățirile la finele fazei de prăjiniș reprezintă lucrări de selecție pozitivă , prin care se urmărește
favorizarea și spațierea celor mai valoro ase exemplare existente în arboret (Everard, 1985).
Tehnica de execuție . Prima curățire se execută la câțiva (3 -5) ani după ultima degajare, când
arboretul se găsește în fazele de nuieliș -prăjiniș (diametrul mediu al arboretului = 3 -10 cm), iar
înălțimea s a medie depășește, în general, 3 m (Nițescu și Achimescu, 1979; ***, 2000).
Arborii care se extrag prin curățiri sunt:
 exemplarele uscate, atacate, rănite, bolnave (în special cele cu boli infecțioase evolutive gen
cancere);
 preexistenții (adesea consider ați ca primă urgență de extragere , datorită posibilelor vătămări
produse arborilor remanenți prin doborâre);
 exemplarele speciilor copleșitoare, nedorite și neconforme cu compoziția -țel, dacă sunt situate
în plafonul superior al arboretului;
 exemplarele cu defecte (arbori cu crăci prea groase sau crăci lacome, înfurciți, cu trunchiuri
strâmbe și sinuoase, între care lupii se urmărește să fie eliminați în totalitate până la încheierea
aplicării curățirilor);
 exemplarele din lăstari, situate pe cioate îmbătrâ nite sau în arborete cu proveniență mixtă, care
le pot copleși pe cele din sămânță;
 exemplarele din specia dorită, chiar de bună calitate, dar grupate în pâlcuri prea dese ( fig. 5).
În toate cazurile, se recomandă ca starea de masiv să se reducă moderat (c onsistența să nu
coboare sub 0,8), iar subarboretul să fie păstrat în întregime.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 17 –

Fig. 5. Nuieliș înainte de curățire (a) și după curățire (b)
(după Ciumac, din Negulescu și Ciumac, 1959)

Ca și degajările -depresajele, curățirile se pot executa în mai multe moduri:
A. Pe cale mecanică , realizate prin tăierea de jos a arborilor nevaloroși, respectiv secuirea
preexistenților. Pentru acest scop se folosesc toporașe, topoare, fierăstraie manuale sau
mecanice de tip ușor, precum și motoagregate cu cuțite -disc. Curățirile mecanice se realizează
fie pe toată suprafața fie pe suprafețe parțiale , între care cea mai recomandată metodă este cea
în benzi alterne (benzile tăiate alternează cu unele netăiate) de 6 -8 m lățime (Constantinescu,
1976; Nițescu și Achimescu, 1 979).
Lemnul rezultat prin aplicarea curățirilor mecanice fie (1) se valorifică atunci când există
piață locală de desfacere fie (2) se debitează și se lasă în pădure , pentru a se descompune rapid
până la următoarea intervenție. În cel de -al doilea caz luc rarea se numește curățire în pierdere și
este practicată pe scară largă atât în diverse țări europene, cât și în America de Nord sau Noua
Zeelandă, atunci când lemnul recoltat prin curățiri, datorită dimensiunilor mici, nu poate fi
comercializat. În aceast ă situație, deoarece nu aduce venituri imediate, curățirea are caracterul unei
investiții, care “va produce valoare în viitor” (Savill și Evans, 1986; Schütz, 1990).
B. Pe cale chimică , aplicate în special foioaselor și realizate în trei modalități:
 prin stropire directă (tratament foliar, în cazul arborilor de talie mică, la primele intervenții);

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 18 –  prin inelarea (secuirea ) tulpinii până la cambiu și aplicarea de arboricide (exemplare mai înalte,
unde nu este posibil tratamentul foliar prin stropire directă);
 prin injectare de arboricide (la câțiva cm deasupra nivelului solului, prin incizii inelare sau
orificii punctiforme, situate la cca 5 cm distanță unul de altul) (Stănescu și Târziu, în Negulescu
et al., 1973; Boudru, 1989; Sharpe et al., 1995; van Sambeek et al., 1995).
Materialul lemnos rezultat din curățiri se poate valorifica (acolo unde există o piață locală) și
constă din fascine, araci de vie, cozi pentru unelte, pari de legume, tutori pentru pomi, frunzare
pentru hrana vânatului, nuiele pentru împleti turi, pomi de Crăciun, bile, manele, lemn pentru
construcții rurale (C.R.) etc. Sortimentul principal rezultat din curățiri este însă grămada de crăci ,
care are dimensiunea standard de 2 m lățime, 1,5 m înălțime și 3 m lungime (volum aparent = 9
steri; vol um real = 0,99 m3), sau figura de crăci de 1 x 1,5 x 3 m (volum aparen t = 4,5 steri; volum
real = 0, 49 m3). Aceasta din urmă, datorită ușurinței mai mari de construire în condițiile
nuielișurilor -prăjinișurilor dese, este modalitatea cea mai folosită pentr u strângerea și stivuirea
arborilor doborâți.
Sezonul de executare a curățirilor depinde, ca și la degajări -depresaje, de metoda adoptată, de
speciile existente, precum și de condițiile de vegetație. Astfel, în arboretele amestecate , se
recomandă ca grifar ea (însemnarea) arborilor de extras să se realizeze doar în perioada de vegetație,
această restricție eliminându -se în arboretele pure sau amestecurile cu specii puține , unde lucrarea
se poate efectua și în repausul vegetativ (primăvara devreme, înaintea a pariției frunzelor, sau
toamna târziu, după căderea acestora).
Și la curățiri se recomandă să se evite aplicarea lor primăvara, imediat după intrarea în
vegetație (1 mai -15 iunie la rășinoase), când lujerii abia formați se pot rupe ușor, iar vătămările
cauzate prin colectarea lemnului pot fi considerabile, sau toamna târziu (în octombrie), când lujerii
insuficient lignificați ai arborilor rămași pot suferi din cauza înghețurilor timpurii (Ciumac, în
Negulescu și Ciumac, 1959; Petrescu, 1971; Stănescu și Târ ziu, în Negulescu et al., 1973).
Intensitatea curățirilor se stabilește numai pe teren, în suprafețe de probă instalate în porțiuni
reprezentative ale arboretului. În general, intensitatea se exprimă (procentual) ca:
– raport între numărul de arbori extrași și cel existent în arboret înainte de intervenție
[iN = (Ne/Ni) x 100 ]
– ca raport între suprafața de bază a arborilor extrași și suprafața de bază a arboretului înainte de
curățire [ iG = (Ge/Gi) x 100 ]
În general, în cazul curățirilor, datorită caracterulu i de selecție negativă al intervențiilor,
valoarea lui i N este mai mare decât a lui i G dar, dacă se extrag mai multe exemplare din plafonul
superior, i N poate fi mai mic sau egal cu i G.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 19 – După intensitatea intervenției pe suprafață de bază, curățirile se împ art în slabe (iG maximum
5%), moderate (iG = 6-15%), puternice (forte) (iG = 16-25%) și foarte puternice (iG peste 25%).
În general, în țara noastră se recomandă ca intensitatea curățirilor să fie moderată , deși uneori,
când condițiile de arboret o permit (cazul molidișurilor, brădetelor sau al făgetelor foarte dese),
poate ajunge puternică sau chiar foarte puternică. În toate aceste cazuri este necesar să se respecte
condiția suplimentară ca, în nici un punct al arboretului, consistența să nu se reducă sub 0,8 (chiar
0,75) după intervenție, mai ales în pădurile destinate să îndeplinească funcții de protecție a
terenurilor și solurilor.
Periodicitatea curățirilor variază, în general, între 3 și 5 ani ( tab. 3), în funcție de natura
speciilor, de starea arbore tului, de condițiile staționale și de lucrările executate anterior.

Tab. 3. Periodicitatea curățirilor (după *** , 2000)

Formația sau grupa de formații forestiere Periodicitatea
intervențiilor (ani)
Molidișuri 4-5
Brădete 3-5
Amestecuri de fag și rășin oase 3-5
Făgete 3-5
Goruneto -făgete, șleauri de deal cu gorun 4-5
Gorunete și stejărete, inclusiv de stejar brumăriu și stejar pufos 3-5
Șleauri de câmpie, șleauri de luncă, șleauri de deal cu stejar pedunculat 2-3
Teișuri 4-5 (6)
Cerete, gârnițete, amestecuri de cer și gârniță 4-7
Salcâmete 3-4
Aninișuri 2-3
Arborete de salcie 2-3
Arborete de plop negru și plop alb 2-3
Pinete și laricete 3-5
Arborete de duglas verde 3-5

După cum s -a menționat, este necesar ca prima curățire să nu întârzie pre a mult după ultima
degajare, pentru a nu fi compromise rezultatele satisfăcătoare obținute. În general, următoarea
intervenție cu curățiri în pădure se execută numai după ce masivul rărit prin intervenția anterioară s –
a închis din nou (consistența cel puți n 0,9), fără a se întârzia prea mult deoarece s -ar produce
diminuarea creșterilor, deformarea și reducerea dimensiunii coroanelor etc. În consecință, chiar în
condițiile recomandărilor făcute, nu se poate prescrie un număr fix de ani între două curățiri
succesive, periodicitatea adoptându -se de fiecare dată numai pe baza informațiilor de teren privind
creșterea și dezvoltarea arboretelor (Ciumac, în Negulescu și Ciumac, 1959; Stănescu și Târziu, în
Negulescu et al. , 1973; Nițescu și Achimescu, 1979).
În păd urile de la noi, aflate în faza de nuieliș -prăjiniș, se recomandă să se execute, în general,
2-3 curățiri, numărul acestora fiind redus chiar la o singură intervenție în cazul arboretelor
artificiale.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 20 – Probleme economice . Curățirile sunt operații scumpe car e, în general, cu excepția zonelor
unde există o piață nesaturată pentru lemnul de mici dimensiuni, nu -și acoperă cheltuielile de
producție. Din această cauză, aceste operațiuni culturale sunt adesea considerate lucrări de investiții
(lucrări a căror efici ență economică este negativă, deoarece veniturile sunt mai mici decât
cheltuielile), ceea ce a obligat la luarea unor măsuri pentru limitarea ineficienței lor economice, așa
cum sunt:
– plantarea la distanțe mari, când starea de masiv se realizează mai târzi u (în faza de nuieliș sau
chiar de prăjiniș), ceea ce reduce numărul de intervenții cu curățiri,
– intervenția cu curățiri parțiale sau pe cale chimică, dacă din calculele economice rezultă costuri
de producție mai reduse;
– intervenția cu curățiri de intensit ate mare, când se amplifică creșterile în diametru (deci fazele
de dezvoltare se parcurg mai rapid) iar periodicitatea lucrărilor se mărește, în paralel cu
reducerea numărului de intervenții pe aceeași suprafață;
– aplicarea curățirilor în pierdere (așa cum se procedează în țările bogate, care își permit astfel de
investiții, și cu silvicultură avansată), prin care se crează premisele realizării unor arborete de
valoare în viitor.
Deși implică numeroase probleme economice, ca și la degajări -depresaje, este gr eșit să se
aprecieze doar rentabilitatea momentană a curățirilor prin simpla comparare a veniturilor și
cheltuielilor. Este evident că eficiența globală a acestor lucrări nu trebuie judecată doar în raport cu
valoarea prezentă, ci în funcție de valoarea de perspectivă a arboretului care rămâne (Stănescu și
Târziu, în Negulescu et al. , 1973), considerându -se pe bună dreptate că de punerea generalizată în
practică a degajărilor și curățirilor depinde calitatea pădurilor secolului următor (Lanier, 1994).

2.5. Răriturile
2.5.1. Generalități

Acestea sunt lucrări executate în fazele de păriș, codrișor și codru mijlociu și se preocupă de
selecția și îngrijirea individuală și intensivă a arborilor dintr -un arboret (Stănescu și Târziu, în
Negulescu et al., 1973)
Ele reprezintă un sistem de intervenții care se aplică începând din momentul trecerii pădurii în
faza de păriș (diametrul mediu al arboretului între 11 și 20 cm) și până în apropierea termenului
exploatării. Actualmente, după cum s -a menționat, intervențiile cu rărituri trebuie sistate în țara
noastră, în general, după parcurgerea a circa 3/4 din vârsta ex ploatabilității arboretului ( ***, 2000).
Răriturile sunt, în general, lucrări de selecție individuală pozitivă , accentul fiind pus pe
arborii valoroși care rămân în arboret până la termenul exploatării ( arbori de valoare, de viitor ) și
nu pe cei eliminați prin intervenția respectivă ( selecție negativă ) (fig. 6).

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 21 –

Fig. 6. Selecția pozitivă și selecția negativă (din Schütz, 1990)

În acest mod, exemplarelor d e valoare li se asigură permanent condiții favorabile de creștere
și dezvoltare prin extragerea repetată a celor de mai mică valoare, care i -ar putea stânjeni într -un fel
oarecare.
Pornindu -se de la neuniformitatea pădurii cultivate, în teoria și practica răriturilor din diverse
țări s -au imaginat modalități și procedee de lucru dintre cele mai variate. Acestea pot fi incluse în
două metode de bază (fig. 7):

Fig. 7. Diferite metode de răritură (din CRPF, 1991)

1. Rărituri selective , prin care, în general, se aleg arborii de valoare (de viitor), care trebuie
promovați, după care se intervine asupra celor de valoare mai redusă, care se extrag. În această

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 22 – categorie sunt incluse răritura de jos, răritura de sus, răritura combinată (mixtă), răritura
grădinărită etc.
2. Rărituri schematice (mecanice , geometrice , simplificate ), când arborii de extras se aleg în
funcție de o anumită schemă prestabilită, fără să mai fie diferențiați după anumite criterii.
În afara acestora s -au definit și (3) răriturile schematico -selective , cu caractere intermediare
între cele două metode de bază și care cuprind combinații între extragerile schematice și cele
selective.
În România, începând din anul 1966, s -a generalizat aplicarea așa -numitei rărituri selective
mixte (combinate ) pentru toate pădurile echiene. Excepție fac doar culturile de plopi euramericani,
pentru care a fost adoptată metoda răriturii schematice , prevăzută să se aplice încă din anul 1961
(Petrescu, în Giurgiu (red.), 1995).
Răritura mixtă include principiile a două ti puri fundamentale de rărituri, respectiv răritura de
jos și răritura de sus . Din acest motiv, pentru înțelegerea modului său de aplicare, se vor detalia în
prealabil principiile de bază ale celor două tipuri de răritură din care a derivat.

2.5.2. Răritura de jos

Răritura de jos ( răritura în dominat ) a fost fundamentată de Georg Ludwig Hartig în
Germania la sfârșitul secolului al XVIII -lea (1791). Ea constă, în principal, din extragerea arborilor
rămași în urmă cu creșterea, din clasele Kraft a IV -a și a V -a, situați în plafonul inferior al
arboretului. Dacă însă starea arboretului o impune, se poate interveni și în plafonul superior asupra
exemplarelor uscate, rupte, puternic vătămate, din clasele Kraft I, a II -a și a III -a (fig. 8).

Fig. 8. Răritura d e jos [din Lanier, 1994 (a) și Smith et al., 1997 (b)]

Deoarece se preocupă mai ales de arborii de extras și nu de cei valoroși, răritura de jos are
caracterul unei selecții negative (Petrescu, 1971; Stănescu, 1983, 1984).

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 23 – Prin aplicarea acestui tip de ră ritură, adâncimea coronamentului se reduce treptat și
considerabil, arborii dominați și copleșiți dispărând cu timpul, ceea ce conduce la realizarea de
arborete monoetajate, uniforme și cu închidere pe orizontală.
Datorită faptului că se intervine în plafo nul inferior al arboretului, răritura de jos nu modifică
prea mult sensul selecției naturale, deoarece prevede extragerea ceva mai devreme a arborilor care,
oricum, ar fi dispărut prin procesul de eliminare naturală ( La rărituri să se extragă numai
exempla rele moarte sau copleșite – Hartig, 1791, în Dengler, 1935). De aceea, răritura de jos nu a
fost considerată o adevărată operațiune culturală, fiind denumită în mod ironic operație de
înmormântare a răposaților (Drăcea, 1923 -1924), iar cerința de eliminare numai a arborilor rămași
în plafonul inferior aducându -i lui Hartig și discipolilor lui porecla de oameni ai întunericului
(Dengler, 1935).
În cazul aplicării răriturii de jos, valorile medii (diametru, înălțime, suprafață de bază, volum)
ale arborilor de extras sunt mai mici decât valorilor medii caracteristice arboretului inițial. În acest
sens, se consideră că raportul dintre volumul mediu al arborilor de extras și volumul mediu al
arboretului inițial (V e/Vi) este cuprins între (0,4) 0,5 și 0,6 (Stănesc u și Târziu, în Negulescu et al.,
1973; Lanier, 1994; Savill et al. , 1997). În aceleași condiții, intensitatea intervenției după numărul
de arbori este mai mare decât intensitatea pe suprafață de bază sau pe volum.
Răritura de jos, care a fost concepută pe ntru monoculturile de molid din Germania, se
recomandă să se aplice în Europa în special în arboretele pure de rășinoase (molidișuri, pinete,
laricete), în cele situate pe stațiuni sărace sau chiar la primele rărituri în arborete de foioase cu
temperament de lumină (Vuokila, 1969; Petrescu, 1971; Boudru, 1989; Lanier, 1994).

2.5.3. Răritura de sus

Răritura de sus ( răritura în dominant ) a fost concepută pentru arboretele de cvercinee din
Franța (Bagneris, 1878; Broilliard, 1881) și făgetele din Danemarca ( von Reventlow, 1812). Constă
din extragerea arborilor necorespunzători și nedoriți (exemplare din specii secundare, precum și
arbori din specia de bază însă rău conformați, atacați, cu coroane asimetrice sau lăbărțate) din
plafonul superior al arboretului (clasele Kraft I, a II -a și III -a), cu scopul de a permite dezvoltarea
cât mai activă a arborilor de valoare din același plafon ( fig. 9).
Totodată, dacă starea arboretului o cere, se extrag și arborii uscați, rupți, bolnavi, puternic
vătămați, din plafonu l inferior.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 24 –

Fig. 9. Răritura de sus [din Lanier, 1994 (a) și Smith et al., 1997 (b)]

Procedând la rărirea plafonului superior prin înlăturarea exemplarelor care împiedică buna
dezvoltare a celor valoroase, se are grijă ca plafonul inferior să se menț ină cât mai des și continuu,
în scopul realizării protecției solului și menținerii unui ritm activ al elagajului natural la arborii
situați deasupra.
Datorită acestui fapt, răritura în dominant nu mai urmează sensul eliminării naturale și capătă
un caract er accentuat de selecție pozitivă (Stănescu și Târziu, în Negulescu et al. , 1973; Stănescu,
1983, 1984).
În cazul răriturii de sus, raportul dintre diametrul mediu al arborilor de extras și diametrul
mediu al arboretului înainte de intervenție (d/D) este m ai mare sau egal cu 1 (Pardé, 1978, în
Schütz, 1990). În același timp, raportul dintre volumul mediu al arborilor extrași prin răritură și
volumul mediu al arboretului înainte de intervenție este cuprins, în general, între 0,8 și 0,9 (țări
central și vest -europene) (*** , 1969; Boudru, 1989).
Actualmente, răritura de sus se aplică în Europa în amestecuri de foioase dominate de
cvercinee, amestecuri de cvercinee și fag, făgete etc. (Schütz, 1990; Maheut, 1994). În România,
aplicarea sa este recomandată în arb orete de foioase (stejărete pure și amestecate, șleauri, cerete,
gârnițete) sau amestecuri de rășinoase și foioase, în care plafonul superior poate fi rărit, iar cel
inferior se prezintă suficient de des pentru a asigura protecția solului și producerea ela gajului
natural.

2.5.4. Răritura mixtă (combinată)

Din practica conducerii arboretelor a rezultat că doar rareori este posibilă o intervenție numai
în plafonul superior sau numai în cel inferior. Datorită acestei situații a devenit necesară combinarea
cele două tipuri fundamentale de rărituri (de jos și de sus), în special în arboretele cu un anumit grad
de neomogenitate sub raportul vârstei, al desimii sau al compoziției (Petrescu, 1971). Acest fapt a
fost posibil datorită cercetărilor realizate în arbor ete de fag de către Schröder (1905) în Danemarca,

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 25 – respectiv Engler (1905) și Schädelin (1926) în Elveția, care au condus la fundamentarea răriturii
mixte (combinate) (Lafouge, 1963; Silvy -Leligois, 1964). Aceasta constă din extragerea
concomitentă a arbori lor necorespunzători atât din plafonul superior cât și din cel inferior ale
arboretului (Stănescu și Târziu, în Negulescu et al., 1973) ( fig. 10).

Fig. 10. Răritura combinată [din Lanier, 1994 (a) și Smith et al., 1997 (b)]

Tehnica de executare a rărit urii combinate . În cadrul acestei metode este specifică împărțirea
arborilor în funcție de poziția lor în arboret, precum și de rolul lor funcțional , în trei clase: arbori de
valoare (de viitor ), arbori ajutători (folositori ) și arbori dăunători (de extras ) (fig. 11).

Fig. 11. Modul de clasificare a arborilor pe criterii funcționale într -un arboret de foioase
(după xxx, 1956, din Petrescu, 1971) (V = arbori de valoare; A = ajutători; E = de extras)

Arborii de valoare (de viitor , notați cu V) se aleg di ntre speciile principale de bază și se
găsesc, în general, în clasele Kraft I și a II -a. Aceștia trebuie să fie sănătoși, cu trunchiuri cilindrice
bine conformate, fără înfurciri, cu coroane cât mai simetrice și elagaj natural bun, cu ramuri subțiri,
fără crăci lacome etc.
Adesea se recomandă ca arborii de valoare să fie cât mai uniform repartizați pe întinderea
arboretului, însă acest criteriu trebuie luat în considerare numai după ce celelalte au fost satisfăcute,

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 26 – fără a se urmări obsesiv realizarea sa, deoarece mania echidistanței între arbori este una dintre
negările principiului răriturilor selective (Pardé, 1981, în Schütz, 1990).
Arborii ajutători (folositori ) (notați cu A) stimulează creșterea și dezvoltarea arborilor de
valoare. Aceștia ajută la e lagarea naturală, formarea trunchiurilor și coroanelor arborilor de viitor,
îndeplinind în același timp un rol de protecție și ameliorare a solului. Se aleg fie dintre exemplarele
aceleiași specii (arborete pure), fie ale speciilor de bază sau de amestec, situate în general într -o
clasă Kraft inferioară (a II -a, a III -a sau chiar a IV -a). Pentru ca efectul lor favorabil să se manifeste
integral este de preferat ca arborii ajutători să aibă coroana situată imediat sub cea a arborilor de
viitor și la o distan ță convenabilă față de aceștia.
În categoria arborilor ajutători pot fi incluse, după caz, și exemplarele sănătoase din plafonul
superior care nu au fost desemnate ca arbori de viitor, dar care nu -i jenează în creștere pe aceștia din
urmă (Ciumac, în Negul escu și Ciumac, 1959; Stănescu și Târziu, în Negulescu et al., 1973).
Categoria arborilor dăunători (de extras ) (E) include:
 arborii din orice specie și orice plafon care, prin poziția lor, împiedică creșterea și dezvoltarea
coroanelor arborilor de viitor și chiar ale celor ajutători, provocând biciuirea sau umbrirea
tulpinilor, respectiv vătămarea crăcilor;
 arborii uscați sau în curs de uscare, rupți, atacați de dăunători sau cu defecte externe evidente
(înfurciți, înclinați, curbați, cu gelivuri etc.), ca re dăunează celorlalți arbori și pădurii în
ansamblu;
 unele exemplare cu creștere și dezvoltare satisfăcătoare, în scopul răririi grupelor prea dese
(Florescu, 1981).
Este important de reținut că această clasificare funcțională a arborilor nu are caracter stabil ;
ea se revizuiește înaintea fiecărei noi intervenții cu rărituri, luându -se în considerare eventualele
modificări produse în evoluția acestora (răniri, atacuri de boli și dăunători, rupturi și doborâturi de
vânt, schimbarea clasei Kraft etc.).
În situația răriturii combinate, raportul dintre volumul mediu al arborilor extrași și volumul
mediu al arboretului înainte de intervenție (V e/Vi) este, în general, cuprins între 0,6 și 0,9 (Lanier,
1994).
La aplicarea primelor rărituri combinate în faza de păr iș se urmărește alegerea și promovarea
arborilor de viitor ( rărituri de selecționare ), dându -se intervenției un pronunțat caracter de selecție
pozitivă și o intensitate mai moderată, pentru a se menține active creșterea în înălțime și producerea
elagajului natural. De aceea, în faza de păriș, răriturile sunt mai frecvente și cu o intensitate mai
slabă și se urmărește în același timp și apropierea compoziției momentane de cea țel ( răritură de
dozare a speciilor ) (Cochet, 1971; Florescu, 1981).

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 27 – În fazele de c odru tânăr și codru mijlociu , când se urmărește stimularea creșterii în grosime și
în volum a arborilor remanenți, precum și crearea unor condiții favorabile pentru intensificarea
fructificației și realizarea unei regenerări naturale corespunzătoare, inter vențiile pot avea intensități
și periodicități mai mari, împrumutând caracterul unei rărituri de punere în lumină .
Alegerea arborilor de extras , care este în mod obligatoriu însoțită de marcarea (realizarea de
cioplaje la bază, unde se aplică marca rotundă a ocolului, precum și la înălțimea de cca 1,30 m,
unde se notează numărul de ordine al arborelui respectiv) acestora, se face la foioase numai în
timpul sezonului de vegetație, pentru a se putea diferenția ușor speciile și a se evalua cât mai exact
gradul de închidere a masivului, respectiv pe durata întregului an la rășinoase. Dacă numărul
arborilor dăunători este relativ mic, aceștia se extrag integral la fiecare intervenție. În schimb, în
arboretele cu o frecvență mai mare a arborilor dăunători, pentru a nu se deregla starea de masiv,
aceștia se vor extrage treptat, în 2 -3 reprize mai des repetate, în prima urgență (la prima intervenție)
fiind eliminați cei uscați, dezrădăcinați, rupți, lâncezi etc.
În plus, în arboretele sănătoase și conduse anterior co respunzător, se pot extrage și o parte din
arborii folositori, având însă grijă ca, în nici un loc, să nu se reducă consistența arboretului sub 0,8.

2.5.5. Intensitatea și periodicitatea răriturilor selective

În mod obișnuit, intensitatea răriturilor se stabilește, în valori procentuale, pe număr de
arbori (i N), pe suprafață de bază (i G) sau pe volum (i V), raportând numărul de arbori, suprafața de
bază sau volumul arborilor extrași la valorile corespunzătoare arboretului înainte de intervenție (x
100).
În țara noastră, după intensitatea lor, răriturile se clasifică, într -un mod identic curățirilor, în
slabe (iV maximum 5%), moderate (iV = 6-15%), puternice (forte ) (iV= 16-25%) și foarte puternice
(iV peste 25%).
În mod evident, intensitatea răriturilor va riază în raport cu specia, vârsta și structura
arboretului, intensitatea intervenției anterioare cu același gen de lucrări, țelul de gospodărire fixat
etc. În general însă, răriturile au intensități mai mari în arborete din specii de lumină, situate în
condiții staționale mai favorabile și prin care se urmărește obținerea de sortimente de mari
dimensiuni, prin comparație cu cele din specii de umbră, situate în condiții staționale mai puțin
favorabile și în care se dorește să se producă o cantitate de masă l emnoasă cât mai mare și
nediferențiată sortimental (Stănescu și Târziu, în Negulescu et al., 1973).
Intensitatea pe volum recomandată pentru aplicarea răriturilor în pădurile din țara noastră este,
în ansamblu, slabă -moderată (tab. 4).

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 28 –
Tab. 4. Indici d e recoltare prin rărituri, în procente din volumul pe picior înainte de efectuarea
intervențiilor, pentru arborete cu consistența 0,9 -1,0 parcurse
sistema tic cu asemenea lucrări (din *** , 2000)

Formații sau grupe de formații forestiere Vârsta arboretelo r, ani
11-
20 21-
30 31-
40 41-
50 51-
60 61-
70 71-
80 81-
90 91-
100 Peste
100
Molidișuri 16 11 10 9 8 7 6 6 5
Brădete 16 12 10 9 8 7 7 6 5
Amestecuri de fag cu rășinoase 15 12 10 9 8 7 7 6 5
Făgete 15 14 13 12 10 9 8 7 5
Goruneto -făgete și șleauri de deal cu gorun 15 13 10 9 8 7 6 5 4
Gorunete și stejărete 14 12 10 8 7 6 5 4 4
Șleauri de câmpie, șleauri de luncă, șleauri de
deal cu stejar pedunculat 14 12 10 8 7 6 5 4 4
Teișuri 18 12 12 10 7 6
Cerete, gârnițete și amestecuri de cer și gârniț ă 12 11 9 7 6 5 4 3
Salcâmete 15 10
Aninișuri 15 12 10
Arborete de salcie 16 12
Arborete de plop alb, plop negru sau amestecuri
între ele 16 7
Pinete 18 15 12 10
Arborete de duglas verde 16 12

Rărituri le puternice nu sunt recomandate în pădurile românești, cu excepția arboretelor tinere
de rășinoase, respectiv a făgetelor destinate să producă lemn de derulaj (Giurgiu et al ., 1989),
datorită scăderii semnificative a productivității arboretelor conduse pr in lucrări cu intensități mari.
În plus, adoptarea unei intensități forte poate conduce la reducerea creșterii în înălțime, dezvoltarea
anormală a coroanelor, creșterea ponderii arborilor purtători de crăci lacome (cvercinee), precum și
la producerea pârli turii scoarței (făgete) (Giurgiu et al., 1989; Hibberd (ed.), 1991).
În toate situațiile, intensitatea intervenției, care se stabilește numai pe teren în funcție de
starea de fapt a pădurii în fiecare punct, se recomandă să fie astfel adoptată încât consis tența
arboretului după răritură să nu scadă sub 0,8 (arborete în faza de păriș), respectiv 0,7 (arborete din
specii de lumină, bietajate și cu subarboret bine dezvoltat) (Ciumac, în Negulescu și Ciumac, 1959).
Periodicitatea răriturilor , în condițiile țări i noastre, variază între 4 și 7 (8) ani (în păriș, când
sunt suficiente 2 -3 rărituri) și 6 -10 (12) ani în fazele următoare, când numărul intervențiiilor este, de
asemenea, de 2 -3 (Stănescu și Târziu, în Negulescu et al., 1973; Constantinescu, 1976) ( tab. 5).
O nouă intervenție cu rărituri se execută doar când majoritatea golurilor provocate în plafonul
superior prin ultima intervenție sunt pe cale să se reînchidă, neîntârziindu -se însă prea mult
(maximum 2 ani după refacerea consistenței pline), deoarece ar borii își încetinesc creșterea, iar
coroanele încep să se deformeze (Perrin, 1954; Petrescu, 1971).

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 29 –
Tab. 5. Per iodicitatea răriturilor (din *** , 2000)

Formația forestieră Periodicitatea răriturilor (ani)
păriș codrișor codru mijlociu
Molidișuri 5-6 6-8 8-10
Brădete 6-8 8-10 10-12
Amestecuri de fag și rășinoase 5-6 7-8 8-11
Făgete 6-8 8-10 10-12
Goruneto -făgete, șleauri de deal cu gorun 5-7 8-10 10-12
Gorunete și stejărete, inclusiv de stejar brumăriu și pufos 5-6 8-10 10-12
Șleauri de câmpie, șl eauri de luncă, șleauri de deal cu stejar pedunculat 4-5 5-7 7-8
Teișuri 5-6 6-8 8-10
Cerete, gârnițete, amestecuri de cer și gârniță 5-7 8-10 10-12
Salcâmete 4-5 5-6
Aninișuri 4-6 6-7
Arborete de salcie 3-4 3-4
Arborete de plop alb și plop negru 3-5 4-5
Pinete și laricete 5-6 6-7 7-8
Arborete de duglas verde 5-7 8-10

Între intensitatea și periodicitatea răriturilor există o strânsă interdependență în sensul că, cu
cât intensitatea lucrărilor este mai mare, cu atât intervențiile sunt mai rare și invers . Din motive
economice, tendința actuală pe plan mondial este de a mări intensitatea și periodicitatea răriturilor.
Această opțiune are ca efect mărirea volumului extras la fiecare intervenție și care se recomandă să
atingă sau chiar să depășeasc ă 40-60 m3/ha, pentru a face răriturile atractive și din punct de vedere
economic. În țara noastră, în medie, prin rărituri se recoltează 25 -30 m3/ha/intervenție, dar valorile
amintite ar putea fi sporite dacă s -ar acționa mai intens cu precădere în plafon ul superior, fără însă a
se periclita starea de masiv.

2.5.6. Răritura schematică (geometrică, mecanică)

În anumite situații (plantații tinere, dese, uniforme, de parcurs cu prima răritură; arborete
omogene, fără variație genetică, cum sunt culturile de clone), nu se mai justifică alegerea arborilor
de extras. În acest caz se utilizează așa -numita răritură schematică (mecanică, geometrică) care, în
general, se aplică în două variante ( fig. 12):
 răritura în linie , care este cea mai frecvent folosită și con stă în faptul că se extrag rânduri (linii,
șiruri) întregi de arbori, alăturate sau nu între ele, la intervale constante, pe suprafața întregului
arboret;
 răritura din distanță în distanță , când arborii de extras se aleg în mod convențional la distanțe
egale pe fiecare rând (Petrescu, 1971; Nyland, 1996; Vlad et al. , 1997).
În general, intensitatea răriturilor schematice este de 25, 33 sau 50% (se extrage un rând din 4,
3 sau 2), cea mai frecvent propusă soluție fiind cea cu intensitatea de 33% (Hamilton, 1 980;
Boudru, 1989; Nyland, 1996).

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 30 –

Fig. 12. Răritură schematică, cu intensitatea de 33%; a – în linie; c – din distanță în distanță
(b – din Smith et al., 1997)

În țara noastră, răriturile schematice se recomandă să se aplice doar în culturile uniclon ale de
plopi euramericani (în special de Italica 214 sau Robusta 16), cu distanțe de plantare mai mici sau
egale cu 5 x 5 m. În aceste cazuri, se recomandă să se aplice o singură răritură schematică (urmată,
la nevoie, de o răritură selectivă cu intensitat e slabă -moderată), la vârste cuprinse, în general, între
(6) 8 și 10 ani, intensitatea intervenției variind între 25 și 50%, în funcție de sortimentele -țel și de
bonitatea stațiunilor (*** , 2000).
În ultima vreme se constată aplicarea frecventă la nivel mo ndial a răriturilor schematico –
selective . În acest caz, practicat în special în arboretele de rășinoase unde, deși indispensabile pentru
stabilitatea și creșterea culturilor, lucrările strict selective sunt prea costisitoare și ineficiente
economic, extrag erea arborilor se face atât schematic (se recoltează rânduri întregi), cât și selectiv
(se intervine pentru recoltarea arborilor defectuoși, uscați sau în curs de uscare, de pe rândurile
rămase neparcurse). Intensitatea recomandată pentru răriturile schema tico-selective este de până la
50%, recoltându -se un rând din trei (33%) prin răritura schematică, respectiv 25 -30% din volumul
rămas după răritura schematică prin extragere selectivă (Hoellinger, 1986; Thivolle -Cazat, 1986;
Sheedy și Bertrand, 1997; Vlad et al. , 1997).

2.6. Lucrări speciale de îngrijire și conducere a arboretelor
2.6.1. Lucrări de igienă

Adesea denumite și tăieri de igienă , aceste lucrări urmăresc asigurarea unei stări fitosanitare
corespunzătoare a arboretelor , obiectiv care se poate re aliza prin extragerea arborilor uscați sau în
curs de uscare, căzuți, rupți sau doborâți de vânt sau zăpadă, puternic atacați de insecte, precum și

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 31 – a arborilor -cursă și de control folosiți în lucrările de protecție a pădurilor, fără ca prin aceste
lucrări să se restrângă biodiversitatea pădurilor (***, 2000).
În pădurile parcurse sistematic cu operațiuni culturale nu este necesară planificarea lucrărilor
de igienă, deoarece arborii care se extrag în primă urgență prin astfel de intervenții sunt tocmai cei
uscați sau în curs de uscare, rupți, doborâți etc, igienizarea pădurii realizându -se concomitent. Dacă
însă, între două intervenții succesive cu operațiuni culturale apar fenomene nedorite, cauzatoare de
probleme fitosanitare, lucrările de igienă devin obli gatorii și trebuie realizate fără întârziere, pentru
a elimina arborii care constituie un pericol potențial pentru cei sănătoși și a limita astfel la
maximum riscul apariției focarelor de infecție (Ciumac, în Negulescu și Ciumac, 1959; Stănescu și
Târziu, în Negulescu et al. , 1973).
Tehnica de lucru . Intensitatea (volumul de extras) lucrărilor de igienă este determinată de
starea de fapt a arboretelor. Astfel, pe baza observațiilor de teren, se pot diferenția următoarele
situații:
 dacă se constată că număru l arborilor de extras este mic și prin intervenția asupra lor nu se
dereglează starea de masiv, se procedează la recoltarea acestora într -o singură repriză;
 dacă proporția arborilor de extras este mare, aceștia se vor extrage în 2 -3 reprize, la interval de
2-3 (4) ani, pentru a nu se întrerupe dintr -o dată și exagerat de mult starea de masiv;
 în situația în care, prin recoltarea arborilor vătămați, consistența arboretului s -ar reduce sub 0,7
în arboretele tinere și sub 0,6 în cele mature și bătrâne (deci ac estea ar deveni exploatabile după
stare ), este de preferat să se procedeze la refacerea lor prin tehnici specifice (Ciumac, în
Negulescu și Ciumac, 1959; Florescu, 1981).
Tăierea arborilor care fac obiectul lucrărilor de igienă se poate face tot timpul anu lui (tăiere
fără restricții – ***, 2002), cu excepția rășinoaselor afectate de gândacii de scoarță, care este de
preferat să se extragă înainte de zborul adulților (Ciumac, în Negulescu și Ciumac, 1959).

2.6.2. Lucrări de elagaj artificial

Acestea urmăr esc tăierea și îndepărtarea ramurilor uscate, în curs de uscare sau a celor verzi
de pe o anumită porțiune de la baza tulpinii arborilor.
În funcție de obiectivele urmărite, precum și de porțiunea din tulpină pe care se intervine la
fiecare intervenție, s -au definit două tipuri de elagaj artificial:
 elagajul la înălțimi reduse (elagaj de acces sau de penetrare în arboret ). Acesta se realizează,
în general, până la 2 (2,5) m înălțime și urmărește realizarea mai multor obiective:
– asigurarea accesibilității î n arborete, precum și facilitarea executării diferitelor lucrări cum sunt
punerea în valoare sau recoltarea -colectarea lemnului la rărituri;
– crearea unor poteci în scopuri cinegetice;

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 32 – – producerea, pe porțiunea de la baza arborelui, a lemnului lipsit de nodu ri;
– reducerea riscului de producere a incendiilor de coroană etc.
 elagajul cultural propriu -zis, prin care se îndepărtează ramurile nedorite pe înălțimi de la 2 (2,5)
m până la nivelul dorit (în general nu mai mult de 6 -8 m). În mod evident, obiectivul urm ărit în
acest caz este obținerea unei cantități cât mai mari de lemn fără noduri, utilizabil în special
pentru producerea furnirelor, a cherestelei de calitate superioară sau în structurile de rezistență
din construcțiile de lemn (Gava, 1969; Savill și Eva ns, 1986) ( fig. 13).

Fig. 13. Aspectul lemnului cu și fără noduri în arbori elagați și neelagați (din MacLaren, 1987)

Elagajul artificial se recomandă să se aplice numai în arborete cu funcții de producție, naturale
sau artificiale, tinere și valoroase (din clase superioare de producție), cu precădere exemplarelor de
molid, plopi hibrizi, duglas, pini, cvercinee, altor foioase importante (cireș, nuci).
Principalele recomandări în legătură cu aplicarea acestei lucrări sunt următoarele (Hubert și
Courraud , 1998; Nicolescu, 1999):
– se elaghează doar arbori drepți, viguroși, sănătoși, din clasele Kraft I și a II -a, care nu prezintă
crăci lacome, cât mai uniform spațiați, din arboretele de codru al căror țel de gospodărire este
producerea lemnului de mari dime nsiuni, cu utilizări industriale superioare (lemn gros pentru
cherestea, lemn pentru furnire estetice);
– arborii care se elaghează fac parte din categoria celor de valoare (de viitor), care se vor regăsi în
arboretul exploatabil. Deoarece elagajul începe la vârste mici, când potențialul productiv al
acestor arbori nu este integral exprimat, se recomandă ca, la prima intervenție, pe lângă arborii
de valoare, să se elagheze un număr redus de exemplare suplimentare (10 -20, chiar 50% în
plus). Numărul arborilor elagați la intervențiile ulterioare scade permanent astfel că la ultima

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 33 – lucrare numărul de exemplare asupra cărora se intervine coincide cu sau este foarte apropiat de
desimea arboretului exploatabil;
– lucrarea trebuie începută la final de prăjiniș -început de păriș, când diametrul de bază al arborilor
individuali de elagat este de (8) 10 -12 cm. În legătură cu acest aspect este de amintit regula de
aur a elagajului artificial conform căreia, pentru ca lucrarea să fie și rentabilă (proporția
lemnului comercial izabil lipsit de noduri să fie maximă), ea trebuie să se încheie atunci când
arborii asupra cărora se intervine realizează un diametru de bază reprezentând maximum o
treime din diametrul lor la exploatabilitate;
– diametrul ramurilor care se elaghează trebui e să nu depășească 3 cm, fapt datorat atât
problemelor fitosanitare care apar odată cu prelungirea duratei de cicatrizare a rănilor cu
diametre mai mari, precum și costurilor ridicate pe care le implică elagarea ramurilor groase;
– tăietura de elagare, reali zată în general perpendicular pe ramura îndepărtată sau paralel cu axa
tulpinii, trebuie să protejeze manșonul (umflătura, gulerul) de la baza acesteia ( fig. 14);

Fig. 14. Poziția tăieturii de elagare la foioase (a) și rășinoase (b) (din Shigo, 1984)
(1-1 = poziția primei tăieturi; A -B = poziția tăieturii finale; u = umflătura de la baza ramurii)

– nu se acceptă lăsarea de cioturi care, dacă totuși se produc, trebuie să nu depășească 0,5 cm
lungime deoarece orice ciot de lungime mai mare prelungește nep ermis de mult perioada de
cicatrizare a rănilor, cu efecte nedorite asupra stării sanitare și calității lemnului format după
elagaj;
– dacă elagajul artificial se execută corect, nu este necesară folosirea ulterioară a substanțelor de
protejare a rănilor. Da că însă există riscuri deosebite de producere a infecțiilor (cazul atacului de
Endothia parasitica la castanul comestibil sau al speciei Ceratocystis fagacearum la stejarii
roșii), singurele substanțe recomandate sunt fungicidele cu acțiune antiseptică. Nu se recomandă
folosirea masticurilor pentru altoiri, a creozotului, a vopselelor sau a gudroanelor de huilă, care
nu au acțiune fungicidă și care, datorită toxicității lor, pot provoca necrozarea țesuturilor vii ale
arborilor;

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 34 – – înălțimea până la care se ela ghează este în general de 6 (8) m, fapt datorat costurilor care cresc
vertiginos la înălțimi mai mari, când este necesară folosirea dispozitivelor de urcare în arbori.
Singura situație când se recomandă elagarea la înălțimi de peste 6 m este cea a culturil or
intensive de plopi hibrizi, care se elaghează până la maximum 8 (10) m. Se intervine în 2 -3
reprize, la fiecare intervenție elagându -se 2-3 m.
– pentru a nu se produce dereglări ale creșterii în diametru a arborilor (cea în înălțime este mai
puțin influen țată de elagaj), la fiecare intervenție se poate îndepărta până la 20 -30% din
lungimea coroanei vii;
– coroana rămasă după fiecare intervenție cu elagaj trebuie să aibă o lungime de minimum 50%
din înălțimea totală a arborelui;
– perioada cea mai recomandată p entru elagajul ramurilor verzi este la sfârșitul iernii, cu puțin
timp înainte de pornirea în vegetație, în timp ce elagajul ramurilor uscate se poate practica tot
anul. Între puținele excepții de la această regulă se pot menționa plopii hibrizi, cireșul p ăsăresc
și nucii, care se recomandă să fie elagați în perioada de vară. Oricum, cu toate că există și opinii
opuse, este de preferat ca elagarea ramurilor verzi (în special cu diametre mai mari de 3 cm), în
special la speciile care manifestă o sensibilitat e ridicată la dăunătorii de rană (molid, pini) sau la
producerea de gome (cireș păsăresc), să fie evitată sau drastic limitată;
– este indicat ca elagajul artificial să nu se execute în perioadele geroase sau secetoase, deoarece
poate favoriza vătămarea țesu turilor lemnoase (elagajul de iarnă), respectiv atacurile de insecte
(elagajul de vară);
– de fiecare dată când se execută este preferabil ca elagajul artificial să fie realizat împreună cu
răriturile. Astfel, se recomandă ca arborii de elagat să fie selecți onați fie înaintea răriturii fie
concomitent cu alegerea arborilor de viitor, iar operația de elagaj să se execute după răritură.
Procedând în acest mod, crăcile neelagate protejează trunchiurile arborilor de viitor în timpul
executării răriturii, iar după această lucrare se circulă mai ușor în arboret și în jurul exemplarelor
care vor face obiectul elagajului, ușurând executarea acestuia;
– uneltele cele mai recomandate pentru elagaj sunt diferențiate după înălțimea la care se
realizează lucrarea. Astfel, pe ntru elagajul până la 2 m înălțime se folosesc mai ales diverse
tipuri de fierăstraie manuale. La înălțimi de peste 2 m se preferă fierăstraiele manuale sau
mecanice cu braț prelungitor telescopic, care permit elagajul până la 4 -4,5 m. La înălțimi mai
mari de 4,5 m este recomandată folosirea fierăstraielor manuale menționate și a dispozitivelor
de urcare în arbori (caz în care se utilizează în mod obligatoriu echipamentul de protecție), între
care scările ușoare din aliaje de titan sau din aluminiu sunt cel e mai potrivite. Uneori (însă pe
scară mult mai redusă decât fierăstraiele) se recomandă folosirea foarfecelor hidraulice sau

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 35 – pneumatice de elagaj (la înălțimi până la 2 m), precum și a robotului de elagaj Sachs & Fichtel
(la înălțimi de până la 10 -12 m, c a în cazul bradului) ( fig. 15 – dreapta jos).

Fig. 15. Diverse unelte manuale și mecanice folosite pentru realizarea elagajului artificial
(după Rittershofer, 1994)

– elagajul artificial este o operație costisitoare, ale cărei costuri trebuie amortizate odată cu
vânzarea lemnului fără noduri, cu calități și utilizări superioare. De aceea, pentru a -i mări și
atractivitatea financiară, se recomandă subvenționarea parțială a acestuia (ca în Franța, Belgia,
Canada), precum și introducerea certificatelor de el agaj (documente utilizate în Franța, Belgia,
Elveția, Noua Zeelandă), care includ:
 caracteristicile arboretului elagat (descrierea parcelară);
 caracteristicile lucrării (perioada de realizare și costurile ocazionate, numărul de arbori elagați
pe specii, di ametrul de bază al arborilor elagați, înălțimea elagată, uneltele folosite, calitatea
tăieturii, etc.).

2.6.3. Emondajul

Această lucrare de îngrijire se referă la tăierea crăcilor lacome apărute pe trunchiul arborilor
din mugurii dorminzi . Prin emondaj, pentru prevenirea producerii crăcilor lacome, se pot îndepărta
și mugurii dorminzi de pe o anumită lungime a trunchiului.
Crăcile lacome, formate la vârste mici, pot fi la originea ramurilor (nodurilor) mari, care reduc
proprietățile fizico -mecanice și teh nologice ale lemnului speciilor de valoare și cu posibile utilizări
superioare. În zona temperată din Europa și America de Nord, speciile pe care crăcile lacome apar
în mod frecvent fac parte din genurile Quercus , Tilia , Ulmus , Castanea , Populus și Salix . În
interiorul fiecărui gen există diferențe evidente între specii, cel mai cunoscut fiind cazul
cvercineelor, unde stejarul pedunculat este specia care produce cele mai multe crăci lacome.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 36 – În general, se consideră că apariția crăcilor lacome este (a) contr olată genetic sau (b)
constituie o reacție a arborilor la acțiunea unor factori stresanți, pe fondul dezechilibrului fiziologic
al acestora.
În legătură cu (a) controlul genetic al apariției crăcilor lacome, se consideră că acesta este
evident, deoarece a numite specii dintr -un gen sunt mai predispuse la apariția crăcilor lacome decât
alte specii ale aceluiași gen (cazul stejarului pedunculat în comparație cu gorunul, cerul sau stejarul
roșu). Acest fapt este evident și deoarece, în cadrul aceleiași specii, anumiți arbori individuali,
crescuți în afara masivului pădurii, nu prezintă crăci lacome, în timp ce alții din pădure, puternic
umbriți, manifestă acest defect (Auchmoody, 1972; Evans, 1982; Sevrin, 1997).
Crăcile lacome pot să apară și în urma acțiunii unor (b) factori stresanți, pe fondul
dezechilibrului fiziologic al exemplarelor individuale , dezechilibru ale cărui principale cauze sunt
următoarele:
– existența unor arbori cu coroane insuficient dezvoltate, ca rezultat al creșterii în arborete excesiv
de dese, neparcurse la timp și sistematic cu lucrări de îngrijire (se formează crăci lacome de
stres ) (xxx, 1986; Bastien, 1997; Hubert și Courraud, 1998);
– intervenții cu elagaj artificial, adesea întârziat și având intensități prea mari, asupra ramurilor
verzi (Poskin, 1949; Pourtet, 1961; Stănescu și Târziu, în Negulescu et al. , 1973; Bialobok,
1976; Evans, 1982, 1983, 1987);
– creșterea aplecată, în mod ireversibil, a arborilor, care conduce la formarea crăcilor lacome pe
fața superioară a tulpinii (Roussel , 1978; Evans, 1982);
– rămânerea în urmă cu creșterea (situarea în clase Kraft inferioare), asociată cu o stare de
vegetație slabă (se formează crăci lacome de umbră sau crăci lacome de agonie ) (Poskin, 1949;
Roussel, 1978; Evans, 1982, 1983);
– luminarea bru scă a tulpinii, ca efect al răriturilor cu intensitate mare (puternice și foarte
puternice) sau al diverselor tratamente care conduc la luminarea tulpinii la bază (tăieri
succesive, progresive, crâng compus) (Poskin, 1949, Stănescu și Târziu, în Negulescu et al. ,
1973; Evans, 1982, 1983, 1987; Kozlowski et al. , 1991). Expunerea bruscă a tulpinii la lumină
plină produce așa -numitul fenomen de coronare , întâlnit mai ales la stejarul pedunculat
(Negulescu, în Negulescu și Ciumac, 1959).
Tehnica de lucru . Elimi narea crăcilor lacome, care se realizează cu o tehnică similară
elagajului artificial, s -a dovedit eficientă doar în cazul celor apărute după elagajul ramurilor vii în
culturile de plopi hibrizi și când se execută vara, în lunile mai -iunie (Bialobok, 1976; Jobling, 1990)
sau august (Pourtet, 1961; Hubert și Courraud, 1998). Se recomandă intervenția în același an, la
scurt timp după apariția crăcilor lacome (Pourtet, 1961; Boudru, 1989) sau, în cel mai rău caz, în
anul următor apariției lor (Sevrin, 1997). I ntervenind astfel, crăcile lacome formate nu pot crea atât

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 37 – de repede noduri mari, care să declaseze lemnul, iar arborii emondați tind să -și micșoreze
capacitatea de producere a acestui gen de crăci.
Emondajul însă doar reduce, nu și previne formarea de cră ci lacome care, în special la
cvercinee, castan comestibil, tei pot apărea în număr sporit în anul următor intervenției. De aceea,
chiar dacă au fost imaginate diverse tehnici pentru prevenirea apariției lor (înfășurarea tulpinilor
tinere cu folie de polie tilenă sau polipropilenă neagră sau translucidă – Evans, 1982, 1983, 1987;
tratarea mugurilor dorminzi cu diverse substanțe chimice gen hidrazidă maleică, clorat de potasiu,
acidul 2,4,5 -T – Perrin, 1958; Evans, 1987; Boudru, 1989), care sunt scumpe și nu asigură
rezultatele dorite, soluțiile cele mai adecvate constau din:
– folosirea, în cazul cvercineelor (mai ales stejar pedunculat) a unor scheme de împădurire mai
dese (4.000 -7.000 puieți/ha), cu ajutorul cărora starea de masiv se realizează mai repede.
Arboretul se parcurge ulterior prin degajări și curățiri cu intensități slabe -moderate, evitându -ase
astfel apariția de crăci lacome (Evans, 1983);
– elagarea crăcilor verzi în mod progresiv, cu intensități reduse și cu periodicități scurte, numai la
exemplare de valoare cu coroane echilibrate (Bialobok, 1976; Hubert, 1987, 1989; Hart, 1994);
– ajutorarea instalării sau favorizarea dezvoltării subetajului arborescent (cu specii rezistente la
umbră gen fag, carpen, tei, jugastru) și a subarboretului, care protejea ză tulpinile arborilor de
valoare, favorizează elagajul natural și limitează dezvoltarea crăc ilor lacome (Bagneris, 1878;
***, 1956; Haralamb, 1967);
– practicarea unei silviculturi care să includă rărituri precoce, cu intensități moderate -forte,
elagaje suc cesive și moderate și care să permită obținerea unor arbori viguroși și cu coroane
mari;
– interzicerea pășunatului și a altor activități care generează înrăutățirea proprietăților solului și,
implicit, reducerea vitalității arborilor.

2.6.4. Îngrijirea mar ginii de masiv (lizierelor)

Lizierele de pădure sunt importante pentru stabilitatea arboretelor, impactul vizual pe care îl
provoacă, precum și pentru diversitatea biologică a ecosistemelor forestiere. Din aceste motive,
există preocupări constante pentru îngrijirea lor, în vederea îmbunătățirii stabilității și diversității
habitatelor pe care le oferă.
În general, îngrijirea marginii de masiv se aplică fie arboretelor periclitate de vânt, fie celor
din zona de câmpie, unde pășunatul necontrolat reprezintă un pericol constant.
În cazul arboretelor periclitate de vânt (în special molidișuri), îngrijirea lizierelor se
realizează pentru ca acestea să devină penetrabile sau semipenetrabile pentru vânt. În mod practic,
îngrijirea lizierelor se realizează diferen țiat, în funcție de modul lor de regenerare, astfel:

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 38 – – în regenerările naturale dese , pe o fâșie de cca 30 -40 (50) m de la marginea masivului, se
recurge la o rărire uniformă și intensă încă de la vârste mici (desiș), pentru ca arborii formați să –
și formeze o înrădăcinare puternică și coroane dezvoltate până la sol (Petrescu, 1971; Stănescu
și Târziu, în Negulescu et al. , 1973).
– în arboretele regenerate pe cale artificială , la lizieră se plantează 3 -5 rânduri paralele, mai
distanțate între ele (de la 2,5 x 2, 5 m până la 3,0 x 3,0 m) decât în interiorul masivului, care
crează o zonă filtrantă, penetrabilă de către vânt. În cadrul acestor rânduri este recomandat ca,
pe lângă specia de bază, să fie instalate și specii rezistente la acțiunea vântului gen larice, p in
silvestru, pin negru (Stănescu și Târziu, în Negulescu et al., 1973; *** , 1986). Liziera respectivă
se tratează ca o perdea de protecție , intervenindu -se și în profunzimea ei, pe 30 -40 (50) m ( fig.
16), în care scop se parcurge [când arboretul are o înă lțime dominantă de (8) 10 -15 m și vârsta
nu depășește, în general, 30 de ani], cu rărituri de intensități mari.

Fig. 16. Influența vântului asupra marginii de masiv (din Kramer, 1980)
(A = lizieră nerărită, cu arbori având indici de zveltețe i z (h/d) m ari, de peste 100, periclitată de
vânt; B = lizieră rărită, cu arbori avînd indici de zveltețe normali (sub 80), cu rezistență
superioară la acțiunea vântului)

Procedând în acest mod, arborii respectivi sunt încurajați să -și formeze un sistem radicelar
puternic, tulpini mai conice și coroane mai lungi (T kacenco, 1955; Kramer, 1980; *** , 1986). La
vârste mai mari de 30 ani, în banda respectivă nu se mai intervine cu rărituri, singurele intervenții
recomandate fiind lucrările de igienă.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 39 – Perdele filtrante la marginea arboretelor se pot realiza, atât în regenerările naturale, cât și în
plantațiile mai spațiate, și prin elagarea arborilor maturi din lizieră care, datorită desimilor mai mici,
și-au format coroane mai lungi și extinse până în apropierea solului ( Quine et al ., 1995;
Mitscherlich, 1977, în Savill et al. , 1997).
Soluția creării marginilor de masiv filtrante pentru vânt, formate din arbori mai spațiați decât
cei din interiorul pădurii, se bazează pe constatarea că arborii crescuți izolat sau situați l a distanțe
mai mari între ei prezintă o rezistență individuală mai mare decât cei crescuți în masiv strâns, care
manifestă o rezistență de bloc (grup ). Acest fapt se datorește, pe de o parte, înrădăcinării lor mai
dezvoltate și, pe de altă parte, adaptării treptate la solicitările vântului, pe care sunt obligați să le
suporte singuri.
În arboretele de câmpie (păduri cu baza în cvercinee), pășunatul reprezintă o problemă cu
efecte negative multiple (compactarea solului, care conduce la înrăutățirea condițiil or de vegetație;
vătămarea sau chiar distrugerea integrală a semințișurilor naturale etc.). În această situație, întărirea
lizierelor se face prin plantarea sau promovarea instalării pe cale naturală a speciilor de arbuști
forestieri cu țepi sau ghimpi (po rumbar, păducel), modalitate prin care se urmărește limitarea
accesului șeptelului domes tic sau al faunei sălbatice (*** , 1986).

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 40 –
CAPITOLUL 3.
REGIME ȘI TRATAMENTE

3.1. Noțiuni generale despre regime și tratamente

Regimul se referă la felul fundamental cum sunt destinate a se regenera sau a se reîntineri
consecvent și vreme îndelungată toate arboretele care constituie o pădure (Drăcea, 1942).
Regenerarea sau reîntinerirea arboretelor se pot realiza pe cale generativă ( din s ămânță sau puieți)
și pe cale vegetativă (din lăstari, drajoni, butași). Această diferențiere a modului de regenerare a
permis definirea, de -a lungul timpului, a trei regime fundamentale, respectiv al (1) codrului (cu
regenerare generativă), al (2) crângul ui (cu regenerare vegetativă) și al (3) crângului compus (cu
regenerare, în mod ideal, atât generativă cât și vegetativă). Uneori, s -a considerat că există numai
două regime fundamentale (al codrului și al crângului), cel al crângului compus fiind unul mixt sau
intermediar (Dengler, 1935).
Definit de Lorentz și Parade încă din 1837, în (1) regimul codrului toate arboretele se
regenerează din sămânță pe cale naturală sau artificială. Acestea se conduc la vârste mari , care
corespund momentului de la care arboretele sunt fertile și produc din abundență sămânță bună (de
calitate) pentru noua pădure (Drăcea, 1942). În România, vârsta exploatabilității (ciclul de
producție) arboretelor de codru variază, în general, între 40 -50 și 200 ani, în funcție de compoziția
acestora (molidișuri, brădete, pinete, făgete), de sortimentul -țel (lemn de cherestea, furnire,
celuloză), precum și de funcția prioritară atribuită (producție sau protecție) ( tab. 6).
Datorită lungimii mari a vârstei exploatabilității, arboretele de cod ru produc în general
sortimente de dimensiuni mari (lemn gros) , de calitate superioară și cu utilizări mai ales în industria
mobilei, cherestelei, instrumentelor muzicale, în construcții etc.
În țara noastră, regimul codrului se aplică în toate pădurile de rășinoase, amestecurile de
rășinoase și foioase, precum și în amestecurile de foioase. Deși sunt regenerate din butași (pe cale
vegetativă), tot în regimul codrului sunt incluse și culturile de plopi negri hibrizi, considerate
arborete de codru asimilat , deoarece produc la vârste de până la 30 de ani arbori cu dimensiuni
asemănătoare celor din pădurile de codru. În plus, în regimul codrului sunt tratate și pădurile
regenerate din lăstari de cioată dar conduse până la vârste mari, când se contează pe regene rarea lor
naturală din sămânță. Aceste păduri au fost denumite codru pe tulpină sau codru pe cioată .
Pădurile din România sunt tratate covârșitor în regimul codrului, care se apli că pe cca 91%
din suprafață (*** , 1999). Această valoare a crescut în permane nță după cel de -al doilea război
mondial (1948 = mai puțin de 70% – Costea, 1989; 1957 = 75% – Negulescu, 1957) ca rezultat al
conversiunii spre codru a pădurilor de crâng și crâng compus. Procentul amintit așează țara noastră
alături de Norvegia, Suedia, Finlanda, Danemarca, Polonia, Marea Britanie, Elveția, Austria,

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 41 – Olanda, Cehia, Slovacia, Germania, țări unde rășinoasele sunt, în general, dominante iar ponderea
pădurilor de codru depășește valoarea de 90% (Kuusela, 1994).

Tab. 6. Cicluri pentru pădurile din România, pe formații forestiere, grupe funcționale și
sortimente -țel (din *** , 2000)

Formații forestiere Sortimente -țel principale
(lemn pentru…….) Cicluri pentru păduri cu funcții prioritare de:
producție protecție
Molidișuri cherestea 100-120 110-130
rezonanță 150-180 150-180
Brădete cherestea 100-120 120-140
rezonanță 150-180 150-180
Făgete cherestea 100-120 120-140
furnire 140-150 140-150
Pinete (plantații) cherestea 60-80 80-100
Gorunete cherestea 120-140 130-150
furnire 160-200 160-200
Stejărete de stejar pedunculat cherestea 110-130 130-150
furnire 160-180 160-180
Cerete cherestea 80-100 90-120
furnire 100-140 100-140
Gârnițete cherestea 100-120 110-140
furnire 120-160 120-150
Stejărete de stejar brumăriu cherestea 60-80 70-100
Stejărete de stejar pufos cherestea 60-80 70-100
Teișuri cherestea 50-80 70-100
furnire 80-100 80-100
Cărpinete cherestea și celuloză 40-60 50-70
Salcâmete cherestea și construcții 25-35 30-40
Plopișuri de plop alb și negru cherestea 25-35 30-40
Aninișuri cherestea 60-70 65-75
furnire 80 80
Culturi de plopi selecționați cherestea și celuloză 15-25 20-25
furnire 25-30 25-30
Culturi de salcie cherestea și celuloză 20-30 25-35
furnire 30-35 30-35
Zăvoaie de salcie cherestea și celulo ză 15-30 20-35

Pădurile tratate în (2) regimul crângului se reîntineresc repetat prin intermediul lăstarilor
apăruți pe cioata tăiată aproape de nivelul solului sau la o anumită înălțime pe trunchi, respectiv din
lăstari de rădăcină (drajoni) (Drăcea, 19 42).
În astfel de păduri, vârsta limită până la care se pot conduce arboretele (ciclul de producție)
este cea de la care tulpinile tăiate nu mai lăstăresc viguros și abundent. Astfel, în țara noastră, ciclul
de producție în pădurile de crâng, care se aplic ă doar în răchitării, zăvoaie de s alcie, salcâmete,
aninișuri (*** , 2000), este mult mai scurt decât în arboretele de codru și variază între 1 an
(răchitării) și 40 -60 de ani în aninișuri.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 42 – Datorită vârstei scurte a exploatabilității, produsele scontate a se obține în pădurile de crâng
sunt de dimensiuni reduse ( lemn mic și mijlociu ), cu calități inferioare și deci indici de utilizare mai
scăzuți decât ai lemnului produs în pădurile de codru.
Înainte de cel de -al doilea război mondial, pădurile de crâng rep rezentau peste 30% din
suprafața fondului forestier al României (Costea, 1989). Ponderea lor a scăzut continuu după 1948
astfel încât actualmente acestea ocupă doar 5% din pădurile țării (*** , 1999).
Deși importanța crângului s -a redus mult de la mijlocul secolului al XIX -lea, totuși el se mai
aplică pe scară largă, la nivel de milioane sau sute de mii de ha, în unele țări sud – și central –
europene unde foioasele sunt dominante iar pădurile particulare ocupă suprafețe importante, cum
sunt Franța, Italia, Gr ecia, Jugoslavia, Albania, Bulgaria, Ungaria etc. (Kuusela, 1994).
În cadrul arboretelor de (3) crâng compus , regenerarea sau reîntinerirea arboretelor se fac
atât prin sămânță cât și prin lăstari sau drajoni (Drăcea, 1942). Într -un astfel de arboret se
diferențiază un etaj inferior , cu înălțime mică și provenit din lăstari, căruia i se suprapune, având
însă o consistență mult mai rară, un etaj superior , care s -a instalat din sămânță și din lăstari
(Dengler, 1935). Datorită diferențierii dimensionale dintre arborii componenți și a modului în care
se execută tăierile specifice, în arboretele de crâng compus se produc arbori cu dimensiuni foarte
diferite ( lemn mic, mijlociu și mare ), ceea ce l -a făcut atractiv în multe păduri particulare de foioase
din centrul Europei. În țara noastră, deși crângul compus a ocupat suprafețe destul de întinse, s -a
renunțat la aplicarea acestuia după 1948, când toate fostele crânguri compuse au fost convertite spre
codru.
În mod practic, gospodărirea unei păduri în cadrul unui re gim se poate realiza prin mai multe
modalități, ceea ce a condus la apariția noțiunii de tratament .
În sens larg , tratamentul (numit în literatura anglo -saxonă sistem silvicultural – Troup, 1928)
include întregul ansamblu de măsuri culturale, prin care ace asta este condusă de la întemeiere
până la exploatare și regenerare (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). Aceste măsuri culturale
includ lucrările prin care, procedând consecvent, vreme îndelungată, se realizează regenerarea sau
reîntinerirea, educarea, protecția, exploatarea tuturor arborilor care constituie o pădure (Drăcea,
1942).
În sens restrâns , prin tratament se înțelege modul special cum se face exploatarea și se
asigură regenerarea unei păduri în cadrul aceluiași regim, în vederea atingerii unui scop
(Negulescu, în Negulescu et al., 1973).
Masa lemnoasă care rezultă prin aplicarea tratamentelor este încadrată în grupa produselor
principale , iar tăierea prin care se realizează poartă numele de tăiere de produse principale .
Pentru înțelegerea corec tă a fundamentelor teoretice ale tratamentelor trebuie definiți anumiți
termeni specifici amenajării pădurilor și silviculturii, respectiv:

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 43 – – amenajamentul (amenajarea pădurilor ) este știința și practica organizării pădurilor în
conformitate cu sarcinile gos podăriei silvice (Rucăreanu, 1967);
– unitatea de producție (U.P.) este o subdiviziune teritorială a ocolului silvic, care cuprinde
pădurile situate într -un cadru geografic bine determinat (Rucăreanu și Leahu, 1982). U.P. –
ul respectiv se poate împărți în subunități de producție sau protecție (S.U.P.), atunci când
unora dintre arboretele constituente urmează să li se aplice un regim de gospodărire diferit
de cel stabilit pentru majoritatea arboretelor componente;
– exploatabilitatea este calitatea de a fi exploa tabil atribuită unui arbore sau arboret în
momentul în care recoltarea lor devine necesară, spre a se putea realiza cu maximum de
folos țelurile urmărite prin gospodărirea pădurii din care fac parte (Rucăreanu și Leahu,
1982). Această calitate se exprimă p rin vârstă în arboretele echiene, respectiv prin
diametru -țel în cele pluriene. Pe baza vârstei exploatabilității se fixează ciclul (de
producție) , obținut în general prin rotunjirea vârstei medii a exploatabilității arboretelor
dintr -o U.P. sau S.U.P.;
– posibilitatea reprezintă volumul de material lemnos ce urmează a fi recoltat dintr -o pădure,
în baza amenajamentului (Rucăreanu, 1967). După natura intervențiilor aplicate, cu ajutorul
amenajamentului se stabilesc posibilitatea de produse secundare (volumul de masă
lemnoasă de recoltat prin curățiri și rărituri), posibilitatea de produse principale (volumul
de masă lemnoasă de recoltat prin aplicarea tratamentelor), respectiv posibilitatea totală , în
care sunt incluse cele două posibilități amintite. În funcț ie de valoarea posibilității se
fixează mărimea cotelor de tăieri .
– perioada (generală) de regenerare reprezintă durata (numărul de ani) în care urmează să se
exploateze și regenereze integral o anumită suprafață (unul sau mai multe arborete, care
compun aș a-numita suprafața periodică ) (Vanselow, 1931). Mărimea perioadei generale de
regenerare variază între 20 -30 și 40 -60 de ani în pădurile de codru, respectiv între 5 și 10
ani în cele de crâng. În plus, în silvicultură a mai fost definită și perioada specia lă de
regenerare , prin care se înțelege numărul de ani în care se realizează regenerarea naturală a
unei porțiuni de arboret (Vanselow, 1931; Dengler, 1935). Durata sa depinde în primul rând
de specie (de nevoia protecției arboretului matern și de rezisten ța semințișului instalat sub
adăpostul acestuia), precum și condițiile staționale, intensitatea tăierilor, dinamica
regenerării etc.
– suprafața periodică constă dintr -o porțiune a unității de producție pe care se aplică tăieri și
care urmează să se exploate ze și regenereze integral în cursul unei perioade. Arboretele
devenite exploatabile și pe care se vor aplica diverse tratamente constituie așa -numita
suprafață periodică în rând .

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 44 –
3.2. Clasificarea tratamentelor

În decursul timpului dar mai ales în ultime le două secole, prin luarea în considerare a
numeroaselor posibilități de aplicare a tăierilor și de conducere a regenerării s -a ajuns la precizarea
unui număr mare de tratamente ( fig. 17):

Regimul Tratamente

Codru Regenerare sub masiv Regenerare în și la
marginea masivului Regenerare pe teren descoperit
Tăieri selective (repetate) Tăieri rase (unice)
Regenerare
continuă
Structură
plurienă Regenerare
periodică
Structură ±echienă Regenerare periodică
Structuri diverse Regenerare
naturală
Structură echienă Regenerare
artificială
Structură
echienă
Codru
grădinărit

G Progre –
sive

P Succe –
sive

S Progresive
în
margine de
masiv
Pm Succesive
în
margine
de masiv
Sm Benzi
alăturate

BA Benzi
alterne

Ba Benzi la
margine
de masiv

Bm Rase pe
parchete

R
Cvasigrădi –
nărite
Cv
P + S Succesive
în pană
Sp
P + Sm
S + Pm
Intensivitate: G>Cv>Pm>P>(P + Sm; S + Pm)>S>Sp>Bm>BA>R>Ba

Crâng Regenerare vegetativă
Structură echienă Structură ±echienă Structură echienă
Tăiere de jos Tăiere de sus
Tăiere rasă Tăiere selectivă Tăiere rasă
Crâng simplu C Crâng grădinărit Cg Crâng în scaun Cs
Intensivitate: Cg >Cs>Cr>C

Crâng
compus Regenerare naturală mixtă (sămânță și lăstari)
Structură de vârste multiple
Tăieri selective de jos
Crâng compus Cc

Fig. 17. Schema de clasificare a regimelor și tratamentelor (din Florescu, 1991)

După cum se observă, pădurile din regimul codrului se pretează la modalități diverse de
tratare și, prin urmare, în acest regim au fost diferenț iate numeroase tratamente. Acestea sunt
considerate fie de bază (codru grădinărit, progresive, succesive, rase pe parchete, benzi alăturate,
benzi alterne) sau combinații ale tratamentelor de bază (cvasigrădinărite, succesive în pană,
progresive și succesi ve, progresive în margine de masiv, succesive în margine de masiv, benzi în
margine de masiv etc).
În funcție de poziția tăieturii, în regimul crângului a fost diferențiat un număr mic de
tratamente, bazate pe tăieri de jos , aproape de nivelul solului (crâ ng simplu și crâng grădinărit) sau

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 45 – tăieri la o anumită înălțime (tăieri de sus , cum este crângul în scaun). În regimul crângului compus
a fost inclus un singur tratament, cu aceeași denumire.

3.3. Tratamente din regimul codrului
3.3.1. Tratamente cu tăier i rase și regenerare pe teren descoperit
3.3.1.1. Generalități

În tratamentele cu tăieri rase, întregul material (toți arborii) este recoltat printr -o tăiere rasă
sau unică; pe suprafața rămasă complet descoperită urmează să se instaleze ulterior un nou
arboret (Negulescu, în Negulescu și Ciumac, 1959).
În practica aplicării tăierilor rase cu regenerare pe teren descoperit s -au diferențiat două grupe
de tratamente:
– tăieri rase pe suprafețe mari cu regenerare artificială ( tăieri rase pe parchete );
– tăieri ra se pe suprafețe mici cu regenerare naturală ( tăieri rase în benzi ).

3.3.1.2. Tăierile rase cu regenerare artificială (tratamentul tăierilor rase pe suprafețe mari,
tratamentul tăierilor pe parchete)

Acestea constau în aceea că anual se taie câte un parc het ajuns la termenul exploatării iar
regenerarea suprafeței rămasă complet descoperită se asigură ulterior pe cale artificială
(Negulescu, în Negulescu și Ciumac, 1959).
Prin parchet se înțelege suprafața păduroasă care urmează să fie exploatată integral (ras), în
fiecare an, în cuprinsul unei unități de producție, în vederea recoltării volumului fixat prin planul
decenal de aplicare a tratamentelor .
În mod ideal , așa cum s -a stabilit prin metoda parchetației în suprafață , preluată de la
pădurile de crâng și aplicată încă din secolul al XVIII -lea, mărimea parchetului anual cu tăieri rase
(s, ha/an) ar trebui să fie egală de la an la an, fiind calculată împărțind suprafața unității sau
subunității de producție ( S, ha) la mărim ea ciclului de producție adoptat pentru respectivele păduri
(r, ani) (Troup, 1928). Mai mult, pentru îndeplinirea principiului de bază al amenajamentului (al
continuității sau al raportului susținut ), ar fi de dorit ca nu numai suprafața de parcurs an de an să
fie aceeași dar și volumul de recoltat prin tăieri rase să aibă valori foarte apropiate, chiar egale, de la
an la an ( metoda parchetației în suprafață cu control pe volum ).
În mod real însă, deoarece arboretele de parcurs cu tăieri rase nu sunt repartizate perfect
uniform de -a lung ul ciclului de producție (nu au vârsta cuprinsă între 1 an și lungimea ciclului) și
nici nu au aceeași producție (volum la ha), devine puțin probabilă parcurgerea an de an a aceleiași
suprafețe sau recoltarea anuală a aceluiași volum. În astfel de situație , cu ajutorul tăierilor rase se
exploatează anual numai parchetul care include arboretele ajunse la vârsta exploatabilității și care
vor fi apoi regenerate pe cale artificială.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 46 – Tehnica tratamentului. Pentru aplicarea tăierilor rase este necesar să se stabi lească (1)
mărimea parchetelor, (2) forma și așezarea parchetelor, (3) modul de organizare a procesului de
exploatare și de conducere a regenerării.
(1) Mărimea parchetului anual se stabilește în funcție de mărimea unității de producție, a
ciclului de prod ucție adoptat și a posibilității fixate.
În țara noastră (Bucovina), parchetele cu tăieri rase au avut la sfârșitul secolului al XIX -lea-
începutul secolului trecut mărimi ajungând la 500 -2.000 ha (Giurgiu, 1978). După cel de -a doilea
război mondial suprafa ța maximă a acestora a sc ăzut continuu (peste 20 ha – ***, 1949; până la 25
ha – Negulescu, 1957; 15 ha – Constantinescu, 1973) astfel încât, în prezent, mărimea parchetului
anual este, în general, limitată la 3 ha în toate situațiile unde tăierile rase su nt permise (culturi de
plopi euramericani, sălcii selecț ionate, molidișuri, pinete) (*** , 2000). Atunci când pregătirea
parchetului pentru împădurire (la MO, PI) sau butășire (PL, SA) se face mecanizat, este admisă
mărirea suprafeței parchetului până la 5 ha.
Dacă suprafața maximă a parchetului anual depășește valorile stabilite prin normele tehnice în
vigoare (*** , 2000), este obligatorie deschiderea mai multor guri de exploatare în arborete complet
separate și care să nu se înfluențeze între ele în timpul regenerării.
În general, la nivelul globului, mărimea parchetelor variază foarte mult, de la 0,5 ha la peste
50 ha ( tab. 7).

Tab. 7. Mărimea parchetului anual cu tăieri rase în diverse zone ale globului

Nr.
crt. Mărimea
parchetului, ha Sursa Observați i
1. 0,5 Barthod, 1996 Austria, Elveția
2. 1,5-2,0 Parviainen, 1994 Finlanda
3. 1-3 Evans, 1984 Marea Britanie
4. 5 Nigi, 1988 Japonia
5. 5-10 (chiar 20) Fengyou și Jingwen, 1995 Păduri boreale din Asia de Est
6. 8 Stoddard și Stoddard, 1987 Suprafaț a optimă pentru păduri de Sequoia
7. 10-50 Shutov, 1995 Rusia – minima în păduri de protecție, maxima
în păduri de producție
8. 60-80 Kimmins, 1997 Canada (British Columbia)
9. 50-100 și peste Hagner, 1995 Păduri boreale

Există însă și țări europene c u tradiție forestieră îndelungată unde tăierile rase au fost interzise
de multă vreme. Așa este cazul Elveției (păduri de protecție, începând din 1876 – Badoux, 1919) și
al Sloveniei, unde acest gen de intervenții nu se mai aplică din 1948 (Duchiron, 1995) .
(2) Forma parchetului trebuie să se adapteze realităților terenului, ceea ce face ca o cercetare
amănunțită a acestuia înainte de așezarea parchetului să fie obligatorie. Pe cât posibil, se recomandă
ca parchetul să aibă o formă regulată , pătrată sau dr eptunghiulară. Nu este însă de dorit ca

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 47 – parchetele să fie prea lungi deoarece lucrările de exploatare s -ar extinde prea mult iar colectarea
lemnului ar fi mult îngreunată (Negulescu, în Negulescu și Ciumac, 1959).
Prin așezarea tăierilor se caută să fie s atisfăcute interesele exploatării și ale regenerării pe
cale artificială, precum și să se asigure protecția arboretului rămas în picioare contra acțiunii
vătămătoare a vântului. Datorită acestor obligații, încă din secolul al XIX -lea (Cotta, 1841; Lorentz
și Parade, 1867; Bagneris, 1878) s -a cerut respectarea câtorva reguli de așezare a tăierilor și
anume:
 tăierile trebuie să înainteze împotriva vântului periculos;
 tăierile se așează din aproape în aproape, unele lângă altele, având forma cea mai regulată
posibilă;
 tăierea parchetului alăturat se face numai după regenerarea integrală a celui exploatat anterior;
 parchetele trebuie astfel dispuse încât lemnul care se colectează să nu treacă prin parchete recent
regenerate sau în curs de regenerare;
 în regiunea de munte, pentru a proteja arboretele rămase împotriva vânturilor periculoase care
bat mai ales de la culmea spre baza versantului (de sus în jos), tăierile pe parchete trebuie să
înainteze de jos în sus;
 în aceeași regiune se recomandă ca parchetele să f ie înguste, lungi cât mărimea versantului și
dispuse perpendicular pe direcția vânturilor periculoase. În acest mod sunt posibile protecția
contra vântului și colectarea întregului material lemnos de pe versant la drumul de vale.
În arboretele parcurse cu tăieri rase, punerea în valoare a masei lemnoase este o operațiune
foarte simplă și care nu necesită cunoștințe speciale, deoarece se procedează la inventarierea și
marcarea integrală ( fir cu fir ) a arborilor din parchetul delimitat.
(3) Exploatarea arbore tului parcurs cu tăieri rase se desfășoară în condițiile cele mai
rentabile (presupune cheltuieli reduse), comparativ cu celelalte tratamente. Deoarece lemnul este
concentrat pe suprafețe mici, lucrările de colectare a acestuia se pot executa complet mecan izat, cu
ajutorul funicularului sau al tractorului. În ambele variante de lucru, operația de adunat (lateral cu
funicularul sau cu troliul montat pe tractor) se poate realiza pe distanța maxim posibilă de lucru (50
m) (Oprea și Sbera, 2000).
În parchetele cu tăieri rase, metodele de exploatare recomandate sunt arbori și părți de arbori
sau trunchiuri și catarge , care se pot aplica în orice perioadă a anului ( tăieri fără restricții –
Ciubotaru, 1998; *** , 2002).
După colectarea lemnului, care poate produce prejudicii importante solului când se execută pe
sol umed sau cu utilaje grele, este obligatoriu ca parchetul să fie curățat rapid de resturile de
exploatare (Furnică și Beldeanu, 1985). Aceste resturi se strâng în martoane (șiruri înguste, de 1 -2

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 48 – m lățim e, dispuse pe linia de cea mai mare pantă) sau în grămezi dispuse în chinconz , care nu
afectează lucrările de reîmpăduriri și protejează solul împotriva eroziunii de suprafață.
Este important ca regenerarea parchetelor (pe cale artificială, prin plantații ) să se execute cât
mai neîntârziat după ce parchetul a fost curățat de resturile de exploatare. În acest fel, puieții pot
încă beneficia de condițiile edafice favorabile rămase în urma arboretului bătrân exploatat. Dacă
însă regenerarea întârzie, refacere a pădurii pe cale artificială este mai anevoioasă și pot apărea
fenomene de eroziune în suprafață, precum și dereglări ale regimului hidrologic. Reîmpădurirea
parchetului, operație costisitoare deoarece necesită forță de muncă multă și material de împăduri re
în cantități mari, dă cele mai bune rezultate prin folosirea unor puieți sănătoși și viguroși,
respectându -se riguros tehnicile specifice de instalare și îngrijire a culturilor prezentate în lucrări de
specialitate (Popovici, 1922 -1923; Drăcea, 1923 -1924; Damian, 1978).
Aplicarea tratamentului. Deși aplicate de secole, tăierile rase au fost sistematizate și
teoretizate numai la începutul secolului al XIX -lea, în Rusia (1804 – Nesterov, 1954, în
Constantinescu, 1973) și Germania (Cotta, 1811, în Troup, 19 28). Apariția lor a fost considerată
singura soluție pentru regenerarea pădurilor care au suferit degradări puternice prin extrageri
selective de arbori, pășunat excesiv și îndepărtarea litierei, unde regenerarea naturală nu mai este
posibilă (Troup, 1928) . Actualmente, datorită deosebitei ușurințe de aplicare, tăierile rase pe
parchete sunt tratamentul cel mai aplicat pe glob . Acestea sunt specifice mai ales pădurilor boreale
dominate de specii de molid și pin, unde peste 80% din masa lemnoasă exploatată a nual (cca 500
milioane m3 lemn de lucru) rezultă din aplicarea tăierilor rase în parchete care pot ajunge la sau
chiar depăși 100 ha (Hagner, 1995).
În România, tăierile rase în parchete au fost introduse de silvicultorul austriac Johann Pitschak
în Bucovi na în 1892 (Antonescu, 1920; Rădulescu, 1937). Acestea au luat o mare amploare după
1920, deși cu numeroase ocazii, mai ales în paginile Revistei Pădurilor sau în Adunările generale
ale Societății Progresul Silvic , s-a opinat pentru sistarea sau limitarea drastică a apl icării lor
(Rădulescu, 1894; *** , 1914; Klein, 1915).
Tăierile rase, din motive comerciale, au fost aplicate la noi în molidișuri, amestecuri de
rășinoase și fag, făgete și chiar în stejărete. Acest fapt a condus la înlocuirea pădurilor natu rale pure
sau amestecate cu monoculturi (stejărete la câmpie, molidișuri la deal și munte), între care ultimele
au suferit, cu precădere în Bucovina, numeroase vătămări de vânt și zăpadă în ultimii 50 de ani.
Suprafața arboretelor parcurse cu tăieri rase s -a redus mult în România [de la 25,5% din
suprafața pădurilor de codru la mijlocul anilor ’50 (Negulescu, 1957) la cca 4 % în 1998 (*** ,
1999)], acestea fiind permise astăzi, așa cum s -a menționat, numai în culturile de plopi euramericani
și sălcii selecțio nate, în molidișuri și pinete (*** , 2000).

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 49 –
3.3.1.3. Tratamente cu tăieri rase și regenerare naturală (tratamente cu tăieri rase în benzi)

Aceste tratamente urmăresc asigurarea regenerării naturale a speciilor care produc regulat și
abundent semințe ușoa re, uneori aripate, capabile de diseminare la distanțe mari, cum sunt pinii,
molidul, laricele, mesteacănul, plopul tremurător etc. Aceste specii au un semințiș cu creștere rapidă
și care suportă fără riscuri deosebite condițiile terenului descoperit, unde lumina plină, înghețurile
timpurii și târzii sau arșițele pot provoca chiar dispariția integrală a tinerei generații instalate.
În plus, tăierile în benzi urmăresc și realizarea protecției arboretului rămas în picioare
împotriva factorilor vătămători, înt re care cel mai important este vântul (Schwappach et al., 1914;
Popovici, 1922 -1923; Troup, 1928; Negulescu, în Negulescu și Ciumac, 1959).
După modul în care sunt conduse tăierile și decurge regenerarea, actualmente se cunosc mai
multe variante ale tăieri lor rase în benzi, între care cele mai importante sunt cele în benzi alăturate,
în benzi alterne și în benzi la marginea masivului.
a. Tăierile rase în benzi alăturate
Acestea au fost sistematizate de Georg Ludwig Hartig în 1791 (Lorentz și Parade, 1867) ș i
constau din tăierea rasă a unor benzi înguste și lungi, așezate una lângă alta și care înaintează
împotriva vântului dominant, regenerarea bazându -se pe sămânța provenită din benzile vecine.
Tehnica tratamentului presupune ca arboretele exploatabile în c are se aplică aceste tăieri să se
împartă în secțiuni (înșiruiri) de tăieri , fiecare formată din 4 -6 benzi, diferențiate între ele prin benzi
(fâșii) de separare (fig. 18).

Fig. 18. Schema aplicării tăierilor rase în benzi alăturate pe teren plan (din Troup, 1928)
(1, 2, 3… – anul tăierii benzilor; V – direcția vântului periculos; T – direcția de înaintare a tăierilor;
bs = benzi de separare; durata de revenire cu tăieri în benzile alăturate = 5 ani)

În cadrul fiecărei secțiuni de tăiere, benzile se des chid numai în anii de fructificație ai speciei
dorite și au o formă dreptunghiulară, cu lățimea variind, în mod obișnuit, între 1 și 2 (rareori 3)
înălțimi medii ale arboretului, deci de 30 -40 (chiar 60) m (*** , 1949; Köstler, 1956; Walker, 1999;

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 50 – ***, 2000 ). Lățimea benzilor tăiate se stabilește în funcție de distanța până la care poate fi
diseminată sămânța în cantitate suficientă pentru regenerare (50 m la pini, larice, molid –
Constantinescu, 1973), precum și de capacitatea de protecție laterală a arbore tului rămas în picioare
asupra semințișului instalat.
Pentru realizarea protecției împotriva doborâturilor de vânt, axa mare a benzii se orientează
perpendicular pe direcția vântului dominant, ceea ce favorizează și diseminarea semințelor din
banda adiacen tă situată spre vânt (Boppe, 1889; Popovici, 1922 -1923).
Benzile (fâșiile) de separare, cu o lățime de 15 -20 m, sunt deschise la vârste mici (cel mult 15 –
20 de ani) în arboretul care urmează să fie exploatat mai târziu prin tăieri rase în benzi alăturate.
Prin crearea acestor benzi se urmărește ca arborii din lizieră să fie acoperiți de crăci pe o lungime
cât mai mare și să se ancoreze bine în sol, astfel încât liziera să fie rezistentă la acțiunea vântului
(Troup, 1928) ( fig. 19).

Fig. 19. Schema unei secțiuni de tăieri în benzi alăturate pe teren plan (din Troup, 1928)
(V – direcția vântului; T – direcția de înaintare a tăierilor; bs – benzi de separare;
c – ultima bandă tăiată; 5, 10, 15 – vârsta benzilor regenerate în urma tăierilor
anterioare; a – secțiuni de tăieri alăturate)

Fâșiile de separare se pot folosi pentru colectarea lemnului doborât în benzi, de unde este
transportat apoi către drumurile situate la capetele secțiunilor de tăiere.
Tăierea într -o nouă bandă se face corelat cu periodici tatea fructificației speciei dorite și cu
dinamica instalării și dezvoltării semințișului. În condiții medii, alăturarea benzilor poate avea loc la
4-5 ani în pinete și la 7 -8 ani în molidișuri (Lorentz și Parade, 1867; Troup, 1928; Köstler, 1956).
Dacă î nsă banda exploatată nu s -a regenerat complet pe cale naturală, se intervine în mod
obligatoriu cu completări sau chiar reîmpăduriri integrale, fără a se aștepta o nouă fructificație.
Acesta este în special cazul spre sfârșitul perioadei de aplicare a trat amentului într -un arboret, când
lățimea îngustă a secțiunilor de tăiere rămase neexploatate nu poate asigura însămînțarea integrală a
benzilor tăiate (*** , 1949).
Tăierile rase în benzi alăturate sunt dificil de aplicat deoarece cerința instalării noii ge nerații
pe cale naturală face ca înaintarea tăierilor și ritmul de revenire în benzile alăturate să nu se poată
fixa dinainte și să se stabilească doar pe teren, în funcție de mersul fructificației și de instalarea și

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 51 – dezvoltarea semințișului. Aceasta face ca, prin înmulțirea gurilor de exploatare, să se mărească și
mai mult pericolul producerii doborâturilor de vânt.
Din aceste motive, acest tratament se recomandă să se aplice cu precădere pe terenuri plane
sau cu pante mici, mai ales în arborete de pini europeni (silvestru, maritim, negru, de Alep, ca în
Germania, Franța, Belgia – Lorentz și Parade, 1884; Boppe, 1889; Popovici, 1922 -1923; Poskin,
1926; Troup, 1928; Boudru, 1989; Lanier, 1994) sau pini sudici din S.U.A (Stoddard și Stoddard,
1987; Walker, 1999). Chiar dacă, în decursul timpului, au fost imaginate unele modalități de lucru
și pe terenurile accidentate ( fig. 20), acolo unde vânturile puternice și cu direcții imprevizibile sunt
un factor periculos care poate conduce la doborâturi pe scară larg ă, aplicarea tăierilor rase în benzi
alăturate în astfel de condiții este extrem de dificilă dacă nu imposibilă.

Fig. 20. Aplicarea tratamentului tăierilor rase în benzi alăturate pe terenuri
accidentate (prelucrare după Troup, 1928, din Constantinescu , 1973)
(sus: benzi orientate pe linia de cea mai mare pantă, jos: benzi orientate pe
curba de nivel;V – direcția vântului; T – direcția de înaintare a tăierilor;
s – direcția de colectare a lemnului)

În țara noastră, tăierile rase în benzi alăturate cu r egenerare naturală ar putea fi aplicate la
unele arborete de pini sau molid, instalate mai ales în afara arealului lor natural de vegetație. În
molidișurile din arealul natural aplicarea lor este nerecomandată, deoarece molidul este puternic
amenințat de d oborâturi de vânt, contra cărora nu prezintă siguranță (***, 1949). Tratamentul se
mai recomandă la noi, însă în varianta cu regenerare artificială, în arborete de plopi și sălcii
selecțion ate, salcâmete și aninișuri (*** , 2000).
b. Tăierile rase în benzi alterne (culise)
Aceste tăieri constau în benzi înguste și paralele, denumite culise (din germ. Kulisse ) și tăiate
ras, care alternează cu una sau două benzi lăsate netăiate (Troup, 1928). În aceste condiții, benzile

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 52 – tăiate ras beneficiază de condiții bun e de însămânțare și apoi de protecție laterală a semințișului
instalat, datorită benzilor rămase neexploatate de o parte și de alta ( fig. 21).

Fig. 21. Tăiere rasă în benzi alterne (prelucrare după Nesterov, 1954, din Negulescu și Ciumac,
1959) (V – direcția vântului; T – direcția de înaintare cu tăieri; 1, 6, 11 – anul intervenției în benzi)

În general se recomandă ca benzile tăiate și netăiate să aibă aceeași lățime, de 15 -20 m până la
40-50 (60) m (Cotta, 1841; Lorentz și Parade, 1867; Popovici, 192 2-1923; Troup, 1928). Există însă
și recomandarea ca benzile tăiate, cu lățimea amintită, să alterneze cu benzi mult mai înguste, de
doar 15 -20 (25) m lățime, care să asigure sămânța necesară regenerării benzilor tăiate (Troup, 1928;
Constantinescu, 1973; Buffet, 1984). Oricum, pe măsura creșterii lățimii benzii tăiate, numărul de
semințe care se diseminează din banda alăturată netăiată descrește iar doborâturile de vânt produse
devin din ce în ce mai puțin importante (Jeglum și Kennington, 1993).
După ce s emințișul (natural sau din completările pe cale artificială) din benzile tăiate a
realizat starea de masiv se poate trece la tăierea rasă a celorlalte benzi. Pe acestea din urmă,
instalarea pe cale naturală a noii generații decurge foarte greu deoarece nu mai există sursa laterală
de semințe, ceea ce face necesară intervenția cu reîmpăduriri integrale, care pot ocupa până la 1/3
(la varianta cu trei benzi de lățime egală în fiecare secțiune de tăiere) sau chiar 1/2 (varianta cu două
benzi de lățime egală) d in suprafața arboretului parcurs (Troup, 1928).
Din cele arătate rezultă că aplicarea tratamentului tăierilor rase în benzi alterne conduce la
fragmentarea excesivă a masivelor forestiere, reducându -se și mai mult rezistența acestora la
vânturile periculoa se. De aceea, aplicarea sa a fost deconsiliată de foarte muiltă vreme (Lorentz și
Parade, 1967), fiind recomandat să se aplice mai ales la arborete de pi n (Stinghe și Sburlan, 1941;
***, 1949; Buffet, 1984) sau molidișuri ( Picea mariana în Canada – Jeglum și Kennington, 1993),
situate pe terenuri puțin periclitate de acțiunea vântului.
În molidișurile de la noi, tăierile rase în benzi alterne nu sunt recomandate, datorită riscurilor
foarte mari de apariție a doborâturilor de vânt pe suprafețe întinse (Grob nic și Duran, 1967;
Constantinescu, 1973; *** , 2000).

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 53 –
c. Tăierile rase în benzi la margine de masiv
Acestea sunt asemănătoare ca tehnică de aplicare cu tăierile rase în benzi alăturate, cu
deosebirea că benzile încep să înainteze de la marginea fertilă a masivului, unde regenerarea
progresează activ datorită condițiilor ecologice favorabile, înspre interiorul acestuia. Benzile, cu
lățimea de maximum 1,5 -2 ori înălțimea medie a arboretului și care poate ajunge la (30) 40 -50 m
(Wiedemann, 1926, Blankmeister , 1962, Mayer, 1980, toți în Barbu și Cenușă, 2001), se adaptează
la forma marginii masivului în care se intervine ( fig. 22).

Fig. 22. Schema de aplicare a tăierilor rase la margine de masiv (după Negulescu, din
Negulescu et al., 1973) (V – direcția vân tului; T – direcția de înaintare a tăierilor)

Tehnica ace stui tratament este bazată pe recomandările specifice tăierilor rase în benzi
alăturate. În principiu, lucrându -se în marginea fertilă a masivului și avându -se grijă ca ritmul de
înaintare cu tăieri să fie corelat cu anii de fructificație și cu ritmul de instalare și dezvoltare a
semințișului în benzile extrase, regenerarea naturală a benzilor ar trebui să se obțină în condiții
relativ bune. Dacă acest lucru nu este posibil, trebuie să se recurgă neî ntârziat la regenerarea
parțială sau chiar integrală pe cale artificială.
În aceste condiții, datorită dificultăților de aplicare similare tăierilor rase în benzi alăturate,
tratamentul tăierilor rase la margine de masiv trebuie abordat cu multă prudență ș i rezerve , datorită
creșterii, la posibila aplicare în molidișuri, a pericolului doborâturilor de vânt și a presiunii
concurențiale a păturii vii în benzile tăiate și aflate în curs de regenerare (Grobnic și Duran, 1967).

3.3.2. Tratamente cu tăieri repet ate și regenerare sub masiv
3.3.2.1. Generalități

Tratamentele cu tăieri repetate au fost fundamentate în vederea asigurării regenerării
naturale la adăpostul masivului parental, unde semințișul instalat beneficiază de condiții ecologice
favorabile (Negul escu, în Negulescu și Ciumac, 1959).
Din grupa acestor tratamente fac parte tratamentul tăierilor succesive (uniforme), al tăierilor
progresive (în ochiuri), precum și o serie de combinații între ele.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 54 – Termenii de tăieri succesive și tăieri progresive au fost preluați din literatura franceză de la
finele secolului al XIX -lea și începutul secolului al XX -lea, unde cele două tratamente erau
prezentate împreună, fără a fi diferențiate (Boppe, 1889; Jolyet, 1916). În țara noastră se consideră
de peste 50 de a ni (***, 1949; *** , 1951) că ele se deosebesc evident prin modul de aplicare a
tăierilor și de conducere a regenerării pădurii, impunându -se ca două tratamente distincte și care se
vor prezenta separat.

3.3.2.2. Tratamentul tăierilor succesive (uniforme)

Acesta constă în parcurgerea suprafeței de regenerat cu două sau mai multe tăieri repetate
într-o anumită perioadă, prin care se ridică treptat și pe cât posibil uniform arboretul bătrân,
creindu -se astfel condiții prielnice instalării și dezvoltării unui n ou arboret (Negulescu, în
Negulescu și Ciumac, 1959).
Tehnica tratamentului . Prin aplicarea tratamentului tăierilor succesive se urmărește realizarea
a două obiective majore:
1. Recoltarea volumului de masă lemnoasă stabilit prin amenajament ca posibilitate anuală de
produse principale ;
2. Instalarea și conducerea regenerării din sămânță, sub masiv și cât mai uniform, astfel încât
generația tânără să constituie un nou arboret simultan cu lichidarea arboretului bătrân.
În scopul realizării acestor obiective, trat amentul menționat face apel la trei tăieri de
regenerare [de însămânțare , de punere în lumină (secundare, de dezvoltare) și definitivă (finală) ].
Înainte de începerea aplicării acestora se mai recomandă uneori și intervenția cu așa -numitele tăieri
preparat orii (pregătitoare) (fig. 23).
Prin tăierea preparatorie se urmărește a pune arboretul în măsură să fructifice abundent, iar
solul în stare să primească sămânța (Drăcea, 1923 -1924). Această tăiere nu este necesară acolo
unde arboretele au fost parcurse sus ținut cu rărituri până aproape de vârsta exploatabilității. Dacă
însă răriturile nu s -au aplicat sau nu și -au atins obiectivul (crearea unor condiții favorabile pentru
intensificarea fructificației și realizarea unei regenerări naturale corespunzătoare), t ăierile
preparatorii, având caracterul unor rărituri întârziate (Pryor și Savill, 1986) sunt obligatorii și se pot
executa în mai multe reprize, care încetează cu câțiva ani înaintea începerii celor de regenerare.
Prin aplicarea tăierilor preparatorii, car e se desfășoară pe întreaga suprafață a arboretului și
într-un mod cât mai uniform (Drăcea, 1923 -1924), se urmărește să se elimine arborii speciilor
copleșitoare sau de mai mică valoare economică și culturală, arborii rău conformați, rupți, uscați,
atacați de boli și dăunători. Dacă nu s -ar produce reducerea prea puternică a consistenței (sub 0,7,
chiar 0,8), prin aceste tăieri se pot elimina și arborii groși și cu coroane prea mari care, tăiați mai
târziu, pot produce prejudicii mari cu ocazia scoaterii di n pădure (Drăcea, 1924 -1924).

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 55 –

Fig. 23. Schema de aplicare a tratamentului tăierilor succesive (din Troup, 1928)
(a = înainte de tăierea de însămânțare; b = după tăierea de însămânțare; c = după prima tăiere de
punere în lumină; d = după a doua tăiere de punere în lumină; e = după tăierea definitivă)

În general, intensitatea tăierilor preparatorii nu depășește 25% din suprafața sau volumul
arboretului în picioare, așa cum se întâmplă în făgete (Drăcea, 1923 -1924), iar consistența nu
trebuie să se red ucă după lucrare, în general, sub 0,7 (0,6 în cvercetele pure și amestecate din Franța
– Köstler, 1956).
Deoarece sunt considerate fără restricții , tăierile preparatorii se pot execut a de -a lungul
întregului an (*** , 2002).
Tăierea de însămânțare are scop ul ca, prin recoltarea volumului stabilit ca posibilitate
anuală, să asigure însămânțarea completă a suprafeței în regenerare, un “acoperiș” favorabil
puieților instalați, precum și protejarea solului, menținându -l afînat (Lorentz și Parade, 1867;
Bagneris , 1878).
Pentru aceasta, se recomandă ca prin tăierea respectivă să se rărească arboretul astfel încât să
rezulte o distribuție cât mai uniformă a frunzișului (deci o acoperire cât mai uniformă a solului de
către coronament – Bagneris, 1878, Boppe, 1889) și nu o distribuție cât mai uniformă a arborilor în
cuprinsul arboretului, așa cum se recomanda în urmă cu aproape două secole (Hartig, 1805).
Uniformitatea umbririi solului de către coronament poate favoriza instalarea și dezvoltarea
ulterioară cât mai un iformă a semințișului sub masiv, ceea ce, în mod teoretic, va permite și
aplicarea oarecum uniformă a viitoarelor tăieri.
Pentru a se realiza obiectivele urmărite prin tăierea de însămânțare este obligatoriu ca aceasta
să se execute:

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 56 – – în anul de fructifica ție – arborii de extras se doboară numai după diseminarea seminței, fără
însă a se întârzia prea mult (sfârșitul lui martie -începutul lui aprilie), deoarece “în
momentul germinației seminței este nevoie de liniște desăvârșită în pădure” (Drăcea, 1923 –
1924) . În acest caz, arboretul se poate rări relativ uniform, fără precauții speciale.
– după anul de fructificație , când s -a instalat deja sub masiv semințiș utilizabil. Aici, tăierile
pot fi uniforme sau neuniforme, după cum s -a instalat semințișul, astfel încâ t acolo unde
acesta este continuu și uniform, arboretul se poate rări mai puternic, în timp ce în porțiunile
fără semințiș se intervine mai slab sau acestea se lasă neatinse până la un nou an de
fructificație (xxx, 1949).
Intensitatea tăierii de însămânța re variază între limite largi, care depind de compoziția și
consistența arboretului bătrân, de numărul de tăieri preconizate, de condițiile staționale, de
exigențele ecologice ale semințișului speciilor dorite în compoziția -țel a viitorului arboret. Astfel , în
decursul timpului s -a considerat că tăierile de însămânțare se pot realiza închis (când ramurile
laterale se ating la bătaia vântului), deci consistența se menține ridicată, sau deschis , când intervalul
dintre coroanele arborilor poate ajunge de la 2 la 5-6 m și se produce reducerea considerabilă a
consistenței (Lorentz și Parade, 1867; Bagneris, 1878) În cazul speciilor (brad, fag) cu semințiș
delicat (sensibil la arșiță, secetă sau îngheț), care însă poate suporta o perioadă mai îndelungată
acoperișu l arboretului bătrân, intensitatea tăierii de însămânțare nu va depăși 20 -25%, ceea ce se
asimilează cu o tăiere mai mult sau mai puțin închisă (Cotta, 1841; Lorentz și Parade, 1867;
Bagneris, 1878). Datorită acelorași motive, consistența rămasă după tăier e nu trebuie să coboare, în
general, sub 0,7, excepția constituind -o unele făgete de productivitate superioară din regiunea de
dealuri, unde o regenerare foarte bună se poate obține și când consistența este redusă prin tăierea de
însămânțare la 0,5 -0,6 (Ba dea et al., 1966).
În arboretele de cvercinee (gorunete, stejărete diverse, ca în Franța, Germania sau S.U.A.)
conduse cu tăieri succesive, intensitatea recomandată pentru tăierile de însămânțare este mai mare
(poate chiar depăși 33% din volum). Cu toate că puieții speciilor menționate au nevoi mari de
lumină de la vârste fragede, trebuie ca intensitatea tăierii respective să nu depășească totuși 1/3 din
volumul arboretului (consistența după intervenție – 0,6-0,7), deoarece ghindele nu se pot disemina
prea departe de arborii seminceri, fiind grele, și există riscul uscării și tasării solului, al înierbării și
instalării de specii nedorite (secundare, pioniere, arbuști) (Lorentz și Parade, 1867; Bagneris, 1878;
Perrin, 1954; Nyland, 1996).
Principala problem ă de rezolvat la aplicarea tăierii de însămânțare este alegerea arborilor de
extras . Deoarece ar trebui ca după intervenție să rămână în arboret numai exemplare semincere de
valoare (viguroase, sănătoase, bine conformate și elagate, cu coroane simetrice și dezvoltate lateral
etc.), se recomandă ca prin tăierile de însămânțare să se recolteze mai ales arborii cu coroanele cele

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 57 – mai mari, care ar putea produce ulterior vătămări importante semințișului instalat, cei din speciile
nedorite în viitoarea pădure, pr ecum și cei cu defecte, bolnavi, rămași în subetaj (Bagneris, 1878;
Boppe, 1889; Troup, 1928).
Înaintea tăierii de însămânțare într -un an de fructificație este obligatorie îndepărtarea integrală
a vegetației arbustive și a semințișului preexistent neutili zabil. În plus, atunci când solul este tasat
sau înierbat puternic, se recomandă și mobilizarea superficială a acestuia pentru a asigura condiții
favorabile pentru germinarea semințelor și răsărirea -creșterea plantulelor (Cotta, 1841; Bagneris,
1878; Boppe , 1889).
Prin tăierea de punere în lumină (de dezvoltare, secundară ) se urmărește să se ofere spațiul
de creștere și lumina necesare semințișului tânăr care între timp s -a instalat (xxx, 1949).
La cvercinee (gorun, stejar), specii al căror semințiș supor tă greu și timp scurt acoperișul
arboretului bătrân, prima tăiere de punere în lumină se aplică la 2 -3 ani după cea de însămânțare iar
consistența se reduce până la 0,2 -0,4 (Lorentz și Parade, 1867; Bagneris, 1878). În schimb, la fag și
brad, specii sensib ile la acțiunea factorilor cli matici dar care rezistă bine sub masiv, prima
intervenție de acest gen se aplică la (2) 3 -4 (5) ani după aceeași tăiere, consistența după recoltarea
arborilor coborând până la 0,3 -0,4 (Bagneris, 1878; Badea et al., 1966). În ambele situații, deoarece
“star ea semințișului dictează modul de intervenție” (Troup, 1928), necesitatea intervenției cu tăieri
de luminare este determinată numai pe teren, observându -se posibilele semne ale lâncezirii puieților
(frunze mici, de culori mai deschise; creștere diminuată î n înălțime a lujerului terminal) (Boppe,
1889; Schwappach, 1904). Uneori, în făgete, s -a recomandat ca tăierea de punere în lumină să se
realizeze numai luând în considerare aspectul înălțimea puieților instalați , cu valori de 20 -30 (chiar
45) cm (Hartig, 1805; Cotta, 1841; Lorentz și Parade, 1867).
Prin tăierea de punere în lumină se intervine numai pentru extragerea arborilor seminceri
care, acoperind semințișul cel mai complet și mai viguros instalat, riscă să -l copleșească și elimine.
Aceasta face ca tă ierea amintită să nu se poată aplica în mod uniform pe întreaga suprafață a
arboretului. Astfel, acolo unde nu există încă semințiș nu se va interveni, așteptându -se un nou an
de fructificație, în timp ce în zonele cu semințiș se poate recurge fie la o tăi ere prin care acesta este
luminat fie chiar la una definitivă.
În corelație cu intensitatea tăierii de însămânțare și necesitățile semințișului se poate recurge
la 2 (specii cu temperament de lumină gen cvercinee) până la 4 (specii tolerante la umbrire dar
sensibile la îngheț sau arșiță gen fag sau brad) tăieri de punere în lumină, succedate la intervale de
la 2-3 până la 4 -5 ani (Lorentz și P arade, 1867; Bagneris, 1878; *** , 1949).
Prin tăierea definitivă se recoltează integral ultimii arbori rămași pe sup rafața aflată în curs de
regenerare, astfel încât noul arboret se dezvoltă în condițiile terenului descoperit. Aplicarea acestei
tăieri este recomandată atunci când puieții, acoperind bine solul, formează starea de masiv pentru

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 58 – prima oară (Bagneris, 1878) iar menținerea în picioare a arborilor bătrâni le -ar afecta creșterea,
după cum doborârea și colectarea lor ulterioară ar provoca prejudicii noii regenerări.
În condițiile țării noastre se consideră în general că tăierea definitivă se poate aplica atunci
când semințișul speciilor de valoare, devenit independent din punct de vedere biologic, s -a instalat
pe cel puțin 70% din suprafață și real izează înălțimi de 30 -80 cm ( ***, 2000).
Prin această ultimă tăiere, vătămarea semințișului nu poate fi evitată dar a ceasta va fi cu atât
mai redusă cu cât înălțimea sa este mai mică iar tehnologia de exploatare se aplică mai corect. În
acest sens, se consideră că vătămările semințișului prin lucrările de exploatare în tăieri definitive pot
să ajungă la valori de 30 -40 (50)% și chiar la 100% (Nyland, 1996; Glöde, 2001). În țara noastră,
procentul maxim de vătămare s -a constatat la înălțimi ale puieților de peste 1 -1,5 m (Dămăceanu,
1975; Vlad et al., 1997). Din acest motiv, în gorunete și făgete se recomandă ca tăierea de finitivă să
nu întîrzie după ce semințișul a ajuns la 40 -50 cm înălțime (Badea et al., 1966; Dămăceanu, 1975,
Buffet, 1978, 1980). Atunci când semințișul de foioase a fost vătămat prin exploatare se poate
recurge la receparea (tăierea de la nivelul solului ) acestuia, operație care însă mărește simțitor
costurile regenerării. În plus, dacă se dorește ameliorarea compoziției arboretelor instalate pe cale
naturală după tăieri succesive, se poate recurge și la lucrări de completare a regenerării naturale ,
prin care se introduc specii de valoare economică și culturală ridicată, inexistente în arboretul tânăr.
Regenerarea arboretelor parcurse cu tăieri succesive . După cum s -a menționat, prin
aplicarea acestui tratament se urmărește regenerarea naturală din sămânț ă, cât mai uniform, sub
masivul arboretului rărit treptat. Atunci când tratamentul a fost aplicat corect, o regenerare în
cantitatea și calitatea dorite poate fi obținută după ce arboretul a fost parcurs cu un număr de tăieri
variabil cu specia și condiții le staționale și cuprins între 2 -3 (specii de lumină gen pinete de pin
silvestru, pin negru, laricete), 3 -5 (gorunete și stejărete), 5 -6 (făgete) și chiar 7 -8 (brădete)
(Vanselow, 1949; xxx, 1949; Perrin, 1954; Cochet, 1971; Dămăceanu, 1975). Aceste interv enții se
întind pe o perioadă generală de regenerare de asemenea variabilă cu specia și care are valori de 4 -6
ani (pinete – Schwappach, 1904; Buffet, 1984), 10 -12 (15) ani (gorunete și stejărete – Drăcea, 1923 –
1924; Perrin, 1954; Silvy -Leligois, 1964; Buf fet, 1980), 20 -30 de ani (făgete – Drăcea, 1923 -1924;
Perrin, 1954; Cochet, 1971) și chiar 40 de ani (brădete – Schwappach, 1904; Perrin, 1954; Cochet,
1971).
Din punctul de vedere al exploatării , aceasta este mai dificilă decât în tăierile rase datorită
repetării tăierilor, la anumite intervale de timp, pe aceeași suprafață, precum și existenței
semințișului. În acest caz, lucrările de recoltare și colectare a lemnului urmăresc reducerea
posibilelor prejudicii aduse arborilor pe picior și semințișului și se realizează prin câteva măsuri
specifice (Ciubotaru, 1998):

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 59 – – aplicarea metodei de exploatare în multipli de sortimente , fapt impus de spațiile reduse pe care
se poate face colectarea la prima tăiere, precum și de existența semințișului la următoarele;
– luarea în considerare a poziției suprafețelor ocupate de semințișul instalat la stabilirea direcției
de doborâre a arborilor precum și a celei de deplasare a lemnului la adunat;
– instalarea unei rețele de colectare odată cu tăierea de însămânțare ( culoare de e xploatare , de 3 -4
m lățime și distanțate la 25 -50 m între ele – Hanique, 1990, 1991), care să poată fi folosită pe
toată durata de aplicare a tratamentului și care să permită evitarea vătămării semințișului;
– aplicarea tăierilor pe timp de iarnă, când solul este acoperit cu zăpadă;
– colectarea lemnului cu funicularul (prin suspendare sau semitârâre) la aplicarea tăierii definitive
(Copăcean et al., 1983);
– respectarea strictă a perioadelor de exploatare stabilite prin lege, respectiv tot anul (tăieri
preparato rii), 15 IX -15 IV (tăieri de însămânțare în anul de fructificație) sau 15 IX – 30 IV
(tăieri de pune re în lumină și definitive) (*** , 2002)
Aplicarea tratamentului . Ideea păstrării după exploatare a unui anumit număr de arbori la ha
ca seminceri pentru as igurarea regenerării naturale a arboretelor este foarte veche, regăsindu -se în
ordonanțele germane din secolele al XV -lea și al XVI -lea. Aceeași idee se regăsește și în ordonanța
franceză de la Melun din 1376, care a condus la aplicarea, începând din 1573 (Gurnaud, 1886), a
sistemului tire et aire , considerat strămoșul tăierilor succesive , și prin care se preconiza păstrarea,
după exploatarea arboretului, a 16 -20 arbori seminceri la ha (Troup, 1928). Oricum, deși uneori se
neagă acest fapt (Huffel, 1907; De ngler, 1935), totuși părintele tratamentului amintit este considerat
Georg Ludwig Hartig (1791), care l -a propus pentru regenerarea pădurilor de fag, denumindu -l
metoda reînsămânțării naturale și a răriturilor . Acesta a fost introdus în Franța în prima jum ătate a
secolului al XIX -lea (Lorentz și Parade, 1837), fiind botezat cu numele actual doar la finele
secolului al XIX -lea (Boppe, 1889).
Actualmente, tratamentul tăierilor succesive se aplică cu succes în S.U.A. (păduri temperate
de cvercinee pure sau am estecate, pini sudici sau duglas verde – Stoddard și Stoddard, 1987;
Nyland, 1996), în pădurile tropicale umede de dipterocarpacee (Redhead și Hall, 1992), în cele
boreale de pin silvestru sau pin și molid din Rusia, Suedia, Finlanda (Köstler, 1956; Matthe ws,
1991; Glöde, 2001) etc. În Europa de Vest, tăierile succesive sunt tratamentul aproape universal
aplicat în pădurile de codru (făgete, cvercete pure și amestecate). Între țările unde acesta se
utilizează pe scară largă se menționează mai ales Franța, a le cărei păduri de cvercinee și făgete sunt
regenerate prin tăieri succesive în proporție de peste 90% (Oswald, 1982, în Pryor și Savill, 1986).
În țara noastră, primele referiri despre acest tratament au apărut în paginile Revistei pădurilor
la finele se colului al XIX -lea (Vasilescu, 1892; Stătescu, 1895). Tăierile succesive s -au aplicat timp
de peste 100 de ani în diverse formații forestiere dar mai ales în făgete și arborete amestecate de

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 60 – rășinoase și fag, cele mai bune rezultate fiind obținute în făget e (Badea et al., 1966; Dămăceanu,
1975). Încercările îndelungate de a regenera cu tăieri succesive pădurile pure sau amestecate de
cvercinee au fost infructuoase și au condus la dispariția totală sau parțială a stejarului și gorunului
(xxx, 1949).
Datorit ă acestor insuccese, precum și recurgerii la tratamente mai adecvate, suprafața
arboretelor conduse cu tăieri succesive s -a redus permanent (67% din pădurile de codru în 1948 –
Costea, 1989; 47% din pădurile de codru la mijlocul anilor ‘50 – Negulescu, 195 7), ajungând
actualmente la cca 25% (xxx, 1999). Prin ultimele norme tehnice ( ***, 2000) se recomandă
aplicarea sa numai în făgete, pinete și laricete echiene și pure din grupa a II -a funcțională, unde s -ar
putea obține regenerări de calitate dacă se respe ctă cu strictețe tehnica tratamentului.

3.3.2.3. Tratamentul tăierilor progresive (în ochiuri)

Acesta consistă în aceea că se urmărește obținerea regenerării naturale sub masiv prin
aplicarea de tăieri repetate neuniforme, concentrate în anumite ochiuri împrăștiate neregulat în
cuprinsul pădurii, în funcție de mersul instalării și dezvoltării semințișului ce va constitui noul
arboret (Negulescu, în Negulescu et al., 1973).
Tehnica tratamentului . În principiu, tăierile progresive urmăresc realizarea obiect ivului
regenerării naturale sub masiv prin două modalități (*** , 1951):
1. Punerea treptată în lumină a semințișurilor utilizabile existente, precum și a celor instalate
artificial prin semănături sau plantații sub masiv sau în margine de masiv;
2. Provocarea î nsămânțării naturale prin rărirea sau deschiderea arboretului acolo unde încă nu s -a
produs.
Pentru realizarea acestor obiective, teoreticianul tratamentului tăierilor progresive (prof. Karl
Gayer de la München, în 1878) a diferențiat trei genuri de tăieri : (1) de deschidere a ochiurilor , (2)
de lărgire și luminare a ochiurilor , precum și (3) de racordare a ochiurilor (fig. 24).
Dacă însă unele arborete exploatabile nu au fost suficient rărite, trebuie executate în prealabil
tăieri preparatorii , care urmăr esc să nu întrerupă prea mult starea de masiv (consistența după tăiere
0,8) (Dengler, 1935).
Tăierile de deschidere a ochiurilor urmăresc să asigure fie dezvoltarea semințișului
preexistent utilizabil deja instalat fie instalarea unuia nou, acolo unde încă nu există (*** , 1949).
Pentru realizarea acestui scop se pornește de la porțiunile (ochiurile) existente, în care s -au instalat
deja semințișuri utilizabile și numai apoi se trece la crearea de noi ochiuri. Acolo unde semințișul
preexistent este neutiliza bil, acesta se indică să fie extras într -un an de fructificație, când se pot
executa și lucrări de mobilizare a solului pentru pregătirea acestuia în vederea declanșării
regenerării naturale (Negulescu, în Negulescu și Ciumac, 1957; Ciumac, 1967).

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 61 –

Fig. 24. Schema de aplicare a tratamentului tăierilor progresive (din Troup, 1928)
(a = tăierea de deschidere a ochiurilor; b, c, d = după tăieri de lărgire a ochiurilor și
luminare a semințișurilor; e = după tăierea de racordare)

Principalele probleme care t rebuie rezolvate la aplicarea tăierilor de deschidere a ochiurilor se
referă la repartizarea, forma, mărimea, orientarea și numărul ochiurilor, precum și la intensitatea
tăierii în fiecare ochi.
Repartizarea ochiurilor se face ținând seama de starea arbore tului, de mersul regenerării și de
posibilitățile de scoatere a materialului. Astfel, tăierile trebuie să înceapă în porțiunile mai rărite, cu
arbori mai bătrâni și cu stare mai slabă de vegetație. Pentru a se ușura transportul și protejarea
semințișului i nstalat este indicat ca deschiderea ochiurilor să înceapă din interiorul suprafeței de
regenerat spre drumurile de scoatere cele mai apropiate. Pe versanți, ochiurile se deschis începând
de sus în jos spre drumul de scoatere a lemnului care este în general de vale (Dengler, 1935;
Negulescu, în Negulescu și Ciumac, 1959). Ochiurile se vor împrăștia la distanțe destul de mari, în
general cuprinse între 1 și 2 înălțimi medii ale arboretului, astfel încât în cadrul fiecărui ochi
regenerarea să se desfășoare ind epen dent de ochiurile alăturate (*** , 1949; Negulescu, în
Negulescu și Ciumac, 1959).
Forma ochiurilor poate fi, după caz, circulară, ovală, eliptică sau, cel mai adesea, neregulată
(“mai mult lungă decât rotundă, adesea cu colțuri sau, cum spunea Rebel (1 929), în formă de
amoebă” – Dengler, 1935). Forma ochiurilor se alege astfel încât să se poată asigura semințișului
umiditatea, căldura și lumina necesare pentru instalare și dezvoltare iar , pe de altă parte , să-l
protejeze contra unor eventuale vătămări. Pentru a se alege o formă optimă s -a pornit de la maniera
în care se desfășoară regenerarea naturală sub masiv. Astfel, s -a observat că, în regiunile călduroase
și uscate, semințișul natural apare de preferință în partea sudică, unde are asigurată umbrirea și
umiditatea necesară (Chiriță și Popescu, 1933). În schimb, în regiunile înalte sau umbrite, răcoroase

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 62 – și umede, semințișul se instalează și se dezvoltă mai bine în partea nordică a ochiului, unde primește
căldură suficientă. Pornind de la aceste consta tări practice, se recomandă să se deschidă ochiuri de
formă eliptică, orientate cu axa mare pe direcția est -vest, în regiunile calde și uscate, în timp ce în
regiunile reci și umede sunt preferate cele eliptice orientate nord -sud (Negulescu, în Negulescu ș i
Ciumac, 1959).
Mărimea ochiurilor și intensitatea răririi în ochiuri a arboretului bătrân depind în primul
rând de exigențele față de lumină ale speciilor care se urmărește să fie regenerate. Astfel, la speciile
de umbră cu semințiș sensibil la înghețur i sau secetă (fag, brad), care au nevoie de protecție de sus
și laterală, ochiurile au mărimi de la suprafața proiecției a 2 -3 arbori până la 0,5H sau chiar 0,75 H
(H este înălțimea medie a arboretului) (Negulescu, în Negulescu și Ciumac, 1959; Vlad et al. ,
1997). În plus, în aceste ochiuri nu se intervine cu tăieri rase ci se procedează la rărirea arboretului
în jurul arborilor seminceri care se păstrează în ochi. În arboretele din specii de lumină (stejar,
gorun), care necesită doar protecție laterală și creșterea în lumină plină de sus ( Stejarului îi place să
crească „în blană însă cu capul descoperit” – Morozov, 1952), ochiurile vor fi mai mari, ajungând
la 1-1,5 H la gorun (Purcelean și Ciumac, 1965; Ciumac, 1967; Dămăceanu, 1984) și chiar 2H la
stejar (Constantinescu, 1973). Pentru a se da de la început lumină suficientă celor două specii se
recomandă fie ca, în ochi, arborii să se extragă integral (Ciumac, 1967; Constantinescu, 1973) , ori
consistența să se reducă până la valori de 0,4 -0,5 (0,6) (gorunet e – Dămăceanu, 1984; Veselý,
1995).
Numărul ochiurilor , care nu se poate fixa cu anticipație , ci rezultă pe teren, depinde de
mărimea acestora și de intensitatea tăierilor aplicate în fiecare ochi. Cu cât ochiurile sunt mai mari
și tăierea în ochi mai inte nsă, ca la gorun sau stejar, cu atât numărul lor poate fi mai mic. Din
contră, în arborete cu specii de umbră (fag, brad), unde ochiurile deschise și intensitatea tăierii în
ochi sunt mici, și numărul acestora este mai numeros (Negulescu, în Negulescu și C iumac, 1959).
Oricum, este necesar să se urmărească atent, din aproape în aproape, volumul de masă lemnoasă pus
în valoare în ochiurile care se deschid , iar lucrarea să fie sistată atunci când s -a constatat că fost
atins volumul dorit, pentru a nu se depăși posibilitatea anuală fixată prin amenajament.
În ochiuri se recomandă să fie extrași arborii cu coroanele cele mai mari care, recoltați
ulterior, ar putea provoca vătămări grave semințișului instalat. În plus, trebuie extrase integral
subetajul arboresce nt și subarboretul, pentru a permite luminii să pătrundă la sol (Dămăceanu,
1984). Tot cu ocazia tăierii de deschidere a ochiurilor , dar numai dacă se constată existența unor
arbori uscați, rupți, doborâți etc. , se intervine și în afara ochiurilor cu lucră ri de igienă.
După ce s -a constatat că semințișul s -a instalat în ochiurile deschise se trece la tăierile de
lărgire și luminare a ochiurilor , ale căror obiective sunt clar definite prin denumirea menționată.
Luminarea ochiurilor deja create, care se core lează cu ritmul de creștere și nevoile de lumină ale

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 63 – semințișului, se face moderat și repetat (prin mai multe tăieri) la speciile de umbră (brad sau fag),
respectiv printr -o tăiere intensă sau chiar eliminarea integrală a acoperișului la cele de lumină
(gorun, stejar) (Negulescu, în Negulescu și Ciumac, 1959).
Tăierea de lărgire a ochiului se realizează fie după ce în afara acestuia s -a instalat deja
semințiș utilizabil , fie într -un an cu fructificație abundentă.
Principial, lărgirea ochiurilor se poate r ealiza prin benzi concentrice (în optimul de vegetație
al speciilor de valoare) sau excentrice , numai în marginea lor fertilă , unde regenerarea progresează
activ datorită condițiilor ecologice favorabile. În mod practic, ochiurile eliptice se lărgesc spre nord
în zonele cu deficit de căldură, unde s -au deschis ochiuri orientate N -S, sau spre sud în regiunile cu
deficit de umiditate, unde au fost instalate ochiuri orientate E -V (Troup, 1928; Dengler, 1935; ***,
1949; Negulescu, în Negulescu și Ciumac, 1959) (fig. 25).

Fig. 25. Lărgirea concentrică (sus) și excentrică (jos) a ochiurilor (din Vanselow, 1949)

În general, lățimea benzii variază după natura speciei și mersul regenerării. În general, ea nu
depășește o înălțime medie de arboret (20 -30 m), dar po ate fi mai mică la speciile de umbră sau
când regenerarea este anevoioasă și mai mare (2 -3H) la cele de lumină sau în condiții de regenerare
foarte favorabile (Negulescu, în Negulescu și Ciumac, 1959). Dacă însă regenerarea, cu toate că
tăierea de lărgire a ochiului s -a aplicat corect într -un an de fructificație, decurge anevoios, este
necesar să se execute lucrări de favorizare a instalării semințișului sau lucrări de asigurare a
dezvoltării acestuia (extragerea semințișului neutilizabil și a subarboretulu i, receparea semințișului
de foioase vătămat, descopleșiri, completarea zonelor neregenerate etc).
Atunci când ochiurile, precum și porțiunea dintre ele, sunt destul de bine regenerate și
apropiate între ele, se poate recurge la tăierea de racordare , care constă din eliminarea printr -o
singură tăiere a ultimelor exemplare rămase din vechiul arboret între ochiurile regenerate
(Negulescu, în Negulescu și Ciumac, 1959). Ca și la tăierile succesive, se recomandă ca această
lucrare să fie aplicată când semințiș ul, ajuns la independență biologică, ocupă cel puțin 70% din

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 64 – suprafață și are o înălțime de 30 -80 cm. În gorunetele și stejăretele de la noi, din rațiuni legate de
necesitatea reducerii la maximum a vătămărilor produse cu ocazia tăierilor de racordare, se
recomandă ca acestea să se aplice înainte ca semințișul să atingă 0,5 m înălțime (Purcelean și
Ciumac, 1965; Ciumac, 1967).
Dacă însă regenerarea este îngreunată sau semințișul instalat este puternic vătămat, tăierea
de racordare se poate executa , însă es te urmată imediat de completări în porțiunile neregenerate.
La aplicarea tratamentului tăierilor progresive, posibilitatea fixată pe volum poate fi
realizată din orice parte a suprafeței periodice în rând. Pentru recoltarea acesteia, în anii cu
fructificaț ie se intervine cu tăieri de deschidere și de lărgire a ochiurilor , iar în cei lipsiți de
fructificație cu celelalte feluri de tăieri (preparatorii, de luminare a ochiurilor sau de racordare).
În arboretele parcurse cu acest tratament din România, perioad a generală de regenerare a
fost adoptată la 20 de ani , însă tratamentul s -ar putea aplica fie în varianta cu perioadă normală (15-
20 ani ca la gorun – Chiriță și Popescu, 1933) , fie în cea cu perioadă lungă (30 de ani ca la brad și
fag) de regenerare (*** , 1949; Ne gulescu, în Negulescu și Ciumac, 1959). Mai importantă pentru
succesul regenerării este perioada specială de regenerare a fiecărui ochi în care a fost declanșată
regenerarea. Ținând cont de capacitatea de rezistență sub masiv a speciilor importante conduse cu
tăieri în ochiuri (2 -3 ani la stejar, 4 -6 ani la gorun – Negulescu și Săvulescu, 1965), se recomandă
ca perioada specială de regenerare să nu depășească 2 -4 ani la stejar, 5 -7 ani la gorun, respec tiv 8-
12 ani la fag și brad (*** , 2000).
În aplicarea tă ierilor progresive, împrăștierea tăierilor pe suprafețe mari generează mari
cheltuieli de exploatare . În plus, tăierile sunt îngreunate mult de modul împrăștiat al ochiurilor pe
suprafața respectivă și de felul în care se face lărgirea acestora. De aceea, se recomandă luarea unor
măsuri pentru limitarea prejudiciilor asupra semințișului instalat în ochiuri prin (Dengler, 1935;
Copăcean et al., 1983; Furnică și Beldeanu, 1985; Ciubotaru, 1998; Oprea și Sbera, 2000):
– aplicarea metodei de exploatare în multipl i de sortimente , care permite ulterior deplasarea
dirijată a lemnului de la cioată și, deci, posibilitatea ocolirii ochiurilor de semințiș;
– doborârea arborilor în afara ochiurilor de semințiș, spre arboretul bătrîn, pe unde să se
realizeze și colectarea le mnului;
– crearea unei rețele de colectare ( culoare de exploatare ) care să poată fi folosită pe întreaga
durată de aplicare a tratamentului;
– doborârea și colectarea lemnului în perioada de iarnă, când solul este acoperit cu zapadă. În
legătură cu perioada pe rmisă pentru recoltarea și colectarea lemnului, aceasta este tot anul
(tăieri de deschidere a ochiurilor în afara anului de fructificație), 15 IX -31III (tăieri de
deschidere a ochiurilor în anul de fructificație), respectiv între 15 IX și 15 (30) IV la tăi erile
de pu nere în lumină și racordare (*** , 2002).

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 65 – Și la aplicarea tăierilor progresive se produce vătămarea semințișului, care a atins valori de
35-62% (când nu s -au luat măsuri speciale de protejare a acestuia), respectiv de 8 -20% dacă
semințișul a fos t protejat în timpul lucrărilor de exploatare (Vlad et al., 1997).
Prin aplicarea tratamentului tăierilor în ochiuri regenerarea beneficiază de protecția de sus
și laterală a arboretului bătrân. Aceasta permite o proporționare a amestecului de specii , în
condițiile în care „tratamentul tăierilor în ochiuri este o formă excelentă pentru reconstruirea unor
arborete amestecate, deoarece oferă scutul superior și lateral necesar chiar și speciilor celor mai
sensibile” (Dengler, 1935). Instalarea unor regenerări amestecate este însă realizabilă numai prin
adoptarea corectă a perioadei speciale de regenerare și a unui ritm corespunzător de revenire cu
tăierile, care să permită dezvoltarea semințișului instalat la fiecare fructificație.
Prin aplicarea tăierilor în ochiuri se instalează un arboret tânăr care prezintă un profil
ondulat, din care se ridică conurile de regenerare ale fiecărui ochi, ca niște „vârfuri cu pante line”
(Dengler, 1935 – fig. 24).
Aplicarea tratamentului . Deși recomandat încă din secolul al XV III-lea în Germania
(ordonanța din Hessa și Kassel (1761) menționează clar “regenerarea dirijată în buchete sau grupe”
– Chiriță și Popescu, 1933), tratamentul tăierilor în ochiuri a fost sistematizat și perfecționat numai
la finele secolului următor (Gaye r, 1878). Ac esta este considerat părintele „silviculturii apropiate de
natură”, bazată pe regenerarea naturală a pădurii și crearea de arborete amestecate (Schütz, 1990).
Din acest motiv, Gayer a fundamentat tăierile progresive ca un protest la aplicarea p e scară largă a
tăierilor rase, care au condus la conversiunea spre monoculturi echiene de molid a pădurilor
naturale amestecate și neregulate (Troup, 1928).
În țara noastră, deși tratamentul amintit a fost propus spre aplicare încă de la finele secolului
al XIX -lea (Danilescu, 1895 – pentru favorizarea bradului, care tinde să dispară din făgete), acesta a
fost luat în considerare de Consiliul Tehnic al Pădurilor numai în 1938 (Negulescu, 1957). Rolul cel
mai important în diseminarea și utilizarea sa l -au avut Chiriță și Popescu (1933), care au stabilit
modul practic de utilizare a tratamentului tăierilor progresive pentru regenerarea naturală a
gorunetelor. O contribuție importantă la introducerea tăierilor în ochiuri în România a avut -o și
prof. Marin Dră cea, sub conducerea căruia, începând din 1921, s -a aplicat în ocolul silvic Țigănești
(actualmente Snagov) metoda de refacere a stejăretelor prin semănături în ochiuri sub masiv
(metoda lui Mortzfeld ) (Rădulescu, 1928, 1935; Chiriță și Popescu, 1933). Deși uzează tot de
intervenții în ochiuri, în care însă semințișul se instalează pe cal e artificială, această metodă NU
poate fi considerată echivalentă cu tratamentul tăierilor în ochiuri , ci doar o variantă a acestuia
(Negulescu, 1957).
După naționalizarea pădurilor (1948), tratamentul tăierilor progresive s -a aplicat în mod
continuu, însă cu o pondere variabilă de la o etapă la alta [de la 15,2% din suprafața pădurilor de

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 66 – codru la mijlocul anilor ’50 (Negulescu, 1957) la 45% din suprafața pădurilor țării în 1998 (*** ,
1999)]. Acesta este actualmente recomandat (*** , 2000) în marea majoritate a pădurilor de la noi ,
dar mai ales în cele de amestec gen molideto -făgete, molideto -brădete, brădeto -făgete, amestecuri
de rășinoase cu fag, goruneto -făgete, șleauri, c vercete pure sau amestecate. Este însă total
contraindicată aplicarea sa în pădurile pure de molid deoarece, odată cu lărgirea ochiurilor și
izolarea arborilor seminceri, le face și mai vulnerabile la acțiunea vântului (Troup, 1928).

3.3.3. Tratamente cu tăieri continui
3.3.3.1. Tratamentul codrului grădinărit

Principial, acesta constă în extragerea anuală de ici și de colo a arborilor aleși după anumite
criterii, regenerarea golurilor rămase în arboret producându -se în mod natural (Negulescu, în
Negulesc u et al., 1973).
Aplicarea tratamentului . Principiul codrului grădinărit, caracterizat printr -un amestec confuz
de arbori de toate vârstele și toate dimensiunile sau un ansamblu de mici buchete destul de puțin
uniforme, repartizate fără nici o ordine (Bagn eris, 1878) ( fig. 26), este perenitatea structurii
arboretului , prin care se poate asigura obținerea unei producții relativ constante de masă lemnoasă.

Fig. 26. Proiecția verticală și curba normală de distribuție a arborilor într -un
arboret grădinărit (din Burschel și Huss, 1997)

Pentru realizarea acestui scop, se consideră obligatorie realizarea unei anumită gradări a
arborilor pe diverse categorii de diametre (a unei curbe de echilibru ), exprimată în două modalități:

1. Progresie geometrică descre scătoare (de Liocourt, 1898): A; A/q; A/q2; A/q3;……A/qn-1
2. Funcție exponențială (Meyer, 1933): y = ke-αx

A = numărul de arbori din prima categorie de diametre
1/q = rația progresiei geometrice
y = numărul de arbori din categoria de diametre x
e = baza logaritmului natural
k și α = parametri care depind de caracteristicile arboretelor

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 67 –
Această structură de echilibru grădinărit trebuie mai întâi realizată și apoi menținută cu
continuitate, obligație care se poate realiza doar cu ajutorul controlului repartiției numărului de
arbori pe categorii de diametre sau pe clase de grosime. În acest scop, se procedează la
inventarierea periodică (integrală, ca în Elveția, sau în suprafețe de probă permanente, ca în țara
noastră) a arboretului pe categorii de di ametre de 4 cm, începând de la c ategoria de 12 cm (România
– ***, 2000), respectiv pe clase de diametre de 5 cm începând de la clasa de 20 cm (Elveția, Franța
– Borel, 1929; Favre și Oberson, 2002).
Această inventariere repetată periodic permite evidenție rea structurii reale (distribuției
numărului de arbori pe categorii sau clase de diametre) a arboretului, precum și calculul volumului
real și al creșterii reale ale acestuia.
În țara noastră, precum și în alte regiuni (Elveția, Franța, Germania, Slovenia, Canada) unde
există interes pentru aplicarea tratamentului codrului grădinărit, deoarece pădurile nu au ajuns încă
la structuri de echilibru se recomandă aplicarea tăierilor de transformare spre grădinărit . Acestea
au scopul de a apropia structura reală a arboretului de cea de echilibru și, în mod practic, se
consideră că, cu cât este mai mare diferența între cele două structuri, cu atât va fi mai lungă durata
procesului de transformare. Astfel, dacă în arboretele pluriene în curs de transformare spre
grădinărit, durata procesului amintit poate ajunge la 20 -30 de ani (Dissescu et al., în Filipescu,
2001), în cele regulate este nevoie de o durată mai lungă, care poate chiar depăși lungimea unui
ciclu de producție de codru (Schütz, 1981, 1989; Costea, 1962, V lad, 1975, Florescu și Spârchez,
1975, Chavanne, 1996, toți în Filipescu, 2001).
În general, prin aplicarea unei tăieri de codru grădinărit se urmărește realizarea simultană a
mai multor obiective , respectiv (Negulescu, în Negulescu et al., 1973):
– regenera rea naturală în toate punctele deschise;
– degajarea exemplarelor din porțiunile tinere, care nu mai pot suporta acoperișul arborilor din
jur;
– proporționarea amestecului;
– obișnuirea treptată a arborilor de viitor cu starea de izolare;
– dezvoltarea normală a c oroanelor la arborii valoroși de talie mijlocie, pentru activarea creșterii
lor viitoare;
– îndepărtarea arborilor defectuoși sau prea bătrâni, a celor atacați de boli și dăunători și care ar
constitui focare de infecție pentru exemplarele din jur;
– realizare a și menținerea structurii grădinărite cu cel mai înalt potențial de producție sau
protecție.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 68 – Din acest motiv, se consideră că tăierea grădinărită trebuie să se execute pe baza mai multor
criterii de recoltare a arborilor care, în ordinea descrescătoare a importanței lor, sunt (Schütz,
1989):
1. De regenerare;
2. De selecție și educare;
3. De regularizare (normalizare) a structurii;
4. De recoltă;
5. De intervenții forțate (sanitare).
Prin luarea în considerare a acestor criterii se poate încerca rezolvarea problemei pri ncipale
a tratamentului codrului grădinărit care este alegerea arborilor de extras (amplasarea masei
lemnoase). Din acest punct de vedere, tratamentul amintit presupune două variante și anume
(Boppe, 1889; Drăcea, 1923 -1924; Troup, 1928; Dengler, 1935; *** , 1949):
– grădinăritul cultural tipic , când recoltarea arborilor se face an de an de pe întreaga suprafață a
pădurii (unității de producție).
– grădinăritul cultural concentrat , când suprafața pădurii se împarte în mai multe cupoane , iar
recoltarea arborilor se face în fiecare an numai dintr -un singur cupon ( fig. 27).

Fig. 27. Schema aplicării codrului grădinărit concentrat (din Bastien, 1999)
(sus = înainte de intervenție; jos = după intervenție)

În cazul ambelor variante s -au propus două modalități dis tincte de aplicare (Bagneris, 1878;
Stătescu, 1886; Negulescu, în Negulescu și Ciumac, 1959):
1. Tăieri grădinărite pe arbori considerați individual. Acestea se recomandă în cazul
arboretelor ±pluriene din specii de umbră (brad, fag).
2. Tăieri grădinărite pe mici buchete de arbori. Acestea constau în recoltarea a 3 -4 până la 7 –
8 arbori dintr -un singur loc și s -au propus în cazul molidului sau al altor specii mai exigente
față de lumină (pin silvestru, larice).

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 69 – Grădinăritul cultural tipic , datorită marii împră știeri a tăierilor la nivelul întregii păduri, este
o variantă greoaie și neeconomică, ceea ce o face total nerecomandabilă în practica silvică.
La grădinăritul cultural concentrat , care este varianta aplicată în toate țările unde tratamentul
prezintă impo rtanță (Elveția, Franța, Germania, Slovenia, România), unitatea de producție se
împarte de la început în cupoane , care grupează mai multe unități amenajistice. Prin alcătuirea
cupoanelor se urmărește ca acestea să aibă volume pe picior ( fond de producție ) și creșteri în volum
sensibil egale, astfel încât să permită recoltarea posibilității anuale stabilite pentru întreaga unitate
de producție. Prin amenajament se fixează cu anticipație ordinea de parcurgere a cupoanelor,
precum și defalcarea posibilitatății anuale pe fiecare unitate amenajistică componentă a cuponului
(Rucăreanu, 1967; Rucăreanu și Leahu, 1982; Giurgiu, 1988).
Intervalul de timp dintre două intervenții pe același cupon se numește rotație (R). Mărimea
rotației este egală cu numărul cupoanelo r, la noi adoptându -se varianta cu 10 cupoane (deci și R =
10). În alte țări europene, unde tradițional se recomandau rotații de 5 -10 ani (Bagneris, 1878; Jolyet,
1916; Borel, 1929), actualmente mărimea acesteia este stabilită astfel încât să fie posibilă recoltarea
printr -o tăiere a unui volum ideal de 60 -80 m3/ha (Silvy -Leligois, 1964; Schütz, 1989). Această
cerință a condus la rotații de 8 ani în Elveția (Zaric și Schneider, 1992) și 8 -12 ani în Franța (Silvy –
Leligois, 1964; Herbert, 1994), valori mai mi ci decât rotațiile utilizate în Japonia (15 ani – Nigi,
1984, 1988) și Canada (Québec – 15, chiar 20 de ani – Majcen, 1994; Majcen și Bédard, 2000).
Dacă rotația este lungă, tăierile sunt mai concentrate (“crează adevărate ochiuri în arboret” – Borel,
1929 ), au intensități mai mari, care pot ajunge la 30% din volumul sau suprafața de bază ale
arboretului pe picior (Majcen, 1994) și sunt favorizate speciile de lumină. Dacă însă rotația este
scurtă, lucrările se împrăștie pe suprafețe mai mari, se revine mai des cu tăierile dar intensitatea lor
este mai mică (în general de 15 -20%, intervalul optim fiind considerat de 16 -17% – Silvy -Leligois,
1964; Chantreuil, 1965) și sunt favorizate speciile de umbră.
Punerea în valoare a masei lemnoase include alegerea, inve ntarierea și marcarea arborilor de
extras în fiecare din punctele alese, cu obligația de a nu se depăși valoarea posibilității fixate, care
se stabilește pe volum cu ajutorul metodei controlului (Gurnaud, 1886). Conform acesteia, valoarea
posibilității anu ale (P) de extras din arboretele tratate în codru grădinărit depinde de creșterea
curentă în volum (I v) și de diferența (Q) dintre fondul de producție (volumul) real (V r, determinat în
urma inventarierilor și prelucrărilor ulterioare de birou) și fondul de producție (volumul) normal
(Vn, indicat ori entativ în normele tehnice – ***, 2000, tab. 8), după formula:

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 70 –
Tab. 8. Valori orientative maxime ale fondului normal de producție în
arborete grădinărite (*** , 2000)

Specia Clasa de producție
I II III IV V
Fond normal de producție, m3/ha
Molid 847 697 548 405 268
Brad 729 609 494 385 285
Fag 598 478 372 279 197

P = I V ± Q, unde:
Iv = (V 2 + V T – V1)/r

V1 = volumul arboretului la începutul perioadei de r ani
VT = volumul arborilor extrași în decursu l perioadei de r ani
V2 = volumul arboretului la sfârșitul perioadei de r ani
r = rotația

Din analiza formulei prezentate rezultă că, într -o pădure grădinărită apropiată de starea
normală (Q apropiată de 0), volumul care se poate recolta se apropie de cre șterea curentă a acesteia.
Dacă însă valoarea lui Q este negativă sau pozitivă, posibilitatea poate fi mai mică sau mai mare
decât creșterea curentă a pădurii.
În contextul tabelului de mai sus este interesant de subliniat că volumele considerate optime
pentru pădurile noastre grădinărite sunt mult mai mari decât cele recomandate în păduri similare din
țări cu tradiție îndelungată în aplicarea grădinăritului (Franța, Elveția). În aceste țări, valorile
volumelor optime nu depășesc în general, indiferent de specie, valoarea de 500 m3/ha, nivelul
optimul fiind limitat la 300 -350 m3/ha (Silvy -Leligois, 1964; Schütz, 1989).
Oricum, normele tehnice românești (xxx, 2000) recomandă ca valoarea posibilității de extras
în decursul unei rotații de 10 ani să nu depășea scă 15 -17% din mărimea fondului de producție real
în arboretele pluriene și relativ pluriene, respectiv 12 -14% în cele echiene și relativ echiene aflate în
curs de transformare spre grădinărit.
Odată posibilitatea stabilită se poate trece la alegerea arbor ilor de extras , operație care se
bazează pe compararea structurii reale cu structura optimă pentru pădurea respectivă. Ca și la
tăierile de transformare spre grădinărit, structura reală se determină după inventarieri pe teren, în
timp ce structura optimă s e calculează cu ajutorul relațiilor lui de Liocourt sau Meyer prezentate
mai sus ori prin alegerea unor modele de pădure grădinărită cu starea optimă realizată sau în curs
de realizare (Rucăreanu și Leahu, 1982; Florescu, 1991).
În același timp cu alegere a modelului de structură optimă, în silvicultura noastră se fixează și
diametrul -țel (diametru -limită ) (tab. 9).

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 71 –
Tab. 9. Diametre limită (țel) pentru a rboretele de tip grădinărit (*** , 2000)

Grupa
funcțională Subgrupa
funcțională Specia Diametrul -limită la clasa de producție….. (cm)
I II III IV V

I 1 Br-Mo 76 72 64 60 56
Fa 68 64 60 56 52
2-3 Br-Mo 68 64 60 56 52
Fa 64 60 56 52 48
4-5 Br-Mo 100 90 80 70 60
Fa 92 84 76 68 60
II – Br-Mo 92 84 76 68 60
Fa 84 76 68 60 52

Și în privin ța mărimii diametrului -țel se constată diferențe importante între silvicultura de la
noi și cea din țări cu o practică îndelungată a grădinăritului în sensul că valorile sale sunt în aceste
țări mult mai mici, de maximum 55 -60 cm la brad (Borel, 1929; Coch et, 1971; Everard, 1985;
Schütz, 1981, 1989) și de 45 -50 (55) cm la molid și fag (Borel, 1929; Cochet, 1971; Everard, 1985).
În plus, încă de la începutul secolului trecut (Troup, 1928) se recomandă să se renunțe la
obligativitatea folosirii diametrului -țel pentru extragerea arborilor, acesta având doar o valoare
orientativă .
Astfel, exploatabilitatea se constată și nu se decretează, vigoarea și calitatea fiind criteriile
care trebuie să prezideze alegerea arborilor de recoltat (Bastien, 1999). De aceea, d acă arborele
care a atins deja diametrul -țel încă realizează creșteri curente active, el se poate menține în
continuare. Dacă însă aceste creșteri curente nu mai sunt susținute, arborele se poate extrage imediat
(Filipescu, 2001).
În principiu, prin tăier ile grădinărite se extrag arborii care depășesc diametrul -țel, precum și
cei din categoriiile excedentare de diametre, rezultați după compararea structurii reale și optime a
arboretului. În mod practic însă, datorită multiplelor obiective care se urmăresc prin aplicarea
acestor tăieri, se extrag cu prioritate arborii groși cu diametrul egal sau mai mare decât diametrul -țel
(notați cu g în fig. 27), arborii uscați, rupți, doborâți ( s), cu coroane prea puternic dezvoltate, din
toate categoriile dimensionale, precum și o parte din arborii sănătoși din categoriile excedentare ( i),
cei aparținând unor specii ( d) sau fenotipuri mai puțin valoroase ( e), fără însă a se depăși valoarea
posibilității fixate. Deoarece arborii care se extrag au dimensiuni extrem de vari abile, la aplicarea
grădinăritului nu mai este posibilă diferențierea produselor principale de cele secundare, ambele
rezultând în același timp cu ocazia fiecărei intervenții.
În punctele sau ochiurile deschise cu ocazia fiecărei tăieri nu se mai intervine ulterior cu
lucrări, pentru ca regenerarea să se realizeze fără dificultăți. În măsura posibilităților tehnice și mai
ales economice, în aceste puncte se va interveni cu lucrările pe care le reclamă starea semințișului
instalat.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 72 – Aplicarea tratamentului c odrului grădinărit ridică probleme deosebite pentru exploatare
datorită necesității protejării arborilor pe picior, a semințișului și solului. În aceste condiții este
necesar ca tăierile care se aplică să aibă în vedere (Copăcean et al., 1983; Furnică și B eldeanu,
1985; Ciubotaru, 1998):
– marcolarea (marcarea colorată, cu benzi orizontale de vopsea, lapte de var, materiale textile sau
plastice ) arborilor de valoare, pentru a fi protejați în timpul lucrărilor de recoltare -colectare;
– doborârea dirijată a arbor ilor și în ordinea rășinoase -foioase, arbori subțiri -arbori groși;
– aplicarea metodei de exploatare în trunchiuri și catarge pentru arborii de dimensiuni mici și a
metodei multiplilor de sortimente la cei cu dimensiuni mari;
– crearea unei rețele de colectare cu caracter permanent, care ușurează mult aplicarea
tratamentului.
În pădurea grădinărită, regenerarea se produce în condiții favorabile, folosindu -se toți anii de
sămânță. Cu toate acestea, sunt favorizate în mod evident speciile de umbră, așa cum este b radul
(“În zilele noastre nu există păduri grădinărite fără brad” – Balsiger, 1914, în Köstler, 1956), în
arborete pure sau amestecate cu molidul și fagul.
Aplicarea tratamentului . Codrul grădinărit a fost aplicat de secole în forma sa empirică , de
recolt are a arborilor pe alese, prin tăieri pe diametru (extragerea unor arbori care depășeau un
diametru impus), mai ales în brădetele montane. Nu există mărturii literare sau legislative despre
acest mod de gospodărire până la documentul din 29 august 1730 pen tru amenajarea pădurilor de
brad din Franche -Comté (Franța), unde exploatarea “în grădinărit” se făcea din aproape în aproape
pe suprafețe egale, pe care se revenea o dată la 10 ani (Gurnaud, 1886). Fundamentarea sa științifică
a început însă numai odată c u apariția metodei controlului , prezentată de către francezul Adolphe
Gurnaud cu ocazia Expoziției universale de la Paris din 1879. La scurt timp (1901), această metodă
a fost completată și dezvoltată de către elvețianul Henry Biolley, cel care a introdus noțiunea de
grădinărit cultural , pentru a -l distinge de forma sa empirică.
Metoda controlului a fost pentru prima oară pusă în practică în 1888 de către Biolley într -o
pădure de 30 ha aparținând Corporației celor 6 comune (Favre și Oberson, 2002), în scur t timp fiind
extinsă la scara fondului forestier din întregul canton Neuchâtel (Schütz, 1997).
La nivel european, codrul grădinărit s -a extins rapid dar pe o scară redusă în diverse țări, fiind
actualmente aplicat pe cca 500.000 ha (brădete montane pure s au în amestec cu fagul și, uneori, cu
molidul), din care cca 320.000 ha în Europa Centrală și de Vest ( tab. 10 și fig. 28).
În plus, merită amintită aplicarea sa, pe o scară mult mai redusă, și în Slovacia (3 -4 mii ha),
Bulgaria (3 mii ha), Slovenia, Croa ția și Bosnia (câteva zeci de mii ha), Grecia, Italia și România
(Schütz, 1997).

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 73 –
Tab. 10. Aplicarea codrului grădinărit în țări din centrul și vestul Europei (din Schütz, 1997)

Țara Suprafața pădurilor
grădinărite (mii ha) Suprafața pădurilor grădinărit e, în
% din suprafața pădurilor țării
Franța ~ 150 1,1
Germania ~ 60 < 2
Austria ~ 60 < 2
Elveția 100 8,4
Slovenia ~ 100 12
Total 470 –

Fig. 28. Distribuția geografică a regiunilor cu tradiție istorică în aplicarea codrului grădinărit
(din Schü tz, 1997) (1 – Jura franceză; 2 – Jura elvețiană (cantonul Neuchâtel); 3 – Emmental, Elveția;
4 – Pădurea Neagră, Germania; 5 – păduri din regiunile Bregenz (Austria) și Allgäu (Germania);
6 – păduri de fag din Thuringia (Germania); 7 – munții Bacher și K aravanque din Slovenia de Nord;
8 – platourile carstice dinarice din Slovenia Centrală)

În afara continentului european, tratamentul codrului grădinărit se aplică în S.U.A. (păduri
amestecate cu foioase de umbră – Tubbs et al., 1983, în Matthews, 1991), C anada (provincia
Québec, unde se utilizează din 1983 pe cca 40.000 ha/an în păduri neregulate cu specii de foioase
de umbră – Majcen, 1994, Majcen și Bédard, 2000), Japonia (arborete cu specii de rășinoase de
umbră gen Thujopsis dolabrata – Nigi, 1984, 198 8) etc.
În România, până la finele secolulului al XIX -lea, codrul grădinărit s -a aplicat în forma sa
empirică, urmărindu -se recoltarea arborilor care depășeau un anumit diametru (30 cm), fără nici o
preocupare pentru regenerare, ceea ce a dus la eșecuri î n multe cazuri.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 74 – Abia după apariția H.C.M. 114/1954 codrul grădinărit s -a recomandat pe 2 -3 % din suprafața
fondului nostru forestier, în arborete amestecate de rășinoase și foioase din grupa I funcțională
(Dissescu et al., 1987, din Filipescu, 2001).
Actu almente, datorită multiplelor probleme pe care le presupune și care s -au reliefat în
prezentarea tehnicii sale de aplicare, codrul grădinărit se recomandă să fie limitat numai la pădurile
montane relativ pluriene și pluriene, care îndeplinesc prioritar fun cții de protecție (xxx, 2000).
Acestea fac parte din formațiile brădetelor, brădeto -făgetelor, molidișurilor, molideto -făgetelor,
amestecurilor de fag și rășinoase sau făgetelor.
În aplicarea sa nu trebuie însă niciodată uitat că tratamentul codrului grăd inărit este unul fin,
intensiv (Drăcea, 1923 -1924), care reclamă multă muncă și artă (Dengler, 1935), ceea ce îl face o
formă forestieră rară, ca să nu zicem marginală (Schütz, 1997).

3.3.4. Tratamente cu tăieri combinate
3.3.4.1. Tratamentul tăierilor c vasigrădinărite (jardinatorii)

Acest tratament presupune tot intervenții în ochiuri, dar cu o perioadă generală de regenerare
mai lungă decât la tăierile progresive, ceea ce a făcut să fie considerat în trecut drept “tăieri
progresive cu perioadă de regen erare lungă” (Drăcea, 1923 -1924).
Tehnica tratamentului . În mod practic, aplicarea tăierilor cvasigrădinărite începe cu stabilirea
lungimii perioadei generale de regenerare, cuprinsă în general între 40 de ani (specii de lumină gen
stejar și gorun) și 60 d e ani (brad) (Dră cea, 1923 -1924; Troup, 1928; *** , 1949). Această operație
este urmată de alegerea vârstei exploatabilității arboretelor de parcurs cu tăieri cvasigrădinărite (în
general de 120, chiar 150 de ani) și începerea tăierilor la o vârstă aproxima tiv egală cu vârsta
exploatabilității minus o treime din durata perioadei generale de regenerare adoptate (cca 80 de ani
– xxx, 2000).
La primele intervenții în arboretul exploatabil, inclus în suprafața periodică în rând, se
intervine împrăștiat și neunif orm pe suprafața acestuia, în primul rând în porțiunile unde există
semințiș utilizabil instalat precum și în alte puncte unde, într -un an de fructificație, se încearcă
instalarea semințișului speciilor de valoare economică și silviculturală.
Intervențiile se realizează în ochiuri a căror mărime variază în general între 0,5 -1,0 H (H –
înălțimea medie a arboretului) la fag și brad și 1 -1,5H la cvercinee (Vlad et al., 1997). În porțiunile
de arboret unde semințișul preexistent utilizabil a ajuns la independen ță biologică se poate trece
deja la recoltarea integrală, printr -o tăiere rasă, a arboretului bătrân (*** , 1949), în timp ce acolo
unde se urmărește instalarea semințișului consistența se rărește până la 0,4 (stejar), 0,5 (gorun,
molid), 0,6 (fag) sau chia r 0,7 (brad) (Vlad et al., 1997).

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 75 – Asupra fiecărui ochi, în funcție de periodicitatea fructificației, precum și de creșterea și
dezvoltarea semințișului instalat, se intervine de 1 -3 ori, mai puține intervenții fiind necesare la
speciile de lumină gen cverc inee și mai multe la cele de umbră gen fag și brad.
Pe ansamblul arboretului parcurs cu tăieri jardinatorii se revine cu intervențiile specifice (de
deschidere, lărgire -luminare sau de racordare a ochiurilor), datorită împrăștierii mari a ochiurilor, de
4-8 (10) sau chiar de mai multe ori, în funcție de temperamentul speciilor de regenerat (intervenții
mai puține la cele de lumină) și de lungimea perioadei generale de regenerare (Kenk, 1995; xxx,
2000).
Schema generală a aplicare a tăierilor cvasigrădinărit e pe o porțiune a unui arboret exploatabil
este prezentată în fig. 29.

Fig. 29. Schema de aplicare a tăierilor cvasigrădinărite (din Vanselow, 1949)
[(de la a la f – aplicarea tăierilor de deschidere, lărgire -luminare și racordare a ochiurilor,
pornind de la semințișul preexistent instalat (ochiurile 1, 2, 3 și 4) și de la ochiurile
deschise într -un an de fructificație (6 -12)]

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 76 – Datorită împrăștierii ochiurilor, precum și perioadei de regenerare lungi, arboretul care rezultă
la finalul tăierilor cvasigr ădinărite nu mai este unul de codru regulat ci relativ plurien și prezintă un
profil frânt (dantelat) sau sinuos. Cu timpul, această neregularitate dimensională (mai ales a
înălțimilor) se atenuează (Dră cea, 1923 -1924; Troup, 1928; *** , 1949).
Pe parcursu l aplicării tratamentului amintit, datorită variației vârstei și dimensiunilor, în
același an se poate interveni în diferite puncte ale arboretului exploatabil angajat în regenerare cu
tăieri de recoltare a arborilor în ochiuri (tăieri principale), precum și cu degajări -depresaje, curățiri
sau rărituri (lucrări de îngrijire și conducere).
Este evident, din prezentarea tratamentului, că acesta se aseamănă cu cel al tăierilor
progresive prin:
 amplasarea tăierilor numai în arborete exploatabile incluse în supr afața periodică în rând;
 punerea în valoare a masei lemnoase sub formă de ochiuri, cărora li se aplică tăieri de
deschidere, de lărgire -luminare și de racordare;
În același timp, tăierile cvasigrădinărite prezintă unele asemănări și cu tratamentul codrului
grădinărit , respectiv:
 lungimea mare, de până la 60 de ani, a perioadei generale de regenerare;
 împrăștierea tăierilor pe întreaga suprafață a arboretului exploatabil;
 neregularitatea arboretelor rezultate, care sunt relativ pluriene, cu închidere pe vert icală și profil
dantelat;
 executarea concomitentă, pe suprafața arboretului exploatabil, a tăierilor principale și
operațiunilor culturale.
Aplicarea tratamentului . Ca și tăierile progresive, cele cvasigrădinărite au fost sistematizate în
Germania de către prof. Karl Gayer (1880). Acesta a recomandat abandonarea tăierilor rase și
monoculturilor omogene de rășinoase și revenirea la arborete neregulate și amestecate prin
intermediul tăierilor în ochiuri, lărgite și racordate după regenerarea naturală sau arti ficială a
suprafețelor respective (Drăcea, 1923 -1924; Silvy -Leligois, 1964).
Actualmente sunt cunoscute două variante ale tăierilor cvasigrădinărite, cea germană ( Baden
Femelschlag , datorată lui Gayer) și cea elvețiană ( Swiss Femelschlag , dezvoltată de pro fesorii
Schädelin și Leibundgut de la Școala Politehnică din Zürich) (Troup, 1928). În Europa, tratamentul
se aplică pe scară largă în Elveția (în întreaga țară, cu excepția cantonului Neuchâtel și a regiunii
Emmental, unde sunt înlocuite de tăieri grădină rite – Everard, 1985), în Germania (landul Baden –
Würtemberg, în Pădurea Neagră, pe cca 20% din suprafața pădurilor – Boppe, 1889; Troup, 1928;
Everard, 1985) și în Austria. În toate aceste țări, tăierile cvasigrădinărite sunt limitate la pădurile
montane a mestecate de brad, fag și molid.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 77 – În țara noastră, s -a considerat că tratamentul se pretează mai ales speciilor cu temperament
delicat și destul de rezistente la vânt gen brad, fag și molid (Drăcea, 1923 -1924). Pe lângă aceste
specii, s -a recomandat aplicar ea sa și la unele de lumină gen gorun și chiar stejar pedunculat, unde
se pot deschide ochiuri mai mari și adopta perioade de regenerare mai scurte (Drăcea, 1923 -1924;
Stinghe și Sburlan, 1941; Vlad et al., 1997).
Cu toate acestea dar pe bună dreptate, tăi erile cvasigrădinărite se recomandă, în mod oficial,
numai în păduri constituite din brad sau fag, precum și în amestecuri de rășinoase și fag. În mod
excepțional , ar putea fi aplicate în amestecuri de cvercinee cu alte specii ( ***, 2000). O astfel de
recomandare trebuie însă corelată cu temerile justificate ale prof. E.G. Negulescu (1957) care,
constatând marile sale probleme de aplicare (tratament pretențios, greu de condus, care necesită
continuitate susținută în lucrări, un personal numeros și bine preg ătit, precum și o rețea deasă de
drumuri), consideră că aplicarea sa în viitor nu este recomandabilă .

3.4. Tratamente din regimul crângului
3.4.1. Tratamente cu tăieri de jos
3.4.1.1. Tratamentul crângului simplu

Acesta constă în aceea că an de an se tai e ras o anumită suprafața dintr -o pădure tânără,
capabilă să se regenereze pe cale vegetativă (Negulescu, în Negulescu et al., 1973).
Crângul simplu urmărește scopuri culturale , care constau în asigurarea regenerării pe cale
vegetativă a arboretului explo atat, precum și economice , respectiv obținerea de venituri la intervale
cât mai scurte și deci producerea lemnului de dimensiuni mici și mijlocii.
Tehnica tratamentului . În aplicarea sa, crângul simplu trebuie să rezolve o serie de probleme
referitoare la (1) fixarea ciclului de producție, (2) organizarea procesului de producție la nivel de
U.P. sau S.U.P., (3) stabilirea procesului tehnologic de exploatare, (4) conducerea regenerării și
îngrijirea arboretelor.
(1) Ciclul de producție al pădurilor de crâng se stabilește în funcție de natura speciei, țelul de
producție și condițiile staționale. Deoarece, în marea lor majoritate, speciile de foioase lăstăresc
viguros până la vârste de maximum 40 de ani, ciclul de producție nu trebuie să depășească această
valoare (“A adopta în crânguri revoluții mai mari de 40 de ani înseamnă sau a conduce pădurea la o
pieire sigură sau a da loc la o schimbare radicală de esență (specie – n.n.)” – Drăcea, 1923 -1924). În
mod obișnuit, ciclul de producție utilizat este de maximum 15-25 de ani iar singurele specii la care
mărimea acestuia se apropie de vârsta maximă a capacității de lăstărire în pădurile europene sunt
cvercineele (stejarul, gorunul – 30 (35) de ani) și castanul comestibil (maximum 30 de ani)
(Boudru, 1989; Hibberd (ed.), 1991; Evans, în Buckley (ed.), 1992; Bastien, 1999). Chiar dacă se
regăsește uneori în lucrări mai vechi (Schwappach et al., 1914; Drăcea, 1942; Köstler, 1956),
recomandarea de a prelungi ciclul de producție în cazul aninișurilor până la 40 -60 de an i trebuie

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 78 – privită cu multe rezervă, aceste specii fiind conduse în mod obișnuit în crânguri numai până la
vârste de 10 -20 (25) de ani (Boppe, 1889; Boudru, 1989; Evans, în Buckley (ed.), 1992).
Mărimea ciclului de producție este influențată și de țelul de producție (sortimentul -țel).
Astfel, crângul de salcie (răchităriile), unde se produc nuiele pentru împletituri, are un ciclu de 1 (2)
ani, în timp ce același crâng dar pentru lemn de foc se poate conduce până la 10 -15 ani. În Europa,
crângurile de castan comestibil pentru producerea parilor (de gard, de vie, hamei), a lemnului de foc
sau pentru celuloză se exploatează la 10 -15 ani (Hibberd (ed.), 1991; Matthews, 1991), vârste care
se prelungesc până la 30 de ani când se urmărește producerea doagelor pentr u butoaie sau a frizelor
pentru parchete (Boppe, 1889; Bastien, 1999).
Condițiile staționale influențează, de asemenea, mărimea ciclului de producție. Cu cât
condițiile staționale sunt mai favorabile, cu atât viteza de creștere a arborilor este mai rapidă ,
aceleași sortimente dimensionale se pot obține mai devreme iar ciclul poate fi mai scurt. Cu toate
acestea, valoarea ciclului de producție este întotdeauna mai mare în crângurile instalate pe stațiuni
de bonitate superioară față de cele de pe stațiuni cu potențial productiv mai scăzut. Astfel, ciclul
recomandat în România în salcâmetele din clase superioare de producție (I și a II -a) este de 30 -35
de ani și scade la 20 -25 de ani în cele din clasele a IV-a și a V -a de producție (*** , 2000).
În privința (2 ) organizării procesului de producție în ansamblul fiecărei U.P . (sau S.U.P.)
tratată în crâng simplu, aceasta se realizează folosind metoda parchetației , recomandată deja prin
ordonanța regală franceză din 1545 (Huffel, 1907). În varianta clasică (așa-numita parchetație în
suprafață ), pentru stabilirea mărimii suprafeței ( parchetului ) de parcurs anual (S an), care ar trebui să
fie constantă de la an la an, se împarte suprafața (S) unității (subunității) de producție de crâng
simplu la ciclul de producție ad optat (r) (S an = S/r) (Lorentz și Parade, 1867; Broilliard, 1881). În
acest mod, se poate realiza continuitatea în suprafață dar nu și în volum a lucrărilor, ceea ce a impus
în decursul timpului trecerea la metoda parchetației în suprafață cu control pe vo lum, prin care se
preconizează extragerea anuală a unor volume aproximativ egale de pe parchete cu suprafețe egale
sau, cel mai adesea, neeegale. Actualmente, în țara noastră, mărimea parchetului de crâng simplu nu
trebuie să depășească 3 ha în toate forma țiile forestiere unde este permisă aplicarea sa (salcâmete,
zăvoaie de plopi și salcie, aninișuri) (*** , 2000).
Exploatarea parchetelor anuale urmărește tăierea rasă, de jos, a arborilor existenți și
colectarea întregului material lemnos. Deoarece arborii au dimensiuni mici și mijlocii, nu există
probleme deosebite în privința recoltării și colectării acestora, însă principalele aspecte care trebuie
rezolvate prin aplicarea crângului simplu țin de (a) sezonul tăierii , precum și de (b) modul de
executare a tăierii .
Astfel, (1) de multă vreme (Hartig, 1805; Bagneris, 1878; Broilliard, 1881; Schlich, 1910) se
consideră că sezonul optim pentru executarea tăierii este la finele iernii și începutul primăverii, cu

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 79 – câteva săptămâni înainte de intrarea în vegetație. Recoltarea și colectarea lemnului în crângul
simplu trebuie încheiate înainte de apariția lăstarilor tineri deoarece aceștia sunt foarte fragili și, în
caz contrar, ar suferi pagube importante în timpul lucrărilor de exploatare și transport (Cotta, 1841;
Lorentz și Parade, 1967; Popovici, 1922 -1923). Dacă s -ar interveni mai devreme, în timpul iernii,
gerurile puternice pot provoca desprinderea scoarței de lemn sau îmbibarea cu apă a cioatei și
apariția putregaiului, care i -ar reduce semnificativ puterea de lăstărire și calitatea lăstarilor produși.
Dacă s -ar interveni după intrarea în vegetație sau chiar în timpul verii, capacitatea de lăstărire a
cioatei scade iar lăstarii formați nu vor avea timp suficient pentru lignificare și pot fi surprinși de
înghețu rile timpurii (Hartig, 1805; Troup, 1928). Excepțiile de la sezonul optim precizat se întâlnesc
în crângurile de anin, zăvoaiele de plop și salcie din stațiuni cu soluri mlăștinoase sau inundabile,
unde se recomandă practicarea tăierilor în timpul iernii, când solul este înghețat (Schwappach,
1904; Negulescu, în Negulescu și Ciumac, 1959).
Până în primele decenii ale secolului al XX -lea, o excepție de la perioada optimă era
constituită din crângurile de stejari pentru tananți. Acestea se exploatau numai dup ă intrarea în
vegetație (în perioada de sevă, în mai -iunie), când separarea scoarței de lemn se făcea ușor iar
conținutul de tananți era mai ridicat decât în perioada repaosului vegetativ (Hartig, 1805; Lorentz și
Parade, 1867; Schwappach, 1904; Drăcea, 19 23-1923). În ultimele decenii, datorită rentabilității
sale reduse, importului de tananți din alte zone (lemn de Quebracho din Argentina – Dengler, 1935;
Köstler, 1956) sau obținerii tananților pe cale chimică, s -a renunțat la folosirea acestui gen de crân g.
Actualmente, în țara noastră, perioada permisă pentru recoltarea și colectarea lemnului în
crângurile simple este cup rinsă între 15 IX și 31 III (*** , 2002).
Referitor la (2) modul de executare a tăierii arborilor, se cere a aceasta să fie netedă, fără
zdrelirea, crăparea sau ruperea scoarței pe cioată și cât mai de jos, pentru a “forța lăstarii
(proventivi) să apară la nivelul solului și a obține veritabili lăstari de cioată “ (Boppe, 1889). În
acest context, este de remarcat că principala recomandare, de tăiere la nivelul solului ( ras cu solul ),
este amintită încă din secolul al XVI -lea (Ordonanța lui Francisc I din 1516) (Mormiche, 1991). Pe
lângă acest mod de tăiere se recomandă și lăsarea unei cioate de 3 -5 cm (la speciile care lăstăresc
mai bine pe marginea tăieturii, în zona de calus, ca la salcie, salcâm, carpen, ulmi, tei, plopi) sau de
5-10 cm la cele care formează lăstari sub tăietură, pe părțile laterale ale cioatei (anin negru și alb,
frasin, cvercinee, castan bun) (Dengler, 1935; Köstler, 195 6).
În plus, pentru a se preveni stagnarea apei pe cioată și pătrunderea putregaiului, care se poate
propaga apoi la baza lăstarilor formați, se recomandă tăierea înclinată într -o apă (arbori subțiri) sau,
la arborii mai groși, în două ape și având formă c onvexă (așa -numita tăiere în taluz ) (Hartig, 1805;
Cotta, 1841; Bagneris, 1878; Boppe, 1889; Schlich, 1910) ( fig. 30).

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 80 –

Fig. 30. Diferite moduri de executare a tăierii arborilor la crângul simplu cu tăiere de jos
(din Drăcea, 1923 -1924) (a -c = corect; d-f = incorect)

În cazul salcâmetelor, al pădurilor de stejar verde ( Quercus ilex ) din bazinul Mediteranei
(Troup, 1928), precum și al unor specii neforestiere dar cu lemn de rădăcină valoros gen nuc
comun, se recomandă aplicarea așa -numitelor tăieri în c ăzănire . În acest scop, după doborârea
arborelui, se sapă un șanț circular sau oval la câteva zeci de centimetri de baza acestuia, apoi se
dezvelesc și se taie rădăcinile, extrăgând și cioata din pământ. Gropile rămase, care au forma unui
cazan (de unde și denumirea de căzănire ) se astupă cu pământ iar terenul se mobilizează pe întreaga
suprafața cu grapa sau plugul pentru rănirea rădăcinilor superficiale, prin care se înlesnește
producerea drajonilor. Aceștia cresc foarte repede și, la salcâm, pot realiza starea de masiv la numai
un an de la aplicarea tăierii în căzănire (Negulescu, în Negulescu și Ciumac, 1959).
După aplicarea repetată a tăierilor de crâng, cioatele îmbătrânesc și capacitatea lor de lăstărire
se reduce constant, ceea ce face ca dimensiunil e (diametrele, înălțimile, volumele individuale) să se
reducă treptat. Aceasta face ca înlocuirea prin plantare de puieți a cioatelor degradate să devină
obligatorie după trecerea a 2 -3 generații de crâng în pădurile temperate (Lorentz și Parade, 1867;
Troup, 1928; xxx, 1949) și 3 -4 generații în crângurile din regiunile tropicale (Evans, 1992).
Istoricul și aplicarea crîngului simplu . Primele urme de aplicare a crângului simplu datează
din perioada neolitică (4.000 î.e.n.), în Marea Britanie (Crowther și Ev ans, 1984). Mai târziu, acesta
a fost preferat de către romani, care îl utilizau în arboretele de castan bun pen tru araci de vie („se
taie înainte de al șaptelea an” ), pre cum și la cvercinee (ciclu de 10 ani) (Pliniu cel Bătrân, Naturalis
historia ). Pe înt reaga durată a Evului Mediu crângul simplu s -a folosit pe scară largă în Franța,
Anglia și Germania, lungimea ciclului de producție fiind însă de doar 10 ani în Franța și de 7 -12 ani
în Germania (Huffel, 1907). Odată însă cu folosirea pe scară largă a cărb unelui în industrie și
consumul casnic (mijlocul secolului al XIX -lea) a început și declinul crângurilor europene, care s -a
accentuat după cel de -al doilea război mondial (Crowther și Evans, 1984; Matthews, 1991). Cu
toate acestea, crângul simplu se mai ap lică pe o scară largă în țări sud – și central -europene (mai ales
Franța, Italia, la care se adaugă Grecia, Jugoslavia, Albania, Bulgaria, Ungaria etc), unde foioasele
sunt dominante iar pădurile particulare ocupă suprafețe importante (Kuusela, 1994). Princ ipalele

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 81 – specii tratate în crâng pe continentul nostru sunt cvercineele (mai ales stejarul și gorunul), castanul
bun, răchitele pentru împletituri, aninii. Pe glob însă, cea mai mare suprafață de crânguri o ocupă
arboretele de Eucalyptus sp. (cca 4 milioane ha), cu un ciclu de 7 -10 ani (Matthews, 1991).
În țara noastră, pădurile statului din regiunile de câmpie ale Transilvaniei, Banatului, Crișanei
și Maramureșului s -au tratat în crâng simplu cu un ciclu de 25 -30 de ani. În schimb, în vechiul
regat, crângul simplu aplicat în salcâmete avea un ciclu de numai 15 -20 de ani față de 10, 20 sau 30
de ani în cvercetele de deal și câmpie (Antonescu, 1910).
Așa cum s -a menționat, suprafața crângurilor simple a reprezentat, la naționalizare (1948),
30% din fondul for estier al României. Odată însă cu conversiunea lor spre codru, acestea și -au
redus continuu întinderea astfel încât actualmente se mai aplică pe doar 5% din pădurile noastre,
fiind recomandate în zăvoaie de plopi indigeni și salcie, răchitării, salcâmete, aninișuri ( ***, 2000).

3.4.2. Tratamente cu tăieri de sus
3.4.2.1. Tratamentul crângului cu tăieri în scaun

Atunci când tulpina unui arbore foios se taie la o anumită înălțime, pe marginea tăieturii sau
sub aceasta se formează numeroși lăstari numiți sulinari . Dacă aceștia se exploatează sistematic
după cicluri scurte, tulpina se îngroașă la capăt, acolo unde sulinarii sunt recoltați repetat, și capătă
o formă caracteristică numită scaun (Boppe, 1889; Drăcea, 1942; *** , 1949) ( fig. 31).

Fig. 31. Tăier e în scaun (din Jolyet, 1916)

Cu timpul, scaunul îmbătrânește și se deteriorează iar capacitatea sa de lăstărire, ca și
vigoarea de creștere a lăstarilor, scad. De aceea, după 2 -3 generații de recoltare a sulinarilor,
scaunele îmbătrânite se înlocuiesc cu elemente tinere provenite din plantații de puieți sau butași
denumite sade, care vor fi apoi tratate din no u în scaun (Negulescu, 1957; *** , 2000).
Tăierile în scaun se aplică arborilor de alei, de pe marginea străzilor, drumurilor sau
proprietăților, exe mplarelor de dud care produc frunză necesară hrănirii viermilor de mătase.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 82 – În spațiul forestier acestea se recomandă în zonele cu tradiție pastorală (Franța, Italia, Spania,
Portugalia – Bastien, 1999) sau în sistemele agroforestiere din regiunile tropica le, unde au rolul de a
produce frunzare pentru animale sau lemn de foc (Evans, 1992). În aceste situații, tăietura se
realizează la o înălțime de 2,5 -3 m, aleasă astfel încât să permită accesul animalelor dar să fie mai
sus de nivelul la care acestea (mai ales vite și capre) pot pășuna (Drăcea, 1942; Matthews, 1991;
Evans, 1992).
În țara noastră, cea mai importantă utilizare a crângului simplu cu tăieri în scaun este, în mod
excepțional (***, 2000), în zăvoaiele de salcie din Lunca și Delta Dunării, unde î nălțimea scaunului
se alege deasupra nivelului celor mai mari ape de inundație dintr -o lungă serie de ani (Antonescu,
1922 -1923; Drăcea, 1923 -1924, 1942; *** , 1949). În acest fel, suprafața tăieturii este protejată
împotriva pătrunderii apei , iar scaunul v a fi capabil să producă noi sulinari viabili după retragerea
inundațiilor.
În zăvoaie, suprafața de tăiat anual are forma unor parchete sau benzi, amplasate
perpendicular pe firul apei. Mărimea parchetelor este de maximum 10 ha, iar alăturarea lor se poat e
face a nual (*** , 2000).
Parchetele de crâng cu tăieri în scaun se exploatează într -un mod similar celor de crâng
(tăietură netedă, ușor înclinată, fără a vătăma scoarța, etc.), în perioada de iarnă (15 IX -31 III – xxx,
2002). Recoltarea sulinarilor se fa ce cu toporul sau fierăstrăul mecanic de pe capra de susținere a
muncitorului în timpul lucrului (Copăcean et al., 1983).
În zăvoaiele de salcie de la noi, ciclul de producție aplicat a fost, în decursul timpului, de
până la 10 (15) ani (Popovici, 1920, 1 922-1923; Drăcea, 1923 -1924, 1942). Actualmente, când se
urmărește producerea lemnului pentru cherestea și celuloză, se recomandă ca mărimea ciclului de
producție în aceste zăvoaie să atingă 15 -30 de ani (păduri de producție) și 20 -35 ani (păduri de
protec ție) (*** , 2000).

3.5. Tratamente din regimul crângului compus
3.5.1. Tratamentul crângului compus

După cum s -a amintit, în cadrul arboretelor de crâng compus regenerarea sau reîntinerirea
arboretelor se obțin atât din sămânță cât și din lăstari sau draj oni (Drăcea, 1942). Într -un astfel de
arboret se diferențiază un etaj inferior (subetaj) de crâng (provenit din lăstari), cu înălțime mică și
care produce lemn mic și mijlociu, căruia i se suprapune, având însă o consistență mult mai rară, un
etaj superior , din arbori mari numiți rezerve , care s -a instalat din sămânță și din lăstari (Cotta, 1841;
Lorentz și Parade, 1967; Danilescu, 1893; Dengler, 1935). Între cele două etaje există o solidaritate
complexă, deoarece compoziția etajului de crâng o impune pe c ea a rezervei care se recrutează din
sânul său, în timp ce consistența rezervei o influențează pe cea a crângului (Boppe, 1889).

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 83 – Tehnica tratamentului . Pentru obținerea unei păduri de crâng compus se pornește de la o
pădure regenerată din sămînță sau din l ăstari, procedându -se astfel (Dengler, 1935; Drăcea, 1942):
 la atingerea vârstei exploatabilității adoptate pentru generația de crâng (20 -25 de ani), din
aceasta se păstrează un număr oarecare de rezerve din speciile dorite, frumoase și cu creșteri
susținu te.
 după trecerea celui de -al doilea ciclu de crâng de 20 -25 de ani, timp în care cioatele rămase
după exploatarea crângului au produs o nouă generație de lăstari care se vor extrage în
majoritate cu acest prilej, marea majoritate a rezervelor cu vârsta d e 40-50 de ani se păstrează.
Dintre rezerve se extrag cele deteriorate sau lâncede și se păstrează încă o generație de rezerve
din lăstarii cu vârsta de 20 -25 de ani.
 după trecerea celui de -al treilea ciclu de crâng cu aceeași lungime (20 -25 ani), din prim ele două
serii de rezerve, cu vârsta de 40 -50 și 60 -75 de ani, se extrag cele uscate sau lâncede. În același
timp, se recoltează în mare parte lăstarii de 20 -25 de ani, lăsându -se din rândul lor o nouă serie
de rezerve ș.a.m.d.
Prin repetarea acestui mod d e intervenție la fiecare 20 -25 de ani, la finele sau începutul
ciclului de crâng (n) se deosebesc într -un arboret rezerve de diferite categorii, ale căror vârste sunt
un multiplu al ciclului de crâng ales (n, 2n, 3n, 4n, etc), precum și etajul de crâng ech ien ajuns la
vârsta exploatabilității sau cioatele gata să lăstărească (Drăcea, 1942) ( fig. 32).

Fig. 32. Arboret de crâng compus cu vârsta exploatabilității etajului de crâng de 25 ani și a
rezervelor de 100 ani (din Troup, 1928); a = înainte de tăier ea de crâng; b = după intervenție

Atunci când rezervele se păstrează numai un singur ciclu de crâng, exploatându -se la 2n ani,
se definește crângul cu rezerve (crâng compus de ordinul I ), în timp ce crângul compus propriu -zis
include la orice exploatare de crâng rezerve de vârste multiple (n, 2n, 3n, 4n etc.) (Drăcea, 1923 –
1924; Stinghe și Sburlan, 1941).

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 84 – La atingerea vârstei exploatabilității stabilite pentru arborii de rezervă (maximum 100 de ani),
aceștia se recoltează integral.
Numărul de rezerve de vârste diferite care se recomandă să existe la ha în acest moment într –
un crâng compus cu echilibru între rezerve și etajul de crâng ( crâng compus normal ) este de cca
100 exemplare, cu un volum de 100 -200 m3/ha și a căror proiecție a coroanelor trebuie să ocupe
înainte de tăiere 1/3 -1/2 din suprafața arboretului (Troup, 1928; Dengler, 1935). Dacă numărul
rezervelor este mai mare de 100 iar volumul acestora depășește 200 m3/ha ( crâng compus cu
rezerve numeroase , crâng compus cu aspect de codru ), rolul etajul ui de crâng este din ce în ce mai
redus și acesta ocupă o suprafață tot mai restrânsă, pădurea de crâng compus apropiindu -se de cea
de codru (Dengler, 1935; Negulescu, 1957).
Între exemplarele care compun rezervele se recomandă cele provenite din specii de lumină
cu lemn valoros, viguroase, cu tulpini frumoase, cu coroana rară (pentru a oferi lumina suficientă
etajului de crâng) și repartizate cât mai uniform. Cele mai recomandate specii de rezervă sunt
cvercineele (gorunul și stejarul), frasinul, paltinii, ulmii, cireșul, sorbii. Nu se recomandă folosirea
fagului ca arbore de rezervă, mai ales datorită riscului de a suferi de arsura scoarței când este izolat
brusc precum și umbririi puternice pe care o realizează coroana sa deasă, care stânjenește creșterea
etajului de crâng (Boppe, 1889; Schwappach, 1904; Troup, 1928).
Pentru etajul de crâng se preferă speciile care, pe lângă faptul că lăstăresc viguros și timp
îndelungat din cioată, produc lemn de foc de calitate bună și pot suporta o anumită umbrire a
masivului rezervelor. Astfel, speciile cele mai recomandate pentru crîng sunt carpenul, jugastrul,
teiul, frasinul, castanul bun, paltinii de câmp și de munte, alunul (Schwappach, 1904; Schwappach
et al., 1914; Jolyet, 1916; Drăcea, 1923 -1924).
Lucrările car e se execută în crîngurile compuse sunt diferențiate după etajul arboretului.
Astfel, în etajul de crâng se intervine, de -a lungul celor 20 -25 de ani de existență și numai dacă se
consideră necesar, cu curățiri și cel mult o răritură. În etajul de codru se intervine numai cu lucrări
de emondaj , prin care se îndepărtează lujerii lacomi formați mai ales la baza trunchiurilor de
cvercinee puse brusc în lumină după extragerea etajului protector de crâng (Lorentz și Parade, 1867;
Bagneris, 1878; Broilliard, 1881 ; Danilescu, 1893; Popovici, 1922 -1923; Drăcea, 1942).
Istoricul și aplicarea crângului compus . Se consideră că, încă din neolitic, în arborete de
crâng simplu din Marea Britanie au fost lăsate ocazional rezerve pentru a crește câteva cicluri de
crâng și a asigura nevoile ocazionale pentru lemnul de construcții (Rackham, 1990, în Rietbergen,
2001).
Acest tratament a căpătat o mare importanță în Evul Mediu (Germania, Franța, Marea
Britanie), perioadă în care toate ordonanțele forestiere începând din secolu l al XV -lea dar mai ales

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 85 – cea a lui Colbert din Franța (1669) au cuprins instrucțiuni privind numărul și vârsta de tăiere a
rezervelor (Dengler, 1935; Lafouge, 1964).
Importanța sa în Europa a început să se reducă mai ales în secolul al XIX -lea, când au ap ărut
și primele preocupări pentru conversiunea crângului compus la codru, deoarece acesta are un viciu
esențial, acela de a reuni două elemente diametral opuse (Lorentz, 1827, în Matthews, 1991;
Bastien, 1999). Cu toate acestea, crângul compus se aplică în că pe suprafețe mari, de sute de mii
sau milioane de ha, mai ales în țări din sudul și centrul Europei (Franța – 3,7 milioane ha; Italia,
Spania, Grecia) (Kuusela, 1994; Vlad et al., 1997; Bastien, 1999).
În România, aplicarea crângului compus a început od ată cu apariția în Moldova a “Pravilei
pentru cruțarea pădurilor de pe moșiile mânăstirești și altele” (1843), preluată în mare parte din
codul silvic francez (Giurescu, 1975), în care existau și prevederi referitoare la exploatarea și
numărul rezervelor ( 56 ex/ha) (Danilescu, 1893). După unirea din 1859, sistemul din Moldova s -a
generalizat la aproape toate pădurile statului, numărul de rezerve fixându -se la maximum 80/ha , iar
vârsta exploatabilității etajului de crâng la 30 -40 de ani (Danilescu, 1893).
Din nefericire, crângul compus a fost recomandat și la pădurile de rășinoase , mai ales din
Muntenia, aceasta fiind una din numeroasele greșeli în aplicarea sa, între care cele cu efectele cele
mai nefavorabile sunt (Antonescu, 1910; Negulescu, 1957; Vlad et al., 1997):
– s-a pornit în conversiunea spre crâng compus de la arborete prea bătrîne, cu vârsta până la 50 -60
de ani;
– s-au adoptat cicluri de crâng prea lungi, care ajungeau la 40 de ani;
– s-au lăsat ca rezerve exemplare din specii necorespunzătoare (carpen , fag);
– rezervele nu s -au pregătit pentru trecerea la crâng compus, ceea ce a făcut să se acopere de crăci
lacome pe toată lungimea trunchiului, situație care a condus la uscarea vârfului și apoi a
arborelui întreg.
Așa cum constata pe bună dreptate Negule scu (1957), “Slabele rezultate înregistrate la noi în
trecut nu se datoresc numai doctrinei tratamentului; la aceasta au contribuit într -o mare măsură
tocmai necunoașterea bazei lui teoretice, modul greșit de aplicare și lipsa de consecvență și
continuitat e”.
Tratamentul crângului compus, foarte pretențios și complex în aplicare, nu s -a mai aplicat la
noi după 1948, când toate pădurile României au început să fie convertite la codru. Deși, în mod
justificat, nu ar trebui acceptată conversiunea inversă de la păduri de codru spre cele de crâng
compus, este de bănuit că, în condițiile retrocedării și proprietății private sau de grup asupra
pădurilor, aplicarea sa să fie reluată deși, prin Codul silvic din anul 2008, acest fapt este interzis .

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 86 –
3.6. Lucrările s peciale de conservare

Prin Normele tehnice pentru alegerea și aplicarea trata mentelor (***, 1986 și ***, 1988), toate
arboretele din România, indiferent de rolul atribuit prin zonarea funcțională (grupa I – cu funcții
speciale de protecție; grupa a II -a – cu funcții de producție și protecție), au fost incluse în șase tipuri
de categorii funcționale, notate TI, TII,…..TVI. Acestea „au fost constituite prin gruparea în cadrul
aceluiași tip a categoriilor funcționale pentru care sunt indicate măsuri silvicu lturale cât mai
asemănătoare” (***, 1988).
Între aceste șase tipuri de categorii funcționale, tipul II a inclus „păduri cu funcții speciale de
protecție situate în stațiuni cu condiții grele sub raport ecologic, precum și arboretele în care nu se
recomand ă recoltarea de masă lemnoasă prin tăieri de regenerare obișnuite” (***, 1988), cărora li s –
a atribuit „regimul special de conservare” (Milescu, 1988).
Spre exemplu, în tipul II de categorii funcționale sunt incluse, în prezent (***, 2000):
– păduri situat e pe stâncării, grohotișuri, terenuri cu pante mari;
– plantații forestiere și vegetația forestieră spontană de pe terenuri degradate sau nisipuri mobile
neconsolidate;
– pădurile situate pe terenuri alunecătoare sau cu înmlăștinare permanentă;
– pădurile situat e în zone cu atmosfera puternic poluată;
– pădurile -parc;
– pădurile de protecție a monumentelor naturii;
– pădurile constituie în rezervații de semințe;
– pădurile seculare, virgine și cvasivirgine, de valoare deosebită;
– parcuri dendrologice și arboretumuri etc.
În aceste arborete din TII, care acoperă în prezent aproximativ 20% din suprafața pădurilor țării
(Giurgiu, 2004), atât normele tehnice respective, cât și cele în vigoare (***, 2000), permit doar
aplicarea așa -numitelor „lucrări speciale de conservare”. Fără a reprezenta un nou tratament ,
acestea constau di n „Ansamblul de intervenții necesare a se aplica în arborete de vârste înaintate,
exceptate definitiv sau temporar de la tăieri de produse principale, în scopul menținerii sau
îmbunătățirii stării lor fit osanitare, asigurării permanenței pădurii și îmbunătățirii continue a
exercitării de către arboretele respective a funcțiilor de protecție ce li se atribuie” (***, 2000).
Intervențiile propuse spre aplicare în cadrul acestor lucrări cu caracter special, în scopul
realizării celor trei obiective de mai sus, includ (***, 2000):
i. Lucrări de igienă , prin care se extrag arborii uscați sau în curs de uscare, rupți de vânt sau
zăpadă, bolnavi, atacați de dăunători, afectați de poluare etc.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 87 – ii. Promovarea nucleel or de regenerare naturală existente , din specii valoroase, prin
efectuarea de extracții cu intensități reduse (așa -numite tăieri de conservare , definite prin STAS -ul
5479/1981 – Milescu, 1988). Prin aceste lucrări se extrag, cu precădere, arborii defectuoș i,
exemplarele ajunse la limita longevității fiziologice, unele exemplare din specii mai puțin valoroase.
Recoltarea arborilor din alte categorii decât cele menționate se limitează la strictul necesar pentru
crearea unor condiții favorabile menținerii sau dezvoltării semințișurilor valoroase instalate.
iii. Îngrijirea semințișurilor și tinereturilor naturale valoroase , prin lucrări adecvate
(descopleșiri, recepări, degajari, curățiri) potrivit stadiului lor de dezvoltare.
iv. Împădurirea gol urilor existente , folosind specii și tehnologii corespunzătoare stațiunii,
țelurilor de gospodărire urmărite și situației concrete din teren.
v. Introducerea speciilor de subarboret sau subetaj (spre exemplu, păducel, lemn câinesc,
sânger, corn, jugastru, arțar, carpen et c.) în pădurile pure sau amestecate de cvercinee.
Numai atunci când este nevoie, lucrările de conservare pot include și următoarele intervenții:
a) Combaterea bolilor și dăunătorilor;
b) Optimizerea efectivelor de vânat;
c) Interzicerea pășunatului și a rezinajului ;
d) Executarea unor sisteme de drenare în arboretele situate pe stațiuni cu exces de umiditate;
e) Raționalizarea accesului public etc.
Tăierile de conservare presupun amplasarea unor ochiuri cu mărimea de maximum 500 -600 m2
(Florescu, 1991, 2004), fie pentru p unerea în valoare a semințișurilor preexistente (nuclee de
regenerare naturală) valoroase, fie pentru deschiderea altora noi, instalate după un an bogat de
fructificație. Ulterior, ochiurile cu nuclee de regenerare naturală instalate se lărgesc, deschizând u-se
în același timp noi ochiuri (nuclee de regenerare), conform tehnicii specifice tratamentului tăierilor
progresive sau tăierilor jardinatorii. Pe suprafața întregului arboret parcurs cu lucrări speciale de
conservare, odată cu tăierile de conservare, s e execută, în spațiul dintre ochiuri, și lucrările de igienă
impuse de starea pădurii.
Ochiurile deschise și lărgite ulterior nu se părăsesc, în spațiul acestora executându -se, până la
realizarea stării de masiv, diverse lucrări pentru asigurarea dezvoltăr ii semințișului (spre exemplu
descopleșiri). După ce masivul s -a constituit, în ochiuri se intervine cu operațiunile culturale
necesare (degajări sau curățiri), fie ca lucrări distincte, fie ca și complexe integrate de lucrări
(Florescu, 1991, 2004).
Perio dicitatea tăierilor de conservare este de 7 -10 ani, de la acest interval făcând excepție
tăierile de igienă, care se pot executa chiar și anual, atunci când starea arboretului o cere. Celelalte
intervenții incluse în sistemul lucrărilor speciale de conserv are (împădurirea golurilor existente,

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 88 – îngrijirea semințișurilor sau tinereturilor naturale valoroase, combaterea bolilor sau dăunătorilor
etc.) se execută ori de câte ori este nevoie.
Referitor la intensitatea tăierilor practicate în cadrul lucrărilor spec iale de conservare, se
consideră că (***, 2000):
– limita minimă a extragerilor va fi corespunzătoare volumului care se impune a fi recoltat prin tăieri
de igienă. Așa este cazul arboretelor situate pe terenuri cu panta de peste 40g, pe stâncării,
grohotiș uri, pe terenuri înmlăștinate.
– limita superioară a extragerilor nu poate fi precizată. Așa cum este normal, ea diferă de la arboret
la arboret, în funcție de starea și funcționalitatea acestora, intensitatea tăierilor putând ajunge până
la înlăturarea to tală (indice de recoltare 100%) a elementelor îmbătrânite ori degradate,
necorespunzătoare sub raport funcțional. Oricum, este obligatoriu, conform documentelor în
vigoare (***; 2000), ca extragerile care depășesc 10% din volumul pe picior, propuse prin
amenajament, să fie justificate.
În legătură cu intensitatea și periodicitatea lucrărilor speciale de conservare, dat fiind caracterul
lor complex și aplicabilitatea în situații deosebite de stațiune și arboret, trebuie să fim în totalitate de
acord cu opini ile exprimate de Milescu (1988), conform cărora:
1. La stabilirea intensității (indicelui de recoltare) : ”… trebuie să se acorde deplină răspundere
inginerului de la districtul și ocolul silvic, în legătură cu nivelul acestor indici ”.
2. La precizarea periodicitații tăierilor de conservare: „ Se înțelege că numai situația reală din
fiecare unitate amenajistică constituie indiciu sigur pentru a stabili cum și când să se intervină .”

3.7. Fixa rea regimului și a legerea tratamentului

Pentru gospodărirea judicio asă a pădurilor, două caracteristici majore (așa -numitele „baze de
amenajare” – Rucăreanu, 1962 sau, mai recent, „țeluri de gospodărire” – Rucăreanu și Leahu, 1982)
trebuie stabilite prin elaborarea planurilor amenajistice la nivel de unitate de gospodărir e: regimul și
tratamentul.
Fixarea regimului se realizează prin planurile de amenajament la nivel de U.P. sau de S.U.P. La
alegerea acestuia se ține seama de considerente (a) tehnico -culturale și (b) economice (Stinghe,
1939).
Între cele tehnico -culturale , cel mai important este specia , cunoscându -se faptul că (Stinghe,
1939):
– există specii la care nu se poate aplica regimul crângului : așa sunt rășinoasele, care nu
lăstăresc, sau unele specii de foioase, cum este cazul fagului, cu o putere redusă de lăstăr ire;
– la unele specii , cum sunt salcâmul, sălciile sau plopii indigeni, nu se poate aplica regimul
codrului , datorită longevității scurte sau modului în care se pot regenera.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 89 – Între considerentele economice , cel mai important este felul produselor lemnoase care se pot
obține prin aplicarea diferitelor regime. Astfel (Stinghe, 1939):
– prin aplicarea regimului crângului, în arborete de foioase exploatate la vârste mici, când
capacitatea de regenerare pe cale vegetativă este încă ridicată, se produc sortimente d e mici
dimensiuni (mai ales lemn subțire, dar și mijlociu), utilizabile mai ales ca lemn de foc și cu
întrebuințări limitate ca lemn de lucru;
– în arborete tratate în regimul codrului, cu vârste de tăiere mult mai mari, se produc sortimente
de lemn gros, de mari dimensiuni și, în consecință, cu utilizări industriale variate. Așa cum
subliniază Stinghe (1939), „În codru se pot cultiva speciile cele mai căutate, cele mai valoroase
și cele mai variate”.
În contextul economiei capitaliste din perioada interbeli că, atunci când majoritatea pădurilor din
România era în proprietate privată, multe dintre păduri având suprafețe foarte mici (chiar și sub 1
ha), între considerentele (nici tehnico -culturale, nici economice) avute în vedere la fixarea regimului
exista și întinderea (mărimea – n.n.) pădurii (Stinghe, 1939). Astfel, se considera că, în pădurile de
mică întindere , „nu se poate practica regimul codrului, nu se pot crește arbori de dimensiuni mari și
sortimente de valoare” (Stinghe, 1939). Astfel de păduri sunt destinate regimului crângului, în care
parchetele anuale pot fi oricât de mici; limita minimă de suprafață păduroasă pentru aplicarea
regimului codrului s -a considerat la nivelul a 200 ha. Din acest motiv, același autor considera că
„…numai Statul, pers oanele morale (fizice – n.n.) și mari proprietari particulari pot adopta cu
ușurință codrul; micii proprietari tind, prea mult chiar, spre crâng”.
În prezent, conform Codului silvic (Legea nr 46/2008), în toate pădurile din România „… se
aplică regimul c odrului , urmărindu -se conservarea genofondului și a ecofondului, realizarea de
arborete de calitate superioară, precum și exercitarea cu continuitate de acestea a funcțiilor de
protecție. Se exceptează de la prevederile de mai sus arboretele de plopi indig eni, de salcie, de
salcâm, precum și zăvoaiele în care este admis regimul crângului .”
Impunerea actuală, de către stat, a regimului codrului în aproape toate pădurile României,
indiferent de forma lor de proprietate sau de mărimea proprietății , face să se înțeleagă acțiunea
comunistă samavolnică de trecere a tuturor pădurilor țării în proprietatea statului, deoarece:„… din
considerațiunea că proprietarului nu -i putem impune, fără o știrbire prea mare a dreptului de
proprietate, ce anume regim să aplice , rezultă rațiunea de a căuta să trecem toate pădurile în mâna
statului…” (Antonescu, 1922) .
Tot prin amenajament, de data aceasta la nivelul fiecărui arboret exploatabil tratat în regimul
codrului sau crângului , se procedează la alegerea tratamentului . Așa cum sublinia pe bună dreptate
Negulescu (1957, 1959), „Ca regulă generală, în orice situație, tratamentul cel mai indicat este acela

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 90 – care permite recoltarea materialului lemnos cu cât mai puține cheltuieli și pierderi și care reușește,
în același timp, să asigure o regenerare cât mai rapidă și mai valoroasă”.
Acesta a făcut ca, la alegerea tratamentelor, în mod tradițional să se aibă în vedere următoarele
recomandări (Negulescu, 1957, 1959):
– pe cât posibil se va da prioritate regenerării naturale, pentru a beneficia de avantajele pe care
aceasta le prezintă, cât și pentru a reduce la minimum cheltuielile de refacere;
– interesele exploatării impun obligația să se adopte tratamentele cele mai simple, pentru ca
recoltarea și colectarea lemnului să fie cât mai p uțin costisitoare;
– exploatarea este cu atât mai avantajoasă cu cât tăierile sunt mai concentrate pe o suprafață mai
restrânsă și au un caracter mai uniform;
– tăierile rase se pot adopta numai în cazul când natura speciei permite regenerarea pe teren
descope rit;
– în stațiuni extreme sau când pădurea îndeplinește un rol deosebit de protecție sau estetic, la
alegerea tratamantului se dă prioritate considerentelor culturale;
– trecerea de la o generație la alta este de dorit să se facă pe cât posibil treptat, pent ru a nu se
pierde din capacitatea bioecologică de regenerare a pădurii respective, precum și pentru a nu se
întrerupe rolul ei protector sau estetic.
În plus, aspecte importante, care trebuie luate în mod obligatoriu în considerare la alegerea
tratamentulu i, sunt posibilitățile tehnico -organizatoric e pentru aplicarea tratamentului. Între
acestea, cel mai important este accesibilitatea arboretelor exploatabile , deoarece, așa cum sublinia
Stinghe (1939), „Lipsa unei rețele complete și întinse de drumuri de sc oatere face cu neputință
aplicarea tratamentelor fine cu regenerări naturale și cu o mare împrăștiere a tăierilor, cum este
cazul în grădinărit (în parte și în codru regulat)…”.
În prezent , în România, prin normele tehnice în vigoare (***, 2000) se consi deră că principalele
criterii pentru alegerea tratamentului sunt:
– funcțiile îndeplinite de arboret (grupa, subgrupa și categoria funcțională atribuite);
– formația sau grupa de formații forestiere din care face parte arboretul;
– tipul de structură al a rboretului (echien, relativ echien, relativ plurien sau plurien);
– nivelul productiv (clasa de producție, categoria de productivitate) al arboretului;
În mod practic, prima fază de lucru în alegerea tratamentului este încadrarea fiecărui arboret, pe
baza grupei (I – arborete cu funcții speciale de protecție; a II -a – arborete cu funcții de producție și
protecție), subgrupei și categoriei funcționale atribuite, într -un tip de categorii funcționale . Notate
cu cifre romane, acestea sunt în număr de șase (I -VI), din care tipurile I -IV se aplică arboretelor din
grupa I funcțională, iar celelalte două (V și VI) arboretelor din grupa a II -a funcțională.
Tipurile de categorii funcționale care pot rezultă după prima fază sunt următoarele (xxx, 2000):

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 91 – – tipul I – pădur i cu funcții speciale pentru ocrotirea naturii; în astfel de arborete este interzisă
prin lege exploatarea de arbori;
– tipul II – păduri cu funcții speciale de protecție situate în stațiuni cu condiții grele sub raport
ecologic, precum și arboretele în care nu se recomandă recoltarea de masă lenoasă prin
tăieri de regenerare obișnuite; în ele se pot aplica doar lucrări speciale de conservare;
– tipul III – păduri cu funcții speciale de protecție, pentru care se admit tratamente cât mai
intensive (tăieri grădin ărite, tăieri de transformare spre grădinărit, cvasigrădinărite). În
situații speciale se pot aplica și alte tratamente (tăieri progresive, tăieri în benzi), precum și
lucrări speciale de conservare.
– tipul IV – păduri cu funcții speciale de protecție, pent ru care se admit tăieri de transformare
spre grădinărit, tăieri cvasigrădinărite, precum și alte tratamente însă cu restricții în aplicare.
– tipul V – păduri cu funcții de producție și protecție destinate producției de lemn de calitate
superioară; se admit tratamente gen tăieri de transformare spre grădinărit, tăieri
cvasigrădinărite, tăieri progresive.
– tipul VI – păduri cu funcții de producție și protecție în care se poate aplica, în mod
diferențiat, întreaga gamă a tratamentelor.
Pe baza tipului de catego rie funcțională rezultat se trece la a doua fază de lucru în alegerea
tratamentului posibil de aplicat într -un arboret exploatabil oarecare din diverse formații forestiere,
cu un anumit tip de structură și o anumită categorie de productivitate, utilizînd schema special
elaborată și inclusă în normele tehnice de profil (începând de la ***, 1986, modificată prin ***,
1988, respectiv ***, 2000).

Exemplu pentru modalitatea practică folosită la alegerea tratamentului
în România (din ***, 2000)

Formații și gru pe de
formații, pe tipuri de
structură Categoria de
productivitate Grupa funcțională
I a II-a
Tipuri de categorii funcționale
I II III IV V VI
Făgete (amestecate) cu alte specii; goruneto -făgete
Pluriene Superioară și mijlocie – Lc G, Cv G, Cv G, Cv, P G, Cv, P
Inferioară – Lc Cv G, Cv – Cv, P
Relativ pluriene Superioară și mijlocie – Lc G, Cv G, Cv, P G, Cv, P G, Cv, P
Inferioară – Lc Cv Cv, P – Cv, P
Echiene și relativ echiene Superioară și mijlocie – Lc Cv Cv, P Cv, P Cv, P
Inferioară – Lc Cv Cv, P – Cv, P
Lc = lucrări speciale de conservare; G = tratamentul codrului grădinărit; Cv = tratamentul codrului cvasigrădinărit; P =
tratamentul tăierilor progresive

După cum se observă parțial din tabel și s -a prezentat și mai sus:

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 92 – – la arborete le din tipul I de categorii funcționale, indiferent de tipul de structură și categoria
de productivitate, nu este permisă aplicarea vreunui tratament („sunt admise doar măsuri de
ocrotire integrală a naturii” – Giurgiu, 1988).
– la arboretele din tipul II de categorii funcționale este permisă doar aplicarea lucrărilor
speciale de conservare.
– începând de la tipul III până la tipul VI de categorii funcționale, se permite aplicarea unor
tratamente din cele mai diverse. Aceste se modifică gradat, începând cu tipu l III de
categorii funcționale, de la cele considerate intensive (tăieri grădinărite și cvasigrădinărite)
către unele relativ intensive (tăieri progresive sau succesive în margine de masiv), relativ
extensive (tăieri rase în benzi), respectiv extensive (tăieri rase în parchete sau tăieri
succesive).
Este evident că, prin normele tehnice în vigoare, așa cum este normal într -o silvicultură
polifuncțională, bazată pe principiul gospodăririi funcțional -diferențiate a arboretelor (Giurgiu,
1988), s -a dat priorit ate (uneori excesivă și nejustificată…) tratamentelor intensive.
Din păcate, sistemul românesc actual de alegere a tratamentelor nu a luat în nici un fel în
considerare vreun criteriu economic sau posibilitățile tehnico -organizatorice reale de aplicare a
acestora, așa cum este cazul aspectelor legate de accesibilitatea actuală a arboretelor exploatabile.
Aceasta face ca, în activitatea silvică practică, deși în amenajament sunt propuse anumite tratamente
sau tăieri, să se aplice alte tratamente, mai puțin intensive, așa cum este cazul tăierilor progresive,
care le înlocuiesc pe cele cvasigrădinărite, sau al unor tăieri combinate (progresive și succesive),
care le înlocuiesc pe cele progresive, așa cum , de altfel , se practică și în alte țări europene evolua te
în plan forestier .

3.8. Conversiunea

Conversiunea reprezintă trecerea unei păduri de la forma specifică unui regim la forma
specifică altui regim, determinată de schimbarea țelului de gospodărire (Rucăreanu, 1962).
În mod evident, aceasta va impune și trecerea de la un tratament la altul în cadrul a două regime
diferite (Ionescu, 1932; Stinghe, 1952, ambii în Constantinescu, 1973).
În general, deoarece în decursul timpului au fost diferențiate trei regime [codru, crâng (simplu)
și crâng compus], conver siunile se pot realiza în șase direcții posibile (Lorentz și Parade, 1883;
Boppe, 1889):
1. De la codru: fie la crâng (simplu), fie la crâng compus.
2. De la crâng (simplu): la crâng compus sau la codru.
3. De la crâng compus: la crâng simplu sau la codru.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 93 – Cu toate acestea, în arboretele din diverse țări europene (inclusiv România) unde s -a aplicat
tehnica conversiunii, aceasta a constat cu precădere din trecerea de la crâng (simplu) sau crâng
compus la codru . Prin aceasta se urmărește transformarea crângurilor din păduri de productivitate
scăzută și producătoare mai ales de lemn de foc în păduri de codru mai productive și în care se
urmărește obținerea de lemn de lucru cu întrebuințări industriale variate (Rucăreanu, 1962). În acest
fel se îndeplinește și sarcina es ențială a amenajării unei păduri în conversiune (Rucăreanu, 1962),
respectiv dispariția deosebirii dintre fondul de producție (volum pe picior/ha) redus, specific
crângului, și unul mult mai mare (de 4 -6 ori – Stinghe, 1939; de 5 -10 ori – Rucăreanu, 1962), așa
cum se întâlnește în arboretele de codru.
Rolul principal în realizarea conversiunii revine amenajamentului, prin care (a) se stabilește un
nou țel de gospodărire și (b) se organizează procesul de producție prin planificarea în timp și în
spațiu a luc rărilor de executat. Aceasta se realizează prin întocmirea așa -numitei scheme de
conversiune , în care este prezentat schematic modul în care sunt grupate suprafețele arboretelor pe
clase de vârstă , din perioadă în perioadă, pe toată durata procesului de co nversiune ( perioadă de
conversiune ).
După modul în care se reglementează tăierile care se vor executa și se asigură regenerarea, au
fost distinse mai multe metode (procedee) de conversiune, grupate în conversiuni directe și
conversiuni indirecte , după cum urmează:
A. Conversiuni directe , prin care trecerea de la crâng la codru se face fără intermediul unui alt
tratament (Negulescu, 1959) Acestea includ:
i. Conversiunea prin suspendarea tăierilor de crâng (așa-numita conversiune prin îmbătrânire )
În acest caz, tăierile de crâng se sistează total și este adoptată o perioadă de așteptare , până
când arboretele ajunse la maturitate devin capabile să se regenereze pe cale naturală din sămânță
(Negulescu, 1959; Rucăreanu, 1962). În timpul perioadei de așteptare, în arboretele aflate în curs de
conversiune se aplică lucrări de îngrijire și conducere corespunzătoare fazelor de dezvoltare în care
se vor găsi în fiecare moment. Aceste lucrări se sistează odată cu atingerea vârstei exploatabilității
de regenerare (60 -80 de ani – Perrin, 1954; Constantinescu, 1973; 65 -70 de ani – Rucăreanu, 1962),
când poate începe aplicarea tratamentelor de codru specifice formațiilor forestiere în care sunt
încadrate arboretele respective (***, 1966; Giurgiu, 1988).
Conversiunea prin îmbătrânire, una din cele două metode recomandate și în prezent în România
prin normele tehnice în vigoare (***, 2000), este aplicabilă în crângurile sănătoase, viguroase,
productive, cu consistența plină sau aproape plină, în care speciile de arbori se gă sesc în proporția
corespunzătoare tipului natural de pădure, iar condițiile de sol sunt favorabile regenerării naturale
(***, 1966). Cu toate acestea, așa cum subliniază Rucăreanu (1962), conversiunea prin îmbătrânire
nu poate fi acceptată ca normă general ă deoarece:

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 94 – a. Presupune scoaterea din producția de crâng a arboretelor respective pentru o perioadă lungă de
timp. Așa cum constată Boppe (1889), confirmat la noi de Popovici (1922), această metodă „are
inconvenientul de a priva proprietarul de toate veni turile într -o perioadă destul de lungă și, de aceea,
se aplică doar în situații particulare, așa cum este cazul regiunilor unde lemnul de foc și -a pierdut
toată valoarea și există interes de a trece pădurea în stare de a produce lemn de lucru”.
b. Nu pot f i îndreptate spre codru decât acele arborete de la care se poate aștepta o producție mai
mare sau mai bună (= crângurile sănătoase, viguroase, productive, din specii corespunzătoare și
instalate în condiții de sol favorabile regenerării naturale).
c. Nu du ce la ameliorarea (normalizarea) situației pe clase de vârstă.
Din acest motive, există și țări europene cu mare tradiție silvică (cazul Franței) în care aplicarea
conversiunii prin îmbătrânire, propusă de Lorentz și Parade în cursul de Cultura pădurilor din 1837
(Bradosche, 2008), a fost abandonată chiar din secolul al XIX -lea datorită „necesității de a se
adopta o perioadă lungă de capitalizare și… caracterului său rigid” (Bastien, 2001). Pentru a elimina
o parte din neajunsurile metodei legate mai ales de sacrificiile financiare, mai mici sau mai mari
(„… între 15 și 20% se admit” – Popovici, 1922), la care sunt obligați proprietarii datorită perioadei
de așteptare, în Franța a fost imaginată și aplicată pe scară largă în crângurile viguroase și bogat e în
specii de foioase prețioase așa -numita metodă a alegerii și gospodăririi intensive a arborilor de
viitor (fr. balivage intensif ). Aceasta include (Bastien, 2001):
– alegerea și marcarea arborilor de viitor (proveniți din lăstari sau, de preferat, din sămânță);
– aplicarea, la început, de rărituri de sus pentru favorizarea arborilor de viitor. Ulterior, răriturile vor
avea intensități mari și se vor concentra în jurul arborilor de viitor, în scopul degajării coroanelor
acestora, pentru ca respectivele e xemplare, valoroase calitativ și viguroase, să se dezvolte într -un
regim de „creștere liberă”, care permite producții lemnoase mari și începerea fructificațiilor bogate,
pentru începerea conversiunii la codru, la vârste relativ mici.
ii. Conversiunea prin restrângerea treptată a tăierilor de crâng (conversiunea mixtă)
Aceasta nu urmărește mărirea fondului de producție, ca la conversiunea prin îmbătrânire, ci
normalizarea structurii arboretelor pe clase de vârstă. În scopul respectiv, la fiecare revizuire
amenajistică (odată la 10 ani), o parte din arboretele de crâng nu se mai exploatează și se lasă să se
dezvolte (îmbătrânească) până devin apte să producă lemn de lucru, în timp ce restul arboretelor se
tratează în continuare în crâng. Odată cu trecerea timp ului și elaborarea, odată la 10 ani, de noi
amenajamente pentru U.P. în conversiune, suprafața crângului scade treptat, până se anulează
(tăierile de crâng încetează), în paralel cu creșterea ponderii arboretelor trecute la codru, care
formează clase de vâ rste succesive. În perioada de conversiune, arboretele existente în U.P. -ul
considerat se includ în două S.U.P. distincte, una de crâng și alta de codru, iar posibilitatea se
recoltează fie numai prin tăieri de crâng, fie prin tăieri de crâng și de codru î n același timp

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 95 – (Rucăreanu, 1962). După ce tăierile de crâng s -au sistat (conversiunea este încheiată), posibilitatea
se recoltează în totalitate din arboretele convertite la codru.
În prezent, în România nu se mai permite, în mod oficial (***, 2000), utili zarea practică a
acestei metode, considerându -se că „… în condițiile silviculturii intensive, care folosește rațional
însușirile multiple ale pădurii, conversiunea mixtă nu mai poate fi aplicată ” (Giurgiu, 1988).
iii. Conversiunea prin refacere
Aceasta es te cea de -a doua metodă de conversiune posibil de utilizat în mod legal în România în
prezent (***, 2000) și se aplică în arboretele de crâng considerate necorespunzătoare (cu pondere
redusă a speciilor de valoare, cu consistența scăzută, de productivitate inferioară, cu cioate
îmbătrânite și potențial redus de regenerare naturală din sămânță, cu solul tasat și înțelenit etc. –
***, 1966).
Refacerea arboretelor de crâng necorespunzătoare, în scopul conversiunii la codru, se poate face
prin:
– tăieri rase u rmate de împăduriri (cazul începuturilor conversiunii în Germania secolului al XVIII –
lea, în care s -a făcut apel la plantații cu specii de rășinoase gen molid sau pini – Bastien, 2001);
– tăieri rase urmate de semănături directe (în România – ocoalele silv ice Ceala și Pecica din jud.
Arad -, unde crângurile necorespunzătoare de stejar au fost tăiate ras, terenul gol a fost cultivat
agricol timp de 2 -3 ani și s -au efectuat ulterior, toamna, semănături cu stejar – Rădulescu și Vlad,
1955);
– aplicarea, recoma ndată în țara noastră începând din 1988, de metode silviculturale intensive gen
tăieri în ochiuri, tăieri în benzi, combinații între tăierile în ochiuri și cele în benzi, toate urmate,
după caz, de regenerare pe cale artificială prin semănături directe sau împăduriri (Giurgiu, 1988;
***, 2000).
În acest context, este interesant de subliniat faptul că, în Franța, unde conversiunea prin refacere
a fost aplicată începând de la mijlocul secolului al XIX -lea, metoda a fost abandonată spre 1880
datorită costuril or ridicate ale lucrărilor și numeroaselor eșecuri înregistrate în aplicarea sa (Ningre
și Dussot, 1993).
B. Conversiuni indirecte , în care îndrumarea pădurii spre codru se face prin intermediul crângului
compus (Negulescu, 1959). Pentru realizarea acestu i scop, la tăierea crângului, se lasă un număr
mare de rezerve (între 500 și 600 arbori/ha și chiar mai mult), extrăgându -se – dacă este cazul – din
rezervele bătrâne cu vârsta a 3 și 4 cicluri de producție de crâng (3n, 4n). Tăierile de conversiune
încep după 30 de ani de când s -a lăsat rezerva numeroasă, atunci când tinerele rezerve au deja 60 de
ani și sunt capabile să producă sămânța necesară pentru regenerarea naturală (Rădulescu și Vlad,
1955, Rădulescu, 1956).

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 96 – Cel mai bun exemplu pentru aplicarea con versiunii indirecte este Franța, unde primul
amenajament de conversiune indirectă a fost elaborat (1824 -1825) în Forêt d’Amance (nord -estul
Franței, în apropiere de Nancy), sub influența lui Bernard Lorentz. Metoda s -a aplicat ulterior,
începând din 1880, cu precădere în pădurile de stat și, mult mai limitat (mai ales după mijlocul
secolului al XX -lea – Ningre și Dussot, 1993), în cele comunale din Hexagon (în cel de -al doilea
caz, datorită afectării, prin conversiunea la codru, a dreptului la lemn de foc a l locuitorilor). Cu
toate aceste eforturi de lungă durată, Franța rămâne, de departe, țara cu cea mai mare suprafață de
crânguri compuse din Europa (peste 3,7 milioane ha), aflate predominant în proprietate privată și
pentru care, din diverse rațiuni, nu e xistă interes pentru conversiune.
Conversiunea în România
În țara noastră, prof. Petre Antonescu (1909), constatând degradarea pădurilor tratate în crâng și
realizarea de sortimente inferioare, a propus pentru prima dată aplicarea măsurilor de conversiune
de la crâng la codru, în vederea promovării pe scară largă a regenerărilor din sămânță (Giurgiu,
1995; Popescu et al., 2004).
Problema conversiunii crângurilor simple și compuse la codru a fost pusă pregnant în Români a
după 1948 (anul naționalizării pădur ilor). Astfel, cu ocazia desfășurării lucrărilor de amenajare a
pădurilor din deceniile 5 și 6 ale secolului trecut, s -a constatat că, indiferent de modul lor de
proprietate dinainte de 1948, numeroase arborete cu specii valoroase, din formațiile făgetelor pure,
goruneto -făgetelor, șleaurilor (de deal, de câmpie și de luncă), stejăretelor, ceretelor, gârnițetelor
etc., erau tratate în regimul crângului. Aceasta a făcut ca, prin Instrucțiunile tehnice pentru
amenajarea pădurilor din 1951, să se stabilească o bligativitatea convertirii acestora (aproximativ
10% din suprafața fondului forestier al țării, respectiv cca. 600.000 ha – Predescu, 1954, în
Negulescu, 1959) la codru. Această pondere a scăzut în timp, odată cu aplicarea măsurilor de
conversiune, la pest e 6% (Rucăreanu, 1962), respectiv 4% (Rucăreanu și Leahu, 1982).
Cu toate acestea, la 30 de ani de la apariția ultimei lucrări citate și la peste 60 de ani de la
începerea acțiunii largi de conversiune a crângurilor simple și compuse la scară națională, n ormele
tehnice în vigoare (***, 2000) încă stabilesc că „… se vor converti la codru toate arboretele din
formațiile stejăretelor, ceretelor, gârnițetelor, gorunetelor, șleaurilor și făgetelor în care s -a aplicat
regimul crângului”…

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 97 –
BIBLIOGRAF IE
Antonescu, P ., 1910: Stejarul și cultura lui. Tipografia “Gutenberg”, București.
Auchmoody, L.R. , 1972: Epicormic branching: seasonal change, influence of fertilization, and frequency of
occurrence in uncut stands. USDA, Forest Service, Research Paper N E-228, Northeastern Forest
Experiment Station, Upper Darby, PA.
Badea, M., Mihalache, V., Vlase, Il. , 1966: Contribuții la studiul regenerării naturale a făgetelor din
Republica Socialistă România. Centrul de documentare tehnică pentru economia forestieră, București.
Badoux, H ., 1919: La forêt suisse et la guerre. Rascher & Co., Verlag, Zürich.
Badoux, E ., 1946: Relations entre le développement de la cime et l'accroissement chez le pin sylvestre.
Contribution à l'étude de l'éclaircie. În: Annales de l'Insti tut fédéral de recherches forestières , XXIV
Band, 2. Heft, Zürich.
Bagneris, G. , 1878: Éléments de Sylviculture. 2ème édition. Imprimerie Berger -Levrault et Cie, Nancy.
Barbu, I., Cenușă, R. , 2001: Regenerarea naturală a molidului. Stațiunea Experimentală de Cultura
Molidului, Câmpulung Moldovenesc.
Barthod, Ch. , 1996: La gestion durable des forêts temperées: au racines du débat international actuel. În:
Revue Forestière Française , no. spécial “La gestion durable des forêts temperées”.
Bastien, 1997 : Sylvi culture des chênes sessile et pédonculé. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et des
Forêts, Nancy.
Bastien, Y. , 1999: Les modes de traitement des forêts. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et des
Forêts, Nancy.
Bialobok, S. (ed.), 1976: The popl ars – Populus L. Foreign Scientific Publications Department, Warsaw.
Boppe, L. , 1889: Traité de Sylviculture. Berger -Levrault et Cie, Libraires -Éditeurs, Paris et Nancy.
Borel, W. , 1929: Guide pour l’application du controle aux futaies jardinées. Imprimeri e Jacques et
Demontrond, Besançon.
Boudru, M. , 1989: Forêt et sylviculture: sylviculture appliquée. Les Presses Agronomiques de Gembloux,
Gembloux.
Boudru, M. , 1989: Forêt et sylviculture: traitement des forêts. Les Presses Agronomiques de Gembloux,
Gemblo ux.
Broilliard, Ch. , 1881: Le traitement des bois en France à l’usage des particuliers. Berger -Levrault et Cie,
Libraires -Éditeurs, Paris et Nancy.
Buffet, M. , 1978: La régéneration du chêne rouvre en forêt soumise. În: Exposés , Symposium feuillus
précieux , Nancy -Champenoux, INRA, Document no. 78/08.
Buffet, M. , 1980: La régéneration du chêne rouvre. În: Bulletin technique , ONF, no. 12.
Buffet, M. , 1984: Sylviculture du Pin sylvestre de plaine. În: Bulletin technique , O.N.F., no. 15.
Burschel, P., Huss, J. , 1997: Grundriss des Waldbaus. Ein Leitfaden für Studium und Praxis. Parey
Bucheverlag, Berlin.
Chantreuil, A. , 1965: La futaie jardinée. Ecole Nationale des Eaux et Forêts, Nancy.
Chiriță, C.C., Popescu, M. Șt. , 1933: Contribuții la problema regenerării n aturale a gorunului în România.
Institutul de Arte Grafice E. Marvan, București.
Ciubotaru, A. , 1998: Exploatarea pădurilor. Editura Lux Libris, Brașov.
Ciumac, Gh. , 1967: Contribuții la studiul regenerării naturale a gorunetelor, goruneto -stejăretelor și a
șleaurilor de deal. Centrul de documentare tehnică pentru economia forestieră, București.
Cochet, P. , 1971: Étude et culture de la forêt. 3 -ème édition. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et des
Forêts, Nancy.
Constantinescu, N. , 1973: Regenerarea arboretelor. Ediția a II -a. Editura Ceres, București.
Constantinescu, N. , 1976: Conducerea arboretelor. Vol. I și II. Editura Ceres, București.
Copăcean, D., Bălănescu, E., Ghica, P., Rusu, Gh. , 1983: Tehnologia exploatării lemnului. Editura Ceres,
Bucureș ti.
Costea, C. , 1989: Economia și conducerea întreprinderilor forestiere. Editura Ceres, București.
Cotta, H. , 1841: Principes fundamentaux de la science forestière. 2ème édition corrigée. Bouchard -Huzard,
Paris, George -Grimblot, Thomas et Raybois, Nancy.
Crowther, R.E. , Evans, J. , 1984: Coppice. Forestry Commission Leaflet 83, HMSO, London.
CRPF , 1991: Les éclaircies résineuses. Centre Régional de la Propriété Forestière, Clermont -Ferrand.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 98 – Daia, M. , 1996: Perspective privind ameliorarea tehnicilor de aplic are a degajărilor și curățirilor în pădurile
de cvercinee. În: Lucrările sesiunii științifice "Pădurile și protecția mediului ", Facultatea de Silvicultură
și Exploatări Forestiere, Brașov.
Daia, M. , 1998: Cercetări privind accesibilizarea interioară a arbo retelor tinere de cvercinee în scopul
ameliorării condițiilor de efectuare a lucrărilor de îngrijire. Teză de doctorat. Universitatea
Transilvania , Brașov.
Damian, I. , 1978: Împăduriri. Editura Didactică și Pedagogică, București.
Danilescu, N.R. , 1893: De teriorarea rezervelor din pădurile de stejar. Istoric -cauze -remedii. Cum să se aplice
crângurile cu rezerve în România. Tipografia G.A. Lăzureanu, București.
Danilescu, N.R. , 1895: Restabilirea bradului în făgeturile din care tinde să dispară. În: Revista Pădurilor , nr.
4-5.
Dămăceanu, C. , 1975: Cercetări privind tehnica de aplicare a tratamentelor în făgete. Redacția materiale de
propagandă agricolă, ICAS, seria a II -a, București.
Dămăceanu, C. , 1984: Cercetări privind perfecționarea metodelor de regenerar e naturală a gorunetelor și
șleaurilor de deal, corelat cu exploatarea mecanizată a lemnului. Ministerul Silviculturii, Centrul de
material didactic și propagandă agricolă, București.
Dengler, A. , 1935: Waldbau auf ökologischer Grundlage. Ein Lehr – und Han dbuch. Verlag von Julius
Springer, Berlin.
Dengler, A., Röhrig, E. , 1980: Waldbau auf ökologischer Grundlage. Erster Band. Verlag Paul Parey,
Hamburg und Berlin.
Dissescu, R., Purcelean, Șt., Florescu, I.I. , 1968: Metode de transformare a pădurilor plurien e naturale în
arborete grădinărite. În: Studii și cercetări, INCEF, vol. XXVI, București.
Drăcea, M. , 1923 -1924: Silvicultură. Școala Politehnică, București.
Drăcea, M.D. , 1942: Curs de Silvicultură. Vol. I. Regime și tratamente. Editura Politehnicei, Bucu rești.
Duchiron, M. -S., 1994: Gestion des futaies irregulières et mélangées. Édition par l’auteur, Nancy -Paris.
Ene, I.M. , 1971: Entomologia forestieră. Editura Ceres, București.
Evans, J. , 1982: Free growth and control of epicormics. În: Broadleaves in Br itain: future management and
research (ed. Malcolm, D.C., Evans, J., Edwards, P.N.). Institute of Chartered Foresters, Edinburgh.
Evans, J. , 1983: Le contrôle des gourmands: état actuel des recherches en Grande -Bretagne. În: Revue
Forestière Française , no. 5.
Evans, J. , 1984: Silviculture of broadleaved woodland. Forestry Commission Bulletin no. 62, HMSO,
London.
Evans, J. , 1987: The control of epicormic branches. În: Advances in practical arboriculture (ed. D. Patch).
Forestry Commission Bulletin 65, HMSO, London.
Evans, J. , 1992: Plantation forestry in the tropics. Second edition. Clarendon Press, Oxford.
Evans, J. , 1992: Coppice forestry – an overview. În: Ecology and management of coppice woodlands (ed.
G.P. Buckley), Chapman & Hall, New York -Tokyo -Melbo urne-Madras.
Evelyn, J. , 1664: Silva, or a discourse of forest trees and the propagation of timber in His Majesty’s
Dominions. Ed. Guy de la Bédoyère (ediție Internet).
Everard, J.E. , 1985: Management of broadleaved forests in western Europe. Forestry Comm ission,
Edinburgh.
Favre, L. -A., Oberson, J. -M., 2002: 111 années d’application de la méthode du contrôle à la forêt de Couvet.
În: Journal Forestier Suisse , no. 8.
Fengyou, W., Jingwen, L. , 1995: Silvicultural systems in boreal forests of East Asia. În: Innovative
silviculture systems in boreal forests (ed. C.R. Bamsey), Clear Lake Ltd., Edmonton.
Filipescu, C. , 2001: Codrul grădinărit – puncte de vedere. În: Revista pădurilor , nr. 2.
Florescu, I.I. , 1981: Silvicultură. Editura Didactică și Pedagogică, Buc urești.
Florescu, I.I. , 1991: Tratamente silviculturale. Editura Ceres, București.
Florescu, I.I., Nicolescu, N.V. , 1998: Silvicultură. Vol. II. Silvotehnica. Editura Universității Transilvania ,
Brașov.
Furnică, H., Beldeanu, E. , 1985: Exploatarea pădurilo r cu elemente de industrializare a lemnului. Editura
Ceres, București.
Gava, M. , 1969: Cercetări privind aplicarea elagajului artificial la molid și brad. Centrul de documentare
tehnică pentru economia forestieră, București.
Giurgiu, V. , 1978: Conservarea pădurilor. Editura Ceres, București.
Giurgiu, V. , 1979: Dendrometrie și auxologie forestieră. Editura Ceres, București.
Giurgiu, V. , 1982: Pădurea și viitorul. Editura Ceres, București.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 99 – Giurgiu, V. , 1988: Amenajarea pădurilor cu funcții multiple. Editura C eres, București.
Giurgiu, V., Armășescu, S., Zaharescu, Cl., Decei, I., Manole, Gh., Buga, S. , 1989: Fundamente auxologice
pentru îngrijirea și conducerea arboretelor. ICAS, seria a II -a, București.
Giurgiu, V. (red.), 1995: Protejarea și dezvoltarea durab ilă a pădurilor României. Editura Arta Grafică,
București.
Glöde, D. , 2001: Final cutting of shelterwood. Harvesting techniques and effects on the Picea abies
regeneration. Doctoral thesis, Swedish University of Agricultural Sciences, Umeå.
Grobnic, Gh., D uran, V. , 1967: Contribuții la studiul regenerării naturale a molidișurilor din nordul
Moldovei. Centrul de Documentare Tehnică pentru Economia Forestieră, București.
Gurnaud, A. , 1886: La sylviculture française et la méthode du controle. Librairie Agricol e de la Maison
Rustique, Paris.
Hagner, S. , 1995: La sylviculture en forêt boréale. În: Unasylva , no. 2.
Haralamb, At ., 1967: Cultura speciilor forestiere. Ed. a III -a, Editura Agro -Silvică, București.
Haveraaen, O. , 1995: Silvicultural systems in the nord ic countries. În: Innovative silviculture systems in
boreal forests (ed. C.R. Bamsey), Clear Lake Ltd., Edmonton.
Hamilton, G.J. , 1980: Line thinning. Forestry Commission Leaflet 77, HMSO, London.
Hanique, M. , 1990: Renouvellement des peuplements de hêtres . În: Forêts de France , nr. 339.
Hanique, M. , 1991: Renouvellement des peuplements de chênes. În: Forêts de France , nr. 343.
Hartig, G.L. , 1805: Instruction sur la culture du bois à l’usage des forestiers. L’Imprimerie de C.F. Patris,
Paris.
Helms, J.A. (ed.), 1998: The Dictionary of Forestry. The Society of American Foresters and CABI
Publishing, Bethesda & Wallingford.
Herbert, I. , 1994: Gestion des futaies jardinées dans le Jura. În: Bulletin technique , ONF, no. 26.
Hibberd, B.G. (ed.), 1989: Forestry p ractice. 11th edition. Forestry Commission Handbook no. 6, HMSO,
London.
Hoellinger, G. , 1986: Premières éclaircies. În: Informations -Forêt , fascicula 292, AFOCEL -ARMEF.
Hubert, M. , 1987: Élagage: quand intervenir, sur quels arbres, comment? În: Forêt -entreprise , no. 47.
Hubert, M., Courraud, R. , 1998: Elagage et tailles de formation des arbres forestiers. 2 -ème édition. Institut
pour le développement forestier, Paris.
Huffel, G. , 1907: Economie forestière. Tome troisième. Lucien Laveur, Éditeur, Paris.
Jacquot, A. , 1931: Manuel pratique de Sylviculture. Librairie J. -B. Baillière et Fils, Paris.
Jeglum, J.K., Kennington, D.J. , 1993: Strip clearcutting in black spruce: a guide for the practicing forester.
Forestry Canada, Great Lakes Forestry Centre, Ontario.
Jobling, J ., 1990: Poplars for wood production and amenity. Forestry Commission Bulletin 92, HMSO,
London.
Jolyet, A. , 1916: Traité pratique de Sylviculture. 2e édition. Librairie J. -B. Baillière et Fils, Paris.
Kenk, G. , 1995: Growth and yield in even -aged and uneven -aged silvicultural systems in the conifer –
dominated forests of Europe. În: Innovative silviculture systems in boreal forests (ed. C.R. Bamsey),
Clear Lake Ltd., Edmonton.
Klein, D. , 1915: Cu privire la suprafețele exploatate ras și împădurir ea lor. În: Revista pădurilor .
Kozlowski, T.T., Kramer, P.J., Pallardy, S.G. , 1991: The physiological ecology of woody plants. Academic
Press, San Diego -New York -Boston -London -Sydney -Tokyo -Toronto.
Köstler, J. , 1956: Silviculture. Oliver and Boyd, Edinburg h-London.
Kraft, G. , 1884: Beiträge zur Lehre von den Durchforstungen, Schlagstellungen und Lichtungshieben.
Klindworth’s Verlag, Hannover.
Kramer, H. , 1980: Tending and stability of Norway spruce stands. În: Stability of spruce forest ecosystems
(ed. E. K limo), International Symposium, Faculty of Forestry, Brno.
Lafouge, R. , 1964: Les taillis -sous-futaie et ses problèmes. Ameliorations et transformations. Ecole
Nationale des Eaux et Forêts, Nancy.
Lanier, L. , 1994: Précis de Sylviculture. Ecole Nationale d u Génie Rural, des Eaux et des Forêts, Nancy.
Lorentz, B., Parade, A. , 1867: Cours élémentaire de culture des bois. 5 -ème édition. Mme Ve Bouchard –
Huzard, Paris, Nicolas Grosjean, Nancy.
MacLaren, J.P. , 1987: A manual for selecting crop trees when pruning and thinning radiata pine. FRI
Bulletin no. 133, New Zealand Forest Research Institute, Private Bag, Rotorua.
Maheut, J. , 1994: Sept siècles d'éclaircies, principalement en Allemagne. În : Revue Forestière Française , no.
4.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 100 – Majcen, Z. , 1994: Historique des coupes de jardinages dans les forêts inequiénnes du Quebec. În: Revue
Forestière Française , no. 4.
Majcen, Z., Bédard, S. , 2000: Accroissement après 15 ans dans une érabliere à la suite de coupes de
jardinage de diverses intensités. Direction de la recherc he forestière, Sainte -Foy.
Matthews, J.D. , 1989: Silvicultural systems. Clarendon Press, Oxford.
Matthews, J.D. , 1991: Silvicultural systems. Second edition. Clarendon Press, Oxford.
Metro, A. , 1975: Terminologie forestière. Sciences forestières, technolog ie, pratiques et produits forestiers.
Conseil international de la langue française, Paris.
Michaud, D. , 1988: Le triclopyr. În: Informations -Forêt , fascicula 341, AFOCEL -ARMEF.
Mormiche, A. , 1991: Histoire du traitement des forêts en relation avec l’écolog ie. Centre National de
Formation Forestière, Velaine -en-Haye.
Morozov, G.F. , 1952: Studiul pădurii. Editura de stat pentru literatura științifică, București.
Negulescu, E.G. , 1957: Regime și tratamente. Litografia Învățământului, Orașul Stalin.
Negulescu, E.G., Ciumac, Gh. , 1959: Silvicultura. Editura Agro -Silvică de Stat, București.
Negulescu, E.G., Damian, I. , 1966: Dendrologia, cultura și protecția pădurilor. Vol. II. Editura Didactică și
Pedagogică, București.
Negulescu, E.G., Stănescu, V., Florescu, I. I., Tîrziu, D. , 1973: Silvicultura. Vol I. și II. Editura Ceres,
București.
Nicolescu, L., Nicolescu, N.V., Cherecheș, D. , 1992: Deschiderea de culoare (compartimentarea), tehnică
fundamentală în silvicultura franceză. În: Pădurea noastră , nr. 78.
Nicolesc u, N.V. , 1999: Artificial pruning – a review. Reprografia Universității Transilvania , Brașov.
Nigi, T. , 1984: The selection -cutting system at Aomori National Park in Japan. În: Proceedings , IUFRO
Symposium on forest management planning and managerial econo mics, University of Tokyo, Tokyo.
Nigi, T. , 1988: Relation between forest management system and forestry technique. În: Research Bulletin of
the College Experiment Forests , Faculty of Agriculture, Hokkaido University, Sapporo, vol. 45 (1).
Nițescu, C., Ach imescu, C. , 1979: Tehnica culturilor silvice. Lucrări de îngrijire și conducere a pădurilor.
Editura Ceres, București.
Nyland, R.D. , 1996: Silviculture. Concepts and applications. The McGraw -Hill Companies, Inc., New York.
Oprea, I., Sbera, I. , 2000: Tehno logia exploatării lemnului. Vol. II. Fundamente metodologice de proiectare
tehnologică. Editura Universității Transilvania , Brașov.
Parviainen, J. , 1994. Finnish silviculture. Managing for timber production and conservation. În: Journal of
Forestry .
Perri n, H. , 1954: Sylviculture. Tome II Le traitement des forêts. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et
des Forêts, Nancy
Perrin, H. , 1958. Sylviculture. Tome III Travaux forestiers. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et des
Forêts, Nancy
Petrescu, L., 1971: Îndrumător pentru lucrările de îngrijire a arboretelor. Editura Ceres, București.
Popovici, N.G. , 1920: Curs de silvicultură (redactat după note). Școala Superioară de Silvicultură, București.
Popovici, N.G. , 1922 -1923: Silvicultura. Școala Super ioară de Silvicultură, București.
Poskin, A. , 1926: Traité de Sylviculture. Jules Duculot, Gembloux, Librairie Agricole de la Maison
Rustique, Paris.
Poskin, A. , 1949: Traité de Sylviculture. Deuxième édition. Jules Duculot, Gembloux, Librairie Agricole de
la Maison Rustique, Paris.
Pourtet, J. , 1961: La culture du peuplier. J. -B. Baillière et Fils, Paris.
Pryor, S., Savill, P.S. , 1986: Silvicultural systems for broadleaved woodland in Britain. O.F.I. Occasional
Papers no. 32, Oxford Forestry Institute, Oxf ord.
Purcelean, Șt., Ciumac, Gh. , 1965: Cercetări privind regenerarea naturală a gorunului și stejarului pedunculat
în pădurile de șleau din Podișul Tîrnavelor. Centrul de documentare forestieră, București.
Quine, C., Coutts, M., Gardiner, B., Pyatt, G. , 1995: Forests and wind: management to minimise damage.
Forestry Commission Bulletin 114, HMSO, London.
Rameau, J.C., Mansion, D., Dumé, G., Timbal, J., Lecointe, A., Dupont, P., Keller, R. , 1989: Flore
Forestière Française. Guide écologique illustré. 1. Pla ines et collines. Institut pour le développement
forestier, Paris.
Rădulescu, M. , 1894: În cestiunea tăierilor rase la pădurile de munte. În: Revista pădurilor , nr. 7.
Rădulescu, M. , 1928: Observațiuni din cultura stejarului pedunculat în Câmpia Română. În : Revista
pădurilor .
Rădulescu, M. , 1935: Din cultura stejarului în România. În: Revista pădurilor .

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 101 – Rădulescu, M. , 1937: Evoluția ideii de regenerarea și cultura pădurilor. În: Revista pădurilor .
Redhead, J.F., Hall, J.B. , 1992: Tropical forestry. Longman Group U.K. Limited, Harlow.
Rietbergen, S. , 2001: The history and impact of forest management. În: The Forests Handbook . Vol. 2.
Applying forest science for sustainable management (ed. J. Evans). Blackwell Science, Oxford -London –
Edinburgh -Malden -Carlton -Paris.
Rittershofer, F. , 1994: Waldpflege und Waldbau. Rittershofer Verlag, Freising.
Roussel, L. , 1978: Lumière, gourmands et rejets de souche. În: Revue Forestière Française , no. 3.
Rucăreanu, N. , 1967: Amenajarea pădurilor. Editura Agro -Silvică, București .
Rucăreanu, N., Leahu, I. , 1982: Amenajarea pădurilor. Editura Ceres, București.
Sambeek, J.W., Van., Abugarshall Kai, D., Shenaut, D.B. , 1995: Chemical release of pole -sized trees in a
central hardwood clearcut. În: Proceedings (ed. Gottschalk, K.W., For sbroke, S.L.C.). 10th Central
Hardwood Forest Conference, General Technical Report NE -197, Northeastern Forest Experiment
Station, Radnor, PA.
Savill, P.S., Evans, J. , 1986: Plantation silviculture in temperate regions. Clarendon Press, Oxford.
Savill, P. , Evans, J., Auclair, D., Falck, J. , 1997: Plantation silviculture in Europe. Oxford University Press,
Oxford -New York -Tokyo.
Schaedelin, W ., 1937: L’éclaircie. Traitement des forêts par la sélection qualitative. Editions Victor Attinger,
Neuchâtel și Pari s.
Schlich, W. , 1910: Manual of Forestry. Vol. II. Silviculture. Bradbury, Agnew & Co., London.
Schütz, J. -Ph., 1981: Que peut apporter le jardinage à notre sylviculture. În: Journal Forestier Suisse , no. 4.
Schütz, J. -Ph., 1985: La production de bois de q ualité dans la forêt jardinée. În: Annales de Gembloux , vol.
91.
Schütz, J. -Ph., 1989: Le régime du jardinage. Chaire de sylviculture, ETH – Zürich.
Schütz, J. -Ph., 1990: Sylviculture 1. Principes d’éducation des forêts. Presses polytechniques et
universit aires romandes, Lausanne.
Schütz, J. -Ph., 1997: Sylviculture 2. La gestion des forêts irrégulières et mélangées. Presses polytechniques
et universitaires romandes, Lausanne.
Schwappach, A. , 1904: Forestry. The Temple Primers, London.
Schwappach, A., Eckste in, K., Herrmann, E., Borgmann, W. , 1914: Manual silvic. Partea a V -a. Cultura
pădurilor. Alfred Baer, București.
Sevrin, E. , 1997: Les chênes sessile et pédonculé. Institut pour le développement forestier, Paris.
Sharpe, G.W., Hendee, C.W., Sharpe, W.G., Hendee, J.C. , 1995. Introduction to forest and renewable
resources. 6th edition. McGraw -Hill, Inc., New York -Sydney -Tokyo -Toronto.
Sheedy, G., Bertrand, V. , 1997: Résultats de dix ans concernant les éclaircies en ligne réalisées dans les
plantations de la forêt de Drumondville. Direction de la recherche forestière, Sainte -Foy.
Shigo, A. , 1984: Tree decay and pruning. În: Arboricultural Journal , no. 8.
Shutov, I.V. , 1995: Trends and use of silvicultural systems in the boreal forests of Russia. În: Innovative
silviculture systems in boreal forests (ed. C.R. Bamsey), Clear Lake Ltd., Edmonton.
Silvy -Leligois, P. , 1964: La futaie jardinée. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et des Forêts, Nancy.
Smith, D.M., Larson, B.C., Kelty, M.J., Ashton, P. Mark S. , 1997: The practice of silviculture: applied forest
ecology. John Wiley and Sons Ltd. New York -Chichester -Brisbane -Toronto -Singapore -Weinheim.
Stănescu, V. , 1983: Genetica și ameliorarea speciilor forestiere. Editura Didactică și Pedagogică, București.
Stăne scu, V. , 1984: Aplicații ale geneticii în silvicultură. Editura Ceres, București.
Stănescu, V., Șofletea, N., Popescu, O. , 1997: Flora forestieră lemnoasă a României. Editura Ceres,
București.
Stătescu, G. , 1886. Sistemul de exploatare aplicabil la cea mai mare parte a pădurilor noastre din munți. În:
Revista pădurilor , nr. 11 și 12.
Stătescu, G. , 1895: Tratamentul în codru și tăierile pe suprafață. În: Revista pădurilor , nr. 2.
Stinghe, V., Sburlan, D.A. , 1941: Agenda forestieră. Ediția a III -a. Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului,
București.
Stoddard, C.H., Stoddard, G.M. , 1987: Essentials of forestry practice. John Wiley & Sons, New York –
Chichester -Brisbane -Toronto -Singapore.
Șofletea, N., Curtu, L. , 2000: Dendrologie. Volumul I. Determinarea și de scrierea speciilor. Editura “Pentru
viață”, Brașov.
Thivolle -Cazat, A. , 1986: Premières éclaircies dans les résineux: quelle methode adopter?. În: Informations –
Forêt , fascicula 297, AFOCEL -ARMEF.
Tkacenco, M.E. , 1955: Silvicultura generală. Editura Agro -Silvică, București.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 102 – Troup, R.S. , 1928: Silvicultural Systems. Clarendon Press, Oxford.
Vanselow, K. , 1931: Theorie und Praxis der natürlichen Verjüngung im Wirtschaftswald. Neumann Verlag,
Hamburg.
Vanselow, K. , 1949: Theorie und Praxis der natürlichen Verjü ngung im Wirtschaftswald. Zweite Auflage.
Verlag J. Neumann -Neudamm, Hamburg.
Vasilescu, M. , 1892: Aplicațiunea modalităților codrului. În: Revista pădurilor , nr. 3 și 4 -5.
Vaucher, H. , 1986: Elsevier’s dictionary of trees and shrubs. Elsevier Science Publ ishers, B.V., Amsterdam –
Oxford -New York -Tokyo.
Veselý, L. , 1995: Initial phases of the natural regeneration of oak. În: Lesnicky časopsis , vol. 41 (3).
Vlad, I., Chiriță, C., Doniță, N., Petrescu, L. , 1997: Silvicultură pe baze ecosistemice. Editura Academ iei
Române, București.
Vuokila, Y. , 1969. Present thinning practice in Finland. În: Thinning and mechanization , IUFRO Meeting,
Royal College of Forestry, Stockholm.
Walker, L.C. , 1999: The North American forests: geography, ecology, and silviculture. CRC P ress, Boca
Raton -London -New York -Washington, D.C.
Weck, J. (ed.) , 1966: Wörterbuch des Forstwirtschaft. Deutsch -Englisch -Französisch -Spanisch -Russisch.
Bayerischer Landwirtschafts -verlag, München -Basel -Wien.
Willoughby, I., Dewar, J. , 1995: The use of herb icides in the forest. Forestry Commission Field Book 8,
HMSO, London.
Zaric, N., Schneider, O. , 1992: La forêt jardinée. Couvet, Val -de Travers, Pays de Neuchâtel. Imprimerie
Apex, Fleurier.
***, 1669: Ordonance de Louis XIV, roi de France et de Navarre, s ur le fait des Eaux et Forêts. Saint –
Germain en Laye.
***, 1914: Ședința Societății Progresul Silvic. În: Revista pădurilor .
***, 1949: Îndrumări tehnice în silvicultură. Ministerul Silviculturii, București.
***, 1951: Definiția și modul de aplicare al tăi erilor succesive și progresive. Editura Tehnică, București.
***, 1965: Dicționar forestier poliglot. Centrul de documentare tehnică pentru economia forestieră,
București.
***, 1969: Quelques nouveautes en matière d'éclaircie. În: Revue Forestière Française , no. spécial
Sylviculture.
***, 1977: Chronologie forestière. În: Revue Forestière Française , no. spécial.
***, 1986: Norme tehnice pentru îngrijirea și conducerea arboretelor. Ministerul Silviculturii, Centrul de
Material Didactic și Propagandă Agricolă, București.
***, 1999: Strategia de dezvoltare durabilă a silviculturii românești în perioada 2000 -2020. Ministerul
Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, București.
***, 2000: Norme tehnice privind alegerea și aplicarea tratamentelor 3. Ministerul Apel or, Pădurilor și
Protecției Mediului, București.
***, 2000: Norme tehnice pentru amenajarea pădurilor 5. Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului,
București.
***, 2000: Norme tehnice pentru evaluarea volumului de lemn destinat comercializării 4 . Ministerul Apelor,
Pădurilor și Protecției Mediului, București.
***, 2000: Norme tehnice pentru îngrijirea și conducerea arboretelor 2. Ministerul Apelor, Pădurilor și
Protecției Mediului, București.
***, 2002: Norme tehnice privind stabilirea termenelor , modalităților și procedeelor de exploatare a masei
lemnoase din păduri și din vegetația forestieră din afara fondului forestier național. Monitorul Oficial al
României, partea I, nr. 91/13 II 2003.

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel -Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2019 -2020

– 103 – CUPRINS

Capitolul 1. Întemeierea (regenerarea) păd urii cultivate …………………….…………………….. 1
1.1. Aspecte generale………………………………………………………………………………… 1
1.2. Condiții de producere a regenerării în pădurea cultivată……………………………………….. 1
1.2.1. Regenerarea sub masiv (sub adăpostul arboretului bătrân)…………………………………… 1
1.2.2. Regenerarea pe teren descoperit………………………………………………………………. 3
1.2.3. Regenerarea în margine de masiv………………………….…………………………………. 4
1.3. Ajutorarea regenerării naturale…………………………………………………………………………….. ………….. 6
1.3.1. Lucrările pentru favorizarea instalării semințișului ………………………………………………………. 6
1.3.2. Lucrări pentru asigurarea dezvoltării semințișului ………………………………………………….. …… 7

Capitolul 2. Îngrijirea și conducerea pădurii ………………………………………………………… 8
2.1. Generalități………… …………………………………………………….……………………… 8
2.2. Clasificarea lucrărilor de îngrijire și condu cere a pădurii………………………………………. 8
2.3. Degajările și depresajele……………………… ………………………………………………… 8
2.4. Curățirile………………………………………………………………………………………… 12
2.5. Răriturile………………………………………………………………………………………… 16
2.5.1. Generalități……………………………………………………………………………………. 16
2.5.2. Răritura de jos…………………………………………………………………………………. 19
2.5.3. Răritur a de sus………………………………………………………….……………………… 20
2.5.4. Răritura mixtă (combinată)……………………………………………………………………. 21
2.5.5. Intensitatea și periodicitatea răriturilor selective……………………….……………………… 23
2.5.6. Răritura schematică (simplificată)……………………………….……………………………. 26
2.6. Lucrări speciale de îngrijire și conducere a arboretelor…………………..……………………… 27
2.6.1. Lucrări de igienă……………………………………………………………………………….. 27
2.6.2. Lucrări de elagaj artificial……………………………………………………………………… 28
2.6.3. Emondajul……………………………………………………………………… ……….……… 32
2.6.3. Îngrijirea marginii de masiv (lizierelor)……………………………………………………….. 34

Capitolul 3. Regime și tratamente …………………………………………………………………….. 37
3.1. Noțiuni generale despre regime și tratamente…………………………………………………… 37
3.2. Clasificarea tratamentel or………………………………………………………………….……. 41
3.3. Tratamente din regimul codrului…………………………………………………………..……. 42
3.3.1. Tratamente cu tăieri rase și regenerare pe teren descoperit…………………………………… 42
3.3.1.1. Generalități………………………………………………………………………………….. 42
3.3.1.2. Tăi erile rase cu regenerare artificială (tratamentul tăierilor rase pe suprafețe mari,
tratamentul tăierilor pe parchete)……………………………………………………….……. 42
3.3.1.3. Tratamente cu tăieri rase și regenerare naturală (tratamente cu tăieri rase în benzi)………… 46
3.3.2. Tratamente cu tăieri repetate și regenerare sub masiv…………………………………………. 51
3.3.2.1. Generalități…………………………………………………………………………….…….. 51
3.3.2.2. Tratamentul tăierilor succesive (uniforme)…………………………………………….…….. 51
3.3.2.3. Tratamentul tăierilor progresive (în ochiuri)……….………………………………………… 57
3.3.3. Tratamente cu tăieri continui………………………………….……………………………….. 64
3.3.3.1. Tratamentul codrului grădinărit……………………………………………………………… 64
3.3.4. Tratamente cu tăieri combinate………………………………………………………………… 72
3.3.4.1. Tratamentul tăierilor cvasigrădinărite (jardinatorii)…………………………………………. 72
3.4. Tratamente din regimul crângului………………………………………………………………… 75
3.4.1. Tratamente cu tăieri de jos……………………………………………………………………… 75
3.4.1.1. Tratamentul crângului simplu………………………………………………………………… 75
3.4.2. Tratamente cu tăieri de sus……………………………………………………………………… 79
3.4.2.1. Tratamentul crângului cu tăieri în scaun………………………………………………………. 79
3.5. Tratamente din regimul crângului compus……………………………………………………….. 80
3.5.1. Tratamentul crângului compus…………… ……………………………………………………. 80
3.6. Lucrări speciale de conserv are…………………………………………………………………… 86
3.7. Alegerea regimului și a tratament ului…………………………………………………………….. 88
3.8. Conversiunea…………………………………………………………………… ……………………………………………… 92