SIGLE ȘI ABREVIERI
=== l ===
indice
SIGLE ȘI ABREVIERI
a. anul
Aa. Vv. Autori diferiți
AAS Acta Apostolicae Sedis, Roma, 1909-.
apr. aprilie
art. articolul
aug. august
can. canonul
cann. canoanele
cap. capitolul
CD Decretul conciliar privind misiunea pastorală a episcopilor în Biserică Christus Dominus, AAS, nr. 58, 1966
CDC 1983 Codul de Drept Canonic, Sapienția Iași 2004
CEDAM Community Economic Development Association of Michigan Announcements
Cf. confer/vezi
CIC 1917 Codex Iuris Canonici, Pii X Pontificis Maximi iussu digestus Benedicti Papae XV auctoritate promulgatus, Romae, 27.03.1917, în AAS, nr. 9, 1917
CIC 1983 Codex Iuris Canonici, auctoritate Ioannis Pauli PP. II promulgatus, Romae, 25. 01. 1983, în AAS, nr. 75, 1983
CIC Codex Iuris Canonici
Col Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni
col. coloana
1Cor Prima scrisoare a Sfântului Apostol Paul către Corinteni
cuv. cuvântul
dec. decembrie
Ed. Editura
ed. ediția
EDB Editura Dehoniane Bologna
EV Enchiridion Vaticanum, Documenti ufficiali della Santa Sede, Bologna 1963-
f.e. fără editură
febr. februarie
ian. ianuarie
Instr. Instrucțiunea
iul. iulie
iun. iunie
Lc Evanghelia după sfântul Luca
mart. martie
Mc Evanghelia după sfântul Marcu
Mt Evanghelia după sfântul Matei
nn. numerele
noiemb. noiembrie
nr. numărul
oct. octombrie
op.cit. operă citată
Oss. Rom. Osservatore Romano
partic. particular
p. pagina
Pont. Com. Comisia Pontificală
pp. paginile
Pp. Papă
prg. paragraf
S. Congr. Sacra Congregazione
sec. secolul
sept. septembrie
sf. sfântul
trad. traducător
urm. următoarele
Vat. Vatican
vol. volumul
voll. Volumele
INTRODUCERE
Dispensa, actul administrativ particular cu o însemnătate deosebită în structura canonică, este instrumentul juridic prin intermediul căruia legea canonică îmblânzește rigoarea normei emanate, adaptând-o la situațiile concrete, la exigențele cazurilor particulare, îndepărtând astfel valoare sa obligativă. Folosirea sa cere o mare delicatețe: pe de o parte ea trebuie să vină în întâmpinarea exigențelor concrete, iar pe de altă parte să elimine vigoarea puterii obligative a normei în general. Echilibrul dintre acestea îl găsim în existența unei cauze drepte. În realitate, existența cauzei drepte justifică atât faptul că, în cazul particular, normei îi este tăiată puterea, cât și faptul că în general, normei îi este recunoscută obligativitatea, mai ales atunci când lipsește o cauză dreaptă într-un caz concret.
Ca și act administrativ propriu, dispensa are particularitatea de a fi însuși obiectul legii. Spre deosebire de Codicele abrogat (CIC 1917) care lăsa competența de a dispensa doar pe seama Legiuitorului, noul Codex (CDC 1983), considerând dispensa un simplu act administrativ, încredințează această competență nu doar Legiuitorului, ci și puterii executive. Un raport cu legislația precedentă rămâne însă în continuare, prin faptul că Superiorul care dispensează de o lege, nu este totodată și Legiuitor, acesta acordând în mod invalid dispensa în situația în care nu există o cauză dreaptă.
Codexul, legiferând normele cu privire la dispensă, stabilește (în can. 85) ce este ea și de competența cui ține, apoi ne arată care sunt legile de la care se poate dispensa (can. 86), determină facultățile Ordinarilor (cann. 87, 88) și ale parohilor (can. 89) în acordarea dispenselor, ca apoi să stabilească reguli concrete despre cauza dreaptă, necesară pentru dispensare (can. 90), pentru ca la sfârșit (în cann. 91-93) să stabilească normele cu privire la locului de exercitare a facultății de a dispensa, a interpretării și a încetării acestea.
Canon 85 dispune astfel dispensa: „scutirea de la o lege exclusiv bisericească într-un caz particular”. Din enunț putem observa că nu orice fel de lege poate fi dispensată ci numai legile bisericești pozitive, iar dintre acestea doar acelea care nu definesc elementele constitutive esențiale ale institutelor și ale actelor juridice.
Tot de aici aflăm că dispensa se deosebește de privilegiu, licență și epikee astfel: de privilegiu se deosebește deoarece acesta este perpetuu în timp ce dispensa este temporară; se deosebește de licență care acționează în conformitate cu legea, și poate proveni și de la cel care are doar puterea dominantă (precum un Superior major al unei congregații laice), iar dispensa este o derogare de la o lege pe care autoritatea bisericească o acordă; se deosebește de epikee, aceasta fiind o scutire pe care o persoană și-o poate da sieși, în timp ce dispensa este dată de autoritatea însăși.
Dispensa se împarte în: dispensă exprimată, dispensă tacită și dispensă parțială, după cum poate anula total sau parțial obligativitatea legii. Există dispensă necesară și dispensă liberă, în funcție de cum este cerută, de necesitatea morală sau de drept, ori este dată ca o favoare din partea superiorului.
Cât privește autorul dispensei, Episcopul diecezan poate dispensa în mod valid de legile disciplinare, fie universale, fie particulare, date de autoritatea supremă pentru teritoriul său sau pentru supușii săi. Dispensa trebuie acordată când aceasta folosește spre binele spiritual al credincioșilor, adică atunci când ei nu pot observa legea în anumite circumstanțe.
Episcopul diecezan nu poate dispensa totuși de legile procesuale și penale, deoarece acestea au fost emanate spre apărarea drepturilor sau pentru a proteja drepturile Bisericii și ale credincioșilor. Pe lângă acestea, el nu poate dispensa nici de legile ce au fost rezervate în mod special Sfântului Scaun sau altei autorități superioare. Însă, și Ordinariul locului poate acorda o dispensă rezervată Sfântului Scaun atunci când: 1) apelul la Scaunul Apostolic este dificil, înțelegând aici că nu se poate recurge nici la telefon și nici la telegraf, și nici prin intermediul Nunțiului Apostolic nu se poate face recurs, singura cale fiind prin corespondență care cere însă o durată de cel puțin o lună; 2) atunci când se verifică un pericol spiritual grav; 3) dispensa pe care Sfântul Scaun obișnuiește să o acorde în aceleași circumstanțe. În aceste cazuri, dispensa poate fi acordată de oricare Ordinariu. În privința altor legi, putem argumenta a fortiori că, dacă Episcopii pot dispensa de legile pontificale, cu atât mai mult își pot exercita puterea dacă legile aparțin unei autorități inferioare.
Scopurile pe care legile canonice își propun să le urmărească prin intermediul dispensei cer să existe motive serioase pentru acordarea sa. Canonul 90 stabilește că pentru a putea fi acordată trebuie să existe un motiv just și rațional. Dacă, însă lipsesc aceste premise, atunci dispensa rezultă a fi invalidă, afară de cazul că nu a fost acordată direct de Legislatorul însuși.
Totodată, pe lângă analiza elementelor structurale descrise mai sus, vom face și o descriere analitică a documentelor pontificale referitoare la dispensă și la puterea de a dispensa, documente ce au reglementat această facultate de-a lungul timpului până la elaborarea actualului Cod de Drept Canonic.
După această analiză, în ultima parte a lucrării vom cerceta una dintre aplicațiile acestui institut, și anume aceea a dispensei cu privire la pactul matrimonial. Dispensa în materie de căsătorie este scutirea într-un caz particular de un impediment dirimant ce interzice sau anulează căsătoria. Ea poate fi acordată pentru încheierea unei căsătorii sau pentru a legitima o căsătorie deja contractată, în cazuri secrete sau în cazuri publice, în forul intern sau în cel extern. Puterea de a dispensa în forul intern nu este întotdeauna restricționată la cazurile secrete sau oculte. Referitor la dispensa de impedimentele de drept eclesiastic vom analiza competențele Ordinariului locului, impedimentele rezervate Sfântului Scaun, facultatea de a dispensa a Ordinarilor, a parohilor, a miniștrilor sacri și a confesorilor, în pericol de moarte și când toate sunt pregătite. Vom trata apoi despre dispensa de la o căsătorie încheiată și neconsumată, reliefând autoritatea exclusivă a Romanului Pontif și procedura de urmat, după care vom conclude cu dispensa de la interpelări în cazul privilegiului paulin.
CAPITOLUL I
CAUZA DISPENSEI ÎN EVOLUȚIA IZVOARELOR DE DREPT CANONIC
1. Premisă
Încă de la începutul studiului nostru dorim să ne asigurăm de importanța problemei cauzei, a raportului cauzei dispensei cu rațiunea legii, a legăturii ce există între rescript și dispensă, a diferenței dintre echitatea canonică și dispensă, și a clasificării dispensei printre actele administrative. Acestea vor fi văzute ca o conexiune între rațiunea normei și cazul particular concret, în evoluția istorică a izvoarelor facultății dispensei. Trebuie reținut faptul că la sfârșit, având prezente dimensiunile acestei cercetări va fi suficientă urmărirea textelor celor mai importanți autori de drept canonic, precum și interpretările pe care aceștia le-au dat, în funcție de contextul socio-cultural al epocii in care au trăit.
2. Perioadele istorice
Evoluția istorică a dispensei de-a lungul veacurilor poate fi împărțită în următoarele perioade: a) de la origini până în sec. al IX-lea; b) perioada dintre secolele IX- XII; c) din secolul al XII-lea până în secolul al XV-lea; d) din sec. al XVI-lea până la apariția Codului de Drept Canonic din 1917; e) de la Conciliul al II-lea din Vatican(1962-1965) până la apariția actualului Codex Iuris Canonici(CIC 1983).
Referindu-ne la prima perioadă, izvoarele de drept canonic ne arată că a existat în Biserică practica sigură a autorității de a dispensa de legile eclesiastice, precum și primele forme rudimentare de elaborare doctrinară, ale scriitorilor ecleziastici și ale scriitorilor papali. În acest context este important să facem distincția între legile divine indispensabile și norme disciplinare dispensabile, distincție căreia Sohm îi nega existența în dreptul antic al Bisericii.
Veridicitatea acestei diferențe este însă clară în Sfântul Augustin prin raportul care se conturează între “rațiunea” legii și “cauza” dispensei: “Este posibilă o dispensă – afirmă sf. Augurstin – doar relativ, de la acele legi ce sunt schimbătoare, adică de la legile a căror instabilitate nu au o consecință directă asupra dispozițiilor normative ce ar periclita mântuirea sufletului. Însă, dispensele nu trebuie să fie date în mod arbitrar; ele sunt juste numai în măsura în care sunt necesare și utile”.
Având prezentă restrânsa evoluție doctrinară atribuită acestei prime perioade asupra acestui institut juridic de a dispensa, cu siguranță că nu trebuie să afirmăm mai mult decât o fac izvoarele pe care le avem la dispoziție.
Trecând însă la o succintă cercetare a celei de-a doua perioade (sec. IX-XII) putem observa că ulterior se confirmă teoria noastră. Cu mult înainte, fie doar în manieră indirectă sau chiar lipsită de un fundament, se poate recunoaște în tradiția canonică accentuarea legăturii dintre rațiunea legii și cauza dispensei. În această a doua perioadă a început să prindă contur conceptul de dispensă ca un mijloc de conciliere între acele dispoziții contradictorii și mai apoi, după definiția dată de Rufino, a prins contur noțiunea tehnică a institutului dispensării. Astfel, în această perioadă dispensele erau acordate “în favoarea unui bine public”, iar noi reținem faptul că punctul de vedere al conexiunii dintre rațiunea legii și cauza dispensei, este o bună oportunitate pentru a putea explica de ce autoritatea eclesiastică se opunea acordării dispenselor atunci când existau motive ce nu se refereau în mod direct la binele comun.
În acest sens, Legiuitorii acestei perioade, nefiind încă dotați cu mijloacele tehnice necesare (doar dacă individualizau în baza unei acute intuiții, legătura dinte rațiunea legii și cauza dispensei), nu ar fi avut posibilitatea de a clasifica și distinge mai apoi cele două concepte. Așadar, pe de o parte se confunda rațiunea unui institut juridic cu principiul inspirator al întregii structuri, bunul comun și mântuirea sufletului, iar pe de altă parte, nu se făcea distincția între “cauza formală”(element structural al măsurii legislative) și “cauza eficientă”. Pentru aceasta, dată fiind existența strâns legată dintre cauză și rațiune, Legiuitorul refuza acordarea dispensei în toate acele cazuri ce nu erau în raport direct cu „binele comun al Bisericii și deci al credincioșilor”.
Ipoteza noastră primește confirmarea și prin protestele vivace înălțate de sinoadele și de episcopi din acele timpuri, împotriva obiceiului instaurat începând cu pontificatul Papei Leon al IX-la (1048-1054), de a acorda dispense destul de frecvent și cu mare ușurință „propter bonum privatum” anumitor clerici și laici.
Tot cu același scop este semnificativă și vechea doctrină la care face referință un cunoscut pasaj al lui Giovanni D’Andrea ce se opune tocmai acordării dispensei fondate pe considerații puerile și de caracter privat: „Este contrar ca aceasta sau vreo altă dispensă împotriva dreptului scris să poată fi rațională deoarece dreptul scris este un drept comun… și este fundamentată pe un bun comun care nu trebuie să omită ceea ce este prevăzut în particular… Așadar, dispensa din punct de vedere privat, trebuie să fie considerată irațională și totodată ea nu trebuie să fie acceptată nici de Papa”.
Pe de altă parte, Decretum Gratiani face referință mai mult la vechea definiție a dispensei: ”Praeceptorum canonicorum mutilationem et relaxationem”, definiție ce deriva tot din necesitățile și utilitățile Bisericii.
În ceea ce privește strânsa legătură dintre rațiunea legii și cauza dispensei, nu este încă desăvârșită diferența dintre”causa formalis” și „causa motiva” sau „eficiens”, drept pentru care este interesant să ne reîntoarcem la doctrina citată în fragmentul lui Giovanni d’Andrea. În acest text el definește „irrationabilis” ca fiind o dispensă acordată „per privata considerationem”. Așadar, la o citire mai atentă, se constată un amestec între rațiunea institutului și „consideratio” care este în mod evident motivul ce împinge autoritatea la măsura legislativă, trecând peste termenul mediu și deci peste cauza formală a acestuia.
Că o astfel de confuzie exista în doctrina antică este confirmat și de faptul că în doctrinele ce au urmat găsim incertitudini asupra acestui punct în pofida intervenției definiției lui Rufino.
Cercetând a treia perioadă (sec. XII-XV) găsim un fragment din Hostiense unde se poate întâlni o altă interpretare dată chestiunii noastre, o adevărată degenerare doctrinară pe baza unei drepte și precise diferențe între rațiune și cauză, precum și între cauza formală și cauza justă. Pentru a susține că în dispensele de drept pozitiv ecleziastic este suficientă doar voința celui ce acordă dispensa, chiar și în lipsa unei cauze, reiese că din aceasta se probează faptul că, dacă numai voința formează cauza prin care se poate proba ceva, în consecință numai voința contrară ar putea fi cauza pentru care încetează o interzicere, chiar dacă ea este împotriva dreptului, care îl întărește și îl consolidează.
În acest text ce ar putea fi preluat ca o „ magna carta” de către riguroși, Hostiense nu doar că nu distinge cauza aferentă voinței, și deci cauza motivă de cauza formală, dar trecând peste vechea legătură canonică dintre rațiune și cauză, transformă totodată și rațiunea care duce la formarea legii în cauză motivă, echivalând astfel cele două valori.
Se poate spune mai degrabă că poziția canonică autoritară este răsturnată, însă, în timp ce conexiunea dintre „ratio” și „causa” era înțeleasă în așa fel încât exigențele obiective și generale ale rațiunii predominau asupra „considerației particulare”, în Hostiense se constată exact opusul. Astfel voința Legislatorului, ca și cauză motivă a unei părți normative, și a măsurii legislative cu privire la dispensă, putea încălca orice exigență obiectivă, sistematică și structurală a rațiunii legii.
Ne întoarcem mereu la capăt, obiectivul principal este atins: cauza este în mod efectiv nodul de legătură dintre „ratio legis” și realitatea juridică concretă, însă analiza nu este încă dotată cu toate instrumentele adecvate pentru a duce către o soluție satisfăcătoare. Pe lângă aceasta, se poate spune că autoritatea lui Hostiense influențează și multe alte doctrine.
Aceste considerații fiind făcute, nu înțelegem cum putem rămâne uimiți de faptul că, fie Grazian, fie Sfântul Toma de Aquino confundă dispensa cu interpretarea legii. Este evident că sensul în care se folosește această expresie de către cei doi autori nu este cel modern de a „observa semnificațiile cuvântului în textul și contextul considerat”, ci acela care astăzi ar putea corespunde unei perioade de mult trecute.
Pe de altă parte, sfântul Toma afirma că „mai întâi trebuie lămurit și înțeles ce este bun și ce nu este”. Însă interpretarea în acest sens nu mai poate fi înțeleasă ca o simplă explicare ci, mai degrabă, ca și creare a unui nou drept.
Este adevărat că de acum încolo, atât canoniștii contemporani cât și cei posteriori Sfântului Toma și ai lui Grazian, vor distinge dispensa de interpretare, însă nu este vorba de o distincție desăvârșită având încă prezentă problema doctrinară a raportului dintre „ratio” și „causa”. De fapt, până când această problemă se va rezolva în manieră Hostiensiană, este clar că centralizându-se totul pe cerința canonului, apare o mică diferență între actul suveran creativ al noului drept și actul suveran opus unei dispense fără cauză, și deci se poate constata că există doar o mică diferență între măsura dispensei și modul în care Grazian și Sfântul Toma înțeleg interpretarea legii. Aceasta face să pară semnificative anumite coincidențe precum sunt cea pentru care Graziano instituie în mod clar puterea de dispensare a Romanului Pontif pe puterea sa legislativă, și cea pentru care în pasajul din Hostiense amintit în precedență se compară „destruere iuris” cu „interpretari”.
Se poate afirma așadar, că progresul în reflecția juridică asupra problemei dispensei de la Grazian la Hostiense și în continuare ajungând până la Inocențiu al IV-lea este mai degrabă un progres aparent decât unul real.
3. Raportul juridic dintre cauza dispensei și rațiunea legii
După cum nu a fost acordată o importanță deosebită capacității de a condiționa cazul particular în raport cu legea de la care se dispensează, tot astfel nici funcția măsurii legislative nu a beneficiat de o importanță excesivă în raport cu norma pe care dispensa o prevede în mod absolut, aceasta rămânând problema rațiunii prevederii normative care se intersectează cu cea a cauzei măsurii dispensei. Legătura strictă dintre cele două subiecte se deduce foarte ușor atunci când se adoptă o definiție tehnico – juridică asupra cauzei unei norme legislative, și astfel se înțelege cauza ca și măsură de corespondență dintre cazul particular și rațiunea prevăzută de normă. Problema cauzei este așadar cu adevărat problema rațiunii normative ce trece de la un plan abstract la nivelul existenței concrete a dreptului.
O concepție destul de riguroasă asupra problematicii cauzei a fost acceptată chiar și de acea doctrină care nu cu mult timp în urmă a confirmat natura de act administrativ propriu pentru dispensă. Se știe că opiniile asupra acestui punct nu au fost toate în aceeași concordanță, existând anumiți autori care studiind dispensa, mai ales sub forma unui conținut normal al unui rescript, intenționau să o apropie de funcția legislativă, alții care o defineau ca fiind un act pur și simplu suveran, și alții care într-o tentativă de mediere, vorbeau de „acte juridice voluntare. Această ultimă interpretare se poate identifica fie cu doctrina ce recunoștea dispensa ca fiind un act suveran, în amintirea principiului „sufficit sola voluntas”, fie adoptă expresia „iurisdictio voluntaria” în sensul dreptului laic și astfel problema cauzei reiese în evidență fiind semnalate totodată dificultățile pe care le întâlnește doctrina modernă în a încadra jurisdicția voluntară în cadrul acesteia sau a celeilalte funcții.
Putem spune întâi de toate că noi urmărim calea ce susține natura administrativă a dispensei și accentuăm o aprofundare ulterioară a studiului asupra elementului cauzal al acestei figuri ce poate să ofere noi motive de credibilitate pentru această concluzie.
Înainte de a merge mai departe în această cercetare, considerăm că este oportun a expune în câteva cuvinte alte scrieri principale care reliefează conexiunea dintre rescript și dispensă precum și configurația dispensei ca un act pur suveran.
4. Raportul juridic dintre rescript și dispensă
În mod tradițional, problema dispensei este corelată cu cea a rescriptului. Această conexiune este într-adevăr justificată și de anumite texte legislative care fac să se înțeleagă că, conținutul normal al rescriptului poate fi ori o favoare, ori un privilegiu, ori o dispensă: „Dacă rescriptul conține un privilegiu sau o dispensă, să se respecte în plus și prevederile canoanelor care urmează”, iar norma care le reglementează fără drept de interpretare, este can. 92 ce conține o trimitere expresă la can. 36, acesta din urmă dispunând regulile de interpretare ce trebuiesc adoptate în privința dispensei. Cu toate acestea, se pare că problema asupra naturii dispensării nu poate fi lămurită de soluția adoptată asupra naturii rescriptelor. Noi reținem însă că acestea din urmă sunt forme tipice de exprimare a activității unui subiect dotat cu suveranitate, sau cel puțin cu o putere de supremație în cadrul ierarhiei eclesiastice. Afirmând că „rescriptul canonic este descendent direct al rescriptului imperial roman și că are anumite caracteristici fundamentale, printre care cea mai importantă este aceea de a fi un adevărat ordin legislativ”, ne conduce la ideea că rescriptul canonic este un discurs istoric clar și precis, însă aceasta nu este o soluție completă nici măcar în baza naturii aceluiași rescript. Dat fiind triplul conținut al rescriptului, este evident că titlul de „prevedere legislativă” nu poate avea în nici un caz o semnificație mai precisă decât cea generică de act suveran, având în vedere ceea ce a fost notat, cum că acesta poate fi în același timp și legislativ și administrativ, precum și jurisdicțional. Nu se poate imputa faptul că cercetarea a fost făcută de un jurist laic pentru o structură laică deoarece în acest caz, departe de a fi o plângere necuvenită, relatarea reiese și mai pertinentă pentru dreptul canonic, căruia în general nu-i este recunoscută o întreită împărțire a puterii, cel puțin în privința aspectului subiectiv, după cum este cunoscut însă în structurile laice de astăzi. Astfel, concluzia ce face referință la natura legislativă a rescriptului ar putea fi eventual, rezolvarea problemei formei ce acoperă măsura juridică de a dispensa și nu aceea asupra caracterelor proprii și adevărate, conținute în această activitate.
Mai presus de toate, credem că o contribuție eficace la soluționarea problemei puse în discuție poate fi dată de comparația dintre cele trei „conținuturi” pe care această unică „formă” a rescriptului dorește să o scoată în evidență.
S-a stabilit deja că actele ce pot fi conținute de un rescript sunt: o favoare, un privilegiu, sau o dispensă. Fiind catalogate în trei feluri de către Codex, este evident că aceste acte sunt capabile să aibă competențe diverse. Cu toate acestea, acceptând ideea că în structura canonică lipsește, precum am amintit deja, o diferențiere de puteri din punct de vedere subiectiv, există totuși o diversitate de funcții ce pot fi apropiate (cu maximă discreție) de funcțiile administrative, legislative și jurisdicționale ale structurilor laice. Așadar, precum era de așteptat – și aici suntem pe deplin de acord cu doctrina tradițională – norma legislativă a privilegiului, chiar și în sens substanțial, nu poate fi considerată că recunoaște în „dispensă” și în „favor” o astfel de natură.
Referitor la aceste ultime două figuri, concluzia pe care au tras-o iluștrii canoniști ecleziastici susținea că astfel de măsuri legislative nu pot fi izvoare de drept obiectiv.
4.1. Diferența dintre echitatea canonică și dispensă
Actul de iertare se bazează în fond pe o expresie concretă a principiului „puterii de a tolera”. Astăzi, dacă se dorește să i se recunoască unui astfel de principiu un conținut juridic precis, fără însă a-l reduce la un „simplu instrument de politică bisericească” nefiind susceptibil de o calificare juridică, trebuie notat faptul că prin intermediul „iertării”, care în cazul nostru face să acționeze principiul, se presupun întotdeauna finalități de drept fie chiar și printr-un act al puterii. Acest act de iertare se face organ interpretativ și aplicativ al dreptului în caz concret, în baza acelei „echități canonice” chemată pentru a fi impusă ca și companie inseparabilă nu doar celui care interpretează „principiile generale ale dreptului”, dar și celui care interpretează „dispozițiile exprese ale legii”. Acestea fiind spuse, nu vom insista prea mult pe definirea unei activități de acest tip ca manifestare a unei funcții jurisdicționale. Iertarea, după părerea noastră, poate fi numită doar în mod impropriu o „dispensatio post factum”.
Dacă privilegiul se prezintă într-adevăr ca un instrument de „politică legislativă”, iar „iertarea” ca expresie a unei funcții jurisdicționale, prin eliminare, „dispensa” rămâne deja o manifestare tipică a unei funcții administrative. Nu ne oprim cu siguranță doar la „argumentum per esclusionum” pentru a legitima o opinie de moment care este combătută de doctrina autoritară, dar această opinie este susținută tacit și de alții.
Există cu adevărat multe argumente în favoarea naturii administrative a dispensei iar printre acestea cele mai des amintite sunt: însușirea capacității solicitantului, valoarea cauzei, evidențierea erorii ca și defect de voință a celui care dorește dispensa, concretețea ordinului și revocarea sa.
5. Caracterul administrativ al dispensei
În Codul de Drept Canonic anterior (1917), după o tradiție seculară, dispensa era considerată un act tipic legislativ. Noul Cod de Drept Canonic (1983) modifică această tradiție și prezintă dispensa ca fiind un act administrativ singular ce ține de competența autorității executive. Inovația are fără dubii dificultățile sale, deoarece dispensa este un act de natură complexă. Noua normă este totuși justificată deoarece, în realitate dispensa privește în mod propriu executarea sau aplicarea legii și astfel nu este o modificare a legii ci doar o suspendare a legăturii sale juridice într-un caz particular, fiind considerată ca un act specific al funcției administrative și nu al celei legislative, chiar și pentru singularitatea sa.
„Grupul de studioși ce a lucrat la revizuirea Codexului, scoate în evidență că precedenta clasificare a dispensei între actele legislative, a fost determinată de o insuficientă distincție a celor trei funcții de conducere în Biserică: legislativă, executivă și jurisdicțională”.
5.1. Dispensa, un act administrativ singular
În manifestările cele mai obișnuite ale activității dispensei pontificale există o obiecție principală, și anume: un element esențial al actului administrativ ar putea lipsi în mod general, sau și mai rău, nu ar fi în mod imperios necesar, acest element fiind cauza după cum amintește principiul care supune că sufficit sola voluntas pro causa. Asupra acestui element canonul se exprimă astfel: „Să nu se dispenseze de la o lege eclesiastică fără un motiv just și rațional, ținându-se seama de circumstanțele cazului și de gravitatea legii de la care se dispensează; în caz contrar, dispensa este ilicită, iar dacă nu este acordată de Legiuitor sau de un alt superior este și invalidă”.
Separat de aceasta, o posibilă notificare preliminară este aceea că nu se mai vorbește de act administrativ, ci primește sensul de măsură legislativă, drept pentru care obiecția adusă mai sus ar trebui să se verifice la lumina poziției și a portiței deschisă de elementul cauzal în noua înfățișare a măsurii legislative.
Noi dorim să contestăm, dar nu în mod direct, că motivul just și rațional ar fi indispensabil pentru a nu trăda spiritul și esența dreptului canonic, reducând elementul constitutiv al dispensei de drept pontifical la un element al voinței. De fapt, ni se pare că s-ar putea întoarce împotriva autorului aici criticat, acuzația că în mod just el se adresează împotriva acelora care introduc idei discriminante între principii și institute de drept laic și canonic.
Infinita facultate de a dispensa ce se dorește a i se recunoaște Romanului Pontif în baza importanței unicului element de voință, se aseamănă mult cu puterea regală de totalitarism și suveranitate a unui stat absolutist, și cu principele imperiului roman. Și, dacă este adevărat începând mai ales de la o anumită perioadă și referitor la dreptul public că dreptul imperial roman pecetluia normele canonice din acele timpuri, nu poate fi confundată esența și spiritul originar al configurației juridice canonice cu o asemenea amprentă.
Adevărul este că dincolo de limitele dreptului divin (fie el natural sau pozitiv) admis de toți, validitatea dispenselor pontificale este legată de realizarea în practică a tuturor faptelor presupuse și prevăzute de drept în normă, drept pentru care în lipsa acestor presupuneri, cazul particular nu poate exista cu o dorință lezată a celui care acționează, sau mai curând lipsită de o plinătate a facultăților, deoarece nu corespunde prevederilor normative. Măsura legislativă este așadar fără nici un dubiu trecută într-un plan de subordonare a unei norme și de concretizare a unui precept, și deci într-un plan tipic administrativ.
Observația ce se poate aduce doctrinei urmărite de noi este că a neglijat aproape în totalitate o cercetare bazată pe dezvoltarea istorică a izvoarelor, acestea fiind utile pentru a confirma și certifica rezultatele preluate pe cale sistematică, împreună cu angajamentul instrumentelor teoriei moderne generale asupra actelor administrative. Însă, nu trebuie să se creadă că cele două metode de cercetare sunt incompatibile deoarece ele se îndreaptă spre același punct, dar numai în măsura în care istoria poate oferi fie fundamentul și întărirea izvoarelor, fie noi căi și îndemnuri pentru o reconstruire sistematică mai validă și mai completă.
6. Concluzie
În acest prim capitol am făcut o delimitare istorică asupra studiului nostru ce privește rațiunea legii și cauza dispensei. Astfel se constată încă de la începutul existenței facultății dispensei, că aceasta era acordată doar pentru legile cu caracter schimbător și nu pentru cele pe care noi le numim astăzi de drept divin, fie el pozitiv sau natural. Totodată dispensa era acordată în favoarea unui bine public, și se refuza acordarea sa atunci când era vorba despre un caz strict particular (existând doar câteva excepții de-a lungul istoriei). Având prezentă această practică și reglementările sale timpurii s-a recunoscut în tradiția canonistică o strânsă legătură între rațiunea legii și cauza dispensei. În același timp, tot datorită tradiției am putut observa că dispensa era corelată cu rescriptul, deoarece acesta din urmă reprezenta ori un privilegiu, ori o favoare, ori o dispensă.
Însă, pe lângă asemănări am constatat că facultatea dispensei are și deosebiri. Astfel este diferită de echitatea canonică deoarece aceasta este expresie a funcției jurisdicționale, în timp ce dispensa, după cum am văzut, este o manifestare a funcției administrative, fiind făcută în acest sens distincția dintre Codicele abrogat și cel în vigoare (CDC 1983). Observăm totodată ca astăzi nu se mai vorbește de dispensă ca fiind un act administrativ într-un anumit sens comercial, ci primește sensul de măsură legislativă.
CAPITOLUL II
CONDIȚII CERUTE PENTRU OBȚINEREA DISPENSEI
1. Premisă
În acest capitol vom putea observa că dispensa nu poate fi acordată fără o cauză dreaptă și rațională. Având în vedere rigoarea legii de la care se dispensează, acest principiu este lipsit de sancțiune și este totodată admis aici doar cu titlul de avertisment în momentul în care cel care acordă dispensa este însuți Legiuitorul sau un alt Superior. Neobservarea acestui principiu face ca dispensa să fie considerată atât ilicită cât și invalidă dacă a fost acordată de către o autoritate inferioară. Chiar și în aceste circumstanțe se poate considera ca fiind validă dispensa cerută și acordată în dubiul suficienței cauzei.
2. Cauza formală
Dacă afirmăm încă de la început că elementul cauzei formale este străin de tradiția canonistică ce privește institutul dispensării, facem o concluzie pripită și totodată neverosimilă. Până acum am putut observa că procedura folosită în antichitate scotea în evidență exigența fondării acestei facultății de către un element cauzal obiectiv, admițând și amestecul confuz dintre cauză și rațiune.
Într-o altă ordine de idei, tot în aceeași perioadă istorică ce deschidea calea elaborărilor doctrinare ale figurii conceptului de dispensă, au fost emise anumite doctrine care, chiar dacă nu au ajuns la o configurație concretă și stabilă a elementului cauzei formale, ne demonstrau totuși exigența lor pentru acele timpuri, chiar dacă doar într-un mod pur empiric.
Vom indica în continuare o linie ascendentă ca și timp, începând cu Rufino, continuând apoi cu Inocențiu al III-lea și ajungând până la Giovanni d’Andrea.
Primul dintre acești autori s-a oprit mai mult la un rezultat analitic: explicarea conceptului de cauză dreaptă ca și cauză motivă, acesta fiind unicul concept elaborat asupra cauzei, care are de fapt aprobarea majorității canoniștilor, în pofida tuturor criticilor și opiniilor contrare, contemporane lui Rufino precum și a celor postume.
Trecând la cel de-al doilea mare autor, Inocențiu al III-lea, găsim un text care, după părerea noastră exprimă exigența, ca alături de cauza motivă să fie admisă o cauză legată de rațiune, adică această cauză motivă trebuie să corespundă unei cauze formale. De fapt, afirmațiile lui Inocențiu al III-lea sunt de acord cu ideile lui Hostiense, în sensul că se identifică cu acestea, și anume: rațiunea se raportează la cauza motivă. Aici cauza motivă ar fi așa zisa „praerogativa meritorum ” ceea ce înseamnă că dispensa trebuie să fie acordată deoarece este cerută de o asemenea rațiune. Se pare însă că acest mod de analiză ne conduce la ideea de a-i atribui textului lui Inocențiu un stil de repetiție și de insistență deosebită asupra conceptului de cauză motivă, chestiuni pe care autorul nu intenționa să le reliefeze în textul său. Motivul dispensei este după caz, oferit de prezența „sublimes et liberatae personae”, iar fundamentul acestui motiv este explicat suficient de cauza relativă „quae maioribus beneficiis sunt honorandae”. Însă această afirmație nu se prezintă ca o ulterioară analiză exegetică a motivului (deja explicat pe larg anterior), ci este o ipotetică temporală ce include trebuința unui alt element alături de motivul propriu al cazului concret. Astfel, acest motiv trebuie să corespundă rațiunii obiective a institutului iar pe cât va fi posibil și dacă rațiunea o va cere i se va consimți Sfântului Scaun să acorde dispensa având însă prezente motivele de referință pentru o astfel de permisiune.
După noi, aceasta este adevărata însemnătate a textului în care este recâștigată legătura dintre caza motivă și rațiune prin intermediul cauzei formale a dispensei chiar dacă, precum am amintit deja, nu se ajunsese încă la punctul de a explica mai concis termenul tehnic folosit astăzi de noi.
Faptul că interpretarea adoptată și propusă aici este legitimă poate fi confirmat și de cercetarea textului lui Giovanni d’Andrea care analizează întocmai problema dispenselor acordate prin „praerogativa meritorum”, și astfel textul poate fi definit foarte bine ca fiind bilanțul doctrinei canonistice asupra problemei argumentului tratat. În respectivul text sunt menționate obiecțiile cele mai frecvente aduse asupra raționalității dispensei: să nu se adreseze întotdeauna binelui comun, dar să fie indulgentă și la „considerația particulară”, să fie excepție nu doar de la dreptul pozitiv, dar și de la dreptul natural deoarece dreptul pozitiv este „super naturali ratione fondator”, să fie operă „nuda voluntate dispensantis” și deci să-și însușească mai mult numele de „dissipatio” decât cel de „dispensatio”. Ca o replică adusă acestor trei considerații, Giovanni d’Andrea face o importantă distincție între „bonum universum”, „intuitus rationis” și „causa propter quam dispensatur”, dând astfel început unei serii de replici: „referitor la prima chestiune, afirm că liceitatea dispensării privește utilitatea personală, totuși această dispensă trebuie să se refere la bunurile comune”. Folosirea, în special echivocă a cuvântului „moveri” în cea de-a doua propoziție, face clară distincția și netă desprinderea dintre cauza eficientă și motivă a măsurii legislative de a dispensa și „bunul comun” care reprezintă aici o perspectivă neschimbătoare în fața puterii (dispensei) care-i este acordată de norma legislativă.
Referitor la cea de-a doua obiecție, „sfântul Toma d’Aquino afirmă că nu poate fi considerată o ipoteză plauzibilă ideea lui Giovanni ce susține că lucrurile egale se servesc de cele egale, iar cele inegale de cele inegale, cu referință la dreptul comun și la dispensa de drept”. Suntem puși astfel în postura de a nu ști ce să admirăm mai întâi, inteligența tomistă sau maturitatea în gândire a lui Giovanni d’Andrea, acesta din urmă înțelegând pe deplin semnificația doctrinei tomiste și făcându-i cea mai bună aplicare posibilă în cadrul sistemului său. Acordarea dispensei, această „commensuratio ad singula”, nu este în mod substanțial o „acceptare”, ci este tot o aplicare a aceleiași rațiuni, dar de această dată se aplică prin intermediul unui instrument opus celui normal (este așa zisa dispensă de drept).
Tot atât de clară și coerentă este și cea de-a treia replică: „la a treia ipoteză afirm că nu se poate acorda o dispensă împotriva rațiunii, sau împotriva celor sugerate de rațiune pentru acordarea unei dispense, și nici alte legi nu trebuie să fie dispensate așa cum am afirmat mai înainte și așa cum spune acest text.” Așadar, distincția dintre „intuitus rationis” și „causa propter quam dispensatur” fiind făcută clar, rezultă evident faptul că pentru Giovanni d’Andrea nu se pune problema „dispensării fără cauză”. Astfel, rămânând în vigoare principiul bunului comun și obligația de a observa rațiunea acțiunii, cauza pentru care se dispensează poate fi și una oarecare nu neapărat legiferată, ci lăsată pur și simplu la latitudinea dispensatorului. Esențială este doar prezența institutului rațiunii, încadrarea actului dispensei în rațiunea legii, altfel spus, reflectând același concept este importantă valoarea cauzei formale. Tocmai asupra acestui aspect insistă Giovanni d’Andrea, care susține că fără o cauză rațională nu se poate acorda dispensa; ba mai mult, afirmă că același lucru vrea să-l evidențieze și textul comentat de el, adică textul lui Inocențiu al III-lea. Așadar, și autorul gândește în același mod cu cel descris de noi mai sus.
Putem spune deci că în tradiția canonistică, dispensa se profilează din ce în ce mai mult ca măsură legislativă realizată de o rațiune a legii, înzestrată cu o cauză formală și care privește un caz particular din viață, ce poate fi reprezentat de o cauză eficientă sau de una motivă. Cu siguranță, acestea se înfăptuiesc prin intermediul multor incertitudini și nu întotdeauna în manieră clară și evidentă.
Din acest motiv aveau nevoie de circumstanțele istorice care determinau și în același timp condiționau dezvoltarea acestei facultăți. Este de ajuns și totodată necesar să reflectăm asupra faptului că anii în care se puneau bazele elaborării tehnice a institutului dispensei erau aceia din perioada contemporană cu reforma gregoriană sau imediat următorii. Reformatorul Pontif Roman sesizează necesitatea de a avea la dispoziție un instrument flexibil precum este cel al dispensei, și plecând de la acest fapt, fără a părea un paradox, garanta în general o mai bună observare a legii și o consolidare a noilor institute.
Prin Concordatul de la Worms, Biserica a obținut victoria în lupta pentru eliberarea de sub protecția imperială, începând astfel să-și formeze propriile instrumente juridice, precum era cel al dispensei, pentru a putea deveni de sine stătătoare și în câmpul propriei organizări sociale.
Oricare ar fi fost termenii de referință, semnul călăuzitor rămânea tot codul de dreptul civil, și se poate spune cu obiectivitate că era dreptul roman al Codului de Drept. Trebuie să se țină cont și de această circumstanță pentru a înțelege mai bine apoi influența pe care anumite principii și legi, transferate în mod servil de la dreptul roman la dreptul civil, o aveau asupra dreptului canonic și implicit asupra facultății dispensei.
Numeroasele influxuri receptate de la dreptul roman serveau pe deplin Romanului Pontif dându-i astfel putere de a dispensa. Este semnificativ faptul că tocmai în textele autorilor precum Hostiense și Inocențiu al IV-lea caree în mod deschis susțineau legalitatea dispensării fără cauză (idee fondată pe voința exclusivă a celui ce are puterea de a dispensa) se descoperă anumite reminiscențe romanice.
Pe de altă parte, însă și problema tehnică în sine prezintă dificultăți însemnate în special din perspectiva elementului cauzei. Chiar și pentru juriștii civili ai acelor timpuri problema era extrem de grea și trebuie să așteptăm (după precursorii lui Azzone și ai lui Cino din Pistoia), geniului lui Bartolo și perspicacitatea lui Baldo degli Ubaldi, pentru a începe să descriem mai clar distincția dintre cauză și motiv sau „causa finalis” și „causa impulsiva” în terminologia comentatorilor și a juriștilor medievali.
Dintre iluștrii canoniști amintiți în precedență, doar Giovanni d’Andrea se apropie cel mai mult din punct de vedere al timpului de Baldo degli Ubaldi, iar acest fapt contribuie la a ne explica cum poate înfrunta problema cauzei în acordarea unei dispense printr-o manieră matură și completă. Cu siguranță, la nivelul actual al cercetării asupra izvoarelor dispensei se poate nota doar coincidența, fără a putea conduce la descoperiri succesive.
Oricum ar fi, trebuie remarcat faptul că în tradiția canonistică posterioară, adică în perioada ce începe din sec. XIV- XV, până la actualul Codex Iuris Canonici nici un canonist nu dezvoltă în mod oportun premisele propuse de Giovanni d’Andrea. Pe de altă parte se observă că „începând din sec. al XV-lea, studiul dreptului canonic nu se mai ocupă de conceptul dispensei în manieră creativă și constructivă. Erau receptate doar anumite rezultatele izolate ce au fost adunate de specialiștii în legislație bisericească care au fost apoi transmise mai departe urmașilor, însă fără perfecționări însemnate”.
Acest fenomen a fost influențat de anumite circumstanțele istorice: reforma protestantă și reacția la adresa ei, fenomenul galicanismului și cel al episcopalismului, afirmarea realităților și a teoriilor statului absolutist, apariția conceptelor, în special juridice, asupra imperativismului, înflorirea pandectismului în sec. al XVIII-lea, teoretizarea primatului papal la Conciliul Vatican I. Toate acesta sunt realități istorice care după părerea noastră nu favorizau aprofundarea și dezvoltarea cercetărilor asupra facultății. Din perspectivă obiectivă, mai ales asupra cauzei dispensei, determinau întreruperea perpetuării expresiei „iusta et rationalibus causa” transmisă în Codex, expresie care a rămas până astăzi izvor al multor divergențe.
3. Cauza dreaptă și cauza rațională
În baza Codului de Drept Canonic se afirmă că dispensa Legiuitorului competent poate fi validă chiar și fără o cauză dreaptă și rațională, rezultând astfel că dispensa este un act tipic suveran ce nu poate fi redus la categoria actelor administrative. Acest lucru ar fi posibil doar dacă s-ar omite să se țină cont de faptul că, cauza ce poate lipsi este doar cauza motivă sau eficientă, dar niciodată nu poate fi neglijată cauza formală a măsurii legislative.
Dacă reconstituirea încercată aici de noi are motive valide pentru a fi susținută, canonul îl împuternicește însă pe dispensator să fie propriul său arbitru doar în ceea ce privește materia dispensei, adică el poate fi determinat să acorde o dispensă și pentru motive sau cauze considerate nejuste și iraționale (astfel încât motivul, ca și element psihologic, trebuie întotdeauna să subziste într-o acțiune, fie chiar și suverană), adică să intre în acele categorii de cauze elaborate de canoniști și numite „cauze utile, necesare, caritabile sau de pietate”.
Se poate adera așadar la acea, doctrină care datorită simplelor aplicații ale instrumentelor logice de teorie generală a individualizat natura dispensei în cea de act administrativ și a susținut astfel necesitatea elementului cauzal pentru acordarea dispenselor de drept pontifical.
În continuare, considerăm că evaluarea critică și introspecția istorică a izvoarelor folosite adesea pentru elaborarea institutului și a doctrinei dispensei pe care am dorit să le redăm mai sus, aprobă ideea de a ne detașa în anumite aspecte de această doctrină la care aderăm totuși în mod fundamental.
3.1. Rezultatele analitice ale lui Rufino
Ne întoarcem acum la unul dintre pionierii tratatelor despre dispensă, cunoscut în istoria dreptului ca primul autor ce ne-a lăsat o definiție tehnică asupra chestiunii tratată de noi: „Așadar, există dispensa conform unei cauze drepte, acordată de acela care are interes, cu condiția să existe o derogare cauzală de la rigoarea canonică”. Din această noțiune ceea ce trebuie scos aici în evidență este expresia iusta causa faciente. Rufino nu insistă pe momentul intuitiv și sintetic al legăturii dintre rațiune și cauză, ci intenționează să analizeze, chiar și în mod sintetic, cauza care este înțeleasă aici mai clar prin acceptarea cauzei motive.
Termenul „dreaptă” nu exprimă exigențe de ordin obiectiv ci mai curând de considerație echitabilă a cazului particular. Atât Rufino cât și alți corifei canoniști erau foarte preocupați de a pune în lumină particularitatea dispensei ca institut emis pentru a determina o derogare „cazuală”. Aceștia au studiat problema cauzei doar pentru aspectul care oglindește cazul concret al faptei în discuție, deci doar prin prisma profilului motivului. Au neglijat în schimb să analizeze acel important aspect al fenomenului cauzal care servea drept legătură între cazul particular și rațiunea abstractă. În schimb, din punct de vedere analitic, această nouă perspectivă li se părea periculoasă, din moment ce facultatea dispensei, adică măsura legislativă pentru cazul concret, părea că nu poate fi „contra tenorem rationis” (așa cum se mai susține arbitrar și în zilele noastre).
Pentru acest fapt, era din ce în ce mai urgent ca noțiunii de cauză rațională, ce era moștenită din forma intuitivă și sintetică a celor mai vechi canoniști, să-i fie alăturată noțiunea de cauză dreaptă, care nu reprezenta un punct distinct sau opus, ci mai curând, părea a fi interpretarea analitică cea mai riguroasă, după cum se observase din această perspectivă.
Datorită acestui motiv, conceptul de „cauză dreaptă și rațională”, care după secole ajunge să facă parte din actualul Cod de Drept Canonic, ne indică deja două idei distincte: cea de cauză motivă și cea de cauză formală, sau mai bine zis reiese ca o expresie stabilă unde „dreaptă” reprezintă corectivul pentru „rațională”.
În cele din urmă, și cauza rațională era redusă precum am văzut, la cauza motivă. Însă, pentru ca aceasta să nu dea naștere la anumite polemici s-a preferat adăugarea termenului de „dreaptă” asupra căruia și în lexicul Codexului actual se pune un deosebit accent, evitând să se insiste pe raționalitate. Am putea spune că doctrina canonică are un complex de vină datorită preluării și acceptării acestui ultim cuvânt (rațională), referindu-se la un institut care se spune că a fost fondat împotriva rațiunii.
4. Dispensa secundum legis rationem
Pentru a concilia natura administrativă a dispensei cu circumstanța ce dă naștere la o situație juridică particulară derogând astfel prevederea normativă de la care se dispensează, canonistul Mazzacane consideră necesar să precizeze că „dispensa nu este actul legislativ… care dispune derogarea. Legea care derogă o altă lege există, dar aceasta nu este constituită din actul concret al dispensei, ci de norma care autorizează și admite dispensa”.
Reținem că această precizare dorește să provoace natura acțională și nu pe cea normativă a actului dispensei, fie chiar indecisă și superfluă. Indecisă în toate cazurile când nu se dorește a fi un ordin legislativ autonom care să aprobe sau să autorizeze dispensa de către o altă normă, iar superfluă deoarece legile canonice ce nu sunt de drept divin pozitiv sau natural, sunt am putea spune, din esență dispensabile. Așadar, măsura legislativă a dispensei, departe de a reprezenta o acțiune contrară rațiunii legii, nu face altceva decât să actualizeze o conotație esențială legii de la care se dispensează. Cu alte cuvinte, legea de drept uman (dispensabilă), își găsește justificarea prin introducerea sa într-o hotărâre canonică (rațiunea) în care apare deja de la origine ca fiind dispensabilă.
În acest sens, punctul de referință ne este oferit chiar de izvoarele în care s-a observat că dispensa, mai presus de toate datorită unui fundament doctrinar dat de Sfântul Toma d’Aquino, de Sfântul Albert cel Mare, de textele lui Inocențiu al III-lea și ale lui Goivanni D’Andrea, era înțeleasă ca o măsură legislativă a cărei cauză formală era conținută tocmai în realizarea rațiunii aceleiași legi de la care se dispensa.
Fără îndoială că dispensa atunci când există o normă expresă ce o prevede este realizarea concretă în mod direct și imediat a acestei norme, care înfăptuiește o nouă lege dar care este diferită și opusă legii care dispensează. Fiind împotriva legii, negăm împreună cu autorii izvoarelor mai sus amintite, că aceasta ar fi și împotriva rațiunii, deci contrară rațiunii legii dispensatoare. Așadar, în ciuda faptului că sunt două prevederi normative distincte, rațiunea acestor două norme este totuși identică chiar dacă acestea o preced cu instrumente tot mai diferite. Interesul general specific ce se dorește a fi urmat de o normă canonică este de a evita ca un credincios să cadă într-un anumit păcat care să-i prejudicieze sănătatea sufletească. Un asemenea interes este adesea contestat fie datorită faptului că uneori este observată norma în mod riguros, fie deoarece alteori intervine dispensa. Pentru aceasta, cauza formală a dispensei corespunde nu doar rațiunii legii ce o precede, dar și legii de la care se dispensează.
Acesta este doar un aspect al naturii măsurii legislative care se cristalizează însă prin studiul profilului cauzal al actului, așa cum s-a evidențiat aici. Nouă ni se pare așadar că mecanismul dispensator poate fi asemănat cu cel de realizare a normei primare și poate interveni pentru a elimina efectele atunci când acestea ar produce un rezultat contrar și deci, cu timpul ar putea avea repercusiuni negative îndreptate împotriva aceleiași legi în vigoare, făcând astfel inutilă rațiunea. Așadar, dispensa poate fi considerată ca o garnitură de siguranță ce face parte din însăși structura normei de la care se dispensează. Nu este deja împotriva rațiunii însă cu toate acestea poate reprezenta un instrument susceptibil de a provoca urmări judiciare acestei rațiuni.
Scutirea de la o lege într-un caz particular se acordă doar pentru a face întotdeauna mai rațională interzicerea sau obligația generală. Este considerată o „rană” constructivă, adică o altoire necesară pentru a o reda, de data aceasta mai bogată astfel încât noua plantă a normei să-și extragă forța necesară pentru a continua să dea roade.
4.1. Diferența dinte permisiune și dispensă
Odată verificată natura administrativă a dispensei, rezultatul acestei reelaborări este în mod sistematic, posibilitatea unei apropieri cu un alt act canonic, desigur administrativ, și anume cel al permisiunii. Însă permisiunea se distingea de dispensă tocmai datorită lipsei aprofundării studiilor asupra profilului cauzal al dispensei, în sensul că în opoziție cu permisiunea, dispensa era împotriva rațiunii legii. În continuare specificăm că un atare criteriu de distincție este în realitate lipsit total de fundament. Trebuie spus însă că forma celor două măsuri legislative este identică. În mod istoric, făcând abstracție de primele secole ale Bisericii, în care după cum am observat conceptele asupra acestor institute nu erau foarte precise, găsim o confirmare în cele spuse de sfântul Toma într-un pasaj preluat apoi de Van Hove: „Acordarea permisiunii le este rezervată acelor din a căror autoritate ia naștere eficacitatea legii, dacă legea le permite, și în cazurile în care eficiența legii nu trebuie extinsă; o astfel de permisiune se numește dispensă”.
Acest fapt explică de ce și astăzi mai există asemenea concepții când fără dubiu, în baza dispozițiilor Codexului, permisiunea și dispensa sunt două institute distincte, cu toate că mulți comentatori, în multe cazuri nu fac o distincție sigură între facultatea permisiunii și cea a dispensei.
În mod sigur trebuie să se adopte din nou criteriul distinctiv dintre dispensă și permisiune, oricare ar fi el. Și aceasta se probează din comparația cu mecanismul măsurii administrative laice care de obicei este atașată la permisiune, adică cel de autorizare. Așadar, analiza unui astfel de mecanism dă rezultate ce sunt asemănătoare nu doar celor deduse de institutul permisiunii, dar și celor ce au fost evidențiate mai sus cu privire la dispensă. Chiar și autorizația care în mod normal se acordă după lege, în realitate este o normă anulată de legături ce derivă dintr-o interzicere generală de a acționa și care impune în aceeași prevedere administrativă autorizația pentru a determina cazul particular. Oricum, în cazurile în care se acordă autorizația (precum și în cazurile în care nu se acordă), se urmărește întotdeauna aceeași rațiune care conduce la implicita interzicere generală de conduită, așa cum în cazurile în care se dă o dispensă (sau nu), se realizează după cum am observat o rațiune identică cu acea lege de la care se dispensează (sau nu).
Diferența fundamentală dinte mecanismul dispenselor și cel al autorizațiilor stă în faptul că, în timp ce la primele interzicerea generală de comportament este în mod normal implicită, la celelalte este în mod general implicită. Această reciprocitate în poziția elementelor ce constituie cele două structuri oferă oricum ar fi, o ulterioară confirmare de interferență a acestora pentru a realiza identificarea unei rațiuni. Pe lângă aceasta, oferă și punctul de plecare spre un nou criteriu capabil de a deosebi între dispensă și permisiune în cadrul legislației canonice.
Orientând din nou dispensa și permisiunea către aceeași origine istorică și sistematică poate părea un argument valid, însă doar din perspective teologice și de clasificare. În realitate, menționăm că o contribuție fie și de acest gen putea fi utilă în acea perioadă în care se puneau bazele normelor actelor administrative din Dreptul Bisericesc.
5. Inexistența „cauzei drepte” – motiv de ilegitimitate
O altă diferențiere față de doctrina lui Mazzacane privește patologia dispensei în lipsa cauzei formale sau în lipsa cauzei drepte.
Nu avem nimic de obiectat referitor la afirmația că: „consecința invalidității măsurii legislative – desigur legată de lipsa cauzei – are un caracter general, privitor la toate actele administrative canonice. Și menționăm noi, are același caracter și asupra actelor emise de Pontiful Roman”.
Această concluzie este perfect de acord cu ceea ce am dorit să evidențiem până acum. Cauza „formală” este elementul structural al acțiunii, iar dacă acesta ar lipsi ar determina în mod ireversibil nulitatea actului.
Cea mai importantă dispoziție, dat fiind efectul juridic ce ar putea face ca dispensa să fie invalidă și ilicită, este exigența unei cauze drepte și raționale pentru ca să poată fi acordată dispensa. Este așadar nevoie de un motiv serios pentru a acorda dispensa, tocmai datorită faptului că se vorbește de a întreprinde o acțiune împotriva legii, drept pentru care autorul dispensei trebuie să țină cont și de gravitatea legii de la care este cerută dispensarea.
O dispensă acordată fără motive întemeiate ar fi un abuz clar împotriva autorității și deci, fiind acordată de o realitate inferioară în raport cu legea superioară, ar avea ca rezultat nu doar ilegitimitatea ce derivă din abuzul comis, dar și însăși invaliditatea dispensei.
Aflăm așadar că, caracteristica fundamentală a cauzei dispensei este căutarea armoniei dintre raționalitate și legea de la care se cere dispensarea exprimând totodată necesitatea de a îmbina circumstanțele cazului concret cu rigoarea legii.
Datorită faptului că Legiuitorul păstrează totuși criteriul validității dispenselor acordate chiar și fără o cauză, se pare că nu putem vorbi de un act administrativ ci mai degrabă de o normă particulară. Fundamentul ilegitimității acțiunii înfăptuite de Legislatorul care emite norma ar consta în riscul la care se supune egalitatea esențială a credincioșilor și raționalitatea hotărârii judecătorești ce poate fi luată în considerație în baza armoniei existente între normele universale și particulare precum și între cele generale și cele particulare.
Cercetând anumite cazuri de invaliditate a actului administrativ putem observa că doctrina asupra conducerii instrumentelor logice elaborate spre o teorie generală a structurilor laice, distinge vicii de legitimitate și vicii de merit. De multe ori, printre viciile de legitimitate ce determină nulitatea sau anulabilitatea actului intră și lipsa nu doar a cauzei formale dar și a premiselor. Trebuie să menționăm că în precedență au fost expuse de același autor (Mazzacane) următoarele distincții: „premisele – reliefând circumstanțe și situații de interes general ce necesită intervenția autorității – reprezintă ocazia care dă viață actului ca și cauză ocazională, în timp ce motivele reprezintă cauza impulsivă. Acestea nu constituie elementele esențiale și integrale ale actului. Cauza în sens tehnic… reprezintă un element constitutiv al actului”.
În urma premiselor menționate, raționamentul ar putea avea doar această ulterioară perspectivă: nulitatea se poate verifica în mod simplu prin lipsa unuia dintre elementele constitutive ale actului, iar despre nulitate și despre vicii de legitimitate ce țin de măsurile administrative canonice se poate vorbi doar în lipsa cauzei formale și nu în lipsa premiselor. În mod contrar însă, autorul vorbește aici doar despre vicii de legitimitate, deci de nulitate datorită lipsei premiselor.
Care ar putea fi motivul acestor contradicții? În aceste cazuri logica este integrată în datul de fapt pozitiv. Același canon (1680) din Codexul abrogat sancționează nulitatea și când lipsesc „condițiile cerute de sfântul canon”. Rezultă astfel că, dacă premisele sunt condiții obiective ale actelor (sau ocazii precum le-a numit mai sus autorul), se poate afirma că lipsa lor comportă implicit și nulitatea. Însă, odată intrați pe tărâmul dreptului pozitiv, nu trebuie să mai permitem considerații de ordin logic sau sistematic precum sunt cele cărora am putea să le separăm motivele sau elementele cu caracter subiectiv de condițiile cerute pentru decizia de nulitate, ci trebuie să le conferim o stare mai naturală în ambientul discreționalității și al esenței administrative (doar cu consecința revocabilității).
Pe de altă parte, dacă din dezbaterea asupra nulității actului administrativ ne limităm referința strict la facultatea dispensei, găsim că expresia can. 90 este foarte clară și categorică, nefiind posibilă o interpretare diferită de cele extrase din litera legii. Așadar, pentru un caz care nu este prevăzut în mod expres de canon, dispensa dată de întemeietorul legii urmează regula generală, adică aceasta poate fi considerată nulă doar când lipsește elementul structural al cauzei.
Cazul, prevăzut în mod expres, întră sub incidența regulii dar la fel de generală este specificarea canonului că dispensa fără cauză dreaptă (premisă sau motivă) este considerată nulă. Mazzacane susține însă contrariul, adică această disciplină este excepțională deoarece datorită principiilor generale, din lipsa cauzei drepte, ar trebui se derive doar revocarea actului.
În realitate, dacă s-ar dori aplicarea riguroasă a principiilor proprii teoriei actului administrativ elaborate pentru legile civile, ar trebui să se precizeze că revocabilitatea urmărește doar viciile de merit și astfel ar trebui să se demonstreze ulterior că lipsa cauzei drepte produce vicii de acest gen. Este adevărat însă că izvoarele, textul și conținutul Codului de Drept Canonic ne fac să reținem că expresia „cauză dreaptă” nu dorește să indice doar motivul dar și subzistența ocaziei și deci a premisei măsurii legislative. Pentru aceasta ar fi necesar să se distingă și să se constate când lipsa cauzei drepte comportă inexistența premiselor și când aduce inadecvarea motivelor și astfel în primul caz să se constate viciul de legitimitate iar în al doilea viciul de esență. În primul să se recunoască ca și regulă o sancțiune de nulitate, iar în cel de-al doilea o ratificare de revocabilitate.
Adevărul este că nu trebuie să insistăm prea mult pe folosirea instrumentelor proprii de drept civil în interpretarea legilor de drept canonic. Dacă acestea sunt până acum investigate cu ajutorul categoriilor actului administrativ, al cauzei formale și motive, statutul actual al legislației canonice nu permite cel puțin în ceea ce privește dispensa, o aplicare riguroasă a figurii prezumției și a distincției între viciile de legitimitate și viciile de substanță.
Probabil Mazzacane a fost influențat în elaborarea ideii sale de dorința de a face să reintre pe cât posibil în normă institutul dispensei „super rato”, în care în mod excepțional și Pontifului Roman îi este cerută o cauză dreaptă. Din atenția dată institutului, în care premisele obiective sunt precizate în mod expres și distinct (care se rezumă apoi în neconsumarea căsătoriei) rechizitoriul cauzei drepte se sfârșește, (referindu-ne aici la valența sa obiectivă), și este transpus pentru a fi prezentat ca element dătător de substanță măsurii legislativ-administrative a dispensei.
Așadar, fără nici un dubiu, lipsa cauzei drepte aduce după sine un viciu de legitimitate și nu unul de esență, această precizare având astăzi o însemnătate practică în prezența dispoziției Curiei Romane „De Regimimi Eclesiae” care deține controlul asupra actelor administrative canonice, din partea celei de-a doua secțiuni a Semnăturii Apostolice doar în cazurile ce privesc viciile de legitimitate și nu a celor de substanță.
6. Concluzie
Am putut observa datorită faptului că institutul dispensei înfăptuiește un principiu de dreptate și este fondat pe exigența de a îndeplini un interes public, cum autoritatea bisericească are nu doar puterea dar și datoria de a-l aplica atunci când există condițiile de extremă necesitate pentru aplicarea sa. Această datorie nu este doar o obligație de conștiință ci este și o obligație juridică ce își are originea dincolo de normativele pozitive, și anume în principiile generale ale măsurilor legislative canonice, adică în principiile de drept natural, divin și pozitiv.
Odată ce într-un anumit caz concret aceste principii impun acordarea dispensei, autoritatea competentă nu se poate sustrage de la datoria care este mai mult juridică decât morală de a acorda dispensa, fără a leza aceste principii supreme. Totodată pentru acordarea sau neacordarea unei dispense nu se poate profita de puterea discreționară.
CAPITOLUL III
APLICAȚII ȘI EFECTE JURIDICE AL DISPENSEI
1. Premisă
După ce am putut vedea în capitolul precedent care sunt condițiile cerute de Codex și de Biserică pentru a acorda și a obține o dispensă, vom evidenția în acest capitol anumite aplicații ale acestei facultăți, menționând când poate fi considerată o dispensă validă și licită, și când poate fi invalidă și ilicită, făcând referință în special la sacramentul căsătoriei. Însă, înainte de a trata despre dispensele ce țin de pactul matrimonial, vom descrie câteva aplicații ce au fost făcute de-a lungul istoriei și principalele documente ce au reglementat în timp această normă, inclus fiind aici și ultimul Conciliu Ecumenic (Conciliul al II-lea din Vatican 1962-1965) precum și documentele postconciliare ce au avut un rol semnificativ în reelaborarea Codului de Drept Canonic, spre binele credincioșilor și implicit al Bisericii lui Dumnezeu.
2. Precedente istorice
Pentru a înțelege mai bine însemnătatea și funcționalitatea acestui institut al dispensei în Codul de Drept Canonic, trebuie să acceptăm de la început conceptul de plenitudo potestatis ce era atribuit Romanului Pontif, în baza căruia puterea de a dispensa constituia una dintre manifestările tipice ale funcției sale.
Dacă recunoaștem, pe de o parte, că această disciplină a dispensei este în general nouă, referindu-ne la cristalizarea sa de-a lungul istoriei în Codex, atunci putem afirma că, pe de altă parte, privind la tradiția canonistică, dispensa nu îmbracă nicidecum caracterul de noutate. În afară de cercetarea existenței sale în primele secole ale Bisericii în care se acceptă că puterea de a dispensa aparținea de drept episcopilor, reiese că Grazian și Decretaliștii deviau mai ales de la o tradiție non-canonistică asupra noțiunii exclusivității Pontifului Roman de a dispensa de legile generale. Nici unul dintre pasajele Decretaliilor nu este clar, în sensul de a atribui această putere exclusiv Suveranului Pontif. În același timp, există și alte texte ce continuă să recunoască în mod clar episcopilor această putere, afară de faptul că nu s-a stabilit vreo rezervă de către Romanul Pontif.
La acest punct trebuie să menționăm faptul că în actualul Cod de Drept Canonic s-au schimbat termenii și odată cu ei și înțelesurile cuvintelor referitoare la puterea episcopilor de a dispensa. Așadar, se răstoarnă am putea spune termenii practicii canonice, sancționată la can. 81 din Codul abrogat, iar ceea ce se numea excepție (precum puterea de a dispensa a Episcopilor), devine acum normă în timp ce rezervele ținute de Sfântul Scaun sunt acum numite: excepții.
Astfel se explică de ce, în afară de susținătorii curentelor eretice din trecut cum ar fi: galicanismul, episcopalismul și altele și în ortodoxie pentru mult timp numeroși canoniști admiteau că episcopii puteau în mod ordinar să dispenseze de la legile generale. Aceste curente aduceau anumite argumente ce astăzi pot fi recuperate pe deplin la lumina schimbărilor legislative ce au fost introduse în Codex odată cu textele conciliare și postconciliare referitoare la chestiunea dispensei. Ele susțineau că, „Episcopul poate întreprinde în teritoriul său ceea ce Romanul Pontif poate face în Biserica universală, afară de cazul când Suveranul Pontif și-ar fi rezervat sieși ceva anume”. Adăugau că „puterea de a dispensa a episcopilor este necesară din punct de vedere moral pentru guvernarea poporului” .
Canoniștii își fondau afirmațiile și pe autoritatea cuvântului sfântului Toma D’Aquino care într-un text din Summa Theologica atribuie puterea de a acorda o dispensă nu Legiuitorului, ci rectorului Bazilicii, deoarece spunea el că, cel care conduce are autoritatea de a dispensa de la legile umane atunci când stă în puterea sa, adică poate admite să nu se observe prescripțiile legii anumitor persoane, și în cazurile în care legea este considerată inadecvată. Aceste argumente au fost apoi preluate de Conciliul al II-lea din Vatican așa cum se poate vedea din citirea textelor conciliare.
3. Legislația Conciliului al II-lea din Vatican cu privire la dispensă
Înaintând pe firul istoriei putem observa că odată cu Conciliul al II-lea din Vatican s-au făcut importanți pași înainte în individualizarea naturii administrative a dispensei, comparativ cu cei făcuți până în acel moment. În această notă este semnificativ numărul 8 al capitolului I din Decretul conciliar Chritus Dominus, care a avut o importanță deosebită asupra argumentul tratat de noi și considerăm oportun a reda în continuare punctele de referință:
„a) Episcopii, ca urmași ai apostolilor au, per se în diecezele încredințate lor, întreaga putere legată de oficiu (potestas ordinaria), proprie și nemijlocită, care este necesară pentru exercitarea îndatoririi lor pastorale, rămânând în vigoare totdeauna și în toate puterea pe care Pontiful Roman o are în virtutea misiunii sale de a rezerva anumite probleme pentru sine sau pentru altă Autoritate.
b) Fiecare episcop în dieceza sa are facultatea de a dispensa de la legea generală a Bisericii, în caz particular, pe credincioșii asupra cărora își exercită autoritatea după normele canonice, ori de câte ori consideră că aceasta este spre binele lor spiritual, în afara chestiunilor pe care Autoritatea supremă a Bisericii le-a rezervat în mod special”.
Însemnătatea noutății introdusă de dispoziția Conciliului asupra disciplinei preluată și ratificată de Codex nu poate reieși la o primă vedere. Mergând mai departe, putem spune că această prevede conciliară este o inovație ce se datorează Papei Paul al VI-lea prin Motu proprio Pastorale munus ce a apărut cu doi ani înaintea decretului Christus Dominus.
Prin această scrisoare, Papa dăduse deja episcopilor (rezidențiali) printre alte facultăți și pe aceea de a dispensa de la legile generale ale Bisericii. Însă forma Motu-ului, expresia „facultates” și limitele puse în exercitarea acestora (în special interzicerea, de a delega pe alții) conduceau la ideea că acest document nu se referea la altceva decât la o concesie așa cum era ea prevăzută în Codul abrogat și cum este preluată în noul Cod de Drept Canonic. Permisiunea devine operantă „de drept”, din momentul canonic de luare în posesie a diecezei, fiind astfel vorba despre o doctrină în exercițiu, de o putere ordinară, fie ea și vicară deoarece episcopul fiind „ipso iure” datorită oficiului, trebuia să-și exercite puterea nu în nume propriu, ci în schimb, în numele Pontifului care a dat concesia.
În decretul conciliar a apărut însă un lucru total divers de cel amintit mai sus. Chiar dacă în acest text este folosită expresia „facultas”, aceasta ar trebui înțeleasă în contextul dispoziției. Recunoașterea facultății episcopului de a dispensa de la legile generale ale Bisericii, urmează afirmației imediat precedente ce spunea că: „Episcopii, ca urmași ai apostolilor au, per se în diecezele încredințate lor, întreaga putere legată de oficiu (potestas ordinaria), proprie și nemijlocită, care este necesară pentru exercitarea îndatoririi lor pastorale, rămânând în vigoare totdeauna și în toate puterea pe care Pontiful Roman o are în virtutea misiunii sale de a rezerva anumite probleme pentru sine sau pentru altă Autoritate”. Facultatea de a dispensa ce este amintită imediat ulterior acestui punct, este îndreptată acum spre urmărirea binelui spiritual al credincioșilor diecezei, facultate ce ține în mod evident de competența funcției pastorale a episcopului. Din această cauză, ne pare clar faptul că indicația „facultas dispensandi” trebuie să fie considerată tocmai ca una dintre acele puteri ordinare, proprie și nemijlocită ce este necesară în executarea funcției pastorale a episcopului.
Așadar, este evident saltul calitativ datorat prevederii normative, drept pentru care episcopii puteau dispensa de legile generale ale Bisericii în virtutea exercitării puterii vicare fie în cazurile excepționale de dubiu de fapt fie în cazurile de urgență și de necesitate. De fapt, datorită decretului conciliar le-a fost recunoscută puterea ca fiind una ordinară, proprie și nemijlocită.
Însemnătatea acestei noutăți nu trece neobservată în vastitatea sa de Legiuitorul canonic care a redactat anumite norme de aplicație relative cu această chestiune, înclinând să afirme că.
„I) Legile pe care Sfânta Maică Biserică le-a sancționat în Codul de Drept Canonic sau le-a stabilit și în alte documente posterioare fără să le revoce, le declarăm integre și obligatorii, numai dacă Conciliul al II-lea din Vatican nu le-a abrogat în mod expres sau nu le-a substituit parțial sau le-a derogat.
II) Canonul 81 al Codex Iuris Canonici (1917) este doar derogat așa cum prescrie nr. 8, b, din Decretul conciliar Christus Dominus”.
Așadar, era prevăzută puterea prescrierii decretului conciliar Chritus Dominus, nr. 8, și din această cauză se iau anumite măsuri de precauție împotriva posibilelor reacții ulterioare ce puteau fi provocate de aplicarea principiilor conținute în textul decretului.
Dincolo de această dovadă indirectă, aceleași norme de aplicabilitate întăresc prin argumente noi pe de altă parte, inovațiile aduse de decret. De fapt, prin aceste premise este indicată în mod clar recunoașterea puterii proprii a episcopilor în măsura în care erau „înfăptuitori ai gândirii divine” sau, am putea spune, adevărați și proprii administratori ai legii canonice în diecezele lor, cu condiția ca – acesta rămânând un punct ferm – să fie uniți cu „Suveranul Pontif”.
Pentru acest fapt devine normală insistența asupra celor spuse de Decret, anume că: „acestor episcopi li se încredințează pe deplin oficiul pastoral – mai exact grija constantă și zilnică a ‹‹oilor›› – cu putere proprie, ordinară și nemijlocită”. În acest context se face apel la facultatea dispensei de la legile generale al Bisericii ce este recunoscută episcopilor, și astfel se aplică mai bine rațiunea cu „scopul de a oferi un confort religios mai ușor oamenilor ce astăzi sunt într-o situație nouă de dezvoltare”. Având un scop ce se încadrează fără echivoc în funcțiile pastorale ale episcopilor și fiind legat, ca un instrument necesar, de una din acele puteri care servește la realizarea acestei funcții, le sunt recunoscute episcopilor puterile ordinare, proprii și nemijlocite.
Nu există deci nici un dubiu că aceste prerogative nu pot acorda episcopilor facultatea de a dispensa de la legile generale ale Bisericii, așa cum a fost recunoscută și de Motu proprio De Episcoporum muneribus.
4. Dispensa validă și dispensa licită
Faptul că dispensa acordată de un superior devine nulă doar dacă lipsește cauza formală, semnifică în definitiv că această normă este valabilă în orice loc, adică, altfel spus, dacă împreună cu măsura legislativă s-a aplicat acel scop specific de utilitate publică ce constituie întocmai cauza acesteia. A fortiori măsura legislativă s-a realizat în prezența premiselor și a motivelor valide chiar dacă în acest caz motivele nu au valoare juridică prezumtivă potrivită pentru a stabili existența cauzei. Facem referință aici la valoarea prezumtivă a premiselor și a motivelor ce privesc cauza, în măsura în care chiar dacă sunt figuri distincte, acestea sunt totuși legate între ele. Putem admite așadar că, cauza reprezintă difuzarea premisei și a motivului în structura sau în forma actului. Se înțelege astfel dispoziția can. 90 (CDC 1983) în temeiul căruia prezența (sau absența) cauzei drepte face să se presupună pe drept și de drept existența (sau nu) a cauzei formale și deci validitatea (sau invaliditatea) măsurii legislative.
Acestei precizări îi urmează o alta, relativă în opinia celor care, nefăcând distincție între cauza formală și cauza dreaptă, susțin că dispensa dată de organul competent fără o cauza dreaptă și rațională este validă, dar ilicită. Am observat însă că, can. 90 dispune doar în raport cu dispensa, fără o cauză dreaptă și rațională acordată de un organ inferior, în timp ce pentru dispensa dată de unul superior se admite, dacă nu există anumite prevederi speciale, sancțiunea de nulitate doar pentru cazul de insuficiență a elementului structural ce aparține cauzei (formale). În această situație, dispensa dată de Superior este invalidă deoarece cauza formală există, dar nu acceptă în acest caz vreo cercetare importantă asupra existenței sau a nonexistenței premiselor sau a motivelor. Dimpotrivă ar fi o cercetare inutilă dacă se verifică, că nulitatea ca urmare a cauzei, implică subzistența premiselor și a motivelor valide. Din aceste motive, considerăm ca este inoportun să vorbim despre o dispensă emisă de un for superior ce este validă, dar este considerată în același timp și ilicită.
Atunci când o dispensă este acordată în caz de dubiu asupra cauzei suficiente, se consideră ca aceasta este validă, dar ilicită. Însă aici trebuie să facem distincție între dispensa ce are ca finalitate un singur act și dispensa ce are trăsături succesive. Prima a fost acordată în mod valid și rămâne astfel (de exemplu dispensa de un impediment matrimonial) iar cea de-a doua rămâne validă doar până în momentul în care cauza începe să prezinte dubii, după care dispensa încetează să mai fie validă deoarece intervine lipsa elementului structural prevăzut în can. 90, § 2. Spre exemplu, un Superior competent acordă o dispensă validă dar ilicită, iar credinciosul este convins de veridicitatea sa; se poate folosi această dispensă? Moraliștii răspund în general că practic, credinciosul își poate însuși dispensa cu conștiința împăcată deoarece problema ilicității privește de fapt pe autoritatea ce a dispus acordarea sa. Alții însă, adaugă că trebuie exceptat cazul în care eventuala nesocotire a cauzei ar fi rezultatul în mod evident. În caz contrar dispensa nu este doar ilicită dar este și invalidă, iar credinciosul care este conștient de acest fapt în mod clar nu poate face uz de favor știind că dispensa primită este nulă.
Dispensa ce are un caracter succesiv rămâne validă, chiar dacă la un moment dat încetează în mod total cauza motivă. Acordarea sa este în realitatea absolută iar efectul său rămâne indivizibil.
5. Dispensa în materie de căsătorie
Față de legislația anterioară (CIC 1917), dispensa în materie de căsătorie a fost mult simplificată în actualul Cod de Drept Canonic. De aici se întrevăd clar care sunt impedimentele rezervate Sfântului Scaun și deci, nesupuse puterii de a dispensa a Ordinariului locului sau a altor prelați echiparați lui, precum și cazurile în care credincioșii creștini pot face apel la această „scutire de la lege într-un caz particular” spre binele lor spiritual și al familiei din care fac sau intenționează să facă parte.
5.1. Dispensa de la forma canonică
După dreptul natural, pentru ca o căsătorie să fie încheiată valid se cere ca, părțile contractante să fie persoane apte pentru a se căsători (lipsite de principalele impedimente) iar consensul lor să fie exprimat în mod valid (fără nici un viciu de procedură). După dreptul pozitiv al Bisericii, pentru ca pactul matrimonial să fie încheiat valid se cere să fie celebrat după forma canonică prevăzută de Codice.
Biserica, după cum are autoritatea de a stabili anumite impedimente dirimante ce fac persoanele inapte pentru a încheia valid o căsătorie, tot așa are și puterea de a pretinde o formă canonică precisă, fără de care pactul matrimonial devine invalid.
Obligația de a celebra căsătoria după forma canonică ia naștere dintr-o normă canonică pur eclesiastică. Prin urmare, de această obligație, în afară de Pontiful Roman, mai pot dispensa în cazuri speciale, cei cărora le-a fost acordată această putere, fie prin dreptul comun fie printr-o facultate specială.
Pentru a preciza cine poate să dispenseze, în afară de Suveranul Pontif, în diferite situații și în ce condiții, trebuie mai întâi să vedem dacă partea catolică încheie o căsătorie cu o parte: a) nebotezată, b) botezată necatolic, dar creștină, c) botezată în bisericile orientale, d) catolică.
Trebuie specificat că dispensa de la forma canonică stabilită în can. 1117 (CDC 1983) pentru catolicii care au părăsit Biserica printr-un act formal de credință, nu îi scutește de la observarea altor norme prevăzute în materie de căsătorie. Pe baza can. 11, aceștia trebuie să se supună tuturor legilor bisericești, în afară de faptul că s-ar fi dispus altfel iar singurele dispoziții contrare ar fi cele conținute în can. 1117, ce reglementează forma canonică în can. 1086 referitor la dispensa de impedimentul de disparitate de cult, și în can. 1124 cu privire la căsătoriile mixte. Cu siguranță că acest fapt constituie un important pas înainte însă poate nu este suficient deoarece lasă fără răspuns multe situații delicate. În realitate, dacă principiul „dispensei” dat pentru a veni în mod pastoral în întâmpinarea acelora care s-au desprins formal de Biserica catolică ar rămâne circumcis doar la cele trei canoane, atunci numeroase alte probleme ar rămâne fără rezolvare.
În căsătoriile mixte, dintre o parte catolică și o parte nebotezată sau botezată ce aparține unei biserici occidentale, poate acorda dispensa de la forma canonică Ordinariul locului în care se celebrează căsătoria deoarece el cunoaște cel mai bine circumstanțele care o sugerează și o permit. Dispensa de la forma canonică poate fi acordată dacă există „dificultăți grave” ce, după judecata Ordinariului locului fac dificilă observarea formei. Deoarece această dispensă într-un anumit teritoriu este acordată după un unic criteriu, este de competența Conferinței Episcopale pentru fiecare teritoriu în parte să reglementeze acordarea dispensei cu norme proprii. Ordinarii însă, sunt ținuți să respecte acest norme doar pentru liceitatea acordării dispensei. Unica condiție esențială care să ateste validitatea sa este să existe „o anumită formă publică de celebrare” adică, se cere ca forma canonică oficială să fie înlocuită de o altă formă aptă pentru a putea proba juridic respectiva celebrare a căsătoriei.
„Forma publică de celebrare” dezbătută în formularea canonului a fost dictată datorită preocupării de a evita căsătoriile clandestine, aceasta fiind cerută pentru validitatea lor. Poate fi admisă aici și căsătoria civilă. În reevaluarea rolului credinței pentru formarea sacramentului căsătoriei s-a cerut o reîntoarcere la practica pre-tridentină de a nu impune pentru validitate o unică formă canonică, dar de a recunoaște și validitatea căsătoriei civile, cel puțin pentru căsătoriile mixte. Această căsătorie civilă este admisă ca fiind validă de către Biserică și pentru cei care s-au îndepărtat de ea printr-un act formal.
Deoarece puterea Ordinariului locului de a dispensa de la forma canonică este ordinară, aceasta poate fi delegabilă. În două cazuri Ordinariul locului poate dispensa de la observarea formei canonice: 1) în căsătoriile mixte; 2) când pericolul de moarte este iminent (can. 1079, § 1). Episcopul diecezan care acordă dispensa de la forma canonică în aceste tipuri de căsătorie poate limita aria concesiei adăugând anumite clauze care, dacă nu sunt observate fac invalid pactul matrimonial prin defect de formă. În acest caz căsătoria poate fi declarată nulă printr-o anchetă preliminară și dacă se verifică probele prevăzute de drept.
În termenii descriși mai sus, Ordinariul locului în care se celebrează căsătoria poate dispensa dacă anumite dificultăți grave împiedică respectarea formei canonice și în cazul când una dintre părți este catolică, în timp ce cealaltă parte a fost botezată în Biserica Catolică dar apoi, datorită salbei credințe a trecut la o altă confesiune necatolică creștină sau necreștină.
O nouă diferență există în cazul căsătoriilor mixte dintre o parte catolică de rit latin sau oriental și o parte ortodoxă. Aici forma canonică comună „obligă doar pentru liceitatea” celebrării, „însă pentru validitate este suficientă prezența ministrului sacru” catolic sau ortodox. În aceste căsătorii Ordinariul locului, latin sau oriental, poate dispensa de „obligația de a se respecta forma canonică prescrisă pentru liceitate”, nu cea care este suficientă dar împreună necesară pentru validitate. Și în acest caz este cerută o formă publică care nu este opțională, dar în mod categoric obligatorie. Celebrarea căsătoriei trebuie făcută măcar în prezența unui ministru sacru. Dispoziția se fondează pe faptul că ritul sacru în celebrarea căsătoriei a fost întotdeauna menținut în practică și de către tradiția orientală.
Când este vorba despre o căsătorie între două persoane ce sunt sau au fost catolice, fără ca ulterior nici una dintre ele să fi trecut la o altă comunitate necatolică, dispensa de la forma canonică este rezervată Sfântului Scaun care o acordă prin intermediul Sfintei Congregații pentru Sacramente. Doar „în pericol de moarte” și în ipoteza că nu se poate de la sine urmări forma ordinară sau extraordinară, Ordinariul locului, prin drept comun poate dispensa „de la forma ce trebuie respectată” în speță dacă acestei forme i se opun drepturi grave. De exemplu, se poate întâmpla ca una dintre părți catolică fiind, nu a trecut la altă confesiune dar prezintă indiferență și refuză să urmeze forma canonică ordinară sau extraordinară ori nu o deranjează prezența unui preot sau a unui diacon dar o deranjează prezența altor persoane (martorii), dorind ca nunta să fie făcută în secret. Dispensa este acordată aici pentru a garanta validitatea unirii, având grijă în acest mod de liniștea conștiințelor celor două părți, în special a părții catolice practicante și de legitimitatea copilului ce eventual a fost născut sau cel puțin conceput.
În pericol de moarte, de facultatea dispensării de forma canonică ce a fost acordată Ordinariului locului (însă doar în cazul în care nu se poate recurge la el) dispun și parohul, ministrul sacru delegat, care poate fi preot sau diacon precum și preotul sau diaconul care nu a primit delegație pentru a asista la căsătorie dar prin prisma can. 1116, § 2 poate face uz de această facultate. La această excepție nu este inclus și asistentul laic ce a fost delegat după norma can. 1112, § 1, deoarece nu este considerat un „ministru sacru delegat”. Totodată este considerat imposibil recursul la Ordinariul locului dacă trebuie să se recurgă la telefon sau telegraf. O atare dispoziție folosește la evitarea inconvenientelor, în special posibilitatea ca impedimentul ocult să fie divulgat și este folositoare pentru a facilita datoria parohului într-o situație de urgență care nu-i lasă prea mult timp la dispoziție.
La căsătoriile încheiate între două părți catolice este oportun ca întotdeauna să „rămână o anumită formă publică de celebrare” pentru a exista o recunoaștere legală, chiar dacă totuși în acest sens nu există o obligație. Dacă nu s-a stabilit altfel, dispensa în aceste cazuri comportă scutirea atât de la forma canonică cât și de la oricare altă formă a dreptului uman. Este suficientă și obligatorie doar forma cerută pentru dreptul natural. Ajunge ca, consensul matrimonial să fie manifestat într-un mod, oricare ar fi el, astfel încât să poată fi făcut public.
Întotdeauna acordarea unei astfel de dispense trebuie să fie înregistrată în același registru în care va fi notată și celebrarea căsătoriei, iar acestea sunt: registrul matrimonial al Curiei diecezane și registrul matrimonial al parohiei proprii părții catolice. Totodată, partea catolică are obligația de a informa cât mai repede Ordinariul locului sau parohul despre celebrarea căsătoriei, dacă aceasta a fost celebrată într-o altă jurisdicție, indicând atât locul cât și forma publică ce a fost urmată.
5.2. Dispensa de impedimentele de drept eclesiastic
Dispensa de impedimente constă într-o excepție de la legea bisericească ce reglementează căsătoria și este acordată de forul competent, într-un caz particular și pentru o cauză dreaptă și rațională. Autorul dispensei este cel care are puterea de a acorda dispensa, fie ea ordinară sau delegată, proprie sau vicară.
În conformitate cu hotărârea conciliară a decretului Christus Dominus, numărul 8b, pe care actualul Codex a preluat-o la can. 87, § 1, putem afirma că, can. 1087 îi recunoaște Ordinariului locului (Episcopul diecezan și prelații echiparați lui, Administratorul diecezan, Vicarul general și Episcopul), o însemnată facultate de dispensare, cu scopul unui serviciu pastoral mai eficace. În mod contrar de ce era stabilit la can. 1040 al Codului abrogat, episcopul poate dispensa de toate impedimentele de drept eclesiastic cu excepția celor cărora dispensarea le-a fost rezervată Scaunului Apostolic.
Supuși Ordinariului locului sunt cei care își au domiciliul sau cvasidomiciliul în dieceza sa (can. 107, § 1). Aceia care actualmente se găsesc pe teritoriul supus competenței Ordinariului locului sunt nu doar cei care au domiciliul sau rezidența în acel loc dar și străinii, pribegii sau rătăcitorii.
Impedimentele rezervate Suveranului Pontif sunt cele descrise de can. 1087, § 2, adică: hirotonirea sacră (diaconatul inclus), votul public perpetuu de castitate profesat într-un institut religios de drept pontifical și impedimentul de crimă. Nu sunt cuprinse în acest canon voturile profesate în institutele seculare sau ale societăților de viață apostolică. Can. 731, § 2 prevede însă că și membrii acestor institute pot asuma sfaturile evanghelice, dar dispensa de voturi nu este rezervată Romanului Pontif ci Ordinariului locului. Nici votul perpetuu de castitate profesat într-un institut secular de drept pontifical nu poate constitui impediment rezervat Scaunului Apostolic.
Cazurile redate pot constitui motiv de dispensă atunci când există „periculo mortis”, fiind un motiv clasic în drept ori de câte ori este vorba despre impedimente și despre forma canonică. Canonul 1079 are patru alineate ce vor fi examinate fiecare în parte. Primul paragraf ar putea fi un duplicat al can. 1078, § 1, dar nu este tocmai identic deoarece Ordinariul locului prin prisma canonului poarte dispensa și de impedimentele de drept eclesiastic a căror dispensă este rezervată Sfântului Scaun, cu excepția impedimentului provenit din ordinul sacru al preoției. Fiind vorba doar de preoție poate așadar dispensa de la impedimentul diaconatului și de la cel derivat din votul public de castitate.
Forța acestui canon pe care îl comentăm constă tocmai în motivul pe care îl invocă și anume pericolul de moarte. Autorii de drept canonic au studiat pe larg această figură juridică, concluzionând că pericolul de moarte se deosebește de ceasul morții și de gradele de boală pe care o persoană le poate avea. În schimb poate exista pericol de moarte pentru orice cauză internă sau externă, cum ar fi o operație chirurgicală dificilă, condamnarea capitală cu executare imediată, trimiterea la război, avariile unui avion în iminentă stare de prăbușire, un cutremur puternic. Se poate lua în vedere probabilitatea morții și numai a uneia dintre părțile contractante.
Rămâne neschimbat enunțul că impedimentele de drept natural sunt de la sine excluse. Așadar nu este admisă dispensa atunci când există dubiul de consangvinitate în linie dreaptă sau până la gradul al doilea în linie colaterală.
Puterea de a dispensa este ordinară, așadar este de competența Ordinariului locului prin natura oficiului său, să delege în mod obișnuit putându-și exercita prerogativa atât în forul intern cât și în cel extern. Așadar, persoanele indicate la paragraful 2 al can. 1079 (parohul, slujitorul sacru delegat, preotul sau diaconul asistent la căsătorie), presupunând că nu pot recurge la Ordinariul locului fără mari inconveniente, au aceleași facultăți cu Ordinariul în ce privește dispensa de impedimente în favoarea persoanelor care se află în circumstanțele de rigoare. Trebuie reținut faptul că la Ordinariul locului nu se poate recurge prin telefon sau telegraf deoarece în aceste cazuri există pericolul de descoperire publică ce poate fi verificat prin motivul acționării cu indiscreție.
Tot în cazul pericolului de moarte, poate acorda dispensa și preotul confesor de la aceleași impedimente amintite în precedență. O acordă în forul intern, atât în actul spovezii cât și în afara actului sacramental, acționând oricum în același for intern, deoarece este vorba de impedimente oculte care nu sunt de domeniul public și nici nu se dorește acest lucru.
Se mai poate obține dispensă de impedimente de drept eclesiastic atunci „când toate sunt pregătite”. Canonul 1080 privește toate cazurile de necesitate urgentă ce se pot verifica în afara pericolului de moarte. Unul dintre aceste cazuri – indicativ nu exclusiv – poate fi întâlnit atunci când toate sunt pregătite pentru nuntă și se descoperă un impediment, este așa-zisul „caz perplex”.
Cât privește motivul dispensei în acest caz, menționăm ca acest motiv are la rândul său două componente: a) prima componentă este formată din expresia „iam omnia sunt parta ad nuptias” și se referă la pregătirea pentru căsătorie din punct de vedere birocratic (documente, certificate, vestiri și alte mijloace oportune) prevăzute de can. 1067, data deja fixată, asistentul la căsătorie care vine poate de la o distanță îndepărtată și nu poate veni altă dată, pregătirea materială a mariajului: organizarea nunții, persoane ce trebuie să călătorească, banchetul nupțial, rezervarea la restaurant și altele. b) A doua componentă formată din expresia „nec matrimonium sine probabilis gravis mali periculo differi possit usquedum a competenti auctoritate dispensatio obtineatur”. Aceasta este componenta motivului unui probabil pericol de rău grav ce poate să aibă loc în perioada de așteptare a răspunsului din partea autorității competente.
Chiar și atunci când este vorba despre un pericol care provoacă daune, trebuie să ținem cont că nu este vorba doar de un rău spiritual, ca de pildă pericolul de a afecta persoana și a-i strica bunul nume, dar poate fi vorba și despre un pericol material grav. Acest canon include termenul detegatur ce are o însemnătate tehnică aparte. În eventualitatea că impedimentul este cunoscut de rudele sau de prietenii mirilor sau chiar de multă lume, dar rămâne necunoscut parohului sau Ordinariului locului, acest impediment se consideră ca nu este încă „descoperit” până când nu ajunge la cunoștința acestuia.
Așadar, în cazul mai sus amintit, Ordinariul locului poate dispensa de toate impedimentele de drept eclesiastic cu excepția celor derivate din ordinele sacre, de votul public și perpetuu de castitate făcut într-un institut de viață consacrată de drept pontifical. Ordinariul nu doar că nu poate dispensa de impedimentul provenit din ordinul sacru al prezbiteratului dar nici din cel al diaconatului. Spre deosebire de paroh, Ordinariul locului poate dispensa atât de impedimentele publice cât și de cele oculte deoarece, cei indicați la can. 1079, §§ 2 și 3 pot dispensa de la aceleași impedimente doar dacă este vorba de un caz ocult ce nu poate fi demonstrat în forul extern.
Totodată cel care poate acorda dispensa are și puterea de a convalida căsătoria deja încheiată când invalidității îi corespunde un impediment. Convalidarea, dincolo de capacitățile prevăzute de can. 1156 și următoarele, cere să fie dispensat și impedimentul. Dacă există circumstanțele prevăzute de canon, ministrul sacru competent care convalidează căsătoria are și facultatea de a dispensa de eventualele impedimente.
Dispensa de un impediment de drept eclesiastic acordată în forul extern, în termenii can. 1079, § 2, trebuie să fie imediat comunicată Ordinariului locului căruia îi revine datoria de a controla dacă totul a decurs după normele prescrise. Dispoziția are scopul de a preveni ușoarele abuzuri sau alte inconveniente. Această dispensă trebuie adnotată regulat în registrul pentru căsătorii dacă, însă este acordată de confesor în forul intern sacramental nu trebuie înregistrată deoarece face parte din secretul spovezii.
În registrul secret al Curiei (can.1133) păstrat cu grijă în arhiva sa, trebuiesc notate dispensele de impedimente oculte acordate în forul intern, dar nu sacramental, chiar dacă este vorba de impedimente publice prin natura lor dar care aici se verifică a fi de fapt oculte. O astfel de dispensă acordată în forul intern are valoare și pentru forul extern drept pentru care, chiar dacă impedimentul ocult devine public, nu este necesară o nouă dispensă pentru forul extern. Este de ajuns declararea validității căsătoriei prin prisma dispensei obținute și înregistrate.
5.3. Dispensa de la căsătoria încheiată și neconsumată
Pentru a vorbi de un astfel de tip de dispensă, trebuie ca mai întâi să existe un proces care are mai mult un caracter administrativ. În acest proces nu există un reclamant care să ceară apărarea drepturilor sale ci este un actor, care face cunoscută o cerere pentru a obține un favor. Totodată acest proces nu are un judecător care să decidă asupra chestiunii în discuție, dar are un instructor care adună probele necesare pentru acordarea dispensei cerute. Nu este neapărat o contradicție între soți, deoarece instanța poate fi prezentată împreună de cele două părți, iar în cazul în care lipsește persoana chemată la judecată (convenientul) care are rol doar în ipoteza în care cei doi soți nu ar fi de acord, atunci unul dintre ei poate prezenta libelul împotriva voinței celuilalt. Acest proces nu se încheie cu o sentință judecătorească ca de obicei, ci cu o dispensă care este în mod esențial un act de bunăvoință, nu de dreptate.
Doar Scaunul apostolic poate judeca faptul neconsumării căsătoriei și existența cauzei drepte pentru acordarea dispensei care va fi semnată personal de Sanctitatea Sa. Însă competența de a primi citația cu cererea dispensei îi revine Episcopului diecezan în care își are domiciliul sau cvasidomiciliul cel care face petiția, iar dacă Episcopul consideră că cererea este fondată, trebuie să hotărască instrucția procesului. În situația în care cazul prezintă anumite dificultăți speciale de ordin moral sau juridic, organul competent poate să consulte Sfântul Scaun, iar dacă Episcopul respinge cererea de a obține o astfel de dispensă se poate face recurs direct la Suveranul Pontif.
Înainte de a se începe un astfel de proces trebuie reafirmat principiul după care orice căsătorie odată încheiată se prezumă a fi validă până când nu s-a evidențiat proba contrară. O atare probă trebuie să fie sigură și de netăgăduit atât de drept cât și de fapt. Am putea spune că acesta este așa zisul „favor matrimonii” care domină toată materia matrimonială și care își găsește susținerea pozitivă în mod expres și formal, în canonul 1060: „Căsătoria se bucură de ocrotirea dreptului, de aceea, în caz de dubiu, ea trebuie considerată validă până la proba contrară”.
Acest principiu general are ulterior o indirectă interpretare în dispoziția canonului 1061, care distinge căsătoria încheiată între doi botezați în: căsătorie doar încheiată, și căsătorie „încheiată și consumată”, cu lămuririle de rigoare atât la una cât și la cealaltă. Distincția trebuie făcută pentru a răspunde întrebării dacă pactul matrimonial încheiat sau deja existent între doi botezați poate fi desfăcut atât timp cât cei doi trăiesc. În această privință, referindu-se la căsătoria valid încheiată, dar neconsumată, can. 1141 declară că aceasta „nu poate fi desfăcută de nici o putere omenească și de nici un motiv, decât de moarte”. Enunțul este vechi și reafirmă un principiu ce a fost observat în mod constant de Tradiția Catolică, și afirmat în mod repetat de Magisteriul Bisericii.
Papa Pius al XI-lea după ce a amintit că Biserica poate da soluții în anumite căsătorii naturale care ar fi încheiate între credincioși sau necredincioși, căsătorii încheiate ce nu au fost încă consumate, conclude spunând că: „o astfel de facultate nu ar putea niciodată să fie valabilă pentru nici o căsătorie încheiată și consumată. În această situație, după cum unirea conjugală aduce perfecțiunea deplină, tot așa prin voința lui Dumnezeu strălucește siguranța și indisolubilitatea astfel încât să nu poată fi oprită de nici o autoritate umană”.
Mai explicită este următoarea afirmație făcută de Papa Pius al XII-lea: „în unitatea legăturii conjugale voi vedeți întipărit sigiliul indisolubilității. Da, este o legătură la care se înclină natura, dar nu este neapărat cauzată de principiile naturii, și cu toate acestea se înfăptuiește prin liberul arbitru. Simpla voință a contractanților, dacă o pot încheia (legătura), nu înseamnă că o pot și desface. Aceasta este valabilă pentru orice căsătorie creștină, dar în general pentru orice căsătorie validă care a fost încheiată pe pământ prin consensul reciproc al mirilor. Legătura matrimonială creștină este așa de puternică încât, dacă ea a atins deplina stabilitate cu uzul drepturilor conjugale nici o putere din lume, nici măcar a noastră, adică aceea a Vicarilor lui Cristos, nu o poate desface”.
Cu timpul însă, deja înainte de Conciliul al II-lea din Vatican, a fost vehiculată ideea că Biserica poate dezlega orice tip de căsătorie, fie ea consumată sau neconsumată. Dacă Biserica, având chiar puterea nu o exercită în căsătoriile încheiate și consumate, o face din motive doar de ea cunoscute. Însă nu ne oprește să ne gândim că în viitor Biserica, prin considerații de ordin supranatural și printr-o mai mare maturitate în cercetarea teologică, poate să-și extindă și să-și exercite puterea vicară și în căsătoriile încheiate și consumate.
Problema a fost reluată într-o formă mai explicită după cel de-al doilea Conciliu din Vatican. În acest sens, Papa Ioan Paul al II-lea, în alocuțiunea ținută la sfârșitul celei de-a Cincia Întâlniri Generale a Sinodului Episcopilor afirma: „Părinții Sinodali, în timp ce susțin indisolubilitatea căsătoriei și practica Bisericii de a nu admite la sfânta Euharistie pe cei divorțați care au atentat o nouă căsătorie împotriva normei, să sfătuiască Păstorii și pe toată comunitatea creștină să-i ajute pe acești frați și pe aceste surori pentru a nu se simți îndepărtați de Biserică, deoarece în virtutea botezului primit ei pot și trebuie să participe la viața Bisericii rugându-se, ascultând Cuvântul Domnului, participând la celebrarea euharistică a comunității și promovând caritatea și dreptatea”.
Revenind acum la chestiune, actualul Codex spune că o căsătorie încheiată și neconsumată poate fi desfăcută doar cu dispensă legitimă din partea Pontifului Roman. Posibilitatea acordării acestei dispense „super rato” se bazează pe faptul că, căsătoria neconsumată având validitate juridică deplină, nu a ajuns încă acea plinătate și acea perfecțiune la care căsătoria aspiră de la sine și prin care, după expresia biblică, soții devin un singur trup.
Codul abrogat declara că o astfel de căsătorie poate fi desfăcută prin două căi: a) fie cu profesiunea perpetuă religioasă; b) fie prin dispensă pontificală. În primul caz, Papa acordă dispensa printr-o dispoziție generală conținută în canon, prin faptul și în clipa în care a fost făcută profesiunea religioasă, iar în al doilea caz, o acordă în mod personal, de la caz la caz, după ce i-a fost prezentat și a cunoscut în mod direct cazul particular.
În practica Bisericii, profesiunea religioasă perpetuă a fost prima circumstanță în care tradiția a recunoscut o cauză dreaptă pentru a putea desface o căsătorie „ratum et non consumatum”. Motivul era dat de faptul că aceasta producea moartea în ochii lumii a celui ce tenta la așa ceva, astfel încât Biserica favoriza un bine de ordin superior, adică perfecțiunea evanghelică.
Această dispensă este rezervată Suveranului Pontif încă din sec. al XV-lea, datorită papei Martin al V-lea (1417-1431). Începând de atunci, papii, foloseau din ce în ce mai mult această prerogativă, de care în mod sigur nu s-ar fi folosit dacă nu le-ar fi fost conferită de Fondatorul divin al Bisericii.
Astfel că după ce s-a intentat și s-a urmat un proces pe baza drepturilor și a normelor ce privesc această acțiune și dacă organul competent, Suveranul Pontif, consideră în urma procesului că este oportun, acesta poate acorda dispensa pentru o căsătorie încheiată și neconsumată atunci când există următoarele cauze principale: lipsa adevăratului consens la căsătorie, frică, aversiune și ură între soți încă de la începutul vieții conjugale, impotență fie absolută fie relativă, lipsa conviețuirii, infirmitate sau boală contagioasă survenită ce poate împiedica conviețuirea, concubinajul unuia dintre soți sau al amândurora, pericolul perversiunii într-o căsătorie mixtă atunci când un necatolic nu urmează garanțiile făcute înainte de încheierea ei precum și alte cauze.
5.4. Dispensa de la interpelări în aplicarea „privilegiului paulin”
Privilegiul paulin, numit astfel deoarece este fondat pe cunoscutul pasaj biblic (1Cor 7, 12-15), privește căsătoria încheiată în mod valid de două persoane ce nu au fost botezate iar unul dintre soți la un moment dat se convertește la credința creștină și primește botezul.
Primele indicii ale acestei practici le avem de la sfântul Irineu care vorbește de femeia păgână care convertindu-se la credința creștină cere divorțul deoarece soțul a rămas păgân. Alte indicații au fost date de sfântul Ambroziu și de sfântul Ioan Crisostomul care fac o interpretare clară a cuvintelor Apostolului Paul. Ei afirmă că, căsătoriile dintre păgâni sunt indisolubile și după convertirea unuia dintre soți dar, cu toate acestea, nefiind ratificate nu au o indisolubilitate absolută permițând astfel ca, legământul matrimonial să fie desfăcut atunci când unul dintre soți se convertește la creștinism iar celălalt, rămânând păgân refuză să conviețuiască „fără a-l ofensa pe Creator”. Însă, dacă soții se convertesc amândoi la creștinism, atunci căsătoria lor devine perfect indisolubilă.
Există și astăzi între exegeți discuții dacă norma pastorală a sfântului Paul se referă în special la dispensa de la obligația trăirii vieții în comun sau dacă dimpotrivă aduce cu sine posibilitatea de a încheia o nouă căsătorie. Sunt opinii și de o parte și de cealaltă. Cu toate acestea, de secole Tradiția eclesiastică acceptă și aplică în al doilea sens pericopa paulină, denominând ca fiind privilegiu norma din pasajul Scrisorii I către Corinteni. Este numită „privilegiu” deoarece în virtutea acestei norme particulare, păgânul care primește botezul primește totodată o poziție privilegiată referitor la ceea ce trebuia să conțină legea comună a indisolubilității. Este clar că textul paulin oferă doar punctul de plecare în acest privilegiu. Premisele care îl reglementează în aplicabilitatea sa au fost definite în mod gradual în reflecțiile teologice și canonistice succesive.
După o interpretare a Tradiției catolice fondată pe textul din sfântul Paul, privilegiul paulin formează o excepție de la legea indisolubilității căsătoriei. Această excepție are loc atunci când unei căsătorii valide, încheiată de fapt în necredință, începe să-i lipsească premisa stabilității din cauza părții ce nu a primit botezul, parte care vrea să se separe și care nu-i îngăduie celeilalte părți convertită practicarea pacifică a religiei creștine. În acest caz, soțul creștin nu mai este legat ca un sclav de legământul matrimonial și se poate separa, încheind astfel o nouă căsătorie. Scopul convertirii este de a conferi și a face să crească pacea în suflet, nu de a distruge sufletul.
Este vorba așadar despre o căsătorie încheiată între două persoane necreștine. Dacă una dintre ele primește botezul iar cealaltă refuză credința creștină și conviețuirea, sau mai bine zis conviețuirea pacifică cu partea catolică, atunci căsătoria, chiar dacă a fost consumată se desface în favoarea credinței. Acest „favorem fidei” se poate lărgi la motivații mai ample cum ar fi „salvarea sufletelor” sau „cauza dreaptă” fondată pe motive spirituale precum am văzut în căsătoria încheiată și neconsumată.
Îndepărtarea fizică sau cel puțin morală a soțului păgân de partea botezată trebuie să fie demonstrată și nu doar presupusă. Maniera normală pentru a cunoaște atitudinea pe care partea necreștină intenționează să o adopte față de noua stare de viață aleasă de partea botezată trebuie analizată, adică trebuiesc făcute anumite interpelări.
În actualul Cod de drept Canonic, spre deosebire de Codicele abrogat, este anticipat sensul interpelărilor ce se fac părții nebotezate. Trebuie să se constate dacă necreștinul refuză să urmeze viața comună după convertirea și botezul celeilalte părți și cu atât mai mult, partea botezată să nu fie cea care i-a dat motiv de îndepărtare părții nebotezate. Totodată, Codexul nu face o referință expresă la competența Sfântului Scaun în privința acestui privilegiu spunând doar că, căsătoria poate fi desfăcută dacă se verifică condițiile cerute de canon, fără a face recurs la Suveranul Pontif precum era necesar pentru desfacerea căsătoriei în alte situații (căsătoria încheiată și neconsumată).
Interpelările trebuiesc făcute deoarece sunt necesare pentru validitatea noii căsătorii. Aceste interpelări sunt un mod legitim de investigare și verificare a condiției cerute de Sfântul Paul pentru a se putea aplica privilegiul. Obiectul lor este dublu și este bine definit de Codice: 1) Dacă și ea (partea necreștină) vrea să primească botezul. Este vorba despre o convertire cu voință serioasă care să se realizeze într-un timp stabilit, altfel răspunsul va fi negativ. 2) Dacă vrea cel puțin să conviețuiască în mod pașnic, adică tratând consoarta fără injurii grave, fără vătămări corporale, fără motive grave de litigiu și fără a-l ofensa pe Creator, adică fără a unelti împotriva credinței și a moralei părții convertite, cauzând astfel litigii grave și împiedicând o folosire incorectă a căsătoriei.
Aceste interpelări se fac după primirea sacramentului botezului părții care se convertește și înainte de convertirea celeilalte părți, adică în timpul în care privilegiul paulin este valid și licit. Însă canonul permite ca pentru un motiv grav să se facă interpelările înainte de botezul primei părți care se convertește și admite că se poate dispensa de interpelări fie înainte, fie după primirea botezului de către partea ce se convertește. În temeiul facultății acordate de Papa Paul al VI-lea și al schemei dezbătută de Comisia Pontificală în redactarea noului canonului, trebuie spus că și pentru dispensa de la interpelări se cere o cauză gravă.
Interpelările asupra părții necredincioase se fac pentru a se dovedi în forul extern intențiile sale. Aceasta este o clauză impusă de Biserică, nu apare în pericopa paulină și urmărește validitatea folosirii privilegiului paulin. Fiind de drept pozitiv, interpelările pot fi dispensate și deci pot fi omise în termenii stabiliți de lege adică atunci când acestea nu pot fi făcute sau când se constată că vor fi inutile.
Deoarece catehumenul nu este supus Bisericii, în cazul în care se permit interpelările sau se dispensează de ele înainte de botez, facultatea trebuie înțeleasă în sensul că ori Biserica manifestă în mod simplu dreptul divin, ori ratifică după botez interpelarea impusă în precedență (dacă acordă cu adevărat dispensa), ori putem înțelege că Pontiful Roman se folosește de puterea sa vicară pentru „salutem animarum”.
Este necesar, sau cel puțin util să se facă un proces scris, măcar în linii mari, din care să se constate că se verifică dacă interpelarea nu se poate face sau că aceasta ar fi inutilă. Iar dacă în ciuda procesului există în continuare dubiul asupra imposibilității sau a inutilității interpelărilor atunci Ordinariul locului poate acorda dispensa.
Așadar, partea botezată are drept să încheie un nou pact matrimonial dacă partea nebotezată, în mod implicit sau explicit, a răspuns negativ la interpelări sau dacă acestea au fost omise în mod legitim prin dispensă de la forul competent.
6. Concluzie
În acest ultim capitol am intenționat să încununăm studiul nostru asupra facultății dispensei cu anumite aplicații și efecte de ordin juridic. Așadar, după ce am specificat câteva precedente istorice de aplicabilitate, am trecut la o incursiune asupra numărului opt din documentul conciliar Christus Dominus ce tratează despre puterea episcopilor de a dispensa. Datorită acestui document precum și a altor documente emanate ulterior de Magisteriul Bisericii, episcopii au dobândit o exercitare mai amplă a puteri în ce privește măsura legislativă de a dispensa, având în vedere că prerogativa era administrată până atunci în special de Suveranul Pontif.
După această analiză am trecut la sublinierea unor efecte ale dispensei putând constata că pentru deplina validitate a acestei facultăți, ea trebuie să fie acordată în mod valid și licit. Actualul Codice ne spune că dispensa este considerată ilicită dacă este acordată fără o cauză dreaptă și rațională, ținând cont de circumstanțele și de gravitatea legii. Este și invalidă, dacă nu a fost dată de Legislator sau de un superior al său.
În ultima parte a capitolului, cu titlul de aplicație am cercetat dispensa în materie de căsătorie, evaluând dispensa de la forma canonică cu toate particularitățile sale; dispensa de impedimentele de drept eclesiastic evidențiind fiecare impediment precum și competențele celor ce trebuie să acorde sau să primească dispensa; în continuare am tratat despre dispensa în cazul unei căsătorii încheiată și neconsumată cu specificarea că această dispensă se poate obține doar în urma unui proces și o poate acorda doar Pontiful Roman; iar în ultimă fază ne-am oprit asupra dispensei de la interpelările ce trebuiesc făcute când este cerută anularea căsătoriei în virtutea privilegiului paulin.
CONCLUZIE GENERALĂ
Canoanele ce privesc actele administrative cu caracter singular, din care am văzut că face parte și dispensa, reprezintă unul dintre aspectele cele mai inovatoare ale noului Codex. Acest lucru se verifică nu doar din perspectiva dispozițiilor care, în mod sistematic și organic au fost regăsite substanțial și în Codicele abrogat, dar în special din perspectiva cadrului complex în care au fost așezate, am putea spune, în ambientul sistematic al activității administrative din Biserică.
În același timp, iese în evidență în noul Cod de drept Canonic intenția de a deosebi cu o mai mare claritate funcția administrativă de cea legislativă și de cea judecătorească, apărându-i și precizându-i procedurile, organele și competențele. Dacă o atare perspectivă nu-i elimină nimic din caracterului liber și decizional al ministerului autorității în Biserică, apără în același timp în mod efectiv exercițiul drepturilor credinciosului, limitând prin intermediul unei minuțioase normativă procedurală, pericolul ca discreția să poată deveni arbitru.
Am putut observa că dispensa nu suprimă legea ci doar obligația ce derivă din ea și nu în mod general ci limitat la una sau mai multe persoane determinate în circumstanțe concrete și particulare. În Codex Iuris Canonici (1917) se vorbea de casus specialis (can. 80), în Codul actual se vorbește de cazuri particulare (can. 85). Ceea ce reprezintă cu adevărat cazul concret reprezintă și obiectul dispensei, în timp ce cazul special mai poate fi și „general” făcând astfel obiectul unei anumite legi.
Dispensa, în sens propriu cere, un act pozitiv al autorității competente. Dacă o astfel de intervenție nu este necesară deoarece aceeași lege prevede cazurile în care se poate face excepție, nu poate fi vorba în sens strict de dispensă ci eventual de o simplă scutire. Iar dispensele, după cum am văzut nu se disting doar de aceste simple scutiri stabilite de lege dar se diferențiază și de alte figuri canonice cum ar fi: privilegiul, învoirea, abrogarea, epikeia, toleranța și iertarea.
Din studiul analitic asupra dispensei și conform legislației în vigoare s-a putut observa că această facultate comportă și anumite limite. Prima poate fi constituită de legea divină, naturală și pozitivă ce se sustrage în mod total puterii umane oricare ar fi ea. Este foarte adevărat că se poate vorbi în Biserică despre dispense particulare ce se raportează la materii legate strict de legea divină precum ar fi: votul, jurământul, căsătoria încheiată și neconsumată sau privilegiul paulin dar aici, după cum am menționat în cercetarea noastră este vorba despre materii limitate în care Biserica își exercită autoritatea printr-o putere ce i-a fost conferită de însuși Cristos Domnul.
O altă limită fixată de dreptul comun exclude orice posibilitate de a dispensa în privința legilor ce definesc elementele constitutive esențiale ale instituțiilor și ale actelor juridice. O atare dispensă de la elementele constitutive ale anumitor instituții sau acte, cum ar fi de exemplu de la sfânta hirotonire pentru dobândirea statutului clerical ori de la consensul pentru stipularea unui contract, nu poate fi nici măcar concepută, deoarece ar conduce la distrugerea instituțiilor canonice și la dizolvarea disciplinei eclesiastice.
Cercetarea noastră a atins și cauzele în care se poate acorda o dispensă, observând că dispensa nu doar pentru caracterul său de „rană a legii” dar și pentru scopurile ce-și propune să le urmeze, cere o „cauză justă și rațională” spre binele spiritual al credincioșilor, cauză care se cere a fi adecvată circumstanțelor reale ale cazului sau ale gravității legii de la care este dorită dispensarea. Uneori aceeași lege este cea care folosește o formulă mai mult sau mai puțin exigentă de cauză justă, cauză gravă sau gravă dificultate. Astfel, cauza justă privește dispensa de la formalitățile rituale prescrise pentru luarea în primire din partea parohului (can. 521, § 2), dispensa „super rato” (can.1142), dispensa de la voturile private (can. 1196), și dispensa de la obligația de a urma zilele de sărbătoare sau pe cele de penitență. Cauza gravă se referă la dispensa de la interpelări atunci când se poate aplica privilegiul paulin (can. 1144,§ 2), iar dificultățile grave vizează dispensa de la forma canonică în cazul căsătoriilor mixte (can. 1127, § 2). Lipsa unei „cauze drepte și raționale”, „după principiile legii” face invalidă dispensa, afară de cazul când aceasta este dată chiar de Legislator sau de Superiorul său ierarhic, în acest caz dispensa fiind doar ilicită.
O competență particulară și proprie de a dispensa, am putut observa că o au Ordinarii, ceea ce constituie o modificare radicală a dreptului precedent, în care facultatea de a dispensa de legile universale ale Bisericii era rezervată Suveranului Pontif în timp ce episcopilor le era permisă doar delegarea, și în cazuri excepționale, dispensarea. Astăzi au mai rămas doar câteva legi de la care dispensarea este rezervată Sfântului Scaun: hirotonirea sacerdotală și căsătoria încheiată dar neconsumată. Episcopii pot dispensa când există cazuri particulare extraordinare sau urgente, în care recursul la Pontiful Roman este dificil de urmat datorită posibilității apariției unui pericol ce poate fi sigur sau probabil, de daună gravă publică sau privată, morală, fizică sau economică sau datorită întârzierii. În timp ce, pe de o parte, se extinde facultatea Episcopilor diecezani la disciplinele rezervate Sfântului Părinte, pe de altă parte se acordă „ipso iure” aceleași facultăți oricărui Ordinariu, fiind vorba de o dispensă pe care Sfântul Scaun obișnuiește să o acorde în aceleași circumstanțe.
BIBLIOGRAFIE
1. Izvoare
1.1. Codexuri
Codex Iuris Canonici, auctoritate Ioannis Pauli PP. II promulgatus Romae, 25.01. 1983, în AAS, nr. 75, 1983.
Codex Iuris Canonici, Pii X Pontifcis Maximi iussu digestus Benedicti Papae XV auctoritate promulgatus, Romae, 27.03.1917, în AAS, nr. 9, 1917.
Codice di diritto canonico, sub îngrijirea lui Tarcisio Bertone, ed. a 3-a, Unione Editore e Libri Cattolici Italiani, Roma 1997.
Codul de Drept Canonic.Text oficial și traducerea în limba română, trad. Ioan Tamaș, Sapienția, Iași 20042.
1.2. Conciliul Vatican II
Decretul Christus Dominus privind misiunea pastorală a episcopilor în Biserică, în AAS, nr. 58, 1966.
1.3. Magisteriului Bisericii
Enchiridion Vaticanum, Documenti ufficiali della Santa Sede. Testo uficiale e traduzione ilatiana, Bologna 1962- .
Pontificia Commisio Decretis Concilio Vaticano II Inter, 9 aprilie 1979, în AAS, nr. 71, 1979.
Pontificia Commiso Decretis Concilio Vaticano II Inter, 31 mai 1972, în AAS, nr. 64, 1972.
S. Congr. de Disciplina Sacramentorum, Instr. Dispensatium matrimonii, 7 martie 1972, în AAS, nr. 64, 1972.
S. Congr. pro Ecclesia Orientali, Decretul Crescens matrimonium, 22 februarie 1967, în AAS, nr. 59, 1967.
1.4. Papi
Pius xi, Enciclica Casti Connubii, 31 decembrie 1930, în AAS, nr. 22, 1930.
Pius xii, Discorso agli sposi novelli, 22 aprilie 1942, în Discorsi e Radiomessaggi di Sua Santita Pio XII, vol. IV, Citta delVaticano 1960.
Paul VI, Motu proprio Pastorale munus, 3 noiembrie 1963, în AAS, nr. 56, 1964.
_______, Motu proprio De episcoporum muneribus, 15 iunie 1966, în AAS, nr. 58, 1966.
_______, Constituția Apostolică Regimini Ecclesiae Universae de Romana Curia, 15 august 1967, EDB, Bologna 1967.
_______, Motu Proprio Matrimonia Mixta, 31 martie 1970, în AAS, nr. 62, 1970.
Ioan Paul II, Discorso a conclusione dei lavori della Quinta Assemblea Generale del Sinodo dei Vescovi, 25 octombrie 1980, în Oss. Rom., 27-28 ottobre 1980.
2. Autori
Aa. Vv., Derecho Canónico Postconciliar, Documento IX, Biblioteca de Autores Cristianos, Madrid 1967.
Aa. Vv., Il diritto nel ministero della Chiesa, vol. I, Pontificia Universita Urbaniana, Roma 1988.
Aa. Vv., Il diritto nel ministero dell Chiesa, III, Magistero, Sacramenti, Luoghi e tempi sacri, Pontificia Universita Lateranese, Roma 1980.
Abate A. M., Il matrimonio nell’attuale legislatione canonica, Paideia Editrice, Brescia 19822.
Bersini F., Il nuovo diritto canonico matrimoniale, Comento giuridico- teologico- pastorale, Elle Di Ci, Torino 19853.
Besson J., cuv. „dispensation” în, Aa. Vv., The Catolic Enciclopedia, vol. I, The Glimary Society, New York 1913.
Brys J., De Dispensatione in iure canonico, Wetteren, Bruges 1925.
Calasso F., Il medioevo del diritto, vol. I, Le fonti, Giuffrè, Milano 1954.
__________, Il negozio giuridico: Lezioni di storia del diritto italiano, Giuffrè, Milano 1959.
Cappellini E., La normativa del nuovo codice, Queriniana, Brescia 1983.
Chiappetta L., Il Codice di Diritto Canonico. Comento giuridico-pastorale, voll. I-II, EDB, Napoli, 1988.
Cicognani G. – Staffa D., Commentarium ad librum primum codicis iuris canonici, vol. II, Buona Stampa, Roma 1942.
D’Andrea Giovanni, Commentaria novella, cap. 28, De multa, X, De praebendis et dignitatibus, III.
D’Aquino Toma, Summa Thelogica, I, II, Q.97, Edizioni Studio Domenicano, Bologna 1985.
D’Avack P., Rescritto (diritto canonico), în Nuovo Digesto Italiano, XI, UTET, Torino 1939.
D’Ostilio F., Prontuario del Codice di Diritto Canonico, Libreria Editrice Vaticana, 00120 Cità del Vaticano 1995.
Esposito C., La validità delle legi studio sui limiti della potestà legislativa, i vizi degli atti legislativi e il controllo giurizdizionale, CEDAM, Padova 1964.
Faltin D., Corso di Diritto Canonico, II, Il Matrimonio, Pontificia Universita Lateranese, Roma 1964.
Fedele P., cuv. „dispensa”, în Enciclopedia del Diritto, vol. XIII, Giuffrè, Milano 1940.
__________, Introduzione allo studio del diritto canonico, CEDAM, Padova 1963.
__________, La volontà e la cuasa nei rescritti pontifici, în, Studi in onore di Calisse, vol. II, Giuffrè Milano 1940.
Foerster E., Rudolf Sohm Kritik des Kirchenrechts, I, Haarlem, Bohn 1942.
Garofalo S., La sacra Bibbia, Marietti, Torino, 1961.
Giacchi O., La natura giuridica dei rescritti in diritto canonico, în Studi sassaresi, Edizione Scientifiche Italiane 1937.
__________, Diritto canonico e dogmatica giuridica moderna, în Annali Macerata, 1939.
Giannini, Atto amministrativo, în Enciclopedia del Diritto, vol. IV, Giuffrè, Milano 1959.
Girlanda G., Il diritto nella Chiesa mistero di comunione. Compendio di diritto ecclesiale, [Pontificia Universita Gregoriana], Ed. San Paolo, Roma 1993.
Giudice del V., cuv. „dispensa”, în Aa. Vv., Enciclopedia Italiana, Instituto Poligrafico dello Stato, Roma 1950.
Gratianus, Decretum Gratiani: Decretum Dictum, Garnier Fratres, Paris 1891.
__________, La causa del provedimento canonico come limite agli efetti civili di esso, în Diritto ecclesiastico, Civitate Vaticana, Roma 1957.
Gregory D., The Pauline Privilege, Washington 1931.
Hostienses, Lettura, la can. 6, Cum ad monasterium de statu monachorum et canonicorum regularium, III.
Hove van A., De privilegiis: De dispensationibus, Mechliniae, Roma 1939.
Lederer T., Der Dispensbegriff des kanonischen Rechts unter besonderer Berücksichtigung der Rechtssprache des C.I.C., [f.e], München 1957.
Lombardía P. – Arrieta J. I., Codice di Diritto Canonico, Edizione Bilingue Commentata, vol I, Logos, Roma 1986.
Magni C., Contributo italiano agli studi nel campo del diritto canonico ed ecclesiastico negli ultimi cento anni, in un secolo di progreso scientifico italiano: 1839- 1939, Attilio Sampaolesi, Roma 1939.
Mazzacane E., La justa causa dispensationis nello scioglimento del matrimonio per inconsumazione: contributo alla teoria degli atti amministrativi canonici, Giuffrè, Milano 1963.
Mervyn F., The Dissolution of a Non-consummated Mariage by Solemn Religios Profession, [f.e.], Freiburg 1964.
Mörsdorf, Rechtssprechung und Verwaltung im Kanonischen Recht, [f.e.], Freiburg 1941.
O’Connor W., The Indissolubility of a ratified consumated mariage, Ephemerides Theologicae Lovanienses, 12 (1936).
Olivero G., Dissimulatio e tolerantia nell’ordinamento canonico, Giuffrè, Milano 1953.
Palazzini P., Dictionarium morale et canonicum, II, Officium Libri Catholici, Roma 1962.
Pinto P. V., Commento al Codice di Diritto Canonico, Urbaniana University Press, Roma 1985.
Robleda O., La nulidad del Acto Jurìdico, Libreria editrice dell’Università Gregoriana, Roma 1964.
Ranando, Le funzioni amministrative e giudiziarie della Chiesa dopo il Vaticano II, [f.e.], Napoli 1969.
Thiel A., Epistolae romanorum pontificium genuinae, Hildeshen, New- York 1974.
Tocanel P., Ius canonicum, vol. I, Introductio generalis. De legibus, Tipografia Canella, Roma 1968.
__________, Dispensatio, Roma 1965.
Wernz F. – Vidal P., Ius canonicum, vol. I, Normae generales, Pontificia Università Gregoriana, Roma 1938.
3. Dicționare și enciclopedii
Aa. Vv., Enciclopedia del Diritto, voll. IV, XIII, Ed. Giuffrè, Milano 1974.
Aa. Vv., Enciclopedia Italiana, Instituto Poligrafico dello Stato, Roma 1950.
Aa. Vv., Dictionarium morale et canonicum, vol. II, Officium Libri Catholici, Roma 1962.
Aa. Vv., The Catolic Enciclopedia, vol. I, The Glimary Society, New York 1913.
Naz R., Dictionnaire de droit canonique,vol. IV, Letouzeny et Ané, Paris 1949.
4. Reviste și publicații
Communicationes 1971, Libreria Editrice Vaticana.
Osservatore Romano, 27-28 ottobre 1980.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: SIGLE ȘI ABREVIERI (ID: 167059)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.