ȘI RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE [623778]

1
CAPITOLUL II. GENERALITĂȚI PRIVIND DREPTUL PENAL ROMÂN
ȘI RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE

2.1. Generalități privi nd dreptul penal român ca ramură de drept

Odată cu apariția si evoluția statului român s -a dezvoltat și funcția de apărare a valorilor
sociale fundamentale și esențiale. Apărarea și ocrotirea acestor valori sociale se realizează și cu
ajutorul dreptului penal român. Această funcție de apărare și ocrotire se realizează prin int erzicerea
faptelor considerate periculoase pentru valorile sociale fundamentale și esențiale și prin aplicarea
de sancțiuni acelor persoane care săvârșesc sau produc astfel de fapte.
”Termenul de drept penal este folosit pentru a denumi ramura de drept ca sistem al
normelor juridice penale ce reglementează relațiile de apărare socială; dar același termen, drept
penal, se folosește și pentru a denumi știința dreptului penal ca ansamblu de idei, teorii, concepții
cu privire la dreptul penal român ”. (Costică Bulai și Bogdan Nicolae Bulai, 2007).
Între cele două termene, dreptul penal și știința dreptului penal nu trebuie să se producă
confuzii și nu trebuie să fie considerate la fel , deoarece sunt accepțiuni distincte.
Accepțiunea de drept penal derivă de la cuvântul din limba latină poena care înseamnă
pedeapsă.
Dreptul penal român, în literatura de specialitate a cunoscut mai multe definiții, fiecare
autor încercând să identifice cu exactitate și precizie trăsăturile dominante și specifice ale acestei
ramuri de drept. În identificarea acestora s -a ținut cont atât de obiectul dreptului penal cât și de
scopul și metoda de reglementare.
În cele ce urmează voi prezenta câteva dintre definițiile dreptului penal așa cum au fost
prezentate în literatura de specialitate.
Autorul și profesorul Matei Basarab, a considerat că ”dreptul penal (legislația penală) ca
ramură a sistemului de drept român este format din totalitatea normelor juridice prin care se
prevede î n ce condiții o faptă este infracțiune, felul acestor infracțiuni, sancțiunile ce se aplică în
cazul comiterii lor, precum și răspunderea penală, în scopul apărării ordinii de drept din România
împotriva unor asemenea fapte ”. ( Matei Basarab, 2001).
Costi că Bulai, definește dreptul penal astfel : ”dreptul penal reprezintă subsistemul
normelor juridice care reglementează relațiile de apărarea socială prin interzicerea ca infracțiuni,
sub sancțiuni specifice, denumite pedepse, a acțiunilor sau inacțiunilor, periculoase pentru valorile
sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracțiunilor, fie prin aplicarea
pedepselor persoanelor care le săvârșesc ”. ( Costică Bulai, 1997).
De asemenea, autorul și profesorul, Viorel Pașca, susține fap tul că mulți autori din literatura
de specialitate definesc în mod eronat dreptul penal român, aceștia asemănându -l sau chiar
identificându -l cu însuși știința dreptului penal, deși așa cum am menționat anterior, aceasta este o
entitate total distinctă de dreptul penal.
În literatura de specialitate, s -a remarcat și definiția dreptului penal, oferită de cunoscutul
Proefsor Ion Oancea, care susținea că: ” dreptul penal este o ramură a sistemului nostru de drept
alcătuit dintr -o totalitate de norme juridice , edictate de stat, prin care se stabilesc faptele
considerate infracțiuni, pedepsele și dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care
săvârșesc infracțiuni, în scopul apărării ordinii de drept. ” ( Ion Oancea, 1971).
Definițiile dreptul ui penal român in literatura de specialitate sunt multe. Mulți autori au
incercat să definească dreptul penal diferit, dar din definițiile acestora reiese că dreptul penal are
același obiect.

2
Obiectul dreptului penal îl constituie relațiile de apărare soc ială, relații ce se nasc între
membrii societății pentru respectarea de către aceștia a unor valori cum sunt persoana cu drepturile
și libertățile sale, liniștea și ordinea publică, în săși societatea în întregul ei. ( Constantin Mitrache
și Cristian Mitrac he, 2016).

Autorii, Constantin Mitrache și Cristian Mitrache fac referire la necesitatea dreptului penal
ca fiind fundamentală, și că aceasta nu poate fi pusă la îndoială.
Necesitatea dreptului penal așa cum a fost prevăzută și de către autorul Costică Bulai, este
determinată de :
a.) necesitatea apărării valorilor sociale;
b.) existența fenomenului infracțional și necesitatea combaterii lui;
c.) necesitatea reglementării juridice a ac țiunii de apărare a valorilor sociale.
a.) Valorile sociale precum: persoana umană cu drepturile și libertățile ei recunoscute,
inclusiv statul român cu suveranitatea și independența, unitatea și indivizibilitatea lui, proprietatea,
indiferent de forma pro prietății, fie că este publică sau privată, liniștea și ordinea publică, ordinea
de drept, au nevoie de apărare.
b.) Existența fenomenului infracțional și necesitatea combaterii lui.
Necesitatea combaterii fenomenului infracțional este esențială pentru ex istența societății. Statistica
penală este cea care evidențiază și reliefează existența fenomenului infracțional.
Aducem în discuție termenul criminalitate, deoarece se află într -o strânsă legătură cu
fenomenul infracțional.
Criminalitatea , reprezintă a nsamblul tuturor faptelor penale care sunt comise într -un
anumit spațiu și într -o anumită perioadă bine determinată.
În literatura de specialitate, în urma studierii fenomenului infracțional și al criminalității,
s-a făcut distincție între:
 criminalitatea zisă legală;
 criminalitatea zisă aparentă sau relevată;
 criminalitatea zisă reală
Criminalitatea zisă legală, este constituită din totalitatea infracțiunilor pentru care au fost
aplicate sancțiuni penale de către instanțele judecătorești competente.
Crimi nalitatea zisă aparentă sau relevată, este constituită din totalitatea infracțiunilor de
care organele judiciare și organele de poliție au luat cunoștință.
Criminalitatea zisă reală, este constituită din totalitatea infracțiunilor care au fost comise în
realitatea socială , incluzandu -le și pe cele care nu au fost cunoscute de organele de stat specializate.
c.)Necesitatea reglementării juridice a acțiunii de apărare a valorilor sociale.
Această necesitate este condiționată de:
 interesul societății pentru a ocroti sistemul său de valori fundamentale și esențiale, de a
asigura și a apăra aceste valori, prin prevederea faptelor periculoase și a stabilirii
sancțiunilor pentru combaterea și prevenirea lor;
 interesul societății ca apă rarea valorilor sociale să se poată realiza conform voinței
societății și bineînțeles cu respectarea strictă a drepturilor celui suspectat de comiterea unei
sau unor infracțiuni.
Conform teoriilor și multor studii de specialitate, dreptul penal are următoa rele
caractere :
 caracter autonom;
 caracter unitar;

3
 caracter de drept public.
Caracterul autonom .
În cadrul sistemului de drept, caracterul autonom al dreptului penal se justifică prin
intermediul unui obiect propriu de reglementare.
În dreptul penal, obi ectul de reglementare îl formează acele categorii de relații sociale sau
relații de apărare socială care prevăd prevenirea și combaterea faptelor prin care se pot leza valorile
sociale specifice acestei ramuri de drept și ocrotite de legea penală. Din aces t punct de vedere,
dreptul penal este considerat ca fiind esențialmente normativ.
Dreptul penal este format din norme juridice de natură imperativă, aceste norme, prin
natura lor, impun o anumită conduită socială care trebuie respectată de majoritatea cetă țenilor.
Auxiliar, putem menționa că dreptul penal are și un caracter sancționator.

Caracterul unitar .
Așa cum s -a precizat în doctrină, caracterul unitar al dreptului penal este evidențiat prin
intermediul unității principiilor care parcurg legislația p enală cu privire atât la infracțiune cât și la
răspunderea penală și la sancțiunile aplicate. Dreptul penal cuprinde și norme penale generale și
bineînțeles norme penale speciale.
Caracterul unitar al dreptului penal român reiese și din dispozițiile art.23 6 din Legea
nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal unde sunt prevăzute următoarele: ”
Dispozițiile părții generale a Codului penal, precum și dispozițiile generale ale prezentei legi se
aplică și faptelor sancționate penal prin legi special e, în afară de cazul în care legea dispune altfel. ”
( Art. 236 din Legea nr.187/2012 pentru punerea in aplicare a Codului penal , publicată în Monitorul
Oficial nr.757 din 12 noiembrie 2012).
Caracterul de drept public al dreptului penal .
Sunt câțiva autori care consideră că dreptul penal aparține în egală măsură atât dreptului
public cât și dreptului privat.
Este recunoscut caracterul de drept public datorită faptului că, prin reglementările sale,
dreptul penal aparține dreptului public deoarece socie tatea a fost mereu preocupată și interesată de
apărarea valorilor sociale esențiale și fundamentale. Din toate acestea reiese și faptul că statul este
un subiect considerat dominant în toate raporturile de drept penal.
Scopul dreptului penal.
Dreptul pena l are ca scop apărarea valorilor sociale.
În vechiul Cod penal din 1969 , scopul legii penale era menționat în art.1 astfel: ”Legea
penală apără, împotriva infracțiunilor, România, suveranitatea, independența, unitatea și
indivizibilitatea statului, persoa na, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga
ordine de drept. ”
Chiar dacă nu mai este expres prevăzut în actualul Cod penal, scopul dreptului penal este
același și se află într -o strânsă legătură cu politica penală.
În literatura de specialitate, politica penală a fost definită ca fiind: ”ansamblul de procedee
susceptibile să fie propuse legiuitorului sau care sunt efectiv folosite de acesta la un moment dat
într-o țară determinată, pentru combaterea criminalității ” sau ”politica penală este în egală măsură
o știință și o artă, ce constă în a descoperi și organiza în mod rational cele mai bune soluții posibile
pentru diferitele problem de fond și de formă pe care le ri dică fenomenul
criminalității ”.(Constantin Mitrache și Cristian Mitrache, 2016 ).
Dreptul penal este considerat ca fiind un instrument al politicii penale. Subliniez faptul că,
politica penală face parte din politica generală a statului roman și bineînțeles impune respectarea

4
si apărarea valorilor sociale ese nțiale, prevede combaterea și prevenirea fenomenului infracțional.
Dreptul penal ca instrument al politicii penale, în vederea realizării scopului său trebuie să
îndeplinească anumite funcții sau anumite sarcini.
Sarcinile pe care trebuie să le îndepline ască dreptul penal ca instrument al politicii penale
sunt următoarele:
 prevenirea infracțiunilor și asigurarea prevenirii acestora, prin incriminarea faptelor care
sunt considerate periculoase, sau prin avertizarea sau amenințarea cu sancțiunea prevăzută
de legea penală pentru cei care sunt dispuși sau tentați să comită infracțiuni;
 în vederea ocrotirii valorilor sociale esențiale, este necesar să se asigure un cadru legal
pentru realizarea funcției de apărare social, dar și ocrotirea și protejarea făptuito rilor
împotriva eventualelor abuzuri la care ar putea fi supuși din partea organelor statului;
 să ajute la dezvoltarea noilor valori și relații sociale. Dreptul penal român, trebuie să asigure
protejarea și dezvoltarea noilor valori sociale precum și a rel ațiilor sociale. Toate acestea
sunt prevăzute în reglemntările sale. Valorile protejate sunt drepturile fundamentale ale
omului, proprietatea indiferent de forma sa, fie că este publică, fie că este privată, precum
și valorile democratice ale statului de d rept.
Dreptul penal se află într -o strânsă legătură cu alte ramuri de drept, cum ar fi:
 dreptul constitutional, deoarece contribuie la ocrotirea relațiilor sociale. Prin intermediul
normelor penale sunt incriminate anumite categorii de fapte care pun în pe ricol statul ;
 dreptul procesual -penal, este considerată ca fiind cea mai strânsă legătură;
 dreptul civil, contribuie la apărarea relațiilor personale nepatrimoniale și a relațiilor
patrimonale. Aceste tipuri de relații formează obiectul de reglementare al dreptului civil.
 dreptul familiei, același interes de ocrotire a valorilor sociale;
 dreptul admini strativ, aceeași preocupare de ocrotire împotriva faptelor considerate
periculoase pentru relațiile sociale;
 dreptul financiar,

2.2. Aspecte generale privind evoluția dreptului penal român

Codul penal român de la 1865 .
Codul penal român de la 1865 era format din 422 de articole și a avut ca scop și rezultat
unificarea legislației penale în statul unitar român și de asemenea a avut o deosebită însemnătate
în ceea ce prevedea începutul dreptului penal român.
Așadar, Codul penal român de la 1865, a marcat începutul dreptului penal român.
Codul penal român de la 1865, a fost inspirit după Codul penal francez de la 1810 și din
Codul prusian de la 1851.
Codul penal român de la 1865, cuprindea principiile Școlii clasice și anume:
 legalitatea infracțiunii și pedepsei;
 responsabilitatea celui care a comis infracțiunea înzestrat cu liber arbitru;
 vinovăția fiind considerate temei pentru pedeapsa aplicată;
 recunoașterea egalității în fața legii penale;
 precum și pedepse umanizate.
Modelul francez și celelalte coduri penale din Europa prevedeau aplicarea pedepsei cu
moartea.
Codul penal român de la 1865, având ca model Codul francez, prevedea aplicarea pedepsei

5
muncii silnice și nu prevedea următoarele pedepse:
 pedeapsa cu moartea;
 confiscarea averii;
 pedepse c orporale.
Nu erau incriminate anumite fapte în partea specială, fapte care erau incriminate în
majoritatea țărilor care aveau la bază societatea modernă.
De asemenea, pentru anumite fapte incriminate erau aplicate pedepse mai reduse decât în
codurile penal e care au stat la baza inspirației.
Codul penal român de la 1865, a fost considerat ca fiind legea penală din Europa cea mai
puțin aspră. Acesta a fost modificat de mai multe ori, existând nemulțumiri cu privire la gradul de
aplicabilitate al pedepselor.
Codul penal român de la 1865 a fost în vigoare până la 31 decembrie 1936.
Codul penal român de la 1937.
Codul penal român de la 1937 a mai purtat și numele de Codul penal Carol al II -lea.
Menirea acestui Cod a fost aceea de a asigura unitatea legislativă a României după
momentul realizării Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.
Acest Cod penal a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937 și era alcătuit din 608 articole.
La baza reglementării acestuia erau principiile democratice și progresiste.
Ca și noutate, alături de pedepse au fost incluse sau mai bine spus introduse atât măsurile
de siguranță cât și măsurile educative pentru infractorii minori.
Nici Codul penal din 1937 nu prevedea pedeapsa cu moartea ca sancțiune aplicată acelora
care săvârșesc infracțiun i deosebit de grave.
În comparație cu Codul penal din 1865, pedepsele prevăzute în acest Cod erau considerate
mai aspre.
Codul penal din 1937 a fost considerat ca fiind cea mai avansată lege penală din acea
perioadă.
Evoluția dreptului penal român în perio ada 1938 -1969 .
Începând cu anul 1938 s -a implementat regimul de dictatură al regelui Carol al II -lea. Prin
instaurarea acestui regim, dreptul penal român a ajuns să fie folosit în îndeplinirea scopurilor
politice specific e regimurilor totalitare.
Pedeaps a cu moartea a fost introdusă în această perioadă, 1938, pentru anumite infracțiuni
contra siguranței statului român.
Din anul 1938 până în anul 1990 pedeapsa cu moartea a fost prevăzută și aplicată în
legislația penală română.
S-au adus câteva modificăr i legislației penale în această perioadă și anume:
 vârsta răspunderii penale a fost redusă, de la 14 ani la 12 ani;
 s-a remarcat o tendință de sporire a caracterului represiv al dreptului penal român;
 iar după finalizarea războiului au fost adoptate o seri e de legi special care prevedeau
pedepsirea criminalilor de război și totodată pedepsirea a celor care erau vinovați de
dezastrul produs țării.
Acest Cod penal suferind și el modificări, a fost republicat în februarie 1948.
Modificările aduse Codului pena l au avut ca scop:
 idelologizarea acestuia;
 urmărirea transformării lui într -un instrument al politicii;
 reprimarea persoanelor considerate ca fiind periculoase pentru regimul totalitar comunist;
 apărarea grupării socialiste.

6
Prin modificările aduse acestui Cod a fost încălcat principiul legalității, deoarece s -a
introdus analogia.
De asemenea, modificările aduse ulterior Codului penal din 1937 au contribuit la
prevenirea pedepsei cu moartea și înlăturarea acesteia pentru următoarele infracțiuni consi derate
grave:
 delapidare;
 infracțiuni de omor calificat;
 infracțiuni săvârșite contra securității statului român;
 infracțiuni săvârșite contra păcii;
 infracțiuni săvârșite contra omenirii.
Codul penal român de la 1969
Codul penal român de la 1969 s -a desprins foarte mult de influența ideologiei marxiste și a
consacrat anumite principii de politică penală modernă.
Principiile legalității incriminării și pedespei, precum și cel al răspunderii penale personale
întemeiată p e vinovăție au fost consecrate.
În Codul penal român de la 1969 a apărut pentru prima dată definiția infracțiunii.
Dispozițiile art.17 cuprindea noțiunea generală de infracțiune.
Art. 19 definea formele și modalitățile vinovăției.
Au fost reglementate instituții ce priveau:
 participația penală;
 formele unității legale a infracțiunii;
 formele pluralității de infracțiuni;
 cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
Codul penal de la 1969 a suferit modificări în anul 1973 și în a nul 1977 .
După momentul marcant al revoluției din anul 1989 și până în anul 2014, Codul penal
român a fost supus multor modificări.
După revoluția din 1989 s -au abrogat următoarele pedepse:
 pedeapsa cu moartea;
 s-au abrogat dispozițiile care incriminau avortul;
 confiscarea averii;
 s-au abrogat dispozițiile care priveau infracțiunile contra avutului obștesc;
De asemenea, după revoluția din anul 1989 s -au luat măsuri aspre asupra infracțiunilor pe care
statul român, conform statisticilor, le considera ca f iind în creștere, aici putem enumera
infracțiunile săvârșite contra patrimoniului.
Codul penal român din 2009.
Codul penal român din 2009 a fost adoptat prin Legea nr.286/2009 privind Codul penal,
publicată în Monitorul Oficial nr.510 din 24 iulie 2009. Ac esta a fost pus în aplicare prin Legea
nr.187/2012.
Codul penal român adoptat în anul 2009 a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014. Data
intrării în vigoare a Codului penal român din 2009 a fost stabilită prin dispozițiile art.246 din Legea
nr.187/2012.
Codul penal din 2009 este considerat ca fiind un cod penal modern.
Ca și structură, es te împățit în două părți: partea generală și partea specială.
Sunt introduse multe elemente de noutate privind tratamentul penal al stărilor și al
circumstanțelor de agravare, precum:
 concurs;

7
 infracțiune continuată;
 pluralitate intermediară;
 recidivă;
 circumstanțe agravante.
Actualul Cod penal prezintă o creștere a represiunii față de cei care sunt recidiviști sau față de
cei care au antecedente penale. De asemenea, prezintă o scădere a represiunii față de cei care se
află la primul incident cu legea pena lă.

2.3. Principiile de bază ale dreptului penal român

Principiile generale sau fundamentale așa cum au considerat unii autori, ale dreptului sunt
acele idei conducătoare ale conținutului tuturor normelor juridice aparținând unui siste m de drept.
( Vior el Pașca, 2006 ).
Autorul și profesorul Viorel Pașca a tratat cu implicare problema principiilor dreptului.
Astfel într -una din lucrările sale a enumerat viziunile cunoscuților autori cu privire la problema
principiilor dreptului. ”Pentru Dongoroz, principiile fundamentale ale unei legi nu se confundă cu
scopul acesteia, și esxistă diferențe între principiile fundamentale ale dreptului penal ( principiul
democratismului, al umanismului și al legalității) și principiile generale ale dreptului penal,
derivate și subordonate celor fundamentale, și care ar fi: principiul egalității în fața legii penale,
principiul potrivit căruia infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale, principiul că fără
vinovăție nu există nici infracțiune nici răspundere p enală, principiul personalității răspunderii
penale și a pedepsei, principiul individualizării constrângerii penale, enunțarea fiind doar
exemplificcativă (”pentru a nu cita decât pe cele mai importante ”)” .(Viorel Pașca, 2006).
”Pentru Matei Basarab, pr incipiile fundamentale sau regulile de bază ale dreptului penal român
sunt tot cinci și anume : principiul legalității răspunderii, principiul legalității incriminării și a
pedepsei, principiul caracterului personal al răspunderii penale, principiul indivi dualizării
răspunderii penale și principiul umanismului. ” ( Viorel Pașca, 2006).
”Mircea Djuvara consideră că un principiu de drept nu apare în mintea noastră înaintea unei
experiențe și pe cale de consecință nu pot exista principii de drept imuabile, care să valoreze pentru
orice timp și orice loc. ” ( Viorel Pașca, 2006).
Putem considera că principiile ale dreptului penal nu sunt altceva decât orientări de bază
care ajută deosebit de mult la elaborarea și realizarea normelor penale.
Principiile de bază ale dreptului penal român scot în evidență trăsăturile legislației penale
române.
În literatura de specialitate se consideră că principiul legalității și principiul umanismului
reprezintă principiile fundamentale în dreptul penal român.
Conform multor a utori, principiile fundamentale ale dreptului penal român sunt
următoarele:
 principiul legalității;
 principiul umanismului;
 principiul egalității în fața legii penale;
 principiul prevenirii săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală;
 infracțiunea este u nicul temei al răspunderii penale;
 principiul personalității răspunderii penale;
 principiul individualizării sancțiunilor

8
Principiul legalității
Principiul legalității are o deosebită însemnătate. Acest principiu a fost admis atât în
doctrina penală străină cât și în doctrina penală română.
Principiul legalității presupune desfășurarea activității în domeniul dreptului penal pe baza
legii și doar în coformitatea cu aceasta.
Acest principiu este examinat în funcție de instituțiile dreptului penal și anume:
infracțiunea, pedeapsa și răspunderea penală.
Analiza adagiului ”nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, nullum judicium sine
lege”.
Reiese faptul că, o faptă dacă nu este considerate ca fiind periculoasă nu reprezintă
infracțiune atăta timp cât prin legea penală nu este calificată ca atare. La fel și asupra pedepsei
aplicate asupra celui care săvârșește o infracțiune, pedeapsa trebuie să fie calificată prin lege. La
fel se întâmplă și asupra răspunderii penale, stabilirea acesteia trebuie să se facă conform legii
penale.
Principiul legalității asigură o garanție a libertății persoanei împotriva abuzurilor și
arbitrarului din întreaga act ivitate a aparatului judiciar român.
Acest principiu a fost înscris în Declarația drepturilor omului și cetățeanului în anul 1789.
Ulterior a fost consacrat și în unele constituții ale statelor europene ba chiar și din lume.
Principiul legalității în dreptul românesc a fost înscris în Constituția din 1923 în art.14,
textul reproducând art.16 din Constituția de la 1866 care prevedea : ”Nici o pedeaspsă nu poate fi
înființată, nici aplicată decât în puterea unei legi ”.
Principi ul legalității se regăsea și în Codurile penale române de la 1864, de la 1937 și de la
1969.
Prin consacrarea analogiei, principiul legalității a fost încălcat în statele totalitare și în
statele fasciste.
În Codul penal român, analogia a fost introdusă în anul 1949, dar a fost abrogată în anule
1956.
În 10 decembrie 1948, adunarea general ă ONU a adoptat principiul legalității în
”Declarația universală a drepturilor omului ”. Art. 11, alin.2 din Declarația universală a drepturilor
omului, prevedea : ” Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau,
în momentul în care ele au fost comise, un act cu caracter penal potrivit dreptului internațional sau
național. ”
În 16 decembrie 1966, adunarea generală ONU a adoptat principiul legalității în ”Pactul
internațional cu privire la drepturile civile și politice ”.
Astfel, art.15 din ”Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice ”, prevedea:
”nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos,
potrivit dreptului național sau internațional, în momentul în care au fost săvârșite. ”
În noiembrie 1950, principiul legalității a fost înscris și în Convenția europeană a
drepturilor omului.
Principiul legalității este înscris și în actualul Cod penal român .
Art. 1 -legalitatea incriminării și art.2 – legalitatea sancțiunilor de drept penal, reprezintă
principiul legalității.
Art.1, Cod penal, prevede:
” Legalitatea inc riminării (1) Legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni.
(2) Nicio persoană nu poate fi sancționată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de
legea penală la data când a fost săvârșită. ” ( Codul penal și Codul de procedură penală, actualizat

9
01.09.2018).
Art.2, Cod penal, prevede:
”Legalitatea sancțiunilor de drept penal . (1) Legea penală prevede pedepsele aplicabile
și măsurile educative ce se pot lua față de persoanele care au săvârșit inf racțiuni, precum și
măsurile de siguranță ce se pot lua față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.
(2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de
siguranță dacă aceasta nu era prevăzută de le gea penală la data când fapta a fost săvârșită.
(3) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită și aplicată în afara limitelor generale ale acesteia. ”
( Codul penal și Codul de procedură penală, actualizat 01.09.2018).
Introducerea principiului legalității în C odul penal român are o deosebită importanță.
Acesta asigură garanția drepturilor și libertăților omului deoarece interzice extinderea legii penale
prin analogie.
Principiul umanismului.
Acest principiu are la bază interesele fundamentale ale omului si presupune că întreaga
reglementare trebuie să înceapă de la aceste interese.
Apărarea drepturilor și libertăților omului reprezintă o însemnătate deosebită.
Acest principiu a fost formulat în cadrul Școlii clasice.
În reglementarea actuală, dispozițiile principiului umanismului se regăsesc în art.4 din
Legea nr.254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului pe nal.
Art. 4 din Legea nr.254/2013, prevede:
”Respectarea demnităț ii umane. Pedepsele și mă surile p rivative de libertate se execută în
condiții care să asigure respectarea demnităț ii umane. ” (Legea nr.254/2013 privind executarea
pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal .)
De asemenea, dispozițiile principiului umanismului se regăsesc și în cuprinsul art.5 din
Legea nr.254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal .
Astfel, art.5 din Legea nr.254/2013, prevede:
” Interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte
rele tratamente
(1) Se interzice supunerea oricăre i persoane aflate î n executarea unei pedepse sau a unei alte mă suri
privative de libertate la tortură , la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente.
(2) Încă lcarea pr evederilor alin. (1) se pedepseș te potrivit legii penale. ” (Legea nr.254/2013
privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în
cursul procesului penal .)
Așadar, observăm că pe lângă funcția coercitivă, sancțiunile penale îndeplinesc și funcția
de reeducare.
De a semenea, o altă observație cu privire la minorii infractori. Sistemul sancționator este
diferit pentru minorii infractori, acesta este format doar din măsuri educative.
Principiul egalității în fața legii penale.
Acest principiu reprezintă regula, și anu me: toți indivizii unei societăți sunt egali în fața
legii.
În actuala reglementare, legislație penală, nu este prevăzut expres principiul egalității în
fața legii penale. Acest principiu poate fi dedus din faptul că legea penală actuală nu prevede nici

10
privilegii și nici imunități. Prevederea acestor imunități și privilegii ar putea să producă inegalități
de tratament cu privire la aplicarea legii penale române.
În schimb, principiul egalității în fața legii penale, este prevăzut în actuala Constituție a
României, prin dispozițiile art.16 care prevede:
”Egalitatea în drepturi . (1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără
privilegii și fără discriminări.(2) Nimeni nu este mai presus de lege.(3) Funcțiile și demnitățile
publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia
română și domiciliul în țară. Statul român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbați
pentru ocuparea acestor funcții și demnități.(4) În condițiile aderăr ii României la Uniunea
Europeană, cetățenii Uniunii care îndeplinesc cerințele legii organice au dreptul de a alege și de a
fi aleși în autoritățile administrației publice locale.” (Constituția României, Ediția 2012).
Principiul prevenirii săvârșirii fapte lor prevăzute de legea penală.
Acest principiu presupune îndeplinirea celor două aspecte deosebit de importante și anume:
prevenirea săvârșirii faptelor periculoase atât prin metoda de conformare cât și prin metoda de
constrângere față de acei indivizi care săvârșesc astfel de fapte.
Conform art.3 alin.1 din Legea nr.254/2013, prevenirea faptelor periculoase este nu altceva
decât scopul executării pedepselor și a măsurilor educative privative de libertate.
Art.3 din Legea nr. 254/2013, prevede:
”Scopul executării pedepselor și a mă surilor privative de libertate.
(1) Scopul executării pedepselor și a mă surilor educative privative de libertate este prevenirea
săvârșirii de noi infracț iuni.
(2) Prin executarea pedepselor și a mă surilor educativ e privative de libertate se urmăreș te for marea
unei atitudini corecte față de ordinea de drept, față de regulile de conviețuire socială și față de
muncă, în vederea reintegrării în societate a deținuț ilor sau persoanelor internate. ” (Legea
nr.254/2013 privind executar ea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal .)
Infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale.
În actualul Cod penal român, acest principiu este consacrat prin dispozițiile art.15 alin .2
Art.15 Cod penal, prevede:
”Trăsăturile esențiale ale infracțiunii. (1)Infracțiunea este fapta prevăzută de legea
penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit -o. (2)
Infracțiunea este singurul temei al răspunder ii penale. ” ( Codul penal și Codul de procedură
penală, actualizat 01.09.2018).
Acest principiu reprezintă o garanție a libertății persoanei deoarece fără săvârșirea unei
infracțiuni periculoase nu se poate atrage răspunderea penală.
Infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale, reprezintă un principiu fundamental al
dreptului penal.
Principiul personalității răspunderii penale.
Și acest principiu este considerat principiu fundamental al dreptului penal.
În reglementarea penală nu se poate atrage răspunderea penală pentru fapta altuia. Din
această reglementare reiese și caracterul personal al celui care săvârșește infracțiunea.
Aplicarea pedespei se dispune în funcție de cel care a comis -o, poate fi vorba fie de un
infractor minor sau fie d e un infractor major. Starea de pericol social trebuie înlăturată prin
aplicarea pedepsei corespunzătoare celui care a săvârșit infracțiunea.
Principiul personalității răspunderii penale, conține regula potrivit căreia ”atât obligația ce
decurge dintr -o normă penală de a avea o anumită conduită, cât și răspunderea ce decurge din

11
nesocotirea acelei obligații revin persoanei ce nu și -a respectat obligația, săvârșind fapta interzisă,
și nu alteia ori unui grup de personae.” ( Constantin Mitrache și Cristian M itrache, 2016).
Princi piul individualizării sancțiunilor de drept penal.
Acest principiu presupune stabilirea pedepselor, luarea măsurilor de siguranță și luarea
măsurilor educative ținând cont de următoarele:
 gravitatea faptei comise;
 periculozitatea infractorului;
 de necesitățile de redresare a acestuia.
Principiul individualizării sancțiunilor de drept penal este reglementat în actualul Cod
penal, art. 74 Cod penal și art. 61 alin.3 Cod penal.
Art.74 Cod penal prevede că:
” Criteriile generale de in dividualizare a pedepsei .
(1) Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii
săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii:
a.)împrejurările și modul de comitere a inf racțiunii, precum și mijloacele folosite;
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
c) natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii;
d) motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit;
e) natura și frecvenț a infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;
f) conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal;
g) nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.
(2) Când pentru infracțiunea săvârșită legea prevede pedepse alternative, se ține seama de
criteriile prevăzute în alin. (1) și pentru alegerea uneia dintre acestea. ” ( Codul penal și Codul de
procedură penală, actualizat 01.09.2018).
Art.61 alin.3 teza a II -a Cod penal, prevede că:
”Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile -amendă se stabilește ținând seama de situația
materială a condamnatului și de obligațiile legale ale condamnatului față de persoanele aflate în
întreținerea sa. ” ( Codul penal și Codul de procedură penală, actualizat 01.09.2018).
Principiul individualizării sancțiunilor de drept penal este considerat a fi un principiu al
răspunderii penale.

2.4. Izvoarele dreptului penal român.

Noțiunea de izvor de drept a cunoscut ma i multe d enotații pe parcursul timpului în
literatura juridică de specialitate.
Pentru a deveni obligatorie, o normă de drept trebuie să îmbrace o anumită formă. Astfel
izvorul de drept, reprezintă forma juridică pe care trebuie să o îmbrace o normă.
În doctrina juridică, s -a pus semnul egalității între noțiunea de izvor formal al dreptului
penal și noțiunea de lege penală în sensul ei larg.
Autorul și profesorul Viorel Pașca, definește izvorul de drept ca fiind ”ansamblul de norme
juridice adoptate de p uterea legislative după o procedură specific prin care se reglementează care
fapte constituie infracțiuni, condițiile în care este antrenată răspunderea penală și sancțiunile
aplicabile în cazul săvârșirii acestor fapte. ” ( Viorel Pașca, 2006).
Nu pot fi considerate ca izvoare de drept penal următoarele:
 legile ordinare;
 actele normative care au putere inferioară legii. Aici putem menționa: ordonanțe simple

12
ale Guvernului, hotărâri ale Guvernului, hotărâri ale consiliului local.
Prin noțiunea de lege pena lă, în doctrina juridică, se înțelege orice dispoziție care are caracter
penal și bineînțeles este cuprinsă în legi organice , ordonanțe de urgență sau orice alte acte cu
caracter normativ care la data când au fost adoptate aveau putere de lege. Art. 173 Co d penal,
prevede aceste aspecte.
Subliniez faptul că normele de drept penal pot fi cuprinse doar în legi.
Legiuitorul Codului penal român în vigoare, nu a acceptat gruparea tuturor dispozițiilor
într-un singur cod. Gruparea tuturor normelor penale într -un singur cod ar îngreuna folosința și
interpretarea acestuia.
În literatura de specialitate s -au adus în discuție și au fost analizate mai multe izvoare ale
dreptului penal român.
Clasificarea izvoarelor dreptului penal în special:
 Constituția României, prevăzută ca izvor de drept penal;
 Codul penal al României;
 Legile penale complinitoare;
 Legile penale speciale;
 Tratatele și convențiile internaționale;
 Alte categorii de izvoare ale dreptului penal.

Constituția României, prevăzută ca izvor de drept penal.
Aceasta a fost prevăzută ca izvor de drept penal, deoarece deoarece cuprinde diferite
categorii de norme care consacră valorile sociale ale statului român, care sunt considerate valori
fundamentale, și anume:
 suveranitatea;
 independența;
 unitatea și indivizibilitatea statului român;
 persoana umană cu drepturile și libertățile sale fundamentale;
 proprietatea indiferent de formele sale, fie publică, fie privată;
 ordinea de drept.
Prin încălcarea acestor valori sociale fundamentale, se atrage răspundere a penală.
De asemenea, tot în Constituția României sunt prevăzute anumite norme cu caracter
principal, care reprezintă o deosebită importanță pentru dreptul penal, și anume:
 ”legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai
favorabile” -Art.15, alin.2. ( Constituția României, Ediția 2012).
 egalitatea în fața legii, prevăzută de art.16 alin.1 ” . (1) Cetățenii sunt egali în fața legii și
a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. ” ( Constituția României, Ediția
2012).
 ”Pedeapsa cu moartea este interzisă”. Interdicție prevăzută de dispozițiile art.22 alin.3
(Constituția României, Ediția 2012).
Codul penal al României.
Este considerat ca fiind principalul izvor al dreptului penal român.
Acesta a fost publicat în Monitorul Oficial la data de 24 iulie 2009 și a intrat în vigoare la
data de 1 februarie 2014.
De la intrarea lui în vigoare, Codul penal a mai fost modificat.

13
Ca și structură, are două părți: Partea general ă și Partea specială și cuprinde 446 de articole.
Partea generală, cuprinde 10 titluri începând de la art. 1 -187 și este împărțită astfel:
 legea penală și limitele ei de aplicare;
 infracțiunea;
 pedepsele;
 măsur ile de siguranță;
 minoritatea;
 răspunderea penală a persoanei juridice;
 cauzele care înlătură răspunderea penală;
 cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei;
 cauzele care înlătură consecințele condamnării;
 înțelesul unor termini sau expresii în legea penală.
Partea specială cuprinde 13 titluri, începând de la art.188 -446 și este împărțită astfel:
 infracțiuni contra persoanei;
 infracțiuni contra patrimoniului;
 infracțiuni privind autoritatea și frontiera de stat;
 infracțiuni contra înfăptuirii justiției;
 infracțiuni de corupție și de serviciu;
 infracțiuni de fals;
 infracțiuni contra siguranței publice;
 infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială;
 infracțiuni electorale;
 infracțiuni contra s ecurității naționale;
 infracțiuni contra capacității de luptă a forțelor armate;
 infracțiuni de genocid;
 infracțiuni contra umanității și de război.
Legile penale complinitoare.
Aceste legi au ca rezultat completarea reglemtărilor penale cu norme de drept penal.
Acestea nu conțin incriminări noi, ci sunt constituite, formate în exclusivitate doar din
norme de drept penal.
Sunt considerate a fi izvoare ale dreptului penal român datorită conținutului lor. Fac parte
din această categorie următoarele:
 Legea nr. 546/2002 privind grațierea și procedura acordării grațierii;
 Legea nr.290/2004 privind cazierul judiciar;
 Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală;
 Legea nr.252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de p robațiune;
 Legea nr.253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri
neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal;
 Legea nr.254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
Legea de executare a pedepselor este considerate ca fiind izvor de drept penal ca și lege
complinitoare.
Legile penale speciale.
Această categorie include incriminările separate de Codu l penal actual.

14
Aceste legi speciale sunt considerate a având caracter penal doar dacă în cuprinsul lor, în
structura lor pot fi prevăzute fapte care trebuie să fie sancționate din punct de vedere a legii penale.
Categorii de legi penale speciale:
 Legea nr.58/1934 asupra Cecului;
 Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție;
 Legea nr.143/2000 privind prevenirea și combaterea pornografiei;
 Legea nr.241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale;
 Legea nr .46/2008 privind Codul silvic.
Tratatele și convențiile internaționale.
Acestea devin izvoare de drept în măsura în care ele sunt ratificate.
Printre cele mai importante tratate și convenții internaționale, enumerăm:
 Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1984 de Adunarea Generală a ONU,
aceasta a fost ratificată de România prin Legea nr.19/1990;
 Convenția de la Montreal din 23 septembrie 1971 pentru reprimarea actelor ilicite
îndreptate împotriva securității aviației civile, a fost ratifcată de România prin Decretul
nr.60/1975;
 Convenția penală privind corupția, adoptată la Strasbourg la dat de 27 ianuarie 1999, fiind
ratificată de România prin Legea nr.27/2002.
Pentru aceste situații, se reține faptul că, actele normative prin care au fost adoptate convențiile
și tratatele devin izvoare de drept. Tratatele și convențiile internaționale nu au ele calitatea de
izvoare de drept.
Alte categorii de izvoare ale dreptului penal.
Pe lângă cele enumerate până acum, actuala reglementare consideră izvor de drept penal
și deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și anume:
 recursul în interesul legii;
 hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chest iuni de drept.
Recursul în interesul legii este prevăzut de art.471 și următoarele din Cod procedură
penală și dispune:
” (1) Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele
judecătorești, procurorul general al Par chetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din
oficiu sau la cererea ministrului justiției, colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție
sau colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndato rirea să
ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost
soluționate dife rit de instanțele judecătorești.
(2) Cererea trebuie să cuprindă soluțiile diferite date problemei de drept și mo tivarea
acestora, jurisprudența Curții Constituționale , a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții
Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curții de Justiție a Uniunii Europene, opiniile
exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum și soluția ce se propu ne a fi pronunțată în
recursul în int eresul legii.
(3) Cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoțită, sub sancțiunea respingerii ca
inadmisibilă, de copii ale hotărârilor judecătorești definitive din care rezultă că problemele de drept
care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit de instanțele judecătorești. ”
(Codul penal și Codul de procedură penală, actualizat 01.09.2018).

15
Hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este prevăzută de art. 475 și
următoarele din Codul de procedură penală și este pronunțată de către Înalta Curte de Casație și
Justiție.
Aceste categorii de decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt incluse în rândul
izvoarelor de drept prin dispozițiile art. 474 alin.4 Cod p rocedură penală și art.477 alin.3 Cod
procedură penală.
Art. 474 alin. 4 Cod procedură penală, prevede:
”(4) Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la
data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I. ” (Codul penal și Codul de
procedură penală, actualizat 01.09.2018).
Art.477 alin.3 Cod procedură penală, prevede:
”(3) Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanțe de la data
publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I. ” (Codul penal și Codul de procedură
penală, actualizat 01.09.2018).
De asemenea, poate fi considerat izvor de drept penal român:
 decretul Președintelui R omâniei prin care acordă grațierea individuală unei persoane
condamnate.
Acest izvo r de drept este recunoscut prin Constituția României, art.94 lit.d prevede:
Alte atribuții . ” Președintele României îndeplinește și următoarele atribuții:
a) conferă decorații și titluri de onoare;
b) acordă gradele de mareșal, de general și de amiral;
c) numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege;
d) acordă grațierea individuală. ( Constituția României, Ediția 2012).

2.5. Persoana juridică ca și subiect al răspunderii penale

În cazul persoanelor juridice, răspunderea penală a acestora a fost contestată. Contestarea
acesteia avea ca premiză ideea că persoanele juridice nu pot săvârși infracțiuni, deoarece aceste
persoane nu sunt persoane reale ca și persoanele fizice, iar condu ita acestora depinde de conduita
persoanei fizice.
În actuala reglementare, persoana juridică reprezintă o realitate juridică incontestabilă și
poate săvârși infracțiuni, p utând fi subiect activ și pasiv al infracțiunii.
În dreptul penal român, primele dispoziții cu privire la răspunderea penală a persoanei
juridice au fost consacrate în Codul penal Carol al II -lea. Acesta prevedea următoarele măsuri care
se puteau lua în privința persoanelor juridice și anume:
 închiderea localului, dispozițiile art.84;
 suspendarea și dizolvarea, dispozițiile art.85.
Aceste categorii de măsuri nu pot fi considerate ca fiind prima formă de reglementare în
dreptul nostru penal a răspunderii penale a persoanei juridice.
Astfel, primele dispoziții care cu adevărat au consacra t răspunderea penală a persoanei
juridice în dreptul penal român au fost cele cuprinse în Legea nr.299/2004 privind răspunderea
penală a persoanei juridice pentru infracțiunile de falsificare de monede sau de valori.
În Codul penal de la 1969, erau prevăzu te următoarele infracțiuni care puteau fi săvârșite
de persoanele juridice:
 săvârșirea infracțiunilor de falsificare de monede sau de alt e valori, dispozițiile art. 282;
 falsificarea de valori străine, dispozițiile art. 284;

16
 deținerea de instrumente în vede rea falsificării de valori, dispozițiile art.285.
Așadar, pentru prima dată, în dreptul penal român, prin Legea nr.301/2004 privind Codul
penal, lege a cărei intrare în vigoare a fost părăsită, abandonată, s -a reglementat răspunderea penală
a persoanei jur idice, o răspundere penală cu caracter general.
În reglementarea actuală, condițiile răspunderii penale a persoanelor juridice sunt
prevăzute în art.135 Cod penal, și anume :
”Condițiile răspunderii penale a persoanei juridice
(1) Persoana juridică, cu excepția statului și a autorităților publice, răspunde penal pentru
infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei
juridice.
(2) Instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei
activități ce nu poate face obiectul domeniului privat.
(3) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei
fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte. ” (Codul penal și Codul de procedură penală,
actualizat 01.09.2018).
În literatura de specialitate s -au adus în discuție și condițiile pe care trebuie să le
îndeplinească o persoană juridică pentru a putea fi considerată subiect activ sau pasiv al
infracț iunii.
Din coți nutul dispozițiilor art.135 Cod penal se deduc condițiile generale pe care trebuie să
le îndeplinească o persoană juridică pentru a fi considerată subiect active al infracțiunii.
Condițiile generale pe care trebuie să le îndeplinească persoana juridică pen tru a putea fi
subiect activ al infracțiunii:
a.) să aibă personalitate juridică ;
b.) să nu facă parte din categoria acelora care se bucură de imunitate penală;
c.) să fi săvâ rsâșit o infracț iune;
d.) să facă parte din sfera persoanelor juridice care răspund penal;
e.) infra cțiunile să fie comise în interesul acesteia;
f.) infracțiunile să fie săvârșite în numele acesteia, chiar dacă ele nu sunt susceptibile de a
aduce un profit sau a evita o pierdere ori nu au legatură cu real izarea obiectului de
activitate;
g.) condiții privind persoanele care prin faptele lor pot antrena răspunderea penală a persoanei
juridice.
Persoana juridică pentru a putea răspunde din punct de vedere a legii penale, trebuie să
existe în momentul săvârșirii infracțiunii.
Nu pot fi considerate subiec te active ale infracțiunii asociațiile și grupările care nu au
dobândit personalitate juridică până la data comiterii infracțiunii.
În actuala reglementare, persoana juridică care se află în proces de lichidare până la
încetarea activității poate fi consid erată subiect activ al infracțiunii.
Art.151 Cod penal, prevede:
” Efectele comasării și divizări persoanei juridice
(1) În cazul pierderii personalității juridice prin fuziune, absorbție sau divizare intervenită
după comiterea infracțiunii, răspunderea p enală și consecințele acesteia se vor angaja:
a) în sarcina persoanei juridice create prin fuziune;
b) în sarcina persoanei juridice absorbante;
c) în sarcina persoanelor juridice care au fost create prin divizare sau care au dobândit
fracțiuni din patrimo niul persoanei divizate.

17
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), la individualizarea pedepsei se va ține seama de cifra de
afaceri, respectiv de valoarea activului patrimonial al persoanei juridice care a comis infracțiunea,
precum și de partea din patrimoniul acesteia care a fost transmisă fiecărei persoane juridice
participante la operațiune. ” (Codul penal și Codul de procedură penală, actualizat 01.09.2018 ).
Societatea comercială care este dizolvată și aflată în procedură de lichidare poate fi
considerată subiect activ al infracțiunii, astfel ea își menține personalitatea juridică până la sfârșitul
procedurii de lichidare.
În situația în care societatea comercială își pierde personalitatea juridică prin fuziune,
absorbție sau divizare, după momentul săvârșirii infracțiunii, atragerea răspunderii penale și
consecințele acesteia vor reveni în sarcina persoanei juridice create prin fuziune, persoanei juridice
absorbante, respectiv persoanei ju ridice create prin divizare sau care a obținut fracțiuni din
patrimoniul persoanei divizate.
Răspunderea penală în general poate fi aplicată și poate interveni la orice persoană juridică.
De la această regulă, au existat câteva excepții. Astfel, nu răspund penal statul și autorităț ile
publice cum ar fi: Parlamentul, Președintele României, Guvernul, administrația publică centrală
de speci alitate, administrația locală, autoritatea judecătorească, acestea beneficiază de imunitate
generală și absolută .
Instituț iile publice care săvârșesc infracțiuni în realizarea unei activități care poate să facă
obiectul domeniului privat nu sunt exceptate de la răspunderea penală, acestea bucurându -se de o
imunitate parțială.
Așadar, conform art.135 Cod penal, statul, autori tățile publice și instituțiile publice nu
răspund penal.
Conform teoriei, orice persoană juridică poate să răspundă penal pentru orice faptă
prevăzută de legea penală în vigoare.
Persoana juridică nu poate săvârși î n calitate de subiect activ nemijlocit toate infracțiunile
pe care le poate săvârși o persoană fizică. Infracțiunile pe care nu le poate săvârși persoana juridică,
cu titlu exemplificativ, sunt următoarele: nu poate fi autor la infracț iunea de evadare, bigamie, viol,
agresiune sexuală, conducerea unui autovehicul fără permis de conducere.
Actuala reglementare, prevede trei modalități de comitere a infracțiunii de către persoana
juridică pentru a răspunde penal, și anume: în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori
în numele persoa nei juridice.
Prin reglementarea celor trei modalități s -a încercat evitarea posibilităților de sustragere de
la răspunderea penală a persoanelor juridice.
În cazul răspunderii penale a persoanei juridice nu se poate stabili o anumită formă a
vinovăției, d eoarece aceasta este specifică doar persoanelor fizice, fără a se extinde și la persoanele
juridice.
Pentru faptele săvârșite de persoanele juridice, vinovăția în forma cerută de lege va fi
aceeași cu cea reținută pentru persoana fizică ( organul de conducere al persoanei juridice).
Persoanele fizice care pot angaja răspunderea penală a persoanei juridice pot fi
administratorii, gestionarii , prepuș ii, reprezentanț ii societății chiar și mandatarii.
Dacă persoana fizică a săvârșit fapta în interes p ropriu , atunci răspunderea penală a
persoanei juridice este exclusă.

18
2.6. Personalitatea juridică pentru angajarea răspunderii penale a persoanei
juridice.

Aspecte generale.
Pentru a angaja răspunderea penală a persoanei juridice, aceasta trebuie să aibă
personalitate juridică. Personalitatea juridică este o condiție generală și esențială pentru atragerea
răspunderii penale a personei juridice.
Personalitatea juridi că reprezintă o deosebită importanță în vederea angajării răspunderii
penale a persoanei juridice.
Art. 25 alin. (3) Cod civil prevede definiția legală a noțiunii de persoană juridică și anume
"Subiectele de drept civil
(1) Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice și persoanele juridice.
(2) Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi și de obligații civile.
(3) Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condițiile cerute de
lege, este titulară de drepturi și de obligații civile .” (Codul Civil, actualizat la 1 februarie 2019,
Ediție îngrijită de Judecător Claudiu Dragușin).
Dispozițiile art.25, alin.3 Cod Civil circumscrie acestei categorii de subiecte de drept acele
forme de organizar e care, pe de o parte, îndeplinesc condițiile exprese ale legii, iar, pe de altă parte,
sunt titulare de drepturi și obligații civile, cee ace înseamnă că persoanele juridice
au capacitate civilă.
Art. 187 Cod civil face referire la elementele constitutive ale persoanei juridice și prevede
că:
” Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu
propriu, afectat realizării unui anumit scop licit și moral, în acord cu interesul general.” (Codul
Civil, actualizat la 1 februarie 2019, Ediție îngrijită de Judecător Claudiu Dragușin).
Art.188 Cod civil, dispozițiile acestuia fac referire la calitatea de persoan ă juridică, și
prevede că:
” Sunt persoane juridice entitățile prevăzute de lege, precum și orice alte organizații legal
înființate care, deși nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condițiile
prevăzute la art. 187.” (Codul Civil, a ctualizat la 1 februarie 2019, Ediție îngrijită de Judecător
Claudiu Dragușin).
Specialiștii Facultății de Drept din cadrul Universității de Drept din Timișoara au analizat
în detaliu dispozițiile art.187 și a art.188 Cod civil, și au ajuns la concluzia că nu orice persoană
juridică poate să răspundă penal , aceștia susțin că persoana juridică trebuie să personalitate
juridică . Fără personalitate juridică o persoană juridică nu poate fi subiect activ al infracțiunii și,
prin urmare, nu poate răspunde penal.
Existenț a personalității juridice a unei entități este o conditie esențială pentru a se putea
angaja răspunderea sa penală. Această condiție nu este prevăzută expres în cuprinsul art. 135
din Codul penal, dar se poate deduce fără nicio îndoială , pe de o parte, din utiliza rea expresiei
"persoană juridică", ci nu a expresiei "entitate colectivă" sau "persoană colectiv ă".
De asemenea, s -au adus precizări și cu privire la entitatea colectivă, astfel, o entitate
colectivă de drept, pentru a putea răspunde penal, trebuie să aibă capacitate juridică pen ală.
În Jurisprudență, s -a reținut că personalitatea juridică nu ar fi o componentă definitorie a
calității de persoană juridică, cea din urmă putând exista, ca regulă, și în absența celei dintâi;
În sfera subiectelor de drept care pot avea calitatea de persoane juridice, legiuitorul român
a ales să includă două categorii de entități, fie colective, fie unipersonale:

19
-entități cărora, prin acte normative speciale, legiuitorul le -a atribuit în mod explicit calitatea de
persoană juridică, indiferent dacă ele îndeplinesc ori nu toate cele trei elemente constitutive,
cumulative, ale persoanei juridice;
-entități cărora, deși legiui torul nu le -a atribuit în mod expres calitatea de persoană juridică, le -a
asimilat totuși o atare calitate, ca efect al constituirii lor în conformitate cu legea și al întrunirii
condițiilor specifice persoanei juridice. (Jurisprudență, EuroAvocatura.ro).
Dacă persoan a juridică este acea formă de organizare înființată conform legii, titulară de
drepturi și obligații p roprii, personalitatea juridică semnifică, în schimb, rezultatul procedeului
tehnico -juridic prin care o persoană juridică este înființată și recunoscută ca veritabil subiect de
drept, distinct de persoanele fizice ce o compun. (EuroAvocatura.ro)
Data dobândirii personalității juridice nu este, în mod necesar, data înfiintării persoanei
juridice. Regula este că o entitate dobândește personalitate juridică și, implicit, capacitatea deplină
de a avea drepturi și obligații, ulterior înființării, fie prin înregistrare (în cazul persoanelor juridice
supuse înregistrării), fie ca efect al autorizării constituirii lor ori al îndeplinirii altei cerințe
prevăzute de lege. Numai prin excepție, legiuitorul recun oaște entităților nesupuse
înregistrării capacitate civilă de la data înfiintării lor, în conditiile generale prevăzute de art. 205
alin. (2) din Codul civil și cu respectarea cerințelor particulare, prevăzute de actul normativ în
temeiul căruia acestea iau ființă. (EuroAvocatura.ro)
Făcând referire la participarea " în nume propriu " a persoanei juridice la circuitul civil,
textul reconfirmă raportul de condiționare dintre dobândirea – în mod prealabil – a personalității
juridice de către o organizație și aptitudinea sa de a -și asuma drepturi și obligații proprii – în mod
subsecvent – ca subiect de drept distinct. Personalitatea juridică este, prin urmare, cea care c onferă
unei entități calitatea de subiect de drept distinct, drepturi și obligații proprii, dar
și responsabilitate juridică proprie. (EuroAvocatura.ro)
Capacitatea de exercițiu și funcționarea persoanei juridice este prevăzută de a rt. 219 Cod
civil: ”Răspunderea pentru fapte juridice
(1) Faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana
juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.
(2) Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celo r care le -au săvârșit, atât
față de persoana juridică, cât și față de terți.” (Codul civil, actualizat septembrie 2018).
Putem aminti și dispozițiile art.220 Cod civil, care prevăd :
” Răspunderea membrilor organelor persoanei juridice
(1) Acțiunea în răspu ndere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor și a altor
persoane care au acționat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru prejudiciile
cauzate persoanei juridice de către aceștia prin încălcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor,
aparține, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent, care va decide cu
majoritatea cerută de lege, iar în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare.
(2) Hotărârea poate fi luată chiar dacă problema răspunder ii persoanelor prevăzute la alin.
(1) nu figurează pe ordinea de zi.
(3) Organul de conducere competent desemnează cu aceeași majoritate persoana
însărcinată să exercite acțiunea în justiție.
(4) Dacă s -a hotărât introducerea acțiunii în răspundere împotri va administratorilor,
mandatul acestora încetează de drept și organul de conducere competent va proceda la înlocuirea
lor.

20
(5) În cazul în care acțiunea se introduce împotriva directorilor angajați în baza unui alt
contract decât a unui contract individual de muncă, aceștia sunt suspendați de drept din funcție
până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.” (Codul civil actualizat, septembrie 2018)
În ceea ce privește entitățile în curs de constituire sau pe cele care și -au încetat existența
prin dizolvare , acestea nu răspund penal,
În literatura de specialitate s-au adus mențiuni cu privire la angajarea răspunderii penale
pentru persoanele juridice aflate în procedura de lichidare . Astfel s -a ajuns la concluzia că acestea
răspund penal pentru fap tele săvârșite în timpul procedurii de lichidare.
Autoarea , Dorina Maria Costin, într -una din lucrările sale făcea referire răspunderea
persoanelor juridice străine și atragerea răspunderii penale pentru infracțiunile săvârșite pe
teritoriul României. Astfel, ”î n temeiul principiului teritorialității legii penale, trebuie să admitem
că și persoanele juridice străine care comit infracțiuni pe teritoriul României vor răspunde penal
potrivit legii penale române .” ( Dorina Maria Costin, 2010).
În Jurisprude nță, s -a ridicat problema răspunderii penale a partidelor, sindicatelor și
patronatelor.
Art.22 din Legea nr.14/20013 prevede că :
” Partidul politic dobândește personalitate juridică de la data rămânerii definitive și
irevocabile a hotărârii instanței pri vind admiterea cererii de înregistrare. ” (Legea nr.14/2003,
Legea partidelor politice).
Astfel, p artidele politice își încetează existența juridică prin :
 dizolvare;
 hotărâre a Curții Constituționale ;
 hotărâre judecătorească.
Chiar dacă prin lege partidel e politice sunt considerate persoane juridice de drept public,
legiuitorul român nu le -a excclus de la răspundere penală, ci acesta a exclus doar aplicarea
împotriva acestora a anumitor pedepse , cum ar fi cele complementare care fac referire la dizolvare
și lichidare.
Sindicatele și patronatele își dobândesc personalitatea juridică și totodată își pierd
personalitatea juridică în condițiile prevăzute de Legea nr. 54/2003 (a sindicatelor) și Legea nr.
54/2004 (a patronatelor). La fel ca și partidelor politice, nici sindicatelor sau patronatelor nu li se
pot aplica dizolvarea și suspendarea activității.
Art.193 Cod civil prevede efectele personalității juridice în cazul persoanelor juridice, și
anume:
” (1) Pe rsoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil și răspunde pentru
obligațiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s -ar dispune altfel.
(2) Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună -credință calitatea de subiect
de drept a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmărește ascunderea unei fraude, a unui
abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice. ” (Codul Civil, actualizat la 1 februarie
2019, Ediție îngrijită de Judecător Claudiu Dragușin).

2.7. Capacitatea juridică a persoanei juridice.

Capacitatea juridică reprezintă a doua condiție generală pentru a putea fi angajată
răspunderea penală a persoanei juridice . Pentru a putea fi trasă la răspundere din punct de vedere
al legisla ției penale , persoana juridică trebuie să nu facă parte din categoria celor excluse, deoarece
nu toate persoanele juridice răspund penal .

21
În reglementarea actuală, condițiile răspunderii penale a persoanelor juridice sunt
prevăzute în art.135 Cod penal, și anume:
”Condițiile răspunderii penale a persoanei juridice
(1) Persoana juridică, cu excepția statului și a autorităților publice, răspunde penal pentru
infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei
juridice.
(2) Instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei
activități ce nu poate face obiectul domeniului privat.
(3) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei
fizice care a contrib uit la săvârșirea aceleiași fapte. ” (Codul penal și Codul de procedură penală,
actualizat 01.09.2018).
Răspunderea penală în general poate fi aplicată și poate interveni la orice persoană juridică.
De la această regulă, au existat câteva excepții. Astfel, nu răspund penal statul și autoritățile
publice cum ar fi: Parlamentul, Președintele României, Guvernul, administrația publică centrală
de specialitate, administrația locală, autoritatea judecătorească, acestea beneficiază de imunitate
generală și absolută .
Instituțiile publice care săvârșesc infracțiuni în realizarea unei activități care poate să facă
obiectul domeniului privat nu sunt exceptate de la răs punderea penală.
Așadar, conform art.135 Cod penal, statul, autoritățile publice și instituțiile public e nu
răspund penal.
Statul și autoritățile publice nu răspund penal , deoarece nu au capacitate juridică penală,
astfel că nu pot intra în raporturi de răspundere penală în calitate de subiecți pasivi ai acestor
raporturi .
Art.221 Cod civil face referire l a răspunderea penală a persoanelor juridice.
”Răspunderea persoanelor juridice de drept public
Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru
faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleași condiții ca persoanele juridice de drept privat.”
(Codul civil, actualizat septembrie 2018).
Cu privire la excluderea statului din sfera persoanelor juridice car e răspund penal, această
excludere se justifică prin faptul că, statul , este printre singurele persoane juridice care nu pot fi
desființate, statul este unicul subiect activ al raporturilor de răspundere penală.
Pe de altă parte ,statul nu poate să -și impună singur sancțiuni. În cazul persoanelor juridice
singura pedeapsă principală este amenda . De asemenea, statului nu i se pot aplica nici pedepsele
complementare.
În sistemul nostru de drept, statul nu răspunde penal .
În legislația penală a Danemarcei , este prevăzută angajarea răspunderii penale a statului .
Autoritățile publice precum : Parlamentul, Președintele României, Guvernul, administrația
publică, autoritatea judecătorească nu răspund penal.
De asemenea, i nstituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în
exercitarea unei activități ce nu poate face obiectul dome niului privat .
Sunt considerate instituții publice , cu titlu exemplificative, Institutul Național al
Magistraturii, Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici”, Institutul de Expertize
Criminalistice, Institutul Național pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților, Banca Națională
a României, Uniunea Națională a Barourilor din România, Uniunea Națională a Notarilor Publici.
De subliniat faptul că, persoanele juridice de drept privat pot răspunde penal , indiferent de
tipul de a ctivitate pe care -l desfășoară.

22
Art. 141 Cod penal, prevede:
” Neaplicarea dizolvării sau suspendări i activității persoanei juridice
(1) Pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. a) și lit. b) nu pot fi aplicate
instituțiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor și organizațiilor religioase ori
aparținând minorități lor naționale, constituite potrivit legii.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în
domeniul presei. ” (Codul penal și Codul de procedură penală, actualizat 01.09.2018 ).
Următoarelor categorii de persoa ne juridice li se poate atrage răspunderea penală, în
condițiile în care sunt îndeplinite și celelate criterii de atragere a răspunderii penale pentru faptele
săvârșite : asociațiile, fundațiile, sindicatele, societățile comerciale, societățile cooperative,
societățile agricole, grupuri le de interes economic și regiile autonome.

2.8. Atragerea răspunderii penale a persoanei juridice
În litearatura de specialitate, s -a subliniat idea că, fapta săvârșită de persoana juridică nu
poate fi concepută în afara persoanei fizice care prin intermediul acțiunilor sau inacțiunilor ei
determină conduita persoanei juridice.
Relațiile care trebuie să existe între persoana fizică și persoana juridică, pentru ca fapta
persoanei fizice să poată antrena răspunderea penală a persoanei juridice, reies din dispozițiile art
135 Cod penal.
Art.135 Cod penal, prevede:
” Condițiile răspunderii penale a persoa nei juridice
(1) Persoana juridică, cu excepția statului și a autorităților publice, răspunde penal pentru
infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei
juridice.
(2) Instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei
activități ce nu poate face obiectul domeniului privat.
(3) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei
fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte.” (Codul penal și Codul de procedură penală,
actualizat 01.09.2018).
Răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată de absolut orice persoană fizică
cu condiția ca aceasta să facă parte din organele de conducere ale persoanei juridice.
De aseme nea răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată de orice prepus al
persoanei juridice, de orice persoană care se află sub autoritatea persoanei juridice, de o anumită
persoană care are o relație fie de fapt, fie de drept cu persoana juridică în cauză și aceasta
acționează în vederea realizării obiectului de activitate ori acționează în interesul persoanei juridice
sau acționează chiar în numele persoanei juridice.
În literatura de specialitate s -a menționat faptul că răspunderea penală a pers oanei juridice
poate fi angajată chiar și ca urmare a conduitei unei alte persoane juridice care a acționat în
realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice răspunzătoare penal, în interesul ori în
numele acesteia. În acest caz, pentru fiecare dintre persoanele juridice, condițiile răspunderii
penale se vor verifica în mod distinct. Bineînțeles că răspunderea penală a persoanei juridice se va
analiza prin prisma conduitei persoanelor fizice implicate. (Constantin Mitrache și Cristian
Mitrache, 2 016).

23
2.9.Conexiunea răspunderii penale a persoanei juridice cu cea a persoanei
fizice.
Cunoscuții autori, au susținut ideea că, prin introducerea răspunde rii penale a persoanei
juridice, legiuitorul român nu a încercat să protejeze persoanele fizice care au săvârșit infracțiunea
sau mai bine spus au contribuit la realizarea obiectului material al infracțiunii .
Contrar , în art. 135 alin. (3) C. pen. se precizează că „răspunderea penală a persoanei juridice nu
exclude răspunderea penală a persoanei fizi ce care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte”.
Persoana fizică î n privința căreia sunt întrunite aspectele obiective ale faptei prevăzute de
legea penală răspunde penal, în timp ce persoana juridică în legătură cu care s -a comis infracțiunea
răspund e penal uneori și, foarte rar, sunt cazuri în care persoana juridică răspunde penal în mod
exclusiv. Posibilitatea răspunderii penale exclusive a persoanei juridice rezultă din prevederile art.
135 alin. (3) C. pen., conform cărora răspunderea penală a per soanei juridice nu exclude
răspunderea penală a persoanei fizice. (Mihai Hotca, articol publicat la 23 septembrie 2017)
Răspunderea penală a persoanei juridice se poate cumula cu cea a persoanei fizice, dar nu
o presupune, astfel că pot exista cazuri în care persoana juridică să răspundă penal, deși organele
judiciare nu au reușit să rețină în sarcina vreunei persoane fizice condițiile răspunderii penale.
Stabilirea răspunderii penale a persoanei juridice presupune în toate cazurile raportarea la
una sau mai multe persoane fizice care au realizat elementul material al faptei prevăzute de legea
penală. Fără o asemenea raporta re, angajarea răspunderii penale a persoanei juridice ar fi arbitrară .
Chiar dacă răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată fără reținerea
răspunderii penale a cel puțin unei persoane fizice, mereu aspectul subiectiv trebuie să poată fi
imputat cel puțin unei persoane fizice, chiar dacă nu se poa te stabili identitatea acesteia.

2.10. Jurisprudență.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, decizia nr.1/2016 din 13 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr.138 din
23 februarie 2016. (www.euroavocatura.ro și Laura Maria Stănilă, Caiet de seminar. Drept penal –
Partea generală, 2018).
În Monitorul Oficial nr. 138 din 23.02. 2016, Partea I, a fost publicată Decizia nr. 1/2016 a
Înaltei Curți de Casație ș i Justiț ie privind examinarea sesiză rii formulate de Curtea
de Apel București – Secția I penală prin care se solicită pronunțarea unei hotărâ ri prealabile pentru
dezlegarea urmă toarei che stiuni de drept: "dacă î ntreprinderea indi viduală , persoană juridica fără
personalitate juridică , poate fi subiect activ al unei infracțiuni săvârș ite în realizarea obiectului de
activitate".

Opinii jurisprudenț iale

1.Într-o primă opinie , aparent majoritară, regăsită în informaț iile transmise de Curtea
de Apel Bacău, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel Bucureș ti, Curtea de Apel Constanț a
Curtea de Apel Galaț i, Curtea de Apel Suceava ș i Curtea de Apel Timiș oara, s-a reținut că
întreprinderea individuală , persoană juridica fără pers onalitate juridică , poate fi subiect activ al
unei infracțiuni săvârșite î n realizarea obiectului de activitate .
În susț inerea acestui p unct de vedere s -a argumentat, în esentă, că , potr ivit dispoziț iilor art.
135 alin. (1) din Codul penal, art. 188 ș i art. 209 din Codul civil și Ordonanței de urgență a

24
Guve rnului nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de că tre persoanele fizice
autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, întreprinderea individuală
are capacitate de exercițiu, drepturi și obligații, inclusiv răspunde cu privire la faptele săvârșite î n
realizarea obiectului de activitate .
Conform prevederilor art. 135 alin. (1) din Codul penal referitoare la condițiile ră spunderii
penale a perso anei juridice, persoana juridică, cu excepția sta tului și a autorităț ilor publ ice,
răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite î n realizare a obiectului de activitate sau în interesul
ori în numele persoanei juridice. Legea penală nu face nicio distincț ie, textul referindu -se generic
la răspunderea penala a persoanei juridice, fără a exclude persoana juridica fără personalitate
juridică .
În același s ens s -a argumentat că î ntreprinderea individuală , persoană juridica fără
personalitate juridică , poate fi subiect activ al unei infra cțiuni săvârșite î n realizar ea obiectului de
activitate, având în vedere că, potrivit art. 188 ș i art. 209 din Codul civil raportat la art. 2 lit. g)
din Ordonanț a de urgență a Guvernului nr. 44/2008, î ntreprinderea are calitatea de persoană
juridica fără personalit ate juridică, având însă capacitate de exercițiu exercitată prin organul său
de administrare, respectiv întreprinză torul persoană fizică.
Prin urmare, întreprinderea individuală ră spunde penal potrivit art. 135 alin. (1)
din Codul penal, î ntrucat "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemu s".
La aceeaș i interpretare s-a raliat ș i instanț a de trimitere (Curtea de Apel București),
opinând că "întreprinderea individuală , persoană juridica fără personalitate juridică , poate
fi subiect activ al unei infracțiuni săv ârșite î n realizarea obiectului de activitate ".
Raportându -se la conținutul dispoziț iilor art. 135 alin. (1) din Codul penal și, în special , la
sintagma "persoana juridică ", a c onstatat , sub un prim aspect, că norma penală nu face nicio
distincț ie, textul referindu -se generic la răspunderea penala a persoanei juridice, fără a exclude
"persoana juridică fără personalitate juridică ". Or, potrivit art. 188 din Codul civil, sunt persoane
juridice entitățile prevazute de lege, precum ș i orice al te organizații legal înfiintate care, deș i nu
sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condițiile prevă zute la art. 187
din Codul civil, adică au o organizare de sine stătătoare ș i un patrimoniu propriu, afectat realiză rii
unui anumit scop licit și moral, î n acord cu interesul general.
Instanț a de apel a apreciat că întreprinderea individuală î ndeplinește aceste condiții,
întrucât, potrivit dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guver nului nr. 44/2008, ea reprezintă
o întreprindere economică (respectiv o activitate economic ă, desfășurată în mod organizat,
permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă atrasă , mat erii prime,
mijloace logistice și informații, pe riscul întreprinzatorului, în cazurile și condiții le prevăzute de
lege) fără personalitate ju ridică, organizată de un întreprinză tor persoană fizica .
În al d oilea râ nd, potrivit art. 209 din Codul civil, persoana juridica își exercită drepturile
și își îndeplinește obl igațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor, avâ nd
calita tea de organe de administrare, î n sensul alin. (1), persoanele fizice sau persoanele juridice
care, prin lege, actul de constitui re sau statut, sunt desemnate să acționez e în raporturile cu terț ii,
individual sa u colectiv, în numele și pe seama persoanei juridice. Întreprinderea individuală are,
așadar, capacitate de exercițiu, drepturi și obligații, d eci și ră spundere cu privire la faptele s ăvârșite
în realizarea obiectului de activitate .
Pe de altă parte, instanț a de trimit ere a avut în vedere conț inutul coroborat al prevederilor
art. 7 alin. (1) din Ordonanț a de urgență a Guv ernului nr. 44/2008 (potrivit cărora într eprinzătorii
titulari ai unei î ntreprinderi individuale au obligaț ia să solicite înregistrarea în registrul comerțului
și autorizarea functionării, înainte de începerea activităț ii econ omice), art. 26 din

25
aceeaș i ordonanță de urgentă (care statuează că persoana fizică titulară a întreprinderii individuale
răspunde pentru obligaț iile sale cu patrimoniul de afectațiune, dacă acesta a fost constituit, și, în
completare, cu întreg patrimoniul, iar în caz de insolvență, va fi supusă procedurii simplificate
prevă zute de Legea nr. 85/2006), precum ș i art. 219 alin. (1) din Codul civil .
În contextul acestor prevederi legale, Curtea de apel a concluzionat că întreprinderea
individuală se subsumează unei categ orii reglementate de Codul civil, cea a persoanelor juridice
fără personalitate juridica, pentru care legea impune obligația autorizării și pe cea a înscrierii în
evidentele registrului comerțului de către persoanele fizice prevă zute la art. 4 lit. a) si b)
din Ordonanta de urgență a Guvernului nr. 44/ 2008.
În plus, cum faptele ilicite la care fac referire prevederile art. 219 alin. (1) din Codul
civil pot constitui și infracțiuni potrivit legii penale, în măsura î n care aceste fapte , comise de
organele persoanei juridice, au legatură cu atribuțiile și cu scopul funcțiilor încredinț ate, Curtea
de apel a apreciat că î ntreprinderile individuale pot ră spunde din perspectiva dreptului penal.
S-a apreciat că cel puț in o par te dintre pedepsele principale și complementare prevă zute
de Codul penal pot fi aplicate, în concret, și persoanei juridice f ără personalitate juridica, natura și
conținutul ace stora nefiind incompatibile cu împrejurarea că fă ptuitor ul nu are personalitate
juridică .
2.In opinia contrară , exprimată de Tribuna lul Brașov, Judecătoria Tâ rgu Secuiesc, Curtea
de Apel Cluj, Tribunalul Maramureș, Judecă toria Medgidia, Curtea de Apel Galaț i, Curtea
de Apel Oradea ș i Tribunalul Neamț , dar regăsită și î n practica izolată a Curț ii de Apel București
– Secția a II -a penală , s-a apreciat că î ntreprinderea ind ividuală nu poate fi subiect activ al unei
infracțiuni săvârșite î n realiz area obiectului de activitate, î ntruc at nu are personalitate juridică .
Argumentele î n sprijinul acestei concluz ii rezultă din modul de reglementare a
întreprinderii individuale, așa cum se regăsește în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului
nr. 44/2008 care, în art. 22 prevede că întreprinderea individuală nu dobandește personalitate
juridică prin î nregistrar ea la registrul comerț ului. O atare întreprindere este, practic , una dintre cele
trei modalităț i legale prin care persoanele fizice pot desfășura activități economice individual ș i
independent c a: persoane fizice autorizate, î ntreprinzatori individuali ai unei î ntreprinde ri
individuale, membri ai unei î ntreprinderi familiale.
Mai mult, art. 26 din Ordonanț a de urg ență a Guvernului nr. 44/2008 precizează
că persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligaț iile sale cu
patrimoniul de afectațiune, dacă acesta a fost constituit și, în completare, cu întreg patrimoniul, iar
în caz de insolvență, va fi supusă procedurii simplificate prevă zute de Legea nr. 85/ 2006 privind
procedura insolvenței, cu modifică rile ulterioare.
În sprijinul aceleiaș i concluzii au fost invocate și dispoziț iile art. 27 din Ordonanț a de
urgență a Guvernului nr. 44/2008, care reglementează cazurile de î nceta re a activității
întreprinză torului persoană fizică titular al unei î ntreprinderi individuale, cu consecinta radie rii din
registrul comerț ului. Spr e deosebire de persoana juridică, în cazul î ntreprinderii, aceste cazuri sunt
decesul, voinț a întreprinzătorului sau condițiile prevă zute de art. 25 din Lege a nr. 26/1990 privind
registrul comerțului, republicată, cu modificările și completă rile ulterioare.
Specialiștii Facultăț ii de Drept din cadrul Universităț ii de Drept din Timiș oara au
apreciat, în sinteză, că întreprinderea individuală, neavând personalitate juridică , nu poate fi
subiect activ al infracțiunii și, prin urmare, nu poate ră spunde penal.
Existenta personal ității juridice a unei entităț i persona juridică este o conditie sine qua
non pentru a se an gaja ră spunderea s a penală , condiț ie care, deși nu este prevă zuta expres de art.

26
135 din Codul penal, se deduce indubitab il, pe de o parte, di n utilizarea expresiei "persoană
juridica", iar nu a expresiei "entitate colectivă" sau "persoană colectivă ".
Pe de altă parte, o entitate colectivă de drept, pentru a putea răspunde penal, trebuie să
aibă capacitate juridică penală, adică să își poată executa obligaț ia de a suporta sancțiunea impusă
de instanță ca urmare a derulă rii unui proces penal.
Punctul d e vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiț ie
Opinia procurorului general pornește de la premisa că dispoziț iile din Codul
civil reglementează doua categorii de persoane juridice, unele cu personalitate juridică și unele
fără personalitate juridică. Concluzia se intemeiază pe dispoziț iile art. 188 din Codul civil care, în
esență, prevăd ca și acele entități sau organizaț ii cu pri vire la care legea nu le declară expres că
sunt persoane juridice au personalitate juridică, în măsura în care îndeplinesc condiț iile de fond,
respectiv au un patrimoniu, au o organizare, iar patrimoniul este afectat unui anumit scop.
A sustinut că premisa pe care se întemeiază interpretarea dată dispoziț iilor art. 187 și art.
188 din Codul civil este aceea că dispozițiile civile menționate au în vedere orice formă de
organizare a unei activitati civile pe car e nici legea, nici actul constitutiv nu o declară persoană
juridică .
Acest punct de ved ere trebuie interpretat din următoarea perspectivă, și anume, dacă
interpretarea art. 188 di n Codul civil este corectă, respectiv dacă acest articol se referă în realitate
la tăcerea legii, și nu la orice situație prevăzută pentru orice tip de activitate .
În această interpretare, în tăcerea legii, în speță, ar urma să fie aplicabile dispozițiile art. 2
și art. 22 din Ordonanț a de urgență a Guvernu lui nr. 44/2008, în materia î ntreprinderilor
individuale , legea netăcând, precizând, în mod expres, că ele nu au personalitate juridică .
Prin urmare, opinia procuroru lui general trebuie interpretată din următoarea per spectivă:în
ce măsură dispoziț iile legale speciale derogă sau nu de la dispoziț iile art. 188 din Codul civil .
În măsura în care este primită interpretarea propusă de că tre procurorul general, atunci
concluzia nu poate fi d ecât aceea că art. 135 din Codul penal nu face nicio distincț ie, iar aceste
dispoziții sunt aplicabile orică rei for me de organizare a unei activit ăți civile.
În măsura î n care interpr etarea propusă de că tre p rocurorul general este cenzurată prin
prisma articolelor din Ordonanț a de urgență a Guver nului nr. 44/2008 care statuează e xpres că
întreprinderea individuală nu are personalitate juridică, atunci concluzia trebuie să fie una contrară,
respectiv că art. 135 din Codul penal nu se poate referi decât la entită țile care au , potrivit art.
188 din Codul civil sau unui alt text special, personalitate juridică .
Înalta Curte de Casație și Justiț ie
Dată fiind modalitatea concretă de formulare a întrebării prealabile prin î ncheiere a de
sesizare, Înalta Curte a apreciat că rezolvarea problemei de drept a răspunderii penale a
întreprinderii individuale implică un examen juridic plas at în două coordonate distincte, dar
interdependente:
a) o primă evaluare, prealabilă , are ca obiect noțiunea de "persoană juridică " în întelesul
art. 135 din Codul penal și măsura în c are existența personalităț ii juridice a unei entităț i colective
sau unipersonale este sau nu o condiț ie obligatorie pentru ca aceasta să poată avea calitatea
de subiect activ al unei infracțiuni prevăzute de norma penală .
O atare evaluare se impune întrucât, conceptual, prin însăși întrebarea preliminară adresată
Înaltei Curți de Casație și Justiț ie, instanț a de trimitere pleacă de la premisa că personalitatea
juridică nu ar fi o componentă definitorie a calității de persoană j uridică, cea din urmă putâ nd
exista, ca reg ulă, și în absența celei dintâ i;

27
b)într-o perspectivă subsecventă se impune clarificarea regimului juridic al
întreprinderii individuale și a măsurii în care o atare formă de organizare poate fi calificată
"persoa nă juridică ", în înț elesul art. 135 din Codul penal .
a. 1)Reglementând condițiile ră spunderii penale a persoanei juridice, norma de drept penal
invocată preved e expres că o atare formă de răspundere incumbă "persoanei juridice".
Generalitatea exprimă rii legiu itorului conduce la concluzia că răspunderea penală poate
reveni, î n princ ipiu, orică rui subiect de drept care are calitatea de persoană juridică , indiferent de
forma de organizare ori de obiectul să u de acti vitate, cu singurele trei excepții, limitativ prevă zute
de art. 135 alin. (1) și (2) din Codul penal, respectiv statul, autoritătile publice ș i instituțiile
publice, acestea din urmă numai pentru faptele săvârșite în exercitarea unei activităț i ce nu poate
face obiectul domeniului privat.
Dispozițiile inserate î n titlul VI al Codului penal (referitor la răspunderea penală a
persoanei juridice) și cele existente î n titlul X al aceluiași cod (care reglementează înț elesul unor
termeni sau expresii în legea penală ) nu atr ibuie noțiunii de "persoană juridică" un înțeles de sine
stătător în legea penală .
Prin urmare, în contextul exigențelor de unitate terminologică impuse de prevederile art.
37 alin. (1) și ( 2)din Legea nr. 24 /2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative, în absența unei astfel de consacrări autonome în legea penală, semnificaț ia
sintagmei analizate se stabilește în acord cu înț elesul "atribuit prin actul normativ care o instituie".
În cazul de față, acest act normativ este, î n prezent, Codul civil, adoptat prin Legea nr.
287/2009. Î n cuprinsul art. 25 alin. (3), cu denumirea marginală "Subiectele de drept civil", Codul
civil consacră, mai întâi, definiția legală a noțiunii de "persoană juridică", statuând că "Persoana
juridică este o rice formă de organizare care, întrunind condițiile prevăzute de lege, este titulară
de drepturi și obligaț ii civile ". Textul circumscrie, aș adar, acestei categorii de subiecte
de drept acele forme de o rganizare care, pe de o parte, întrunesc condiț iile ex prese ale legii, iar, pe
de altă parte, sunt titu lare de drepturi și obligatii civile, adică au capacitate civilă .
"Condițiile prevă zute de lege ", la care face trimitere norma civilă , sunt regle mentate, sub
denumirea marginală "Elementele constitutive " (n.r. ale persoanei juridice), de prevederile art. 187
din Codul civil, potrivit că rora " Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine
stătătoare ș i un patrimoniu propriu, afectat realiză rii unui anumit scop licit și moral, î n acord cu
interesul general ".
În fine, leg ea civilă se referă în mod expres ș i la "calitatea de persoană juridică ", statuând,
în cuprinsul art. 188 din Codul civil, că "Sunt persoane juridice entitățile prevăzute de lege,
precum și orice alte organizații legal înființ ate care, deș i nu sunt declarate de lege persoane
juridice, îndeplinesc toate condițiile prevă zute la art. 187 ". Interpretarea literală, dar și logică a
aceste i ultime prevederi legale relevă că, î n sfera subiectelor de drept care pot avea calitatea de
persoane juridice, legiuitorul a înțeles să includă două categorii de entităț i, fie colective, fie
unipersonale:
-entități că rora, prin acte normative speci ale, legiuitorul le -a atribuit î n mo d explicit calitatea de
persoană juridică, indiferent dacă ele î ndepline sc ori nu toate cele trei elemente constitutive,
cumulative, ale persoanei juridice;
-entități cărora, deș i legiuitoru l nu le -a atribuit î n mod expres calitatea de persoană juridică, le -a
asimilat totuș i o atare calitate, ca efect al constituirii lor în conformitate cu legea și al întrunirii
condiț iilor specifice persoanei juridice.
În contextul interpretă rii siste matice a normelor anterior enunțate rezultă că , în principiu,
calitatea de persoană juridică nu se confundă cu noț iunea de "persoană juridică ", cea dintâi

28
având semnificația unei recunoașteri, prin legi speciale ori în condiț iile Codului civil, a statutului
de subiect de drept anumitor entități, recunoaștere necondiționată însă de îndeplinir ea, în fiecare
caz, a elementelor constitutive cerute de lege pentru existenț a "persoanei juridice".
Altfel spus, pot avea calitatea de persoană juridică atât acele forme de organizare care, deși
nu îndeplinesc condițiile prevă zute de art. 187 din Codul civil, sunt recunoscute î n mod expres de
legiuitor ca persoane juridice, după cum pot avea o astfel de calitate și entități legal înființate, care
îndeplinesc toate elementele constitutive ale une i persoane juridice, fără a li se recunoaște însă î n
mod explicit, neechivoc, acest statut, prin acte normative (altele decâ t Codul civil).
În schimb, interpretarea logică a acelorași dispoziț ii legale conduce la concluzia că nu poate
avea calitatea de persoană juridica o entitate căreia, și î n ipoteza întrunirii cumulative a
elementelor constitutive prevă zute de art. 187 din Codul civil, legiuitorul îi refuză expres, în
termeni neechivoci, recunoașterea calităț ii de persoană juridica .
a.2)Delimitâ nd, astfel, sfera subiectelor de drept care pot avea calitatea de persoană
juridica, sub un prim aspect, Înalta Curte de Casație ș i Justiț ie notează că, în ceea ce
priveș te raportul dintre noțiunea de "persoană juridică" ș i aceea de "personalitate juridică ",
deși, terminologic, cele două concepte nu se suprapun, se află însă într -o relație de c ondiționare
reciprocă .
Dacă persoan a juridică este acea formă de organizare înființată conform legii, titulară de
drepturi și obligaț ii proprii, personalitatea juridică semnifică, în schimb, rezultatul procedeului
tehnico -juridic prin care o persoană juridică este înființată și recunoscută ca veritabil subiect de
drept, distinct de persoanele fizice ce o c ompun.
Data dobâ ndiri i personalității juridice nu este, în mod necesar, data înfiintă rii pe rsoanei
juridice. Regula este că o entitate dobândește personalitate juridică și, implicit, capacitatea deplină
de a avea drepturi și obligații, ulterior înființării, fie prin î nregistra re (în caz ul persoanelor juridice
supuse înregistră rii), fie ca efect al autorizării constituirii lor ori al îndeplinirii altei cerințe
prevă zute de lege. Numai prin excepție, legiuitorul recunoaște entităților nesupuse
înregi strării capacitate civilă de la data înfiintării lor, în conditiile generale prevă zute de art. 205
alin. (2) din Codul civil și cu respectarea cerințelor particulare, prevăzute de actul normativ în
temeiul căruia acestea iau ființă .
Indiferent însă de specificul mecanis melor legale prin care entităț ile colective sau
unipersonale dobândesc personalitate juridică, recu noașterea calităț ii lor de subiect d e drept,
distinct de constituenții săi, este condiționată î ntotdeauna de finalizarea acestor mecanisme.
Unei entităț i nu i se poate recunoaște, aș adar, calitatea de persoană juridica dacă ea nu are,
în condițiile legii, și personalitate juridică, după cum nu se poate vorbi de personalitate juridic ă în
cazul unei forme de organizare care ab initio nu poate ave a calitatea de persoana juridică , fie
potrivit legilor speciale, fie Codului civil.
O atare concluzie se desprind e nu doar din analiza coroborată a prevederilor legale anterior
enunțate, ci și din interpretarea logică a dispoziț iilor art. 193 alin. (1) din Codul civil care, sub
denumirea marginală "Efectele personalităț ii juridice ", statuează : "Persoana juridică participă
în nume propriu la circuitul civil și ră spunde pentru obligaț iile as umate cu bunurile proprii, afară
de cazul î n care prin lege s-ar dispune altfel. "
Făcâ nd referire la participarea " în nume propriu " a persoanei juridice la ci rcuitul civil,
textul reconfirmă raportul de condiționare dintre dobândirea – în mod prealabil – a personalității
juridice de către o organizație și aptitudinea sa de a -și asuma drepturi și obligați i proprii – în mod
subsecvent – ca subiect de drept distinct. Personalitatea juridică este, prin urmare, cea care conferă

29
unei entităț i calitatea de subiect de drept distinct, drepturi și obligații proprii, dar
și responsabilitate juridică proprie.
În acest context se poate conchide, contrar tezei av ansate, că o perso ană juridica este, prin
ipoteză, o entitate dotată î ntotdeauna cu personalitate juridică .
a.3) În planul ră spunderii penale , concluzia astfel enunțată are semn ificația
imposibilității de antrenare a răspunderii unor entități/organizații fără personalitate juridică,
indiferent dacă ele sunt înființate și organizate î n stricta conformitate cu normele unor legi speciale
și independent de forma concretă de organizare.
Având ca efect inexistența capacităț ii sale juridice, absența personalităț ii juridice a
subiectului de drept semnifică , în materie penală , inaptitudinea acestuia de a se implica ab
initio , în nume propriu, î n raporturile penale de conformare , de a -și asuma proprio
nomine obligațiile ce îi revin î n acest tip de raporturi și, implicit, de a suporta, în caz de încălcare
a acelor obligații, toate consecinț ele penale ale faptelor sale.
Cerința existenței personalității juridice ca premisă pentru angajarea răspunderii penale a
entităților colective în condiț iile art. 135 din Codul penal a fost subliniată , de altfel, expressis
verbis în chiar expunerea de motive la Legea nr. 286/2009. În secț iunea a 2 -a pct. 2.38 a acestui
document1s-a precizat că "în reglementarea ră spunderii penale a persoanei juridice au fost
păstrate prin cipiile pe care se fundamentează această răspundere în concepț ia Codului penal în
vigoare, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 278/2006 ", afirmându -se explicit că "a fost
menț inută cerința existenței personalității juridice ca premisă pentru angajarea răspunderii
penale a entităț ilor colective".
În plus, subzistenț a unei atare premise este reliefată ș i de o a bordare din perspectiva istorică
a instituției ră spunderii penale a persoanei juridice.
O evaluare succintă a instrumentelor juridice internaț ionale pertine nte, ce au stat la baza
consacrării normative a acestei instituții, relevă că răspunderea penală a per soanei juridice a fost
introdusă în legislația națională prin Legea nr. 278/2006 pentru modificarea ș i completarea
Codului penal, precum și pentru modificarea ș i completarea altor legi (publicată î n Monitorul
Oficial al Româ niei, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006).
În expunerea de motive ce a precedat adopta rea acestui act normativ s -a arătat că noua
reglementare își gaseș te legitimitatea " în considerente de ordin practic, impuse de rea litățile vieț ii
socioeconomice contemporane" . S-a subliniat, de asemenea, că introducerea acestei noi instituții
constituie expresia necesară a adaptării legislaț iei penale românești la reglementările
internaționale, menționânandu -se exempli grația Al doil ea Protocol la Convenția pentru protecț ia
intereselor financiare ale Comunităților Europene (care recomandă României introducerea
răspunderii penale a persoanei juri dice în legislația internă) ș i Convenț ia penală privind corupția,
ratificată prin Legea nr. 27/2002 si prin care statul român îș i asumase obligaț ia de a
reglementa răspunderea penală a persoanei juridice.
Cele două instrumente juridice internaționale cuprindeau definiții identice ale noțiunii de
persoană juridica, art. 1 lit. d) din Al doilea Protocol la Conven ția PIF ș i, respectiv, art. 1 lit. d) din
Convenția penală privind corupț ia definind persoana juridica ca dese mnând "orice entitate având
acest statut în baza dreptului național aplicabil, cu excep ția statelor sau a altor entități publice î n
exercitarea prer ogativelor lor de putere publică și a organizațiilor internț ionale publice ".
Cât privește sfera subiecț ilor ră spunderii penale, legiuitorul român a inclus î n aceasta
exclusiv persoanele juridice, adică acele entități cărora legea civilă le recunoaș te o atare calitate,
cu trei excepț ii: statul, autoritățile publice ș i instituțiile publice care desfășoară o activitate care nu
poate face obie ctul domeniului privat. Dispoziț iile art. 19 1din Codul penal din 1969 pre vedeau

30
expres că "Persoanele juridice (…) răspund penal pentru infracțiunile săvârșit e în realizare a
obiectului de activitate sau în interesul oriî in numele persoanei juridice (…) ", formulare
substanțial asemănătoare celei existente și î n actualul art. 135 din Codul p enal.
Or, la momentul intrării î n vigoare a Legiinr. 278/2006, persoanele juridice erau, conform
art. 26lit. e) din Decretul nr. 31/1954 privitor la per soanele fizice ș i pers oanele juridice, acele
organizaț ii care aveau " o organizare de sine stătătoare ș i un patrimoniu propriu afectat realizării
unui anume scop î n acord cu interesul obș tesc", cele trei elemente constitutiv e ale calităț ii
de persoană juridică fiind identice celor reglementate și î n prezent de art. 187 din Codul c ivil.
Totodată, similar normelor în vigoare, referitoare la data și la efectele dobândirii
personalității juridice, dispoziț iile art. 32 -33 din Decretul nr. 31/1954 statua u că "Persoanele
juridice sunt supuse inregistrării sau înscrierii, dacă legile care le sunt aplicabile reglementează
această înregistrare sau î nscriere", iar "Persoa nele juridice care sunt supuse înregistră rii au
capacitatea de a avea drepturi și obligaț ii de la data înregistră rii lor" .
În coordonatele vechii legislații astfel definite, î n doctrina ș i jurisprudenț a anterioară datei
de 1.10.2011 nu au existat, de altfel, controvers e asupra obligativității existenței personalităț ii
juridice a s ubiectului activ al unei infracțiuni, admițându -se că o atare personalitate este
o condiț ie a răspunderii penale a persoanei juridice. (2F. Streteanu, R. Chirita, răspunderea penală a
persoanei juridice, ed . a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2007)
Ca atare, în absența unor modifică ri terminologic e de substanță în dispoziț iile actelor
normative subsecvente, privitoare la "persoana jurid ică" și la statutul său, precum și a intenț iei
neechivoc exprimate de legiuitorul penal actual, o interpretare diferită a dispoziț iilor art. 135
din Codul penal sub aspectul înțelesului acestei noțiuni este lipsită de suport juridic.
b.1) În a doua coordonată de analiză necesar ă pentru clarificarea chestiunii de drept ce
face obiectul sesiză rii se impune a se determina dacă întreprinderea individuală, în reglementarea
în vigoare, poate fi considerată persoană juridică, numai în caz afirmativ existând posibilitatea
subsecventă a tragerii sale la răspundere penală .
Regimul acestui tip de întreprindere este consacrat normativ î n cuprinsul Or donanței de
urgență a Guvernuluinr. 44/2 008.
Ordonanța definește explicit termenii ș i expresiile pe care le utilizează în cuprinsul său,
rezultâ nd inter alia , potrivit art. 2lit. g), că întreprinderea individuală semnifică "întreprinderea
economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinză tor persoană fizică ".
Prin " întreprindere economică " se inț elege, potrivit art. 2 lit. f) din aceeaș i ordonanță de
urgență , "activitatea economică desfășurată în mod organizat, permanentșsi sistematic,
combinând resurse financiare, forță de muncă atrasă , ma terii prime, mijloace logistice și
informaț ie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în cond ițiile prevă zute de lege", iar noț iunea
de " întreprinză tor" semnifică , conform art. 2 lit. e), " persoana fizică care organizează
o întreprindere economică ".
Afirmând explicit că întreprinderea individuală este o formă de activitate economică, lipsită
de personalitate juridică, legiuitorul a exclus, așadar, o posibilă includere a acestui tip de activitate
în sfera persoanelor juridice.
Impu nerea unor condiții de înregistrare în reg istrul comerțului și de autorizare a
functionării întreprinză torilo r persoane fizice, titulari ai î ntreprinderi i individuale, nu este de natură
a conduce la o concluzie contrară .
Din analiza sistematică a prevederilor art. 7 -15 din Ordonanț a de urgență a Guvernului nr.
44/2008 rezultă că titularul obligației de înregistrare/autorizare este întreprinzătorul persoană
fizică , subiect de drept distinct, nicidecum întreprinderea individuală .

31
În acest sens, art. 7alin. (1) prevede că "Persoanele fizice prevă zute la art. 4 (…)lit. b)[n.r.
întreprinzătorii titulari ai î ntreprinderii individuale] au obligaț ia să solicite înregistrarea în
registrul comertului ș i autorizarea func ționării, înainte de începerea activit ății economice, ca (…)
întreprinză tori pe rsoane fizice titulari ai unei î ntreprinderi individuale ".
Intenț ia legiu itorului de a exclude o posibilă asimilare a î ntreprinderii individuale
unei persoane juridice rezultă ș i din analiza prevederilor inserate î n cap. III secțiunea a 2 -a a
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 44/2008, relative la " regimul juridic al
întrep rinză torului persoană fizică titular al întreprinderii individuale ".
Sub un prim aspect, denumirea legală a aceste i secțiuni pune în lumină, fără echivoc,
subiectul de drept destinatar, titular al ansamblului de drepturi și obligaț ii pe care legea le instituie,
acesta fiind întreprinză torul persoană fizică .
În al doilea râ nd, pentru clarificarea efectelor pe care înregistrarea în registrul comerțului
le are asupra întreprinderii individuale, legiuito rul a prevăzut în mod expres că, de la data
înregistră rii sale, " întreprinză torul titular al întreprinderii individuale este comerciant persoană
fizică " (art. 23). Acesta, iar nu întreprinderea individuală, dobandește, aș adar, ca efect al
înregistrării în registrul comerțu lui, drepturile și obligaț iile ce der ivă din calitatea de comerciant .
Dimpotrivă, intenția neechivocă a legiuitorului î n raport cu acest tip
de întreprindere [afirmată î n cuprins ul art. 2lit. g)] este reiterată în conț inutul art. 22, potrivit căruia
"Întreprinderea individuală nu dobandește personalitate juridică prin înregistrarea în registrul
comerțului" ș i, drept urmare, nu are aptitudinea de a -și asuma drepturi și obligaț ii specifice
unui comerciant .
Prevederile art. 24 -26 constituie argumente normative supliment are în susținerea aceleiași
concluzii, ele statuând în sensul că întreprinză torul persoană fizica – titular al întreprinderi i
individuale – este cel care, î n calitate de "angajator persoană fizică", poate angaja terț e persoane,
are dreptul de a fi asigurat în sistemul public de pensii ori în sistemul asigurărilor sociale de
sănătate și tot el răspunde pentru "obligaț iile sale" cu patrimoniul de afectațiune, dacă acesta a fost
constituit și, în completare, cu întreg patrimoniul, iar în caz de insolvență , va fi sup us procedurii
simplificate prevă zute de Legea nr. 85/2006.
Prin urmare, analiza normelor supracitate legitimează concluzia că întreprinderea
individuală nu constituie o persoană juridica recunoscută de lege, în înț elesul art. 188 teza I
din Codul civil, urmând a se evalua și dacă, în pofida exprim ării legiuitorului, o a tare formă de
organizare ar putea fi considerată, totuș i, o persoană juridica în sensul tezei a II -a a normei civile.
Din interpretarea coroborată a dispozițiilor integrate în cuprinsul Ordonanț ei de urgență a
Guvernului nr. 44/2008 rezultă că nu sunt întrunite, în cazul î ntreprinderii individuale, cele trei
elemente constitut ive ale persoanei juridice prevă zute de art. 187 din Codul civil .
Concordant conț inutului art. 2lit. f) din Ordonanț a de urgență a Guvernului nr. 44/2008,
întreprinderea individuală constituie o formă de organizare a unei activităț i economice , desfășurată
de și pe riscul întreprinză torului titular . Întreprinderea individuală nu este o entitate cu o organizare
proprie, de sine stătătoare, întrucât nu se decelează, î n cazul sau, elem entele inerente acestei
organiză ri, respectiv pos ibilitatea unei subcompartimentări a activităților ce ar putea fi desfășurate
ori cea a desemnă rii unor "organe" proprii s au a unui reprezentant legal.
Dimpotrivă, așa cum rezultă din analiza dispoziț iilor art. 24 și 26 din Ordonanț a de urgență
a Guvernului nr. 44/2008, subiectul de drept angajat în relaț iile cu terții este întotdeauna
întreprinză torul persoana fiz ică, el, iar nu întreprinderea, fiind cel căruia legiuitorul îi recunoaș te
calitatea de comerciant .

32
Întreprinderea individuală nu este nici titulara unui patrimoniu propriu, afectat ființării sale
ca entitate distinctă de î ntreprinzatorul titular .
Sub acest aspect, prevederile art. 26 din Ordonanț a de urgență a Guvernului nr. 44/2008
statuează expres că per soana răspunzătoare patrimonial este întreprinză torul – persoana
fizica titular – care poate răspunde cu patrimoni ul de afectațiune "dacă acesta a fost constituit".
Pe de o parte, exprimarea legiuitorului relevă caracterul facultativ al const ituirii
patrimoniului de afectațiune, î n contrast cu obligativitatea constituirii unui patrimoniu propriu de
către orice entitate susceptibilă a fi calificată persoană juridică.
Pe de altă parte, se impune observația de principiu că patrimoniul persoanei juridice, ca
element constit utiv al acesteia, nu se confundă cu patrimoniul de afectaț iune, primul const ituind
totalitatea drepturilor ș i obligatiilor patrimoniale care au ca titular însăși persoana juridică, pe câ nd
cel de -al doilea, doar o formă de divizare a patrimoniului unic, o masă in cadrul acestuia din urmă,
cu o anumită afectaț iune.
În al doilea rând, reglementând răspunderea întreprinză torului titular cu patrimoniul de
afectațiune, rezultă că legiuitorul a înțeles, o dată în plus, să reconfirme persoana
fizica – întreprinzator în înțelesul Ordonanței de urgență a Guvernului nr.
44/2008 – drept unic subiect de drept implicat î n raporturile disciplinate de acest act normativ, doar
ea având capacitatea de a -și asuma obligații patrimoniale și a ră spunde, pri n urmare, fie cu masa
de afectaț iune, fie cu propriul patrimoniu .
În fine, o concluzie similară se desprinde di n analiza critică a dispozițiilor ordonanț ei
referito are la activitatea de ansamblu în cadrul unei î ntrepr inderi individuale.
Nu există î n actul normativ supus analizei nici prevederi referitoare la înființarea propriu –
zisă a întreprinderii individuale și nici dispoziții vizând î ncetarea acesteia. Art. 27
din Ordonanț a de urgență a Guve rnului nr. 44/2008 reglementează doar cazurile de încetare a
activității și de radiere a întreprinzatorului persoană fizică , respectiv decesul, prin voinț a acestuia
ori condiț iile art. 25 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerț ului.
Aceste cazuri legale de încetare se raportează, însă, la persoană și la activitatea
întreprinzătorului, nu a întreprinderii individuale în sine, și se diferențiază, în substanță, de cazurile
de încetare a persoanei juridice reglementate de Codul civil în cuprinsul art. 244, r espectiv
constatarea ori declararea nulității, fuziunea, divizarea totală , transf ormarea, dizolvarea sau
desființarea ori un alt mod prevă zut de actul constitutiv sau de lege.
O atare opț iune a legiuitorului se integrează, în mod coerent, în întreaga construcție
normativă existentă î n Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008, centrată pe ideea
recunoașterii întreprinză torului ca unic subiect de drept implicat î n raporturile j uridice pe care le
disciplinează .
Prin urmare, se poate concluziona că întreprinderea individuală nu este implicată ca subiect
de drept în raporturile juridice reglementate de Ordonanț a de urgență a Guvernului nr. 44/2008, nu
are calitatea de persoană juridica în înț elesul normelor Codului civil și nu poate fi, î n sine,
nici destinatar al actelor normative civile ori al dispozițiilor legislaț iei penale.
În acest context normativ rezultă că întreprinderea individuală constituie o formă de
activitate economică organizată în condiț iile legii de perasoana fizică titulară, iar nu o entitate de
sine stătătoare, capabilă a dobâ ndi drepturi și obligații proprii în condițiile prevă zute de art. 188
din Codul civil . Nefiind o persoană juridică , acest tip de întreprindere nu poate răspunde
penal în condițiile prevă zute de art. 135 din Codul penal .
Concluzionâ nd, pentru consi derentele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casație
și Justiț ie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a admis

33
sesizarea formulată de Curtea de Apel București – Secția I penală î n Dosarul nr. 4.039/1/2015, prin
care s -a solicitat pronunțarea unei hotărâ ri prealabile pentru dezlegarea urmă toarei chestiuni de
drept: "dacă întreprinderea individuală , persoană juridica fără personalitate juridică , poate
fi subiect activ al unei infracțiuni săvârșite î n reali zarea obiectului de activitate ":
Și a stabilit că întreprinderea individuală, forma de activitate economică organizată
de î ntreprinză torul persoană fizică în temeiul dispozițiilor Ordonanței de urgență a
Guvernului nr. 44/2008, nu are calitatea de persoană juridica și, prin urmare, nu poate
răspunde penal în condițiile prevă zute de art. 135 din Codul penal .