Sigle și Abrevieri 1
Cuprins
Sigle și Abrevieri 1
Prescurtările din Biblie 2
INTRODUCERE 3
Capitolul I. Avortul 6
1.1 Definiția 6
1.2 Clasificarea avortului 7
1.2.1. Avortul terapeutic 8
1.2.2. Avortul eugenetic 13
1.2.3. Avortul direct 17
1.2.4. Avortul indirect 20
1.2.5. Avortul spontan 22
1.3 Despre graviditate și fazele gravidității 23
1.3.1 Fazele gravidității 24
1.4 Despre embrion și caracterul uman al embrionului 25
Capitolul II. Evaluarea morală a avortului 29
2.1 Avortul în Biblie 29
2.2 Problema avortului în scrierile Sfinților Părinți 32
2.3 Avortul la lumina documentelor Magisteriului Bisericii și al Conciliului II Vatican 36
2.3.1 Perioada dintre primele secole și până la Conciliul II Vatican și despre însuflețire 37
2.3.2 Perioada Conciliului II Vatican 42
2.3.3 Perioada post-conciliară 45
Capitolul III. Dezbateri asupra avortului 52
3.1 Legislația cu privire la avort 52
3.2. Mișcările feministe 57
3.2.1. Nu mai vrem să avortăm 57
3.2.2. Avortul, contracepția și maternitatea 58
3.2.3. Avortul, numai femeia poate să-l aleagă 60
3.3. Dreptul la viață este inviolabil 61
Capitolul IV. Comunitatea creștină și avortul 66
4.1 Reflecții teologice despre avort 66
4.2 Problemele avortului 68
4.3 Dimensiunile și caracteristicile actuale ale avortului 72
4.3.1 Cauzele avortului actual 74
4. 4 Avortul în el însuși 77
4.5 Avortul și legea 80
CONCLUZIA 84
BIBLIOGRAFIA 86
=== l ===
Sigle și Abrevieri
AA.VV. – Autori diverși
AAS – Acta Apostolicae Sedis
AMC – Asociația Medicilor Catolici
Art – articol
ASS. – Acta Santa Sedis
Can. – canonul
Cap. – capitol
CDC – Codul de Drept Canonic
C.E.I. – Conferința Episcopilor Italieni
Cfr. – conform
Col. – coloana
Coor. – coordonator
DH. – H. Denzinger – P. Hünermann, ed. Enchiridion symbolorum, definitionum et declarationem de rebus fidei et morum, Freiburg i. Bologna 1996.
Enc.Vat. – Enchiridion Vaticanum, Bologna 1985
EV – Evangelium Vitae
GS – Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et Spes
Idem – Același autor, aceeași operă
ONU – Organizația Națiunilor Unite
Op. cit. – opera citată
q – questionis
urm. – următoarele
Prescurtările din Biblie
Gen. – Cartea Genezei
Ex. – Cartea Exodului
Deut. – Cartea Deuteronomului
2Mac. – Cartea a doua a Macabeilor
Iob. – Cartea lui Iob
Ps. – Cartea Psalmilor
Prov. – Cartea Proverbelor
Înțel. – Cartea Înțelepciunii
Sir. – Cartea lui Ben Sirah (Ecleziasticul)
Is. – Cartea profetului Isaia
Ier. – Cartea profetului Ieremia
Mc – Evanghelia după Sf. Marcu
Lc. – Evanghelia după Sf. Luca
Rom. – Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani
Gal. – Scrisoarea sfântului apostol Paul către Galateni
Apoc. – Cartea Apocalipsului
INTRODUCERE
“Dumnezeu a creat viața, iar omului nu îi este îngăduit să atenteze împotriva ei” (Cfr. Înțelep. 1,13-15).
În zilele noastre, auzim vorbindu-se foarte mult despre avort. Acest fenomen al avortului este foarte răspândit și este trist când auzim că multe femei, fete, apelează la acest delict împotriva vieții, viață pe care Dumnezeu a creat-o spre lauda sa.
Este și mai trist când auzim, că se înregistrează răspândirea unei terminologii ambigue, cum ar fi aceea de “întreruperea sarcinii”, care tinde să-i ascundă adevărata natură și să-i atenueze gravitatea în opinia publică. Putem spune chiar, că conștiința multor persoane cât privește gravitatea acestui fapt al avortului a dispărut, s-a întunecat în mod progresiv. Acceptarea avortului în mentalitate, obiceiuri și chiar în lege, este semnul grăitor al unei crize foarte primejdioase a simțului moral care devine tot mai incapabilă de a distinge între bine și rău, chiar și atunci când este pus în joc dreptul fundamental al vieții.
Avortul este așa cum vom vedea acel delict care mai mult decât orice caracterizează nivelul slab, de jos a moralei a lumii moderne.
Problema morală a admisibilității avortului este în contradicție în decursul istoriei aproape la toate popoarele. Morala publică și legislația au protejat viața ne-născută. În toată tradiția creștină interzicerea avortului a fost considerată o parte esențială a poruncii: “Să nu ucizi”.
Având în vedere această problemă delicată a timpurilor noastre cu care ne întâlnim foarte des, am ales să tratez acest subiect al avortului din punct de vedere moral. Cu siguranță această temă este foarte vastă, și în fața acestor situații grave, a societății în care trăim am considerat că este necesar să pun în discuție această problemă.
Această temă mi-am propus s-o dezbat în patru capitole, astfel:
– în primul capitol Definiția și clasificarea avortului, care este cum vom vedea: avort provocat și avort spontan. Avortul provocat se împarte în: avort terapeutic, eugenetic, direct și indirect, vom vedea fazele gravidității, care sunt zigot, morulă, blastulă și la această ultimă fază, blastula, se vorbește deja despre embrion și caracterul său uman. După cum vom vedea, odată cu fecundarea ovulului cu spematozoidul începe viața omului și această viață a omului vine de la Dumnezeu. Deci, embrionul este un “subiect uman” și a “subiectului uman”, și au demnitatea pe care o are orice om viu, care este născut.
– după ce vom vedea definiția și clasificarea avortului, se cuvine ca în capitolul II să tratez despre “Evaluarea morală a avortului”. Avortul este o crimă, este o încălcare a poruncii a V-a al lui Dumnezeu: “Să nu ucizi”. Avortul este condamnat în Biblie, este condamnat de Sfinții Părinți, și Didache este cea mai veche pronunțare creștină asupra avortului care spune: “Tu nu vei ucide prin avort, rodul sânului și nu vei face să se piară copilul deja născut”.
Trecând mai aproape de noi, și anume la Conciliul II Vatican și Magisteriul Bisericii întăresc învățătura Sfinților Părinți. Avem documente, enciclici care vorbesc despre delictul avortului și anume: Casti connubi, Humanae Vitae, Gaudium et Spes, Evangelium Vitae și alte documente;
– capitolul III, voi trata despre “Dezbateri asupra avortului”. În acest capitol, vom vedea Legislația cu privire la avort, legile care s-au dat pro avort în lume și legea pro avort în România, mișcările feministe care spun că nu vor să avorteze în condiții mizere, dar vor să li se creeze condiții bune pentru a putea avorta; aceste mișcări feministe care susțin că numai femeia poate să aleagă să avorteze; viața este inviolabilă și toți oamenii au dreptul să trăiască, fie în sânul matern, fie deja născuți.
-în al IV-lea capitol vom vedea Comunitatea creștină și avortul. Vom vedea reflecțiile teologice despre avort, care au fost reflecțiile în trecut și care sunt acum, care sunt problemele avortului, dimensiunile și caracteristicile actuale ale avortului; care sunt cauzele avortului actual. “Declarația asupra avortului provocat”, spune: “Nu se poate niciodată aproba avortul, dar este necesar, înainte de toate a combate cauzele” (nr. 26). Care sunt cauzele care au dus România pe primul loc în lume la numărul de avorturi; avortul în el însuși și în final avortul și legea. Poziția Bisericii și poziția Magisteriului este clară cu privire la refuzul liberalizării avortului. Legea civilă este pentru a promova valorile, și valoarea cea mai mare este viața, este persoana care compune societatea. În România, această lege a avortului s-a aprobat, dar pe de altă parte, avortul încălcă Constituția țării pentru că în articolul 2 a Constituției se spune: “Dreptul la viață, precum și integritatea fizică și psihică ale persoanei sunt garantate”.
Această lucrare de față nu-și propune să trateze sau să răspundă la toate problemele și întrebările care derivă din acest subiect, dar este să atingă latura morală a problemei și a întrebărilor.
Prin această lucrare am vrut să sensibilizez conștiințele celor care susțin avortul provocat, și să arăt gravitatea morală a avortului, care este o crimă care se face încă în sânul matern.
Capitolul I. Avortul
1.1 Definiția
În Sf. Scriptură, mai exact în Exod, când Dumnezeu a dat lui Moise cele 10 porunci, între ele găsim porunca a V-a care spune: Să nu ucizi. Între multiplele forme de ucideri, se numără și avortul. Acest delict, avortul, este tema care în ultimele decenii a atras mai mult atenția moraliștilor și literatura care vorbesc despre această problemă și este într-adevăr impresionantă pentru numărul și pentru varietatea publicațiilor. O dată cu dezvoltarea statelor, dezvoltarea industrială, dezvoltarea economică, politică, culturală s-a trecut și la promovarea, liberalizarea juridică a avortului. Am putea să ne punem următoarea întrebare: Ce este avortul? O definiție scurtă am putea să dăm la această întrebare și anume: “Avortul este uciderea deliberată și directă a unui copil în faza inițială a vieții sale care este încadrată între fecundație și naștere”. Poate mulți spun și gândesc că ceea ce este în sânul matern nu este încă copil, om. Mulți, pentru a indica copilul, folosesc termeni ca embrion sau făt, și nu recunosc că este om, acea ființă care este încă în sânul matern.
Se spune avort atunci când procesul fiziologic se oprește înainte ca noua ființă să fi ieșit la lumină, adică la capacitatea de a trăi în continuare în afara uterului, sânului matern. Această întrerupere este numită spontană, atunci când nu depinde de intervenții umane; atunci când intervine omul cu diferite instrumente, se numește avort provocat. La nivel juridic, avortul provocat se mai numește voluntar, și este permis dacă se efectuează în timpul termenilor permiși de lege, și vinovat dacă este provocat prin imprudență, sau nepricepere și criminal când este făcut dincolo de limitele legislative.
Avortul este acel delict care mai mult decât oricare altul, caracterizează nivelul coborât al moralei în lumea modernă. Avortul este expulzarea voluntară a fătului, care nu este capabil de a trăi el însuși, în afara sânului matern, sau suprimarea sa în sânul matern.
Avortul este îndepărtarea, înlăturarea unei ființe umane care încă nu trăiește în afara sânului matern și acest lucru se face prin intermediul unei intervenții umane, fie omorând-o înainte de a-o extrage din sânul matern, fie expunându-o la o anumită moarte în afara sânului matern.
Avortul vine din latinescul aboriri = avort, și din punct de vedere obstretic, este întreruperea gravidității în timpul în care fătul nu este capabil de o viață extrauterină. Întreruperea gravidității între 180 și 265 de zile este numită, naștere prematură și între 265 și 275 de zile este numită naștere precoce.
1.2 Clasificarea avortului
Dacă intrăm mai profund în această temă a avortului, putem vedea că sunt mai multe, tipuri de avort: avort terapeutic, avort eugenetic, avort direct, avort indirect și avort spontan. Vom încerca să spunem câte ceva despre fiecare dintre aceste tipuri de avort.
1.2.1. Avortul terapeutic
Din punct de vedere bioetic, avortul terapeutic își găsește “fundamentul” în conflictul dintre viața mamei și viața entității concepute. Avortul terapeutic are loc pentru a salva viața mamei sau pentru a evita o boală gravă. Trebuie mai întâi să dăm câteva explicații legate de avortul terapeutic. Trebuie spus că este impropriu termenul “terapeutic”, pentru că nu este vorba de o terapie, decât în sens impropriu și lărgit.
De fapt, intervenția chirurgicală este pentru a extirpa sau a trata partea bolnavă a corpului; dar în cazul nostru, în cazul avortului terapeutic, nu este vorba să acționăm asupra unei boli, dar mai degrabă se intenționează suprimarea fetusului (sănătos) pentru a se evita înrăutățirea sănătății sau amenințarea vieții mamei. Trecerea nu este de la acțiunea terapeutică asupra bolii în scopul însănătoșirii, dar mai degrabă este o acțiune asupra a ceea ce este sănătos (pentru că fetusul poate fi chiar sănătos), pentru a preveni o boală sau chiar riscul morții. Mai bine este să se vorbească eventual de întreruperea sarcinii în prezența pericolului pentru viață sau sănătatea mamei.
Avortul terapeutic, mai poate fi definit în sens riguros, astfel:
Eliminarea directă a conținutului din uter a fătului, reprezentat de un produs a conceputului viu, în momentul în care fapta este împlinită, dar incapabil de a supraviețui în afara sânului matern din cauza imaturității sale… în mod intenționat făcută pentru a salva sănătatea sau viața maternă.
“Este necesară o clarificare ulterioară pentru a înțelege avortul indirect, despre care vom vorbi mai jos, care în schimb ar intra în accepția propriu zisă terapeutică, și este cazul în care se descoperă o tumoare la uter, care indirect presupune moartea fătului. Astăzi această distincție nu se mai folosește, iar problema nici nu se mai pune din punct de vedere etic, în timp ce uneori este folosit termenul de “avort indirect”, pentru a indica “avortul terapeutic” la care ne referim, care este o cu totul altă problemă, atât din punct de vedere etic cât și medical”.
Trecând la definiția lui Bompiani, putem spune că ne lasă deja să intuim, care poate să fie evaluarea morală a unei atare intervenții. O dată ce avortul direct este sigur, adică uciderea directă a unui nevinovat este totdeauna și în mod absolut ilicit, și nu poate să fie dubiu asupra ilicității avortului terapeutic.
Această claritate însă a fost subiectul unei cunoscute însemnătăți obscure sub acțiunea diferiților factori. Înainte de toate, inevitabila, și lăudabila participare emotivă la una dintre dramele cele mai umane și sensibile care este totdeauna aceea a unei mame în pericolul urmat gravidității. Așadar, avem mai mulți factori care duc la acest avort terapeutic: factori culturali în general, hedonismul, pierderea valorilor sacre a vieții ca urmare a secularizării. Totuși, rămâne a face o problemă de situație, care constituie un adevărat “caz limită”, când, dacă nu se intervine prin avort, riscăm să moară mama și fiul împreună. Această situație, datorită progreselor medicale, devine tot mai mult un eveniment rar. Totuși, chiar dacă este rară, nu poate fi exclusă.
Trebuie să precizăm înainte de toate cât mai bine termenii; situația care se ipotetizează este aceea de a nu se proceda, a ajunge la avort care echivalează la a lăsa să moară ori mama, ori fiul, în timp ce numai cu avortul și numai cu el se poate salva, cel puțin mama.
În doctrina Bisericii, această situație precisă este amintită în mod explicit numai într-un răspuns al Sf. Oficiu din 31 mai 1884, dat episcopului din Lion. Această problemă era formulată astfel:
“În școlile catolice se poate da ca învățătură sigură (au tuto doceri posit) că este licită operația chirurgicală, zisă craniotomică, când neîmplinind-o, va găsi moartea și mama și copilul; dar împlinindu-se va muri numai copilul, dar se va salva mama? Răspunsul este: Nu poate fi dată ca o învățătură sigură (tuto doceri non posse)”.
Un alt răspuns succesiv, din 19 august 1889, dat arhiepiscopului din Combrai, reia răspunsul precedent, adăugând, că avortul este ilicit nu numai în ceea ce privește craniotomia, dar și în alte operații chirurgicale care ucid în mod direct fătul sau mama.
Alte intervenții succesive mai ample ale Magisteriului nu vorbesc mai explicit, despre acest caz, dar vorbesc numai de acele eventuale ucideri a copilului pentru a salva viața mamei. Magisteriul spune, că uciderea directă a copilului (ca și a mamei) sunt totdeauna și în mod clar declarate inadmisibile.
Papa Pius al XII-lea în discursul către Obstretica Italiană și apoi în prezența familiilor (12 noiembrie 1951) spune:
Niciodată și nici într-un caz Biserica a învățat că viața copilului trebuie să fie preferată în locul vieții mamei. Este greșit de a pune această problemă cu această afirmație: ori viața copilului, ori viața mamei. Nu; nici viața mamei, nici aceea a copilului nu pot să fie supuse unui act de directă suprimare. Atât pentru o parte cât și pentru cealaltă, exigența nu poate să fie decât una singură: de a face orice efort pentru a salva viața amândurora, aceea a copilului și aceea a mamei.
Și Papa adaugă: “dacă după ce s-a făcut tot posibilul, până la ultima posibilitate, și obiectivul ar duce la eșec, altceva nu rămâne omului decât să se încline cu respect în fața legilor naturii și dispozițiilor divinei Providențe”.
Argumentul, de care noi ne ocupăm și anume, avortul terapeutic, este că medicilor nu le rămâne decât această alternativă: ori să intervină provocând avortul, și viața mamei este salvată, sau să lase să moară mama și fiul. În fața unei atare situații, câțiva moraliști au căutat să deschidă drumul justificării morale a avortului, sau mai bine să justifice o intervenție abortivă care să salveze măcar una dintre cele două vieți. În această căutare, câțiva au propus o concepție nouă de “direct” și “indirect”, făcând din inițiativă, element determinant.
Vorbind de întreruperea gravidității pentru a salva viața, Franz Böckle spune: nu este vorba de a prefera viața mamei în locul copilului, sau viața copilului în locul mamei, dar, de a alege între viața care poate să fie salvată și aceea care nu poate fi salvată.
Câteva “indicații” privind avortul terapeutic:
– înainte de toate există “de facto” condiții organice care complică sarcina, sau în care sarcina provoacă o agravare a stării de sănătate; ele sunt mai bine controlate printr-o asistență adecvată. O dată cu descoperirile care s-au făcut și se fac în medicină, scade tot mai mult riscul asupra vieții și sănătății mamei. Este clar că în aceste cazuri este lipsită de orice motivație întreruperea chiar și numai din punct de vedere medico-deontologic (doctrină privind normele de conduită și obligațiile etice ale unei profesii, teoria datoriei, obligației morale ). Există stări de sănătate în care totuși, întreruperea sarcinii influențează mai mult, și în mod negativ starea de sănătate, decât continuarea ei, sau în orice caz avortul nu ar determina o îmbunătățire substanțială.
Luând exact concluziile lui A Bompiani care spune:
“Avortul terapeutic, înțeles ca act menit să ferească pacientul de pericolul iminent al morții și ca intervenție terapeutică de neînlocuit pentru atingerea acestui scop; avortul terapeutic, a pierdut cu adevărat mult teren, și nu-și mai găsește un loc logic printre criteriile moderne asistențiale; dimpotrivă, multe împrejurări acute s-au dovedit mai degrabă dăunător decât util, chiar pentru starea de “decompensare maternă”.
Trebuie subliniată, în vederea judecății etice, diferența între cazul în care avortul este direct voit ca terapie pentru o boală a mamei însărcinate (ex. Eclamsie gravidică, o stare de comă a celei ce naște), și cazul în care avortul este efect în mod direct nevoit, al unui act chirurgical direct finalizat pentru a îngriji femeia, și numai în mod secundar ca o cauză de avort (ex. Iradierea, răspândirea unui ovar cu pericol pentru embrion sau făt sau administrarea medicamentelor anti-tumorale, pentru a contracara o tumoare a mamei, dar care ucid pe cel conceput).
În primul caz, avem un avort terapeutic, în sensul strict, în care nu se poate aplica principiul dublului efect, pentru că avortul este voit în mod direct ca un mijloc negativ, rău (uciderea fătului), pentru a obține un sfârșit bun (îngrijirea mamei) și nu se poate niciodată și pentru nici un motiv să se vrea direct moartea unui nevinovat.
În al doilea caz, dacă nu este posibil să se găsească o altă terapie, nici a întârzia intervenția după naștere, nici nu este posibilă o anticipare a nașterii, pentru excesiva imaturitate a fătului, din punct de vedere moral este corect, pentru că aici intră principiul dublului efect, pentru a se alege terapia; se vorbește de fapt, de un act în sine terapeutic, îndreptat în mod direct exclusiv, la îngrijirea mamei, în timp ce avortarea fătului, este un efect în mod direct voit (nu se tratează deci de un avort terapeutic în sensul strict).
Sunt multe cazuri în care, sarcina poate constitui o circumstanță agravantă: condițiile socio-economice, condiția de sănătate fizică, o stare de real și grav pericol pentru viața mamei, până în situația în care va fi necesară alegerea între viața mamei, și pierderea atât a mamei cât și a copilului.
Motivul social (numărul copiilor, obligația de educație, etc.), nu poate subordona valoarea vieții nici unei persoane. Societatea este, deci, pentru persoană și este a persoanei. Și principiul evaluării valorilor, este inconsistent din punct de vedere etic, atunci când se aplică în justificarea socială a avorturilor. Nu se poate face o comparație între o persoană și societate în ansamblul ei, pentru că valoarea persoanei nu este numerică sau cantitativă, și nici ontologică și calitativă. De aceea, cine autorizează uciderea directă a unei persoane nevinovate, lovește valoarea de bază a societății întregi și a fiecărei persoane.
Viața fizică ce este în discuție, chiar dacă nu reprezintă totalitatea valorilor persoanei, reprezintă primul fundament indispensabil al tuturor celorlalte valori personale. De aceea suprimarea vieții fizice a viitorului nou-născut prin avort, fie ea și “terapeutică”, echivalează cu compromiterea totală a tuturor valorilor temporale care se bazează în mod necesar pe viața fizică.
Principiul “terapeutic” este invocat aici în mod abuziv și este extrapolat, nu numai pentru că nu sunt de multe ori examinate posibilitățile alternative la eliminarea fătului, dar și pentru că scopul terapeutic este indirect și privește suprimarea unui bun suprem, viața.
De aceea, opoziția “sănătatea mamei – viața fătului” nu este în echilibru și este răsturnată și în orice caz viața celui ce urmează să se nască nu poate fi instrumentalizată în favoarea sănătății mamei (bun secundar față de viață); trebuie să se țină seama și de faptul că maternitatea în sine reprezintă un risc în sine, ca orice altă datorie din viață, pentru sănătatea proprie.
1.2.2. Avortul eugenetic
Avortul eugenetic, este avortul provocat, când există riscul, și câteodată siguranța că noua ființă se naște cu anomalii, sau malformații congenitale. Câteodată, în literatura medicală este numită în mod impropriu “avort terapeutic”.
Malformațiile se cunosc prin intermediul diagnosticărilor prenatale. Avortul eugenetic face referire la o situație în mod sigur dramatică. Decizia care trebuie să fie luată (întreruperea sau continuarea gravidității) se pune într-un “conflict de valori”.
Această expresie de avort eugenetic nu se mai folosește, pentru că evocă o ideologie rasistă. Acest tip de avort nu se mai dorește să fie asimilat, pentru că, dă o indicație care privește avortul, și care duce la avort terapeutic, deoarece prezența fătului care are malformații sau defecte, ar reprezenta o amenințare pentru sănătatea psihică și echilibrul social al familiei. Se recurge la acest tip de avort pentru a împiedica nașterea unei ființe bolnave sau cu handicap, o ființa cu un drum deloc uman, și pentru a evita riscul de sacrificiu pe care îl presupune familiei și societății. Ceea ce îl deosebește de ideologia rasistă, este scopul; pentru rasism, scopul era purificarea speciei, iar pentru cultură este o motivație cu caracter socio-economic și chiar hedonist (cultul plăcerii).
Din punct de vedere etic, prezența unor malformații sau a unui handicap, nu știrbește cu nimic realitatea ontologică a celui ce urmează să se nască. Prezența unor astfel de oameni cu handicap sau a unei boli, cere mai mult, în numele societății, protecție și ajutor. Trebuie să spunem, că acolo unde s-a născut un astfel de copil, noi, societatea trebuie să venim în ajutorul lui și să susținem familiile prin mijloace adecvate, mai ales, unde sunt dificultăți umane și economice foarte dure. O societate se distinge prin capacitatea de a ajuta pe cei bolnavi și slabi, și nu prin aroganța cu care provoacă o moarte precoce.
Există diferite boli și malformații, pe care un copil poate să le aibă încă din sânul matern.
Cu ani în urmă, aceste malformații nu puteau fi descoperite în totalitate, dar câtuși de puțin s-a ajuns la descoperiri circa 3%-10%. Cu timpul, cu descoperirile științifice care s-au făcut în medicină, aceste malformații au început să fie din ce în ce mai vizibile cu ajutorul diferitor aparate medicale. Chiar putem să spunem că s-au făcut și diagnosticări prenatale, pentru a da femeii, mamei, siguranța și câteodată se dă o siguranță de 100%, că copilul conceput este și se va naște sănătos, sau copilul este și se va naște malformat.
Se poate spune în general, că există multe boli genetice, ereditare, și congenitale. În zilele noastre există diferite aparate care descoperă, sau arată dacă copilul este sănătos sau bolnav. Unul dintre aceste aparate este: ecograful. Ecografia este tehnica cea mai simplă și mai imună la riscuri. Această tehnică ia fiecare parte a corpului în detaliu și astfel depistează care este boala. Astfel, se poate stabili, gradul de dezvoltare efectivă a fătului.
Trebuie să delimităm bine aspectele morale ale avortului eugenetic. Așa, cum am spus mai sus, avortul eugenetic, este avortul provocat cu scopul de a evita nașterea unui copil cu grave malformații sau handicap.
Avorturile făcute numai în baza fricii ca fiul să nu se nască infirm, nu diferă pe planul moral obiectiv, de alte avorturi. Situația obiectivă, implică o mare posibilitate ca fiul să se nască sănătos, dar, din nefericire multe femei recurg la avort. Voința abortivă este deci absolută, ca în fiecare alt avort.
Teze favorabile avortului eugenetic, au găsit aderență (răsunet) nu numai la studioșii iluștri, dar și la Consiliul Mondial a Bisericii Protestante. Ca justificare, Consiliul a pus într-un prim loc, un adevăr și “drept personal al părinților de a alege un avort provocat pentru a preveni nașterea unui copil într-un mod grav cu malformații, ca și “un drept al copilului la patrimoniu genetic sănătos”.
Câțiva ani mai târziu, același Consiliu se întoarce asupra argumentului. Nu mai vorbea de acele drepturi, însă menține totuși “ușa deschisă” la legitimitatea unei decizii abortive, totuși matură în mod serios și după ce a verificat că “daunele rezultate nașterilor sale depășesc beneficiile”.
Poziția Bisericii Catolice nu poate să fie, decât, aceea coerentă cu inviolabilitatea fiecărei vieți umane, și cu condamnarea absolută a oricărui avort în mod direct provocat.
Intervențiile Magisteriului cât privește această materie reia cele mai recente și anume, condamnarea absolută a oricărui avort direct provocat, și în mod particular conținut în Declarația asupra avortului la numărul 14: “Legile divine și rațiunea exclud, orice drept de ucidere directă a unui om nevinovat”. Nu există rațiuni capabile pentru legiferarea avortului și vedem că din ce în ce sunt mai multe temeri pentru ca cel care se va naște să fie malformat, și textul continuă: “Și dacă se referă, cât privește nefericirea viitoare a copilului, nimeni, nici tatăl, nici mama, nu pot să se substituie lui, chiar dacă este încă în statutul de embrion, pentru a prefera în numelui lui moartea. El însuși, când a ajuns la vârsta maturității, nu va avea niciodată dreptul de a alege sinuciderea, cu atât mai puțin, deci, pentru că nu are anii pentru a decide de unul singur, dar vor putea fi părinții care aleg pentru el. Documentul conclude: “Viața, de fapt, este un bine prea fundamental pentru a putea să fie pusă în confruntare cu niște inconveniente, cu toate că sunt foarte grave”.
Totuși, cererea de avorturi eugenetice este în creștere în societatea, care speră de a reduce înainte, și de a elimina apoi, “greutatea” constituită de atâția care trăiesc și care nu produc nimic, și acest lucru începând de la naștere. Așa există o singură alternativă în câmpul motivelor, sau “indicaților” de avort; indicația medicală de dominarea care era în trecut, și care a scăzut la un nivel aproape de zero datorită progreselor medicini. Numai confirmarea arbitrară a legalizării, dincolo de o considerabilă mărire a conceptului de sănătate și a dreptului la ea, a condus acest tip de avort la apogeu. Indicația eugenetică, de fapt, de la nivelul minim de plecare, este în rapidă creștere, datorită progreselor medicale și a biologiei și începe a depăși limitele ambientului familiar în acelea ale “indicațiilor sociale”.
Avortul reprezintă o traumă nu numai pentru femeie și familie, ci și în domeniul dreptului și al legilor, deoarece legea care dorește să autorizeze și să liberalizeze avortul, este constrânsă să se dezică și să se traumatizeze pe ea însăși, renunțând la a fi egală pentru toți, în ceea ce este permis celor care profesează medicina.
Trebuie spus, că nu poate exista nici un dubiu: avortul eugenetic este totdeauna în mod grav, imoral. Practicat, fie din inițiativă proprie, fie prin autoritatea statală, rămâne totdeauna o omucidere, cu toate dezordinile morale, pe care le comportă asemenea violări ale drepturilor persoanelor umane.
Pentru a completa proba dată, cu un scop precis a avortului, în general cităm două texte ale Sf. Scaun: în primul condamnă eugenismul și în al doilea dezaprobă în mod particular avortul eugenetic: “Trebuie condamnată și a ține ca falsă teoria numită eugenism, fie pozitivă, fie negativă; trebuie dezaprobate mijloacele pe care ea le învață pentru a îmbunătăți rasa umană, neglijând legile naturale sau divine sau ecleziastice relative la căsătorie și la drepturile indivizilor”.
“Cu privire la observațiile care se fac, cât privește indicațiile sociale și eugenetice, trebuie să se poată și să se țină cont, mijloace lecite și oneste, și în limitele recerute; dar voind să se prevadă necesităților, asupra căreia se fondează, cu uciderea unui nevinovat, este un lucru absurd și contrar preceptului divin, promulgat și cu aceste cuvinte: “nu trebuie să faci răul pentru a face binele” (Rom 3,8).
De fapt, aceia care in state dețin puterea, sau elaborează legi, nu au dreptul de a uita care este misiunea puterii publice, aceea de a apăra viața nevinovată prin legi și pedepse cuvenite; și mai mult încă, celor cărora viața le este în pericol și amenințată și nu sunt în măsură de a se apăra. Dacă autoritățile Statului, nu numai că omit de a proteja pe acești micuții, dar, cu legile și decretele lor, îi abandonează și îi încredințează pe mâinile medicilor sau ale altora, pentru ca aceștia să-i ucidă, și trebuie să-și amintească că Dumnezeu este judecător și răzbunător al sângelui nevinovat, care din pământ strigă către cer (Gen 4,10).
1.2.3. Avortul direct
Avortul direct indică orice acțiune, intervenție, operație, care să aibă ca efect unic, imediat, expulzarea fătului incapabil de a supraviețui, și orice acțiune, intervenție și operație, care să aibă două efecte, dintre care unul expulzarea fătului și care este subordonat ca mijloc pentru a obține celălalt mijloc, care este bun sau rău.
Procedeele care se folosesc sunt multe: drogurile care sunt capabile de a provoca contracțiile uterine, substanțe caustice care ard, etc. însă sunt și destule persoane nepricepute care de multe ori provoacă avorturi cu instrumente ce rănesc uterul.
Putem să spunem, că se poate distinge avortul criminal care este avortul direct și celelalte feluri de avort în care se pun diferite motive pentru care au făcut avort, cum ar fi : avortul terapeutic, eugenetic, indirect.
În anumite țări, se distinge de asemenea avortul criminal ca probă, și care este condamnat de Stat, și avortul legal care este tolerat sau recunoscut în mod oficial. Protecția legală de diverse extensiuni: se admite acum avortul pentru rațiuni medicale, pentru rațiuni eugenetice, sociale sau chiar economice.
În morală, aceste distincții nu subzistă de fapt; orice avort direct, oricare ar fi motivul, și dacă îl recunoaște statul, are totdeauna aceeași moralitate.
Avortul direct este totdeauna imoral și în mod grav ilicit și condamnat de legea naturală și de legea pozitivă-divină, de Biserică, oricare ar fi motivul (onoarea unei fete, viața socială, eugenismul, etc.) și orice autoritate care pretinde că îl permite (individ sau Stat).
Legea naturală spune că, uciderea unui nevinovat, rămâne totdeauna o ucidere, un omor, și este mai mult condamnabilă dacă victima este incapabilă de a se apăra, iar în cazul nostru este vorba despre copil. Nimeni nu este stăpânul vieții aproapelui, cu toate că acest aproape se numește, făt. Deci, nici mama, nici medicul, nici Statul nu pot să dispună de el, în mod liber. Consensul mamei și acela a Statului, sunt nule și nu pot să schimbe natura divină in urma unei intervenții în mod direct.
Acum, natura avortului se precizează astfel: avortul trebuie să fie asemănat cu feticidul. Expulzarea fătului din sânul mamei, sân fără de care fătul nu poate să trăiască, echivalează cu o rană mortală, și este de a-l pune într-o manieră imediată și directă în pericolul sigur al morții.
Dacă fătul este format în mod suficient, avortul este fără dubiu o omucidere. Dacă se vorbește de un făt mai mic de trei luni, avortul păstrează toată răutatea omuciderii; de fapt, conform opiniei comune, sufletul este creat din momentul conceperii; din intenție, pentru că lipsind de siguranța că nu se vorbește de o viață umană, și cine admite o astfel de practică abortivă, pentru sine însuși, admite în mod deliberat riscul uciderii unei ființe umane.
Nici măcar dacă fătul este viu numai cu o certă posibilitate, avortul direct este consimțit, pentru că, s-ar fi expus în mod voluntar omuciderii. Dacă, totuși, în circumstanțe concrete, medicul are toate motivele de a crede că fătul este deja mort, poate să intervină pentru a salva viața mamei în caz urgent.
Avortul direct rămâne ilicit și grav, și când este făcut pentru un sfârșit bun: viața mamei de exemplu. Un sfârșit bun nu poate să schimbe moralitatea unei acțiuni în mod intrinsec rău.
Legea pozitivă divină spune că, porunca a V-a a Decalogului nu face distincție între făt și adult. Din moment ce se vorbește de o viață nevinovată, porunca Decalogului este absolută: Să nu ucizi”. Învățătura Bisericii este clară. Nu se admite în nici un fel avortul.
Papa Pius al IX-lea,în Enciclica sa asupra căsătoriei creștine (31 decembrie 1930), condamnă avortul direct în acești termeni:
…Care motiv ar putea să ajungă la o scuză directa ucidere a unui nevinovat? Pentru ce se tratează despre aceasta? Fie că moartea se impune mamei, fie că se impune fiului, se merge totdeauna împotriva poruncii lui Dumnezeu și contra vocii naturii: să nu ucizi. Viețile la amândoi sunt în mod egal sacre; nimeni, și chiar puterile publice nu pot să aibă niciodată dreptul de a atenta fie la viața mamei sau la viața copilului.
Și Papa Pius al XII-lea, în alocuțiunea sa la Congresul Uniunii Catolice a Obstreticii Italiene din 29 octombrie 1951, condamnă avortul direct: “Orice ființă umană și copilul care este încă în sânul matern are dreptul la viață în mod imediat de la Dumnezeu …”.
Consecințele fizice și psihice ale avortului – Natura însăși, a sancționat în câteva moduri interzicerea dreptului natural. Medicina semnalează, în efecte, gravele pericole ale avortului care sunt provocate și de mâini experte; organismul matern protestează în modul său și câte odată se răzbună în mod crud.
“Se semnalează deci, ca consecințe fizice constatate, leziuni anatomice, perforarea uterului, a vaginei, a vezicii, a intestinului, frecvente complicații infecțioase, gravidități extra-uterine, sterilitate precoce, peritonite, hemoragii grave, etc.”
Medicii afirmă că, consecințele grave ale avortului sunt foarte frecvente cât privește sănătatea sau sterilitatea. Dacă proporția morții materne este mică în mod relativ, numărul absolut, totuși este ridicat.
1.2.4. Avortul indirect
Avortul indirect indică o acțiune, o intervenție, o operație, care are un efect bun, care derivă în mod direct și imediat de la cauză, dar care comportă de asemenea, în mod paralel sau divergent, expulzarea fătului viu și incapabil de supraviețuire.
Criteriul general care ne permite de a distinge o acțiune a dublului efect, paralel sau divergent, la o acțiune a dublului efect subordonat; este direcția acțiunii, după natura sa și circumstanțele concrete în care se pune.
În sine însăși, ordinea cronologică, cu care se produc efectele, este mai puțin importantă, nu pentru că efectul bun se verifică înainte de moartea fătului pe de-o parte și acțiune care se poate numi avort indirect. Pe de altă parte, și dacă moartea fătului este sigură, nu urmează în mod necesar ca intervenția să fie avort direct; o istereoctomie (operație), de exemplu, practicată asupra unei femei însărcinate de câteva luni provoacă în mod fatal moartea fătului, și aceasta, cu toate că rămâne avort indirect.
Ceea ce trebuie considerată în orice caz, este finalitatea acțiunii.
Cu toate acestea, avortul nu poate să devină licit la anumite condiții. Legea naturală și învățătura Bisericii cum erau de acord în a condamna fără nici o restricție avortul direct, și așa cum sunt de asemenea de acord în a declara anumite cazuri, o intervenție care nu cauzează dacă în mod indirect moartea fătului.
Legea naturală obligă de a evita efectele rele ale faptelor, care nu pot să fie absolute, dacă nu ar face imposibilă, aproape orice activitate. Orice activitate bună a noastră, deseori are și efecte rele pentru noi sau pentru alții.
Înainte de toate, este necesar să nu existe un alt mijloc pentru a salva mama în mod eficace, și fără a pune în pericol fătul; este necesar de asemenea ca operația să nu poată fi amânată, însă fără pericol pentru mamă, până când fătul va fi viu.
Pe lângă acestea, când moartea fătului este sigură, operația nu este licită, pentru ca să fie salvată mama de la moarte; când moartea fătului este probabilă, operația este licită pentru a salva mama de la moarte sigură sau probabilă; când moartea fătului se prezintă ca un efect accidental (ca operația de apendicită), intervenția este consimțită pentru salvarea nu numai a vieții, dar și a sănătății sigure a mamei.
Intenție dreaptă există atunci când, în condițiile expuse, intervenția este în mod obiectiv licită. Pentru a evita pe deplin vina, medicul trebuie să vrea numai efectul bun (salvarea sau sănătatea mamei), în timp ce efectul rău (moartea fătului, sigură sau probabilă), trebuie să fie doar permis.
Aceasta este o condiție necesară, care se presupune totdeauna, pentru că intenția aceluia care acționează este un element al moralității, al actului său concret, și pentru că, altfel nu este nicidecum permis de a vrea răul.
Cât privește învățătura Bisericii asupra avortului indirect, vom cita un fragment dintr-o alocuțiune a Papei Pius al XII-lea care adună învățătura tradițională a teologilor cât privește această temă:
… dacă de exemplu, salvarea vieții viitoarei mame, în mod liber, independent de statutul ei de gravidă, însărcinată, ar cere în mod urgent o intervenție chirurgicală, sau altă aplicație terapeutică care ar avea ca și consecvență accesorie, în nici un mod voit nici de acord, dar inevitabil moartea fătului, o atare faptă nu s-ar putea numi directă atentare la viața nevinovată. În aceste condiții, operația poate să fie lecită, ca alte intervenții medicale, dar totdeauna trebuie să se trateze de un bine de o înaltă valoare, ca aceea a vieții, și să nu fie posibil a amâna intervenția după nașterea copilului, nici de a găsi alt remediu eficace.
1.2.5. Avortul spontan
În zilele noastre, auzim de multe ori vorbindu-se de avortul spontan, de care suferă multe femei, pentru că pierd în mod involuntar fătul din sânul lor. De fapt, avortul spontan este întreruperea involuntară a sarcinii, fapt care se manifestă cu o anumită frecvență ce reprezintă evoluția a circa 15% din sarcinile clinic recunoscute.
Medicina, în mod special știința care se ocupă de fetuși, fetologia, trebuie să mai lucreze mult pentru a descoperi principalele cauze ale avortului spontan, în mod special în prima perioadă a gravidității. O cauză a avortului spontan poate să fie neglijența din partea femeii. Neglijența sa, poate deriva din dorința mai mult sau mai puțin inconștientă de a se elibera de o graviditate neprevăzută. O altă cauză, ar fi și maltratările femeilor însărcinate din partea soților lor sau altor persoane, care pot să cauzeze întreruperea sarcinii sau avortul spontan.
Avortul spontan mai poate fi cauzat de diferite boli, cum ar fi: boli cromozomice, endocrine, boli infecțioase, factori imunitari, cauze psihologice.
În puține cazuri, acest eveniment se poate întâmpla de trei sau patru ori consecutiv, configurând cadrul semiologic al avortului repetat spontan. Avortul repetat spontan, poate interveni în prima sau a doua etapă, dacă într-un cuplu în care partea feminină nu a avut nașteri la termen sau înainte de termen, din care să rezulte copii în viață, sau a avut deja unul sau doi copii, și apoi avorturi repetate.
Se naște o întrebare spontană: dacă există o obligație morală în a evita sau nu avortul spontan? Cine nu recunoaște o astfel de obligație, susține că dacă natura recurge la avort pentru a menține stabilitatea genetică eliminând embrionii cu malformații, nu se poate înțelege, de ce trebuie să se intervină pentru a împiedica acest lucru.
Dacă este adevărat, așa cum s-a arătat, că erorile naturii nu trebuie repetate, este la fel de adevărat faptul că, dacă în natură există boli, aceasta nu înseamnă că fătul expus avortului repetat spontan, nu trebuie îngrijit la fel ca cel care este deja născut; așadar, din momentul în care orice femeie și cuplu, ar bănui că ar exista începutul unei sarcini, trebuie să apeleze la toate observațiile care pot reduce riscul unui avort spontan.
Dacă riscurile țin de factorii de mediu, obligația de a interveni privește întreaga societate.
1.3 Despre graviditate și fazele gravidității
Graviditatea este starea femeii care poartă în sânul ei unu sau mai mulți ovuli fecundați care se dezvoltă prin intermediul etapelor, stadiilor embrionului și a fătului, până la perfecționarea organică care permite viața separată de aceea a mamei. Femeia poartă în sânul ei ființa concepută la fecundare, pentru un timp de circa 280 zile, adică 9 luni.
Gravitatea poate să fie “normală” (fiziologică) sau “complicată” (patologică) în raportul evoluției normale sau mai puțin normale; “simplă” sau “multiplă” (gemeni, trei gemeni) în raportul numărului ovulelor fecundate purtate în sânul matern și în mod succesiv dezvoltate în mai mulți embrioni sau fetuși; “uterină” sau “extrauterină”.
Putem să numim graviditate proprie, aceea, care începe de la dezvoltarea unui ovul fecundat, a celei care are în sânul ei ovulul fecundat.
1.3.1 Fazele gravidității
În dezvoltarea fiziologică a gravidității, intervine evoluția ovulului fecundat și procesul receptiv al organismului feminin.
Ovulul fecundat este constituit de o celulă unică, microscopică care începe în mod rapid să se despartă în două, apoi în patru, apoi în opt, apoi în șaisprezece celule etc. Celula fecundată se numește zigot, și acesta trece în faza de morulă și apoi în blastulă (formă globulară) și deja se vorbește despre embrion (mulți preferă să vorbească de pre-embrion, în aceste prime faze).
Cuibărirea sau implantarea embrionului – faza de blastulă – în uter care se efectuează către ziua a opta și constituie o fază fundamentală pentru dezvoltarea gravidității.
Între a paisprezecea și a optsprezecea zi se formează o schiță, un început a coloanei vertebrale.
În luna a III-a se stabilește în embrion o evidentă diferență; începe să se vadă o schiță, un început a organelor, care se vor completa cu creșterea și maturizarea lor, și devin evidente asemănările umane. În această fază se trece, de la embrion la făt.
Graviditatea normală se completează către a douăzecișiopta zi, care este un termen mediu, deci nu este fix; în acest caz se vorbește de naștere la termen; sau poate fi scurtat termenul și se vorbește de naștere înainte de termen; sau se mai poate vorbi de nașteri târzii; această naștere se poate prelungi (termenul) circa 10-20 de zile peste termenul normal.
Putem spune că embrionul la șase săptămâni are deja trăsăturile unei ființe umane. Inima îi bate începând cu ziua a 18-25 de la concepere. Frecvența inimii este de 140-150 de bătăi pe minut, deci dublu față de cele ale mamei. Embrionul la a șaptea săptămână are deja reflexele și reacționează la atingere. În această a șaptea săptămână se formează 100.000 celule nervoase noi pe minut. La naștere numărul lor va fi de circa 100 de miliarde de celule nervoase. În a opta săptămână, creierul este bine dezvoltat, dar și toate celelalte organe sunt deja formate, dar embrionul nu poate trăi în afara organismului matern. În a douăsprezecea săptămână se formează scheletul. Dacă fătul se naște mai devreme, la 24 de săptămâni, când cântărește 500g. poate, sau are șanse de supraviețuire și trebuie să fie pus sub îngrijirea de specialitate.
1.4 Despre embrion și caracterul uman al embrionului
Prima clasificare a geneticii este următoarea: în momentul fecundării cei doi gameți ai părinților formează o nouă entitate biologică, adică zigotul, care poartă în sine un nou proiect de program individualizat, o nouă viață individuală.
Imediat după fecundare, când cele două celule, a bărbatului și a femeii se unesc, încep să lucreze și nu mai operează în mod independent una de cealaltă, ci s-a format un “nou sistem care începe să activeze ca o “unitate” numită zigot sau embrion unicelular.
Această celulă începe să se despartă în 2, 4, 8, 16 și se formează zigotul și apoi trecerea lui în morulă și apoi în blastulă, dar în această fază, deja se poate vorbi de embrion.
Trebuie să ținem prezent însă, că, pentru a emite o judecată suficient de critică asupra începutului vieții umane, este necesar să cunoaștem cercetările de astăzi asupra dezvoltării vieții embrionale. Pentru a putea vorbi însă de viața umană, trebuie să ținem cont de patru momente, sau mai bine zis de patru etape decisive în dezvoltarea embrională, și acestea sunt:
– fuziunea gameților (fecundarea)
– segmentarea – proces prin intermediul căreia se împlinește fenomenul individualismului constatabil, mai mult în cazul gameților identici
– implantarea în uter (cuibărirea) – embrionul se lipește de uterul femeii și aici se dezvoltă
– apariția scoarței cerebrale.
Ținând cont de aceste lucruri, aceste patru etape, trebuie să spunem însă că există viață umană din momentul fecundației.
Deoarece dezvoltarea biologică este neîntreruptă, și se realizează fără a fi nevoie de o intervenție ulterioară cauzativă, trebuie spus că noua entitate constituie un nou individ din clipa conceperii și își continuă ciclul său sau mai bine zis curba sa vitală. Chiar dacă atunci, momentan, în acea fază a embrionului nu poate fi recunoscută figura umană, există multe celule musculare (100 de mii) care fac să bată o inimă care este la începutul formării ei, “primitivă”. În embrion și în dezvoltarea lui nu se află nici o clipă un dinamism biologic de tip vegetal sau de cel al unei ființe ne-diferențiate, a unei specii diferite. Întregul, care va apărea la sfârșit (dacă prin sfârșit se înțelege nașterea sau viața adultă) este deja prezent cauzal și genetic la început chiar în sens individual.
Incertitudinea juriștilor privind aplicabilitatea sau neaplicabilitatea conceptului de persoană în primele stadii devine o deviație inutilă dacă ne gândim că, puțin importă cum am vrea să-l definim din punct de vedere juridic, căci acel embrion este același individ în dezvoltare care va fi definit persoană. Se poate răspunde foarte bine împreună cu Tertulian, care printre altele era și avocat; “este deja om cel care va fi”.
Vedem că mai mulți autori introduc termenul de pre-embrion pentru a indica perioada vieții prenatale umană cuprinsă între momentul fecundării și apariția mușchilor primitivi, și numai în acest moment ar constituii o “entitate definită în mod spațial care se poate dezvolta direct într-un fetus și apoi într-un nou născut”.
Magisteriul Bisericii vorbește despre demnitatea embrionului uman, mai ales în Enciclica “Evangelium Vitae”, și care spune: “cu o perseverență constantă și curaj”, iar învățătura Bisericii “nu este în mod exclusiv pentru cei care cred: este pentru toți “ (EV 101).
Primul adevăr al acestui “Anunț”, este scandarea cu expresii incisive și irevocabile: ”între toate delictele pe care omul poate să le împlinească împotriva vieții, este avortul provocat, adică uciderea deliberată și directă a unei ființe umane în fazele inițiale ale existenței sale făcută între concepere și naștere” (EV 58).
În această enciclică, Papa, adună vasta viziune filozofico-teologică în câteva expresii:
Viața pe care Dumnezeu o dă omului, este diferită și originală față de aceea a oricărei alte făpturi vii… omul este în lume, manifestarea lui Dumnezeu, semn al prezenței lui, urmă a slavei lui… Omului îi este dăruită o preaînaltă demnitate… Viața pe care Dumnezeu o oferă omului este un dar prin care Dumnezeu împărtășește ceva din sine creaturii sale… însușirile spirituale, cele mai caracteristice omului, ca rațiunea, discernerea între bine și rău, voința liberă: l-a înzestrat cu știința duhului, a umplut cu pricepere inima lor și le-a arătat binele și răul (Sir. 17,6). Capacitatea de a ajunge la adevăr și la libertate incoruptibilitatea (EV 34.).
Demnitatea persoanei umane “nu este legată numai de originile ei, ci și de scopul ei, de destinul ei de comunicare cu Dumnezeu în cunoașterea și iubirea Lui (EV 38). De aici izvorăște “inviolabilitatea ei”(EV 40), “exigența de venerație și de iubire față de fiecare persoană și față de viața ei (EV 41). Deci, zigotul și embrionul sunt un “subiect uman” și au toată valoarea și demnitatea .
După datele științifice și cu concluziile unei reflexii meta-biologice asupra embrionului uman, Papa în Enciclica Evangelium Vitae reafirmă: “… din momentul în care ovulul este fecundat, se inaugurează o nouă viață care nu este cea a tatălui sau a mamei, ci a unei noi ființe umane care se dezvoltă pe cont propriu… Încă de la fecundare a început aventura unei noi vieți umane și fiecare dintre marile ei capacități cere timp pentru a se situa și a fi gata să acționeze” (EV 60) .
Așadar, embrionul uman în enciclica Evangelium Vitae, a avut un loc special. Acest subiect, embrionul uman căruia se trudesc atâția să-i recunoască dreptul fundamental al vieții, a avut în Evangelium Vitae locul care îi aparține; “demnitatea egală cu fiecare alt subiect uman”. Este o voce, glas care s-a ridicat puternic pentru a proteja cel mai ne-protejat între toți nevinovații, pentru a aminti că “acest subiect nu este licit a-l folosi ca un obiect”.
Capitolul II. Evaluarea morală a avortului
2.1 Avortul în Biblie
Inviolabilitatea vieții umane spune, că: „viața corporală este un bine fundamental, condiție pentru toții ceilalți”(declarație asupra avortului…etc.) și scoate în evidență ca primă și evidentă îndatorire este aceea de a o păstra, a o apăra și a o dezvolta în potențialitățile sale.
Biblia nu ne dă indicații despre momentul însuflețirii ființei umane; nici legislația iudaică antică nu aduce cu sine condamnări contra avortului, ci apără normativa contra avortului provocat prin violență (în timpul unui conflict) : „Iar de va fi și altă vătămare, atunci să plătească suflet pentru suflet”. Nu rezultă că avortul ar fi frecvent la evrei, care cultivau dorința de a avea mulți fii, totuși legislația lor, ca și a popoarelor învecinate, trecea peste drepturile celor singuri.
Câteva expresii biblice afirmă că Dumnezeu iubește ființa umană încă de la formarea sa în sânul matern: „M-ai îmbrăcat în piele și carne, m-ai țesut din oase și din vine”; „Nu știu cum v-ați zămislit în pântecele meu și nu v-am dat duh și viață și închipuirea fiecăruia nu eu am întocmit-o ci Ziditorul lumii, care a zidit pe om de la nașterea lui, vă va da ca un milostiv iarăși duh…”.
În Vechiul Testament găsim, cum Dumnezeu la poalele Muntelui Sinai prin Moise, servitorul său, dă poporului cele 10 porunci. De fapt în porunca a V-a a Decalogului se citește și se insistă asupra opririi uciderilor „Să nu ucizi”.
În această a V-a poruncă „Să nu ucizi” găsim diferite moduri, prin care Dumnezeu ne interzice să ucidem. Iată câteva moduri prin care reușim să ne punem sfârșit zilelor noastre, sinuciderea cu diferitele ei forme dar putem să ucidem și pe aproapele nostru. În toate cazurile de ucideri, fie a noastră, fie a aproapelui, avem sau au posibilitatea de a ne apăra, sau a se apăra, dar o singură ființă nu se poate apăra și aceasta este copilul, fătul care se află în sânul mamei.
Sfânta Scriptură nu conține referiri exprese la avort și la posibilitatea sa, dar ea condamnă în mod repetat crima, vărsarea sângelui nevinovat și uciderea copiilor și a ființelor fără apărare din partea părinților lor. Ea subliniază sacralitatea vieții, învățând că, Dumnezeu este autorul vieții și că omul este creat după imaginea sa. Porunca fundamentală a iubirii fraterne se extinde la toate ființele umane și cere respect pentru fiecare formă de viață.
După cum am afirmat, Biblia nu ne oferă mai nimic despre avort, însă ar fi o mare greșeală de a interpreta această lipsă, ca o implicită aprobare a avortului. O propunere fericită este observația conclusivă a lui Germain G. Grisez:
Într-un popor care consideră viața ca valoarea cea mai înaltă spre deosebire de alte valori, care o admiră ca dar al lui Dumnezeu supus totdeauna stăpânirii sale, care proteja special viața nevinovată, care privea fiii ca o binecuvântare și sterilitatea ca un blestem, care accepta noțiunea puterii creatoare a lui Dumnezeu care formează persoana deja în sânul matern, care putea să creadă, în afară de această relație personală între Dumnezeu și copilul ne-născut încă, într-un popor de acest gen practica avortului provocat nu ar fi găsit nici o acceptare.
De aceea tăcerea din Vechiului Testament, (și se poate adăuga și a Noului Testament), asupra avortului provocat indică foarte bine că o legislație de acest tip era inutilă și nu, că se aproba tacit avortul.
Dar se poate spune atunci, că Biblia spune multe lucruri despre avort. Unul dintre elementele constatate ale Bibliei este atenția față de cei mici, slabi, neapărați, într-un cuvânt, față de cei săraci care nu au glas, putere pentru a-și apăra, proprile drepturi; pentru ei, reclamă protecție și ajutor, și însuși Dumnezeu se prezintă ca un răzbunător al lor (goel sau vindex sanguinaris).
Specificând categoriile sociale ale acestor „săraci”, Biblia vorbește de „văduve”, „orfani”, „străini” etc., dar include aici și copiii, încă în sânul matern.
Dar din momentul, în care copilul ne-născut încă, a trecut în această categorie, și ca ființa umană cea mai slabă, cea care nu este apărată, cea mai săracă fără glas „pentru el este valabil ceea ce Sfânta Scriptură spune despre oricine care trăiește într-o situație socială de acest fel. Copiii ne-născuți încă, unde este în vigoare legea avortului, se aseamănă și se găsește înainte de toate ca acei „săraci” din Biblie .
„Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut și înainte de a ieși din sânul mamei te-am sfințit”(Ier 1,5). Nu-ți erau ascunse oase le mele, când am fost plăsmuit în taină, urzit în adâncurile pământului (Ps 139,15).
O afirmație incisivă, găsim în Noul Testament și anume în Evanghelia Sf. Luca și anume:” Abia Elisabeta auzi salutul Mariei, copilul tresări în sânul ei…(Lc 1,41.44).
Chiar dacă am spus mai sus, Sf. Scriptură nu face referiri directe și explicite la tem avortului. Textele care se citează câteodată, fie din Vechiul Testament (Ex 21,22-23), fie din Noul Testament, (Gal 5,20; Apoc 21, 21; 22,15) nu conțin o învățătură directă și clară asupra avortului, totuși, Sf. Scriptură oferă o viziune complexă, decisă, favorabilă vieții. Atare viziune, poate să fie în mod coerent, aplicată realității concrete a avortului.
Isaia și Ieremia au fost chemați de către Dumnezeu, înainte de crearea lor în pântece, și au fost destinați să fie slujitori și profeți ai iudeilor și păgânilor: „Domnul m-a chemat de la nașterea mea, din pântecele maicii mele mi-a pus mie nume (…) m-a zidit din pântecele maicii mele ca să-i slujesc Lui și să întorc pe Iacob către El și să strâng la un loc pe Israel” (Is 49,1-5).
Sf. Paul, în scrisoarea către Galateni, spune: „Dar când a binevoit Dumnezeu, care m-a ales din pântecele maicii mele și m-a chemat prin harul său, să descopăr pe Fiul Său întru mine…”(1,15-16).
Concluzia, care se trage din aceste texte este că, începând de la concepere, viața în uter înseamnă ființă umană individuală și că ceea ce numim „viață fetală” este recunoscută de Dumnezeu ca o viață pe deplin „personală”.
Creată de către Dumnezeu, prin intermediul unor persoane umane (părinții), noua ființă, reflectă chipul divin prin care este înzestrată cu calități morale și spirituale de persoană. Calitatea de persoană este conferită de către Dumnezeu, și nu de dezvoltarea fiziologică, de analizele medicale sau de convenții sociale.
„Cunoașteți că Domnul, El este Dumnezeul nostru, El ne-a făcut pe noi și nu noi” ( Ps 99,2).
Deși este posibil, ca în condamnarea a ceea ce Noul Testament numește „farmakeia” să se facă aluzie la băuturi sau medicamente luate pentru a avorta (Gal 5,20; Apoc 9,21; 18,23), termenul se referă mai ales la farmece sau la magie în general.
2.2 Problema avortului în scrierile Sfinților Părinți
Pe fondul acestor învățături biblice și din ereditatea iudaismului, tânăra Biserică creștină, a formulat judecata sa, asupra avortului. Încă din timpuri străvechi Biserica a refuzat clar, avortul.
Biserica primitivă se găsește în fața societății greco-romane care acordă la patria potestas dreptul de pruncucidere, de abandonare și răzbunarea fiilor în autorizarea avortului. În mentalitatea lumii greco-romane, numai omul liber este subiect de drept; nici sclavul, nici copilul până când nu era acceptat nu era inclus în familie.
Este meritul creștinismului, care a apărat încă de la originile sale, dreptul fiecărei ființe umane, la viață. Cea mai veche pronunțare creștină contra avortului, se găsește în Didachè; „Tu nu vei ucide prin avort, rodul sânului și nu vei face să se piară copilul deja născut”, cât privește avortul și care este compusă după studiile mai recente între anii 50 și 70. Despre condamnarea absolută a avortului, Didache este primul inel dintr-un lanț, în care figurează mărturiile foarte clare a unui mare număr de părinți și scriitori din diferite secole, atât în Occident, cât în Orient, fără nici o voce opusă.
Din primele scrieri, Didache și Scrisoarea lui Barnaba, urmând schema căii duble, aceea a vieții și aceea a morții, învață de fapt, că cine merge pe drumul vieții, nu ucide, și deci, nu ia viața fătului cu avortul (Didache 15-17; Barnaba 19,5).
Acțiunea abortivă, deasupra de a fi o gravă lipsă de iubire către aproapele, este mai presus de toate o ofensă directă lui Dumnezeu, pentru că, deteriorează, strică o creatură a sa. Delictul avortului, pune pe drumul morții nu numai femeia care a avortat, dar și pe cel care o face și o conduce să avorteze, și așa amândoi merg pe drumul veșnicului supliciu (Barnaba, Scrisoarea 20).
Este demn de luat în seamă, afirmațiile lui Tertulian: „Avortul este omor anticipat… este deja un om acela care va fi”. Atare expresie, focalizează motivul condamnării avortului voit în învățătura patristică. Se adaugă, că accentuarea finalității procreative a căsătoriei, ducea la condamnarea nu numai a avortului, dar orice intervenție, care împiedica potențialitatea fecundității.
Dezvoltând bine cunoscuta schemă a celor două căi, în prima parte despre păcatele care îndepărtează de, calea vieții textul spune: „Să nu ucizi (…) să nu omori copilul prin avort, nici să ucizi după ce s-a născut . Apoi când vorbește despre calea morții: „Persecutorii celor buni, cei care urăsc adevărul (…), omoară copii și fac să piară cu avort o creatură a lui Dumnezeu”.
Între părinții Bisericii, care s-au ocupat mai mult de această problemă putem să amintim pe Tertulian și Sf. Augustin.
Tertulian, cu stilul său concis și câteodată violent, îi acuză pe păgâni, că practică avortul :” puțin vălăcomiți la măruntaiele umane, pentru că vii și adulte le divorați; puțin lingeți sângele uman, pentru că viitorul sânge îl faceți să iasă; vă hrăniți puțin, de copii, pentru că tot copilul îl aruncați” (Cfr. Tertulian Ad nationes I, 15,8). În fața poruncii divine: „Nu ucideți”, nu este diferență între a lua viața celui deja născut și a distruge viața aceluia ne-născut încă, fiind deja om, cel care va fi după (Cfr. Tertulian, Apologeticum 9,8; De exort. Cast. 12,5).
Tertulian spune că și sufletul și corpul sunt primite împreună, elaborate, perfecționate (De anima 27,1), referindu-se la infuziunea sufletului în om, în copilul, care este încă, în sânul matern.
În gândire Sf. Părinți, avortul se așează în contextul propunerii alegerii fundamentale a civilizației făcută de Jahwe poporului său:
Ca martori iau astăzi cerul și pământul, viața și moartea ți-am pus eu astăzi înainte, și binecuvântarea și blestemul. Alege viața ca să trăiești tu și urmașii tăi. Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, să asculți glasul lui și să te lipești de El, căci în aceasta este viața ta și lungimea zilelor tale ca să locuiești pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău cu jurământ l-a făgăduit părinților tăi, lui Abraham, lui Isac și lui Iacob, că îl va da lor.
Părinții apologeți, construiesc argumentele lor, bazându-se pe absolutul respect al creștinilor, pentru viața celui născut. “Cum putem ucide un om, se întreabă Atenagora, noi care judecăm omuciderile femeilor care folosesc mijloace abortive și pe care le ținem obligate la a da cont lui Dumnezeu de aceste avorturi ale lor?” (Cfr. Atenagora, Legatio 35). Minucio Felice relevă mai mulț, contrastul între păgâni și creștini în materie de viață și de moarte: „… sunt și femei care, bând medicamente distrug în uterul lor începutul viitorului om și comițând prunc-ucidere, crimă înainte de a naște… Nouă de fapt nu ne este permis să asistăm la o omucidere sau să auzim vorbindu-se de ea” (Minucio, Octavius 30,2).
Pentru toți părinții, fie greci, fie latini, avortul din punct de vedere moral este păcat; în mod legal infracțiune, pentru că semnifică justa supresiune a unei vieți umane, care se găsește, încă de la început sub protecția iubirii providențiale al lui Dumnezeu.
Deci, în timpul sfinților Părinți, judecata morală asupra avortului este foarte negativă, pentru că este omucidere.
Episcopul de Milano, Sf. Ambroziu, judecă avortul așa oribil, îngrozitor, încât trebuie să anuleze cu mâna îndată ce mintea îl avertizează (Cfr. Amborziu, Epistola 60,1).
Pentru Augustin, cruda lașitate la anumite femei ajunge până acolo de a stinge în propriul uter fătul conceput, atunci când veninurile sterilității nu servesc la nimic; ele preferă să distrugă copiii, progenitura înainte de a se naște (Cfr. Augustin, De nuptiis et concupiscentia, 4, 15-17).
Sf. Augustin (la comentarea textului Ex. 21, 22-23) introducând o distincție între fătul perfect format și fătul care este încă ne-format (Questiones in Heptateucum, PL 34,3.26) se declară pentru însuflețire succesivă.
În comentariul său, la Ex. 23,19 : „Să nu fierbi mielul în laptele mamei lui”, Clement Alexandrinul conclude, că avortul, este uciderea unui făt viu care face ca uterul matern să devină un mormânt, în loc să fie, cum îl vrea Creatorul, leagănul vieții (Cfr. Clement Alex., Stromata 2, 18). Sf. Vasile nu lasă minimul dubiu intenției precise, reținând distincția, între fătul însuflețit și fătul ne-însuflețit o subiectivitate a filosofilor și a învățaților păgâni, care pentru creștini nu se acceptă, avortul, în care uciderea, suprimarea violentă a unei vieții umane în formare, este totdeauna un omor. (Cfr. Vasile, Epistola 188,2). Sf Vasile judecă omorurile, în același criteriu și pe aceia, care procură medicamente abortive și pe aceia care primesc veninuri pentru uciderea fetusurilor.
Sf. Ioan Gură de Aur consideră avortul, ca o infracțiune mai mare decât crima, și aruncă vina, pentru fapta în sine și pentru păcatul subiacent, atât asupra femeii cât și asupra bărbatului. Criticând comerțul cu prostituate “și mama acesteia, beția”, el se întreabă retoric:
De ce semeni acolo unde soțul caută să distrugă rodul, unde se dorește avortul, unde se săvârșește crima înainte de naștere? Pentru ce nu o lași pe desfrânată și o faci să fie și ea criminală? Eu nu știu cum să o numesc, întru-cât nu ucide lucrul născut, ci îl împiedică să fie născut. De ce o înarmezi pentru vărsări de sânge pe femeia care a fost menită să nască prunci? Chiar dacă fapta îndrăzneață de a-și avorta copilul îi aparține, totuși tu ești cauza acestuia.
Sf. Grigore de Nissa, Sf. Vasile și Tertulian vorbesc și despre infuziunea sufletului și spun că este o însuflețire imediată a fătului. Ei spun acest lucru, pentru că, mulți afirmau că pruncul primește sufletul mult după ce a fost conceput. “Substanța corpului și al sufletului sunt produse împreună, sau unul precedă pe celălalt?
2.3 Avortul la lumina documentelor Magisteriului Bisericii și al Conciliului II Vatican
Condamnarea avortului, constituie o constantă în învățătura morală a Bisericii. Atare învățătură, este întărită la nivelul pastoral de la câteva Concilii, care introduc sancțiuni canonice contra transgresorilor, celor care, încalcă legea. Nu este vorba totuși de intervenții doctrinare, de neimaginat într-un context ecleziastic de unanimitate, de condamnare a avortului. În schimb este vorba de dispoziții disciplinare, cu privire la sancțiuni canonice, cu care sunt pedepsiți toți cei care se fac vinovați de avort.
Condamnarea canonică a avortului s-a dat prin Sinodul de la Trulan și la can. 91 hotărăște: Pe cele care dau doctorii provocatoare de avort și pe cele care primesc otrăvuri care fac să piardă pruncii, le supunem pedepsei ucigașului, adică cel puțin 10 ani de excomunicare.
2.3.1 Perioada dintre primele secole și până la Conciliul II Vatican și despre însuflețire
Încă din secolul al IV-lea se începe excomunicarea pentru cei care fac avort (Cfr. Conciliul din Elvira, anul 305, can 63, și Conciliul din Ancira, anul 314, can. 21). În acest Conciliu se stabilește îmblânzirea pedepsei (prior definitio) care excludea femeia de la împărtășanie, pentru toată viața care săvârșea avort, fixând în 10 ani durata penitenței lor. Dar nu este vorba de o normă pentru Biserica întreagă, “durata penitenței variind de la țară la țară”; variază de asemenea de-a lungul secolelor, dar ne-întreruptă și universală este plasarea printre delictele mai grave și prin urmare cele mai severe pedepse. Consecința logică a faptului ca avortul este o adevărată crimă.
Primul Conciliu din Moganza, în 847, confirmă pedepsele stabilite din Conciliile precedente contra avortului și decide, că cea mai riguroasă penitență va fi impusă “femeilor care comit desfrâuri și ucid fetusurile (copiii), sau cele care provoacă eliminarea rodului conceput în sânul lor”.
Decretul lui Grațian citează aceste cuvinte ale papei Ștefan al V-lea: “Este omor cel care va face să piară, prin avort, ceea ce a fost conceput”. Sf. Toma, doctor al Bisericii, învață că, avortul este un păcat grav, contrar legii naturale. În timpul Renașterii, Papa Sixt al V-lea condamnă avortul, cu cea mai mare severitate.
În Evul Mediu, predomină opinia că fătul, nu este însuflețit în primele săptămâni succesive fecundării; de aceea, nu puțini autori admit o diferită gravitate a vinei și de sancțiunile penale după timpul în care este provocat avortul, recunoscând, că suprimarea fătului, ne-însuflețit este totuși, un păcat de moarte. Magisteriul nu intervin, asupra discuțiilor teologice în relația însuflețirii fătului. Însă Papa Inocențiu al XI-lea în 1679 consideră dintre opinii “ca cel puțin scandaloase și vătămătoare pentru practica vieții creștine”, aceea care extinde în mod excesiv consecința morală a însuflețirii întârziate, până la punctul de a considera legală suprimarea fătului neînsuflețit, în cazul în care este pusă în pericol viața sau de înjosire, pentru fată.
Începând din Evul Mediu până-n 1800, s-a vorbit foarte mult despre însuflețire sau ne-însuflețirea fătului care este încă în sânul matern. Unii sunt pentru însuflețire, alții sunt contra însuflețirii imediate fecundării.
Începând cu ultimele secole, și anume 1800, vedem ca semnificative următoarele fapte: căderea distincției între fătul însuflețit și neînsuflețit pentru evaluarea morală a avortului; tentativa unor teologi de justificare a avortului terapeutic; intervenția Sf. Scaun pentru o riguroasă apărare a vieții începând de la concepere, în fiecare caz.
Biserica (prin toate documentele sale), pedepsește cu excomunicarea, acest delict grav, împotriva vieții umane. Cade automat în excomunicare nu numai femeia care avortează, dar toți cei care într-un fel sau altul, cooperează la comiterea crimei; soțul care îndeamnă sau face presiuni asupra soției, medicii, asistentele medicale, cei care sfătuiesc, încurajează etc.
De-a lungul istoriei, Părinții Bisericii, Păstorii ei, Învățătorii ei, au învățat aceeași doctrină, fără ca diversele opinii, cu privire la momentul apariției sufletului spiritual să fie introdus vreo îndoială asupra ilegitimității avortului. Desigur, când în Evul Mediu era generala opinie, că sufletul spiritual nu ar fi prezent, decât numai după primele săptămâni se făcea o diferență în evaluarea păcatului și în gravitatea sancțiunilor penale; autori excelenți au admis, pentru prima perioadă, soluții cazuistice mai largi, (…) gravidității, dar nimeni nu a negat că avortul provocat, chiar din primele zile, nu ar fi gravă din punct de vedere obiectiv. Această condamnare a fost, de fapt, unanimă. Între multele documente, amintim câteva care vorbesc despre avort și în același timp condamnă avortul.
Anularea distincției între fătul însuflețit și neînsuflețit, explicată mai sus în precedentele sale istorii, apare în Constituția “Apostolicae Sedis” al lui Pius al IX-lea, care stabilește excomunicarea pentru avort, fără a se limita la “fătul însuflețit”.
De-a lungul secolelor, creștinismul a continuat să considere avortul ca o crimă. Gravele sancțiuni au fost emanate de Biserică, contra creștinilor care îndrăzneau să comită acest păcat, deja în primele secole. Actuala lege canonică amenință, cu o excomunicare rezervată Ordinarului pe cei care provoacă avortul.
Este totdeauna foarte grav, ilicit uciderea în mod direct ovulul sau embrionul, sau fătul în sânul matern. Rămâne așadar, condamnabil feticidul, în toate speciile sale și tehnicile diverse.
Sunt citate documentele, DS nr.1889, 1890, 1890a, a Oficiului contra craniotomiei (cei care sparg craniile), și toate felurile de operații care ucid în mod direct fătul, spuse de Papa Pius al IX-lea în Casti connubii. Papa Pius al IX-lea în enciclica “Casti connubii” (31. Decembrie 1930), spune că trebuie să ne aducem aminte de delictul grav cu care se atentează la viața pruncului care este încă în sânul matern.
În timpurile mai apropiate nouă, ultimii papi au proclamat aceeași doctrină cu cea mai mare claritate; Papa Pius al XI-lea a răspuns în mod expres obiecțiilor grave; Papa Pius al XII-lea a exclus în mod clar orice avort direct, adică acela care este pe sfârșite sau la mijloc (Enc.Vat. 5. 668). Papa spune că, viața este intangibilă, de neatins, și este deci ilicit orice act care tinde în mod direct la a o distruge. Viața unui om, nu-i vinovată de un delict care se pedepsește cu moartea, căci numai Dumnezeu este Domn și Stăpânul vieții. Medicul nu are dreptul de a dispune nici de viața copilului, nici de aceea a mamei. Oficiul medicului nu este acela de a distruge vieți, ci de a le salva.
Într-un discurs, papa Pius al XI-lea spunea: “Viața în sânul mamei …(in utero iam concepta), în loc de, încă din momentul conceperii… (inde a conception). 19 părinți conciliari propuneau următoarea corectare: “Expresia in utero iam concepta la inde a conceptione.
Papa Pius al XII-lea intervine pe 27 noiembrie 1951 și spune; în fața familiilor și asociaților numeroase, că: “atentatul direct la viața umană nevinovată, ca un mijloc a unui scop – în cazul prezent ca scop de a salva o altă viață – este ilicită”.
Viața umană, nevinovată, indiferent în ce condiție s-ar afla, este substragerea din primul moment a existenței sale, de la orice atac voluntar. Aceasta este un drept fundamental al persoanei umane, privind valorile generale în concepția creștină, a viații. Copilul ne-născut încă, are același drept de a trăi ca și cel care este născut, cu toate că se află încă în sânul matern; așadar, vedem că Magisteriul Bisericii este contra avortului direct, ca și contra uciderii directe a copilului înainte, în timpul și după nașterea lui.
Papa aplică principiul vieții mamei cât și a copilului, excluzând orice dilemă, principiu ce are valoare atât pentru viața copilului cât și pentru aceea a mamei. Însă în nici un caz, Biserica nu învață că viața copilului trebuie să fie preferată în locul viații mamei. Este greșit de a concepe problema cu această alternativă: ori viața copilului ori aceea a mamei. Nu; nici viața mamei, nici aceea a copilului nu pot să fie supuse la acte de suprimare directă. Atât dintr-o parte, cât și din altă parte, exigența nu poate să fie decât una singură: de a face orice efort pentru a salva viața la amândoi, aceea a mamei cât și a copilului. Este una dintre cele mai frumoase și nobile aspirații a medicinii, de a încerca întotdeauna noi căi pentru a asigura viața amândurora.
Învățătura Papei Pius al XII-lea poate să se rezume în câteva puncte:
a) declarația gravității păcatului avortului, de a trece cu vederea distincția între diversele momente ale dezvoltării vieții: “Pe cât de fondată ar putea fi distincția dintre acele momente ale dezvoltării vieții născute sau nenăscute și pentru dreptul profan și ecleziastic și pentru unele consecințe civile și penale; după legea morală este vorba în toate acele cazuri de un grav și ilicit atentat la inviolabilitatea vieții umane;
b) excluderea oricărei excepții în această materie: “nici un om, nici o autoritate umană, nici o știință, nici o indicație nu poate să decidă moartea copilului din sânul mamei;
c) excluderea dilemei între viața mamei și viața fiului;
d) liceitatea morală a avortului “indirect” numai în condițiile obișnuite ei a “principiului dublului efect”.
Papa Ioan al XXIII-lea a reluat învățătura părinților asupra caracterului sacru a vieții, căci, încă de la început, pretinde acțiunea lui Dumnezeu Creatorul.
Orice ființă umană, cât și copilul în sânul matern, are dreptul la viață, în mod imediat de la Dumnezeu, nu de la părinți, sau de la o altă societate sau autoritate umană.
Deci, nu este nici un om, nici o autoritate umană, nici o știință, nici o indicație medicală eugenetică (selectare), școală, autoritate economică, morală, care să poată, să arate sau să dea un titlu valid juridic pentru o directă deliberată dispoziție asupra unei vieți umane nevinovate. Așa de exemplu, pentru a salva viața mamei este un sfârșit nobil; uciderea directă a copilului ca mijloc de a termina, nu este licit.
Papa Ioan al XXIII-lea în enciclica Mater et Magistra (15 mai 1961), referindu-se la extinderea demografică și dezvoltarea economică, întărește respectul față de ea (viață):
Viața umană este sacră; încă de la începutul ei începe în mod direct acțiunea creatoare al lui Dumnezeu. Încălcând legile sale, se ofensează divina sa Maiestate, se degradează ea însăși și umanitatea și se stabilește și chiar în comunitatea căreia este membră… Sigur porunca divină de a domina natura nu este pentru scopuri distructive; este de fapt la servirea vieții. Cu tristețe subliniem că una dintre contradicțiile cele mai tulburătoare care turmentată și în care se complace epoca noastră este aceea că, în timp ce, dintr-o parte se accentuează și se scot mult la suprafață situațile de lipsă și se face să strălucească spectrul mizeriei și al foamei; pe de altă parte se folosesc foarte larg descoperirile științei, realizările tehnice și resursele economice pentru a crea teribile instrumente de distrugere și de moarte.
2.3.2 Perioada Conciliului II Vatican
După ce am văzut pe scurt gândirea pre-conciliară a Vaticanului II, și cum Biserica a luat poziție și a condamnat avortul, ca fiind un act moral ilicit, și prin documentele sale și prin diferite enciclici a condamnat acest delict împotriva copiilor ne-născuți considerând ca fiind un păcat împotriva legilor lui Dumnezeu și împotriva poruncii a V-a, Să nu ucizi, să încercăm, să vedem, ce spune Biserica prin diferitele documente ale sale și prin diferitele enciclici promulgate și mai ales, la Conciliul II Vatican și după Conciliu și la diferitele adunări laice și la diferitele Conferințe Episcopale și Magisteriul actual al Bisericii.
Adevăratul principiu central și în mod constant recent, este acela, a absolutei intangibilități a vieții și a persoanei umane inocente. Au fost mai multe intervenții ale Magisteriului Bisericii, cât privește credința și s-a format Congregația pentru Doctrina Credinței. Intervențiile Sf. Oficiu erau de multe ori în formulări scurte și răspunsuri scurte (afirmative sau negative) cât privește punctele particulare despre credință și despre morala catolică. S-au făcut multe intervenții ale Congregației cât privește documentele doctrinele ample și organice, și foarte des în forme de declarații. Așa s-a format și pentru avort o declarație, și anume Declarația asupra avortului provocat din 18 noiembrie 1974.
O noutate se poate confrunta în Magisteriul Bisericii cât privește avortul. Am putut vedea că primele intervenții magisteriale în această materie, veneau din adunări conciliare, fie și ne-ecumenice. În timpurile noastre, avortul s-a întors să fie obiect de dezbatere la adunările Magisteriului Conciliar și mai mult de un Conciliu Ecumenic, și anume Conciliul Vatican II. De la Conciliul Vatican II avem mai multe documente și Constituții care vorbesc despre viața omului și respectul persoanei. Avem Constituția Pastorală, cât privește Biserica în lumea contemporană, “Gaudium et spes – Bucurie și speranță”, și care la nr. 27 vorbește despre respectul persoanei iar în nr. 51 problema soților. În amândouă numerele 27 și 51, este o condamnare netă și severă a avortului.
Tot ceea ce se opune vieții înseși, ca orice fel de omucidere, genocid, avort, eutanasie și chiar sinuciderea voluntară; tot ceea ce violează integritatea persoanei umane, ca mutilările, tortura fizică sau psihică,… toate aceste lucruri și altele asemănătoare, sunt desigur rușinoase și otrăvesc civilizația umană și pângăresc mai mult pe cei ce le comit decât pe aceia care le îndură; mai mult, ele constituie o gravă, jicnire adusă onoarei Creatorului.
În acest punct, vedem că Magisteriul se opune la orice fel de atentare asupra vieții omului născut sau nenăscut al fetusului, care este încă în sânul matern. Cât privește intangibilitatea vieții fătului din sânul matern, Conciliul vorbește mai “tăiat” și condamnă mai aspru acest delict;
“Avortul ca infanticid este un delict mai îngrozitor, oribil, abominevol (nefonda rimina); și acesta pentru că așa omul trădează și renegă misiunea încredințată de Dumnezeu care este stăpânul vieți, care a încredințat oamenilor această mare misiune de a păstra viața, de a o procrea, și din păzitorul vieții, care trebuie să fie, omul devine un asasin”.
Dumnezeu, care este stăpânul vieții, a încredințat oamenilor înalta misiune de a proteja viața; misiune care trebuie să fie îndeplinită și într-un mod demn, însă viața trebuie să fie protejată cu o maximă grijă încă din momentul conceperii; avortul ca infanticid sunt delicte grave, oribile… Să fie clar la toți, că viața umană și datoria de a o transmite nu sunt limitate la această lume și nici nu pot fi măsurate și înțelese numai în cadrul ei, ci se referă mereu la destinul veșnic al oamenilor.
Fiilor Bisericii, întemeiați pe aceste principii, nu le este îngăduit în reglementarea procreerii să meargă pe căii ce sunt condamnate de Magisteriu în interpretarea legii divine.
După cum reiese din aceste două puncte, Gaudium et Spes 27 și 51, viața omului este de neatins, fie ea născută, mare, adultă sau ne-născută, încă în sânul mamei.
După cum am văzut în nr.27, împotriva vieții omului, fie prin omucidere, genocid, sinucidere, avort, eutanasie, noi nu ne putem atinge de ea pentru că este un dar de la Dumnezeu, și noi am primit-o de la Dumnezeu. Apoi, avem și porunca a V-a al lui Dumnezeu Să nu ucizi. Așadar, cum reiese din Gaudium et Spes 27, noi nu putem să ne atingem de viața omului, pentru că viața este inviolabilă. Dacă oamenii născuți, pot să se apere de orice vătămare corporală, iată că la nr.51 din același document Gaudium et Spes, ne arată că sunt unele persoane umane, le numim așa cu toate că sunt încă în sânul mamei, totuși ele sunt ființe umane încă de la concepere și nu se pot apăra. Nr. 51 din Gaudium et Spes, ne arată, că Dumnezeu este stăpânul vieții umane care i-a fost încredințată omului, ca el să o protejeze. Viața copilului nenăscut trebuie apărată, îngrijită la maximum; avortul cum am văzut este un delict oribil.
Iată că, această Constituție pastorală Gaudium et spes, protejează viața încă de la concepere, atât născută cât și nenăscută. Apoi vedem, că și Magisterul Bisericii care este aproape de noi a emis diferite documente care vorbesc despre apărarea vieții, și mai ales, despre ileicitatea avortului. Viața trebuie păstrată încă de la conceperea ei și până la moarte.
2.3.3 Perioada post-conciliară
Papa Paul al VI-lea, din 1963 a avut ocazia de mai multe ori să facă mai clară tradiția învățăturii Bisericii în materie de avort. În mod special, în raporturile, problemele speciale privind dezvoltarea demografică și tentativele de legiferare a avortului.
În enciclica Humanae Vitae din 25 iulie 1968, tratând despre reglementarea nașterilor, Papa Pius al VI-lea, amintește, că avortul este între metodele de excludere în mod absolut, pentru că în mod intrinsec sunt contrare legilor morale.
În conformitate cu aceste principii fundamentale concepției umane și creștine a căsătoriei, trebuie să declarăm, încă odată că se exclude în mod absolut avortului ca mijloc lecit de reglementarea nașterilor. Întreruperea directă a procesului de naștere deja început, mai ales avortul direct, chiar și cel făcut pentru motive terapeutice este ilicit.
Enciclica Papei Paul al VI-lea care face referire la cei trei pontifi precedenți (Pius al XI-lea, Pius al XII-lea și Ioan al XXIII-lea), Conciliul II Vatican și Catehismul Roman al Conciliului din Trento, în care citim: este un delict foarte grav al acelora care uniți în căsătorie, cu medicamente împiedică zămislirea sau renunță la naștere. Acesta este un crud conspirator la omucidere, condamnă avortul.
Orice viață umană trebuie să fie respectată și necondiționată. Respectul vieții devine o înșelăciune, atunci când nu mai este necondiționată și absolută, și, orice lipsă gravă la caracterul său sacru riscă, să ajungă în ultimele sale consecințe și la un adevărat masacru a nevinovaților. Porunca a V este absolută: Să nu ucizi (Ex. 26,13). Avortul a fost considerat ca o omucidere, încă de la începuturile Bisericii și nimic nu permite astăzi să se considere în mod divers.
În scrisoarea apostolică Octogesima Adveniens din 14 mai 1971, Paul al VI-lea spune, că omul are mai multe drepturi în societate. Așadar, toți au dreptul să trăiască și trebuie să spună ca să nu se mai facă propagandă pentru a se face avorturi.
Și familia are dreptul la diferite asistențe pentru asigurarea condițiilor la o dezvoltare sănătoasă. Pe 9 decembrie 1972, Papa Paul al VI-lea, ținând un discurs Juriștilor Canonici Italieni care erau reuniți la Roma, la Congresul național, pe tema apărării dreptului la naștere, printre altele spune: ”Voi știți bine că Biserica a condamnat totdeauna avortul… Avortul ca infanticid a întărit, a confirmat Conciliul că sunt delicte abominevole ”(GS. 51). Și Pius al XII-lea a amintit: “Orice ființă umană, chiar și copilul care este încă în sânul matern are dreptul la viață în mod imediat de la Dumnezeu, nu de la părinți, nici de la orice societate sau autoritate umană”
Constituția Gaudium et Spes spune că orice ființă are dreptul la viață; ba mai mult, demnitatea persoanei umane care este lezată nu numai în victima nevinovată a omorului, dar în mama însăși, care în mod voluntar se folosește de acestea, și încât și medicii sau infirmierele care colaborează la avortul voluntar este ilicit. Primul și cel mai important drept al omului, este acela a vieții și protecția vieții sale. Problema avortului, așa cum s-a zis nu poate să fie impusă numai pe considerația individuală a femeii, dar trebuie să fie și sub profilul binelui comun și mai mult aceea a persoanei care trebuie să se nască.
Cu ocazia celei de a douăzecișicincia Adunării generale ale Federației Farmaceutice Internaționale, Papa Paul al VI-lea readuce învățătura enciclicii Humanae Vitae :
Biserica refuză să accepte practicile care sunt împotriva respectului vieții umane, acelea ale avortului, sterilizării, contracepției prin intermediul mijloacelor care nu respectă legile transmiterii vieții, pentru că misiunea noastră specifică ne impune de a apăra, fără a ne obosi, viața umană, acest dar inestimabil dat de Dumnezeu” și în diferite Conferințe episcopale, conferințe care au condamnat avortul și ileicitatea avortului.
Enciclica Humanae Vitae, la nr. 14, spune: “ În conformitate cu aceste principii fundamentale ale concepției umane și creștine a căsătoriei, noi trebuie să declarăm încă odată că se exclude în mod absolut, ca mijloc licit de naștere deja început mai ales avortul direct, chiar și cel făcut pentru motive terapeutice”, mijloacele ilicite de reglementare a nașterilor. Acest număr spune că este ilicit întreruperea directă a procesului de naștere deja început, mai ales avortul direct, dar chiar și avortul făcut pentru motive terapeutice. Câțiva ar putea să obiecteze că enciclica distinge între întreruperea directă a gravidității și avortul “direct”, și să fie în mod implicit știut că viața umană începe cu conceperea. Însăși enciclica și Conciliul vor să spună că este adevărat, că viața începe de la concepere și nu au voit să intre în a definii momentul infuziunii sufletului rațional în făt. Această enciclică așa cum am văzut spune, că viața umană începe cu prima clipă a conceperii .
Așa cum am spus, sunt mai multe documente care vorbesc despre avort și ilicitatea acestui fapt. Aceste documente sunt din timpul și după Conciliul II Vatican.
Un alt document care tratează despre avort, este documentul, Instrucțiunea “Donum Vitae”, care a fost promulgată pe 22 februarie 1987, și ca și celelalte documente ale Magisteriului Bisericii vorbește împotriva avortului.
Drepturile inalienabile ale persoanei vor trebui recunoscute și respectate de societatea civilă și de autoritatea politică. Drepturile omului nu depind nici de indivizi, nici de părinți și nici măcar nu reprezintă o concesie din partea societății și a statului, ci ele aparțin naturii umane și sunt inerente persoanei, în puterea actului creator în care ea își are originea. Printre aceste drepturi fundamentale, ale omului, dreptul la viață și integritatea fizică a oricărei ființe umane este de la concepere și până la moarte .
Inviolabilitatea dreptului la viață a oricărei ființe umane, inocente este din momentul conceperii până la moarte și este un semn și o exigență a inviolabilității însăși a persoanei, căreia Creatorul i-a dăruit viața.
Cu privire la drepturile inviolabile ale omului, atât la naștere, cât și în timpul vieții lui până la moarte, Magisteriul Bisericii spune: “Încă din momentul conceperii, trebuie respectată viața fiecărui om în mod absolut, pentru că omul a fost creat de Dumnezeu și este unica ființă de pe pământ pe care Dumnezeu “a vrut-o pentru sine”, și sufletul fiecărui om este creat imediat de Dumnezeu.
Congregația pentru doctrina credinței, în declarația asupra avortului provocat, spune:
Din momentul fecundării ovulului se începe o nouă ființă care nu este nici a tatălui și nici a mamei, dar este a unei noi ființe umane care se dezvoltă pe cont propriu. Dacă nu este om atunci în momentul fecundării, atunci nu va fi nici după, căci nu se știe momentul în care omul devine însuflețit. Într-un fel se dă și un răspuns prin această afirmație acelora care spun că embrionul nu este om din momentul conceperii. Știința genetică modernă a arătat că din primul moment deja este fixat ce va fi această ființă: un om–individ cu caracterele sale deja bine determinate. Încă de la fecundare este începută aventura unei vieți umane. Magisteriul Bisericii așa cum am văzut și mai sus întărește într-o manieră constantă condamnarea morală a oricărui avort provocat.
O altă enciclică care vorbește despre problema etică a avortului este Evangelium Vitae. Această enciclică a fost emisă de actualul pontif, Papa Ioan Paul al II-lea pe 23 mai 1995, și se adresează tuturor oamenilor, începând de la episcop până la oamenii de bunăvoință.
Între numeroasele probleme morale pe care Magisteriul Bisericii le abordează și de care se ocupă, avortul este poate una dintre temele despre care s-a discutat și asupra căreia s-a intervenit mai mult. Între 1930 (anul publicării enciclicii Casti Connubi de către Pius al XI-lea) până-n aprilie 1973 s-au emis 108 documente cât privește această temă al avortului.
Între 1972 când au apărut primele propunerii de legalizarea avortului, și 1981, anul în care s-au dat referendumurile abrogate, se numără 48 de documente, emise ori de Consiliul Prezidențial, ori de Consiliul Permanent, ori de Adunarea generală a Conferinței Episcopilor Italieni (CEI) de exemplu. În celelalte țări în care s-a pus problema legalizării avortului, Conferințele Episcopale au intervenit în nenumărate rânduri.
Din toate cele expuse mai sus se ridică spontan o întrebare: Este posibil din partea Magisteriului să se spună ceva nou cât privește tema avortului? Mai explicit, ce poate să se spună nou despre avort, ceva ce nu s-a mai spus această enciclică Evangelium Vitae? În Concistoriul extraordinar al Cardinalilor din aprilie 1991, Ioan Paul al II-lea spune și precizează obiectivul acestui document: “Această enciclică Evangelium Vitae, vrea să fie o reafirmare precisă și fermă a valorii vieții umane și despre inviolabilitatea sa și face un apel la toți și la fiecare în parte, în numele lui Dumnezeu: respectă, apără, iubește și servește viața, fiecare viață umană” (EV. 5).
În Enciclica Evangelium Vitae, avortul găsește loc în capitolul al III-lea, “Să nu ucizi”. Imediat după o tratare teologică este reafirmarea solemnă a principiului general a inviolabilității absolute a oricărei vieți umane inocente.
Într-adevăr, inviolabilitatea absolută a vieții umane nevinovate este un adevăr moral în mod explicit în Sfânta Scriptură, păstrată în mod constant în Tradiția Bisericii și propus unanim de Magisteriul ei (Cfr. EV. 57 și 62).
Papa Ioan Paul al II-lea afirmă:
Cu autoritatea pe care Cristos a conferit-o lui Petru și succesorilor săi în comuniune cu Episcopii Bisericii Catolice, confirm că orice atentare la viața umană este întotdeauna în mod grav imoral (EV. 57); și pentru avort: Cu autoritatea pe care Cristos care i-a conferit-o lui Petru și Succesorilor săi, în comuniune cu Episcopii, învață că orice ființă încă de la zămislirea ei viața trebuie protejată cu cea mai mare grijă; avortul ca și infanticidul sunt crime odioase … acela care provoacă un avort urmat de efect cade în excomunicare latae sententiae… și spune că avortul direct este o dezordine morală gravă întrucât este uciderea deliberată a unei ființe umane nevinovate (Cfr. EV. 62).
De comiterea avortului nu este responsabilă numai mama, femeia care avortează, ci sunt responsabili și bărbații, medicii, și cei care ori au sfătuit-o, ori au colaborat la acel avort. Chiar și societatea, configurează așa, la o structură de păcate împotriva vieții umane încă ne-născute (EV. 59).
Cât privește avortul, cea mai recentă conferință a avut loc cu ocazia pregătirii și a dezvoltării Conferinței Internaționale de la ONU asupra “Popularizării și dezvoltării” care a avut loc la Cairo în septembrie 1994.
Judecățile și condamnările morale, privesc întotdeauna numai comportamentele în ele însele, în cazul nostru avortul, niciodată persoana. Papa Paul al VI-lea spune: nu diminuați în nimic mântuitoarea învățătură a lui Cristos care este o formă eminentă de dragoste față de suflete .
Papa Ioan Paul al II-lea rezervă un loc special, acelor femei care au avortat și se adresează în mod direct lor:
Un gând special aș vrea să vă rezerv vouă, femeilor care ați recurs la avort: Biserica știe câte condiții au putut influența asupra deciziei voastre, și nu se îndoiește că în multe cazuri a fost vorba de o hotărâre plină de suferință, poate dramatică. Probabil că rana din sufletul vostru nu s-a stins încă. În realitate, ceea ce s-a întâmplat a fost și rămâne profund nedrept. Dar nu vă lăsați copleșite de descurajare și nu abandonați speranța. Să știți să înțelegeți, mai degrabă, ceea ce s-a petrecut și să-l interpretați în adevărul său. Dacă încă nu ați făcut-o, deschideți-vă cu umilință și încredere față de căință: Părintele a toate îndurarea vă așteaptă pentru a vă oferi iertarea și pacea sa în sacramentul Împăcării. Vă veți da seama că nimic nu e pierdut și veți putea cere iertare și copilului vostru, care acum trăiește în Domnul. Ajutate de sfatul și apropierea unor persoane prietene și competente, veți pute fi , prin mărturia voastră izvorâtă din suferință, printre apărătorii cei mai elocvenți ai dreptului tuturor la viață. Prin angajarea voastră pentru viață, încununată eventual de nașterea unor noi copii și realizată prin primirea și atenția față de cel care are mai multă de nevoia de cineva care să-I fie alături, veți fi făuritoarele unui nou mod de a considera viața omului (EV. 99).
Capitolul III. Dezbateri asupra avortului
3.1 Legislația cu privire la avort
Din totdeauna au existat familii care și-au înțeles responsabilitățile încă de la începutul căsniciei. Există și instituții care apără viața copiilor ne-născuți. Cât privește avortul, încă din vechime s-a încercat în a conștientiza pe oameni ca să nu recurgă la avort. Multe femei însă recurgeau la acest fapt din diferiți factori sociali, cum ar fi: sărăcia, copiii nu aveau ce să mănânce, aveau prea mulți copii etc. dar se recurgea la acest delict, această faptă și din alte cauze, sau le obligau soții, sau chiar doctorii. Totuși, viața își mai păstrează încă valorile ei adevărate mai presus de orice interes material. Cu toate problemele cu care se confruntă unii soți în familiile lor, nu i-au descurajat în “procreerea responsabilă” (EV. 33), dar s-au încredințat voinței lui Dumnezeu. Există și familii care ucid pur și simplu din comoditate, sau ca să nu aibă griji. Chiar Statul, care ar trebui să apere drepturile omului, fie el adult sau încă în sânul mamei, ucid copiii prin diferite legi, în loc ca legea să pedepsească aceste delicte.
În Italia, la 10 ani de la aprobarea legii 194 din 1978, asupra avortului voluntar, au fost multe poziții care s-au făcut mai nuanțate. Câțiva exponenți din partidele laice, continuând să susțină principiul autodeterminării femeii, s-au declarat favorabili la o verificare a modalităților de aplicare. “Mișcarea pentru viață”, a propus să existe o echipă, care să lucreze consecvent în relația aspectelor de prevenire “sub semnul pozitiv al voinței de împăcare”. Deputații laici au prezentat o rezoluție, în care cereau Guvernului să promoveze acțiuni culturale și de informare asupra conținutului legii avortului denunțând pe lângă acestea toate “exigențele resurselor financiare și științifice: Acestea sunt actualmente la dispozițiile maternități responsabile, respectând astfel ceea ce impunea legea care “garantează dreptul la procreere conștientă și responsabilă și valoarea socială a maternității și tutelarea vieții umane încă de la începutul ei”.
În Franța, cu ocazia celei de-a treisprezecea aniversări a aprobării legii avortului, foarte mulți oameni au cerut Guvernului prin manifestații importante, să redea câteva garanții pentru copiii ne-născuți încă, și de a împiedica ca RU486 (pilula de după o lună), un medicament abortiv, să fie vândut ca un medicament normal.
Și în America au avut loc aceste manifestații. În Marea Britanie, pentru prima dată în lume, Parlamentul modifică sensul restrict al legii asupra întreruperii voluntare a gravidității. Apoi nici Camera Lorzilor nu va confirma propunerea Comunelor, de a restrânge limita pentru întreruperea legală a gravidității de la 28 de săptămâni la 18 săptămâni, lupta parlamentară animată de liberalul D. Alton, care a avut efectul relansării dezbaterii în țară cu o atenție nemaiîntâlnită până atunci.
Într-un bilanț, la 10 ani de la legalizarea avortului, Ministrul Sănătății din Italia a ținut să informeze Parlamentul afirmând că aplicarea acestei legi duce la improvizații și abuzuri.
Văzând diferitele probleme, consultanții familiari instituiți de lege pe 29 iulie 1975, nr. 405, caută să asiste femeia în statutul ei de însărcinată contribuind a o face să depășească cauzele care ar putea să o inducă la întreruperea gravidității.
Consultanții și structurile socio-sanitare trebuie să garanteze necesarul de medicamente și trebuie să le susțină pe femei, oferindu-le orice ajutor necesar, fie pe durata gravidității, fie după naștere.
Să ne oprim puțin și asupra legii, ca prevenire al avortului. Avortul nu trebuie tratat din punct de vedere “moralist”, “abstract”, ci în sens social și concret; ceea ce discutăm nu o ia toată lumea în considerație sau l-ar putea considera negativ, sau ținând cont de conștiința morală și religioasă a fiecăruia, dar este vorba de a găsi o lege care este necesară. Nu se caută ca prin această lege să se impună religia și conștiința, cu toate că trebuie să se impună, dar se caută să nu se ajungă la riscul sănătății femeii, făcând avort clandestin. De fapt, era o luptă pentru libertatea de conștiință, pentru drepturile civile și pentru libertatea individuală.
Să vedem în România, care este situația legalizării avortului.
Știm foarte bine, că având în vedere situația economică a țării noastre, multe, chiar foarte multe femei recurg la această faptă din cauza sărăciei, șomajului, dar se fac avorturi și din comoditate, pentru un “traiul mai fericit”.
Liberalizarea avortului a încurajat desfrâul și disprețul față de viață reducând femeia la un simplu instrument de satisfacere a plăcerilor trupești pentru bărbați (hedonism).
Această liberalizare este un regres enorm și o decădere a demnității femeii. Mama după avort rămâne rănită în trupul și sufletul ei. “Marii beneficiari de pe urma avortului sunt bărbații care, într-o manieră foarte abilă și înșelătoare, pun în față niște pretinse drepturi ale femeii, urmărind în realitate o mai crâncenă dominare asupra ei”.
Imediat după Revoluția din 1989, “guvernul provizoriu” a luat atitudine în abrogarea unor legi și hotărâri dintre care și abrogarea decretului nr. 770/1966 privind reglementarea întreruperii dezvoltării sarcinii. Autorizând practica avortului și scoaterea de sub culpă, a tuturor acelora care fără milă decid să acționeze asupra curmării vieții care este proaspăt înfiripată, se înțelege greșit democrația, libertatea și așa numita “integrare europeană”.
Liberalizarea avortului, putem să spunem, că a adus poate, și câștiguri fie materiale, fie câștiguri pe plan electoral, și câștiguri poate pentru unele mame care invocă motivul imposibilității materiale de a crește și de a asigura un viitor copilului. Și iată, din nefericire s-a ajuns ca viața să fie pusă în balanță cu interesele materiale.
Dar sunt și foarte multe persoane, care trăiesc și cred în valorile esențiale ale vieții umane și nu se lasă duse de “fericirea” pe care le oferă bunurile materiale.
În zilele noastre sunt multe țări, asociații, persoane care luptă împotriva avorturilor. Trebuie să spunem că prima țară industrializată care a liberalizat avortul a fost Japonia în 1948, cu legea protejării eugenetice, modificată apoi în 1952. În anii 1950, liberalizarea a fost actualizată în diferite țări ale Europei Orientale și în Canada; în anii 1960-1970, a fost liberalizat avortul și în Europa Occidentală.
Să încercăm să facem o statistică a avorturilor în România, statistică făcută din 1989-1996; trebuie să spunem încă de la început, că România ocupă primul loc în lume, cât privește uciderea copiilor ne-născuți, avortați.
În România, în 1996, s-au înregistrat 197 de avorturi la fiecare o sută de nașteri, care plasează țara noastră pe primul loc în lume. După România, urmează Rusia.
Conform datelor sursei “Comisia Națională pentru statistici, Ministerul Sănătății și făcând abstracție de numărul deceselor infantile – care a oscilat între 26,9 și 21,2 copii la 1000 de născuți vii între anii 1989-1996 situația se prezintă astfel:
În această statistică putem vedea că rata avorturilor a scăzut de la 315,2 avorturi la 100 de născuți vii în 1990 la 197,2 avorturi la 100 de născuți vii în anul 1996 .
De fapt, când s-a pus problema legalizării avortului s-au adus argumente de ordin umanitar și anume, s-a spus: “dacă avortul “de facto” tot se practică în mod clandestin, nu este bine să fie reglementat prin lege și astfel prin condițiile care se pun, să se reducă numărul lor și să se evite pericolul ca femeile să moară din cauza avorturilor clandestine? Pentru a se putea legaliza avortul, de exemplu, în Italia s-au umflat foarte mult cifrele, și s-a spus că sunt 2.000.000 de avorturi pe an, când, în realitate, cifrele nu depășeau 200/250.000.
Odată cu legalizarea avortului, nu numai că s-au eliminat avorturile ilegale, dimpotrivă, numărul lor a crescut, fiindcă clandestinitatea avortului nu provine atât din teama de a fi pedepsit de lege, cât mai ales din dorința de a-l ține secret la nivel familial și social.
Legislațiile diferă în ceea ce privește limita întreruperii sarcinii. În general, este redusă la primele 12 săptămâni; în Anglia și Olanda merge până la 24 de săptămâni. Sunt glasuri care spun, sau cer să se avorteze până la naștere, sau chiar și după nașterea copilului, până la integrarea lui la starea civilă.
Cât privește partea morală a unei legi care susține avortul, până nu demult, statele considerau avortul ca o crimă, și stabileau sancțiuni, pedepsind această imoralitate.
Enciclica Evangelium Vitae la nr. 11 zice că, un alt gen de atentat, privind viața pe cale să se nască și viața pe sfârșite, atentat care prezintă caracteristici noi față de trecut și ridică probleme de gravitate deosebită prin faptul că tinde să piardă, în conștiința colectivă, caracterul de “crimă” și să-și asume în mod paradoxal pe cel de “drept”, într-o asemenea măsură încât se pretinde pentru ele o adevărată și reală recunoaștere legală din partea Statului și, în consecință, executarea lor prin intervenția gratuită a personalului sanitar.
Ca o tragică și surprinzătoare contradicție, primul și cel mai fundamental drept, acela a vieții, este de fapt profanat și călcat în picioare, în special în momentele cele mai emblematice, reprezentative ale existenței, care sunt nașterea și moartea” (EV 18).
Această enciclică mai spune:
Când o majoritate parlamentară ori socială decretează legitimitatea suprimării, chiar dacă numai în anumite condiții a vieții umane înainte de naștere, nu ia oare o decizie “tiranică” față de ființa omenească cea mai slabă și mai lipsită de apărare? Democrația nu poate fi îndulcită până la a fi transformată într-un surogat al moralității sau într-un leac al imoralității. Valoarea democrației stă în picioare sau se prăbușește prin valorile pe care le întrupează și le promovează; fundamentale și imprescriptibile sunt în mod sigur demnitatea fiecărei persoane și a binelui comun, ca drept scop și criteriu care reglementează viața publice (EV 70).
Cum deja s-a înțeles, această enciclică afirmă clar: “Nimeni și nimic nu poate autoriza uciderea unei ființe umane nevinovate, fie ea făt sau embrion, copil sau adult. Nici o autoritate nu o poate impune sau îngădui în mod legitim”(EV 57).
3.2. Mișcările feministe
3.2.1. Nu mai vrem să avortăm
Reflexia condusă prin intermediul diferitelor nivele de experiență, ne duce la a specifica în avort momentul maxim al slăbiciunii și al fragilității psihologice și sociale a femeii.
Aici iau formă toate contradicțiile, toate dificultățile trăite la nivelul mai mult sau mai puțin cunoscut: faptul de a fi rămas însărcinată fără a ști însă și fără a voi, și descoperirea, că anticoncepționalele nu garantează controlul întregului corp așa cum s-a spus de fapt, (pentru că, spirala nu funcționează, diafragma este ceva neprevăzută; nu se știe dacă spermicidul îți servește, și măsura sa este aproximativă, de fapt se poate înlocui), descoperirea fiului, copilului ca un lucru ne-dorit sau care nu se poate dori, avortul ca o violentă soluție care îți restituie un trup traumatizat, pe care nu-l poți recunoaște liber.
Vedem tot mai mult, mai des, nu numai neîncredere, dar și refuzul femeilor în confruntarea anticoncepționalelor, în particular pilula, care apare ca o înțelegere a vieții, stipulată împotriva trupului tău, înțelegere care condiționează și răsucește ritmurile și timpii plăcerilor tale și care constituie o presiune psihologică. Ultima “verigă a lanțului” remediilor chimice și mecanice ale fecundității este avortul, și la el femeile ajung după ce au parcurs drumul în întregime.; pentru orice femeie nu este în mod sigur ultimul.
Trebuie să ne confruntăm cu posibilitatea că la nivelul colectiv să fie prezent un proces de izolare pe care fiecare femeie îl experimentează și tinde să-l experimenteze asupra ei înseși, în fața fiecărui avort.
Prezența acestei izolări determină mișcarea feministă să găsească inițiative reale asupra acestui teren; pe de o parte există dreapta conștiință a insuficienței, a necesității pure a companiei pentru depenalizare; pe de altă parte există tendința de a lichida problema cu o gestiune administrativă care se limitează la transmiterea celor mai elementare informații (îndrumări).
“Mișcarea feministă Sf. Cruce, afirmă că trebuie să se aleagă între: a putea avorta în condiții mai bune, și pe de altă parte, legalizarea proprie în fața faptului că trebuie să avorteze (multe probabil în condiții clinice și morale mai curente și dintre cele mai bune)”.
3.2.2. Avortul, contracepția și maternitatea
Colectivul Feminin de studii juridice, afirmă:
dorim să facem o analiză a avortului, examinând legile mai multor țări, pentru a găsi ceea ce răspunde mai bine exigențelor femeilor; ni s-a părut că nu putem trăi prin intermediul legilor făcute de către bărbați asupra femeilor, care să uite de necesitățile noastre reale. Ba mai mult, această metodă riscă de a produce teorie și ideologie, pe când una dintre descoperirile fundamentale ale feminismului este, că privațiunea noastră este politica .
Deci, am plecat de la experiențele noastre personale pentru a căuta în noi, în istoriile noastre de avort, nu numai singurele evenimente, dar cotiturile necunoscute, care ne-au însoțit: fricile, neliniștile, singurătățile, șantajarea morală cu care puterea (masculină) bărbaților din totdeauna ne-a mortificat, ne-a deprimat, ne-a slăbit.
“După toate aceste experiențe ale noastre ne-am unit. Societatea în care trăim ne neagă orice libertate; nu ne consimte să trăim în mod liber sexualitatea noastră, nici de a fi în mod liber mame”.
“În fața acestor violențe pe care noi ar trebui să reușim să le controlăm, una dintre noi a ales să se răzvrătească în totalitate raporturilor heterosexuale, alta a suferit 12 avorturi naturale care au traumatizat-o.
Suntem obosite de diviziuni, de roluri care ne izolează prin gesturi scandalizatoare, de această cultură care a transformat raportul de iubire în acela de putere între superior și inferior; vrem să iubim persoana pentru că raporturile sunt între persoane și între egali care nu provoacă putere asupra altuia, violență, care produce în schimb expansiune de viață, de cunoaștere, de bucurie. Mai mult, la o sexualitate nevăzută avem o maternitate văzută rău și obositoare la care suntem constrânse, la a renunța din lipsă de autonomie economică și psihologică. Nu vrem ca maternitatea să trăiască în izolare, dar ca femeia să poată, să vrea să o socializeze”.
Pentru femeia care lucrează, vrem orice facilitate posibilă (săptămână scurtă, ore de absență plătite) și însăși facilitățile acordate tatălui, pentru ca să poată participa cu ea prin rotație în familie.
Pentru ca femeia să poată alege în mod conștient maternitatea, nu are nevoie de o educație sexuală, sau de consultanți din partea celor care dețin puterea și nu o acordă, dar să existe consultanți care să fie gestionați de femei îndreptățite.
Vrem să subliniem importanța fundamentală pe care avortul o îmbracă ca un moment necesar în lupta revoluționară a femeilor; ceea ce pentru ele a fost slăbiciune, maternitatea, să devină forța lor.
Poziția noastră asupra avortului este foarte simplă și clară: nu vrem legi peste trupurile noastre; decizia trebuie să fie încredințată în mod exclusiv conștiinței individuale ale femeii.
Așadar, am putut vedea câteva doleanțe, dorințe ale acestui Colectiv Feminin de studii juridice, și interesele lor și poziția lor cât privește libertatea lor la avort, la contracepție și maternitate.
3.2.3. Avortul, numai femeia poate să-l aleagă
Lupta pentru avort și lupta pentru emanciparea femeii au fost până acum sinonime ale problemei feminismului.
De când proiectul socialist a fost prezentat camerei, dezbaterile despre avort au fost date la o parte; lupta feministelor, care a durat mult timp, acum a fost monopolizată de forțele politice.
Focalizând discursul asupra maternității s-au individualizat apoi inelele succesive ale discursului care a dus la lupta pentru avort. Pentru ce se vrea un fiu? Și când se vrea un fiu se dorește într-adevăr, sau nu este mai curând unul dintre roluri, acela a mamei, un mod de a considera femeia o persoană văzută totdeauna într-o funcție a sa, și niciodată cea, care stă în sine?
“Care este limita libertății? O graviditate voită este acceptată bine încă de la început, și nu pune probleme. Dar de câte ori o maternitate este voită? Ne uităm împrejur. Anticoncepționalele erau interzise. Numai puține privilegiate foloseau pilula cu rețeta primită. Eram în 1970, Curtea Constituțională nu se pronunțase încă în favoarea noastră. Lupta dreaptă era deci, aceea pentru gratuitatea anticoncepționalelor. Dar, totuși, mai erau avorturi”.
Înfruntând problema avortului, prima chestiune era referitoare la condițiile, în care se făcea avortul. Apoi se punea problema la ceea ce se întâmpla în țările, puține, în care avortul era permis. Cine decidea? Comisia medicilor. Cu care drept? În baza cărui lucru pot să decidă doi-trei medici de a permite unei femei de a avorta, a acorda, a îngădui acest privilegiu, și a refuza altele pe care le cerem? Numai femeia poate să decidă dacă acceptă această alegere, de a fi mamă pentru prima dată, a doua, a treia oară”.
“Nici partenerul ei – spuneam și spunem și astăzi, acum, nu poate să i-o impune. Nici el nu era conștient de paternitatea sa, și, dacă ar fi fost, fără a fi fost conștientă femeia de maternitatea ei, este ea care trebuie să spună da, pentru că ea va avea partea cea mai dificilă și angajatoare”. Dacă prima “luptă gălăgioasă” a feministelor era o luptă “contra maternității, era și da-ul maternității, adică o maternitate conștientă, o maternitate care impune societății noi valori.
“Astăzi, feminismul și avortul au devenit o ecuație obligatorie. Femeia trebuie să aibă voința de a zice da sau nu maternității și această libertate de voință, era și rămâne scopul feminismului, al femeilor.
O dată legalizat avortul, de vor fi cele mai mari susținătoare dacă această legalizare va fi aplicată, și ulterior, lupta femeilor va fi pentru a apăra propria voință de a menține locul și a alege în mod contemporan maternitatea” .
Noi știm că este Dumnezeu, care formează copilul în sânul mamei, și după o morala bună, femeia nu are dreptul să spună da sau nu maternității, dar cum am văzut mai sus, această mișcare a feministelor cer ca ele să spună da sau nu maternității.
3.3. Dreptul la viață este inviolabil
În fața problemei avortului și ale unor propuneri ale câtorva forțe politice și sociale, și care cu diverse motive, cer liberalizarea și legalizarea avortului, trebuie reafirmat principiul care trebuie să stea la baza oricărei vieți, și anume: “inviolabilitatea și dreptul la viață”. Acest drept trebuie să fie totdeauna apărat și tutelat de societate și de ordonanțele juridice în orice fază și stadiu de dezvoltare s-ar afla fetușii.
Se vorbește mereu de problema avortului și se tentează de a face din această problemă o etapă fundamentală a emancipării feminine. De foarte multe ori, se încearcă de a o exploata pe femeie și de multe ori cade asupra ei tot greul și responsabilitatea unui comportament, care nu este numai a ei. Și bărbatul are aceeași responsabilitate ca și femeia.
Liberalizarea avortului nu este soluția justă la gravele probleme care există.
Puterea publică trebuie să facă în așa fel încât să poată educa, să dea instrumente de informare tinerilor căsătoriți și persoanelor, pentru ca să fie puși în gradul de a putea înfrunta cu conștiință problema procreerii responsabile.
Nimeni nu are voie să atenteze la viața copilului, pentru că viața vine direct de la Dumnezeu, și așadar, nici o autoritate publică, nici o persoană, nici chiar tatăl sau mama nu au voie să atenteze la viața copilului ne-născut încă prin avort, pentru că viața vine de la Dumnezeu, și viața este a aceluia care se va naște, a copilului.
Viața este inviolabilă și toți oamenii au dreptul la ea.
Ființa umană trebuie să fie respectată ca o persoană, încă de la începutul conceperii sale, și din acel moment trebuie să li se recunoască drepturile persoanei, între care cel mai important, dreptul inviolabilității.
“Faptul că viața trupească este un bine fundamental, condiție a tuturor oamenilor aici pe pământ (Declarația asupra avortului), își are originea ca, primă și evidentă datorie aceea de a o păstra, a o apăra și a o dezvolta în potențialitățile sale”. Se vorbește de un drept și obligație în același timp. Dreptul de a avea de la alții orice ajutor rațional pentru a păstra și a dezvolta propria viață, obligația de a face tot ceea ce stă în posibilitatea fiecăreia pentru aceleași obiective, în raport cu viața proprie și a altuia.
Orice viață umană este purtătoarea unui proiect divin pe drumul actualizării. Dumnezeu este autorul principal al vieții.
A dispune de o viață umană (proprie sau a altuia) până la a o suprima, este a distruge un proiect care este omul: proiectul lui Dumnezeu; implică disprețul față de Dumnezeu și absurdul proiect de a se pune în locul său ca stăpânul vieții. Dacă ținem cont de realitatea Corpului mistic al lui Cristos, orice atentat împotriva omului se configurează ca un atentat împotriva lui Cristos.
Inviolabilitatea vieții umane are un caracter absolut. Deci, nu există nici un factor sau condiție, a unei ființe umane care să pună limite inviolabilității vieții sale. Nimeni nu are dreptul să-și provoace moartea în nici un fel.
În Sf. Scriptură, (Ex. 20,13; Deut. 5,17), citim cum Dumnezeu i-a dat lui Moise pe Muntele Sinai cele 10 porunci, Decalogul. La porunca a V-a găsim absoluta interzicere: “Să nu ucizi”. Mesajul biblic asupra valorii și inviolabilității vieții umane este mai amplu și mai bogat, încă din primele pagini din Geneză. Să ne oprim la două pasaje din Sf. Scriptură și anume la: judecat divină asupra lui Cain și legea dată imediat după potop.
Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ! Și acum ești blestemat de pământul care și-a deschis gura , ca să primească sângele fratelui tău din mânia ta… zbuciumat și fugar vei fi tu pe pământ”.
Căci Eu și sângele vostru, în care este viața voastră, îl voi cere de la orice fiară; și voi cere viața omului și din mâna omului, din mâna fratelui tău. De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa, căci Dumnezeu a făcut omul după chipul său.
Viața fiecărui om este inviolabilă pentru raportul singular cu Dumnezeu înscris în om de gestul creativ al lui Dumnezeu.
Învățătura vetero testamentară cât privește inviolabilitatea vieții umane are importanța sa și afirmă că numai Dumnezeu este într-adevăr stăpânul, nu numai în momentul inițial, dar de-a lungul vieții sale, cât trăiește omul. Este inadmisibil ca un om să-și aroge dreptul, care este numai al lui Dumnezeu, asupra vieții unui alt om.
Și în Noul Testament citim despre această poruncă a V-a la evanghelistul Matei 5, 21-24: “… cine se mânie pe fratele său va fi supus judecății…”.
Apărarea vieții umane este radicalizată, purtând exigențele morale la rădăcinile de la care poate să derive un act de omucidere, adică mânia și voința de răzbunare.
Cu Papa Pius al XII-lea, Magisteriul Bisericii a afirmat că, este condamnabilă nu numai inviolabilitatea vieții, dar și alte chestiuni care privesc viața.
Pe 29 octombrie 1951, Papa Pius al XII-lea în discursul adresat obstreticienilor afirmă clar că trebuie să fie respectată viața, și să fie respectată viața copilului, cu toate că nu este născut încă.
Același Sf. Părinte Papa exprimă hotărât: “Lumea are urgentă nevoie de a fi convinsă de valoarea și de inviolabilitatea fiecărei vieți umane. Sf. Părinte Papa mai spune că multe sunt atentatele și delictele împotriva vieții copilului ne-născut”.
De aici iese necesitatea de a aprofunda, până la convingere, “marile principii morale” care să tuteleze viața fiecărui om, fie el și copilul care încă nu este născut, este încă în sânul matern.
Învățăturile Conciliului Vatican II privitoare la valoarea vieții și inviolabilitatea sa, se găsesc mai presus în Gaudium et Spes. Este de subliniat în mod particular, severitatea cu care este condamnat tot ceea ce este împotriva vieții, ca orice specie de omucidere, genocid, avort, eutanasie și însăși sinuciderea voluntară, căci și făcând aceste lucruri, atentări, este lezată în mod grav onoarea Creatorului (GS 27). Mai departe, întorcându-se pe scurt asupra a două din formele de omucidere, adică avortul și infanticidul, textul conciliar le califică drept “delicte abominabile” (GS 51).
Papa Paul al VI-lea, între numeroasele intervenții împotriva faptelor și delictelor de sânge și a avortului, două se pot aminti în mod particular; mesajul pentru ziua păcii din 1977, pe tema “Dacă vrei pacea, apără viața”, și predica din 29 iunie 1978, când, trasând o panoramă ai celor 15 ani de pontificat, a pus accentul pe doi poli: “tutelarea credinței, și apărarea vieții umane”.
Trecând la Papa Ioan Paul al II-lea, între numeroasele reafirmații ale caracterului sacru și a inviolabilității vieții umane, repetate în orice parte a lumii, tot pontificatul său este centrat în mod viguros asupra apărării omului lucru ce face din el unul dintre cei mai puternici susținători ai valorilor umane începând de la cea fundamentală a vieții.
Așadar, aceasta este învățătura Bisericii de la origini până astăzi că, viața vine de la Dumnezeu și nimeni nu are voie să atenteze asupra ei; viața este inviolabilă, fie viață născută sau ne-născută încă, fătul care este in sânul matern.
Capitolul IV. Comunitatea creștină și avortul
4.1 Reflecții teologice despre avort
Având în vedere, că avortul este o formă specială de omucidere, deci, trebuie să se dea o evaluare morală și anume că, este interzis avortul și acest lucru spun și teologii, așa cum spune și Biserica, încă de la începutul ei, și așa cum am văzut și când am vorbit despre inviolabilitatea vieții. “Avortul este deci, o întrerupere voluntară și directă urmărită de procesul generativ a unei vieții umane, și care nu poate să nu lovească conștiința fiecărui om”. În documentul “Dreptul la naștere”, dacă nu găsim o definiție, atunci găsim măcar o descriere a avortului și anume: avortul este întreruperea procesului generativ a unei ființe umane. Imediat după această descriere găsim și precizări cît privește și morala: conștiința fiecărui om este lovită nu de oricare întrerupere a gravidității, dar de o întrerupere “voluntară și direct urmărită”.
Se poate spune, că avortul se configurează ca o omucidere de o gravitate deosebită, chiar enormă. Gravitatea este mărită pentru următoarele elemente:
– uciderea – suntem în fața unei ființe nevinovate, slabe, incapabile de apărare nici cu arma, dar mai ales nici cu strigătul;
– viața care este nimicită – purtătoarea unei misiuni încredințate de Dumnezeu, acestei vieți i se ia orice posibilitate de realizare. Omuciderea nimicește realizarea acelei misiuni care deja a început; avortul sufocă viața când încolțește;
– responsabilul principal a uciderii – este mama, adică persoana care are ceva cu victima. Legătura cea mai profundă și mai intimă care se poate concepe omenește, care este a maternității, și chiar în animal implică o tendință instinctivă spre protejarea puiului până la sacrificarea vieții;
– executorul principal și colaboratorii săi – sunt persoane care au ales public ca profesie, profesiune apărarea vieții semenilor proprii când este amenințată de vreo boală.
Nu este exagerat atunci când, Conciliul, calificând avortul ca un delict odios, și nu este exagerată nici intervenția unor Conferințe episcopale care spun printre altele: “Între diferitele ucideri, aceea a vieții pe cale de a se naște este dezgustătoare în cel mai înalt grad (…), este o barbarie (…), o cruzime (…), o nelegiuire”.
S-a discutat mult, în trecut despre însuflețirea embrionului. Teologii de astăzi spun că, această problemă a însuflețirii sau a creării sufletului, își asumă astăzi particulare relevanțe pentru mărirea posibilității de a bloca procesul generativ deja în primele faze. Se vorbește de o chestiune care a întors știința biologică și filosofii-teologi.
Plecând de la reflecția care a mers și care s-a maturizat de-a lungul istoriei, rezultă, că deja din antichitate se presupunea o distincție între fătul ne-format încă și fătul în mod perfect format de a o crede ființă umană, deci capabilă de a primi forma umană a sufletului. Aceste teze, susținute de diferiți părinți, în particular, așa cum s-a spus – de Sf. Augustin, devin dominante în perioada medievală, datorită autorității Sf. Toma de Aquino. Una dintre teze se fondează asupra principiului că, “forma”, sufletului cere o “materie” adaptabilă în care să se insereze.
Poziția teologică s-a modificat actualmente; astăzi, se înclină pentru însuflețire imediată, fie datorită aportului științelor embrionologice, fie în puterea unei viziuni mai unitare a ființei umane; nu ar exista înainte o materie biologică care ar primi apoi însuflețirea, mai mult, o ființă umană care este în dezvoltare progresivă.
Magisterul pontifical, nu s-a pronunțat asupra momentului însuflețirii în ființa singură. Câteva documente episcopale spun că, existența unei ființe umane este de la început: “Încă de la fecundarea ovulului…..vine constituit un individ într-o unitate pe deplin structurat. La nivel filozofico-teologic nu există argumente determinante pentru a individua un moment succesiv creierii sufletului.
Congregația pentru Doctrina Credinței precizează: “din momentul în care ovulul este fecundat, se începe o viață nouă, care nu este nici a tatălui și nici a mamei, dar a unei ființe umane noi care se dezvoltă pe cont propriu. Nu va fi niciodată ființă umană dacă nu a fost încă de la început” (Declarația asupra avortului provocat nr. 12, din 18.11.1974; Ench. Vaticanum 673, vol. 5). Atunci ființa umană este deja o persoană însuflețită? Pentru unii este încă din primul moment; pentru alții nu este. Nu privește știința de a lua poziție, pentru că existența unui suflet nemuritor nu aparține câmpului ei”.
Deci, trebuie să spunem că teologii de astăzi, ca și Magisteriul Bisericii spun, că avortul nu este permis și îl condamnă și vor să conștientizeze oamenii că, încă de la fecundarea ovulului apare o ființă nouă, care are propriul său trup și însuflețirea este imediat după fecundare, căci dacă nu ar fi însuflețirea imediată atunci, cine ar putea spune când se însuflețește ființa umană care se formează?
După ce am văzut câteva reflecții ale teologilor, în cele ce urmează să vedem care sunt problemele care duc la avort.
4.2 Problemele avortului
Trebuie să spunem, că sunt mulți factori care stau la baza acestui fapt al avortului.
În cele ce urmează aș dori să subliniez câteva probleme, care stau la baza avortului. Voi sublinia două dintre ele, care în special trebuie să fie dezbătute și rezolvate pentru a putea preciza noțiunea avortului. Prima problemă, privește întâlnirea sau neîntâlnirea definiției medico-legale a avortului cu definiția proprie a moralei; a doua problemă, poate mai importantă, privește precizarea “momentului inițial” al avortului ca premisă de neînlocuit pentru a stabilii adevăratul concept al avortului.
Din punct de vedere medical, avortul este definit ca “întreruperea dezvoltării unei vieți noi, înainte de vitalitatea sa, precizând expulzarea fătului din uter”. În acel timp fătul nu este viu, adică nu este capabil de supraviețuire – fătul care este expulzat înainte de 200 de zile de la fecundare.
Din punct de vedere al dreptului penal, avortul este definit ca: “în mod intenționat, violenta întrerupere a procesului fiziologic a gravidității, și ca urmare moartea celui conceput (…)”. Așa cum se vede, avortul – pentru dreptul penal – cere ca să fie o întrerupere a sarcinii și o nimicire a fătului, rodului conceput; momentul în care este săvârșită infracțiunea avortului, adică este dat la moarte fătul, și a trece cu vederea dacă această moarte a venit în uterul matern, sau este din cauza expulzării imature.
Nu este dificil de a observa cum în aceste definiții medico-legale, centrate asupra întreruperii gravidității, este scos la lumină fenomenul fiziologic feminin, pe când nu este dată o atenție specifică fătului, adică mici ființe umane care este eliminat.
Cât privește distincția dintre feticid și avort, G. B.Guzzetti spune: “Ar fi bine, din punctul nostru de vedere că, trebuie să facem câteva corecturi. Prima, ar trebui să consiste în a accepta în mod expres conceptul de avort ca întreruperea gravidității. A doua corectură ar trebui, să consiste în aceea de a suprima cauza, care pentru a cădea în excomunicare, este nevoie ca avortul să se întâmple”.
Dar, trecând peste problema unei reforme a legislației penale a Bisericii, fie în general, fie cu referirea la avort, se pune problema, dacă este oportun sau (direct, just) drept de a menține distincția între feticid și avort.
Acum descrierea – definiția avortului pare în mod particular apreciabilă pentru că constituie supremul act ale acestor două concepte și tentativa pozitivă de a găsi o concordanță; fie medicul, fie legislatorul și juristul, fie moralistul se pot pune de-acord în a reține avortul ca “întreruperea voluntară și directă, urmată de procesul generativ a unei vieți umane”.
Termenul avort, pune în relief aspectul predominant a unei atare intervenții care dacă implică o întrerupere a gravidității (aspectul matern), de fapt provoacă uciderea unei ființe umane (aspectul moral prevalent–importanță majoră).
Problema cea mai importantă cât privește diversele descrieri – definiții ale avortului din punct de vedere medico-legal și moral, este acea de a preciza momentul inițial al avortului și cunoașterea conceptului de avort.
Așa, cum am văzut în antichitate, s-a pus problema dacă fătul este însuflețit din prima clipă a fecundității sau însuflețirea fătului vine în timp. Unii spun că însuflețirea fătului este din momentul conceperii, iar alții, spun că însuflețirea fătului nu este imediat după concepere. Acest lucru am putut vedea în cele prezentate mai sus.
Cât privește avortul, atât cei care considerau că însuflețirea fătului este imediată, cât și cei care considerau însuflețirea întârziată, au condamnat și ei acest delict împotriva vieții, și spun că nu este permis avortul, indiferent în ce fază de viață s-ar afla fătul.
Poziția Bisericii este că, pe plan practic și moral, obligă în conștiință de a trata rodul conceperii ca și cum ar fi îmbogățit de suflet spiritual încă din primul moment al conceperii.
Avortul poate să vină și prin cauze și motive diferite. Așa cum am văzut, se împarte în două: avort provocat și avort spontan.
La avortul provocat se poate vorbi despre avort terapeutic, eugenetic, direct și indirect. Toate aceste forme de avort le-am putut vedea dezbătute în primul capitol. Aceste forme de avort sunt în urma intervenției omului. Cât privește avortul spontan însă, se discută altfel, pentru că vine de la sine fără ca omul să intervină direct sau indirect asupra fătului.
Vedem că Papa Pius al XII-lea spune:
Noi am folosit totdeauna expresia “atentat direct la viața inocentă”, “uciderea directă”, pentru că de exemplu, salvarea vieții viitoarei mame, în mod independent de statutul ei de gravidă, însărcinată, ar recere urgent o intervenție chirurgicală, sau altă aplicație terapeutică, care ar avea ca consecvență accesorie, în nici un mod voit și nici de acord, dar inevitabil, moartea fătului. Un atare fapt nu poate să se numească un atentat direct la viața nevinovată. În această condiție, operația poate să fie lecită, ca și altele asemănătoare, dar totdeauna să se trateze de un bine de înaltă valoare acea a vieții, și să nu fie posibil de a o amâna după nașterea copilului, nici de a recurge la alt remediu eficient.
Apare o altă problemă cât privește avortul, și anume: avortul legal și ilegal. Avortul legal este acela autorizat sau tolerat de legea civilă, pe când cel ilegal, dacă provine de afară, și cazurile autorizate sau tolerate de ea.
În ultimul timp, în special agravându-se fenomenul avorturilor clandestine, și în fața acestor probleme, este necesară o intervenție din partea Statului pentru a găsi un mod de a rezolva această problemă, și rezolvarea vine prin propunerea de a legaliza avortul.
4.3 Dimensiunile și caracteristicile actuale ale avortului
Așa cum ne spune A. Klinger, numărul avorturilor provocate în lume ar oscila anual între 30 și 40 de milioane, egal cu 26% dintre cei născuți vii. Acest raport ar fi mult mai ridicat în țările sub-dezvoltate.
Trecând de evaluarea cifrelor, se pare că astăzi avortul este un fenomen de dimensiune vastă:
evaluarea dimensiunile avortului ca fapt social nu este o realizare ușoară; dar deasupra acestor discuți probabil destinate să se prelungească la infinit pentru imposibilitatea de a obține date demne de luat în seamă despre întinderi efective a fenomenului, se poate da pentru a achita, că el nu este un aspect marginal a realității sociale a timpului nostru .
Deja faptul, că avortul are proporții ample, interesează așadar “numerele mari”, și rezultă, că fenomenul nu poate să fie citit și interpretat numai în moduri individualiste și private. Avortul este și un “fapt social”, și, ca atare trebuie explicat și ținând cont ca o datorie, componentele tipice sociale.
Fenomenul actual al avortului nu se caracterizează numai printr-o certă lărgire a dimensiunilor, dar și prin câteva “caracteristici” după care el se configurează astăzi, la diferențele din trecut.
Între caracteristicile principale se pot specifica schimbările introduse în ambient, “motivațiile” aduse pentru avort, “aspectele juridico-politice”, care le privesc și “evaluările” date.
Iată, ce spune Consiliul permanent al Conferinței Episcopale Italiene (C.E.I.) în documentul său ”Dreptul la naștere”:
Problema nu este de astăzi. Totdeauna în lumea contemporană, se asumă proporții și motivații particulare alarmante, îngrijorătoare. Motivelor de ordin medical și eugenetic, care se aduceau până astăzi pentru a justifica avortul, se merge ajungând sau înlocuind rațiuni de caracter psihologic, familiar și social, care reduc tot mai mult spațiul pentru o efectivă apărare a vieții… tentația de a rezolva aceste probleme cu avortul legalizat, ar rezulta o soluție nedemnă omului, bazat pe conceptul fals a autonomiei umane complete .
Vedem, că la acest fenomen al avortului se aduc multe motivații. Avem motivații etice (avorturi în caz de violare, de incest etc), motivații “medicale” și “eugenetice”. Se invocă mult motivul avortului “terapeutic” în sensul unei dileme dramatici între viața mamei și aceea a fiului, și care s-a redus tot mai mult. Profesorul A. Bompiani după terminarea unui studiu specific, spune: “…pentru avortul terapeutic, indicațiile în sens strict, s-au redus în mod progresiv, de ameliorarea asistentelor medicale. Avortul terapeutic a pierdut mult teren și nu-și mai găsește un loc logic în modernele criterii de asistență”.
O nouă problemă a fenomenului actual al avortului stă într-o schimbare, adesea radicală a lumii cu care fenomenul este confruntat și rezolvat la nivel juridico-politic.
Intervenția legală s-a exprimat în forma “interzicerii”: “avortul era considerat ca o “infracțiune” și în consecință, era “pedepsit”, exceptând “statutul de necesitate” pentru salvarea propriei vieții sau al altuia.
În ultimul timp, vedem de fapt, o explicită inversare de mers; intervenția legislativă se exprimă sau tinde să se exprime nu numai în sensul de o nepenalizare, dar și în sensul de o adevărată și proprie legalizare.
Iată câteva țări în care s-a legalizat avortul: Anglia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Polonia, Bulgaria, România etc. Totuși, problema cea mai gravă, este avortul clandestin. Astăzi, avortul clandestin generează și dezvoltă situații penibile, dureroase și adesea dramatice, între care se amintește faptul deceselor femeilor, sau rezultatele negative asupra sănătății lor pentru practicile abortive care sunt făcute în condiții care nu sunt controlate de persoane sanitare.
“Declarația asupra avortului provocat” a Congresului pentru Doctrina Credinței spune:
Unde există încă legi care condamnă avortul, ele se arată ca dificile de aplicate; delictul a devenit prea frecvent pentru a fi totdeauna pedepsit, iar puterile publice găsesc mai prudent de a închide ochii. Trebuie să se adauge că avortul clandestin expune femeile, care aleargă la cele mai grave pericole, nu numai pentru fecunditatea lor viitoare, dar și, adesea, pentru viața lor proprie.
În ultimii ani tentativa de deschidere, în sensul unei adevărate și proprii “liberalizări”, au fost susținute de câteva “mișcări feministe”. Am putut vedea în cap. III, cum acele grupuri, mișcări feministe, își cereau “drepturile” pentru ca femeile să poată avorta fără ca să fie constrânse ca să facă acest lucru. Apoi, au cerut ca să li se creeze condiții, deoarece ele sunt cele care decid asupra corpului lor, să li se dea anticoncepționale, etc.
După ce am văzut care sunt dimensiunile și caracteristicile actuale ale avortului, să vedem în cele ce urmează cauzele avortului actual.
4.3.1 Cauzele avortului actual
Pentru a înțelege fenomenul actual al avortului, în extensitatea sa și în caracteristicile sale, pentru o evaluare morală și pentru o operă educativă, este nevoie de a se ridica de la “date” la “cauze”, de la “situații” la “înțelegerea sa”, de la “faptă” la “motivația sa”. Aceasta este o muncă care nu este ușoară, dar pe de altă parte este fundamentală.
Nu este ușoară pentru multele și diferitele cauze, care în diverse medii, intră să creeze o mentalitate, și să susțină un “obicei” în societate. Este fundamentală, pentru a încerca o judecată de valori a fenomenului actual al avortului, și mai mult, pentru a se îndrepta spre diferitele niveluri (individual și social, juridico-politic), totul pentru a rezolva problema complexă al avortului.
“Declarația asupra avortului provocat”, afirmă în formă lapidară: “Nu se poate niciodată aproba avortul, dar este necesar, înainte de toate, a combate cauzele” (nr. 26).
O cauză generală imediată care explică actualul fenomen al avortului, pare să se specifice în întâlnirea a două “revoluții”, adică “revoluția demografică și revoluția sexuală”.
Prin “revoluție demografică” se înțelege schimbarea profundă și radicală din partea omului, cel puțin omul occidental, în fața natalității.
Schimbarea, care a venit în societate, în special în familie, odată cu industrializarea, se vede mai ales în dimensiunea optimă a familiei; în mod concret, o ridicată rată a natalității, apare ca “non funcțională” societății tot mai industrializate și la toate exigențele pe care ea le creează și le aliniază.
De aici fenomenul restrângerii sau a “reducerii natalității”, cu declinul familiei numeroase cel puțin ca model sociologic. Transformarea familiei a venit în urma industrializării, adică de la societatea agricolă s-a trecut la cea industrială și urbană, și familia a început să nu mai fie numeroasă, dar redusă la numărul de copii.
Asupra acestei transformării a influențat, printre altele, și procesul de creștere demografică; “procesul de creștere demografică, care s-a determinant în secolul nostru, a avut și continuă să aibă influențe profunde asupra problemelor familiei. Modelul familiei cu numărul limitat al copiilor, s-a răspândit și intensificat așa asupra problemei procreerii, și nu s-ar putea explica fără a ține cont de creșterea demografică” .
Astăzi, revenirea la avort se inserează în mod indubitabil în acest cadru de restrângere, sau de-a dreptul în refuzul natalității.
Cât privește aspectul demografic, omenirea de astăzi ne oferă un “spectacol” alarmant atât din punct de vedere al mediilor în care se dezvoltă atentatele la adresa vieții, cât și la proporția lor numerică, deosebită.
Sf. Părinte Papa Ioan Paul al II-lea spunea: “secolul XX, va fi considerat o epocă a atacurilor masive împotriva vieții, a unui șir interminabil de război și a unui masacru permanent al vieții umane” .
Vedem astăzi că în viața socială, economică, omenirea s-a despărțit în două: cei puternici și cu bani, și cei săraci și slabi. Aceste țări bogate, prin urmare, în loc să apere, să rezolve problemele grave prin respectarea demnității oamenilor și a familiei, și mai ales inviolabilitatea, dreptul la viață al fiecărui om, preferă într-o formă egoistă, să promoveze și să impună chiar o cât mai mare planificare a nașterilor. Însăși ajutoarele economice pe care ar fi dispuși să le dea, sunt în mod nedrept condiționate de acceptarea unei politici antinataliste.
Aceste popoare puternice economic, își impun voința lor tuturor popoarelor sărace de pe pământ, programul lor de limitare a natalității fiind: sterilizarea în masă, anticoncepționalele, avortul, liberalizarea avortului, etc.
Și în România a intrat acest proces. Poporul a început să scadă foarte mult odată cu liberalizarea avortului în 1990. 1.000.000 de români mor în fiecare an în pântecele mamelor lor; 98 de sarcini sfârșesc prin avort, până-n prezent fiind cea mai mare rată din lume.
Maica Tereza de Calcuta spunea: ”De nu doriți un copilaș, dați-mi-l mie. Fiecare copilaș ne-născut este un copilaș dorit de cineva”.
În momentul de față, după statistica din 1996, România se află pe primul loc în lume cât privește avortul. Dacă această situație a avorturilor continuă, dezechilibrul demografic va fi dezastruos și ireversibil.
Așadar, am putea spune: “Avortul ucide familia și societatea; Avortul ucide România”.
Acest lucru am putea spune că este și pe plan mondial.
În lumea de astăzi, odată cu secularizarea, omul a început să-și formeze chiar o nouă “imagine” despre Dumnezeu. Am putea spune, că Dumnezeu nu mai este necesar în această lume secularizată. Mai mult, Dumnezeu poate fi simțit ca fiind periculos pentru om. Așadar, Dumnezeu a pierdut din “semnificat” pentru om și problemele sale.
“Existența umană – scrie Episcopatul Lombard – când nu mai percepe înălțimea originilor sale și a sfârșitului său, și când pierde aspirația câtre cele viitoare, devine o aventură săracă între lucruri, și ele pot fi manipulate după plăcere”.
Numai Dumnezeu poate să constituie garanția absolută și unică pentru depășirea distincției între viața demnă și viața nedemnă, mai mult pentru mântuirea vieții umane. Această convingere profundă o avea D. Bonhoeffer, care spunea: “Dreptul la viață este înrădăcinat în însuși esența vieții, și nu depinde de aceste sau acele valori. În fața lui Dumnezeu nu este nici o viață nedemnă de a fi trăită pentru că, viața însăși este prețioasă pentru El…”
Așadar, am putut vedea care sunt câteva din cauzele actuale care conduc la aceste crime care se fac prin avort, iar în cele ce urmează să analizăm ce este avortul în el însuși.
4. 4 Avortul în el însuși
“Dumnezeu, stăpânul vieții, a încredințat oamenilor înalta misiune de a proteja viața; această misiune trebuie îndeplinită în mod uman. Deci, viața o dată concepută, trebuie să fie protejată cu mare grijă, iar avortul ca și infanticidul sunt delicte odioase”.
Fiecare ființă umană are ca drept fundamental dreptul la existență. Și fructul conceperii este o ființă umană. Dacă orice ființă umană are dreptul la viață ca și ceea ce s-a conceput, adică ființa umană, atentând împotriva ei, din punct de vedere moral, este în mod grav, ilicit.
“Declarația asupra avortului provocat”, spune:
ființa umană, în puterea dimensiunii sale interioare și spirituale, este deschisă și în dialog cu Dumnezeu și cu alții, capabilă, autoconștientă și liberă de a construi propria existență. Drepturile omului ca persoană, au o precisă configurație,, și caracteristici fundamentale, așa cum sunt indicate de Papa Ioan al XXIII-lea în enciclica “Pacem in terris”. Persoana este dotată cu inteligență și voință liberă; deci are drepturi și obligații care ies din natura însăși; obligațiile care sunt universale, inviolabile, inalienabile (nr.8).
Drepturile omului deci, sunt înainte de toate înnăscute; fac parte din societate, și preced autoritatea părinților însăși, și sunt în consecință inalienabile și inviolabile. Drepturile omului mai sunt universale și intră în perspectiva universalității drepturilor umane.
Enciclica “Pacem in terris”, în specificarea diferitelor drepturi ale persoanei, pune dreptul la existență pe primul loc: “Orice ființă umană are dreptul la existență, la integritate fizică, la mijloace indispensabile și suficiente pentru o viață demnă…” (nr. 10). Nu spunem că acest drept este pe primul loc cronologic, dar este fundamental.
“Declarația asupra avortului provocat” spune: “ Avortul este o crimă gravă morală, pentru că violează dreptul fundamental al existenței pe care Dumnezeu l-a pus în orice ființă umană, și mai mult violează dreptul cît privește o ființă umană nevinovată și fără apărare” (nr. 7).
Trebuie să spunem că rodul conceperii este o ființă umană, și trebuie să fie tratat ca o ființă umană.
Trebuie amintit aici, problema însuflețirii, problemă pe care noi am tratat-o mai sus.
Cu privire la argumentarea științifică, Biserica recunoaște rolul ei și acest lucru se vede în Gaudium et Spes și “Declarația asupra avortului provocat”, și apoi am văzut și ajutorul pe care îl dă știința genetică.
“Știința genetică modernă, a arătat cum din primul moment se găsește tocmai, exact ceea ce va fi această ființă, un om; acest om individual cu notele și caracteristicile sale bine determinate. Dacă știința are rolul ei în a ajuta Biserica, vedem că ea are și limitele sale, și anume nu poate să spună nimic cât privește însuflețirea”.
În legătură cu noutățile care apar cât privește avortul considerat în el însuși, Magisteriul Bisericii spune, că o primă noutate, este denunțarea ambiguității terminologiei care nu este afirmată, pentru a indica avortul: “întreruperea gravidității”, care tinde de a ascunde adevărata natură, și de a atenua gravitatea în opinia publică”.
Papa Ioan Paul al II-lea, într-un mesaj al său pentru Ziua Păcii, din 1980, sub titlul “La verita, forza della pace” (Adevărul, forța păcii), spune: “A restaura adevărul, înseamnă înainte de toate, a numi cu numele lor faptele de violență, acelea care sunt formele pe care și le asumă. Trebuie numită omuciderea cu numele ei; omuciderea este omucidere”.
Papa mai spune, că avortul trebuie numit cu numele lui, adică “expulzarea deliberată și directă, și care este uciderea unei ființe umane în faza inițială a existenței sale, cuprinsă între concepere și naștere”.
Mama este cea, care este de multe ori prima responsabilă a uciderii unuia dintre fiii ei.
Chemarea în cauză a mamei, este urmată de un cadru amplu și diversificat de alte responsabilități și complicații, fie personale (începând de la tatăl), fie sociale și culturale, “până la a înțelege instituțiile internaționale, fundațiile și asociațiile care se luptă în mod sistematic pentru legalizarea și răspândirea avortului în lume”, configurându-se astfel o “structură de păcat” împotriva vieții umane ne-născute încă.
De fapt, nu se condamnă persoana, dar ceea ce a făcut persoana, și în cazul nostru, avortul.
Papa spre sfârșitul enciclicii, totuși le încurajează pe acele mame care au recurs la acest delict, și le sfătuiește de a se mobiliza pentru a promova o cultură a vieții.
4.5 Avortul și legea
Considerând avortul ca atare sub profilul evaluării morale, să vedem puțin în cele ce urmează, intervenția legii civile pentru a reglementa acest fenomen social al avortului.
Așa cum am văzut mai sus, s-a spus câte ceva cât privește avortul, ca problemă “juridică” sau “legală”.
Acum în cele ce urmează, aș dori să tratez despre legea civilă în fața avortului, pentru că și ea are “moralitatea” ei pe care trebuie s-o respecte.
“Declarația asupra avortului provocat” spune:
Discuția morală însoțește, un pic peste tot, gravele dezbateri juridice. Nu este nici o țară în care legislația să nu interzică și să nu pedepsească omuciderea; multe dintre ele însă pe lângă acestea au determinat această interzicere și aceste pedepse pentru cazul specific al avortului provocat. Trebuie să se adauge că avortul clandestin expune femeile la grave pericole nu numai pentru fecunditatea lor viitoare, dar și, adesea pentru viața lor însăși.
Așa cum am văzut, Biserica Catolică interzice avortul, iar alte grupuri militează pentru legalizarea avortului, și prin urmare multe femei recurg să facă avorturi clandestine pentru a nu fi pedepsite de autorități și astfel se ajung la daune foarte mari.
Trebuie să spunem, că avortul dăunează nu numai familiei, dar el dăunează și societății în care trăim. Orice om este un membru al societății. Așadar, trebuie ajutate mamele care trebuie să nască, de către societate, și ca mama să se vadă ajutată pentru a putea aduce copilul ei pe lume, copil, care devine un membru al societății, și care are drepturi așa cum are de fapt orice om. Trebuie să fie un raport bun între membrii societății, și mai ales între membrii unei familii.
Tratând despre problema noastră, trebuie să spunem că problema socială a avortului trebuie să-i intereseze mai înainte de toate, fără dubii pe părinți, iar în mod particular mama, dar îl interesează și pe cel conceput; le interesează pe cele două părți, în raportul lor reciproc, adică pe părinți, mama și copilul și invers.
Astăzi, ca mama să fie un membru a societății, are toate drepturile și obligațiile, pare a fi un lucru evident și pacific. Mai puțin evident și pacific, cel puțin pentru câțiva, este că, “și cel conceput este deja membru a societății”. Membrii societății nu sunt numai cei care sunt născuți deja, dar și cei care sunt concepuți. Cine ar putea spune că un copil care trebuie să se nască peste o oră nu este membru a societății, iar peste o oră este? La fel este și cu unul abia conceput, mergând din oră în oră, din lună în lună și se ajunge la ființa care este de abia concepută. Astfel ajungem la mișcările care se fac, și însăși legislația care a tratat și tratează pe cel care trebuie să se nască, ca un subiect de drept.
Din acest motiv în această problemă, femeia nu se găsește singură, dar este pusă în mod inevitabil în fața “altuia”, mai mult în fața “altora”, cu toate drepturile și obligațiile.
Congregația pentru Doctrina Credinței, spune: “în numeroasele țări, puterile publice care rezistă la o liberalizare a legii avortului, sunt mereu obiectul unor presiuni foarte mari…” (nr.2). De fapt, societatea este implicată în problema avortului.
Societatea are ca scop precis: crearea, păstrarea, dezvoltarea condițiilor pentru viață.
Există deci o unire, legătură între legea civilă și norma morală, așa cum spune și “Declarația asupra avortului provocat”: “Asupra drepturilor și obligațiilor reciproce a persoanei și a societății îi revine moralei de a lumina conștiințele, dreptul de a preciza și a organiza prestațiile”( nr.10). “Legea nu este pentru a înregistra în mod pasiv ceea ce se face, dar de a ajuta, de a se face mai bine” (nr. 21).
În realitate, legea civilă nu are alt scop, decât acela de a promova valorile și exigențele persoanelor care formează societatea. Legea civilă nu creează valori și exigențe, dar le recunoaște, le apără, le promovează: “Statul nu este izvor originar, pentru că garantează obligațiile drepturilor umane; așa cum nu le creează, așa nici nu le poate distruge. Misiunea lui este de a le recunoaște, de a le tutela și de a le promova pentru binele tuturor” (Avortul și legea avortului, nr. 13).
Poziția moraliștilor este de a refuza liberalizarea avortului.
Doctrina morală, creștină și umană, nu poate să dea decât o judecată în mod grav negativă a legislației avortului.
Cu privire la evaluarea morală a unei legi abortive, dacă până nu demult avortul era considerat, ca un delict, și se stabileau sancțiuni pentru a-l pedepsi, acum se vede că au scos această pedeapsă asupra avortului, și mai mult l-au legalizat, adică l-au considerat ca un drept recunoscut și nu un delict.
Vedem că astăzi, Statul refuză de a recunoaște și a proteja dreptul la viață a copilului în sânul matern, și mamei care vrea să suprime viața, îi conferă dreptul de a-l ucide, și mai mult îi pune la dispoziție structurile sale și personalul sanitar.
Cu toate legile statelor care au legalizat avortul trebuie să spunem, că avortul este și va rămâne o crimă .
În România, avortul încalcă Constituția; Constituția noastră din 1991 spune la articolul 22: “Dreptul la viață, precum și la integritatea fizică și psihică ale persoanei sunt garantate” .
Avortul este anticonstituțional, ca și legea liberalizări avortului. Art. 51 din Constituția României prevede: “respectarea Constituției, a supremației și a legilor este obligatorie”.
Articolul 51, aliniatul 2 mai spune: “Persoana fizică, are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri” .
Deci, așa cum reiese, din cele citate mai sus parlamentarii trebuie să sesizeze Curtea Constituțională împotriva legii liberalizării avortului și totodată să voteze o lege anti-avort.
CONCLUZIA
Dacă astăzi ne aflăm în această luptă dramatică a confruntării dintre bine și rău, dintre viață și moarte, suntem toți implicați activ și nu putem sustrage de la responsabilitățile noastre de a face o alegere care să fie necondiționată, o alegere care să fie în favoarea vieții, viață care vine de la Dumnezeu, și numai El poate să ne-o ia.
În această lume în care omul pare să fie uitat sensul păcatului, pare să fie uitat că are un suflet, are o conștiință, apelează din ce în ce mai mult la crimă. Această crimă se răsfrânge foarte mult asupra acelor ființe care nu au nici un ajutor, nu pot să se apere singuri, și aceștia sunt copii care sunt încă în sânul matern. Această crimă se numește avort.
Așa cum am văzut, avortul este uciderea deliberată și directă a unui copil în faza inițială a vieții sale, viață care este încadrată între fecundație și naștere.
– Chemarea pe care a adresat-o Dumnezeu lui Moise și evreilor: “Iată pun înaintea voastră viața și binele, moartea și răul […], viața ca să trăiești tu și seminția ta” (Deut. 30,15-19) este valabilă și pentru noi cei care trăim astăzi și spunem că ne respectăm între noi, avem organizația “Drepturile Omului” și că trebuie să alegem și noi în fiecare zi între “cultura vieții” și “cultura morții”.
– În comentariul asupra Exodului 23,19, Clement Alexandrinul spune: “Să nu fierbi mielul în laptele mamei lui”, spune că avortul este uciderea unui făt viu care face ca sânul matern să devină un mormânt, în loc să fie, cum îl vrea Creatorul, leagănul vieții (Clement Alexandrinul, Stromata 2,18).
– La Conciliul II Vatican, în Constituția Pastorală Gaudium et Spes, la nr.27 și 51, spune că, tot ceea ce se opune vieții însăși cu orice fel de omucidere, genocid, avort, eutanasie aduce o jignire onoarei Creatorului.
În perioada post conciliară, Magisteriul a continuat să condamne avortul și încercă să-l combată prin diferite decrete și enciclici cum ar fi: Humanae Vitae, Donum Vitae, Evangelium Vitae. Aceste decrete, enciclici reafirmă valoarea vieții umane în mod ferm. Evangelium Viate (1995) reafirmă cu fermitate că viața omului are valoare mare, și chiar copilul care este încă în sânul matern are aceeași valoare ca și unul născut.
– Avortul liberalizat a încurajat desfrâul și disprețul față de viață, reducând femeia la un simplu obiect de satisfacere a plăcerilor trupești, hedonismul.
În țara noastră acest delict al avortului a fost legalizat și este foarte răspândit și trebuie să spunem cu părere de rău că România ocupă primul loc în lume la avorturi.
– Mișcările feministe și ele au fost pro avort și spuneau că ele (femeile) sunt stăpâne pe propriul trup și că nu vor să avorteze în condiții mizere, și că femeia poate să aleagă dacă avortează sau nu și dreptul la viață care este inviolabil și nimeni nu are voie să se atingă, să atenteze la viață pentru că ea vine de la Dumnezeu.
În această lucrare am încercat să dezbat acest fenomen al avortului și care a început să fie din ce în ce mai întâlnit, din diferite motive, fie sociale, economice și chiar aș îndrăzni să spun chiar din motive de comoditate și astfel mor atâția copii care sunt încă în sânul matern, și care a devenit așa cum spunea Clement Alexandrinul “un mormânt” în loc să fie “un leagăn al vieții” așa cum îl vrea Creatorul nostru care este stăpânul vieții noastre, și care este Dumnezeu.
Am voit ca în această lucrare să arăt moralitatea gravă al acestui flagel am putea spune, și care sunt urmările sale în societate și asupra acelor persoane care avortează și care o sfătuiesc pe femeie să avorteze.
“Mamă nu fă din sânul tău matern un mormânt al propriului tău copil, dar fă ceea ce vrea Creatorul de la tine, ca sânul tău să fie un leagăn al vieții”!
(Cfr. Clement Alexandrinul Stromata 2, 18)
BIBLIOGRAFIA
AA.VV. Nuovo Dizionario di Teologia Morale,a cura di Campagnani F., Piana Giannino, Privitera Salvatore, Paoline, Torino 1990.
AA.VV., Dizionario Patristico e di Antichita cristiana, a cura di Honing B., Morietti Institutum Patristicum Augustinianum, Roma, vol. I, 1983
Abrechi P.- Birch Ch., Genetics and the qualitz of life, Pergamon Press, Oxford 1975.
Bargaglia G., Il valore della vita umana nella Bibbia, nel vol. AA.VV. Morire si, ma quando?, Paoline, Cinisella Balsamo, Milano 1977
Bompiani A., L’aborto terapeutico, in AA.VV. L’aborto: diritto o crimine?, Ferro, Milano 1972.
Bonhoeffer D., Etica, Milano 1969.
Brek John, Darul sacru al vieții, trad. de Pop Bistrițeanu Irineu, Patmos, Cluj-Napoca 2001.
Caprile Giovanni, Non uccidere – Il Magistero della Chiesa sull’aborto, La Civilta Cattolica, Roma 1973.
Cavallaro E., Vescovi Italiani e il diritto a nascere, La Parola, Roma 1982
Ciccone Lino, Non uccidere – questioni di Morale della vita fisica, Ares, Milano 1993.
Davanzo G., L’aborto come problema sociale, La familia, Torino 1973.
Delmaile J., Avortement, in Dictionnaire de Droit cannonique, vol. I, Letouzez, Paris 1935.
Dumea Claudiu, Avortul, întrebări și răspunsuri, Presa Bună, Iași 1993.
Dumea Claudiu, Omul între “a fi și a nu fi”, probleme fundamentale de Bioetică, Arhiepiscopia Romano-Catolică București 1998.
Grisez G.G., El Aborto. Mitos realidadey y argumento, Sigueme, Salamanca 1972.
Guzzetti G. B., Considerazione sul’aborto, Fatebenefratelli 1971, ripreso in AA.VV. Aborto, questione aperta, Torino 1973
HÄring Bernhard, Liberi e fedeli in Cristo – teologia morale per i preti e i laici, vol. 3, Paoline, Roma 1982
Lio Ermenegildo, Humanae Vitae e coscienza, insegnamento del Cardinale Wojtyla, teologo e Papa, Libreria Vaticanum, col. Teologia e Filosofia IV, 1980.
Masellis F., Aspetti medici dell’aborto, Orientamenti sociali 38, 1972.
Moisin Anton, Ocrotirea copiilor ne-născuți, Polsib, Sibiu 1997
Papa Cristina, Dibattito sull’aborto, Guaraldi, Firenze-Rimini 1975.
Paquin Jules, Morale e Medicina, trad. din franceză, sub îngrijirea lui A.M. Di Marino, Orizzonte Medico, Roma 1958.
Percă Aurel, Morala vieții fizice, prelucrare după L. Ciccone, Salute e malattia, questioni di morale della vita fisica, vol. I, Ares, Milano 1986
Pesche H.Karl, Etica cristiana – Teologia Morale alla luce del Vaticano II, vol. 2, Pontificia Universita Urbaniana, Roma 1985. .
Sgreccia Elio – Tambone Victor, Manual de Bioetică, trad. Levescu Gilda, Arhiepiscopia Romano-Catolică, București 2001; Lucrare editată în colaborare cu Asociația Medicilor Catolici din România și Centrul pentru viață și familie “Bunavestire”.
Sgreccia Elio, Bioetica – manuale per i medici e biologi, Vita e Pensiero, Milano 1986
Tettamanzi Dionigi, La Comunita Cristiana e l’aborto, Paoline, Milano 1975.
Tettamanzi Dionigi, Nuovo Bioetica Cristiana, Piemme 2000.
Viafora C., Fondamenti di Bioetica, Casa Editrice Ambrosiana, Milano 1989.
Vidal Marciano, L’atteggiamento morale, etica della persona, Cittadella Editrice Assisi, vol. 2, 1979.
Word Conncil of Churches, Three reports from Church and Society, Sdtudy Encounter, vol. VII, nr.3, 1971.
Conciliul Ecumenic Vatican II
Constituția Pastorală privind Biserica în lumea contemporană, Gaudium et Spes, Città del Vaticano; trad. în lb. Română și editat de Organizația «Kirche in Not», Hyiregyhàza, 1990.
Documente pontificale
Papa Ioan Paul al II-lea
– Scrisoarea enciclică, Evangelium Vitae, Città del Vaticano, 25 Martie 1995, trad. în lb. Română 1995.
– Instrucțiunea Congregației pentru Doctrina Credinței Donum Vitae, asupra respectului vieții născute și demnitatea procreeri, Città del Vaticano, Roma 22 februarie 1987.
– Lettera ai Capi di Stato di tutto il mondo e al Segretario Generale dell’ONU, 19 martie 1994.
– Il Messaggio per la XIII giornata Mondiale della Pace: La verità, forza capace, 18 dicembre 1979, Città del Vaticano 1980.
Papa Paul al VI-lea
– Enciclica Humanae Vitae, Città del Vaticano, 25 iulie 1968; trad. în lb. Română Iași 1994.
– Dichiarazione della Congregazione per la dottrina della fede sull’ aborto, 18 novembre 1974.
Papa Pius al XII-lea
Allocuzione ai Capi della Famiglia, 28 novembre 1951.
Enciclica Humana generis, 12 agosto 1950.
Allocuzione del 26 novembre 1951.
Papa Pius al XI-lea.
– Discurs la Congresul Uniunii Moașelor Italiene 29 octombrie 1951.
– Enciclica Casti connubi, 31 dicembre 1930, Istituzione divina e natura del matrimonio, aborto..
Papa Pius al IX-lea
– Constituzione Apostolicae Sedis, 12 octombrie 1869,.
Papa Ioan al XXIII-lea
– Enciclica Mater et Magistra, 15 maggio 1961.
– Enciclica Pacem in Terris, 11 aprile 1963.
– Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarația asupra avortului provocat 18.11.1974.
Alte izvoare
Angelo SERRA, S.I., revista “La Civilta Cattolica”, din 17 februiorie 2001, quindicinale, anul 152, nr. 3616, art. “Pari dignita all’embrione umano nel enciclica “Evangelium Vitae”, Roma.
Catehismul Conciliului din Trento, Roma 1961
Monitorul oficial al României din 27 decembrie 1989
Aggiornamenti Sociali, ianuarie 1952; Vie Nuove, anul VII, nr. 7, 11 februarie 1952. Questioni morali sul matrimonio
Conferința Episcopilor Italieni, Matrimonio e famiglia oggi in Italia, nr. 3, 15.11.1969
Episcopatul Lombard Dichiarazione contra l’aborto, 15.10.1974
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sigle și Abrevieri 1 (ID: 167058)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.