SIGLE ȘI ABREVIERI 6

CUPRINS

CUPRINS 3

SIGLE ȘI ABREVIERI 6

1. Sigle 6

2. Abrevieri 6

2.1. Cărți Biblice 6

2.2. Alte abrevieri 7

INTRODUCERE 8

CAPITOLUL I: Simboluri ale Botezului în Sfânta Scriptură………….………………10

1.1. Simboluri ale Botezului în Vechiul Testament 10

1.1.1. Botezul în ambientul religiilor păgâne 11

1.1.2. Etimologia verbului „a boteza” 12

1.1.3. Apele primordiale 12

1.1.4. Potopul 13

1.1.5. Traversarea Mării Roșii 15

1.1.6. Traversarea Iordanului 16

1.1.7. Naaman Sirianul (4 Reg 5,1-14 ) 18

1.1.8. Toporul lui Elizeu (4 Reg 6, 1-7) 19

1.1.9. Semnul lui Iona 20

1.1.10. Botezul în ambientul ebraic 20

1.1.10.1. Purificările legale 21

1.1.10.2. Botezul de la Qumran 24

1.2. De la Simboluri ale Sacramentului Botezului la Sacramentul Botezului 26

1.2.1. Botezul lui Ioan 27

1.2.2. Botezul lui Isus 28

1.2.3. Botezul creștin 30

1.2.4. Botezul în scrierile Sfântului Apostol Paul 32

CAPITOLUL II: Rânduiala sacramentului Botezului în perioada Patristică 35

2.1. Rituri prebaptismale 35

2.1.1. Exorcismele 35

2.1.2. Effata 38

2.1.3. Lepădarea de Satana 39

2.1.4. Unirea cu Cristos sau jurământul de credință 43

2.1.5. Ungerea prebaptismală 43

2.2. Botezul 46

2.3. Rituri postbaptismale 48

2.3.1. Ungerea cu Sfânta Crismă 48

2.3.2. Dăruirea hainei albe 50

2.3.3. Lumânarea aprinsă 50

2.3.4. Primirea sărutului și a Euharistiei 51

CAPITOLUL III: Liturgia Sacramentului Botezului după Conciliul al II-lea din Vatican. 53

3.1. Elemente necesare Botezului 55

3.1.1. Apa naturală 55

3.1.2. Apa sfințită 58

3.1.3. Botezul prin imersiune sau infuziune 60

3.1.4. Baptisteriul 62

3.1.5. Celebrarea comună 66

3.2. Funcții și responsabilități în celebrarea Botezului 68

3.2.1. Poporul lui Dumnezeu 68

3.2.2. Nașul: drepturi și calități 70

3.2.3. Ministrul 72

3.2.4. Laicii 74

3.3. Timpul și locul celebrării Botezului 75

3.3.1. Criterii pentru stabilirea datei de Botez 76

3.3.2. Celebrarea în Noaptea Învierii sau ziua de duminică 77

3.3.3. Celebrarea în biserica parohială 81

3.3.4. Celebrarea în clinici sau spitale 82

CONCLUZIE 83

BIBLIOGRAFIE 87

1. Dicționare și Enciclopedii 87

1.1. Dicționare 87

1.2. Enciclopedii 87

2. Documente ale Bisericii 88

3. Opere Patristice 88

4. Reviste 89

5. Alte opere 89

=== l ===

CUPRINS

SIGLE ȘI ABREVIERI

1. Sigle

CBC Catehismul Bisericii Catolice

CDC Codul de drept canonic

DS Denzinger-Schonmetzer, Enchiridion Symbolorum, definitionum et declarationum de rebus fidei et morum, Dehoniana, Bologna 19922.

EV Enchiridion Vaticanum, II, EDB, Bologna 1976.

2. Abrevieri

2.1. Cărți Biblica

Gen Cartea Genezei

Ex Cartea Exodului

Lev Cartea Leviticului

Num Cartea Numerilor

Dt Cartea Deuteronomului

Ios Cartea lui Iosue

4 Reg Cartea a patra a Regilor

Ps Cartea Psalmilor

Is Cartea profetului Isaia

Ez Cartea profetului Ezechiel

Iona Cartea profetului Iona

Zah Cartea profetului Zaharia

Mt Evanghelia după sfântul Matei

Mc Evanghelia după sfântul Marcu

Lc Evanghelia după sfântul Luca

In Evanghelia după sfântul Ioan

Fap Faptele Apostolilor

Rm Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani

1 Cor Scrisoarea sfântului apostol Paul către Corinteni

Gal Scrisoarea sfântului apostol Paul către Galateni

Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni

Col Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni

Tit Scrisoarea sfântului apostol Paul către Tit

1 In Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan

2.2. Alte abrevieri

Aa.Vv. autori diferiți

art. cit. articol citat

cf. vezi

col. coloana

etc. et caetera

Ibidem în același loc

Idem același autor

nr. numărul

op. cit. operă citată

p. pagina

pp. paginile

ș.a. și altele

ș.u. și următoarele

trad. traducător

vol. volumul

INTRODUCERE

Botezul este sacramentul primar și fundamental al Bisericii lui Cristos, conceput în misterul său pascal și proclamat după învierea sa. Această valoare a sa este revelată în întreaga Sfântă Scriptură și fundamentată de Sfânta Tradiție și de magisteriul Bisericii. Astfel, împreună cu misterele mântuirii taina Botezului este temelia vieții creștine. Cunoașterea în profunzime a acestui sacrament este prin urmare importantă pentru fiecare creștin pentru a trăi ca un adevărat fiu al lui Dumnezeu.

Această lucrare este studiul sintetic și cuprinzător a doctrinei și liturgiei sacramentului Botezului, pe baza Sfintei Scripturi, a Tradiției și a magisteriului Bisericii.

În primul capitol vom prezenta doctrina Botezului, așa cum reiese din scrierile Noului Testament, plecând însă de la simbolurile sau prefigurările sale din Vechiul Testament. Ca obiectiv principal se urmărește reliefarea faptului că în toate aceste simboluri sunt conținute elementele esențiale ale teologiei acestui sacrament și că el este conceput și înființat în misterul pascal al lui Cristos. Principalele izvoare de cercetare vor fi Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți.

În al doilea capitol vom prezenta rânduiala sacramentului Botezului în perioada patristică explicând ritualul său, precum și toate riturile precedente și ulterioare. Obiectivul principal este de a demonstra că Tradiția Bisericii primare și Sfinții Părinți au fundamentat doctrina și liturgia botezului într-un mod unitar prin toate riturilor sale și prin catehezele mistagogice. Astfel, vom ilustra modul desăvârșit în care creștinii primelor veacuri au știut să concretizeze întreaga doctrină prin sacrament și prin viața Bisericii.

În al treilea capitol vom prezenta liturgia sacramentului Botezului după Conciliul al II-lea din Vatican, cu toate actualizările sale pastorale, menționând în precedență că preludiul tuturor acestor actualizări este realizat și de reforma liturgică inițiată la începutul secolului al XX-lea de papa Pius al X-lea. Obiectivul principal este acela de a evidenția faptul că Biserica nu a dorit să modifice sau să reînnoiască în vreun fel acest sacrament ci doar să stabilească în funcție de noile condiții pastorale anumite norme de administrare căutând în măsura posibilităților să păstreze riturile originare ale sacramentului respectând semnificațiile profunde ale acestor rituri.

În ansamblu această lucrare este compendiu al doctrinei și liturgiei Botezului, vrea să prezinte o analiză teologică, istorică și pastorală pe baza principalelor izvoare, adică a Sfintei Scripturi, a Sfintei Tradiții și a magisteriului. Obiectivul general este acela de a ilustra importanța primatului acestui sacrament prin care Biserica în misiunea ei istorică, ca sacrament universal de mântuire, poate să continue și să dezvolte în lume lucrarea lui Dumnezeu Tatăl, prin Cristos și în Duhul Sfânt. Acest sacrament are o semnificație bogată și o valoare incontestabilă indiferent de timp și de cultură, împlinind voința salvifică a lui Dumnezeu pentru a-i mântui pe toți oamenii.

CAPITOLUL I

SIMBOLURI ALE BOTEZULUI ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ

Dumnezeu a pregătit, cu mult timp înainte, evenimentul mântuirii omenirii și a instaurării Împărăției sale pe pământ prin nașterea lui Isus și prin botezul dorit de acesta. El a dorit ca omul căzut în păcat să nu rămână pradă întunericului, de aceea a orânduit mijloace care, la un moment dat să-l ajute să poată adera la planul de mântuire.

Primul și cel mai important mijloc de mântuire oferit de Dumnezeu este botezul, dar nu cel din religiile necreștine sau cel practicat de israeliți ci cel dorit de Isus, Fiul său.

În acest capitol vom urmări evoluția botezului, începând de la simboluri ale sacramentului în Vechiul Testament și încheind cu botezul creștin voit și instituit de Isus Cristos și explicat de Sfântul Apostol Paul în Noul Testament.

1.1. Simboluri ale Botezului în Vechiul Testament

În Vechiul Testament, cât și în ambientul extra biblic apa a avut un rol important în viața omului. Ea a fost întotdeauna un simbol al vieții sufletești și trupești.

Botezul creștin așa cum îl cunoaștem în prezent este rezultatul unei evoluții îndelungate. În Vechiul Testament ne sunt prezentate câteva evenimente din viața poporului israelit, strâns legate de apă, în care Biserica recunoaște simboluri ale botezului creștin. Acestea sunt: apele primordiale, potopul, traversarea Mării Roșii, traversarea Iordanului, vindecarea lui Naaman Sirianul, toporul lui Elizeu și semnul lui Iona. Alături de aceste teme vom mai aminti de botez în ambientul religiilor păgâne și în ambientul ebraic.

1.1.1. Botezul în ambientul religiilor păgâne

În ambientul religiilor păgâne nu se poate vorbi încă de botez, dar se poate observa, că omul atribuia apei calități deosebite. Apa are un rol important în viața omului, indiferent de zona geografică. Apa era principalul element care determina nașterea unei comunități și desfășurarea in condiții acceptabile a principalelor activități. De ea depindea viața sau moartea. Ei i se atribuiau nu doar calități profane, naturale sau tămăduitoare dar și spirituale, apa având puteri purificatoare, fapt pentru care a fost introdusă în ritualurile religioase, cu convingerea că ea poate da fertilitate pământului și liniște sufletească celui care a săvârșit greșeli.

Credința în puterile apei au determinat preoții păgâni să introducă apa in practicile religioase sub forma de ritualuri purificatoare.

Tertulian scriind despre sensul religios al apei în religiile păgâne ne ajută sa descoperim atitudinea pe care acestea o aveau față de apă. El scrie:

Păgânii care nu au nici o sensibilitate pentru lucrurile sau forțele spirituale, caută să atribuie zeilor lor unele puteri asemănătoare apelor. Dar ei se amăgesc deoarece apele lor nu au nici o putere. Ei sunt inițiați prin unele băi și câteva mistere, precum cele ale lui Mitra sau Isis; își duc zeii să fie spălați. Ba mai mult stropesc cu apă peste tot, pe câmpii, în case și temple și prin orașe. În timpul jocurilor dedicate lui Apolo și Pelusio vin de pretutindeni, pentru a se cufunda în apă, deoarece ei cred, că aceste rituri le garantează renașterea sau eliberarea de greșelile comise: de asemenea încă din vremuri străvechi oricine era vinovat de omucidere căuta să-și ispășească greșeala prin purificarea cu apă sfințită .

Din textul lui Tertulian putem observa că nu poate fi vorba de botez în ambientul religiilor păgâne, dar se poate observa la fel de bine un germen în stare de prefigurare a Sacramentului Botezului.

În Sfânta Scriptură astfel de purificări se întâlnesc deseori, deoarece purificările sunt prezente și în tradiția evreilor. Acestea aveau loc nu doar pentru evenimentele cotidiene, de mică importanță, ci chiar când era vorba de războaie sfinte (cf. Num 31, 19.24; 2 Mac 12, 38 ).

1.1.2. Etimologia verbului „a boteza”

Din punct de vedere etimologic, verbul a boteza provine din limba greacă unde báptô, baptizô, baptizein este tradus cu verbul a cufunda. Acest verb mai este folosit și pentru a exprima cufundarea unei nave în mare. În ambientul grecesc acest verb era folosit mai puțin cu semnificația de a face baie sau a se spăla. Exprima mai curând distrugerea, pierderea survenită din cauza apelor care avea loc prin înecare sau scufundare.

Noul Testament folosește cuvântul báptô cu sensul de a înmuia iar sub forma de baptizô doar în sens cultual. Foarte rar este folosit cu referință la ritul de spălare a mâinilor, specific evreilor. În acest caz, forma baptizô este folosită în sensul tehnic de a boteza. Faptul că, Noul Testament folosește forma baptizô numai în sensul tehnic de a boteza demonstrează, că botezul are o caracteristică total diversă și nouă, față de toate riturile și tradițiile întâlnite la alte religii ale acelor timpuri. Religiile elenistice cunoșteau spălarea mâinilor, realitate pe care o exprimau folosind forma baptizein, dar acest verb nu avea o semnificație tehnică sacrală, nici atunci când era folosit într-un context religios.

1.1.3. Apele primordiale

Apa este unul din cele patru elemente esențiale din care s-a clădit universul în miturile cosmogonice ale popoarelor lumii. Este simbolul materiei prime, al stihiei regenerării și al izvorului vieții. Este un simbol ambivalent: substanță primordială din care iau naștere toate formele și în care iau naștere toate formele și în care ele revin prin regresiune. E stihie purificatoare (apa lustrală). Este asociată principiului feminin matern și lunar, inconștientului, tenebrelor. E arhetipul tuturor lucrurilor, un liant universal, dar și un element care separă și dizolvă. E un simbol al inconștienței și perisabilității formelor și al scurgerii neîncetate a timpului.

Prima pagină a Bibliei descrie apele primordiale specificând că acestea acopereau pământul gol și fără formă, iar deasupra lor plutea Duhul lui Dumnezeu pentru a le fecunda deoarece încolțiseră primele ființe vii (cf. Gen 1,2).

Apa este legată încă de la început de puterea maternă dătătoare de viață. Tertulian spune că apa este singurul element care a generat ființe vii, fapt pentru care nu trebuie să ne mirăm, dacă prin Botez apa este încă capabilă să dea viață.

Duhul lui Dumnezeu conferă apei fecunditate: Duhul plutea deasupra apelor și a sfințit apa. El este cel care prin Botez îi sfințește pe cei botezați.

Botezul capătă o însemnătate cosmică. Este o nouă creație și o reluare a primei creații. Prima creație împlinește întreaga semnificație a celei de a doua creații, fiind rânduită de Dumnezeu. Evreii dau acestei a doua creații o semnificație mai profundă, cu sens profetic, numind-o bara, adică creația viitoare și într-adevăr Dumnezeu a făcut posibil acest lucru prin renașterea produsă de botezul creștin prin ștergerea păcatului strămoșesc și intrarea în Biserică „Trupul mistic al lui Cristos”.

1.1.4. Potopul

Potopul ca și apele primordiale sunt o prefigurare a botezului creștin. Potopul reprezenta în timpurile străvechi un eveniment distrugător, ca și acum de fapt. El este un eveniment cosmic care a marcat originile omenirii și a rămas viu în tradițiile omenirii.

Potopul are o semnificație cosmico-naturală foarte bine conturată, înseamnă catastrofă cosmică care cufundă lumea pentru o perioadă în oceanul primordial. Potopul nu echivalează cu dispariția totală, dar este doar o reintegrare trecătoare în nedeterminat, în care are loc o nouă creație, formarea unei vieți noi sau a unui om nou. Potopul reprezintă pentru lume și pentru neamul omenesc scufundarea în haosul originar și ocazia unui nou început. Omenirea poate fi înghițită de apă, poate fi distrusă după care se poate reinstaura o nouă eră și o nouă umanitate. Acestea se pot verifica gândindu-ne cum apele purifică și regenerează, dar în același timp anulează istoria, reinstaurează – chiar și pentru o clipă integritatea inițială. Din acest motiv, scufundarea în apă simbolizează revenirea la forma primordială, regenerarea totală, nașterea nouă, deoarece scufundarea simbolizează descompunerea formelor, reintegrarea în mod nediferențiat a preexistenței. Ieșirea din apă repetă gestul cosmologic al manifestării formale.

În pasajele biblice din Vechiul Testament potopul este supus dreptății lui Dumnezeu care prin intermediul apei distruge păcatul. Prin intermediul apei are loc o reînnoire a lumii și a umanității, dar spre deosebire de alte tradiții, apa potopului nu distruge decât ceea ce este rău, iar ceea ce este bun și drept în fața lui Dumnezeu este salvat prin intermediul Arcei. Aceeași apă care distruge răul din lume susține și Arca care plutește peste tot ceea ce a fost distrus. Apa menține Arca, locul salvării, mijlocul prin care Dumnezeu îl salvează pe Noe, familia și animalele sale de distrugere pentru ca prin ei să renască o nouă lume și un nou început.

În Vechiul Testament salvarea este darul și intervenția lui Dumnezeu. Datorită Lui, sămânța vieții a rămas intactă și protejată de apele ploilor distrugătoare.

Între Dumnezeu și Noe are loc o alianță. Noe construiește arca ascultând de cuvântul lui Dumnezeu care l-a invitat apoi să intre în ea. De asemenea Dumnezeu nu îl părăsește pe Noe, ci continuă să-l ocrotească, fiind alături de el și de arcă pentru a nu pieri. Prin acest gest Dumnezeu demonstrează că își iubește creația. Iubirea Lui cheamă, salvează și unește.

Versiuni mitologice asemănătoare existau și în Iran, unde, în conformitate cu tradițiile dualismului maniheist, de potop sunt salvate atât ființele benefice, cât și cele malefice.

În concepțiile indiene, potopul este un cataclism periodic, ce se produce la sfârșitul celor patru cicluri ale lumii.

Varianta grecească a potopului, reflectată în mitul lui Deucalion și al soției sale Pyrra, conține multe elemente comune cu mitul biblic. În urma potopului, provocat de Zeus pentru a pedepsi cutezanța și orgoliul oamenilor „ epocii de aramă”, din pietrele mamei-pământ aruncate de cei doi supraviețuitori va crește o nouă rasă de oameni.

Potopul a fost păstrat în memoria și tradițiile popoarelor ca o figură a distrugerii și reînnoirii totale.

În ambientul creștin Potopul a fost interpretat de Sfinții Părinți într-un mod cu totul original. A devenit un simbol al Botezului, iar Noe o prefigurare a lui Cristos și a Bisericii.

1.1.5. Traversarea Mării Roșii

Este cunoscută istoria lui Iosif, modul cum a fost tratat de frații săi, cum a ajuns în Egipt, cum devine cel mai important personaj al Egiptului, în perioada de secetă, și cum frații și tatăl lui au ajuns în Egipt. Ei au fost bine primiți de poporul egiptean. Această ospitalitate a durat o perioadă, dar situația politică s-a schimbat iar evreii din oaspeți au devenit sclavi. Poporul lui Israel și-a pierdut propria identitate și-a însușit multe din obiceiurile politeiste ale asupritorilor și au uitat de Iahve, devenind sclavi atât la propriu cât și la figurat. În ciuda infidelității lor Dumnezeu își respectă promisiunea și-i eliberează de sub puterea faraonului și de cultul său. În planul său de eliberare îl cheamă pe Moise să-i scoată pe israeliți din Egipt întrepunând marea între faraon și libertate. Marea va ucide armata lui faraon și va facilita trecerea lui Israel spre libertate ( cf. Ex 14, 5-31 ).

Prin intermediul mării Dumnezeu acționează ca și în cazul potopului. El distruge depravarea și răul: prin intermediul fășiei de pământ de pământ uscat Dumnezeu dă o a doua arcă a mântuirii. Cu credință israeliții au trecut Marea Roșie ca pe pământ uscat. Pe acest coridor Israel scapă de sclavie, de distrugere și se salvează.

El a certat Marea Roșie și a secat-o și i-a condus pe ei prin adâncul mării ca prin pustiu;

El i-a scos pe ei din mâna celor ce-i urau și i-a izbăvit pe ei din mâna vrăjmașului;

Și a acoperit apa pe cei ce-i asupreau pe ei, nici unul din ei nu a rămas în viață ( Ps 105, 9-11 ).

Dumnezeu i-a călăuzit pe israeliți printre valurile mării ca pe o turmă care coboară în vale. În acest mod principele tiran al răului este învins și se încheie perioada de sclavie. Odată cu ieșirea din sclavie Israel începe o nouă viață. În pustiu Israel face trecerea de la dezbinare la unitate. Își recapătă identitatea și își dă seama că au un singur Dumnezeu și o singură Lege.

Trecerea Mării Roșii are scopul de a facilita ajungerea poporului israelit în deșert pentru ca acolo să se poată întâlni cu Dumnezeu. Pustiul cu toate neajunsurile sale este locul în care poporul face experiența prezenței lui Dumnezeu. În pustiu există doar Dumnezeu și doar El conduce poporul.

Profeții au interpretat perioadă de trecere prin pustiu ca pe un timp de logodnă, ca un timp în care Dumnezeu încheie o alianță nupțială cu Israel.

Pentru Sfântul Paul și Sfinții Părinți trecerea Mării Roșii este o imagine a perioadei de pregătire pentru Botez, a catehumenatului.

1.1.6. Traversarea Iordanului

Trecerea Mării Roșii a fost momentul decisiv și determinant pentru istoria lui Israel. Toți cei care au traversat marea au fost infideli față de Dumnezeu. Nici unul din acea generație nu va intra în țara promisă; nici chiar Moise, nu va pune piciorul pe acel pământ. Să urmărim de la distanță această scenă.

Tot în ziua aceea, a grăit Domnul către Moise și i-a zis: Suie-te pe muntele acesta al Abarinului, în muntele Nebo, în pământului Moabului¸ în fața Ierihonului, și privește asupra Canaanului, pe care-l dau în stăpânire, fiilor lui Isreael. Și mori pe munte și te alătură poporului tău, cum a murit și Aron, fratele tău pe muntele Hor și s-a adăugat la poporul său, pentru că ați greșit înaintea Mea în mijlocul fiilor lui Israel, la apele Meribei, la Cadeș, în pustiul Sin și pentru că nu ați arătat sfințenia Mea între fiii lui Israel. Numai de departe vei vedea pământul pe care Eu îl dau fiilor lui Israel dar de intrat nu vei intrat în pământul acela ( Dt 32, 48-52 ).

Analizând cu multă atenție scena trecerii Mării Roșii Sfinții Părinți au considerat-o o imagine incompletă a Botezului creștin. În schimb ei și-au îndreptat atenția și au identificat ca figură a Botezului creștin, reînnoirea alianței dintre Dumnezeu și Iosue.

Numele lui Iosua în limba ebraica este Ihwh și înseamnă mântuire. Are același înțeles pe care numele lui Isus Cristos îl are pentru creștini. Spre deosebire de Iosua, Isus este adevăratul salvator căruia Tatăl i-a pregătit venirea la împlinirea timpurilor.

Acest popor nou, călăuzit de Iosue, retrăiește traversarea Mării Roșii în momentul în care traversează Iordanul.

Deci poporul a pornit de la corturile sale, ca să treacă Iordanul, iar preoții care aduceau chivotul Domnului mergeau înaintea poporului. Îndată ce preoții care duceau chivotul au intrat în Iordan și picioarele preoții lor s-au cufundat în apă, apa care curgea din sus s-a oprit și s-a făcut perete pe o distanță foarte mare, până la cetatea Adam, care e lângă Țartan, iar cea care curgea spre marea cea din Arabah, spre Marea Sărată, s-a scurs și a secat, iar poporul a trecut în fața Ierihonului. Atunci Iordanul umplea matca sa și ieșea din toate malurile sale, ca în timpul secerișului grâului. Preoții care duceau chivotul Domnului stăteau ca pe uscat în mijlocul Iordanului, cu picioarele neudate, iar fiii lui Israel au mers ca pe uscat, până ce tot poporul a trecut prin Iordan (Ios 3, 14-17).

Trecerea Iordanului și reînnoirea alianței renasc trăirile și completează evenimentul trecerii Mării Roșii și a alianței de pe Muntele Sinai.

1.1.7. Naaman Sirianul ( 4 Reg 5,1-14 )

Foarte repede, prima comunitate creștină prin inspirația și credința ei a întrevăzut un simbol care anunța Sacramentul Botezului în vindecarea lui Naaman, general în armata regelui din Aram, om vrednic, dar bolnav de lepră. Acesta, prin intermediul unei prizoniere israelite aude de profetul Elizeu și merge la el pentru a fi vindecat. Profetul are o atitudine contrar așteptărilor generalului arameu. Elizeu îl sfătuiește pe Naaman să meargă și să se scufunde de șapte ori în apa Iordanului. Naaman este nemulțumit, s-ar fi așteptat ca profetul să-l vindece printr-o magie sau ceva extraordinar, așa cum se obișnuia la curtea împăratului său, dar acest lucru nu se întâmplă. Totuși își ascultă supușii care-l îndeamnă: «Stăpâne, dacă prorocul ți-ar fi cerut să faci ceva însemnat oare n-ai fi făcut ? Cu atât mai mult trebuie să faci cum ți-a spus: spală-te și vei fi curat !» ( 4 Reg 5, 13 ) după care merge la Iordan, se coboră în apă și se vindecă: «Atunci s-a coborât și s-a scufundat de șapte ori în Iordan, după cuvântul omului lui Dumnezeu și i s-a înnoit trupul ca trupul unui copil mic și s-a curățat » ( 4 Reg 5, 14 ). Vindecat Naaman îi oferă daruri profetului Elizeu, dar este refuzat. În schimb Naaman profund impresionat, cere pământ cât pot căra doi catâri, pentru a-i aduce jertfe numai lui Iahve și nu altor zei ( cf. 4 Reg 5, 15-19 ).

Unii Sfinți Părinți văd în Naaman „străinul” figura celui care nu conține încă realitatea sacramentală a scufundării în Iordan, adică Cristos dar este semn al mântuirii universale.

Didim Alexandrinul vede în cele șapte scufundări făcute de Naaman în Iordan prezența celor șapte daruri ale Duhului Sfânt.

Sfântul Ambroziu folosește acest episod pentru a sublinia faptul că nu orice apă vindecă, dar numai aceea asupra căreia a fost invocată binecuvântarea lui Dumnezeu; astfel apa pentru botez vindecă deoarece asupra ei a fost invocat harul lui Cristos și puterea Duhului Sfânt.

1.1.8. Toporul lui Elizeu ( 4 Reg 6, 1-7 )

Sfinții Părinți au observat o prefigurare a Sacramentului Botezului în viața profetului Elizeu atunci, când împreună cu ucenicii săi a mers lângă Iordan să taie lemne pentru construcția unei locuințe, iar unul dintre topoare a căzut în apă. Elizeu a regăsit toporul aruncând o bucată de lemn în apa Iordanului.

Atunci fii profeților i-au zis lui Elizeu; „Iată, locul unde trăim aici la tine este strâmt pentru noi. Să mergem dar la Iordan și să luăm de acolo fiecare câte o bârnă și să ne facem locuință acolo ”. Iar el a zis: „Duceți-vă!” Iar unul a zis: „Fă milă și mergi și tu cu robii tăi!” Și el a zis: „Merg!” Și s-a dus cu ei. Și ajungând la Iordan s-au apucat de tăiat copaci. Și când a prăvălit unul o bârnă, i-a căzut toporul în apă și a strigat acela și a zis: „Ah stăpânul meu!” Acesta îl luasem împrumut!” A zis omul lui Dumnezeu: „Unde a căzut ?” Și acela i-a arătat locul. Iar Elizeu a tăiat o bucată de lemn și, aruncând-o acolo, a ieșit toporul deasupra. Apoi a zis: „Ia-ți- l!” Și acela a întins mâna și l-a luat ( 4 Reg 6, 1-7 ).

Apa Iordanului pentru Sfinții Părinți amintește de Sacramentul Botezului: lemnul le reamintește de cruce iar toporul căzut în râu reprezintă pentru ei dureroasa cădere a umanității slabe și păcătoase în abisul sau sclavia diavolului. Părinții au asociat acțiunea miraculoasă al lui Elizeu la acțiunea salvifică a lui Cristos, care prin patima și coborârea lui în adâncul întunericului a eliberat omenirea de sclavia păcatului și i-a dat în cele din urmă Botezul spre a-i conduce la mântuire.

Sfântul Ambroziu interpretează acest pasaj spunând că omul înainte de Botez este atât de copleșit de păcatele sale, încât se afundă în sclavie ca și toporul căzut în apa Iordanului. Când omul primește Botezul, devine ușor, nu mai rămâne pe fundul apei precum toporul ci plutește, căci Cristos l-a curățat de păcatele care-l afundau.

Sfântul Iustin se oprește și el asupra acestei scene recunoscând că: „Și noi eram afundați de păcatele noastre grele dar Cristos ne-a răscumpărat prin moartea Sa, prin crucea de lemn, și ne-a purificat cu apa, făcându-se pentru noi casă de rugăciune și adorație”.

1.1.9. Semnul lui Iona

Iona a fost trimis de Dumnezeu la Ninive, să anunțe locuitorilor acestui oraș un timp de convertire dar nu a ascultat și s-a îmbarcat pe o corabie care pleca la Tarsis încercând să fugă de responsabilitate. Pe mare corabia este surprinsă de furtună fiind aproape de a se scufunda. La cererea lui Iona marinarii îl aruncă în mare și este înghițit de o balenă care-l ține în pântecele ei trei zile. Iona se roagă lui Dumnezeu și după trei zile scapă de întuneric, fiind aruncat pe plajă de unde merge la Ninive. Astfel a ajuns Iona să fie eliberat din pântecele locuinței morților din adânc și din sânul mării, după ce curenții, valurile și talazurile l-au înconjurat și l-au împresurat făcându-l să coboare până la temeliile munților (cf. Iona 2, 3-7).

Iudeilor care îi cereau un semn lui Isus le răspunde că nu le va da decât semnul lui Iona ( Lc 11, 29-32; Mt 12, 39-41 ). Isus face referință la cele trei zile de după răstignire când va sta în pământ sau în adâncuri și va ieși învingător, distrugând moartea și înviind din morți.

În acest mod semnul lui Iona a devenit o prefigurare a botezului creștin. Persoana umană va putea coborî cu Cristos în adâncuri, scăpând de sclavia Satanei și revenind la o viață nouă.

Prin botez am fost îngropați cu Cristos în moarte pentru a învia la o viață nouă. Am murit păcatului, murind cu Cristos, pentru a trăi pentru Dumnezeu în Isus Cristos (cf. Rm 6, 2-10 ).

1.1.10. Botezul în ambientul ebraic

În ambientul ebraic se disting două tipuri de purificare, purificare legală și purificare în scop inițiatic.

Purificările legale sunt băile sau abluțiunile practicate zilnic, cu scop de igienizare, de fiecare israelit. Astfel de exemple sunt întâlnite în Lev 11-16 și Evanghelii.

Purificările cu scop inițiatic erau rezervate doar prozeliților. Ele sunt întâlnite atât în ebraism (botezul prozeliților) cât și în comunitatea membrilor Alianței (purificarea de la Qumran ).

Purificările legale

Purificările legale în tradiția biblică sunt abluțiuni parțiale care privesc purificarea unor părți individuale ale corpului (picioare, mâini) sau spălarea hainelor. Aceste purificări sunt prevăzute pentru redobândirea purității necesare și au ca scop igienizarea necesară bunei conviețuiri între membrii unei comunități. Prin purificările legale se dorea evitarea transmiterii propriei impurități pentru a putea facilita participarea la practicile cultuale precum rugăciuni sau sacrificii. Întotdeauna purificările legale aveau ca scop principal integrarea evreului în realitatea poporului propriu care este națiune sfântă, popor ales.

Aceste practici de purificare nu sunt originale poporului israelit. Ele provin de la popoarele învecinate împreună cu natura lor igienică și spirituală, și au fost asimilate de tradiția și religia israelită care le-a imprimat ideea de sfințenie, idee caracteristică poporului lui Iahve deoarece Iahve este Sfânt: „Fiți sfinți pentru că eu sunt sfânt” ( Lev 11, 44; 19, 2; 21,8 ).

Purificarea pornește mai întâi de la aspectul practic și exterior curățând membrele corpului și hainele. Legea purității se exprimă la nivel exterior pregătind omul pentru a trece din lumea profană la cea spirituală. După „Legea purității ” urmează imediat „Legea sfințeniei” ( Lev 17-26 ). Cele două legi sunt aspecte ale aceluiași cod divin.

Ritualurile de purificare erau săvârșite în fiecare zi, de mai multe ori, dacă situația o cerea, fapt care a decăzut deseori în ignoranță sau au devenit o simplă formalitate rituală atât pentru Israel ca popor cât și israelit ca persoană individuală. Împotriva acestor devieri, profetul Isaia a protestat în mod radical spunând: „Când ridicați mâinile pentru rugăciune, eu îmi întorc ochii în altă parte, și când înmulțiți rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălați-vă, curățiți-vă. Nu mai faceți rău înaintea ochilor mei. Încetați odată!” ( Is 1,15-16 ).

Profetul Ezechiel vorbește despre o purificare nouă ca eveniment mesianic. Aceasta este cu totul specială și o va depăși pe cea veche. Această purificare va fi opera Domnului însuși și va îndepărta răul, va manifesta în mijlocul poporului sfințenia lui Dumnezeu și va purifica inima transformând-o într-o inimă nouă prin Duhul Domnului.

Vor ști neamurile că Eu sunt Domnul…când Mă voi sfinți în voi, înaintea ochilor voștri… Atunci vă voi stropi cu apă curată și vă voi curăța. Vă voi da o inimă și un duh nou. Voi pune în voi Duhul Meu și vă voi face să umblați după legile mele…(Ez 36, 23- 27 ).

În tradiția rabinică purificările joacă un rol foarte important. Acest lucrul îl putem observa urmărind discuțiile aprinse dintre Isus și farisei. Isus intră deseori în conflict cu fariseii pe tematica respectării datinilor străbune. El introducere o idee nouă despre purificare care depășea puterea de pricepere a fariseilor fapt care le stârnește nemulțumirea și intriga. Fariseii susțineau respectarea normele purificării cu strictețe.

Și văzând pe unii din ucenicii Lui că mănâncă cu mâinile necurate, adică nespălate, cârteau; Căci fariseii și toți iudeii, dacă nu-și spală mâinile până la cot, nu mănâncă, respectând datina bătrânilor ( Mc 7, 1-5 ).

Despre purificare în tradiția rabinică găsim multe exemple relevante în tratatele din Mishna. Iată două exemple:

Se spală mâinile atunci când se mănâncă orice mâncare obișnuită (profană): pentru hrana pe care o mănâncă preoții, pentru ofrande sau pentru mâncărurile sacre trebuie să se facă baie …Dacă mâinile devin impure atunci tot corpul este impur și trebuie spălat cu apă.

În Mishna este descrisă baia marelui preot și în general abluțiunile pe care trebuie să la facă înainte de intrarea în templu și în sanctuar.

Nimeni nu poate intra în templu pentru celebrare, chiar dacă este deja pur, fără să facă baie; marele preot în ziua de Kippur va trebui să facă cinci băi și să-și spele de zece ori mâinile și picioarele: totul într-o cameră specială… Se întinde o perdea despărțitoare între el și popor; apoi se dezbracă, coboară, face baie, iese din apă, se șterge și se usucă: i se dă haina ornată cu aur; el o îmbracă, apoi își spală mâinile si picioarele, etc..

Purificarea ebraică de inițiere practicată la acceptarea prozeliților în ebraism este o normă obligatorie.

Botezul prozeliților este baia prin care persoana provenită din alta religie străină poporului israelit după circumcizie este admis pe deplin în religia ebraică și este încorporat în poporul Alianței.

În mentalitatea evreilor s-a înrădăcinat ideea că străinul este păgân și, de la sine, impur prin definiție. El nu poate fi acceptat în poporul lui Dumnezeu dacă nu trece prin ritualul de purificare care se numește chiar „botezul prozeliților” .

Modul în care are loc botezul prozeliților ne este specificat de Mishnāh și Sifrè.

În Mishnāh și mai sigur în Yebamòt (un tratat din Mishnāh) este descris modul în care este administrat botezul la prozeliți:

Prozelitului trebuie să i se facă cunoscut faptul că vine să se facă prozelit în acest timp dificil, în condiția în care Israel este persecutat; apoi când demonstrează că a înțeles acest lucru trebuie să i se predea poruncile simple și poruncile grele împreună cu pedepsele aplicate în cazul nerespectării lor pe care trebuie să le cunoască foarte bine. De asemenea trebuie să i se aducă la cunoștință și recompensele de care se va bucura pe pământ și în lumea drepților, dacă se va păstra fidel. După această etapă dacă totul decurge normal urmează circumcizia. Apoi după ce se vindecă va fi botezat de doi rabini care-l vor învăța poruncile și va fi considerat israelit.

În Sifre Numerilor rabinii au scris;

„Așa cum israeliții au fost aleși să facă parte din Alianță, doar îndeplinind trei condiții, acceptarea circumciziei, baia purificatoare sau trecerea Mării Roșii și oferirea sacrificiilor, tot la fel trebuie să procedeze și prozeliții ”.

„ … Cumpărând sclavii necircumciși de la un păgân cu scopul de a-i circumcide, atât timp cât nu sunt purificați prin baia prozeliților, nu au dreptul de aduce jertfe ”.

În acest text baia nu mai are sensul de simplă purificare cotidiană, ci devine un rit de inițiere de aceeași importanță ca și circumcizia și sacrificiul de pe Muntele Sinai și este în strânsă legătură cu educația sau formarea persoanei.

Botezul este pentru prozelit o purificare cu valoare inițiatică, deoarece reprezintă acceptarea în Alianță.

Baia din perioada lui Isus este văzută în valoarea sa de simplă purificare legală; mai târziu ea își va însuși încă o caracteristică din inițierea iudaică. Cum reiese din texte, botezul prevede; un mic chestionar; cateheza ( porunci: două căi ); un examen asistat de trei iudei ( nașul ? ); circumcizia; botezul în prezența a doi rabini ( după trei zile ); dreptul la ofrande și sacrificii ( înlocuită mai târziu de o ofertă în bani ).

Botezul de la Qumran

Documentele descoperite la Qumran ne revelează faptul că purificările aveau un rol deosebit în viața fiecărui membru al comunității și erau respectate cu rigurozitate fapt care în tradiția rabinică nu se întâlnea de multe ori. Purificarea era necesară nu doar înainte de a mânca dar chiar și înainte de a vorbi cu superiorul.

Practicarea băilor este atestată de Scrierea din Damasc: purificarea este primul motiv pentru care se practicau băile și pentru care erau prescrise care și câtă apă trebuie să fie. În cele din urma pentru anumite învinuiri de caracter moral este comunicată membrilor excluderea de la puritate, adică de la băile de purificare comune: membrul fiind pedepsit până când căindu-se se va purifica.

Regula de la Qumran, pentru a nu exclude puritatea rituală vorbește într-un mod mai exigent despre puritatea inimii, care consistă într-o convertire interioară fără de care băile și scufundările nu au nici o eficacitate. Această purificare reprezintă atât efortul omului, cât și harul lui Dumnezeu. Niciodată harul lui Dumnezeu nu este pus în relație cu baia de purificare. Baia nu are puterea de a oferi purificarea la care omul aspiră. Băile de purificare nu sunt considerate rituri sacramentale dar au valoare simbolică prin intermediul cărora este exprimată dorința unei vieți pure și aspirație la harul purificator. Băile de purificare nu au nimic în comun cu purificarea interioară. Pentru membrii comunității de la Qumran prin păcat omul rămâne afectat nu doar în interior dar și la exterior, la nivel fizic. Puritatea morală se câștigă numai prin convertire și darul lui Dumnezeu. Tot prin convertire și darul lui Dumnezeu are loc și purificarea trupului.

Cine nu se convertește, nu va fi purificat de apele de ispășire , nici nu va fi purificat cu apa sfințită; nu se va sfinți intrând în apele stătătoare, în râuri sau orice altă apă: impur este și impur va rămâne, pentru că va continua să disprețuiască poruncile lui Dumnezeu fără să se corecteze pe el însuși în comunitatea aleasă de el.

Pentru membrii comunității de la Qumran purificarea are și sens profetic care respectă tradiția rabinică, dar are o amprentă puternică a spiritualității profetice. Acest aspect se evidențiază prin faptul că se pune accent pe convertirea interioară pe care au proclamat-o profeții și nu pe spălările recomandate de tradiție: Se va purifica stropindu-se cu apă sfințită sau spălându-se în apă curgătoare doar acela care va asculta și va împlini poruncile divine.

Aceeași Regulă de la Qumran preia ideea de purificare a profetului Ezechiel din capitolul 36, dar îi conferă un sens escatologic. Purificarea apare ca o acțiune divină care va avea loc în momentul în care Mesia va veni și va avea loc, în sfârșit, o purificare în Duhul Sfânt, care va fi dată doar celor aleși de Dumnezeu.

Dumnezeu în infinita sa inteligență și în înțelepciunea sa a fixat un termen pentru timpul răului și pentru momentul venirii sale. El îl va distruge pentru totdeauna. Atunci el va purifica cu adevărul săi toate faptele umane, îi va purifica pentru sine pe toți aceia pe care i-a ales dintre oameni, extirpând toată empietatea din membrele și corpul lor, și-i va purifica cu Duhul Sfințeniei de toate faptele lor perverse. Va coborî asupra lor Duhul Adevărului, precum apa sfințită care îi spală de toate nelegiuirile mincinoase; va coborî peste ei Duhul Purificator pentru a le revela cunoașterea celui Preaînalt .

Această purificare mesianică este rezervată doar celor care vor fi aleși de Dumnezeu se vor bucura doar fiii Alianței.

Fii ai Alianței sunt doar aceia care reușesc să treacă un an de probă ca novice.

În ceea ce privește israelitul care de buna voie cere să fie admis de sfatul comunității, superiorul adunării îl va examina … Și dacă se va arăta dispus să se lase învățat, îl va introduce (în plan doctrinal) în Alianță pentru a se converti la adevăr și a se îndepărta de păcat… Și când se va prezenta în fața adunării … și va fi admis la consiliul comunității, nu va adera la purificarea membrilor adunării… decât după un an întreg….

Admiterea la purificare rezervată membrilor adunării capătă valoare inițiatică; astfel novicele devine membru al comunității chiar dacă nu are drepturi depline. După al doilea an de petrecut comunitate va fi admis definitiv.

1.2. De la Simboluri ale Sacramentului Botezului la Sacramentul Botezului

Până la nașterea lui Isus toate evenimentele aveau loc în vederea pregătirii venirii lui. După nașterea Lui situația se schimbă. Dacă, până acum tot ceea ce am prezentat reprezentă o imagine îndepărtată a Botezului creștin de acum se poate vorbi de însuși Sacramentul Botezului, deoarece în el este prezentă dorința și intenția însăși a lui Cristos.

1.2.1. Botezul lui Ioan

Botezul lui Ioan pe care înainte mergătorul lui Isus (de aici și numele Botezătorul) îl administra pe malurile râului Iordan, invitând lumea să-și schimbe viața și să se pregătească pentru venirea Împărăției lui Dumnezeu. Ioan boteza după modelul tradiției ebraice. Diversitatea și noutatea acestui botez consta în mesajul și scopul său.

În mod aparent botezul lui Ioan nu aduce nimic nou în fața iudeilor, căci iudeii cunoșteau din Lege abluțiunile, riturile și purificările legale. De asemenea cunoșteau cu siguranță multe despre botezul esenienilor și botezul prozeliților după circumciziune. În realitate botezul administrat de Ioan aduce cu sine o noutate în ceea ce privește ritul și semnificația morală care-l deosebeau de oricare altul.

Botezul lui Ioan este o vestire. El predica un botez al penitenței pentru iertarea păcatelor: Convertiți-vă pentru că Împărăția cerurilor este aproape ( Mt 3, 2 ).

Botezul lui Ioan actualizează prima parte din profeția profetului Ezechiel: Vă voi stropi cu apă curată și vă veți curăța de toate întinăciunile voastre și de toți idolii voștri vă voi curăți ( Ez 36, 25 ). Botezul lui Ioan era primit prin scufundare în apă sau prin aspersiune. Acest botez al lui Ioan inaugurează o nouă eră. El nu derivă din purificările rituale specifice religiilor orientale, nici din mișcările baptismale născute în Palestina în acel timp, ci mai degrabă este o aplicație îndrăzneață a botezului prozeliților cunoscut deja în ambientul ebraic. În timp ce pentru esenieni botezul era semnul convertirii deja prezente, cel al lui Ioan constituie el însuși un act de convertire. E un botez care cheamă la convertirea personală și conștientă care pregătește poporul mesianic pentru venirea Mântuitorului (cf. Lc 1, 17).

Această convertire pune în dificultate pe cel care face parte din poporul ales al lui Dumnezeu. Rabinii considerau că aceia care aparțineau neamului lui Abraham după trup, chiar dacă erau păcătoși erau primiți în împărăția veșnică. Din acest motiv evanghelistul Luca dă mărturie că fariseii și învățătorii Legii nu au acceptat să fie botezați de Ioan (cf. Lc 7, 29-30).

Botezul lui Ioan îndepărtează mentalitatea prezentată anterior făcând ca evreii și păgânii să pregătească în mod egal venirea Împărăției. Principiul bazat pe diferența de culoare naționalitate este depășit. La Ioan vin să primească botezul pocăinței chiar și păcătoșii, precum vameșii și soldații (cf. Lc 3, 10-14).

A primi botezul lui Ioan reprezintă o decizie personală, liberă, deschisă și orientată către zilele de pe urmă în care Dumnezeu va transforma istoria și va conduce la restul salvat de dreptatea lui Dumnezeu pentru a construi Împărăție. Botezul lui Ioan are un caracter inițiatic în Restul lui Israel. El va dobândi un caracter ministerial care nu va mai fi doar o simplă baie care va fi primită de la un ministru.

Ritualul baptismal este expresia convertirii și promisiunea iertării. Este însoțit de o cateheză care ne prezintă sensul și-l asociază la planul lui Dumnezeu. Primește o conotație a dimensiunii mesianico-escatologică, are un caracter inițiatic în cadrul comunității alianței iar în cele din urmă are un caracter ministerial pentru că este săvârșit de un ministru, în numele lui Dumnezeu.

1.2.2. Botezul lui Isus

Botezul lui Ioan avea un caracter penitențial. Predica sa apostolică a trezit poporul din lâncezeală sa religioasă. Mulți oameni care se adunau în jurul lui pentru a-i asculta predica mărturisindu-și păcatele se hotărau să se convertească primind botezul în Iordan. Apa a fost întotdeauna simbolul purificării interioare iar în ritualul israelit era folosită frecvent . Teologii recunosc la univoc faptul că ritualul folosit de Ioan Botezătorul nu diferea de ritualul prozeliților, care avea drept scop încorporarea păgânilor în comunitatea ebraică și care puțin câte puțin s-a ridicat la importanța circumciziei.

Scena prezentată de sinoptici (Mt 3, 13-17; Mc 1, 9-13; Lc 3, 21-22) și schițată de Ioan (In 1, 32-34) poate fi reconstruit astfel: în jurul vârstei de treizeci de ani (Lc 3, 23) Isus pornește de la Nazaret, ajunge la Iordan, stă în mijlocul mulțimii atentă la predica lui Ioan și cere să fie botezat ( Mt 3, 23). Când ieșea din apă, cufundat în rugăciune, cerurile s-au deschis iar Duhul Sfânt în chip de porumbel s-a coborât asupra lui. Atunci o voce s-a auzit spunând : „Acesta este Fiul meu cel iubit în care îmi găsesc toată mulțumirea mea”.

Prezentându-se să primească botezul de la Ioan, Isus se supune voinței Tatălui (Mt 3, 14 ș.u.) și se așează cu umilință între cei păcătoși. El este Mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatele lumii ( In 1, 29-36). Botezul lui Isus în Iordan anunță și pregătește botezul morții sale încadrând astfel viața sa între două botezuri. Acest lucru vrea să-l spună și evanghelistul Ioan atunci când face referință la apa și sângele care au curs din coasta lui Isus străpunsă de suliță ( In 13, 34 ș.u. ) și când afirmă că spiritul, apa și sângele sunt în mod intim unite (1 In 5, 6-8).

Botezul lui Isus din Evanghelia lui Ioan se termină prin coborârea Duhului Sfânt în chip de porumbel și prin proclamarea filiației divine din partea Tatălui ceresc. Coborârea Duhului asupra lui Isus este o investitură care face să se împlinească profețiile lui Isaia (Is 11, 2; 42, 1; 61, 1). În același timp botezul lui Isus anunță Rusaliile care inaugurează botezul în Duh, pentru Biserică ( Fap 1, 5; 11, 16) și pentru toți aceia care vor intra în ea ( Ef 5, 25-32; Tit 3, 5 ș.u.).

Recunoașterea lui Isus ca Fiu anunță filiația adoptivă a celor ce vor crede, participarea lor la filiația lui Isus ca acceptare a darului Duhului Sfânt ( Gal 4, 6 ). De fapt „botezul în moarte” trebuie să-l conducă pe Isus la înviere; astfel primind plinătatea Duhului, umanitatea sa glorificată va deveni duh dătător de viață (1 Cor 15, 45) care comunică Duhul acelora care cred în El.

Prin porumbel Ioan Botezătorul întrevede semnul sensibil, corporal al coborârii Duhului Sfânt și concluzionează spunând că acela care a fost botezat este Fiul lui Dumnezeu. Mai mult această scenă îmbracă forma unei teofanii, spre a declara atât identitatea mesianică cât și cea profetică al lui Isus. Porumbelul este simbol al arătării unui profet.

Textele sinopticilor nu ne dau amănunte prea multe legate de rit, de timp și de locul unde a fost botezat Isus . Probabil aceste amănunte, care pe noi ne interesează în mod deosebit, de ei erau arhicunoscute și, prin urmare au considerat că nu este necesară o prezentare mai amănunțită. După propria presupunere afirmăm că nu ar fi fost imposibil ca însoțit de Ioan Botezătorul Isus a intrat în râu unde a primit botezul ca oricare altă persoană.

1.2.3. Botezul creștin

Isus și-a început misiunea, primind botezul lui Ioan pentru a se împlini toată dreptatea și pentru a-și asuma îndatorirea de Slujitor al lui Yahweh pe spatele căruia să apese păcatele lumii. În acest sens botezul lui Isus este în relație cu crucea, iar Cristos numește pătimirea sa un botez care trebuie împlinit. Se discută despre valoarea pe care o avea botezul administrat de Isus și de apostolii săi înainte de scena condamnării, morții și învierii. Oare este vorba despre un botez asemănător celui practicat de Ioan Botezătorul sau era deja un botez creștin ?

Botezul instituit de Isus nu poate fi asemănător cu cel al lui Ioan. Cele două botezuri sunt identice. Din Evanghelia lui Matei observăm că Ioan boteza cu apă, cu scopul de a pregăti venirea lui Mesia, în timp ce Isus boteza cu Duhul Sfânt (cf. Mt 1,8). Evanghelia lui Luca ne relatează același lucru: Pe când Ioan a botezat cu apă, voi veți fi botezați cu Duhul Sfânt ( Fap 1, 5 ).

Practica constantă relatată în Faptele Apostolilor ne indică faptul că apostolii botezau la porunca lui Isus. Totuși este dificil să se precizeze momentul exact în care Isus a instituit botezul. Din textul evanghelie pot fi identificate trei momente:

momentul în care Isus a fost botezat;

în conversația pe care Isus a avut-o cu Nicodim;

după înviere când a încredințat apostolilor misiunea de a boteza toate neamurile.

Botezul creștin reprezintă participarea la triumful lui Cristos asupra păcatului lumii și este un dar al Duhului Sfânt. Din porunca lui Isus toți credincioșii trebuie să fie botezați în numele Sfintei Treimi. Expresia în numele lui Isus nu vrea să excludă formula trinitară dar specifică simplu în numele lui Isus pentru a face distincția dintre botezul creștin și alte rituri asemănătoare sau cel administrat de Ioan. Creștini referindu-se la botezul lor, nu aveau obligația să folosească formula întreagă.

Botezul practicat de apostoli după Rusalii în baza mărturiei lor relatată de Faptele Apostolilor are următoarele efecte:

– este opera lui Dumnezeu în trei persoane, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt în numele cărora este administrat botezul;

– iartă păcatele: Nu este vorba de un rit magic deoarece cere convertirea inimii, credința în Cristos și în învățătura sa

– este participarea la moartea (evidențiată în simbolismul scufundării în apă) și învierea lui Cristos: prin botez se naște un om nou, chemat la o convertite zilnică. Mort pentru păcat, pentru plăcerile trupului și pentru legea mozaică, creștinul trăiește pentru Dumnezeu, ca fiu al lui Dumnezeu, în uniune cu Duhul Sfânt care imprimă în sufletul său un sigiliu de apartenență. Această existență nouă este în același timp participant la învierea lui Isus și aspirant la viața veșnică. Fără nici un dubiu, conceptul de botez ca înviere nu este străin de miracolul de la Betsaida:

– este o încorporare în Cristos care transformă creștinul și-l face o ființă cu El. Creștinul prin botez se îmbracă în Cristos (Gal 3, 27), devine un om nou în Cristos. După primirea Botezului creștinul îi aparține lui Cristos. Este consacrat Lui și trăiește în El astfel că toată viața trece trăind în Cristos.

– botezul unește cu comunitatea eclezială, trupul lui Cristos, are aceiași importanță socială pe care o avea circumcizia în virtutea căreia prozelitul intra în comunitatea izraelită.

– botezul este o renaștere, o nouă creație, o nouă baie de regenerare, de reînnoire în Duhul Sfânt prin care se naște biserica lui Cristos.

1.2.4. Botezul în scrierile Sfântului Apostol Paul

Sfântul Paul în călătoriile sale misionare a predicat despre Cristos, punându-și viața în slujba Evangheliei. Cuvintele sale au atras multe persoane de religie necreștină la Cristos și i-a convins prin harurile date de Duhul Sfânt să ceară botezul.

Sfântul Paul vorbește despre botez în scrisorile adresate comunităților creștine din Roma, Corint, Efes și Galateni. Fiecărei comunități i se adresează prezentându-i o viziune diferită despre Cristos și viața creștină, dar cu aceeași esență doctrinară, în funcție de necesitățile spirituale. Astfel creștinilor din Roma le recomandă să-și amintească de botez. Acest eveniment îl consideră important pentru fiecare căci prin botez au murit și au fost înmormântați împreună cu Cristos și apoi tot cu El au înviat la o nouă viață. Celor din Corint li se adresează îndemnându-i să păstreze armonia dintre ei, căci fiecare a fost botezat în numele lui Cristos. Nu-i uită nici pe cei din Efes. Lor li se adresează încurajându-i să păstreze unitatea dintre ei și să nu uite că au același Dumnezeu, aceeași credință și același botez.

În toate scrisorile când face referință la botez prezintă o viziune autentică despre sacrament, însă în nici una nu prezintă o descriere liturgică ci doar o expunere doctrinară.

Teologia sa se bazează pe credința primei comunități, de aceea ori de câte ori este necesar reamintește creștinilor semnificația botezului. Pentru el botezul purifică, sfințește și îndreptățește persoana care primește sacramentul prin intermediul numelui lui Isus și prin Duhul Sfânt (cf. 1 Cor 6,19). Prin botez creștinul devine: templul Duhului Sfânt; fiu adoptiv al Tatălui (cf. Gal 4,5 ș.u.); frate și comoștenitor cu Isus Cristos în strânsă unitate cu El (cf. Rm 8, 2.9.17; Gal 3, 28).

Botezul în numele lui Isus se diferențiază de botezul lui Ioan deoarece iartă păcatele și creează unitatea cu Mântuitorul. Neofiții se îmbracă în Cristos, sunt supuși cu totul autorității sale divine; sunt uniți între ei asemenea unității existente între Cristos și trupul său glorificat ( cf. Gal 3, 27 ș.u.; cf. Rm 13, 14; cf. 1 Cor 12, 13; cf. Ef 4, 4 ș.u.). Mai mult, Uniunea cu Cristos este inserarea în Cristos crucificat și glorificat.

Botezul probabil se conferea prin imersiune. Imersiunea în apă pentru botez simbolizează și actualizează participarea la moartea și învierea lui Cristos. Catehumenul este scufundat în moartea și înmormântarea lui Cristos, pentru a învia la o viață nouă (cf. Rm 6, 3 ș.u.). Moartea pentru păcat și darul vieții noi sunt inseparabile. Scufundarea în apă naturală este în același timp stropire cu sângele lui Cristos, care este mai prețios decât cel al lui Abel, și participare la meritele câștigate prin patimile și jertfa de pe Calvar.

Botezul este un sacrament pascal în care se realizează comuniunea cu Paștele lui Cristos și prin care cel botezat moare pentru păcat și trăiește pentru Dumnezeu în Cristos ( cf. Gal 6, 6; Col 3, 9; Ef 4, 24).

Botezul este principala condiție pentru intrarea în Împărăția lui Dumnezeu și mijloc de mântuire.

Botezul îl consacră lui Dumnezeu pe catehumen introducându-l Biserică. Întrând în Biserică catehumenul intră în comuniunea cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfânt (cf. Ef 2, 15).

Uniți cu Cristos în aceeași Biserică cei botezați alcătuiesc o singură familie al cărei suflet este Duhul Sfânt. El este esența noii vieți. Fiecare neofit este uns și însemnat de Duhul Sfânt cu un semn care-l face să fie un alt om. Toți cei botezați poartă același semn imprimat de Duhul Sfânt. Împreună formează Biserica.

CAPITOLUL II

RÂNDUIALA SACRAMENTULUI BOTEZULUI ÎN PERIOADA PATRISTICĂ

Apostolii la porunca lui Isus au botezat pe toți cei care au dorit să devină creștini primind Botezul. Modul în care se administra botezul și teologia baptismală dezvoltată de Sfântului Paul s-au păstrat în memoria și tradiția fiecărei comunități creștine din perioada inițială a Bisericii. Sfinții Părinți au moștenit aceste bogății însă au fost nevoiți să le adapteze la contextul cultural existent. Astfel se explică alcătuirea unui itinerar de pregătire pentru primirea Sacramentului Botezului.

În cele ce urmează va fi prezentată rânduiala adoptată în celebrarea Botezului. Mai concret vor fi prezentate rituri postbaptismale, botezul propriu-zis și rituri postbaptismale.

2.1. Rituri prebaptismale

Riturile prebaptismale sunt riturile care au loc înainte de celebrarea botezului cu scopul de a pregăti catehumenul pentru primirea sacramentului.

Riturile prebaptismale sunt: Exorcismele, Efata, Lepădarea de Satana, Unirea cu Cristos sau jurământul de credință și Ungerea prebaptismală.

2.1.1. Exorcismele

Exorcismele sunt cuvinte de dispreț sau de repulsie la adresa satanei, rostite de catehumen la indemnul episcopului, sau gesturi, prin care se urmarea îndepărtarea spiritului rău.

Exorcismele erau citite de exorciști înainte de primirea Botezului. Ele aveau loc în perioada de pregătire apropiată a catehumenilor înainte de primirea Botezului. Mai exact, ele începeau odată cu Postul Mare și se țineau în fiecare zi după cateheză. Locul celebrării exorcismelor diferea de locul unde se țineau catehezele, fapt pentru care catehumenii mergeau la exorciști parcurgând o anumită distanță, cu mâinile ridicate spre cer, desculți și acoperiți cu o tunică din păr de cămilă sau de capră.

Aceste semne exterioare; corpul acoperit doar cu o tunică, picioarele desculțe și mâinile ridicate spre cer, sunt expresia stării de sclavie cauzată de păcat.

Catehumenii sunt și se recunosc sclavii Satanei, însă nu acceptă postura de sclavi ci vor să devină liberi. De aceea merg la exorciști pentru exorcizare și fac pocăință continuă, pentru a rupe lanțul robiei și să-și schimbe stăpânul.

În catehumenat erau acceptate persoane de categorii sociale diferite realitate confirmată și întărită de istoria Bisericii.

Catehumenatul este o perioadă de pregătire pentru Botez în care condiția socială nu perturbă fraternitatea propusă de Isus. Toți catehumenii se bucură de același regim de pregătire indiferent de vârstă sau poziție socială. Toți trebuie să treacă prin același stagiu de pregătire iar la sfârșit să dovedească o profundă schimbare. În Biserică toți erau fiii aceluiași Tată care prin Botez urmau să se nască la credință.

Este admirabil și surprinzător că orice distincție și diferență de rang social dispare. Dacă careva în viața socială se bucură de onoruri și bogății, dacă unul se mândrește cu bunul său nume sau cu familia din care provine, altul cu slava acestei vieți, aici este pus pe același nivel cu cerșetorul, cu săracul sau adesea cu șchiopul sau orbul. El nu se rușinează deoarece este convins că în plan spiritual aceste lucruri nu valorează nimic, ceea ce valorează și are preț este bucuria sufletească.

Acest exemplu a provocat curiozitatea și admirația populației păgâne. Gestul de acceptare fraternă a reprezentat la acea vreme o revoluție socială și o nouă mentalitate.

Perioada de pregătire a catehumenatului nu putea lipsi. Botezul era absolut necesar pentru mântuirea persoanei, dar fără o pregătire serioasă a catehumenilor el nu ar fi însemant decât un ritual nou, diferit de celelalte ritualuri păgâne.

Chiar în această perioadă, catehumenul nu era considerat încă liber ci prizonier al diavolului, cu diferența că acum nu se mulțumea cu starea pasivă de dinainte, ci lupta să scape de dominația întunericului.

Exorcismele prin cuvintele amenințătoare și înfricoșătoare au rolul de a alunga demonii, de a curăța conștiința și inima catehumenului pentru a pregăti venirea noului stăpân.

Trebuie să știți pentru ce, după cateheza zilnică , noi vă trimitem la aceia care prin vocea și cuvintele lor, vă exorcizează. Nimic nu se petrece fără motiv și la întâmplare; dar întrucât vă pregătiți să-l primiți ca oaspete pe Împăratul cerului, de aceea după învățătura pe care o primiți de la noi, vă iau în primire cei rânduiți pentru aceasta, ca unii care împodobesc o casă pentru împăratul care trebuie să vină în ea, așa curăță ei conștiința voastră prin acele cuvinte înfricoșătoare, care alungă toată viclenia celui rău și o fac vrednică de venirea și prezența împăratului. Căci este imposibil ca diavolul, oricât ar fi de înfricoșător și sălbatic, să nu fugă de la voi, imediat după rostirea cuvintelor înfricoșătoare și după invocarea Stăpânului. Apoi, acest rit sădește în suflet multă blândețe și îl conduce la o profundă umilință.

Ioan Crisostomul explică semnificatul exorcismului astfel: omul a devenit prizonier al diavolului prin păcatul lui Adam și al Evei, dar această perioadă de prizonierat a încetat să fie veșnică odată cu moartea și învierea lui Isus când puterea Satanei a luat sfârșit iar omul din prizonier a devenit concetățean al sfinților.

Cuvintele rostite în rugăciunea de exorcizare au un efect forate puternic. Nu sunt exorciștii cei care se roagă și alungă diavolii, dar este însuși Cristos.

Păgânii sunt asemenea hotelurilor situate la încrucișare de drumuri, capabili să găzduiască hoții, ucigașii, prostituatele etc,. Catehumenii prin învățătura primită de la cateheți și prin exorcizările exorciștilor devin un palat curat și select în care să locuiască regele.

Prin exorcisme Satana se îndepărtează de catehumeni. Pentru cât timp oare? Este cunoscută mândria și orgoliul său care nu-i dau voie să accepte înfrângerea. De aceea, cu siguranță această perioadă nu este veșnică, ci doar temporară. El revine cu insistență și vrea reîntoarcerea catehumenului la starea de păcat. La insistențele lui catehumenul poate ceda. Pentru a nu se întâmpla acest lucru Ioan Crisostomul recurge la ajutorul pe care-l pot da garanții în calitatea lor de călăuze spirituale. Acestora le amintește de responsabilitatea pe care și-au ales-o în momentul acceptării acestei funcții și insistă asupra ei. Ei trebuie să fie atenți și grijulii în privința evoluției catehumenilor în viața spirituală. În cazul în care din cauza neglijenței lor, catehumenul revine la viața sa dezordonată, vina le aparține.

Responsabilitatea garanților este asemenea responsabilității giranților bancari. Catehumenului i s-a oferit harul pentru a deveni creștin așa cum unui creditor banca îi oferă o anumită sumă. Dacă creditorul nu restituie suma în timpul stabilit atunci banca apelează la girant pentru a primi ceea ce-i aparține. La fel se întâmplă și în cazul catehumenului care cedează în fața insistențelor Satanei. El pleacă, dar în fața lui Dumnezeu garantul va fi tras la răspundere.

Rolul garantului sau a nașului era acela de a supraveghea, a îndemna, a sfătui și a corija catehumenii, aflați în grija lor, pe calea adevăratei credințe. Din acest motiv garantul mai este numit și părinte spiritual iar finul, fiu spiritual.

2.1.2. Effata

Cuvântul effata este de origine aramaică, fiind un imperativ care se traduce deschide-te. A fost folosit de Isus la vindecarea unui surdomut în ținutul Decapoli. Isus i-a pus degetele în urechi și i-a atins limba cu saliva lui rostind Effata! (cf. Mc 7, 31-37).

Ritul efata avea loc înaintea ungerii prebaptismale.

Isus a atins urechile și limba surdomutului pentru a-i reda sănătatea. I-a pus mai întâi degetele în urechi, pentru a putea auzi vestea mântuirii, după care i-a atins limba pentru a-i reda vorbirea și pentru a-L putea preamări pe Dumnezeu.

Sfinții Părinți nu urmează ad literam gesturile Mântuitorului din considerente bine motivate. Ei ating urechile și nasul (sau nările) urmând scopul Mântuitorului și nu gestul în sine.

Sfinții Părinți urmați de episcopi atingeau nu gura ci nările candidatului, din motive de decență. Persoana vindecată de Isus era un bărbat. La botez vin și femei, de aceea pentru a nu da posibilitate de interpretare și pentru a nu da prilej de scandal, episcopii au ales atingerea nărilor în locul gurii. Prin acest gest se urmărea, deschiderea capacității supranaturale a catehumenului, pentru a putea simți prezența și mireasma lui Cristos, și avertizarea catehumenilor pentru a rămâne în serviciul lui Dumnezeu.

Atingerea nărilor și a urechilor aveau și caracter exorcizant datorită credinței tradiționale care atribuia salivei folosite în îndeplinirea acestui rit virtuți exorcizante. Salivei chiar și romanii îi atribuiau calități supranaturale care alungau demonii. În creștinism acest rit amintește, că însuși Isus a folosit salivă pentru vindecarea surdomutului, iar boala a dispărut.

2.1.3. Lepădarea de Satana

Avea loc la sfârșitul pregătirii pentru botez, fie în Vinerea Patimilor, la ceasul al IX-lea (ora trei după amiază) sau ziua următoare, în Sâmbăta Patimilor după amiază, înainte de botez.

Lepădarea de Satana urmează ritului exorcizării catehumenilor. Acest rit nu este lipsit de importanță, ba dimpotrivă. Dacă în cazul exorcizărilor se vorbește despre cuvinte amenințătoare, pentru îndepărtarea Satanei, iar rolul principal îl jucau exorciștii, în cazul lepădării rolul principal îl aveau catehumenii.

Ritualul se desfășura în prezența episcopului și al preoților, care-l ajutau în administrarea sacramentului. Preoții conduceau candidații în baptisteriu unde îi aștepta episcopul și le porunceau să se așeze în genunchi.

Catehumenii apăreau ca la exorcisme, acoperiți numai cu tunica aspră din păr de cămilă sau capra, având picioarele goale și mâinile ridicate spre cer. Această înfățișare reprezentând foarte bine starea lor de sclavie. Preoții treceau prin fața lor și le porunceau să rostească jurământul lepădării.

Lepădarea de Satana avea loc în pridvorul baptisteriului, unde candidatul intra, aștepta și asculta lepădările celorlalți candidați până îi venea rândul. În tot acest timp stătea cu fața spre apus.

Formula lepădării era aproape identică în toate comunitățile ecleziale atât din Orient cât și din Occident. Textul exprimă renunțarea la Satana pentru Isus.

Formula folosită este următoarea: Mă lepăd de tine Satano! Și de toate lucrările tale…și de toată trufia ta și de toată slujirea ta!.

Sfântul Ioan Crisostomul folosește o formulă mai scurtă: «Renunț la tine Satană, la fastul și la cultul tău!», dar întărește importanța ei, spunând că în ciuda puținelor cuvinte, efectul ei este extrem de puternic, astfel încât în momentul rostirii ei, chiar și îngerii din cer se bucură pentru alegerea făcută de catehumeni.

La Milano lepădarea de Satana se desfășura sub formă de dialog între celebrant (episcopul) și catehumen. Episcopul punea întrebările iar catehumenul trebuia să răspundă. Episcopul întreba catehumenul dacă renunță la Satana și la operele lui. Candidatul răspundea afirmativ. Episcopul întreba din nou candidatul dacă renunță la lume și la desfătările ei. Acesta din urmă răspundea afirmativ.

Când episcopul a întrebat «Te lepezi de Satana și de faptele lui ?» ce ai răspuns? « Mă lepăd! »; «Te lepezi de lume și de toate plăcerile ei ?» ce ai răspuns? «Mă lepăd! ». Amintește-ți de cuvintele tale și să nu le uiți niciodată….

Tot el spune: Repetă ce ai fost întrebat, adulți aminte ce ai răspuns. Te-ai lepădat de Satana și de faptele lui, de lumea lui, de desfrâul și de desfătările lui. Răspunsul tău este păstrat nu în groapa morților ci în cartea celor vi.

În momentul în care candidatului la botez i se poruncea să rostească formula lepădării trebuia să stea cu mâna întinsă spre apus ca simbol al prezenței Satanei.

Poziția catehumenilor, postați cu fața spre apus, este un semn că apusul este locul de un de apare Satana. De la apus apare întunericul, iar întunericul este simbolul Satanei.

Apusul este locul întunericului din această lume. Satana este întuneric și în întuneric își are puterea sa; pentru aceasta privind în mod simbolic spre apus vă lepădați de acel stăpânitor întunecat și întunecos.

Spre deosebire de celelalte comunități, la Milano ritul lepădării de Satana era deosebit. Candidatul stătea cu spatele la apus și cu fața spre răsărit. Sfântul Ambroziu episcopul de Milano explică motivul. Eu spune: Odată intrat (în baptisteriu ) ca și cum l-ai vedea pe dușmanul tău la care te-ai gândit că trebuie să renunți față în față, tu te întorci spre Orient (răsărit). Cine renunță la Satana se întoarce spre Cristos și îl fixează cu privirea.

Lepădarea de Satana constituie o necesitate, pentru că alianța cu el nu este convenabilă. El produce suferință și tristețe. El este principalul vinovat al tuturor relelor întâmplate în această lume, chiar de la începutul ei, odată cu ispitirea primilor oameni Adam și Eva.

Scopul lepădării de Satana este alegerea lui Isus. El este cel care Dumnezeu fiind s-a întrupat, a pătimit, a murit, dar a înviat învingând puterea răului prin iubire.

Mă lepăd de tine, Satano, de tine, răul și preacrudul tiran! Nu mă mai tem de puterea ta! A nimicit-o Cristos; El a luat sângele și trupul meu pentru ca prin sângele și trupul meu să surpe prin moarte moartea, ca să nu mai fie pururi supus robiei.

Lepădarea de toate faptele Satanei are loc, pentru că toate faptele lui se identifică cu păcatele, pe care omul din slăbiciune le săvârșește. Orice păcat este un rău săvârșit împotriva aproapelui și un refuz al iubirii lui Dumnezeu. Lepădându-ne de faptele Satanei contribuim la distrugerea împărăției sale, căci orice rău nesăvârșit înseamnă favorizarea binelui.

Lepădarea de toată trufia, pompa și falsa strălucire a diavolului este necesară. pentru că toate acestea sunt considerate ocazii de păcat și curse ale celui viclean. Ele erau identificate cu vânătoarea, cursele de cai, luptele cu animalele sălbatice în circuri, în general toate spectacolele păgâne ale epocii.

Refuzul de a-i sluji Satanei constă în renunțarea la rugăciunile adresate zeilor și cinstirea lor în temple, aprinderea făcliilor și tămâierile râurilor, precum și izvoarele lor. De asemenea, lepădare de slujirea Satanei mai poate fi identificată cu refuzul de a recurge la practici superstițioase cum ar fi: ghicirea în zborul păsărilor, ghicirea viitorului, credința în talismane în norocul purtat de anumite lucruri etc.

Prin lepădare orice compromis avut în prealabil cu Satana dispare.

Lepădarea de Satana nu este un simplu rit pregătitor în vederea primirii botezului, dar implică responsabilitatea catehumenului pentru toată viața. Ceea ce se petrece are importanță mare pentru catehumen. Sfântul Ambroziu încercând să evidențieze această importanță compară responsabilitatea pe care și-o asumă catehumenul cu responsabilitatea pe care și-o asumă o persoană când face un împrumut bancar. Dacă restituirea banilor împrumutați implică o responsabilitate atât de mare, cu atât mai mult catehumenul sau creștinul trebuie să fie responsabil de alegerea făcută, căci credința sa este un dar al lui Cristos. Catehumenul nu trebuie să restituie nimic dar trebuie să păstreze cu fidelitate ceea ce a primit. Banii sunt perisabili, dar credința este veșnică.

Așadar te-ai lepădat de lume, te-ai lepădat de veacul acesta; trebuie să ai grijă. Cine are o datorie, se gândește mereu la înapoierea ei. Tu care-i datorezi lui Cristos credința păzește-o căci valorează mai mult decât datoria: credința este patrimoniu etern, datoria (banii) este un patrimoniu temporar. Amintește-ți deci ceea ce ai promis și vei fi ferit de grijă. Dacă îți vei ține făgăduința îți vei păstra siguranța.

Lepădarea de Satana semnifică o viață trăită cu Cristos, atât în mijlocul comunității creștine, cât și în cadrul societății păgâne. De aceea faptele sale nu trebuie să semene cu cele ale păgânilor. Viața trăită cu Cristos înseamnă iubirea aproapelui indiferent dacă este creștin sau nu, dacă este binefăcător sau persecutor.

Lepădarea de Satana este un pact cu Dumnezeu . Fiecare om este creatura sa și îi aparține, însă nimeni nu este forțat să vină la El. Omul prin păcat slujește Satanei și-l respinge pe Dumnezeu din neștiință și orbire. Isus s-a născut, a pătimit și a murit pentru fiecare păcătos. Nu este nevoie decât ca omul să renunțe la tirania asupritorului și să aleagă dragostea Răscumpărătorului.

2.1.4. Unirea cu Cristos sau jurământul de credință

Unirea cu Cristos se făcea după lepădarea de Satana reprezentând adeziunea catehumenului la Cristos. Acest rit era cunoscut doar în Bisericile orientale.

În comparație cu alte rituri prebaptismale, este foarte scurt, fiind compus doar dintr-o singură propoziție care constituia însăși formula unirii: Și mă unesc cu tine Cristoase. Era rostită de catehumen la îndemnul preoților.

2.1.5. Ungerea prebaptismală

Ungerea prebaptismală se desfășoară fie într-o singură etapă, chiar înainte de botez, fie în două etape, in funcție de tradiția fiecărei comunități ecleziastice; prima imediat după unirea cu Cristos în seara Vinerii Patimilor iar a doua înaintea botezului.

Ungerea în două etape era caracteristică Antiohiei. Aici prima ungere, parțială, era făcută de preot sau episcop, în formă de cruce, cu untdelemn sfințit pe fruntea catehumenului și cu formula : Unge-se N. în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt!

A doua ungere avea loc în noaptea Sâmbetei Patimilor chiar înainte de botez. Această a doua ungere se administra pe întreg trupul candidatului cu untdelemn sfințit, de către diaconi sau clerici inferiori (femeile primeau ungerea de la diaconese). În prealabil catehumenii erau dezbrăcați de tunica din păr aspru rămănând în pielea goală în momentul ungerii.

În Didascalia Apostolică, episcopul începe ritul ungând capul fiecărui candidat după care continuau cei care-l ajutau (diaconii sau prezbiterii când candidatul era bărbat și diaconesele în cazul femeilor) ungând tot corpul.

Pentru prima ungere, candidații apăreau îmbrăcați ca pentru exorcisme, lepădare și unirea cu Cristos, adică cu tunica din păr aspru de cămilă și cu picioarele desculțe. Probabil se așezau în genunchi cu mâinile ridicate. Aceste gesturi simbolizau, după cum am mai afirmat, atât sclavia veche a Satanei cât și prizonieratul lui Isus.

Untdelemnul ungerii are o dublă utilizare. Este folosit pentru ungerea atleților și pentru pregătirea miresei de nuntă.

Ungerea, se făcea în forma de cruce. Astfel cu acest untdelemn, catehumenul este uns ca să fie atlet în luptele spirituale și mireasa lui Cristos care se pregătește de nuntă.

Ungerea este un semn cu care Cristos îi însemnează pe cei care vor să lupte în oastea sa sfântă. Prin ea catehumenul devine un ostaș al lui Cristos. El luptă împotriva tentațiilor și a provocărilor lumii. Lupta se dă aici pe pământ, dar răsplata va fi primită în cer. Cel care răsplătește sacrificiul ostașului este însuși Cristos. Nici un ostaș nu rămâne fără răsplată.

Ai fost uns ca un luptător al lui Cristos, ca unul care ai să dai lupta acestui veac, ai mărturisit ostenelile luptei tale. Cel ce luptă are ce nădăjdui: unde este luptă, acolo este și cunună (de biruință). Te lupți în lume, dar ești încununat de Cristos și ești încununat pentru luptele cu lumea. Căci deși răsplata este în cer, totuși dreptul la răsplată se dobândește aici.

Condiția pentru înrolarea în oastea lui Cristos este credința în Dumnezeu, Tatăl său.

După acest pact, după lepădare și angajamentul luat, deoarece te-ai supus lui Cristos i-ai recunoscut suveranitatea prin intermediul cuvintelor tale acum ca un soldat care trebuie să coboare în arena spirituală, preotul te unge pe frunte cu crisma Duhului Sfânt și-ți imprimă sigiliul spunând: Unge-se N. în numele Tatălui si al Fiului și al Duhului Sfânt.

Primind ungerea pe frunte, candidații devin proprietatea lui Cristos. El îi va proteja de orice rău.

Pentru a doua ungere (totală) candidații stăteau în picioare fără nici o haină. Dezbrăcarea rituală a hainelor și starea de nuditate a catehumenului simbolizează renunțarea la hainele grele a păcatului și reîntoarcerea la inocența primordială.

În momentul în care Adam și Eva au păcătuit au pierdut haina gloriei și au descoperit că sunt goi. La botez se întâmplă contrariul. Catehumenii sunt conștienți că poartă o haină veche care-i ține legați de în sclavie și doresc să scape de ea. Renunțând la haine, înainte de a doua ungere, ei se leapădă de haina păcatului: nuditatea simbolizează o nouă naștere în paradis.

Nuditatea, în acest context, nu trebuie să producă rușine, deoarece rușinea vine din păcat, dar trebuie să fie asemenea lui Adam și a Evei, în raiul pământesc: Adam și femeia lui erau amândoi goi și nu se rușinau (cf. Gen 2, 25), și asemenea lui Cristos, care răstignit fiind a stat gol pe cruce, în fața tuturor, și a triumfat „dezbrăcând domniile și stăpânirile întunericului”: A despuiat principatele și puterile și le-a făcut de ocară în văzul tuturor, după ce a triumfat asupra lor prin ei înșiși (Col 2, 15).

Preoții care au participat la riturile anterioare administrează a doua ungere cu untdelemn pe întreg corpul catehumenului, începând de la cap și încheind cu picioarele pronunțând o formulă identică primei ungeri.

La căderea nopții, vă dezbracă de toate hainele, ca și cum v-ați pregăti să intrați în cer prin intermediul acestui rit. Vă unge cu acel ulei spiritual pe întreg corpul vostru, întărindu-vă, prin ungere toate membrele și făcându-vă invulnerabili curselor întinse de adversar.

Untdelemnul sfințit avea menirea să ardă toate urmele păcatului și să alunge puterile invizibile ale Satanei, prin invocarea lui Dumnezeu și prin rugăciune.

Căci după cum suflările sfinților și invocarea numelui lui Dumnezeu, ca o flacără foarte puternică, ard și alungă pe demoni, tot așa și acest untdelemn sfințit prin invocare lui Dumnezeu și prin rugăciune, capătă o putere atât de mare încât nu numai că și prin ardere curăță toate urmele păcatelor, dar alungă și toate puterile cele nevăzute ale vicleanului.

2.2. Botezul

Ritul botezului este format din două etape; scufundarea în apă și profesiunea de credință. Personajele principale sunt catehumenii și episcopul.

Catehumenul coboară în apa sfințită din bazinul baptisteriului. Episcopul își pune mâna pe capul catehumenului și îl afundă de trei ori consecutiv în apă, rostind în același timp formula botezului: Botează-se N. (rostește numele celui care primește botezul) în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Fiecărei scufundări îi corespunde numele unei persoane din Sfânta Treime, astfel atunci când episcopul rostește în numele Tatălui, cu mâna sa, scufundă pentru prima dată catehumenul în apă. Acest gest se repetă și la rostirea numelui celorlalte persoane din Sfânta Treime. Înainte de fiecare scufundare candidatul face o plecăciune a capului înaintea episcopului ca semn că este în asentiment cu cele spuse de el.

Înainte să coboare în piscina cu apă sfințită catehumenii rosteau Crezul.

Botezul în perioada patristică se conferea în cea mai mare parte persoanelor adulte și avea loc de regulă în noaptea Învierii, dar se putea celebra și în alte zile, în funcție de necesitate, căci harul Sfântului Duh nu este legat de o anumită perioadă din timpul anului. S-a ales sărbătoarea Paștelui ca dată de celebrare solemnă a botezului pentru semnificația pe care o are. Paștele este ziua în care se aniversează victoria lui Cristos asupra Satanei și a morții.

Episcopul, preotul sau diaconul are un rol important în conferirea botezului, prin el acționează însuși Cristos. În Cadrul celebrării liturgice ei sunt „îngeri ai lui Dumnezeu”, slujitorii misterelor sacre, dar nu ei sunt cei care realizează transformarea interioară a catehumenilor. Ei sunt simple instrument prin care acționează Sfânta Treime.

Prin botez neofiții primesc daruri spirituale, devin liberi, sfinți, drepți, fii ai lui Dumnezeu, moștenitori ai cerului, frați și membri ai Bisericii lui Cristos, temple ale lui Dumnezeu și instrumente ale Duhului Sfânt.

Botezul este o nouă creație care o depășește pe prima. Primul om (cel vechi), adică Adam, a fost creat după chipul lui Dumnezeu; omul nou este unit cu Dumnezeu . Primul om este mai presus decât animalele; omul nou este mai prejos de cer. Primului om i-a fost dăruit paradisul pământesc; omului nou i-a fost dăruit paradisul ceresc. Primul om a fost creat în a șasea zi; omul nou a fost creat în prima zi, în același timp cu lumina.

Apa de botez este asemănată unui mormânt și unei mame, în sânul căreia i-a ființă o nouă viață. Pentru aceasta botezul este înmormântare, moarte, înviere, spălare și regenerare.

…Pentru aceasta Și-a vărsat sângele, pentru a ne oferi harul sfințirii, pentru a ne purifica prin spălarea de regenerare și a ne pune înaintea lui învingători, fără pată sau mizerie, fără zbârcituri sau ceva asemănător….

Prin spălarea de regenerare, omul născut sclav al satanei plin de păcate, renaște în mod spiritual devenind o nouă creatură, liberă, pură, sfântă și strălucitoare.

Prin acțiunea Sfintei Treimi apa botezului capătă puteri spirituale, ceea ce face ca prin botez răul din om să dispară iar el să devină mai strălucitor decât razele soarelui.

La prima vedere pare să fie mai potrivită denumirea spălare purificatoare în locul denumirii spălare purificatoare, dar nu este. Botezul ar fi identificat mai mult cu mărturisirea păcatelor. Botezul are un efect mai puternic, șterge toate păcatele săvârșite și înnoiește întreaga ființă.

Botezul mai este asemănat cu o căsătorie spirituală în care Cristos este mirele iar mireasa este neofitul. Contractul de schimb (zestrea și darurile), bazat pe lepădarea de Satana și pe alianța cu Cristos este sigilat cu schimbul darurilor nupțiale: Cristos dăruiește candidatului harul botezului, cu toate efectele sale minunate, iar botezatul îi oferă lui Cristos ascultarea și profesiunea de credință.

2.3. Rituri postbaptismale

Riturile postbaptismale sunt rituri care au loc imediat după primirea botezului. Ele exprimă starea de bucurie a neofitului, dar și responsabilitățile care-i revin prin primirea botezului.

Riturile postbaptismale sunt: Ungerea cu Sfânta Crismă; Dăruirea hainei albe; Încredințarea lumânării aprinse; Primirea sărutului și a Euharistiei.

2.3.1. Ungerea cu Sfânta Crismă

Ungerea cu Sfânta Crismă avea loc imediat după botez. Cel care administrează ungerea este episcopul. El unge neofiții pe frunte în numele Sfintei Treimi rostind formula: Se unge N. în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Sfântul Ioan Crisostomul nu vorbește despre acest rit. Motivul nu ne este cunoscut. Oricum acest rit este important căci prin intermediul lui coboară Duhul Sfânt asupra neofitului și-l întărește pentru a trăi o viață autentic creștină.

Mai multe explicații ne oferă însă Sfântul Ciril de Ierusalim în catehezele sale mistagogice.

Vorbind auditoriului său, face referință la botezul lui Isus pentru ca prin analogie să-i considere pe neofiți fii ai aceluiași tată. Așa cum la botezul Isus a intrat în apa Iordanului, tot la fel, catehumenii au coborât în apa sfințită a baptisteriului înecând omul vechi și devenind oameni noi prin meritele lui Isus. Prin botez s-au îmbrăcat cu Cristos și au devenit asemenea trupului lui Cristos înviat. De acum sunt fii adoptivi ai lui Dumnezeu. Fiind frați vitregi cu Cristos sunt unși asemenea lui. La ieșirea din Iordan asupra lui Cristos s-a coborât Duhul Sfânt. La ieșire din baptisteriu neofiții primesc ungerea; antitipul acelui prin care a fost uns Cristos.

Uleiul folosit nu este unul simplu. Este untdelemn curat de măsline preparat prin fierbere cu multe mirodenii aromate. Asupra lui s-a făcut invocația Sfintei Treimi. Ungerea este un dar al lui Cristos și al Duhului Sfânt.

Ungerea se aplică pe fruntea neofitului precum și pe celelalte organe de simț cum ar fi urechi, nas (nări), piept etc.

Ungerea pe frunte avea drept scop înlăturarea rușinii păcatului strămoșesc pe care fiecare îl moștenește de la Adam și Eva.

Ungerea urechilor aduce cu sine capacitatea supranaturală de a asculta tainele dumnezeiești, căci cu urechea omul poate auzi zgomotele din jurul său, dar nu și șoaptele înțelepciunii divine.

Prin ungerea nasului (nărilor) neofitul primește harul de a simți mirosul sfințeniei.

În cele din urmă neofitul este uns pe piept. Prin botez neofitul a devenit un dușman al Satanei. El a renunțat la Satana sfidându-l, dar Satana nu acceptă înfrângerea suferită fapt pentru care va continua să-l provoace pe neofit, pentru a-l recâștiga de parte sa. Untdelemnul sfințit cu care este uns pieptul neofitului oferă acestuia tărie în lupta contra dușmanului, pentru a rezista tuturor ispitelor. Așa cum Cristos a luptat împotriva Satanei tot la fel va trebui să lupte și neofitul. Va trebui să fie pregătit de luptă în permanență. Va trebui să poarte în permanență armura Duhului Sfânt. Viața trăită în Duh asigură victoria împotriva Satanei.

2.3.2. Dăruirea hainei albe

În materialul avut la dispoziție nu se prezintă în mod clar informații despre ritualul înmânării hainei albe, dar se fac aluzii spunându-se că haina veche a păcatului este înlocuită cu haina regească, simbol al harului și al purității.

Înainte de conferirea botezului, candidații se dezbrăcau de hainele lor și intrau fără nici o haină pe ei în apa din baptisteriu iar la ieșirea din apă erau acoperiți cu o tunică albă, sfințită de episcop, pe care o purta fără nimic pe dedesubt timp de opt zile consecutiv, după care era dezbrăcată cu solemnitate și depusă în biserică înaintea preoților.

Dacă botezul se celebra în noaptea de Paști dezbrăcarea hainei avea loc în Duminica albă.

În Africa, conform mărturiilor Sfântului Ciprian, neofiții purtau atât haina albă cât și cununi din flori sau din ramuri de finic, ca simbol al biruinței asupra păcatului.

La Milano Sfântul Ambroziu adresându-se ascultătorilor săi le explică semnificația hainei albe: Tu ai primit haina albă pentru a fi vizibil tuturor că te-ai dezbrăcat de păcatele tale, pentru a te reîmbrăca cu haina pură a inocenței. De fapt, cel care este botezat se reîntoarce purificat, conform Legii și Evangheliei.

Neofitul este curat și pur după botez. A fost născut la o nouă viață, cea de har. Haina albă reflectă trăirea sufletească. Lui i s-au iertat toate păcatele, chiar și cele mai grave prin meritele lui Cristos. Acesta este un prilej de bucurie.

2.3.3. Lumânarea aprinsă

Lumânarea aprinsă era încredințată, imediat după oferirea hainei albe, neofitului sau nașului, dacă neofitul era copil. Neofiții purtau lumânarea aprinsă timp de opt zile în cadrul celebrărilor liturgice simbolizând puritatea interioară.

Botezul este trecerea de la lumea întunericului, stăpânită de diavol, la Împărăția Domnului, cel ce este „Lumina ” (In 8, 12) celor care vin în lume (In 1, 9).

Lumânarea aprinsă este simbolul dorinței neofitului de a păstra starea de har primită prin botez și de a aminti creștinilor de responsabilitatea aleasă la botez.

Omul se naște în întunericul păcatului, dar credința sfântă este adevărata lumină pentru călătoria spre viața veșnică. Această lumină este aprinsă în inimă la botez, pentru ca neofitul să aibă un comportament exemplar, prin care să strălucească iubirea sa înaintea oamenilor. Lumânarea aprinsă apare ca un îndemn, pentru a nu umbla în întunericul iluziilor sau a vieții vicioase (pompa Satanei), ci în adevăr și dreptate, ca fiu al Luminii.

Aprinși și iluminați de harul primit la botez neofiții ies din apă mai strălucitori decât stelele și razele soarelui. Ei sunt asemenea unei torțe care răspândește lumina virtuților printr-un comportament exemplar.

2.3.4. Primirea sărutului și a Euharistiei

Sărutul este un gest de acceptare și primire a comunității ecleziale. El era oferit la ieșirea din bazinul baptisteriului, după încredințarea lumânării aprinse.

Toți credincioșii, prezenți la celebrarea și conferirea botezului, îi primeau pe neofiți acordându-le salutul, îmbrățișarea și sărutul lor, după care îi conduceau să primească, pentru prima dată, Trupul și Sângele Domnului, în mâinile lor, sub chipul pâinii și a vinului.

Sărutul primit de neofiți avea o semnificație deosebită. Înainte botezului erau încă prizonieri. După botez ai au devenit oameni liberi, drepți, sfinți, fii ai lui Dumnezeu cu dreptul de a mânca la masa sfântă a lui Cristos.

Sfântul Ciril, episcop al Ierusalimului, îi atenționa în catehezele sale mistagogice pe catehumeni și toți ascultătorii participanți, spunându-le că ceea ce văd ei, adică pâinea și vinul, nu sunt hrană și băutură obișnuită ci sunt hrană și băutură cerească, prin intermediul cărora trupul și sufletul creștinului se sfințesc.

CAPITOLUL III

LITURGIA SACRAMENTULUI BOTEZULUI DUPĂ CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN

Înainte de a începe dezvoltarea tematicii propuse în acest capitol, considerăm necesară o scurtă prezentare a contextului, în baza căruia s-a putut realiza reforma liturgică prin Conciliul al II-lea din Vatican.

Întâi de toate trebuie menționat, că reforma liturgică nu este pe deplin rodul Conciliului al II-lea din Vatican. Ea își are începutul mult mai devreme.

Este cunoscută și admirată participarea și implicarea activă a credincioșilor laici în celebrările liturgice din perioada apostolică și patristică. În decursul istoriei această stare de spirit a slăbit în intensitate sau chiar a dispărut. Credincioșii laici au devenit străini de celebrările liturgice. Chiar și așa, au existat din partea unor suverani pontifi, încercări de revigorare a vieții liturgice, însă nu au reușit decât să revizuiască sau să reformeze cărțile liturgice, nereușind să atingă problema participării laicilor la celebrările liturgice.

Situația a început să se schimbe începând cu secolul al XIX-lea când mișcarea liturgică din Franța cu inițiativa lui Guéranger Prosper – Luis – Pascoux și cu ajutorul discipolilor săi a reușit, în anul 1840 să realizeze o revigorare liturgică bazată pe participarea credincioșilor care s-a extins și în alte țări din Europa precum Germania, Belgia.

Reforma liturgică, la nivel mai amplu, a început cu Papa Pius al X-lea (1903 – 1914), care a dorit să imprime în Biserică participarea activă a credincioșilor la celebrările liturgice. La inițiativa papei au răspuns, în mod special, călugărul benedictin Lombert Beauduin (1873 – 1960), de la abația Mont César (Belgia), Odo Casel de la abația Maria – Laach (Germania), Romano Guardini (Italia), Pius Parsch (Austria).

Aportul Papei Pius al X-lea împreună cu grupul de teologi care au răspuns la invitația sa, a reprezentat fundamentul reformei liturgice. Inițiativele lor (participarea mai activă a credincioșilor la celebrările sacramentale, cântul liturgic, participarea, chiar zilnică la împărtășanie, inclusiv a copiilor ajunși la vârsta priceperii) au fost susținute fără rezerve și de papii: Pius al XII-lea, Benedict al XV-lea, Pius al XI-lea, Ioan al XXIII-lea, intervenind la rândul lor cu proiecte personale. Ca exemplu avem enciclica Papei Pius al XII-lea Mediator Dei, care redefinește liturgia ca fiind loc privilegiat de întâlnire dintre Dumnezeu și om; și alte reforme precum: folosirea limbii vulgare în celebrările liturgice, posibilitatea de a celebra liturghia și seara, îmblânzirea postului euharistic, celebrarea veghii pascale în Noaptea Sfântă, reformarea celebrărilor din Săptămâna Sfântă ș.a..

Apogeul reformei liturgice este atins în timpul pontificatului Papei Ioan al XXIII-lea. El a continuat eforturile predecesorilor săi introducând în programul Conciliului al II-lea din Vatican și problema reformării liturgiei, care s-a concretizat în Constituția despre liturgie Sacrosanctum Concilium, promulgată de Papa Paul al VI-lea la 4 decembrie 1963.

Acest document poartă amprenta unei dorințe imense de a implica în mod activ toți credincioșii în celebrările liturgice. Noutatea lui constă în :

caracterul public, social, integral și comunitar al liturgiei;

participarea activă a credincioșilor în celebrările liturgice;

primatul cuvântului lui Dumnezeu în liturgie;

folosirea limbii vulgare (a poporului);

posibilitatea de a adapta liturgia în funcție de cultura și tradițiile credincioșilor.

Efectele reformei liturgice se regăsesc și în celebrarea Sacramentului Botezului, după cum se va putea observa și în conținutul acestui capitol.

Urmând linia pastorală a Conciliului al II-lea din Vatican vom prezenta în conținutul acestui capitol: elementele necesare Botezului, funcțiile și responsabilitățile în celebrarea Botezului și în cele din urmă timpul și locul celebrării Botezului.

3.1. Elemente necesare Botezului

Elementele necesare Botezului sunt: apa naturala, apa sfințită, administrarea Botezului prin imersiune sau infuzie, baptisteriul și celebrarea comună. Toate aceste elemente au fost folosite pentru conferirea Botezului chiar din perioada apostolică. Biserica le-a păstrat și le-a adaptat fiecărei perioade istorice.

Ritualul Botezului de după reforma Conciliului al II-lea din Vatican a preluat aceste elemente și le-a adaptat perioadei contemporane.

3.1.1. Apa naturală

Apa de Botez să fie apă naturală și curată, atât pentru a-și păstra semnificația cât și din motive de igienă.

Botezul încă de la început s-a administrat în apă naturală curgătoare, în analogie cu apa Iordanului, sau în apă naturală stătătoare, păstrată întru-un vas, în analogie cu piscinele din Evanghelie: Botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt, în apă curgătoare. Dacă nu este apă curgătoare botezați în altă apă (stătătoare).

Biserica va folosi întotdeauna apa naturală pentru conferirea Botezului deoarece Cristos afirmă: Dacă cineva nu se naște din apă și Duh, nu poate să intre în împărăția lui Dumnezeu (In 3, 5) și el însuși dă exemplu lăsându-se botezat în apa Iordanului. Astfel, apa naturală devine element indispensabil de sacramentul Botezului. Acest gest, al lui Isus, devine normă iar apostolii au urmat-o, botezându-l pe eunucul reginei Candace (cf. Fap 8, 36-38) pe Corneliu (cf. Fap 10, 44-48) și pe alții, așa cum apare în diferite texte pauline.

Sfinții Părinți au urmat întotdeauna tradiția Bisericii și au recunoscut ca materie pentru Botez, apa naturală.

Sfântul Iustin spune: …sunt conduși de noi (catehumenii) în locul unde este apă și sunt renăscuți cu ritul prin care și noi am fost renăscuți… Aceasta este învățătura de la Apostoli.

Botezul este sacramentul apei, spălare sfântă pentru o viață nouă. Dacă nu ar fi fost așa, Isus nu ar fi spus: Adevăr, adevăr îți spun; nimeni, dacă nu se va naște din apă și din Duhul Sfânt, nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu (In 3, 3.5).

Apa este izvorul și sursa vieții. Sămânța din pământul udat de apă încolțește și dă roade, oamenii și animalele găsesc în ea un element necesar pentru existența lor: fără ea totul moare. Apa poate genera moartea dar și purificarea: potopul dreptate divină asupra omenirii păcătoase și purificare salvifică a celor aleși.

În Vechiul Testament din punct de vedere religios apa simbolizează:

– putere vivificantă a lui Dumnezeu, cel care dă viață tuturor viețuitoarelor; Duhul Domnului plutea deasupra apelor (Gen 1, 1-2), pentru a face să țâșnească formele de viață.

– prietenia lui Dumnezeu față de poporul lui Israel: reliefată prin trecerea Mării Roșii și a Iordanului.

– bunăvoința lui Dumnezeu care satisface setea și dă viață nouă poporului lui Israel prin apa țâșnită din stâncă

– apa este simbol de purificare prin intermediul abluțiunilor rituale.

În Noul Testament apa apare ca simbol al vieții. Ca exemple pot fi amintite: apa din piscina Betsaida ce redă sănătatea bolnavului care coboară primul în momentul în care este mișcată de îngerul Domnului (cf. In 2, 2-4), apa din bazinul de la Siloe care redă vederea orbului din naștere ( cf. In 9, 7.11). Toate aceste evenimente din Vechiul și Noul Testament sunt folosite de foarte multe ori de Sfinții Părinți în catehezele pentru Botez. Astfel în Botezul creștin apa naturală devine semnul sacramental al harului, izvor care țâșnește spre viața veșnică (In 4, 14). Din această apă fecundată de Duhul Sfânt se nasc noi creaturi, așa cum odinioară din apa primordială izvorau formele vieții, prin Duhul Domnului care plutea deasupra ei.

Când ritul Botezului este celebrat în prezbiteriu, fie pentru a face posibilă administrarea sacramentului pentru mai multe persoane, fie pentru a facilita participarea mai multor credincioși, iar apa este așezată într-o cristelniță aflată într-o poziție nefavorabilă participării comunitare și nu permite din cauza spațiului mișcările necesare în timpul celebrării, se poate utiliza un recipient special într-un loc potrivit.

Apa trebuie să fie naturală, limpede, curată, fără vreo componentă urât mirositoare. De asemenea bazinul sau recipientul în care se află apa pentru Botez să fie curate și frumos mirositoare. Cu siguranță nu frumusețea bazinului sau recipientului folosit dă demnitatea sacramentului, dar acestea predispun la seriozitate și respect.

Cristelnița sau vasul în care, în anumite împrejurări, se pregătește apa pentru celebrarea Botezului, în prezbiteriu, să se distingă prin curățenie și frumusețe.

Este oportun ca în unele circumstanțe precum frigul, boala, sănătatea precară sau alte situații speciale apa să fie încălzită. Această practică este o moștenire de la Biserica Primară și nu este o noutate a Conciliului al II-lea din Vatican.

Didachè dă mărturie despre acest fapt spunând: Dacă nu este apă curgătoare botezați în apă altă apă; dacă nu poți în apă rece botează în apă caldă.

În regiunile unde clima este rece Botezul poate fi administrat cu apă încălzită. Nu este corect ca apa rece cu care se celebrează Botezul să fie cauză de îmbolnăvire, de aceea Ritualul Botezului prevede încălzirea apei dacă este necesar.

3.1.2. Apa sfințită

După cum am putut observa, nici apostolii și nici Didahia nu ne vorbește despre binecuvântarea apei de botez. Este sigur că la început apa de botez nu primea o binecuvântare. Dar totuși în Biserică, binecuvântarea bazinului cu apă este foarte veche și pare să fie ușor sugerată de Sfântul Paul care spune: „ Să ne apropiem cu inimă curată întru plinătatea credinței, curățindu-ne prin stropire inimile de cugetul rău, și spălându-ne trupul în apă curată” (Evr 10, 22).

De binecuvântarea apei vorbește pentru prima dată Tertulian în lucrarea sa De baptismo, unde prezintă apa ca element primordial și esențial pentru viața și sfințirea omului. El spune: Dacă Dumnezeu a folosit apa în toate operele sale, n-ar trebui să fie dubii în ceea ce privește voința lui de a face fecund un astfel de element material și în sacramentele sale; dacă apa este un principiu normativ al vieții pământești, de ce să ne îndoim că poate garanta chiar și lucrurile cerești?. El credea că în momentul binecuvântării un înger cobora și sfințea apa, asemenea îngerului de la piscina din Betsaida, care cobora peste apă și îi dădea puterea de vindecare a corpului.

Sfântul Ambroziu spune despre apa binecuvântată: …Apa nu însănătoșește dacă Duhul Sfânt nu ar coborî și nu ar sfinți această apă.

Toți Sfinții Părinți din secolele al IV-lea și al V-lea au insistat asupra necesității binecuvântării apei, deoarece conform mentalității popoarelor antice, izvoarele și apele erau expuse influenței răului și pentru că mentalitatea creștină considera apa a fi un element în sine insuficient pentru a produce efecte spirituale. Din acest motiv Biserica a prescris ritul binecuvântării apei pentru Botez, rit care a rămas și s-a păstrat și după Conciliul al II-lea din Vatican.

Formula actuală a binecuvântării apei exista cu siguranță în prima jumătate a secolului al VI-lea, dar este posibil ca ea să fi existat cu mult înainte. De asemenea nu este imposibil ca la Roma să se fi practicat binecuvântarea apei încă din timpul Sfântului Ambroziu, așa cum obișnuia să facă la Milano.

Unii eretici respingeau Botezul cu apă considerând apa un lucru rău sau interpretau în mod literar cuvintele lui Ioan Botezătorul: El vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc (Mt 3, 11).

În primele secole riturile de binecuvântare a apei erau simple: se făceau câteva rugăciuni, avea loc invocația numelui lui Dumnezeu, a lui Isus Cristos și a Duhului Sfânt. Semnul Sfintei cruci era făcut în mod repetat pentru a atrage asupra apei harurile divine. Binecuvântarea apei pentru botez cu trecerea timpului a căpătat o formă mai amplă și avea loc doar în cadrul riturilor solemne.

Noua formulă a binecuvântării apei de botez, scoate în evidență diferite etape din istoria mântuirii, când apa prin voința lui Dumnezeu a fost un semn vizibil al Botezului: Încă de la începutul lumii Duhul Domnului plutea peste ape pentru că avea în formă germinativă puterea de sfințire; potopul este o figură a Botezului deoarece acum ca și atunci apa înseamnă sfârșitul păcatului și începutul unei vieți noi; trecerea Mării Roșii care îi eliberează pe fiii lui Avraam din robie, este imaginea noului popor al lui Dumnezeu; botezul lui Isus în Iordan când a fost consacrat de Duhul Sfânt și în cele din urmă porunca dată discipolilor pentru de a anunța Evanghelia și de a boteza.

Noul rit stabilește o dublă binecuvântare în funcție de timpul liturgic: o binecuvântare pentru timpul pascal și o alta pentru timpul de peste an.

Apa binecuvântată în noaptea de Paști să fie păstrată și folosită în timpul Paștelui, pentru a pune în relief raportul dintre Sacramentul Botezului și misterul pascal.

Apa binecuvântată în timpul de peste an, se folosește de fiecare dată când se administrează Botezul, pentru ca prin rugăciunea binecuvântării apei, credincioșii să înțeleagă semnificația misterului mântuirii. De asemenea se cuvine ca apa pentru botez să fie apă naturală sau cel puțin să fie curgătoare.

Preotul și diaconul să nu folosească decât apă sfințită cu excepția cazurilor de necesitate. Dacă în noaptea de Paști s-a sfințit apă, pe cât e cu putință, această apă să se păstreze tot timpul pascal și să se folosească, pentru ca astfel să se arate mai bine legătura dintre sacrament și misterul pascal. În afara timpului pascal e de dorit ca apa să se sfințească pentru fiecare celebrare a Botezului, pentru ca prin cuvintele binecuvântării să se exprime misterul mântuirii, pe care îl cinstește și îl propovăduiește Biserica. Dacă baptisteriul este construit astfel încât apa curge continuu, se va binecuvânta apa care curge din această sursă.

În cazuri excepționale Biserica consideră că este suficientă apă obișnuită, însă în cazuri normale este prescrisă apa binecuvântată.

3.1.3. Botezul prin imersiune sau infuziune

Ritualul Botezului copiilor referitor la modul în care se conferă Botezul spune: Se poate folosi în mod legitim atât ritul scufundării care arată mai clar participarea la moartea și învierea lui Cristos, cât și ritul turnării.

În primele secole creștine Botezul era în mod obișnuit administrat prin imersiune. Catehumenul era scufundat în întregime în bazinul cu apă sfințită sau cobora până la mijloc, fiind susținut de naș. Era respectat semnificatul cuvântului a boteza care înseamnă a scufunda.

Tot în aceeași perioadă era cunoscut și practicat, chiar dacă mai puțin, și Botezul prin infuzie. Acest lucru îl putem observa din cel mai vechi text liturgic Didachè. După ce a fost descris Botezul prin imersiune Didachè ne spune: dacă apa curgătoare lipsește (apa pentru imersiune) se botează turnând pe cap de trei ori apă în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt….

În Noul Testament întâlnim câteva secvențe în care Botezul era administrat în cazuri excepționale prin infuzie: în Faptele Apostolilor centurionul Corneliu împreună cu familia și rudele sale sunt botezați în casă de Petru; Le poate oare cineva refuza apa, să nu fie botezați acești oameni care ca și noi au primit pe Duhul Sfânt? Dădu dar poruncă să fie botezați în numele lui Isus Cristos (Fap 10, 47-48): Sfântul Paul stând în închisoarea din Filipi îi salvează viața temnicerului și-l botează pe el și familia sa; Nu-ți face nici un rău căci toți suntem aici …Apoi îi scoase afară și le zise: „Domnilor ce trebuie să fac pentru a mă mântui?” Ei îi răspunseră : „Crezi în Domnul Isus și vei fi mântuit tu și toată familia ta…Apoi în același ceas, noaptea, el i-a luat la sine, le-a spălat rănile și s-a botezat numaidecât, el și toți ai lui” (Fap 16, 28-33). În aceste cazuri în mod sigur Botezul a fost administrat prin infuzie. Nu este exclus ca și în cazul eunucului reginei Candace, diaconul Filip să-l fi botezat turnându-i apă cu mâinile pe cap.

Până în secolul al VI-lea în Biserica latină imersiunea se făcea de trei ori. Catehumenul era întrebat: Crezi în Dumnezeu Tatăl atotputernic? El răspundea: Cred! Și era scufundat pentru prima dată. Era întrebat a doua oară: Crezi în Domnul Isus și în crucea sa? El răspundea: Cred ! Și se scufunda a doua oară. Pentru a treia oară era întrebat: Crezi în Duhul Sfânt ? El răspundea: Cred ! Și se scufunda pentru a treia oară. Acest rit cu triplă scufundare este întâlnit și astăzi în toate riturile orientale.

Cuvintele cu care se administrează Botezul în Biserica Romano – Catolică sunt următoarele: „N … Eu te botez în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt”.

În secolul al VI-lea a început să se renunțe la tripla scufundare, adoptându-se ritul cu doar o singură imersiune. Primul loc unde s-a practicat Botezul cu o singură imersiune a fost Spania. Această noutate nu a fost acceptată cu mare ușurință dar a fost combătută și trimisă Papei Grigore cel Mare, care în cele din urmă a declarat valid atât Botezul printr-o triplă imersiune cât și cel printr-o singură imersiune. Botezul prin imersiune a fost ritul obișnuit al Bisericii până în secolul al XII-lea când în Occident a început să se practice foarte mult Botezul prin infuzie.

Bisericile Orientală și Liturgia ambroziană practică administrarea Botezului prin imersiune, numai copiilor.

Biserica Catolică de rit latin preferă Botezul prin infuzie în defavoarea celui prin imersie, deoarece consideră că este un motiv de neliniște pentru persoanele care trebuie sa apară aproape nude. În același timp Botezul prin infuzie se desfășoară într-un timp mai scurt și mai comod.

În noua reformă a ritului de botez se admite atât Botezul prin infuzie cât și cel vechi prin imersie. Acest mod de administrare a Botezului exprimă clar simbolismul imersiunii: catehumenul intră cu Cristos în mormânt, pentru a ieși victorios cu el la o viață nouă.

În acest caz se va proceda în mod diferit în funcție de vârsta catehumenului.

Când Botezul este administrat persoanelor adulte se poate folosi forma mixtă de conferire a Botezului: catehumenul coboară în apă până la genunchi iar ministrul îi va turna apă pe cap de trei ori, pronunțând o singură dată formula trinitară: „ N…, eu te botez în numele Tatălui – prima infuzie- și al Fiului – a doua infuzie – si al Duhului Sfânt – a treia infuzie ”.

Pentru copii se vor putea folosi două metode, în funcție de rit. Astfel, dacă se va conferi Botezul prin imersiune, ministrul va susține cu mâna dreaptă copilul de ceafă iar cu mâna stângă va susține restul corpului. Va scufunda de trei ori capul în apă spunând o singură dată formula specifică Bisericii de rit latin : „N…, eu te botez în numele Tatălui – prima imersiune – și al Fiului – a doua imersiune – și al Duhului Sfânt – a treia imersiune”.

În cazul în care se va conferi Botezul prin infuzie mama sau tatăl va ține copilul în brațe. Dacă tradiția locului prevede, copilul va fi ținut de naș sau nașă iar preotul va turna apă pe capul copilului rostind formula deja amintită mai înainte.

3.1.4. Baptisteriul

În perioada apostolică simpla prezență a apei reprezenta oportunitatea celebrării botezului, deci orice loc putea deveni loc pentru botez (Fap 8, 36-38). Totuși, în afara cazului când catehumenii mergeau la anumite ape curgătoare, cum ar fi Iordanul, pentru administrarea Botezului, care se făcea în mod normal prin scufundare, se folosea sala de baie sau bazinul din mijlocul atriumului destinat să colecteze apa de ploaie.

Din secolul al II-lea Pliniu cel Tânăr vorbește despre un spațiu sacru special amenajat pentru administrarea acestui sacrament, numit baptisterium.

Încă de la început, baptisteriul și bazilica au fost bazele principale ale comunității creștine cărora se dorea să li se dea o structură specifică celebrărilor liturgice.

În secolele IV-V, când Biserica a început să construiască bazilicile, alături de ele sau construit și baptisterii, de dimensiuni mai mari sau mai mici, astfel încât orice catedrală își avea propriul baptisteriu separat. Baptisteriul este o sală cu o „piscină” înconjurată de alte încăperi pentru cateheză, mir și garderobă. Bazinul are o structură funcțională și simbolică în același timp: este săpat în pământ și alimentat cu apă prin intermediul unor conducte iar cel care urma să primească botezul trebuia să coboare și să urce câte trei scări. Cele trei scări care trebuiau coborâte și apoi urcate, simbolizau coborârea în mormânt și renașterea la o nouă viață: Îngropați fiind împreună cu El, prin botez, cu el ați și înviat prin credința în lucrarea lui Dumnezeu, cel ce L-a înviat pe El din morți (Col 2, 12).

Forma baptisteriului era poligonală iar uneori și circulară și era ornamentat cu scene biblice referitoare la botez.

Bazinul avea uneori formă hexagonală, dar de cele mai multe ori, în special în Occident, formă octogonală (opt laturi) ca și edificiul baptisteriului. Numărul opt este un număr simbolic: este simbolul infinitului, al veșniciei. Sfântul Ambroziu îl explică astfel: după cum prima creație s-a săvârșit în șapte zile, noua creație, care se realizează prin renașterea botezului, se săvârșește în opt zile. Numărul opt este simbolul învierii lui Cristos care a avut loc în a opta zi.

Datorită cercetărilor arheologice putem individualiza și alte forme de baptisterii precum: dreptunghiulare, circulare, cruce greacă sau foarte rar cruce romană. Fiecare dintre aceste forme având un simbolism creștin.

Alături de structurile arhitecturale mai pot fi ușor remarcabile picturile și sculptura. Tematicile imprimate sunt simple imagini sau simboluri schematice. Sursa de inspirație a fost Biblia, Sfinții Părinți, elementele creației și a vieții cotidiene.

Din Vechiul Testament, sunt redate foarte des, scene în care apar, apele primordiale, potopul, Arca lui Noe, trecerea Mării Roșii și a Iordanului sau Iona în pântecele balenei.

Din Noul Testament sunt reprezentate scene precum: Bunul Păstor cu oile, cerbi, Nunta din Cana, Vindecarea Paraliticului, samariteanca etc.

Alături de imaginile cu tematică biblică apar și alte imagini care în ambientul creștin au căpătat un semnificat simbolic. Printre cele mai folosite sunt: aștri cerești (soarele, luna și stelele), animalele (peștele, porumbelul, cerbul, mielul, pasărea fenix, păunul, leul, animalele mitologice sau monștrii), plantele (palmieri, fructe, flori) și obiecte de uz zilnic (ancora, cheia).

Baptisteriul are, indiferent de mărime sau de formă, două intrări principale: una spre apus și un spre răsărit. Pe ușa de la apus catehumenul intra în baptisteriu și în mod automat întorcea spatele, gest care se identifica cu refuzul întunericului lumii. A doua intrare principală era la răsărit. Pe aceasta din urmă neofitul ieșea din baptisteriu îndreptându-se cu fața spre răsărit. Răsăritul îl simboliza pe Cristos, Lumina lumii care la a doua venire de la răsărit urma să apară.

La început se botezau pe scară largă persoanele adulte și mai puțin copiii, dar raportul s-a schimbat în timp, deoarece adulții fiind botezați, deja numărul lor a scăzut treptat, crescând tot mai mult numărul copiilor care primeau botezul. În momentul în care nu s-au mai botezat adulți, ci doar copii, botezul în Occident a început să se facă prin infuzie. Această practică a început cu secolele IX – X cu precădere în țările cu climă rece. În țările mai calde botezul prin imersiune s-a practicat până în secolul al XII-lea.

Din punct de vedere arhitectural baptisteriile între secolele al IX-lea si al XIII-lea au evoluat, ajungând la dimensiuni mari, astfel încât puteau găzdui chiar sinoade episcopale. În Italia construcțiile baptisteriilor a continuat până în perioada renașterii. Conciliul Tridentin a permis ca fiecare biserică parohială să aibă propriul baptisteriu iar Sfântul Carol Boromeu i-a fixat locul, lângă intrarea principală în biserică.

Noua formă de administrare a botezului a adus cu sine modificări în structura baptisteriului. Dacă cu timp în urmă, baptisteriile erau de dimensiuni imense, acum el a fost redus la un spațiu de dimensiuni reduse, situat în interiorul bisericii (la intrare), iar bazinul baptismal a fost redus la o cristelniță de proporții reduse.

Astăzi normele noii reforme propusă de al II-lea Conciliu din Vatican precizează, ca baptisteriul să fie așezat într-un loc frumos și curat, pentru că aici creștinii renasc prin apă și Duh Sfânt devenind fii ai lui Dumnezeu. De aceea baptisteriul merită un loc de cinste, în biserică sau în afara ei, într-o capelă.

Baptisteriul sau locul unde curge sau este așezată apa de Botez să fie rezervat celebrării Botezului și să fie cu adevărat demn, pentru că aici cei care urmează să fie botezați să se renască din apă și Duh Sfânt. Să fie situat într-o capelă din biserică, din afara ei sau într-un loc din biserică, vizibil credincioșilor, astfel încât în el să poată intra un mare număr de persoane. La sfârșitul timpului pascal, e bine ca lumânarea pascală să se păstreze cu cinste în baptisteriu, pentru ca, aprinzând-o în timpul celebrări Botezului, de la ea să se poată aprinde ușor lumânările celor botezați.

In acest moment baptisteriile de mari dimensiuni sunt monumente istorice și puncte turistice în același timp.

Astăzi botezurile se celebrează în bisericile parohiale sau locale, baptisteriile fiind prezente în toate bisericile cu aprobarea episcopului locului.

Baptisteriul simbolizează mormântul, unde păcatul este distrus, și sânul Bisericii care dă viață, de aceea întreg poporul lui Dumnezeu, preoți și credincioși, să aibă o grijă și o venerație deosebită pentru El.

3.1.5. Celebrarea comună

Celebrarea Botezului pentru mai mulți copii, în același timp, la care se adaugă și participarea membrilor comunității, scoate în evidență aspectul eclezial al sacramentului. De aceea noul ritual al Botezului sfătuiește ca pruncii născuți în aceeași perioadă de timp, în aceeași zi sau la aceeași oră să li se administreze Sacramentul Botezului într-o singură celebrare comună.

Botezul poate fi administrat în fiecare zi în funcție de necesități, dar se recomandă ca el să fie celebrat Duminica pentru a facilita participare într-un număr cât mai mare a membrilor comunității. De asemenea dacă este posibil celebrarea să fie fixată în apropierea altei celebrări la care participă o parte a comunității parohiale: se dorește acest lucru pentru a se conștientiza faptul că Botezul ca și celelalte sacramente, este o celebrare comunitară și nicidecum o practică de pietate. Botezul este sacramentul prin care devenim creștini și suntem acceptați în Biserică. Biserica este adunarea tuturor credincioșilor. În baza acestui principiu este firesc ca întreaga comunitate să participe la primirea în sânul ei a noilor membri.

Conciliul al II-lea din Vatican în Constituția despre liturgie Sacrosanctum Concilium afirmă că: Acțiunile liturgice nu sunt acțiuni private, ci sunt celebrări ale Bisericii, care este sacramentul unității, adică poporul sfânt adunat și organizat sub călăuzirea episcopilor. De asemenea aceeași constituție referindu-se la celebrarea comunitară afirmă: Ori de câte ori ceremoniile, conform naturii proprii fiecăreia, comportă o celebrare comunitară caracterizată prin participarea activă a credincioșilor, să fie educată la toți convingerea că, în măsura în care e posibil, aceasta este de preferat celebrării individuale și cvasi-private .

Comunitatea are un rol foarte important în cadrul celebrării Botezului. Ea reprezintă locul în care neofitul se dezvoltă și va crește la nivel uman și spiritual. Prezența comunității la celebrarea Botezului este semn al deschiderii, acceptării și însoțirii neofitului pe drumul formării sale permanente.

Comunitatea este locul propice de evanghelizare. Este locul unde neofitul indiferent dacă este copil sau adult, intră în contact direct cu ambientul și viața creștină. Aici se întâlnește cu persoane care poartă același nume și fac aceleași gesturi. Comunitatea este locul în care creștinul ajuns la maturitatea credinței participă în mod direct la activitățile și celebrările comune spre binele propriu și al semenilor săi.

Sacramentul Botezului, asemenea celorlalte sacramente, contribuie la purificarea și sfințirea persoanei și a comunității prin participarea la misterele lui Cristos. Caracterul purificator și sfințitor al sacramentului pentru a se realizează atât la nivel personal cât și comunitar cere de asemeni un răspuns adecvat la ambele nivele.

Pentru ca celebrarea Botezului să fie un moment de sărbătoare comunitară și să-și păstreze caracterul eclezial se recomnadă câteva indicații practico-pastorale:

– fixarea celebrării Botezului în zi de duminică, o dată sau de două ori pe lună, în funcție de mărimea parohiei;

– celebrarea să aibă loc la o oră favorabilă (recomandabil după-amiază) astfel încât să poată participa un număr cât mai mare de credincioși;

– crearea unui ambient de sărbătoare prin folosirea clopotelor;

– la rugăciunea credincioșilor din timpul liturghiei în care se celebrează Botezul, să se adauge o intenție specială pentru neofiți.

Din punct de vedere pastoral celebrarea comunitară a Botezului trebuie să aibă o dimensiune eclezială și să fie pentru toată comunitatea un moment de sărbătoare.

3.2. Funcții și responsabilități în celebrarea Botezului

În celebrarea Botezului întreaga Biserică este implicată, fiind reprezentată de părinți, nași, ministrul celebrant și ceilalți credincioși participanți. Fiecăruia îi revine o funcție și o responsabilitate pe care va trebui s-o îndeplinească nu doar în acel moment ci în viața de zi cu zi cât timp trăiesc.

3.2.1. Poporul lui Dumnezeu

Poporul lui Dumnezeu reprezintă adunarea tuturor credincioșilor botezați, care trăiesc și păstrează credința transmisă de apostoli. Fiecare membru are un rol deosebit în viața Bisericii. Slujirile sunt diferite pentru că Domnul a înzestrat pe fiecare cu un dar special pentru slujirea aproapelui. Fiecare este înzestrat cu un dar prin care să poată participa la susținerea și edificarea Trupului Mistic al lui Cristos, care este Biserica.

Viața Bisericii îmbină varietatea slujirilor. De aceea fiecare își poate aduce aportul fără riscul de a fi în plus atât la nivel material cât și spiritual.

Poporul lui Dumnezeu are un rol deosebit de important în celebrarea Botezului. El este reprezentat de cateheți și laici, de preoți și diaconi. Toți în virtutea slujirii lor participă la pregătirea catehumenului pentru primirea Botezului și de aceea este important, ca încă din timpul pregătirii să existe o strânsă colaborare între cateheți, laici, preoți și diaconi.

Este recomandabil ca la celebrarea Botezului să participe alături de părinți, nași și apropiați ai familiei, și alți membrii ai comunității precum: prieteni, cunoscuți, vecini, pentru ca împreună să facă vizibilă unitatea, credința și bucuria primirii neofitului în mijlocul lor.

Poporul lui Dumnezeu are o dublă responsabilitate. Lui îi revine sarcina de a colabora cu prezbiterii și diaconii, pentru buna desfășurare a catehezei și formării catehumenilor. De asemenea, tot el trebuie să participe activ la desfășurarea celebrării Botezului.

În Biserică colaborarea tuturor membrilor pentru pregătirea și buna desfășurare a celebrării Botezului este cunoscută încă din perioada apostolică. Din Faptele Apostolilor putem observa că apostolii erau ajutați de Apolo, Acvila și Priscila, în activitatea lor misionară (Fap 18, 24-26), care cu ajutorul Sfintei Scripturi demonstrau că Isus este Cristos. De asemenea, Sfântul Paul în Scrisoarea către Evrei evidențiază câteva elemente cu privire la educația creștină: căința pentru păcatele comise, credința în Dumnezeu, învățătura despre Botez și impunerea mâinilor, învierea din morți și judecata finală (cf. Evr 6, 1-2).

Conciliul al II-lea din Vatican în Decretul privind slujirea și viața preoțească „Presbyterorum ordinis ” la numărul 4 revine și insistă asupra necesității catehezei în celebrarea Botezului spunând: Vestirea cuvântului este indispensabilă pentru însăși slujirea sacramentelor întrucât e vorba de sacramente ale credinței, iar credința se naște și se hrănește din cuvânt .

Apostolii administrau Botezul, când era posibil, în prezența comunității. Această practică a fost respectată din totdeauna în Biserică. Sfinții Părinți, chiar din primele secole nu administrau Sacramentul Botezului fără participare activă a credincioșilor, care apoi la rândul lor își manifestau bucuria de a-i primi pe noii creștini în sânul comunității.

Astăzi bisericile sunt tot mai goale iar participarea credincioșilor la celebrarea Botezului se face într-u număr tot mai mic. Pentru ca totuși celebrarea să se bucure de participarea unui număr considerabil de creștini, este bine ca parohul să fixeze celebrarea Botezului în raport cu reuniunile comunitare.

3.2.2. Nașul: drepturi și calități

În istoria creștinismului sunt amintite numeroase persoane care îl însoțeau pe catehumen la primirea Botezului, îl prezentau comunității și-i monitorizau progresul moral și spiritual. Aceste persoane erau individualizate cu numele generic de însoțitori sau garanți iar în limba latină erau numiți Fidei iussor și susceptor sau sponsor.

Expresia Fidei iussor reprezintă o persoană adultă care în perioada inițierii creștine garanta pentru cel care în catehumenat fiind, dorea să primească Botezul cu intenția de a îmbrățișa credința creștină.

Cuvântul susceptor sau sponsor reprezenta persoana care, nu doar prezenta catehumenul la Botez dar participa activ în cadrul celebrării liturgice.

În cazul unui copil, sponsor-ul dădea răspunsurile la profesiunea de credință, la lepădarea de satana, participa la primirea Botezului atingând cu mâna copilul, în timp ce preotul pronunța formula sacramentală și turna apă pe capul celui care primea Botezul.

În cazul unui catehumen adult, sponsor-ul avea rolul de a-l ajuta să se dezbrace și să-și pună hainele la intrare, înainte de a intra în apa baptisteriului, iar la ieșirea din apă îl ajuta să se șteargă și să se îmbrace.

După modelul Bisericii Primare orice catehumen, în momentul primirii Botezului, indiferent de vârstă, trebuie să fie însoțit de un naș sau o nașă din comunitatea creștină. Catehumenii aveau și au vârste diferite. În cazul persoanelor adulte, nașul este reprezentantul comunității creștine și are datoria să le însoțească pe drumul de formare și să dea mărturie că pot primi cu vrednicie Sacramentul Botezului. În tot timpul pregătirii pentru Botez, el îl însoțește pe viitorul neofit pentru a adera la credință și a-și însuși un comportament creștin. Nu tot la fel este pentru nașii copiilor. Pentru copii situația este diversă, deoarece aceștia nu trebuie pregătiți pentru mărturisirea credinței ci trebuie însoțiți în trecerea lor de la o viață pasivă la una activă, conform normelor creștine. În acest caz nașul reprezintă Biserica, în calitatea ei de mamă, și familia, în dimensiunea ei spirituală. Alături de părinții naturali, nașul are obligația să participe la formarea spirituală a copilului, atât prin învățarea rugăciunilor cât mai ales prin exemplul său de viață, pentru ca mai târziu, acesta să ajungă la maturitatea credinței și să o exprime prin viața sa.

În tradiția creștină nașii au rolul de a reprezenta comunitatea, de a ajuta părinții sau eventual, dacă este cazul, să-i înlocuiască în procesul educativ. Această normă este valabilă și astăzi, dacă se ia în considerație că educația creștină nu poate avea loc doar în familie.

Ținând seama de importanța nașului, parohul locului să sfătuiască persoanele care aleg nașii , adică catehumenul sau familia, ca acestea să procedeze după criterii spirituale și nu familiale sau sociale. De asemenea, dacă parohul nu cunoaște nașii poate cere o scurtă caracterizare a acestora din partea parohului lor.

Pentru a putea împlini funcțiile liturgice, nașul trebuie să aibă următoarele calități:

– să fie ales de catehumen sau de părinții acestuia;

– să aibă vârsta de șaisprezece ani dacă episcopul locului nu a stabilit o altă vârstă;

– să fie creștin catolic;

– să aibă primite cele trei sacramente ale inițierii creștine: Botezul, Mirul, Euharistia;

– să nu fie împiedicat de vreo pedeapsă canonică;

– să nu fie tatăl sau mama celui care se botează;

În cazul în care părinții copilului doresc să aleagă un naș care nu este de confesiune catolică trebuie să știe că acesta poate fi acceptat doar în calitatea de martor al Botezului dar niciodată singur, ci alături de nașul catolic.

Directoriul Ecumenic la numărul 48 specifică faptul că persoanele de altă confesiune pot fi admise să fie nași sau martori ai Botezului alături de nașii catolici:

Datorită comuniunii foarte strânse dintre Biserica Catolică și Bisericile Orientale surori este licit să admită pentru un motiv bine întemeiat un credincios de rit bizantin ca naș împreună cu nașul catolic (sau cu nașa catolică) pentru Botezul unui copil sau adult catolic, pentru a-i asigura o educație catolică celui botezat.

3.2.3. Ministrul

Apostolii botezau ei înșiși în numele lui Isus Cristos, dar când situația o cerea încredințau această îndatorire diaconilor sau chiar laicilor rezervându-și pentru ei doar impunerea mâinilor pe capul neofiților. Faptele Apostolilor ne relatează că locuitorii din Samaria au fost convertiți de diaconul Filip care i-a și botezat iar mai târziu Petru și Ioan și-au impus mâinile asupra lor, când au venit de la Ierusalim. La Cezarea Petru i-a catehizat pe cei care locuiau în casa lui Corneliu și apoi a poruncit să li se dea Botezul în numele lui Isus. Cui le-a poruncit Petru să boteze? Aflăm tot din Faptele Apostolilor. Au botezat la porunca lui Petru unii frați de la Iope, care l-au însoțit (Fap 10, 23) care erau laici.

În secolul I, din informațiile culese din Didachè, se pare că nu este cunoscut încă ministrul absolut al Botezului: În ceea ce privește Botezul , botezați în acest mod…. Autorul nu se adresează unei categorii de persoane.

Începând cu secolul al III-lea Hipolit în Tradiția apostolică vorbește despre preot ca ministru al Botezului și de episcop ca ministru al mirului

După perioada apostolică, odată cu organizarea Bisericii, dreptul de a boteza îi revine episcopului care este conducătorul comunității creștine și responsabilul Bisericii locale. Acest fapt îl relatează Tertulian în opera sa De Baptismo spunând că autoritatea cea mai mare în administrarea Botezului o are Marele Preot, adică episcopul, și apoi cu autorizația lui preoții și diaconii.

Episcopii și-au păstrat acest drept vreme îndelungată, dar întotdeauna când situația o cerea, fie din cauza oboselii fie numărului mare de catehumeni, au dat delegație preoților și diaconilor pentru ca nimeni să nu fie lipsit de acest drept. Această situație a dispărut în secolul al IX-lea când datorită numărului mare de creștini a condus la o nouă organizare a Bisericii. Acum s-au înființat parohiile care erau conduse de propriul paroh, cap al comunității locale. Pentru o mai bună desfășurare a activităților pastorale, episcopii au acordat mai multe privilegii preoților din diecezele lor, care până nu de mult le erau rezervate doar lor. Printre aceste privilegii preoții au primit puterea de a administra Botezul în parohia păstorită de ei.

Ritualul Botezului copiilor în Normele generale introductive, la numerele 11 și 16 stabilește foarte clar cine sunt miniștri ordinari și extraordinari: miniștri ordinari ai Botezului sunt episcopii, preoții și diaconii, iar în caz de urgență și laicii. Este de la sine înțeles că principalul dispensator al sacramentelor este episcopul iar parohii colaboratorii lui direcți. Ceilalți preoți și diaconi sunt cooperatori ai episcopului și al parohului și pot ajuta la pregătirea Botezului sau la celebrarea lui, după cum este prevăzut în ritual .

Oricine ar celebra sacramentul, indiferent de ministru, acționează în Biserică în numele lui Isus, prin puterea Duhului Sfânt.

3.2.4. Laicii

Bazându-se pe mărturia Sfintei Scripturi și pe doctrina Sfinților Părinți Papa Eugen al IV-lea afirma în Decretul către Armeni: În caz de necesitate nu doar preotul sau diaconul, dar și credinciosul laic, bărbat sau femeie, păgân sau eretic poate să boteze, numai cu condiția să respecte forma prescrisă de ritual și să aibă intenția pe care o are Biserica când conferă Botezul .

Această doctrină a fost acceptată și reconfirmată atât în Conciliul al IV-lea din Lateran cât și la Conciliul Tridentin.

Conciliul al II-lea din Vatican în reforma făcută asupra ritului Botezului întărește afirmațiile făcute de conciliile anterioare și aprobă ca în pericol de moarte, și mai ales dacă moartea pare iminentă, orice creștin poate și chiar este obligat să administreze Botezul, în lipsa preotului sau a diaconului, după intenția Bisericii.

Botezul în pericol de moarte a reprezentat o problemă încă din vechime. Tertulian s-a confruntat și el cu astfel de probleme fapt pentru care în De Baptismo recunoaște dreptul laicilor de a administra Botezul în cazuri urgente. De asemenea persoanele care refuzau să boteze în astfel de cazuri păcătuiau și erau responsabile de pierderea acelor suflete.

Așa cum am menționat mai înainte, miniștri ordinari ai Botezului sunt episcopii, preoții și diaconii însă ministrul principal este și va rămâne Cristos. Același principiu este valabil și în cazul în care Botezul în pericol de moarte iminentă este administrat de o persoană laică.

Dacă persoana care administrează Botezul respectă intenția Bisericii, indiferent cine ar fi ea acționează in persona Christi. Validitatea Botezului nu depinde de credința sau de demnitatea ministrului ci de harul lui Dumnezeu și de caracterul de ne șters pe care Duhul Sfânt îl imprimă.

Ritualul Botezului la numerele 16 și 17 prezintă două cazuri urgente, în care laicul poate administra Botezul: pericol de moarte și moarte iminentă.

În pericol de moarte este indicat ca Botezul să fie administrat de o persoană catolică, după formula prescurtată, iar dacă este posibil să participe și alte persoane în calitatea de martori.

În caz de moarte iminentă orice persoană, bărbat sau femeie, eretic sau necreștin poate și trebuie să boteze.

În ambele cazuri situația este critică și necesită intervenții rapide. Dacă o persoană moare fără să primească Botezul sufletul ei nu se știe unde ajunge ( în rai sau în iad ?). Biserica nu poate ști cu precizie acest lucru. Ea încredințează sufletele morților nebotezați îndurării lui Dumnezeu.

Pentru a nu se ajunge în astfel de situații, parohii ajutați de preoți, diaconi și cateheți, să se implice cu toată dăruirea în procesul de informare și educare a poporului. De asemenea, este foarte important ca părinții, cateheții, moașele, asistenții sociali, infirmierii, medicii și chirurgii să știe să administreze în caz de necesitate Sacramentul Botezului. De ei poate depinde mântuirea multor suflete. Ei îl reprezintă pe Cristos și Biserica și în numele lor administrează Botezul, care dăruiește oamenilor participare la viața dumnezeiască și îi face fii adoptivi ai lui Dumnezeu.

3.3. Timpul și locul celebrării Botezului

Ritualul Botezului copiilor prezintă astăzi noutăți în ceea ce privește timpul și locul celebrării Botezului. De aceea și noi vom încerca să prezentăm mai detailat aceste aspecte ținând cont în principal de criteriile pentru stabilirea datei de Botez, timpul specific celebrării și locul recomandat pentru Botez.

3.3.1. Criterii pentru stabilirea datei de Botez

Nașterea unui copil este o bucurie pentru întreaga familie, iar botezul este un moment esențial pentru fiecare creștin motiv pentru care participă nu doar familia celui botezat, dar și membrii ai comunității creștine. Cu toate acestea în fixarea timpului în care se va administra Botezul trebuie să se aibă în vedere în primul rând mântuirea copilului, sănătatea mamei și un timp de pregătire a părinților, dacă timpul o permite.

Părinții copilului conștienți de responsabilitatea ce le revine, sunt primele persoane care trebuie să se îngrijească de botezul nou-născutului, de aceea vor anunța parohul din timp, iar acesta va stabili când se va celebra Botezul. De regulă botezul copiilor se celebrează în primele săptămâni de la naștere, dar dacă copilul este în pericol de moarte va fi botezat fără întârziere chiar dacă părinții nu sunt de acord, sau nu sunt catolici.

Este indicat ca celebrarea să aibă loc în zi de Duminică în cadrul Sfintei Liturghii sau în noaptea Învierii, dar se admit excepții din motive grave. De asemenea botezul să aibă loc în biserica parohială înzestrată cu baptisteriu propriu.

Este recomandat ca ora la care se celebrează Botezul să fie înaintea sau în cadrul altei celebrări comunitare precum; Sfânta Liturghie, Rozariu, Vespere etc., la care să participe un număr însemnat de credincioși.

În perioada apostolilor nu era fixat un timp special pentru Botez, aspect sesizat din Faptele Apostolilor, unde apostolii botezau ori de câte ori se ivea ocazia. De asemenea, nici Didahia nu oferă informații precum că ar fi existat un timp acordat special pentru a administra Botezul. Această practică a apărut chiar în perioada inițială a Bisericii, când s-a ales Paștele ca timp specific de celebrare a Botezului.

Prima dispoziție ca Botezul să fie celebrat în Solemnitatea Paștelui a fost dată de Papa Victor I (189-199). În acea perioadă Botezul era conferit în majoritatea cazurilor persoanelor adulte, practică care a persistat până în secolele XI-XII. Aceasta nu înseamnă că erau opriți de la Botez copiii. Copiii erau botezați împreună cu persoanele adulte, atât înainte cât și după această perioadă. S-a recurs la acest procedeu din motive bine întemeiate, ușor de înțeles. Nou-născuții sunt mai sensibili și mai expuși îmbolnăvirii și morții neașteptate, în același timp, fapt pentru care Biserica a solicitat botezul copiilor cât mai repede posibil și a făcut un ritual specific pentru ei.

Referitor la dată, Tertulian scrie:

Data cea mai indicată pentru celebrarea Botezului este fără îndoială ziua de Paști, deoarece de Paști a avut loc patima Domnului în care suntem Botezați. Nu este greșit să se interpreteze cuvintele lui Isus ca o prefigurare a Botezului atunci când pregătindu-se pentru ultimul Paști își trimite apostolii să-l pregătească spunându-le: Mergeți în oraș și vă va ieși în cale un om purtând un urcior cu apă.

Un alt timp în care se celebrează Botezul este sărbătoarea Rusaliilor. Rusaliile este timpul în care Isus Cristos înviat se arată discipolilor și Duhul Sfânt coboară asupra apostolilor, care plini de speranță predică fără frică revenirea lui Cristos glorificat.

În afară acestor zile, orice moment poate fi considerat timp prielnic pentru celebrarea Botezului deoarece totul îi aparțin lui Dumnezeu. Sărbătoarea poate diferi dar harul primit prin intermediul Botezului este același.

3.3.2. Celebrarea în Noaptea Învierii sau ziua de duminică

În primele secole creștine, timpul rezervat Botezului era, după cum am văzut, Paștele și următoarele cincizeci de zile până la Rusalii inclusiv. Perioada de cincizeci de zile, dintre Paști și Rusalii, erau rezervate pentru persoanele care nu au reușit sau n-au putut primi sacramentul în ziua de Paști.

Făceau excepție de la această regulă cazurile urgente precum; copiii prezentați de părinți, o boală gravă, persecuțiile sau războaiele, sau persoanele în pericol de moarte.

În secolele al IV-lea și al V-lea în Occident s-a preluat din Orient obiceiul de a boteza în Sărbătoarea Epifaniei, în amintirea Botezului lui Isus, de Crăciun. Evident, papii acelor timpuri s-au împotrivit cerând ca Botezul să fie administrat doar în ziua de Paști și de Rusalii, conform tradiției liturgice de la Roma.

Sfinții Părinți considerau sărbătoarea Paștelui timpul sacru și cel mai potrivit pentru celebrarea Botezului. Ei vedeau o legătură strânsă între Botez și Înviere. Coborârea în apă simboliza îngroparea cu Cristos pentru a învia la o viață de har cu El. Celebrarea Botezului, în tradiția romană avea loc în noaptea de Paști și de Rusalii. Acest obicei a dispărut treptat, iar Botezul a ajuns să fie celebrat în orice duminică, sărbătoare sau chiar în zilele obișnuite.

Noul ritual încearcă să dea Botezului strălucirea lui inițială, de aceea recomandă să-i fie mai bine evidențiat caracterul pascal și să fie celebrat în noaptea de Paști, indiferent dacă urmează să fie botezată o persoană sau mai multe, pentru că această noapte are un caracter profund baptismal dat de lecturile biblice, sfințirea baptisteriului sau cristelniței și prin reînnoirea promisiunilor făcute la Botez.

Când este posibil, copiii născuți în timpul Postului Mare să fie botezați în noaptea de Paști sau în apropierea acestei sărbători.

În cazul în care Botezul se celebrează în noaptea de Paști, se recomandă ca atât pregătirea celebrării cât și locul desfășurării să fie pregătite din timp, adică cu o zi înainte sau chiar în dimineața Sâmbetei Mari.

Tot în Sâmbăta Mare, dar seara, înainte de Înviere, se celebrează ritul primirii, după care urmează imediat rugăciunea de exorcizare și ungerea cu untdelemnul catehumenilor. Administrarea sacramentului va avea loc după binecuvântarea apei, așa cum este indicat în Ritual cu următoarele diferențe: se omite mărturisirea credinței celebrantului, părinților, nașilor și a comunității (nr. 58); nu se încredințează lumânarea pascală (nr. 64); se omite ritul Efata (nr. 65); se omit riturile de încheiere (nr. 67-71).

Pe lângă noaptea de Paști, duminica este ziua cea mai potrivită pentru celebrarea Botezului pentru că subliniază aspectul pascal. Biserica a considerat întotdeauna duminica o zi specială.

Duminica este ziua Domnului în care creștinii se adună pentru celebrarea Euharistiei și ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, care potrivit tradiției apostolice își are originea în Învierea Domnului. În această zi în care are loc adunarea comunității pentru celebrarea patimii învierii și înălțării lui Cristos celebrarea Botezului se poate bucura de participare unui număr cât mai mare de credincioși. Această participare va evidenția raportul dintre Botez ca sacrament al învierii cu Cristos și intrarea în adunarea poporului lui Dumnezeu. Mai mult participarea comunității la Sfânta Liturghie evidențiază legătura strânsă dintre Botez și Euharistie.

Când Botezul se celebrează în timpul Liturghiei să se observe normele din Ritual: se folosesc veșminte de culoare albă. Această liturghie poate fi celebrată în fiecare zi cu excepția duminicilor din Advent, Postul Mare, Paști, solemnităților, Miercurea Cenușii și în Săptămâna Sfântă.

Când administrarea Botezului va avea loc în cadrul Liturghiei duminicale se va celebra Liturghia de duminică. În schimb dacă administrarea Botezului va avea loc în cadrul unei Liturghii din timpul Crăciunului sau din timpul de peste an se va celebra Liturghia rituală pentru Botezul copiilor.

Ritualul Botezului copiilor impune ca celebrarea să se facă astfel:

Ritul primirii copilului va avea loc la începutul Liturghiei, omițându-se astfel salutul către popor și actul penitențial.

În liturgia cuvântului:

Lecturile se iau din Liturgia duminicii. Însă în timpul Crăciunului și în cel „de peste an” pot fi luate atât lecturile din Lecționarul pentru Liturghiile rituale (vol. VI) cât și cele propuse în acest Ritual (nr. 44, 186-215).Când nu se poate celebra Liturghia rituală, una dintre lecturi poate fi luată din textele prevăzute pentru celebrarea Botezului copiilor având în vedere binele pastoral al credincioșilor și caracterul liturgic al zilei.

Omilia să se facă din textul sacru; să aibă însă legătură cu Botezul care se celebrează.

Crezul nu se spune, căci îi ține locul mărturisirea de credință, care se face de către întreaga comunitate înainte de Botez.

Rugăciunea universală se ia din cele propuse în Ritualul Botezului (nr. 47-48, 217-220). La sfârșit, înaintea invocării sfinților, se adaugă o invocație pentru Biserica Universală și pentru necesitățile lumii.

3) Celebrarea Botezului continuă cu rugăciunea de exorcism, ungerea și celelalte rituri prescrise de Ritual ( nr. 49-66).

4) Terminându-se celebrarea Botezului, Liturghia continuă în mod obișnuit de la ofertoriu.

5) Pentru binecuvântarea de la sfârșitul Liturghiei, preotul poate folosi una dintre formele propuse pentru celebrarea Botezului (nr. 70, 247-249).

3.3.3. Celebrarea în biserica parohială

În timpul apostolilor și în primele secole, Botezul se conferea oriunde era posibil: ca exemplu poate fi amintit botezul lui Corneliu împreună cu familia, Botezul temnițerului din Filipi și a eunucului reginei Candace.

În timpul persecuțiilor sau în caz de necesitate, Botezul avea loc în râuri, lacuri sau piscine. După persecuții în perioadele de pace pentru Biserică s-au construit baptisteriile și s-a introdus norma ca Botezul să fie administrat în interiorul bisericilor sau în baptisterii.

Pentru început Botezul se administra în catedrale, deoarece dreptul de a administra Botezul îl dețineau doar episcopii. Mai târziu Botezul se putea administra și în bisericile rurale. Aceste din urmă pentru noi sunt mai cunoscute sub denumirea de biserici parohiale. În aceste biserici din motive pastorale s-a permis construirea baptisteriului.

Ritualul Botezului precum și Codul de drept canonic prevăd, ca Botezul să fie administrat în biserica parohială, unde părinții își au domiciliul, dar din motive bine întemeiate sacramentul poate fi administrat, fie într-o altă biserică mai apropiată, într-un oratoriu sau într-un loc decent.

Atunci când Botezul s-a celebrat în alt loc decât cel în care locuiesc părinții, parohul locului trebuie să anunțe într-un timp scurt parohul nou-născutului pentru ca acesta din urmă să știe că celebrarea a avut loc. De asemenea este oportun să se focă o notificare în scris care să fie încredințată părinților, iar aceștia s-o dea parohului lor.

Când din motive juste, Botezul a fost celebrat de un alt celebrant decât parohul locului sau cu acordul lui, este important și trebuie să fie anunțat parohului locului, pentru ca acesta din urmă să înregistreze Botezul.

Se cere ca Botezul să fie celebrat în biserica parohială a părinților, deoarece comunitatea locală are un rol important în maturizarea fiilor și fiicelor, care prin acest sacrament renasc la o viață nouă.

Celebrarea Botezului în casele private este interzisă în afara cazului când copilul este în pericol de moarte.

Ritualul Botezului copiilor prevede această restricție din motive întemeiate. Prin ea se urmărește salvarea caracterului eclezial al sacramentului, care ar dispărea dacă celebrarea ar avea loc în casele private.

3.3.4. Celebrarea în clinici sau spitale

Celebrarea Botezului în clinici sau spitale nu este permis decât dacă episcopul locului a hotărât altfel. Totuși dacă la naștere, medicul constată că nou-născutul este slăbit și nu are șanse să supraviețuiască sau dacă există alte motive pastorale urgente, Botezul este permis, dar după celebrarea lui, asemenea cazului în care copilul a fost botezat în altă parohie decât cea a părinților, parohul trebuie înștiințat pentru a înregistra Botezul.

Dacă timpul permite, parohul trebuie anunțat din timp pentru a se îngriji de pregătire corespunzătoare a părinților.

Ritualul interzice celebrarea Botezului în clinici sau spitale pentru că nu implică dimensiunea eclezială pe care orice Botez trebuie să o aibă.

CONCLUZIE

În finalul acestui studiu sintetic asupra Sacramentului Botezului, dorim să facem o evaluare generală a analizei doctrinare, istorice și pastorale efectuate.

Botezul este Sacramentul primar și fundamental al Bisericii, a cărui concepere putem spune că a avut loc în misterul pascal al lui Cristos, ca și Biserica, iar proclamarea nașterii și existenței sale a fost făcută tot de el, după învierea din morți.

În primul capitol am prezentat teologia fundamentală a acestui sacrament, începând cu prefigurările sale veterotestamentare până la revelarea și înființarea sa de către Cristos.

În Vechiul Testament prefigurările sau simbolurile Botezului conțin elementele esențiale ale identității sale ca sacrament de mântuire, de reînnoire a omului și de inserare a acestuia în Noua Alianță. Aceste elemente a fost evidențiate prin interpretarea Sfinților Părinți. Astfel apele primordiale au fost considerate a fi simbolul noii făpturi inserate în Trupul mistic. Potopul este typos al Botezului ca distrugător al păcatului, lăsând în om doar ceea ce este bun; Noe este typos al lui Cristos în care este consfințită alianța definitivă, cu omenirea, iar arca este typos-ul Bisericii ca sacrament universal de mântuire. Trecerea Mării Roșii de către evrei, după ieșirea din sclavia Egiptului, care este evenimentul fundamental al constituirii lor ca popor, este simbolul trecerii omului de la sclavia păcatului și a diavolului la viața nouă a harului și la o nouă identitate, cea de creștini, prin Botez. Botezul ca împlinire a promisiunilor mântuitoare este simbolizat prin trecerea Iordanului de către poporul israelit condus de Iosue; ca sacrament indispensabil pentru mântuire, este simbolizat prin vindecarea lui Naaman sirianul, după baia sa în Iordan, iar ca rod al jertfei crucii lui Cristos este simbolizat prin miracolul profetului Elizeu de recuperare din apa Iordanului a unui topor prin aruncarea unei bârne în locul unde se scufundase această unealtă. Însă, cea mai grăitoare imaginea a Botezului ca participare la Misterul Pascal al lui Cristos, este cea a profetului Iona care înghițit de peștele uriaș este salvat din naufragiu. Există chiar și manifestații analoage între Botezul creștin și purificările legale și inițiatice ale religiei ebraice, purificări care erau semn al sfințeniei poporului, al convertirii și purificării inimii, al acceptării în Alianță a prozeliților.

Caracterul de primordialitate al botezului este exprimat și evidențiat din punct de vedere doctrinar în Vechiul Testament, începând cu prefigurarea sa prin Botezul lui Ioan și al lui Isus în Iordan, până la proclamarea sa de către Mântuitorul înviat. Botezul de pocăință și de convertire al lui Ioan prefigurează Botezul creștin ca reconciliere irevocabilă cu Dumnezeu și adeziunea lui totală la El. Botezul lui Isus în Iordan prefigurând cufundarea sa în moarte și revelându-L pe Fiul ca fiu al lui Dumnezeu prin manifestarea Duhului Sfânt, anunță și prefigurează botezul creștin ca lucrare fundamentală de mântuire înfăptuită prin misterul Pascal și al căror prime roade sunt Coboirârea Duhului Sfânt, filiațiunea și viața nouă divină. Deși la un nivel mistic, creștinul prin Botez participă în mod real la misterul pascal, prin aceea că în ființă este distrus păcatul și este sădită o nouă viață, viața de comuniune cu Dumnezeu și de har. Această viață creștinul o trăiește, în primul rând prin unirea analogică cu Cristos, în Trupul Său Mistic și prin darul Duhului Sfânt care inabitează ființa, făcându-l un templu viu al lui Dumnezeu.

În capitolul al II-lea obiectivul principal a fost acela de a arăta cum Biserica primară și Sfinții Părinți au fundamentat teologia Botezului într-un mod elocvent printr-o profundă liturgie care exprimă în întregime realitatea sa salvifică, prin riturile prebaptismale care aveau rolul de a-l pregăti pe catehumen sufletește pentru primirea sacramentului botezului, ajutându-l să întărească în el decizia definitivă pentru Cristos și dezlipirea totală de păcat și de orice lucrare a diavolului. Aceste rituri – exorcisme, jurământul lepădării de Satana, jurământul de credință, Effata și ungerea – s-ar putea spune că aveau efecte cvasi-sacramentale, deoarece erau semnul sigur al convertirii la Cristos; în ritul exorcismelor se considera că însuși Cristos, ca și subiect direct, este cel care exorcizează.

Sfinții Părinți și Biserica primară, pe criteriul esențial al credinței, au văzut în celebrarea Învierii Domnului din noaptea Vigiliei Pascale timpul prin excelență al dăruirii Botezului, deoarece acest lucru exprima în cel mai înalt grad inserarea omului în misterul pascal, împărtășirea sa din roadele morții și învierii Domnului și intrarea sa în comuniunea eclezială, comuniune exprimată plenar prin celebrarea misterelor lui Cristos. Astfel, prin Botez se realizează o sublimă participare a creștinului la misterul pascal celebrat și înțeles ca izvorul originant al oricărui sacrament și a vieții Bisericii. Botezul prin forma sa sacramentală exprima și realiza întreaga realitate tainică sacramentală; prin scufundarea în apă, rostirea formulei și profesiunea de credință creștinul devenea pentru totdeauna membru al lui Cristos. Riturile postbaptismale – primirea hainei albe, a lumânării aprinse, a sărutului și a Euharistiei, ungerea cu crismă – exprima noua viață primită la Botez. Dintre aceste rituri cele mai importante sunt primirea Euharistiei și ungerea cu crismă aceasta din urmă fiind considerată a fi momentul sacramental al coborârii Duhului Sfânt.

În capitolul al III-lea am prezentat în mod succint doctrina și liturgia actuală a Botezului. După Conciliul al II-lea din Vatican teologia și liturgia sacramentului Botezului nu se poate spune că a fost renovată ci mai curând actualizată pe fundamentul doctrinei și liturgiei Sfinților Părinți. Așadar, în concluzie, evidențiem aceste principale actualizări în relația lor strânsă cu doctrina patristică.

Cât privește materia, Biserica a stabilit ca apa naturală să fie binecuvântată, deoarece conform Sfintei Tradiții, doar prin coborârea Duhului Sfânt apa poate deveni materie sacramentală și poate produce efecte spirituale.

Cât privește modul de administrare, Biserica indică ca un mod mai practic date fiind multiplele exigențe pastorale precum și mentalitatea modernă a timpului. Cu toate acestea Conciliul al II-lea din Vatican dispune ca în biserici să fie păstrate și îngrijite baptisteriile și capelele unde se păstrează apa de Botez și lumânarea pascală.

Ministrul principal la Botezului este Cristos, ministrul ordinar este episcopul, preotul și diaconul, în conformitate cu istoria ultimului mileniu creștin. Conform Conciliului al IV-lea din Lateran și Conciliului din Trento, laicii sunt miniștrii extraordinari, cu condiția să săvârșească Botezul cu intenția de a face ceea ce vrea Biserica. Biserica pune accentul pe funcția poporului lui Dumnezeu în pregătirea și trăirea Botezului funcției concretizată în colaborarea dintre preot, catehet, părinți și nași, aceștia din urmă trebuind să fie competenți în a participa la educarea neofitului.

Locul Botezului trebuie să fie biserica, pentru a respecta și exprima caracterul eclezial și comunitar al sacramentelor.

Cât privește timpul conferirii acestui sacrament, Biserica stabilește două priorități. În primul rând dispune ca Duminica să fie ziua în care parohii să celebreze botezurile, deoarece Duminica este Ziua Domnului, în care comunitatea se adună să celebreze misterul pascal. Ca și timp prin excelență a conferirii Botezului rămâne Paștele și timpul pascal. Actualmente Biserica dorește ca în celebrarea Botezului în cadrul Vigiliei Pascale, să se urmărească toate acele rituri prezente în Sfânta Tradiție. În al doilea rând Botezul trebuie să fie celebrat în contextul altor celebrări comunitare, mai precis în cadrul Sfintei Litughii deoarece el este acțiune a Bisericii prin care ea se mărește și prin care își exercită rolul de sacrament universal de mântuire.

Așadar în această lucrare am dorit să elaborez în mod sintetic teologia și liturgia sacramentului Botezului pe baza Sfintei Scripturi, a Tradiției și a magisteriului Bisericii. Într-o concluzie de ansamblu se poate spune în conformitate cu aceste izvoare de studiu că botezul este sacramentul primordial și fundamental al vieții creștine prin care Biserica în misiunea ei istorică poate să continue și să dezvolte lucrarea de mântuire și sfințire al lui Cristos. Perenitatea Bisericii și a sacramentului Botezului, indiferent de timp și de cultură, exprimă voința salvifică al lui Dumnezeu Tatăl de a-i mântui pe toți oamenii prin Fiul său mort, înviat și glorificat, adevăratul Mesia și Domn al istoriei.

BIBLIOGRAFIE

1. Dicționare și Enciclopedii

1.1. Dicționare

Aa.Vv., Dizionario di Teologia Biblica, Marietti, Casale Monferrato 19765.

Aa.Vv., Dizionario di Teologia Pastorale, I, A-J, Paoline, Roma 1962.

Aa.Vv., Dicționar cultural al Bibliei (trad. Ana Vancu), Nemira, București 1998.

Aa.Vv., Dizionario di Teologia Biblica (a cura di Xavier Leon-Dufour), Marietti, Casale Monferrato 19653.

Aa.Vv., Dizionario di Teologia Biblica, Morcelliana, Brescia 1965.

Aa.Vv., Dizionario Ecclesiastico, A-F, Editrice Torinese, Torino 1953.

Aa.Vv., Vocabular de teologie biblică, Arhiepiscopia Romano–Catolică de București, București 2001.

Dicționar Enciclopedic al Bibliei (trad. Dan Slușanschi), Humanitas, București 1998.

H. Biedermann, Dicționar de simboluri, II, Saeculum I.O., București 2002.

1.2. Enciclopedii

Aa.Vv., Enciclopedia Italiana di Scienze, Lettere ed Arti, VI, Istituto Poligrafico dello Stato, Roma 1949.

Aa.Vv., Enciclopedia della Bibbia, I, Elle Di Ci, Leumann, Torino 1969.

Aa.Vv., Enciclopedia Cattolica, II, Casa Editrice G.C. Sansoni, Fierenze 1949.

Aa.Vv., Enciclopedia Cattolica. II, Ente per L’enciclopedia Cattolica e per il libro cattolico, Città del Vaticano 1949.

I. Eveseev, Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale, Maracord, Timișoara 1999.

2. Documente ale Bisericii

Catehismul Bisericii Catolice, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, București 1993.

Codul de drept canonic, Presa Bună, Iași 1995.

Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția despre liturgie Sacrosanctum Concilium.

Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen Gentium.

Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et Spes.

Denzinger-Schönmetzer, Enchiridion simbolorum definitiorum et declarationum de rebus fidei et morum, EDB, Bologna 19922.

Paul al VI-lea, Ad totam Ecclesiam ( 14.05.1967), II, nr. 1241. 1250, în EV, II, nr. 1194-1256)

Rito dell’iniziazione cristiana degli adulti, nr. 261, Vaticana, Vatican 19942.

Ritualul Botezului copiilor, Presa Bună, Iași 2002.

3. Opere Patristice

Ambrogio Sant, Opere dogmatiche III. Spiegazione del Credo – I Sacramenti – I Misteri – La Penitenza, Biblioteca Ambroziana. Città Nouva, Milano. Roma 1982.

G. Crisostomo, Le catechesi battesimali, Messaggero, Padova 1988.

Giustino Sant, Le Apologie, Mesagero, Padova 1983.

La Didachè. Dottrina dei dodici apostoli, Paoline, Alba (CN) 19762.

Tertulian, Il Battesimo, Paoline, Roma 1979.

4. Reviste

Rivista Liturgica, 1 (2004).

Vita Pastorale, 2 (2006).

5. Alte opere

A. Piolanti, I sacramenti, Libreria Editrice Fiorentina, Firenze 19602.

A.G. Martimort, La chiesa in preghiera. Introduzione alla Liturgia, Desclée & C.I., Grottaferrata, Roma 1966.

Aa.Vv., Grande commentario biblico. I, Il Vechio Testamento, Queriniana, Brescia 1973.

Aa.Vv., La liturgia, i sacramenti: teologia e storia della celebrazione, Mariett, Genova 19954.

Aa.Vv., La nascita dell’uomo nuovo. Problematica pastorale del Battesimo, O.R., Milano 1970.

Aa.Vv., Scientia liturgica. Manuale di liturgia, II. Liturgia fundamentale, Piemme, Casale Monferrato 1998.

Alfredo Di S., Liturgia. Introduzione, Piemme, Casale Monferrato 1991.

Apologeți de limbă greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1980.

C. Dumea, Simboluri Liturgice, Editura arhiepiscopiei Romano – Catolice de București, București 2003.

C. Gaud – B. Descouleurs, Essere padrino e madrina oggi, Messaggero, Padova 1993.

E. Braniște, Liturgica Specială, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 19852.

E. Ruffini, Il Battesimo nello Spirito. Battesimo e confermazione nell’ iniziazione cristiana, Marietti, Torino 1982.

G. Colombo, Iniziare a Cristo. Il cammino di fede nella Chiesa. Battesimo e Confermazione, Elle Di Ci, Leumann, Torino 1986.

G. Mazzanti, I sacramenti simbolo e teologia. 2. Eucaristia, Battesimo e Confermazione, EDB, Bologna 1998.

G. Monti, Compendio del nuovo ordinamento liturgico. Conforme alle norme del Concilio Vaticano II, I, Dottrinari Editore, Salerno 1977.

I. Mărtincă, Sacramentele Bisericii Catolice în teologie, în cărțile Sfinților Părinți și în Dreptul Canonic, I: Sacramentele inițierii creștine, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, București 2003.

J – P Audet, La Didachè, instructions des apôtres, Librerie Lecoffre J. Gabalda et Cie, Paris 1958.

J. Danièlou, Bible et Liturgie. La théologie biblique des sacraments des fêtes d’après les Pères de l’Eglise, Les Editions du Cerf, Paris 1951.

K. Slavko, L’opera liturgica di Anton Martin Slomšek, Pontificio Istituto Liturgico, Roma 1993.

L. Eisenhofere. – J. Lehner, Liturgia Romana, Marietti, Casale Monferatto 1960.

M. Augé, Liturgia. Storia celebrazione teologia spiritualita, Paoline, Torino 1992.

M. Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Humanitas, București 19993.

M. Mangrassi, Teologia del Battesimo e della Cresima, Centro Azione Liturgica, Roma 1968.

P. Palazzini, Vita sacramentale. Parte Ia: Teologia sacramentaria e sacramenti dell’ iniziazione cristiana, Paoline, Roma 1974.

R Tonneau – R. Devreesse, Les homélies catéchétiques de Théodore de Mopsueste, Biblioteca Apostolica Vaticana, Città del Vaticano 1949.

R. De Vaux, Le istituzioni dell’ Antico Testamento,Torino 1964.

S. Marsili, I segni del mistero di Cristo. Teologia liturgica dei sacramenti, C.L.V., Roma 1987.

T. Goffi – G. Piana, Corso di morale V. Liturgia. Etica della religiosità, Queriniana, Brescia 1986.

Testi di Qumran ( a cura di Florentino Garcia Martinez), Paideia, Brescia 20032.