Shintoismul Si Budismul, Marile Religii din Japonia
CUPRINS
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. GERMENII MITOLOGICI AI SHINTOISM-ULUI
I.1. Formarea pământului
I.2. Divinități
I.2.1. Primele șase generații de zei
I.2.2. Izanagi și Izanami
I.1.3. Amaterasu
I.3. Zeități shintō și buddhiste
CAPITOLUL II. RELIGIA SHINTŌ
II.1. Lămuriri conceptuale
2.2. Izvoare
II.3. Cultul Kami
II.4. Simbolurile religiei shintō
II.5. Sacerdoțiul
II. 6. Cult și sanctuare
II.7. Sărbătorile și Jertfele
II.8. Ritualuri religioase de stat
II.9. Împărțirea cultului shintōist
II.10. Structura etică și morală
CAPITOLUL III. BUDDHISMUL JAPONEZ
III.1. Întemeietorul și doctrina buddhistă
III.2. Pătrunderea buddhismului în Japonia
III.3. Secte buddhiste
III.3.1.Buddhismul Zen
III.3.2. Secta Tendai
III.3.3. Secta Shingon
III.3.4. Secta Nembutsu
III.3.5 Secta Nichiren
III.5. Buddhismul în perioadele Tokugawa și Meiji
III.4. Buddhismul politic în Japonia
CAPITOLUL IV. COEXISTENȚA SHINTŌISMULUI CU BUDDHISMUL
IV.2. Starea actuală a celor două religii
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
I. DICȚIONARE, VOCABULARE ȘI ENCICLOPEDII
II. TRATATE, CĂRȚI, STUDII ȘI ARTICOLE DE SPECIALITATE
CURRICULUM VITAE
DECLARAȚIE
INTRODUCERE
„Yamato sau Japonia – spune Masayoshi Arasawa – a fost o noțiune până acum frecvent și teribil de neînțeleasă de cei mai mulți dintre străini, care obișnuiau s-o prezinte doar ca pe o țară misterioasă și stranie, situată într-o regiune obscură, dintr-o zonă îndepărtată a Pacificului, undeva aproape de China continentală.”
Aici, japonezii sunt cu adevărat purtătorii unui tradiționalism unic în Societate, cultură și literatură, sunt continuatori devotați și talentați ai Canoanelor estetice apărute în arhipelag de mai bine de o mie de ani; tot ei fac să coexiste cu aceste tradiții locale replicile nipone ale curentelor de cultură occidentală, pătrunse în arhipelag în ultimul secol, modificate, adaptate, asimilate și amestecate cu ceea ce există aici.
În Japonia există fenomenul de amestec fără egal în lume între vechi și ultramodern, între tradițional importat în absolute toate compartimentele vieții sociale nipone. Acest amestec este acum așa de vizibil și de prezent, încât a devenit, pentru cei ce-l observă de mai mulți ani, un lucru obișnuit tocmai prin prezența lui permanentă. Căci nimic nu i se poate atribui Japoniei cu mai mare siguranță, decât că este un pământ reprezentativ al paradoxurilor.
Japonia este împărțită în două: o Japonie urbană unde se află elita Societății, al cărei cod moral este un amestec între mentalitățile occidentale și orientale și o Japonie rurală unde oamenii trăiesc în atmosfera regulilor epocii feudale, deși beneficiază de unelte moderne folosite pentru treburile casnice.
Luarea în considerare a fundamentelor culturale ale strategiei, strategie care se traduce ca fiind un ansamblu de deprinderi de gândire, de comportament și de acțiune atunci când trebuie atins un scop, așa cum a fost ea concepută în Japonia, nu ar putea demonstra decât că toate întreprinderile nipone funcționează în mod uniform după modelul feudal al clanurilor și că toți salariații acționează aici ca niște samurai, devotat trup și suflet daimio-ului lor. La fel ca orice alta, cultură strategică japoneză constituie un fundal, un ansamblu de referințe spontane, atitudini și comportamente disponibile pentru a gândi și a acționa colectiv în timp și spațiu. Ea impregnează imaginarul japonez la fel ca Iliada și Odiseea, Cântecul lui Roland sau legenda Cavalerilor Mesei Rotunde din literatura europeană.
Încă din ultima parte a secolului al XIX-lea, japonezii și-au schimbat direcția intereselor, de la China către Europa și, din ce în ce mai mult, către America, unde au acces la tehnologiile informației și comunicării atât virtuale, cât și reale într-o lume cu frontiere interioare subțiri lume ce este cuprinsă de teamă în fața noilor problematici și a noilor valori ale competiției economice aflate în mișcare și care implică risc.
Casa Japonia, pragmatică și conștientă de mize, de pericole și de necesități, s-a angajat în experimentarea unor principii de gestionare noi, regrupate sub eticheta de creare de cunoștințe pe care o definiție mai elaborată ar traduce-o prin comunități strategice de creare colaborativă de cunoștințe într-o lume deschisă. Astăzi, pe Planetă, conceptele, modelele și modele circulă cu viteza luminii prin țări și culturi. Japonia își renovează gestiunea întreprinderilor pornind de la boomul sau cultural, pentru a câștiga timp în fața marilor competitori industriali.
S-a spus de nenumărate ori că ei au copiat și au adaptat la nevoile lor ceea ce au adus din afară, dar în realitate japonezii nu au mers mai departe decât a copia pur și simplu. Marele merit al niponilor este însă că au reușit să îmbine, punând cap la cap sau alături, anumite mașini, creând în acest fel ceva deosebit. Dacă desfaci însă acel ceva constați că este alcătuit din drapelele tehnice ale foarte multor națiuni, că este un mozaic de tehnică importată în care numai învelișul exterior este nipon. Abia de scurt timp Japonia a început să acumuleze tehnică proprie și să aducă în atenția lumii noi descoperiri, în principal electronică, optică, metalurgie. Cultura Japoniei de azi apare străinilor ca un straniu conglomerat de creații occidentale împrumutate și de elemente ale culturii nipone ce supraviețuise din timpuri vechi.
Japonezii sunt oameni vanitoși, ei vor să arate de fiecare dată tot ce au mai bun și fac eforturi mari să de prezinte străinilor dincolo de capacitatea lor reală. Ei s-au luat la luptă economică cu lumea, aflându-se în prezent oriunde. Deși, Japonia este o țară relativă săracă în resursele principale cerute de industriile de bază, nici o altă țară nu a reușit să facă ceea ce a reușit Japonia.
CAPITOLUL I. GERMENII MITOLOGICI AI SHINTOISM-ULUI
Nevoia dintotdeauna a omului dea umple spațul alb la necunoașterii a oferit teren fertile cercetării iscoditoare și permanentei strădanii de a-și soluționa interogațiile mistuitoare. Adeseori, neputința sa de a obiectiva răspunsuri a compensat-o cu crearea de legende, cu alte cuvinte prin invenție tipică. Scenariile născute pe loc gol numai în aparență, dezvăluie, la o analiză mai atentă, rădăcini îndepărtate în timp, din vremurile imemoriale din perioada fabuloasă a începuturilor, a nașterilor primordiale.
Scopul mitului este acela de a istorisi tocmai creația, facerea unei lumi (înțelegem umane esențiale și semnificative. Mitul se recunoaște astfel ca o realitate culturală cu virtuți complexe, generatoare în viitor a lungi serii de creații artistice de la spațiul plastic și sonor la aria mai riguroasa a cuvântului scris. Nenumărați etnologi au făcut de altfel aceasta constatare.
Mitul in afara actelor strict religioase, slujește drept model și al altor activități omenești cum ar fii navigația și pescuitul, de pildă. Mitul cosmogonic, în afara importanței sale funcții de model și de justificare a tuturor acțiunilor omenești, formează, în plus, arhetipul unui întreg ansamblu de mituri și de sisteme rituale. În mitologia japoneză aflăm câteva indicii care abat sensul mitului de la statutul său shintoist, dar își împinge valențele, își revendică drepturile până departe în istorie. Necesitatea justificării dinastiei imperiale, a descendență în linie directă din zeii începuturilor, necesitate de ordin politic și istoric, a făcut ca implantarea mitologiei în istorie să se facă precoce și cu îndărătnicie, în ciuda evidențelor și dezvăluirilor obiective aflate în pagini de cronică veche. În plus, caracterul “sacru” al mitului, mai precis sacralitatea și supranaturalul relevate de mit și aduse în scena luminii reale, în mitologia japoneză, îmbracă o nuanță aparte deoarece, de pildă, zeii începuturilor nu erau niște noțiuni abstracte. Ei nu constituiau baza vreunei religii, nu prezentau obiectul unui cult . Sursele de informație privind religiile străvechi ale insulelor Japoniei sunt foarte sărace și nu inspiră încredere. Cronicile care au apărut în secolele VII și VIII, de ne gândim la Nihongi (nihonshoki) sau Kojiki, conțin, în cea mai mare parte a lor, povestiri și legende datarea evenimentelor se face cu vădită strădanie în a le situa cu mult timp înainte de a se fi produs. Confruntarea informațiilor cu alte cronici (din China sau Coreea) datând din veacul al III-lea, așadar cu peste 400 de ani înainte de cele japoneze, dezvăluie fapte istorice care pun sub semnul îndoielii istorisirile din Kojiki și Nihongi.
Ca și alte mitologii, cea japoneză este ocupată în special de miturile originii; ea născocește legende cosmogonice și determină, în cele din urmă,starea interioară a omului japonez creat în legătură și cu natura înconjurătoare. Natura i-a însuflat japonezului dragoste și respect. Zeitățile panteonului nipon sunt personificate în elemente ale naturii înconjurătoare, de la aștri cerești la plantele și animalele cele mai umile, ba chiar până la obiectele neînsuflețite. Fiecare component al mozaicului lumesc își are specificul său, respectat, dar nu și venerat cu fanatism ca și în alte religii. Cultul față de zeii aflați peste tot în natură, în miliarde de ipostasuri și reprezentări, se explică prin sensibilitatea japoneză pentru natura vie, cu care se află mereu în comunicare, în sensul cel mai strict al termenilor.
Prolixitatea și naivitatea mitologiei japoneze rezultă din două situații. Pe de o parte, este știut că legendele care au stat la baza religiei șintoiste s-au născut relativ târziu. Nu trebuie să ignorăm existența celei mai vechi religii japoneze (impropriu numită “japoneză”), prezentă în primele secole ale erei noastre, înainte de unificarea țării, religiei ce reflecta orânduirea gentilică și tribal-patriarhală, în stadiul în care abia se diferenția o nobilime tribală războinică și lua naștere sclavia patriarhală. Această religie consta în venerația față de zeii și față de spiritele protectoare ale familiei gentilice și tribale. Zeii și spiritele se numeau încă de pe atunci Kami, așa ca și astăzi. Cele două surse menționate mai sus sau completat reciproc, au diversificat o mitologie și așa cu suficiente resurse de inflație epică , adeseori redundantă.
Dacă este să conturăm mitologia insulelor japoneze și nu a populației rezultate din amestecul celor migrate din sud (malaiezieni, polinezieni ) cu cele aflate în arhipelag (mongoli, coreeni, chinezi și anu-și), atunci, criteriul geografic ne silește să pomenim despre mitologia descendenților populației ainu, veche populație de origine albă, odinioară ocupantă și stăpână a insulelor, astăzi restrânsă în nordul celei mai nordice insule, Hokkaidõ. Legendele ainușilor sunt departe de a reproduce epicul celor japoneze, ele au o gamă de concepte și ritual diferite, demonstrând inaderența, neasimilarea a două surse umane diferențiate cultural dar și biologic.
Se cuvine a sublinia că mitologia japoneză, reprezentativă pentru marea câmpie Yamato din insula Honshu, leagănul viitoarei civilizații japoneze, nu este singura nici pentru Japonia propriu-zisă. Apare o noua suită de legende odată cu pătrunderea buddhismului, religie care a adus cu sine, prin secolul VI e. n. figura lui Buddha și a discipolilor săi, poveștile parfumate cu imaginația efervescentă a Indiei, cu tălmăcirea nașterii lotusului, a elefantului, a zeițelor cu mii de brațe sau zeci de capete , a unei lumi fascinante și acaparatoare. Dacă ramura shinto a mitologiei beneficia de propria-i eflorescență, cealaltă ramură, a buddhismului, purtă în crengi rodul artificial, aplicat a posteriori, după ce națiunea își formase o conștiință de sine.
I.1. Formarea pământului
Vechea mitologie a Japoniei apare ca o variantă combinatorie de mitologii atestate aiurea. Adevărata origine a pământului japonez din cronicile Kojiki și Nihongi este de fapt de inspirație chineză. În mitologia japoneză, tema haosului, a beznei încare este aruncată lumea, devine o constantă a legendei. Mitul timilarea a două surse umane diferențiate cultural dar și biologic.
Se cuvine a sublinia că mitologia japoneză, reprezentativă pentru marea câmpie Yamato din insula Honshu, leagănul viitoarei civilizații japoneze, nu este singura nici pentru Japonia propriu-zisă. Apare o noua suită de legende odată cu pătrunderea buddhismului, religie care a adus cu sine, prin secolul VI e. n. figura lui Buddha și a discipolilor săi, poveștile parfumate cu imaginația efervescentă a Indiei, cu tălmăcirea nașterii lotusului, a elefantului, a zeițelor cu mii de brațe sau zeci de capete , a unei lumi fascinante și acaparatoare. Dacă ramura shinto a mitologiei beneficia de propria-i eflorescență, cealaltă ramură, a buddhismului, purtă în crengi rodul artificial, aplicat a posteriori, după ce națiunea își formase o conștiință de sine.
I.1. Formarea pământului
Vechea mitologie a Japoniei apare ca o variantă combinatorie de mitologii atestate aiurea. Adevărata origine a pământului japonez din cronicile Kojiki și Nihongi este de fapt de inspirație chineză. În mitologia japoneză, tema haosului, a beznei încare este aruncată lumea, devine o constantă a legendei. Mitul teogonic preluat din gândirea chineză are, în plus, o asemănare frapantă cu legendele polinesiene și malaysiene ale creației.
Pentru a concepe mitul de origine, în gândirea japoneză există cele două principii antagoniste in și yo, corespunzătoare celor chineze yang și yin, echivalente ale masculinului și femininului, pozitivului și negativului, cerului și pământului, etc. Populațiile polinesiene venind din insulele sudice spre arhipelagul nipon au adus cu ele elemente de cultură ce au devenit ulterior nuclee ale mitologiei japoneze. Din cronica Kojiki, aflam că din cele două principii, in și yo, lipsite de o materialitate precis exprimată, la început, au format o magmă haotică de forma aproximativă a unui ou, dar lipsită de un contur precis. Marginile sale obscure erau ca o membrană protectoare a conținutului bogat în germeni. Cronica afirmă că oul a prins repede viață, a germinat și s-a împărțit în două (o primă diviziune celulară!).Partea limpede, pură și ușoară a esențelor fine s-a desprins și a format Cerul pe câtă vreme elementele mai dense, mai grele, au rămas în partea de jos și au format Pământul. Acesta era deci un noroi în inform. De aici reiese influența chineză mai ales la folosirea celor două principii in și Yo, cât și la forme pe care o dă cele două principii, oul din care reiese totul. Alte texte mitologice din Kojiki spun că “la început pământul era ca o picătură plutitoare de ulei pierdută în spațiu” sau “ca o meduză rătăcită în mare”,sugerând forma dinamică, de o plasticitate instabilă a magmelor abia condensate într-o masă de materie. Mitul creației la populația ainu, vechii locuitori ai Japoniei, pomenește de asemeni de haosul inițial alcătuit dintr-un amestec de apă și pământ, dar diferă față de japonezi în ceea ce privește divinitățile și contribuția acestora la apariția Japoniei.
I.2. Divinități
Între Cer și Pământ se ivește, la un moment dat, o formă stranie, misterioasă, de culoare roșie asemănătoare unui lăstar sau mugure de trestie, formă grăbită să devină zeitate sau, mai precis, o grupare de trei zei –coloane sau stâlpi sprijinitori. Această grupare poartă numele de Jindai unde se află lumea mirifică a zeităților de tot dealul din care se va naște poporul japonez și de unde vor descinde acizii primordiali, strămoșii împăraților țării de la Soare Răsare. Jindai este un univers format din trei lumi. Prima dintre ele, Olimpul nipon, este Takama ga hara, ceea ce literal înseamnă “Câmpia din înaltul cerului”, locul unde sălășluiesc zeii țării lor. A doua lume este Toyo ashi hara mizuho no Kuni sau Toyo ashi hara no Nakatsu Kuni, respectiv lumea stăpânită de zeii pământului, defapt nulele Japoniei în timpurile mitologiei. În sfârșit Yomi no Kuni, lumea adâncurilor și a infernului, unde sunt oni, demonii, spiridușii, piticii care apar și pe pământ și vor juca un rol important în folclorul nipon.
Stăpânul absolut, Părintele Cerului, Ame yuzuru hi ame no sagiri kuni yuzuru tsuky huni no sagiri mikoto,adică „Stăpânul absolut, apărut înaintea celor șapte generații de zei”, ziși tengin(spirite cerești); un zeu ce îsi introduce cu emfază în nume teritoriile pe care le stăpânește, nenăscute însă, cer, soare, lună, pământ, menționând că toate sunt învăluite în ceață.
I.2.1. Primele șase generații de zei
Din primul zeu apar divinitățile gemene, Ame no mi-naka nushi no mikoto (Stăpânul sufletelor din mijlocul cerului) și Umashi-ashi-kabi hikoji
no mikoto (Prințul mai vârstnic al vlăstarului trestiei de zahăr), care face parte din Tenjin shichi dai (spiritele cerești), fiind în fruntea celor șapte generații de zei cerești. Primul zeu din Chijin go dai (spiritele terestre) din cele cinci generații, este Kuni no toko tachi no mikoto (Pământul etern nemișcat) care inițial era o specie de trestie, asemănătoare plantei ashi care încetul cu încetul s-a transformat într-un zeu. Dacă se iau sensurile date de
numele lor, atunci suveran ceresc și fondator al universului este Ame no mi-naka nushi no mikoto, în atribuțiile sale regăsindu-se forma arhetipală a autorității imperiale de mai târziu. Generația a treia o reprezintă Toyo kuni meshi no mikoto, adică Stăpânul pământului bogat. Din zeii de până acum rezultă alți zei ca progenituri proprii, uneori câte opt, alteori chiar miliarde având denumiri ciudate. Începând cu generația a patra, zeii se nasc frate și soră, în același timp fiind și gata căsătoriți,primii fiind Uhiji ni no mikoto (Pământul noroios, deci cultivabil) și Suhiji ni no mikoto (Pământul nisipos). Generația a cincea este formată din cuplul Otonochi no mikoto și Otomabe no mikoto, iar a șasea, din perechea Omotaru no mikoto și Kashikove no mikoto, fiecare reprezentând personificări ale rogojineidin trestie, verdele naturii și alte elemente asemănătoare preluate din patrimoniul bogat al universului înconjurător.
I.2.2. Izanagi și Izanami
A șaptea generație de zei o reprezintă Izanagi și Izanami, de unde propriu-zis, mitologia japoneză, suita de legende care fundamentează și religia tradițională, oficială, shintoismul.
Textul tradițional spune că spațiile cerești se derulează la infinit, că totul este pur, fluid și senin. Din eter se strecoară spre zei o muzică rafinată. Zeii țin sfat în apropierea Căii Lactee iar zeul Centrului Universului hotărăște ca zeii abia născuți, Izanagi și Izanami; să coboare pe Pământ, pe acea imensitate noroioasă, pentru a-i da o formă convenabilă.
Izanagi sau Cel care invită și Izanami Cea care invită, primesc porunca din partea zeului supreme să stabilizeze lumea, să creeze țara Japoniei. Avem deci o pereche binară, reprezentată de cele două zeități bărbat-femeie, precum întâlnim în China, o viziune dualistă (yang și yin), ciclică, a lucrurilor care vor sta la baza filosofiei și sensibilității japoneze. Soții divini, Izanagi și Izanami, primesc o suliță, o lance sacră hoko încrustată în pietre prețioase. Cu aceasta, ei vor crea insulele ce formează Japonia. Deci, luând lancea, zeii traversează Podul Ceresc Ukibashi, trecând din lumea zeilor în cea terestră. Izanagi cufundă în ocean sulița divină, agită apa în cerc, apa clipocind ca o muzică plăcută în urechile zeilor,apoi lancea este retrasă. După scoaterea lancei din pasta noroioasă ce s-a format, o sumedenie de picături de apă sărată aluneca de pe lamă în hăuri, închegându-se sub forma unor insule. Prima picătură căzută de pe lance va forma insula Onogorojima, “insula închegată spontan”, unde perechea divină coboară spre a devenii soț și soție, respectiv prima familie niponă, care stă la originea poporului japonez. Mitologia niponă precizează numărul picăturilor de apă scurse de pe lancea divină ca fiind 4223 de picături care au dat naștere la tot atâtea insule care au format arhipelagul nipon. Zeii fixează un stâlp în pământul insulei și o pornesc la drum, fiecare în altă direcție, pentru a reveni și a se întâlni din nou. Izanami, zeița, întâlnește un tânăr chipeș ca Izanagi, și-l ademenește, iar primii descendenți ai cuplului primordial, și anume Hiruko ( Lipitoarea ) este imperfect, diform. Se recurge la sfatul celorlalți kami ( zei ) celești. Se ia o hotărâre după practicarea divinației. Spiritele aruncă peste lemne aprinse omoplați de cerb și din fisurile apărute pe suprafața oaselor rezultând sfatul bun. Nu femeia trebuie să vorbească prima ci bărbatul! Izanagi și Izanami se reîntorc pe insulă și reiau de la capăt plimbarea din jurul stâlpului, ritualul fiind executat corect și descendenții zeilor sunt viabile, dând naștere la prima generație de zei tereștri, Chijin go dai. După insula Onogorojima ei vor crea O ya shima, cele opt insule ale Japoniei, opt fiind cifra sacră la japonezi. Ele au primit nume sacre: Awachi no shima ( Awaji), Iyo no futa na no shima (Shikoku), Tsukushi shima (Kyüshü), perechea de insule Oki și Sado, Iki shima, Tsushima și Akitsu shima (Honshü). Apoi au mai rezultat alte șase insule mai mici. Mai târziu, vor da naștere la zeii, la mare, râuri, nori, munți, foc, vânt, tunete, ploaie, hrană, etc. Zeii înmulțesc mereu, de sute de milioane de ori și personifică, practice, orice prezență, binele și răul, bucuria și durerea, râsul și plânsul. Ultimul zeu va fi Kami al focului, Kagutsuchi, deoarece la nașterea lui, Izanami muri pârjolită în flăcările fiului ivit pe lume. Furios, Izanagi îl decapitează pe acest fiu, din al cărui sânge se nasc numeroși alți zei. Ucisă de flăcări se coboară în regiunile lui Yomi sau Yo motsu kumi (Țara morții), pentru totdeauna îndurerat, Izanagi pleacă în lumea întunericului ca să-și găsească soția. Ajuns la intrarea în lumea subterană Izanagi încearcă să o aducă înapoi pe Izanami, dar este refuzat deoarece ea gustase din bucatele Infernului. Ba se bucură de înțelegerea zeului locului, care pune însa condiția ca Izanagi să nu vină să o caute noaptea. Izanagi nu se ține de promisiune și la lumina unei torțe improvizate, abia are timp să zărească trupul plin de viermi al soției. Opt furii si anume Cele Opt Femei Hidoase ale lui Yomi îl urmăresc pe Izanagi, aceasta azvârle în urma sa pălăria care se transformă în viță de vie. Furiile se opresc să înfulece struguri până când zeul ajunge la Trecătoarea Netedă a Infernului, unde fixează o stâncă ce acoperă lumea subterană, scăpând de acțiunea lui Izanami, a opt kami ai Tunetului și a o mie cinci sute de Războinici din Țara Nopții, împotriva lui. Văzându-se scăpat, se pare că acțiunea are loc în Japonia de sud-est, se va întoarce la lumină la Awaki ga hara, încercând să se purifice aruncându-și îmbrăcămintea și urâțindu-și corpul în apele unui râu. Din fiecare veșmânt lepădat și din fiecare parte a corpului, s-a născut câte un zeu, în total vreo două zeci și șase de zei, majoritatea strămoși ai poporului japonez.
Un moment important este acela al ivirii din ochiul stâng al lui Izanagi, a Zeiței Soarelui, Amaterasu o mikami,care va fii strămoșul divin al clanului imperial. Din ochiul drept al lui Izanagi se naște Tsukiyomi (zeul Lunii și al nopții) ca soț al surorii sale, care se ceartă cu Amaterasu și rămân veșnic despărțiți. Un alt frate apare, din nasul lui Izanagi, anume Susano-o no mikoto zeul vântului uscat mării, vijelios și neîmblânzit, crud și nepoliticos. Acesta invidios pe sora lui, pe domeniile cu cultură de orez și pentru regatul solar în care domnea, îi cere să le împartă cu el.discuția degenerează violent distrugând domeniile lui Amaterasu ,astfel încât speriată se lovește de o suveică și se ascunde într-o grotă cerească, numită în japoneză Ame no iwato. Lumea se cufundă în beznă, iar oamenii și divinitățile cerului sunt în pericol întrucât, profitând de întunericul de nepătruns, spiritele rele se răspândesc peste tot . Atunci opt sute de miriade de zei s-au strâns la sfat pe Ama no Kawa ( Calea Lactee ) și îi întinde o cursă. Ei se adună în fața peșterii și după multe ritualuri, Amaterasu curioasă, scoate capul din grotă văzându-se într-o oglindă construită din stele. Ceea ce a făcut-o curioasă a fost zeița Ame no uzume cu dansul său comic. Amaterasu înlăturând stânca de la gura grodei, Tagakara no mikoto fiul lui Ame no Sototachi no kami, o trage repede din gura peșterii, iar Kogane no mikoto astupă peștera. Susano-o, bărbatul impetuos, este izgonit de către zei în lumea Infernului și a Întunericului, dar el se oprește la Izumo unde va salva o tânără de la sacrificial lui Yamata no orachi, balaurul cu opt capete și cu opt cozi, cu care va trai la Saga. Dintr-o coadă a balaurului, Susano-o va scoate o sabie Murakumo no tsurugi pe care o va trimite surorii sale Amaterasu, spre împăcare.
Cât a trăit Susano-o a avut de înfruntat pe cei 80 de frați ai săi care se amestecau mai tot tipul fiecare râvnind la ce nu-i aparținea, de la ținuturi la soții. Descendenții lui Susano-o, șase la număr vor mări posesiunile lor pe seama altora vecine. Nu vor lipsii nici intrigile, încare dintotdeauna era mezinul Ō kuni nushi pe care voiau să-l omoare, fiind salvat de zeii din Takama go hara. Domnește ca rege în Izumo si are doi fii, pe kotoshiro nushi și pe tateminaka ,fiind din generația a III a de zei pământeni, după Susano-o.
Între cer și pământ se creează o legătură continuă prin trimiterea lui Nigi no nikoto nepotul zeiței Amaterasu, ca să domnească în provincial Izumo. Trei mesageri divini Ame no ho, fiul lui Ama no ho, și Ame waka, trimiși pe pământ să aranjeze venirea lui Ningi no mikoto nu-și îndeplinesc misiunea dar alți doi zei, reușesc ă-l convingă pe Onamochi (un fiu a lui Susano-o) să cedeze lui Ningi tuburile publice, cu condiția să-i se rezerve lucrările divine. Acestuia i se construiește un templu. În semnele lui Ningi sunt: sabia, oglinda și perla, darurile lui Amaterasu. Zeul venit pe pământ să domnească aduce cu sine zei și zeițe, meșteri de tot felul.
Izanagi, conform cronicii Nihongi, după zeitățile apărute din diferite părți ale corpului, își sfârșește cariera sa spirituala. Va trăii pe insula Ahaji într-o locuință întunecoasă, pentru totdeauna tăcut, enigmatic. Într-o altă variantă a legendei, Izanagi s-ar fii urcat la cer. Oricum, personajul iese din mitologie, ne mai fiind amintit de cronici, la fel ca și zeul Lunii, Tsukiyomi, fiul prodigiosului creator de zeități.
I.1.3. Amaterasu
Amaterasu o mikami, Zeița Soarelui sau Marele Luminător al Cerului s-a dovedit a fi o frumusețe cu totul răpitoare, încât zeii au hotărât să o urce pe Scara Cerului unde sa-și afle sălașul pentru totdeauna iar strălucirea ei solară să o îndrepte peste pământ. Prin nașterea zeiței Amaterasu se produce momentul cheie, dominant, al întregii mitologi japoneze shintoiste. Se spune că templul de la Ise (centrul shintoist cel mai faimos, loc de pelerinaj și sit al unei arhitecturi specifice), ar fi fondat chiar de Amaterasu.
În mitologia japoneză, Amaterasu n-a uitat nici o clipă că teritoriile stăpânite de urmașii fratelui său Susano-o erau posesiunile sale. Trimițând trei mesageri care au dat greș, consiliul din Takama ga hara va trimite pe Take mikazukhi și pe Futsunuchi la Ōkuninushi, pentru a reda Izumo, nepotului lui Amaterasu Ninigi. Ōkuninushi va ceda tronul de frica fratelui său Gnamochi care va ajunge la un compromis cu cei doi zei după rezultatele tratativelor, Amaterasu invită toți zeii din Takama ga hara la ceremonialul prin care Ninigi no mikoto coboară din cer pe pământ spre a fii declarat împărat. În centrul cerului, prințul primește de la Amaterasu în semnele puterii imperiale: sabia, oglinda și piatra prețioasă, cele trei comori ale divine ale familiei imperiale și care astăzi face parte din tezaurul național al Japoniei. După primirea în semnelor puterii, împăratul primește și slujitori dintre zei pentru a putea conduce întreaga Japonie. Pentru acest scop,Amaterasu s-a folosit de sabia cerească Amo no sakahoko, pe care a înfipt-o într-un vârf de munte, Higashi Kirishima sau Muntele Takachiko.
Alaiul străbate cerul, trece prin mult peripeții până când coboară pe Muntele Takachiko, unde îl întâlnește pe Ohoyama, Stăpânul muntelui și care-i dăruiete de soție lui Ninigi pe mezina Ko no hana. Din gelozie acesta își dă foc într-o colibă iar din flăcările în care a ars zeița s-a născut generația a parta de zei tereștrii, trei frați Ho su seri no mikoto, Hiko-hoodemi no mikoto și Ho no akari ni nikoto, primii doi intrând în legendă ca Hoderi “focul strălucitor” și Hoori “Focul care se stinge”. Hoori a trăit în palatal de pe Muntele Takachiko peste cinci secole, apucând să-și vadă stră strănepoții fiilor lui. De reținut este faptul că unul dintre fii, Hiko nagisatake ugaya fuki aezu no mikoto din generația a cincea, și ultima de zei tereștri, are pe Kamu Yamato Iwarechiko no mikoto unul din patru feciori ai săi, care va deveni primul împărat-om intrat în cronografia împăraților din istoria Japoniei și cunoscut sub numele postu de Jimmu tennō.
În concluzie împărații Japoniei se trag din zei, iar primul împărat-om este un strănepot direct al lui Amaterasu Ōmi Kami, zeița solară care tutelează lumea și viața imperiului nipon de la începuturile lumii și cât va dura aceasta în veac.
I.3. Zeități shintō și buddhiste
În panteonul nipon, se numără opt sute de miliarde de zeități. Voi enumera câteva, divinități dintre cele mai importante ale celor două religii reprezentative din Japonia:
Aji-shi-ki- Zeul shintõ care a fost socotit în mod eronat ucigaș al prietenului său Ame-Waka .
Ama no ho- Primul dintre mesagerii divini trimiși să pregătească venirea lui Ningi .
Ama-Terasu- Zeița Soarelui.
Ame-Waka -“Prințul Tânăr al Cerului”, unul dintre mesagerii divini.
Benten-Una din cele Șapte Zeități ale Destinului ( Norocului ).
Ebisu-Un zeu al Destinului și al Hranei zilnice. El este patronul muncii cinstite și e reprezentat ca un pescar care mână un pește tan.
Emma-Õ- Stăpînul Infernului și Judecător al morților.
Fukurokuju- Un zeu al Destinului, modelul longevității și al înțelepciunii.
Hachiman -Zeu al Războiului. Este fostul împărat Õjin, patron al clanului
Minamoto, care a fost sacrificat.
Hotei-Zeu al Destinului care reprezintă satisfacția sau mulțumirea.
Iha-Naga- “Principesa cu viața lungă ca Stâncile”, sora cea mai mare a Spiritului Munților.
Inari-Zeul Orezului. Se mai asociază cu Zeul Vulpii.
Izanagi și Izanami-Creatorul și Creatoarea Japoniei din care au descins și zeitățile panteonului shintõ.
Kõjin- Zeul Bucătăriei. Acestei zeități i se oferă drept omagiu păpuși uzate.
Kõshin- Zeul Drumurilor. Reprezintă o zeificare a Zilei Maimuței, reprezentată de Cele Trei Maimuțe Mistice. Kuni Toko Tachi “Pămînteanul Etern Nemișcat”.
Miwa-daimyõ-jin- Zeitate asociată cu Festivalul Veseliei din Wasa.
Ninigi- Nepot de bunică al Zeiței Amaterasu.
Ni-Õ- Doi regi giganți și feroce care păzesc porțile templelor.
O-ana-mochi- “Proprietarul Marelui Crater” al muntelui Fuji.
Õnamuji- Fiu al lui Susano-o. A domnit în Izumo dar s-a retras în favoarea lui Ninigi
Saruta Hiko- Zeitate pământeană care l-a întâmpinat pe Ninigi.
Sengen- Zeița muntelui Fuji. Mai este cunoscută sub numele de Asama sau Ko-no-hana saku ya Hime (“Prințesa care face să înflorească pomii și florile”).
Shicki Fukujin- Cei Șapte Zei ai Norocului (Destinului) Ebisu, Benten, Daiko Fukurakuju, Bishamon, Jurõjin și Hotei.
Shita Teru Hime- “Prințesa Strălucirii Întunecoase”, soția lui Ame-Waka.
Shi-Tennõ- Cei Patru Regi Cerești care apără pământul de demoni, fiecare
din ei protejază un sfert din orizont. Numele lor sunt: Jikoku, pentru Est, Kõmoku pentru Sud, Zõchõ pentru Vest, și Tamon sau Bishamon pentru Nord. Imaginile lor sunt plasate la intrarea de la porțile templelor.
Sukune Bikona- O zeitate trimisă în Ceruri pentru a-l ajuta pe Õnamuji să-și
pacifice regatul.
Susano-o- Bărbatul năvalnic (impetuos), frate al Zeiței Soarelui.
Tõshõgü- Numele de zeu al marelui shogun Ieyasu sau Gongen Sama.
Amida- Zeitate socotită la început o abstracție, ideal al luminii nemărginite. Daibutsu (Statuia Marelui Buddha) din Kamakura îl reprezintă pe acest zeu.
Anan-Un văr al lui Buddha și, ca și Bishamon, înzestrat cu o mare înțelepciune și o memorie minunată.
Binzuru-Discipol al lui Buddha și adorat al claselor de jos din pricina puterilor sale miraculoase de a vindeca toate suferințele omenești.
Dainichi Nyorai- Personificare a purității și înțelepciunii. Unul din Trinitatea Budistă.
Daishi- “Marele Dascăl”, termen aplicat la foarte mulți sfinți budiști.
Fugen- Patronul divin al tuturor celor care practică un fel special de
meditație extatică. Este zugrăvit în mod obișnuit șezînd de partea dreaptă a lui Shaka.
Go-chi Nyori- Cei Cinci Buddha ai Contemplației: Yakushi, Tahō, Dainichi, Ashuku și Shaka.
Gongen- Numele generic atribuit incarnării shintõ a lui Buddha. Se mai aplică și eroilor zeificați.
Koshõ- Unul din cei mai importanți discipoli ai lui Buddha.
Kishi Bojin- Zeitate indiană adorată de japonezi ca protectoare a copiilor.
Kompira- Zitate budistă de origine obscură identificată cu Susano-o și cu alți zei shintõ-iști.
Kwannon- Zeița Milei reprezentată în variate forme: 1.Shõ-Kwannon (înțeleapta), 2. Jüichimen (cea cu 11 fețe), 3.Senju-Kwannon (cea cu 1000 de brațe), 4. Ba-tõ (cea cu cap de cal), 5. Nyo-i-rin Rwannon (atotputernică).
Marishiten- Regina Cerului în budismul chinez și japonez. Este reprezentată
cu opt brațe, două din fiecare țin simbolurile soarelui și a lunii. În teologia brahmanică ea reprezintă și personifică Lumina. Mai este cunoscuta și sub numele de Krishna.
Miroku- Succesor al lui Buddha, cunoscut ca Buddha Mesia.
Rakan- Nume folosit pentru a desena pe sfinții desăvârșiți, de asemeni Pentru a-i desemna pe discipolii cei mai apropiați lui Buddha.
Roku-Bu-Ten- Nume colectiv pentru zeii budiști Bonten, Taishaku și Shitennõ.
Shakya Muni- Fondatorul budismului, numit și Gautama, dar mai cunoscut sub numele de Buddha.
Sharihotsu- Cei zece discipoli cei mai înțelepți ai lui Buddha.
Shõden- Zeul învățăturii (înțelepciunii) provenit de la indieni .
CAPITOLUL II. RELIGIA SHINTŌ
Întotdeauna, religia cu cea mai mare popularitate într-o perioadă sau alta a istoriei nipone, a influențat considerabil toți factorii care concură la împlinirea noțiunii de civilizație. Reciproc, alcătuirea, structura civilizației japoneze, a modelat religiile sosite de pe alte meleaguri, le-a adaptat, transformându-le potrivit trebuințelor locale. Ca într-un creuzet au ars, s-au amalgamat religii străvechi, începând cu practicile religioase și credințele primitive, exorcismele, șamanismul, ceremoniile de purificare, animismul evoluat spre shintōism, budismul venit pe căi complicate tocmai din India, confucianismul și taoismul de origine chineză și, în ultimă instanță, creștinismul cu variantele sale introduse în Japonia după descoperirea ei în 1542 de către europeni.
Religia națională a Japoniei este un vast complex de credințe, obiceiuri și practici care au primit destul de târziu numele de shintō.Deci, poporul japonez este înclinat spre politeism dar, politeismul nipon, spre deosebire de cel al popoarelor primitive, este panteistic. Analizând religia japoneză, suntem nevoiți să rămânem atenți în permanență la jocul ambivalent dintre fundamental naționalului tradițional și infuzia constantă de internaționalism. Religia lor a depins întotdeauna de politică și de filosofia momentului istoric și a constituit un mijloc, un scop.
În istoria niponă au coexistat trei tradiții religioase majore: shintōismul, budismul și confucianismul . Japonezul a întrevăzut că dincolo de diferențele evidente ce trebuiesc făcute între ele, religiile amintite și-au dezvoltat, fiecare în parte, câte o formă caracteristică Japoniei, inconfundabilă .
II.1. Lămuriri conceptuale
James Clavell, într-o operă de-a sa, spune că shintō, este o religie, și totuși nu e. “Este temeiul Japoniei și al japonezilor și, cu toate că n-are nici teologie, nici zeu-căpetenie, nici credință, nici sistem etic, el este justificarea existenței noastre. Shintō este un cult al naturii, cu mituri și legende, în care nimeni nu crede din adâncul inimii, dar toți îl venerează întru totul. Un ins e shintō, așa cum prin naștere e japonez “.
Astăzi, cuvântul shintō în limba japoneză are multe sensuri. Pentru unii înseamnă un termen colectiv ce desemnează toate ideile religioase autohtone, alții o văd ca pe o acțiune religioasă ce are legătură cu sanctuarele zeilor și chiar teologii șintoiști divid șintoismul în patru categorii, și anume : un șintoism al casei imperiale, un șintoism al sanctuarelor, șintoismul sectar și șintoismul popular. Teologii șintoiști plasează șintoismul casei imperiale și cel al sanctuarelor într-o categorie în afara libertății religiei lăsând în urmă întrebarea dacă shintoismul este sau nu este o religie.
Dacă privim în trecutul japonezilor, “religia” cea mai veche a lor înainte de unificarea țării în primele secole ale erei noastre, reflectau orânduirea gentilică și tribală patriarhală, în stadiul în care se diferenția o nobilime tribală războinică și lua naștere sclavia patriarhală. Această religie constă, după cât se pare, în venerarea spiritelor și zeilor protectori familial-gentilici și tribali, denumiți kami (kami – sus, superior, șef). Această “religie” ia numele de shintō mai târziu pentru a se diferenția de budism.
Shintō nu s-a construit ca o credință de sine stătătoare, ca o dogmă conștiința de sine, decât mai târziu. Se poate afirma că shintō aproape că a existat de totdeauna pe pământul japonez. Nu este o religie cât este un cult. Dar ce înseamnă shintō? Cuvântul Shintō este de origine chineză. Vine de la shenda, shen însemnând spirite ale naturii și dao sau tao, cale, iar după Mircea Eliade cuvântul shintō, forma japonizată înseamnă “Calea (to, chineză tao) kami-lor” sau calea zeilor. Shintōismul trebuie analizat și înțeles în două ipostaze sub care se înfățișează: unul tradițional, prin care se înțelege latura “sacră” a cuvântului sau, unde shintō-ismul nu este o religie în adevăratul înțeles al cuvântului, nu are divinitate, nici fondator, nici teologie și metafizică, nu posedă nici un fel de scriere sacră, decât o mitologie redată în două texte, Kojiki și Nihongi, reieșind că shintoismul este un cult, și un șintoism național prin care această “religie” e tipic japoneză și care aparține exclusive Japoniei.
După Ovidiu Drimba, japonezii n-au fost niciodată un popor cu adevărat religios. Au manifestat însă totdeauna un atașament puternic față de străvechile lor tradiții religioase. În materie de religie, japonezii au fost poporul cel mai tolerant fără să-i împiedice de-a lungul întregii lor istorii să rămână substanțial și permanent atrași în mod diferit de religia lor națională – shintōismul.
2.2. Izvoare
Shintōismul, n-a avut o literatură sacră în perioada mai veche, deoarece în acea perioadă japonezii nici nu cunoșteau scrierea și își transmiteau oral învățăturile religioase.Abia în secolele V-VI d.Hr. s-a introdus scrierea chineză în Japonia, iar primele scrieri religioase, în care s-au adunat tradițiile orale japoneze, datează de pe la începutul secolului a VIII-lea. Acestea sunt puține la număr și se împărți în scrieri istorice și scrieri liturgice sau de ceremonii.
Cea mai veche sursă privind tradițiile etnice ale Japoniei este Kojiki sau Paru-koto-bumialcătuită către anul 712 în limba japoneză.
Kojiki (istoria întâmplărilor din vechime) „Biblia religiei naționale a Japoniei”, a fost editată în trei cărți și într-un curios amestec de limbă chineză și japoneză. A apărut la începuturile perioadei Nara, inițiativa scrierii lucrării aparținând împăratului Temmu (673-686), folosindu-se de Hieda no Are un toueri, un funcționar de la Oficiul legilor, despre care se spune că avea o memorie fenomenală, ținând minte și neuitând nimic din tot ce învățase, auzise și văzuse, împăratul i-a ordonat să culeagă și să memorize cronici și legende chineze despre Țara Wa, tradiții, povestiri și informații despre Yamato, în vederea elaborării unor anale. Elaborarea lucrării a rămas s-o desăvârșească împărăteasa Germaniei (708-7140) care va ordona cărturarului Ono Yascemaro, descendent din Kamuyaimini no mikoto al doilea fiu al primului împărat al Japoniei, Jinemu Tennō să folosească toate cunotințele memorate de Hieda no Are în acest scop. Este începută în anul 711 și terminată în anul următor. Kojiki narează istoria Japoniei de la facerea lumii până în 628.
Primele două cărți sunt compilații apropiate de genul epopeilor homerice. Prima carte este o descriere a mitologiei nipone, plecând de la conceptele religiei shintō, continuând cu miturile creației universului, cu acelea ale originii arhipelagului, a națiunii și a familiei imperiale nipone. Al doilea volum cuprinde istoria celor două șiruri de generații de zei celești și tereștrii care s-au încheiat cu apariția împăraților Japoniei. Al treilea volum este o lucrare de istorie pură scrisă într-un stil sobru, științific, descriptiv.
Kojiki prezintă o mare importanță prin informațiile pe care le dă asupra mitologiei, legendelor, moravurilor, limbii vechi japoneze, dar, ca izvor istoric, cercetătorii sunt de acord că nu poate fii folosită decât cu mare prudență.
O altă scriere istorică, Nihongi (Cronicile Japoniei),A fost editată în limba chineză în anul 720, în 30 de cărți, și este prima istorie oficială a imperiului japonez. Din categoria scrierilor liturgice fac parte Fudoki (secolul al VIII-lea), Kojo-shui (807-808), Shojiroko și Engișiki, în 50 de cărți redactate în anul 927.
Din literatura religioasă shintoistă face parte și o antologie poetică intitulată Manyoșiu, editată în sec. VIII și cuprinzând mai mult de 4000 de poezii religioase vechi. Documentele chineze din perioada dinastiei Wei (220-265) reprezintă încă o sursă de prețioasei informații despre vechea Japonie. Trebuie reținut că înainte de alcătuirea acestor monumente ale istoriografiei religioase japoneze au circulat legende, mituri și povestiri care au păstrat miezul religiozității străvechi.
II.3. Cultul Kami
De la începuturile existenței lor, japonezii au venerat pe kami – termen cu înțelesul latinescului “superi”, “cei de sus”, în care divinul circumscrie toate forțele și elementele naturii, strămoșii, eroii și șefii prestigioși ai comunității precum și familia imperială . Ca toate cuvintele japoneze, kami nu are gen, nici număr, iar naturile kami nu sunt nici omnisciente, nici omniprezente, nici omnipotente, nici benefice dar nici malefice din principiu. Cultul kami reprezintă centrul shintōismului, kami fiind mai mult spirite decât zei . Shintō – ismul păstrează un cult față de Soare, Amaterasu, Lună, Tsukiyomi, munte, deal, ploaie, vânt, furtună, fulger, etc. Pentru nipon, kami este Muntele Fuji, copacul din curtea casei, drumul pe care merge, stanca din marginea drumului, marea, nisipul, izvoarele, focul, lumina, orezul, ursul, vulpea ce dă târcoale cotețelor, cocoșul, etc.
Conceptul despre kami nu implică nici o distincție de omenesc. Kami – urile, ca ființe înzestrate nu atât cu sacralitate cât cu o aură de mister, de supranatural, de taină, iradiază spre oameni obișnuiți o forță de stăpânire a destinelor, de supunere față de puterea lor ca o fatalitate benefică. Oamenii așteaptă de la kami intervențiile cele mai favorabile, mai înțelegătoare, de adevărată solidaritate, ca și cum sacralitatea, acceptată aproximativ, nu îndepărtează spiritul de uman ambele noțiuni fiind de aceeași esență. Comuniunea odată acceptată, lasă cale liberă diferitelor interpretări simplificatoare ale modului de exprimare. În esență, între elementele naturii și om, trecerea se face cu ușurință ca între valori apropiate. Ființa omenească dobândește forță și statut de kami numai după moarte. În general, japonezul vede în kami acea existență supranaturală ce se găsea situară cât mai sus . Pentru ei kami locuiau în cer, alții sub pământ dar cea mai mare parte pe pământ, stratificând astfel zeitățile.
După credința poporului, sunt opt milioane de zei. Unele izvoare susțin că ar fii miliarde, dar folosesc tot cifra opt. Kami-ii au apărut, în conformitate cu mitologia shintō-istă, în timpul când cosmosul a ieșit din haos . Cel mai important kami este Amaterasu Ōmi Kami cu strănepotul acesteia Jimmu tennō, împărat cu care începe istoria Țării de la Soare Răsare.
Astăzi, pentru un om simplu, kami este în primul rând un salvator, care nu diferă de sfinții catolici. La unul merg în pelerinaj studenții înainte de examene, la altul pentru a cere ajutor de a începe o căsnicie, etc.Kami sunt invizibile, dar au capacitatea de a se face vizibile, de a părea ca vieți sau obiecte, respective de a fi prezenți într-un obiect.
Putem porni de la premise că zeii sunt imaginați, în principiu antropomorf. Dar trebuie făcute niște delimitări. În mitologie ca și credința populară unele divinități iau forma și de șarpe; alte divinități ale munților iau forma unor fiare și ceva ne facem să credem că solii de formă animalieră ai unor kami ne indică de fapt forma animalieră avută anterior chiar de acei kami . În acest context, vederea divinității îl distruge în cele din urmă pe om și de aceea trebuie evitat .
În sens mai restrâns, panteonul de kami are trei izvoare principale, împăratul, eroii și elementele naturii, apoi anumite animale; ceea ce se adoră în acest vast și variat panteon în fond unul și același element; forța și mai ales propria forță de popor ale . Japonezii sunt coborâtori din zei care, s-au născut în Japonia; de aceea acest popor n-ar avea nevoie nici de morală, nici de profeți și numai de rituri și de simboluri sfinte. Împăratul, scria acum un veac Motoori Norinaga, era numit Dumnezeu în vechea limbă; aici se afla adevăratul caracter .
Instituția imperială niponă este o entitate desprinsă din shintō. Un cult al kami-ilor, al “celor superiori” în sensul nipon “unde zeu sau om, om sau nu, nu are importanță, căci nu există acolo nici o antinomie”. Împăratul nu est desigur un zeu, un zeu – în – viață dar nu este un om ca toți ceilalți. Natura profundă a împăratului este aceea de simbol, de mediator între kami și oameni și care nu are nevoie să se afirme.
Până în secolele 6-7, împărații erau numiți cu titlul sumera existând o ipoteză ca acest titlu să vină de la semiramis, situație în care Amaterasu ar fi regina Babilonului, care ar fi ajuns pe teritoriul nipon prin secolul 7 î.Hr. grupuri de asirieni. Mai târziu când China își va manifesta influența asupra Japoniei, împăratul nipon va împrumuta termenul taoist, tensi, pronunțat în limba japoneză cu sensul de “împărat din cer “, unde ideograma ten înseamnă cer. Acestui termen îi corespunde în limba japoneză noțiunea “tenno”, “suveranul ceresc”. Datorită faptului că împăratul (mikodo, tenno) este descendentul zeiței Amaterasu, fiecare japonez este dator să se supună necondiționat voinței lui sacre. Palatul împăratului este un sanctuar. Mormintele împătaților morți devin și ele sanctuare.
Un rol important în shintōist îl joacă cultul familial-gentilic al strămoșilor și eroilor. Acești eroi sau strămoși sunt kami ai diverselor familii care au jucat un rol în Japonia antică și care sunt venerați până în zilele noastre în sanctuarele shintōiste propriu-zis.
La nivelul familiei există credința că spiritele celor morți rămân și după moarte sunt prezente și participă la toate întâlnirile vieții de zi cu zi, ceea ce le impune o anumită conduită celor vii, astfel ca actele lor să fie demne în fața kami-ilor. În casele japonezilor se stabilește un anumit loc destinat cultivării spiritelor mitama-ya (casa spiritelor) sub forma unui dulap din lemn cu două ușițe – kamidana – fixat pe un perete și care se păstrează unele obiecte ale defunctului. Tot aici în zilele de comemorare a morților sau la sărbători și festivaluri se pun mici turte de orez – mochi – cești cu lichior dulce aromat – otoso – sau puțină băutură alcoolică extrasă din orez – saki – toate drept ofrandă aduse kami-ilor.
Kami eroi, dealtfel, pot fii vitejii, sau unii eroi morali, ba chiar simplii exponenți ai forței fizice: “Se vede la Tokio mormântul unui bandit, care a fost executat, formând un centru de închinare superstițioasă: sufletul unui om atât de puternic trebuie să fi devenit după moarte foarte puternic și în stare să ajute…”.
În acest cult intră și categoria kami-ilor unor divinități cunoscute sau necunoscute, dar și a duhurilor răzbunătoare ale morților care au o ură ascunsă împotriva celor vii, kamii ce se fac auziți în vis sau prin gura unui medium. Divinitatea rivală, deși însetată de răzbunare, care trimite răul omului, se lasă împăcată dacă i se urmează indicațiile.
Această adorare a strămoșilor și a eroilor este o urmă a resturilor formelor: animismului, șamanismului, cultului falic, practica divinației, etc.
Dacă până acum au fost capabili individuali, zeii și duhurile munților drumurilor, etc., sunt divinități și duhuri colective. Astfel, japonezii adoră nu numai forța omenească ci și forța oarbă a naturii ba și animalele sau păsările, a căror putere stă în forța lor fizică ori în viclenia lor: balaurul, vulpea, calul, guzganul, etc. După acești kami aflăm din mitologie numai că au fost concepuți și născuți ca toate celelalte de pe lume; erau sălbatici și nestăpâniți și că a trebuit să fie îmblânziți de zeii și eroii poporului yamato. Divinitățile colective n-aveau nevoie de sanctuare și cler. Se înțelege că zeii munților și-ai pădurilor își aveau domiciliul în pădure, și ei sunt acolo, că o vrei sau nu și veghează acolo pe om să se comporte cum trebuie. Se cuvine la vânătorul sau forestierul să aducă ofrandă pentru ceea ce a luat. Nu așa se manifestă și zeul câmpiilor și al drumurilor care are grijă să respingă zeii molimelor. Se spune că mulți kami sunt mânioși și trimit nenorociri asupra celor care nu-i onorează și nu respectă prescripțiile.
Pe lângă Amaterasu, Susa-no-o, Inori (omul de orez) și împărat, de venerație se bucură și vulcanul Fuji Yama, care este un simbol pentru Japonia.
Pentru definirea unui kami, James Clavell ni-l redă succint ca fiind “un spirit și totuși nu, nu un suflet și totuși nu, poate fi temeiul neîntrupat al unui lucru sau al unui om… o ființă umană devine kami după moarte, dar un pom, o stâncă, o plantă sau o pictură pot fi la fel de bine kami. Toți kami sunt venerați, dar niciodată idolatrizați. Ei există între cer și pământ și vizează acest Pământ al zeilor sau îl părăsesc cu toții deodată.”
II.4. Simbolurile religiei shintō
Religia shintō păstrează din vremuri imemoriale trei simboluri, devinte tradiționale pentru japonezi, fiind în același timp și simboluri ale suveranității imperiale. Este vorba despre oglindă, semnificând dreptatea și curățenia, despre sabie – curajul și hotărârea – și despre perlă, ca simbol al milei, iubirii și al umanității. Aceste trei simboluri au fost introduse în cult datorită importanței lor în mitologia japoneză.
În mitologie, când Amaterasu s-a ascuns în grota din cer din cauza fratelui ei Susano-o, zeii, au plantat în fața peșterii un sakaki, un pin japonez, în crengile căruia au prins o oglindă făcută din contopirea unor stele, o perlă înfăptuită din șlefuirea unei pietre și multe florii, podoabe, și crengi de bambus, împodobindu-l . La dansul zeiței Ame no uzume Amaterasu iese din peșteră și se vede în oglindă, crezând că locul ei ca soare este luat de altcineva.
În ceea ce privește sabia, ea este un dar de iertare a lui Susano-o către Amaterasu, sabie ce a fost găsită în cozile balaurului ucis de Susano-o și care poartă numele de Musakumo no tsurugi.
Când nepotul zeiței Amaterasu, Nigi no mikoto, primul împărat ce domneste pe pământ, ajunge în provincia Izumo, el primește cele trei daruri care devin emblemele sacre ale dinastiei imperiale. Datorită credinței japonezilor că împăratul Japoniei e de esență divină, fiu al cerului, ei păstrează în toate locașurile de cult cele trei simboluri.
Cercetările arheologice au demonstrat că oglinda și sabia aparțin vârstei culturii bronzului și a fierului de pe continental asiatic, iar perla, departe de a fii un simbol strict japonez, este comun și Coreei și Manciuriei. Se vede, împrumuturile culturale s-a făcut încă din vremuri străvechi, deși într-un ritm cu mult mai lent decât în zilele noastre.
II.5. Sacerdoțiul
Odată cu unificarea Japoniei sub conducerea clanului Yamato, religia shintō a început să-și formeze o structură ierarhică cu zei Yamato și împăratul – marele preot în frunte, iar celelalte zeități locale în continuarea ierarhiei.
Templele shintōiste au fost servite mereu de preoți, aceștia având trăsături ascetice pronunțate. Pe lângă marele preot, adică împăratul, ceilalți preoți scad în importanță pe măsura templelor unde slujesc. Ei fac oficiul de nakatomi sau mijlocitor între kami-zei-și oameni. Practicau divinația exorcismului, oracole, profeții și celebrau riturile sacrificiului: elemente folosite la un foc sacru ( orez, peste, păsările, legume și fructe ), băuturi și sare – sarea urmând să țină departe spiritele malefice. Ei duc o viață echilibrată, stimulată prin nenumărate purificări însoțite de abstinență (imi). Evită tot ce provoacă întinare, băuturi tari, muzica, hrana ce nu a fost purificată prin flacără.
Practică rugăciunile ( care și azi sunt recitate în aceeași arhaică limbă de acum două mii de ani) și purificările expiatorii, privind mai mult curățirea fizică (pângărită, de pildă, de contactul cu un cadavru) decât puritatea morală. Cea mai solemnă rugăciune este oharai care este rezervată Marelui Preot.
Preoții shintōiști își transmit funcția din tată în fiu; de obicei, ei ocupă și anumite funcții laice. Preoțimea se împarte în opt ranguri, cel mai înalt fiind șaișu, care este ocupat de persoanele de origine princiară. La templele mari există mai mulți kannushi (preoți). Preotul șef se numește guji, care poate avea un fel de adjunct, gonguji, următoarele ranguri fiind negi și gonnegi. Preoții mai sunt ajutați la diverse treburi sau ceremonii de către miko, fice ale preoților sau locuitorilor din apropiere.
În ceea ce privește costumația, ea se inspiră din îmbrăcămintea unor oficialități ale Curții Imperiale de acum o mie de ani. Ea nu are o semnificație deosebită și nu este menită să deosebească preoții de laici, pentru că și laicii care au anumit rol într-o ceremonie se îmbracă la fel, doar culoarea indică rangul pe care îl are preotul.
Îmbrăcămintea de bază pentru toți preoții este kimonoul alb, diferența făcându-se după materialul și culoarea fustei pantalon. Sunt situații în care preoții sunt îmbrăcați în alb .
Îmbrăcămintea de ceremonie pentru preotul șef este toată de culoare albă, iar materialul este de regulă mătasea. Este kimono are o robă, lungă până la călcâie. Pe cap poartă eboshi, un fel de tichie care se ridică la spate și se termină cu o pamblică ce coboară ca o pieptănătură coadă de cal. În mână are, de regulă, shaku, un mănuchi sau o bucată de lemn, simbol al funcției și se încalță cu asagutsu saboți de lemn lăcuiți de culoare neagră, peste tabi, șosetele tradiționale japoneze cu un deget de culoare albă.
Culorile pentru celelalte ranguri nu sunt ferm fixate și nu sunt generale. Poate fii utilizate verdele, griul, materialul fiind însă bumbacul sau chiar fibrele sintetice. Sandalele sunt cele tradiționale, obișnuite. Această îmbrăcăminte este folosită exclusiv în incinta sanctuarelor. Un preot shintō nu va fii niciodată îmbrăcat așa pe stradă. În afara sanctuarelor, ei se îmbracă ca orice laică, de regulă, după moda occidentală.
Preoții shintō pot avea copii și pot locuii în afara sanctuarului. Numai preotul șef locuiește lângă sanctuar.
Legat de purificare, există un text la templul din Ise scris de preoții shintōisti care spune: “Dacă ne spălăm în apa mării, ne curățim de întinăciunea trupească. Aceasta este purificarea eternă. Dacă suntem curați cu mintea și trupul, sufletul nostru se unește cu sufletul divin și se realizează divinitatea în umanitate”.
II. 6. Cult și sanctuare
Cultul șintoist este foarte simplu: el se rezumă la rostirea formelor de rugăciune –norito – și la aducerea de jertfe (orez, legume, peste etc.). Sunt prezente în el și trăsături ale șamanismului. Rolul important în cultul șintoist îl joacă puritatea rituală nimic impur nu trebuie să atingă locul sacru.
În esență, practicarea cultului shintō se rezumă la o “vizită” făcută zeului adorat, aflat în sanctuarul său. La intrarea pe poartă credincioșii se opreau, se înclinau cu smerenie și loveau palmele una de alta în semn de devoțiune. Sanctuarului dar mai ales zeului local, i se aduceau ofrande; darurile, mai mult simbolice, erau însoțite de invocații și de rugăciuni care se puteau improviza.
Din scenariul gestual deducem că formele de cult shintō exprimau mai de grabă respectul decât adorația, recunoștința decât supunerea omului de ființa sacră. Nu numai rugăciunile și ofrandele dovedeau kami-ului faptul că erau respectat, ci și o multitudine de alte acțiuni de bună voință, cum ar fii, de pildă, vizitarea unui bolnav, generozitatea față de un nevoiaș, sau oricare altă pornire spre bine. O regulă înscrisă în sanctuarul shintō-ist din Kyoto precizează că zeului nu trebuie să îi ceri favoruri inutile. Cu alte cuvinte, nu
beneficiul imediat și concretizat material era țelul credincioșilor, ci asigurarea păcii sufletești, o armonie în familie, a înțelepciunii echilibrate.
În ceea ce privește cultul morții și credința în viața viitoare, Octavian Simu afirmă că japonezul shintoist “are o aversiune pentru noțiunea de moarte, la fel ca și pentru cea de murdărie”. Japonezii au fost din totdeauna un popor extrem de conștient de existența morții sub realitatea vieții lor zilnice. Însă conceptul japonez al morții este simplu și clar, total diferit în felul înfricoșător și hidos în care occidentalii concept moartea.Zeul morții din mitologia medievală europeană (Tatăl Timp), cu coasa in mână, nu a existat niciodată în imaginarul Japonez. Imaginea japoneză a morții este diferită, și de imaginea pe care moartea o are în țări precum Mexicul, unde, colțurile obscure ale orașelor moderne, încă se mai ridică ruinele aztece și toltece, pe deplin stăpânite de moarte, năpădite de o vegetație luxuriantă.
Arta japoneză nu s-a inspirat din acel tip sălbatic și dur al morții, ci din imaginea unei morți dincolo decare există un izvor de apă pură, al cărui mici curente își revarsă apele limpezi în această lume.
Timp îndelungat, viața de aici s-a prețuit ca un bun venit de la zei, un timp petrecut cu zeii și cu miriadele de spirit din natură . Moartea este o întrerupere a acestei comuniuni. Rămășițele pământești ale omului se depuneau în pământ. După venirea buddhismului în Japonia, incinerarea ia locul înhumării, și se crede că spiritele se întorc anual în noaptea de 13 iulie. Și shintoiștii își manifestă regretul după cei trecuți din viață. Astfel, văduvele își taie părul și și-l pun lângă soțul mort ca un semn de însoțire și vot de fidelitate conjugală față de cel dispărut, în casă așează o tăbliță mortuară pentru sine lângă aceea a bărbatului și le păstrează în “ casa sufletului”. Participanții la funeralii trimit daruri în bani familiei mortului, în semn de compasiune. Manifestările mai complexe din cultul morților shintoist constituie o influență budistă, a celei de a doua mari religii din Japonia.
Ca în orice religie și în shintoist locașul sacru joacă un rol important. Pentru japonezi, cultul și lăcașurile de cult se adresează mai curând rațiunii. Sanctuarul este considerat domiciliul divinității. Centrul sanctuarului conține corpul-zeu, shintai. În fața lui se întind sala de sacrificiu și sala de rugăciune, unde credinciosul din curte are posibilitatea de a venera divinitatea.
Sanctuarul sau templul este numit in limba japoneză jinja, “locul kamiilor’’ sau miyo, “casa zeilor”, ultimul termen având și sensul de palat. Templele care sunt numite cu sufixul – gū, respectiv jingū, au legătură cu familia imperială. Sanctuarele shintoiste erau la început simple locuri îngrădite –într-o pădure sau pe malul unui râu – unde se practicau ceremoniile cultice. Din aceste sanctuare naturale sau născut templele; întâi simple colibe acoperite cu stuf, în care oficia chiar “ Fiul Cerului ”, apoi – construcții dintr-un lemn alb, special, dar care foarte mult timp nu se deosebeau de stilul caselor de locuit.
Templele sunt construite în stilul chimmei, născut din primele tradiții naționale nipone și constau dintr-o construcție de lemn-lucrări fără nici un cui, numai din îmbinări – dreptunghiulară, împărțită în două. Intrarea este pe traversa centrală a uneia din fațadele lungi. Pereții sunt din paravane de lemn îmbinate in rame. Acoperișul drept are la extremități niște căpriori care se încrucișează în X și ies deasupra, în afară, vizibil de la distanță. Căpriorii aceștia asemănători șeii așezate pe spinarea unui cal, provin din prelungirea stâlpilor de susținere. Creasta este ornată cu mici bare de lemn verticale, chigi, și unele orizontale, katsuogi. Altarul, derivat din coliba primitivă, păstrează uneori chiar și acoperișul din paie sau ridicarea deasupra solului. La origine, altarul presupune doar esența unei încăperi, a unui spațiu gol, împrejmuit. În sala respectivă era instalat un obiect simbolizând puterea sau corpul zeului. Reprezentarea zeului nu era statuară, antropomosfercă. Shintai era un obiect de cult pentru a sugera “corpul” zeilor. De pildă, shintai – ul zeiței Amaterasu era imaginea unei oglinzi. De asemenea, oricare alt obiect, cum ar fi podoabele, armele, veșmintele, puteau devenii obiecte de cult.
Sanctuarele, după felul divinității adorate, erau de mai multe feluri: ujigami, al unei zeități tutelare, ubusunagami, al unei zeități locale și chinjugami, al unui zeu protector. Fiecare sanctuar avea afișate legende (engi) sau istorii (yuisho), care dădeau explicații în legătură cu întemeierea construcției.
Există peste douăzeci de stiluri de arhitectură a templelor dintre care pot fi menționate două categorii de bază. Prima, cuprinzând cele denumiri descriptive, precum shimmei, “strălucirea divină”, prezentat prin Marele Templu shintō-ist de la Ise, dedicate zeiței Amaterasu. A doua categorie de temple sunt cele care împrumută nume de zei: templul lui Hachiman, zeul războiului din Kyoto, templul zeului Inari, care sunt ușor de identificat prin aleile cu șirurile de torii și statuile de vulpi la intrare.
Tori-ul este o poartă care poate să se afle la intrarea unui templu sau într-un loc izolat, marcând un loc sacru. Există douăsprezece stiluri în forma tori-ilor:churen, format din doi stâlpi paraleli verticali legați la partea superioară de un otgon de care atârnă ciucuri, Mibashira, format din trei stâlpi așezați în vârfurile unui triunghi echilateral, apoi Ise, Shimmu, Kasuka, Myōjin, Inari, Hachiman, Tohafū și Sanno, realizați din doi piloni verticali care au la partea superioară două grinzi de legătură între acestea apărând unghiuri și grosimi diferite ale pilonilor, traversa superioară dreaptă, curbată, simplă, stratificată, etc.
Sanctuarul era aproape întotdeauna construit în apropierea unui drum, care urca în trepte, pe o pantă abruptă. De la înălțimea respectivă, se poate zări lesne intrarea în localitatea apropiată. De obicei, sanctuarele japoneze erau destinate la început preoților și abia mai târziu adoratorilor obișnuiți. Câteva construcții auxiliare, absolute obligatorii, definesc și mai bine sanctuarul shintō. Simonov în vizita la templul shintō-ist, cel mai mare din Kioto, ne relatează ca fiind o construcție formată “dintr-un întreg șir de clădiri secunde, masive, așezate una lângă alta, cu acoperișuri grele și încovoiate, făcute din cubulețe de scoarțe de pin. Lângă temple, de ambele părți ale drumului care se întinde de-a lungul lor, în niște gherete de piatră, care seamănă cu gheretele sanctuarelor, stau tauri de bronz sau ciopliți în piatră”.
La intrarea porticului torii se găsesc atârnate frânghia sau ghirlanda de pai de orez numită shimenawa și fâșiile din hârtie albă denumite gohei. Shimonawa marchează limita incintei sacre. Un alt element obligatoriu este bazinul cu apă acoperit sau râul neacoperit, unde credincioșii se opreau și se autopurifică prin spălare înainte de intrarea în altar.
Templul shintō-ist de la oraș este mai mare, cu spații largi în jur, devenite cu timpul adevărate parcuri, acoperișul de paie a fost înlocuit cu șindrilă de brad și mai apoi cu olane, văzându-se influența buddhistă chinezească.
Templele se demolează la fiecare douăzeci de ani și sunt reconstruite în același loc, conform aceluiași model, materialul din construcția veche fiind tăiată în bucățele mici și vândute drept talismane, cu banii strânși asigurându-se cheltuielile pentru noile lucrări.
În afara sanctuarelor publice, aproape în fiecare casǎ, mai existǎ câte un mic sanctuar particular, al familiei, numite kamidana, reprezentate printr-un fel de dulǎpior în care se aduna în, timp fǎrǎ discernǎmânt , o sumedenie de obiecte – amintiri provenite din negoțiul practicat de preoții marilor sanctuare. Se mai puteau gǎsi boluri cu orez, cupe cu sakė, tǎblițele morților, etc.
Pe lângǎ sanctuarul propriu-zis mai existǎ și sanctuare portabile, numite mikoshi, care sunt o replicǎ în miniaturǎ, bogat ornamentate, a sanctuarelor propriu-zise, servind ca niște planchine sacre pentru transporturi, în timpul ceremoniilor, a divinitǎților care se sǎlǎșluiesc în sanctuarele respective. Ele au apǎrut în urmǎ cu o mie de ani și în timpul festivalurilor, sunt purtate pe umeri de 20-30 de tineri puternici, deoarece are o greutate de sute de kilograme, care se mișcǎ în zig-zag, ceea ce dǎ senzația scuturǎri lui, în strigǎte ritmice.
Dintre cele mai mari și vechi sanctuare enumerǎm câteva: sanctuarul de la Ise, dedicate zeiței Amaterasu; Izumo dedicate divinitǎții Okuninushi no mikoto, Itsukușima dedicate ficelor lui Susano-o, etc.
II.7. Sărbătorile și Jertfele
Dacǎ palatul împǎratului era sanctuar, mormintele împǎraților morți de asemeni, este evident cǎ principalele sǎrbǎtori de stat și religioase erau legate de zilele memoriale ale împǎraților de seamǎ, începând cu legendarul Dzimmui-tenno.
Sǎrbǎtorile și festivalurile poartǎ numele de matsuri. Sǎrbǎtorile țin de tradiționalism “ acea parte eternǎ și imuabilǎ ” a termenului cum afirmǎ Baudelaire, care se regǎsesc urmele unui trecut pierdut în timpuri mitice sau a unor tradiții introduse de evoluția istoricǎ a poporului japonez, iar festivalurile iau forma unor ceremonii de stradǎ pline de pitoresc, colorit, exuberanțǎ și bucuria vieții.
Sunt peste 460 de sǎrbǎtori pe an, diferite și specifice în funcție de regiuni sau de localitǎți.
Un matsuri se caracterizeazǎ prin trei faze. Prima, întâmpinarea zeului constǎ în purificarea zonei prin înconjurarea acesteia cu o frânghie și izolarea la exterior, spǎlarea trupului participanților – mizugori- în seara ce precede sǎrbǎtoarea și trecerea mâncǎrii prin foc. Un steag alb și zgomotul tobelor dimineața anunțǎ sosirea kamiului. A doua fazǎ este dialogul cu zeul care constǎ dintr-o rugǎ pentru recolte bogate, prosperitate în afaceri, succes la examene, etc., unde oamenii cântă danseazǎ, participǎ la diferite competiții sportive, precum sumo, considerat un sport cu profunde semnificații religioase. Scopul acestui “ dialog ”este câștigarea favorii divine.
A treia fazǎ este despǎrțirea de kami care revin în cer. Se cântǎ melodii care conțin acest adio adresat zeului, urmat de o gesticǎ specificǎ despǎrțirii, precum închiderea ușilor, un dans cu sǎbii, etc. Aceste acte rituale este sǎvârșite de preoți, iar la sanctuarele al cǎror cult este în mâna unor profani, de cei aleși de fiecare datǎ în acest scop. În unele sanctuare se transmit rituri care nu numai cǎ au loc cu excluderea publicului ci sunt considerate o tradiție secretǎ, transmisǎ din timpuri strǎvechi, de la un preot la altul. Totuși marile sǎrbǎtori de astǎzi nu mai sunt decât o distracție popularǎ și cǎ spiritul profund religios de odinioarǎ s-a pierdut cu totul, iar ceea ce era secundar a devenit principal.
Una dintre sǎrbǎtorile japozeze este Hanomatsuri, sau sǎrbătoarea florilor. În aceastǎ sǎrbǎtoare oamenii vin și privesc îndelung florile de sakura spre desfǎtarea inimii, încǎrcatǎ de atâtea necazuri și visuri totodatǎ, viziteazǎ templele, asistǎ la unele
ceremonii.
Una dintre sǎrbǎtorile tradiționale, plinǎ de romantism cu multiple semnificații este Tanabata matsuri, care pe vremuri, oamenii se rugau la steaua Pǎstorului pentru recolte bogate și la Steaua Țesǎtoare pentru a sporii femeilor îndemânarea la țesut. Astǎzi ea rǎmîne sǎrbǎtoarea adolescenților, deci a dragostei.
Sǎrbǎtorile sunt împǎrțite în douǎ:
a) Sǎrbǎtori naționale oficiale, cum ar fii: Ganton (Anul Nou, 1 ianuarie); Seijin-no-hi (15 ianuarie, ziua adulților ); Kenkoku Kinenbi (11 februarie, Întemeierea națiunii); Shunbun-no-hi (21 martie, echinopțiul de primǎvarǎ-sǎrbǎtoare de origine buddhistǎ); Tenno Tan-johbi (29 aprilie, ziua de nastere a împǎratului); Kodomo-no-hi (5 mai ziua bǎieților); Keiro-no-hi (15 septembrie, ziua vârsnicilor); Shubun-no-hi (echinocțiul de toamnǎ, 23 septembrie); Taūku-no-hi (10 octombrie, ziua sporturilor ); Bunk-no-hi (3 noiembrie, ziua culturii) și Kivro-Kansha-no-hi (23 noiembrie ziua muncii);
b) Marile sǎrbǎtori oficiale, cum sunt: Setsubun (4 februarie, începutul primǎverii); Hin-matsuri (3 martie, sǎrbǎtoare fetițelor sau a pǎpuselor); 1 mai (ziua muncii); Tavabata (sǎrbǎtoarea stelelor 7 iulie); O-bou (sǎrbǎtoarea morților 15 august de origine buddhistǎ); Shiscizo-san (Sǎrbǎtoarea binecuvântării copiilor 15 noiembrie); Ajunul Crǎciunului (Christmas Eve) și Omisoka (sfârșitul anului , 31 decembrie).
În ceea ce privește jertfele, în religia shintōistǎ sau în vechime sacrificii de animale, poate chiar și de oameni cu prilejul funeraliilor împǎrǎtești, dar mai târziu acestora le-au luat locul ofrandele de fructe, legume, diverse feluri de mâncare din orez.
Pregǎtirea pentru jertfǎ și rugǎciune se face prin trei tipuri de purificǎri:
1) Imi -care este proprie preoților shintōiști și caracterizatǎ prin abstinențǎ și lustrǎri (spǎlǎri).
2) Misogi, pentru laicii loviți de impuritate temporală, se caracterizeazǎ prin abluțiuni cu apǎ sǎratǎ dar și clǎtiri cu apǎ proaspǎtǎ.Aceastǎ acțiune se sǎvârșește la intrarea în sanctuarul shintōist, unde se aflǎ cǎușuri de lemn care îți aratǎ cǎ trebuie sǎ-ți speli acolo gura și mâinile, ca sǎ intri în sanctuar ca un om curat. Clǎtirea mâinilor și a gurii este o purificare simbolicǎ, la fel ca baia la care se supun preoții și profanii înaintea unui act de cult: ea devine un exercițiu sever, atunci când baia este fǎcutǎ în mare sau într-o cascadǎ într-o zi de iarnǎ geroasǎ. Astfel, prin misogi, corpul și spiritual trebuie eliberate de orice patǎ.
3) O altǎ formǎ de purificare este harae: îndepǎrtarea necurǎțeniei prin mǎturare. Orice ceremonie religioasǎ este precedatǎ de o harae. Preotul spune o rugǎciune și agitǎ o baghetǎ (haraigushi) de care atârnǎ fâșii de hârtie sau cârpǎ: orice patǎ este îndepǎrtată cu mǎtura. Pentru autopurificare cu anumite ocazii, omul își poate freca singur corpul cu o pǎpușǎ de hârtie, lǎsând-o sǎ curgǎ cu apa la vale .
Înainte de participarea activǎ la sǎrbǎtorile religioase, individual trebuie sǎ se supunǎ altor prescripții, pornind de la simpla abstinențǎ pânǎ la izolarea totalǎ pentru un anumit interval de timp, asociatǎ cu spǎlǎri zilnice, rugǎciune, meditații și consemnarea de unul singur a hranei preparate de el însuși ca sǎ se asigure cǎ nu este atinsǎ de nici o impuritate. Tsumi, pǎcatul (lezarea majestǎții divine). Este o imputare adusǎ cuiva, ceva care îl împovǎreazǎ. De povarǎ, cel în cauzǎ cel care se elibereazǎ printr-o harae.
Dar ce se înțelege prin tsumi reiese din rugǎciunea ritualǎ care se recită la ceremonie, cǎci în ea sunt enumerate amǎnunțit tsumi “ cel este ”și tsumi “ terestre ”. Cele din urmǎ constau din urmǎtoarele delicte: tǎierea pielii vii sau moarte; prezența leucodermiei; diverse tipuri de incest; acuplarea cu animale; posedarea de cǎtre târâtoare de divinitǎțile de sus, de pǎsǎrile cerului; hǎituirea animalelor pânǎ la epuizare, vrǎjitoria. Pe unele le putem înțelege ca “ pǎcate ”, dar nici bolile de piele, nici posedǎrile mai sus menționate nu pot fii private ca pǎcate ci pot fii luate ca drept semn al deprecierii divine.
La tsumi “cel este” distingem douǎ grupe de nelegiuiri. Prima grupǎ, perturbarea pǎmântului și a sǎrbǎtori recoltei închinate Zeiței Soarelui căreia îi corespunde o harae impusǎ zeului: trebuie sǎ plǎteascǎ o despǎgubire în obiecte. O altǎ nelegiuire a zeului este plânsul sǎu provocând moartea a tuturor vietǎților de pe pǎmânt și înălțarea lui la cer, aducând moartea stelelor. O harae corespunzǎtoare acestor fapte, impusǎ acum de zei, este un exorcism: energiile negative ale zeului sunt izgonite și invitate energiile pozitive.
În concluzie, harae constǎ în “ plata ”pentru tsumi (pǎcat) sau ofensǎ, achitatǎ unui preot la sanctuar. În acest ultim caz, preotul rostește o formulǎ de absolvire a penitentului nusi (iertare), care a plǎtit kami-ilor pentru greșelile sale.
II.8. Ritualuri religioase de stat
În anul 562, imperiul Yamato se rupe de politica continentalǎ, odată cu pierderea posesiunilor din Coreea în fața statului Silla. Buddhismul care a pǎtruns în Japonia în acest timp era privit ca un cult al unei divinitǎți al unui kami, ca oricare altul, cu excepția cǎ acest kami provenea din strǎinǎtate și nu se relevase el însuși. Cultul noii divinitǎți a fost încredințați unei familii imobiliare care s-a ferit sǎ-l îndeplineascǎ ca mai apoi deceniile urmǎtoare sǎ fie de certuri între familii care își disputǎ puterea de stat având ca pretext, zeii.
Dacǎ mai înainte vechii zei erau cei care trimeteau molimǎ și foamete, din supǎrare pe cultul noului zeu, ale cǎrui locașuri de cult și statui erau distruse, peste o jumǎtate de an blestemul noului zeu era cel care aduce noi catastrofe obținându-se treptat, din partea zeului strǎin drepturi egale cu zeii autohtoni, punând într-o poziție precarǎ puterea de conducere a casei domnitoare ereditare. La sfârșitul secolului al VI-lea, principele moștenitor Shōtoko înțelege buddhismul ca pe o religie, preia cultura chinezǎ și organismul de stat chinez încercând sǎ le copie, stabilind un raport de forțe, stabilind cǎ într-un stat existǎ un singur suveran politicǎ ce este continuatǎ de urmașii sǎi în care puterea se întoarce la casa domnitoare.Odatǎ cu reforma Taika din anul 645 statul dinastic al imperiului Yamato începe sǎ se transforme sistematic într-un stat birocratic centralist, dupǎ modelul chinezesc, imitând ceea ce oferea china dupǎ un rǎzboi de succesiune la tron, în 673 puterea supremǎ îi revine împǎratului Temmu, care știa doctrina chinezeascǎ de stat în care suveranul este un ales din cer, putea provoca o perturbație cosmicǎ sau putea fi chiar doborât de un uzurpator pentru cǎ cerul l-a considerat nedemn și i-a retras mandatul, luând decizia să asocieze o veche tradiție dinasticǎ cu o selecție din ideile chinezești, ocolind astfel sǎ declare falsǎ tradiția altor familii, condamnând cea mai veche operǎ de istorie japonezǎ pǎstratǎ, care are în cultul ei analele casei imperiale; acestea coboarǎ pe urmele strǎmoșilor imperiali pânǎ la originea lor divinǎ – ei sunt urmași ai Zeiței Soarelui.
Astfel se legitima în fine pretenția la domnie a familiei imperiale, din porunca Zeiței Soarelui ca acești urmași ai ei sǎ guverneze în eternitate țara Japoniei, locul mandatului celest fiind luat de porunca datǎ de Zeița Soarelui, care legitimeazǎ dinastia, astfel luând naștere shintōismul. Suveranul se considerǎ urmaș al Zeiței Soarelui, devenind o divinitate corporalǎ prezentǎ: shintō.
Temmul, prin acțiunile sale, a reînsuflețit cultul Zeiței Soarelui din Ise, aproape stins în epoca sa, a reluat practica trimiterii periodice a unei principese din clasa imperialǎ, ca prințesǎ a cultului, la sanctuarul de la Ise , transformand-o într-o problemǎ de stat, asigurându-și din toate pǎrțile “ideea imperialǎ”. În epoca lui, Ise era un sanctuar în care, cu excepția clerului, nu avea nimeni acces în afara familiei imperiale. Tot Tummu, a fost întemeietorul instituționalizǎrii celor mai multe ceremonii religioase statale, începând cu sărbǎtoarea “Degustǎrii Orezului Nou ”(Nű-name), ținutǎ anual la sǎrbǎtoare de recunoștințǎ pentru recoltǎ, “Degustarea divinǎ ”(Kan-name ), care avea loc la palatal imperial și la sanctuarul de la Ise, “ Degustarea colectivǎ “(Ai – name) și “ Marea ofrandǎ în alimente “(Onie sau Daijoe), sǎrbǎtoare îngemǎnatǎ cu celebrarea ucǎrii pe tron a unui nou împǎrat, arǎtându-se astfel încǎ odatǎ autoritatea suveranului.
În cadrul activitǎții legislative, care caracterizeazǎ secolul al VIII-lea sunt statonicite nu numai ceremonii de stat – dintre care o parte se mai practicǎ și astǎzi la Curte – ci este instituitǎ și o autoritate proprie pentru religia statalǎ, care se aflǎ nominal în fruntea celorlalte instanțe. În primul rând însǎ se introduce un sistem ierarhic pentru zei și sanctuarele lor, alcǎtuite pe calopodul sistemului ierarhic al funcționǎrii aristrocratice. Cei care erau utili, erau rǎsplătiți, foloase trǎgând cei ce stǎteau în spatele sanctuarelor și anume:familiile care aveau sanctuarul respective și clerul aferent.
Înainte, la începutul secolului al X-lea existau 2 861 de sanctuare cu un total de 3 132 kami, care primiserǎ un rang corespunzǎtor semnificației lor pentru casa imperialǎ și cǎrora li se aduceau ofrande la respectivele ocazii publice, dar odatǎ cu timpul, acest sistem de cult divine depǎșit din cauza ruinei financiare a statului și a declinului casei imperiale precum și a evoluției care rǎspundea mai bine nevoilor religioase.
II.9. Împărțirea cultului shintōist
Shintō a cunoscut, de-a lungul timpului, o sumedenie de secte, ca niște “cluburi”, destul de exclusiviste. S-au înregistrat secte ale intelectualilor sau ale oamenilor de rând. În perioada Edo (1600 – 1807), câteva secte shintō au cǎpǎtat o dezvoltare particularǎ care s-a menținut pânǎ în zilele noastre. Printre astea, ar fi de menționat Tenrikyo, Ōmotokyō, Ontakekyō și Fusōkyō. Dintre ele, cea mai raspânditǎ sectǎ, Tenrikyō, a luat naștere în anul 1838 din inițiativa unei femei, Nakayama Miki, fiind recunoscutǎ ca sectǎ în 1908, și despǎrțitǎ de shintō în 1970; din ea derivǎ și secta Honmichi.
Din 1896, prin Constituția Meiji, o religie nu avea voie sa fie practicatǎ decât dacǎ era oficial recunoscutǎ de stat. În anul 1871, shintōismul devine religie principalǎ de stat, deși în popor el existǎ sub diferite forme vechi, sectare. Din acest moment, în raporturile sale cu statul, cultul șintoist are un loc privilegiat cǎci este prima religie care se sprijinǎ pe mitologia naționalǎ ce ilustreazǎ cronologia imperialǎ. În anul 1889, Japonia proclamǎ libertatea cultelor, shintōismul rǎmâne cultul imperial al curții. Dupǎ libertatea cultelor pe lângǎ cele patru culte amintite de mai sus, mai apar încǎ nouǎ culte repertoriate ca “secte shintō”. Shintō Taikyo (fǎrǎ întemeietor, recunoscutǎ în 1866), Kurozumikyo (întemeiatǎ de Kurozumi Munetada în 1814), Shintō Suseiha (întemeiatǎ de Nitta Kuniteru în 1873), Izumo Oyashirokyo (întemeiatǎ de Senge Takatomi în 1873), Jikkokyo (întemeiatǎ de shibata hanamori, recunoscutǎ în 1882), Shintō Taiseikyo (întemeiatǎ de Yoshimura Masamoci în 1880 ), Shinrikyo (întemeiatǎ de Sano Tsunehiko, recunoscutǎ în 1894 ), Misogikyo (întemeiatǎ de discipolii lui Inone Maskano în 1875), Konkokyo ( întemeiatǎ de Kawate Bunjiro în 1859 ).
Dupǎ al doilea rǎzboi mondial, când Japonia a fost înfrânatǎ, suportul religiei shintō s-a zdruncinat mult, încât în anul 1940, împăratul emite un decret care condamnǎ doctrina oficialǎ, de fapt doctrina shintōistǎ despre natura divinǎ a autoritǎții imperiale și a persoanei sale, precum și conceptual despre superioritatea poporului japonez fațǎ de restul popoarelor lumii, astfel dispǎrând ceremoniile publice de venerare a împǎratului. Cu toate acestea, din 1945 au mai apǎrut numeroase “secte noi“, o statisticǎ din 1971 numǎrând 47.
Ca religie mai existǎ atât șamanismul japonez practicat în mod tradițional de femei cât și “ religia popularǎ “( minkon shintō ) japonezǎ, care are numeroase puncte comune cu shintōismul popular, dar care este distinctǎ de aceasta prin ansamblul de rituri propițiatorii, sezoniere și speciale, împrumutate din cele trei mari religii ale Japoniei: shintōism, buddhism și confucianism.
II.10. Structura etică și morală
Un popor care își alcǎtuiește etica încǎ din veacul de început al istoriei și o pǎstreazǎ pânǎ în zilele noastre, se dovedește fidel sieși, tradițiilor și obiceiurilor sale. Asemenea popor sunt japonezii, dar, deși sunt tradiționaliști, nu sunt conservatori. Japonezul are capacitatea de a deveni erudit sau chiar savant. Este statornic în convingerile sale fǎurindu-și o arhitecturǎ etica clǎditǎ pe câteva principii mari din care au derivate apoi celelalte mai puțin importante.
Japonezul, la baza tuturor acțiunilor sale, a pus venerația fațǎ de Mikado (împǎrat), apoi a dat o mare importanțǎ principiului pietǎții filiale constituind o virtute fundamentalǎ pe care se sprijinǎ întregul edificiu social. Pentru ei ordinea privind profesiile era foarte riguroasǎ, pe primul plan fiind situați samurai, apoi țǎranii, artiști, negustorii și în cele din urmǎ eta. În mare, existau trei clase: nobilimea (kazoku), aristrocrația ( shizoku) și poporul (heimin). În câteva cuvinte, etica shintōismului era simplǎ. Principala poruncǎ moralǎ a shintōismului templelor era supunerea necondiționatǎ fațǎ de împǎrat. Drept cele mai grave pǎcate erau considerate deteriorarea instalațiilor de irigare, a digurilor, precum și cruzimea excesivǎ fațǎ de animale. Cu timpul, odatǎ cu pǎtrunderea religiilor chinezești, etica vechii Japonii se modificǎ, apǎrând etica samurailor, a vechilor rǎzboinici japonezi. Astfel, morala fiind împrumutatǎ din Buddhism și din Confucianism, n-au fǎcut altceva decât sǎ adauge niște percepte seci unor ceremonii tradiționale, precepte ce reprezintǎ o moralǎ fǎrǎ piscuri; așa cum se înfǎțișeazǎ ele într-un fel de Decalog al celor 5 porunci principale (de a nu ucide, a nu fura, a nu curvi, a nu minți, a nu bea bǎuturi alcoolice ) și a celor 5 relații omenești (între pǎrinți și supuși, tatǎ și fii, stǎpân și servitor, bǎrbat și femeie, prieteni și frați și surori).
CAPITOLUL III. BUDDHISMUL JAPONEZ
A doua religie importantǎ a insulelor nipone, poate cea mai importantǎ dintre toate, este cea buddhistǎ. Buddhismul, deși a apǎrut mai târziu în insule, dupǎ o cale lungǎ în timp și în spațiu, odatǎ înfipt în solul nipon, s-a dovedit parcǎ al pǎmântului, s-a adaptat, a creat forme noi și a pornit sǎ modeleze sufletul japonezului, pe calea artei, mai ales, a culturii, a rafinamentului de gândire și a forței de sugestie care stǎ în fast, în opulențǎ, într-o modalitate “ barocǎ “, de abordare a vieții.
Departe de a fii un fenomen unitar, buddhismul japonez s-adiversificat pânǎ la limite extreme negând formele precedente, plonjând în aventura investiției pure; buddhismul s-a folosit de politicǎ pentru a-și îmbogǎții materialmente resursele și politica s-a folosit de Buddhism pentru a-și asigura finalitatea stǎpânirii. Istoria buddhismului japonez a cunoscut perioade de pace și rǎzboaie, scheme și revelații, urcușuri și cǎderi pentru ea, în cele din urmǎ, pentru japonezul obișnuit, sǎ se distileze câteva concepte esențiale aplicabile în viața de toate zilele, metamorfozate în conduitǎ, moralǎ, eticǎ, viziunea asupra morții și a vieții, cizelare a sensibilitǎții, împlinire esteticǎ, nǎzuințǎ creatoare.
Mai mult decât în oricare altǎ manifestare ceremonialǎ, buddhismul îl aflǎm în present în legǎturǎ cu moartea. Majoritatea japonezilor își încredințeazǎ serviciile funerare preoților buddhiști. Sufletele celor morți, cinstite prin serviciile memoriale buddhiste, se aflǎ “ prezente “printre cei vii în perioada sǎrbǎtorii Bon (Festivalul Campioanelor) și a celei a Higamului (sǎptǎmâna echinocțiului). Ambele sunt sǎrbǎtorite în temple buddhiste. Tot cu rol memorial fațǎ de un decedat, în primul, al treilea, al șaptelea și al 33-lea an dupǎ moarte, se fac slujbe buddhiste. Preoții buddhiști din templele diferitelor familii acordǎ ajutorul în cazul unei înmormântǎri, obicei încetǎțenit odatǎ cu shogunatul Tokugawa.
III.1. Întemeietorul și doctrina buddhistă
Buddhismul s-a nǎscut in India și a avut ca fondator pe Siddhartha Gautama, nǎscut, dupǎ unii, în anul 560 î.Hr., dupǎ alții în anul 622 î. Hr.,fiu al unui mic rege Suddhodana și al primei sale soții regina Maha-maya, conducând un mic stat din Nord – Estul Indiei, respective din Nepalul Indian de sud, cu capitala la Kapilavastu, la circa 200 km de Katmandu și 350 km de Everest. A primit numele Siddhartha, “ cel care împlinește dorințele”, deși se spune cǎ la numai 7 zile de la naștere, mama copilului a murit, mai apoi Shakymuni, “ înțelept din clanul Shakya “, apoi Sugatha, Tatagatha, Bagavatha, și în cele din urmǎ Buddha “ cel iluminat “, așa cum îl cunoaște istoria religiilor, ca termen genetic aplicat spiritului divin, a cǎriu existențǎ trebuie sǎ guverneze lumea în timpul unei perioade kalpa, fiind adorat ca Shakya Muni, sihastrul din familia Sakya.
Tânǎrul prinț era înțelept, inteligent, avea o minte ascuțitǎ, pǎtrunzǎtoare, excela în studiu și în artele militare dar ignora total suferința omeneascǎ din pricinǎ cǎ fusese ferit în mod deliberat sǎ vadǎ sau sǎ simtǎ cǎ existǎ și altceva în afarǎ de fericire. Întâmplarea îl pune însǎ în fața situației de a observa și a înțelege suferințele omenești, întâlnind un bǎtrân, un bolnav, un mort și un cǎlugǎr, care îl determinǎ sǎ defineascǎ originea suferințelor ca fiind: nașterea, boala, bǎtrâneața și moartea. La vârsta de 29 ani pǎrǎsește viața de la curtea tatǎlui sǎu, belșugul, strǎlucirea petrecerilor și existența modernǎ pentru a se dedica practicilor austere de renunțare la tot ce face bucuria traiului omenesc în scopul redobândirii pentru semenii sǎi a mântuirii prin iluminare (înțelegere).
Cauzele renunțǎrii la lume a prințului au fost aprig discutate de cǎtre istorici. Pentru noi ca și europeni se ridicǎ întrebarea dacǎ nu cumva, privitǎ în context Indian, renunțarea la lume nu se explicǎ prin mizeria materialǎ. Dar Marie – Madellaine este de pǎrere cǎ nu aceasta este cauza principalǎ a renunțǎrii la lumea a prințului, ea presupune “conștiința unei suferințe mai radicale fǎrǎ de care nu am putea înțelege fenomenul buddhist”.
Devine, timp de 12 ani, cǎlugǎr rǎtǎcitor, adunǎ experiențǎ și înțelepciune, iar la vârsta de 40 de ani, dupǎ meditații îndelungi și profunde, dupǎ lupta cu sine însuși, atinge “ bodheitatea “, adicǎ iluminarea. Tradiția situeazǎ momentul, sub celebrul arbore Boddhi, loc numit mai apoi “ sediul Diamantului “. Începe sǎ propovǎduiascǎ învǎțǎturile sale încercând sǎ dea o loviturǎ brahmanismului și mai ales preoților brahmani pentru a-i
împiedica sǎ stǎpîneascâ mulțimile în folosul castelor dominante. Brahmanismul propovǎduia existența anterioară, transmigrația sufletelor, de aceea respecta și viața animalelor. Pretindea cǎ personalitatea omului este iluzirie iar individul se dilueazǎ în sufletul universal al lucrurilor. Prin contrast, buddhismul crede, în fraternitatea umanǎ, dorea desființarea inegalitǎții sociale dintre oamenii.
Shakyamuni respinge riturile și sacrificiile practicate de preoți, îi ignorǎ pe acești intermediari întreprinși între oameni și “ Ființa Supremǎ “, neagǎ existența sufletului și oferǎ “ cele partu adevǎruri “.
Moare în preajma anului 483 î.Hr., la vârsta de 80 de ani, datoritǎ unei mese datǎ în cinstea sa, mâncând aici carne de porc sǎratǎ sau ciuperci otrǎvitoare. Trupul neînsuflețit a fost incinerat, iar cenușa și resturile de oase calcinate au fost împǎrțite și așezate în diferite stupa, monumente funerare, care au fost restaurate de generalitǎțile urmǎtoare de credincioși. Moartea lui Buddha a fost simplǎ, dar incinerarea vrednicǎ de un prinț.
În doctrina buddhistǎ, suferința are un înțeles mai profound și mai genelar decât necazurile și suferințele mici sau mari ale vieții obișnuite. Cele patru adevǎruri nobile vorbesc despre suferințǎ.
Primul Adevǎr Nobil; sarvam dukkham, ne spune cǎ totul este suferințǎ. Sentimentul durerii existenței e comun spiritualitǎții indiene, e fundamental speculație și mediului sǎu pragmatic. Termenul de “suferințǎ“ în limba sanskritǎ este “dukkha”, dar având un sens mai mult amplu, el nereferindu-se doar la o senzație neplǎcutǎ. Nașterea oricǎrei fǎpturi reprezintǎ premise și baza pentru însǎși existebța ulterioarǎ a acesteia, deci este suferințǎ. Aceastǎ suferințǎ a nașterii se aflǎ în strânsǎ legǎturǎ cu cea a bǎtrâneții. Procesul îmbǎtrânirii împlicǎ nu numai pierderea tinereții manifestatǎ printr-o mascantǎ stare de slǎbiciune ci și, înainte de orice, ironia la care sunt supuși uneori cei bǎtrâni.
Atât în buddhism Hinayana cât și în Mahayana, existența individualǎ este socotitǎ ca suferințǎ, întrucât individul empiric nu este nimic altceva decat sinteza unor factori impersonali și impermanenți supuși pieirii.
Majoritatea oameniilor se identificǎ în ceea ce este schimbabil și fluctuant și nu recunosc Absolutul material și veșnic ca propria lor naturǎ sau astfel spus cele cinci “ agregate “ale puterilor fizice și psihice, sunt cauzele suferințelor ce apar în viațǎ și în cursul reîncarnǎrilor. Ele sunt deci cauzele îmbǎtrânirii și morții, durerilor, timpurilor, etc., pe care le experiazǎ toți oamenii.
Al doilea adevǎr nobil, este nașterea suferinței, suferințǎ ce are cauzǎ în pofta (tantra) sau setea ( trșna ) de viațǎ. Din cauza deșertǎciunilor, noi suntem predispuși spre boalǎ și moarte. Adevǎrata fericire, apreciazǎ doctrina buddhistǎ, poate fi experiatǎ de fiecare om în viața lui obișnuitǎ cu condiția ca aceasta sǎ ințelegǎ și sǎ experieze formele de existențǎ și manifestare a acestei lumi, așa cum sunt ele în realitate respectiv sǎ înțeleagǎ iluzia și apartenența lumii care – l înconjoarǎ, dar simultan sǎ reușeascǎ, sǎ simtǎ o stare de bucurie interioarǎ oricând și în orice situație chiar și atunci când suferǎ.
Al treilea adevǎr nobil este suprimarea suferinței, iar al patrulea este Calea nobilǎ înoptitǎ sau vindecarea de suferințǎ. Aceastǎ Cale înoptitǎ sau Cǎrarea cu opt ramuri (astapada) conține opt reguli de conduită pentru credinciosul Buddhist, comandamentul numite sǎ suprime suferința prin abolirea poftelor. Deasemeni cele opt brațe au fost grupate în trei secțiuni și anume: conduitǎ eticǎ ( șila ), disciplinǎ mentalǎ (samadhi); înțelepciune (panna).
Conform doctrinei buddhiste, existența Atman, sinele individual, este format din cinci elemente: trupul, simțurile, reprezentǎrile, forțele karmice, karma și conștiința. Dupǎ moarte acestea dispar. Sufletul nu are o existențǎ realǎ nici în viațǎ nici dupǎ moarte. Universul nu a fost creat ci a evoluat și este supus legilor cauzalitǎții, respective legii karma a transmigrației, conform cǎreia locul omului în viațǎ este determinat de virtuțile sau păcatele acumulate în decursul vieților anterioare, din ciclul reîncarnǎrilor samasāra. Existǎ douǎsprezece cauze care determinǎ reîncarnarea, una fiind neștiința și ignoranța, ce duce pe om la dorințe. Renunțarea la dorințe și practicarea “ Cǎii Nobile a celor nouǎ moralitǎți “, omul se elibereazǎ de renaștere și atinge ultima treaptǎ a perfecțiunii, bodhi , devine sfânt, azhat, și ajunge în Nirvāna, dobândind fericirea eternǎ și pacea sufletului.
Buddhismul cunoaște astǎzi trei școli: 1.Teheravada, “doctrina batrânilor“ sau hinayāna . 2. Vajrayāna sau “vehiculul tantric“. 3. Mahayāna, “marele vehicul “.
Mahayāna, pune în evidențǎ douǎ idei distincte fațǎ de învǎțǎtura lui Buddha. Prima se referǎ la dogma sa, care propune credinciosului sǎ – și îndrepte efortul mântuirii nu numai asupra propriei persone, ci asupra tuturor oamenilor, ceea ce reclamǎ o iubire universalǎ și o jertfire de sine, fapt ce conferǎ acestui curent religios o dimensiune mai largǎ și mai generoasǎ în prespectiva eliberǎrii omului de suferințǎ, de unde și numele de “ marele vehicul “mai încǎpǎtor pentru a conduce mai mulți oameni spre o stare superioarǎ lui arhat și anume Bodhisattva un laminator și un mântuitor al oamenilor. A doua idee constǎ în faptul cǎ fațǎ de buddhismul clasic, drumul spre iluminare nu se realizeazǎ prin efortul exclusive al fidelilor, ci și cu ajutorul unor forțe divine Bodhisattva, “ Ființǎ menitǎ iluminǎrii ”, o formǎ potențialǎ a lui Buddha, un viitor Buddha. În plus buddhismul mahāyāna se va rǎspândi în China și din el va deriva și buddhismul zen nipon.
III.2. Pătrunderea buddhismului în Japonia
Dupǎ moartea lui Shakyamuni, câțiva dintre discipolii sǎi, au rǎspândit o parte a învǎțǎturii sale, Hināyāna, în țǎrile din sud – estul Asiatic, în timp ce o altǎ ramurǎ a discipolilor s-a rǎspîndit ca buddhismul Mahāyāna în Nepal, Tibet, China, Mongolia, Coreea și Japonia. Acești discipoli numiți arhat, cu sensul “ cel care a înfrânt dușmanul “sau rakan în japonezǎ, în iconografie, sunt ușor de recunoscut dupǎ figurile caricaturale, de ermiți și cerșetori . Acești arhați și – au fǎcut un ideal pur monahal, aristrocratic și egoist, prezentând monopolul Nirvanei.
În China, prima comunitate buddhistǎ se instaleazǎ pe la anul 65 e.n pe malul fluviului Yang – tse. Buddhismul a prins rǎdǎcini în China, deoarece chinezii îl identificǎ pe Buddha cu Lao – tse și cu Confucius.
În încercǎrile repetate ale Japoniei de a cucerii Coreea, între secolele patru și șapte e.n., au situat-o în contact direct cu civilizația chinezeascǎ deja avansatǎ. Din China, prin intermediul Coreei, a pǎtruns buddhismul, care a fuzionat apoi cu religia nativǎ Shintō, pentru a deveni ulterior curentul religios cu o influențǎ puternicǎ asupra vieții japonezilor.
Buddhismul sub forma mahāyāna, a pǎtruns în Japonia în anul 552 – se susține chiar cǎ în anul 538, când regele din Pakche (una din zonele Coreei de astǎzi), pe nume Syōng – Myōng, îi trimite suveranului din Yamato, Kimmei (535 – 571), o statuie din bronz aurit reprezentându-l pe Buddha, împreunǎ cu niște rulouri conținând texte ale diferitelor sutre. Scopul darurilor era acela de a-l atrage pe suveranul nipon într-o alianțǎ îmopotriva regelui celeilalte pǎrți a Coreei, regatul Silla. În anul 562 imperiul Yamato își pierde posesiunea în fața statului Silla fiindu-i trupele învinse și având ca urmare, îndepǎrtarea definitivǎ a Curții Yamato din politica continentalǎ.
Buddhismul, ca nouǎ învǎțǎturǎ, cucerește pe pǎmântul japonez partinazatul unor clanuri dar și revolta altora, scoțând-o o sfidare la adresa zeitǎților autohtone shintō. Se naște un rǎzboi întern între clanul Soga și Manonobe cu Nakatomi, biruitori ieșind cei din clanul Soga, care încep sǎ punǎ țǎrii buddhismul în anul 587. În anul 594, buddhismul devine religie de stat, sub domnia împǎrǎtesei Suiko ( 592 – 628 ), cu strădania regelui ei shōtoku. Încǎ în anul 593, Shōtoku Taishi ( 572 – 621 ) înființeazǎ în portul Naniwa (astǎzi Osaka)un institute buddhist așezat sub oblăduirea lui Shitennō. Era mai mult decât un templu, acolo funcționa un “spital“ se predau noțiuni de medicinǎ și unde se reda sănătatea celor bolnavi. Adepții își recunoșteau obligația sau îndatorirea de a încerca sǎ vindece oameni mai ales în așezǎmintele religioase.
La început, buddhismul s-a instalat la Nara. Sub conducerea lui shōtoku și a împǎratului Shōmu, buddhismul mahāyāna a constituit un element important al ideologiei noului stat doritor sa domine autoritar țara. Scrierile buddhiste ofereau viziunea ordinii spirituale a universului, corespunzǎtoare noii orânduiri politice.
Deși cǎlugǎrii buddhismului japonez nu respectǎ prea mult regulile de viațǎ monahalǎ ale Legii buddhiste, și anume: beau bǎuturi amețitoare, mǎnâncǎ pește și foarte adesea se casǎtoresc, locuind în familiile lor în afara mǎnǎstirilor, împlinindu – și și la mǎnǎstire obligațiile monahale, totuși aceastǎ religie fațǎ de shintō ism, prezintǎ ca o religie superioarǎ, îmbogǎțind concepția religioasǎ a japonezilor cu noțiuni precum ciclul vieții și al morții, renașterile, cu interdicția moralǎ de a se lǎsa pradǎ luxului, cu grația divinǎ promisǎ credincioșilor, aducând odatǎ cu doctrina și practicile de cult.
Începând cu secolul 8, sub imboldul bronzului Gyogi se încearcǎ o adoptare a buddhismului la credințele și practicile autohtone shintō, acțiune care se accentueazǎ în secolul 9 sub influența cǎlugǎrilor buddhiști Dengyō Daishi și Kōbō Daishi, sacralizați mai târziu ca și împǎratul Shōtoku Taishi, simbioza dintre cele douǎ religii fiind denumitǎ ryōbu – shintō, “ shintō cu douǎ fețe “. Zitǎțile shintō devin reîncarnǎri ale lui Buddha și ale zeitǎților buddhismului mahāyāna. Buddhismul nipon este sub aspectul doctrinar politeist având în frunte nu pe Buddha ci pe Amida, preluat din panteonul buddhismului chinezesc, alǎturi de care stau Kannon, zeița îndurǎrii, tot de origine chinezeascǎ, apoi Binzuru, Judo, Emmasama, Jizo, Inari, ș.a., având un panteon cu totul lipsit de omogenitate, ea provenind dintr-un amestec de elemente indiene, chineze, coreene și japoneze.
Cu timpul buddhismul a ajuns într-o stare de decadențǎ fațǎ de ceea ce-a a fost în trecut, decǎdere datoratǎ comportamentului Buddhismului în societate. Cele mai puternice centre buddhiste au devenit adevǎrate focare de superstiții și retrogradism. Trândǎvia, traiul îmbelșugat din mǎnǎstirile buddhiste, insuficiența acestui sistem pentru satisfacerea dorului de speculație, dar mai ales faptul cǎ mǎnǎstirile au devenit vetre de întuneric, ignoranțǎ, magie și superstiții, au contribuit la decǎderea Buddhismului. Totuși, în nici o altǎ țarǎ nu se observǎ o atât de vie mișcare de reînviere a acestei religii ca în Japonia.
III.3. Secte buddhiste
Unul din caracterele specifice ale buddhismului japonez este împǎrțirea sa în numeroase școli și secte. Și în buddhismul chinez sunt 10 școli ( tsung), care propun cǎi diferite pentru a se ajunge la mântuire, dar buddhismul japonez, unde în principe sunt 12 școli buddhiste, numărul acesta este mult mai mare.
Secretele buddhiste din Japonia se pot grupa sub douǎ denumiri: Drum sfânt și Pǎmânt sfânt. Fiecare sectǎ se întemeiazǎ pe unele cǎrți buddhiste și pretinde cǎ învâțǎtura sa este cea mai bunǎ; dar diferențele dintre secte nu sunt atât de profunde, cum sunt de pildǎ cele între confesiunile creștine, unele secte buddhiste acumuleazǎ latura misticǎ a învǎțǎturii buddhiste, altele latura raționalǎ și așa mai departe. În trecut, sectele se persecutau crunt între ele, însǎ astǎzi s-a stabilit un fel de “regim de toleranțǎ“ și de “colaborare practicǎ“.
Încǎ de la începutul pǎtrunderii buddhismului în Japonia, tendința manifestatǎ a japonezilor spre sectarism va fǎrâmița buddhismul. În jurul templelor, a unui bonz venerat se vor grupa adepții pe școli și țara va cunoaște numeroași reformatori.
Pentru început, au fost recunoscute douǎ secte minore, Jōjitsu și Kusha, și patru secte majore, Sanron, Hossō, Kegon și Ritsu. Secta Kegon, stabilește, potrivit sutrei Avatamsaka, cǎ toate fǎpturile din univers au șansa sǎ atingǎ bodheitatea. Secta Ritsu a difuzat principii de disciplinǎ ce au îmbunǎtați comportamentul moral și etic al adeptilor ei, dupǎ textul Vinayapitaka. Secta Hossō, introduce noțiunea de ierarhie și a adus practica încinerǎrii morților.
Fiecare provincie își avea templul sǎu care trǎia sub protecția particularǎ a unui Buddha. Nara, capitala din acea vreme, se afla sub patronajul lui Mahāvairocana, un buddha infinit de puternic, stǎpân al altor mii de buddha Shakyamuni rǎspândiți în nenumǎrate locuri.
Întreaga epocǎ Nara, dar și Heian, sunt marcate de buddismul specific, chinez, caracterizat mai ales prin complexitatea și abstractizarea învǎțǎturilor. Era un buddhism discriminatoriu, satisfǎcînd gustul unui cler înalt și al unei elite politice. Ca urmare, aparținea curții imperiale sau mǎnǎstirilor. În epoca Nara (710–784), în fiecare regiune trebuia sǎ existe o mǎnǎstire ( kokubunji ), cu pagoada, biblioteca și spitalul sǎu. La Nara, îngrijirea bolnavilor se asigura în mod gratuit și se fǎceau organizat într-un fel de spital, seryō-in, și într-un soi de dispensar, seyaku – in, unde preoții aveau și îndatorirea de tǎmǎduitori.
În concluzie, toate aceste secte, au un factor comun, dorința de a se evita complicațiile filosofice, adresându-se mai curând sentimentului decât rațiunii.
III.3.1.Buddhismul Zen
La origine, ceea ce avea sǎ devinǎ zen-ul japonez, a fost un curent buddhist indian inițiat de Bodhidharma, un cǎlugǎr care a introdus în China, la anul 520e.n., tehnicile meditației. Bodhidharma a fost șeful sectei contemplative Dhyāna (în japonezǎ Zenna sau Zen) cuvânt care are sensul de “ concentrarea siritului în calm “. Secta avea ca principiu fundmental ideea cǎ se poate ajunge la iluminare prin meditația favorizatǎ de o anume poziți special aleasǎ sau prin experiența spiritualǎ numitǎ sambodhi. Iluminarea se transmitea direct de la un sipit la altul și nu prin sutre. Curios este faptul cǎ Shakyamuni nu a a pomenit niciodatǎ în sutrele sale despre meditație.
Între anii 675 și 712, secta își desǎvârșește doctrina, devenind atee, nerecunoscând nici o zeitate și nu încurajeazǎ credința în viața viitoare, nu mǎrturisește credința în nemurirea sufletului,și bineînțeles refuzǎ sǎ recunoascǎ în Buddha o ființǎ sacrǎ de altǎ naturǎ decât cea a omului obișnuit.Zen –ul nu și – a însușit nimic din ceea ce caracterizeazǎ o religie în sensul firesc al cuvântului.
În Japonia, buddhismul Zen a fost introdus în epocile Kamakura și Muromachi, venind din China dinastiilor Song și mai ales Yuan, de cǎtre cǎlugǎrul japonez Myōan Eisai (1141 – 1215 ), cunoscut și sub numele de Zen Rinzai, și fondator a primului templu Rinzai, Shoukuji în anul1191,sub petronajul shōgun-ului Mineamoto Yorűe. Va trǎi 74 de ani și va lǎsa trei deasupra doctrinei Zen.
Acest nou tip de Buddhism, pentru japonezi a însemnat un fapt cu adevǎrat revoluționar și a deschis perspective abordǎrii problemelor sufletești într-o manierǎ cu mult mai adevǎratǎ spiritului nipon. Buddhismul Zen a reprezentat pentru japonezi tocmai momentul fericit al sincronizǎrii al unei religii foarte puțin indicate spre religiozitate, cu gândirea lor.
Zen-ul, încearcǎ sǎ descifreze realitatea existențialǎ dincolo de posibilitǎțile intelectuale omenești de percepere. Imaginea realitǎții nu era decât o iluzie ( maya )în întregime subiectivǎ, fǎrǎ valoare obiectivǎ. Ca urmare, realitatea adevǎratǎ nu poate fi cunoscutǎ decât prin alte cǎi, propriu – zis prin iluminarea supremǎ mijlocitǎ de Buddhism, dar mai ales prin practicarea specialǎ a buddhismului. Zen constând în meditație, în renunțarea la recunoașterea vreunei autoritǎți sacre, în bizuirea pe “deschiderea largǎ a ochiului spiritual “.
Zen refuzǎ intelectului rolul de arbitru suprem, deoarece inteligența omeneascǎ este influențatǎ. Procesul Zen constǎ într-un salt de la cunoașterea prin gândire la cunoașterea directǎ. Un salt pentru care cei nepregătiți trebuie sǎ-și construiasca un pod, ce îi va duce la țintǎ. Ținta este satori, iluminarea cǎreia îi este strǎinǎ transcendentalul, iluministul posedând natura lui Buddha, în sine însuși. Atingerea iluminǎrii nu transformǎ pe iluminat într-o persoanǎ sacrǎ ci îl pǎstreazǎ ca pe un om obișnuit care își continuǎ viața în modul cel mai firesc.
Doctrina Zen considerǎ cǎ noțiunile de bine, rǎu, adevǎrat, fals, timp, mișcare, repaus, subiect, obiect, sunt relative și convenționale, realitatea fiind unicǎ și anume conștiința individului, în care se dizolvǎ deopotrivǎ subiectul și obiectul. Aceastǎ realitate poate fi cunoscutǎ pe calea directǎ a meditației, în care momentul prezent este trǎit cu toatǎ atenția și cu conștiința clarǎ. Calea meditației efectuatǎ printr-un exercițiu îndelungat, fǎrǎ reprimarea senzațiilor, fǎrǎ înǎbușirea gândurilor, ci lǎsând loc iluminǎrilor spontane, îl conduce pe adeptul Zen de la starea de Buddha, de iluminat.
Iluminarea se produce din momentul când omul se degajǎ de speculațiile intelectuale pe care și le-a însușit școli și prin biblioteci, de toate amintirile din trecut, din momentul când spiritul sǎu nu mai este tulburat de idei. Zen este în mod esențial non mental. Neantul pentru buddhism, se confundǎ cu o experiențǎ limitatǎ a lumii sau cu o stare de veșnicǎ absențǎ luminoasǎ, de vid radios, este ființa care a trecut dincolo de toate proprietǎțile sale, sau mai curând o nouǎ ființǎ în chipul cel mai înalt pozitivǎ și care rǎspândește o bucurie fǎrǎ substanțǎ, fǎrǎ nici o bazǎ în vreuna din lumile Universului. Operațiunea prin care doctrina Zen leagǎ prezentul de noțiunea de neant începe cu rezultatul de a-și reprezenta trecutul, prezentul și viitorul în aspectul lor de continuitate, considerând dimpotrivǎ cǎ prezentul este etern și cuprinde în sine trecutul și viitorul.
Viața religioasǎ, în concepția Zen, se identificǎ în mod necesar în viața cotidiana la scarǎ individualǎ. Idealui zenist nu este tocmai acela al separǎrii de societate, deoarece, în afara meditației, în spiritual buddhismului Zen se înscriu și actele altruiste, dezinteresate. Zeniștii prețuiesc cele trei comori ale religiei: Buddha (ca stare), Legea și Comunitatea.
Metodele și tehnicile cele mai importante la care face apel Zen, în realizarea iluminǎrii, sunt zazen, toki no ge, mondo și koan. Meditația Zen își are originile în Buddhism. Se bazeazǎ pe învǎțǎtura lui Buddha, și care își are rǎdǎcinile mai profunde în Yoga pe care a practicat-o și el înainte de a realiza așa numita „iluminare“. Însușindu-și Yoga, Buddha i-a adus modificǎri, în cazul zen, putem vorbi de o nouǎ metodǎ de meditație.
Buddhismul Zen cunoaște douǎ forme: Zen Rinzai, care acordǎ o importanțǎ specialǎ meditației asupra problemelor numite koans și Soto care pune mai mare accent pe practicarea meditației statice sau zazen.
Specific Zen Rinzaiului, este meditația asupra problemelor numite koans, care sunt enunțuri de gǎndire paradoxalǎ, care reclamǎ gândirea unor soluții cu accesul la o viziune interioarǎ spiritualǎ.
Specific sectei Soto, este meditația zazen ce presupune poziționarea adecvatǎ a corpului în „poziția lotusului“, adicǎ așezat cu picioarele încrucișate sau stand în picioare, pentru detașarea ființei de agitația vieții din jur și atingerea stǎrii de calm și prin reglarea convenabilǎ a respirației, toate permitându-i concentrarea în scopul cunoașterii active a realitǎții. Zazen este cheia, inima practicii Zen.Meditația are douǎ etape: cea de dimineațǎ, care începe la orele patru și un sfert și cea de seara de la ora douǎzeci. Fiecare perioadǎ dureazǎ câteva ore. Între aceste douǎ perioade se practicǎ și meditația peripateticǎ, kishin, în care plimbarea este un prilej de clasificare a minții, sau meditația kithin, cu mâinile pe piept și efectând o respirație la fiecare jumǎtate de pas. Mai existǎ și perioadele de meditație intensivǎ, sesshin.
În timpul celor douǎ etape de meditație, apar dureri fizice, toropeala, gândurile care tulburǎ ființa, îndoielile care dau nǎvalǎ și cuprind conștiința începǎtorului, sau celui legat încă de lumea externǎ cu firele trecutului. Maestrul supraveghetor jikidō, prin intermediul unui baston din lemn de stejar ( kyōsaku ), îl aduce pe cǎlugǎrul care dǎ semen de perturbare, în starea de trezire violentǎ, prin aplicarea unei bǎtǎi, fapt ce duce la demitologizarea relației maestru-ucenic.
Meditația toki no ge sau “starea de înțelegere mutualǎ“ între profesor și discipol, se realizeazǎ atunci când spiritele celor doi se imerseazǎ unul în celǎlalt. Meditația mondo este un dialog sub forma unei succesiuni și elev ce are drept scop mǎrirea vitezei procesului de gândire astfel încat aceasta sǎ fie brusc depǎșit, realizând o catastrofǎ mentalǎ, o strǎfulgerare, iluminare.
Nici una dintre aceste tehnici nu are sens pentru intelect. De fapt altfel nu ar fi Zen. Cǎci Zen-ul începe acolo unde înțeleptul înceteazǎ. Beneficiul principal al buddhismului Zen a fost climatul artistic japonez, influențând arta plasticǎ, literatura, dramaturgia, etc. Totuși Zen-ul rǎmâne incomunicabil, neavând un canon sau o literature decât voluminoasele culegeri de anecdote biografice ale maeștrilor, Zen –ul a readus în actualitate arte tradiționale cum ar fi pictura de peisaj, arhitectura grǎdinǎritului, drama liricǎ Nō, ceremonia ceaiului, etc.
În epoca Ashikaga (1275–1351), buddhismul Zen capǎtǎ o asemenea dezvoltare încât poate fii considerat drept religie oficialǎ, deși celelalte doctrine au rǎmas libere sǎ fie cultivate mai departe. Apare în fiecare provincie câte o pagodǎ și câte un templu la fel ca în vechea perioada Nara, ca simboluri ale pǎcii. Templele s-au numit Ankokuji de la semnul de “ loc al păcii “pe care îl are noțiunea ankoku.
Învǎțǎmântul profitǎ și el dupǎ seama Zen-ului, unde cǎlugǎrii Zen conduc școlile terakoya, unde copii învațǎ sǎ scrie, sǎ citeascǎ, iar din Manualul învǎțǎmântului de familie își însușesc percept morale.
Epoca Ashikoga- Muromachi-Momoyama este perioada de consolidare a feudalismului japonez. În aceastǎ perioadǎ, arta influențatǎ de Zen atinge apogeul, unde cǎlugǎrii contribuie la elaborarea codului de onoare, nescris, al militarilor, numit Bushido (“Calea rǎzboinicului“), creându-se un adevǎrat sistem estetic fondat pe principii Zen.
Zenistul este un om al rigorii și al ordinii, un mare altruist, un om care duce un mod exemplar de viațǎ. Trebuie sǎ constatǎm însǎ cǎ lipsa ritualurilor, a convențiilor specifice unei religii, au încurajat printre participanți Zen excentricitatea și uneori șarlatanismul.
Zen s-a fǎcut cunoscut în Europa și nu numai, prin forma de meditație specificǎ lui, respective zazen, practicatǎ de adepții sǎi, dar și prin arta picturalǎ Zen, foarte apreciatǎ de unii cunoscǎtori sau, pur și simplu, simpatizanți ai acestei culturi. Spun cǎ, Zen este adecvat pentru lumea asiaticǎ pentru cǎ implicǎ dificultǎți de ordin fizic și spiritual pentru europeni.
III.3.2. Secta Tendai
În epoca Heiare (794-1185) când capitala imperialǎ se fixase la Heiankyō, Kiyoto de astǎzi, douǎ secte chineze au devenit foarte populare și în Japonia și anume Tien – tai devenitǎ în Japonia Tendai și Chen-yen, devenitǎ Shingon. La baza doctrinei Tien-tai, stau douǎ texte, sutra Lotusului ( Hokke-kyō ) și sutra Nirvanei, nepǎstrându-și puritatea ideologicǎ. În realitate, este vorba despre un sincretism prin absorbirea pietismului hinayanei, a idealismului mahāyānei, a tantrismului și amidismului.
În anul 804, din ordinal împǎratului, cǎlugǎrul Saichō (767-822), devine în China discipolul lui Tao Suei din secta Tendai, iar dupǎ un an se reîntoarce și devine Dengyō-Daishi. El încearcǎ sǎ obținǎ o reformulare a ritualului hirotonisirii preoților, ritual neschimbat de 13 veacuri, monopolul deținându-l secta Ritsu. Dupǎ moartea lui Saichō în 822, secta Tendai obține autonomia hirotonisirii propriilor preoți.
Secta Tendai își asumǎ atributele unui buddhism ezoteric, înțeles de cei inițiați.Aceastǎ sectǎ a înflorit mult la Kyoto și a contribuit la dezvoltarea artelor. Aceastǎ sectǎ introduce credința în trecerea liniștitǎ pe cealaltǎ lume, temǎ care avea sǎ aprindǎ imaginația și talentul multor artiști, precum și interesul aristrocraților.
Pe muntele Hiei, la nord-est de Kyoto, Saichō înființeazǎ marele templu Enryaku-ji, de unde secta Tendai își extinde rapid activitatea și rivalizeazǎ cu alte grupǎri religioase din Nara. În 1039 sau 1113, se înregistreazǎ adevǎrate rǎzboaie între Hiei și Nara. Din sinontismul sectei Tandai s-au deprin fie filiale concurente, fie secte noi ca amidismul Jōdō și secta Nichiren. Faimosul templu Enryaku-ji care deținea forța religioasǎ și politicǎ, și umbrea autoritatea altor temple buddhiste, a fost distrus în secolul XVI de Oda Nobunaga, iar cǎlugǎrii împrǎștiați. Mai târziu, Euryaku-ji și-a recǎpǎtat importanța religioasǎ fiind reconstruit de Hideyoshi și mai apoi de al treilea shōgun Tokugawa, Iemitsu.
III.3.3. Secta Shingon
“Cuvântul adevǎrului“ a apǎrut în China secolului VII odatǎ cu sosirea cǎlugǎrului indian Subhakara. Dupǎ conceptul lui, toate ființele posedǎ natura lui Buddha, așa-zisul Buddha al universului, exprimat în limba japonezǎ prin Dainichi – Nyorai. Etapele succesive de practici ezoterice permit ajungerea la iluminare. Ca și secta Tendai, secta Shingon este socotitǎ de extracție tantricǎ. Practicile ceremoniale tantrice și în același timp magice, recunoșteau “formule eficace“ (mantras) precum și “gesture eficace“ (mudras) cu scpul de a pǎtrunde în misterele vieții, ale morții, ale lumii.
În Japonia, doctrina Shingon a fost adusǎ de Kūkai ( 774-835; Kōbō Daishi). El a înființat în anul 810 primul templu la Kyoto: Tō-ji. Dupǎ 816 kūkai se instaleazǎ pe muntele Kōya și ridicǎ templul Kongōbu-ji. Secta Shingon are cel mai mare numǎr de temple în raport cu alte secte. Kūkai a expus o doctrinǎ potrivit cǎreia zeitǎțile autohtone shintō sunt reîncarnǎri ale lui Buddha. El le-a dat și nume: Ryōbu-Shintō. A adus în Japonia ceaiul și a inventat silabarul kana.
Secta Shingon a exercitat o foarte mare influențǎ chiar asupra curții imperiale. Secretul succesului constǎ în excepționala splendoare a serviciului divin al sutei, în taumaturgia, magia și misterele practicate. În societatea aristrocraticǎ perioadelor Nara și Heian, religia buddhistă a predominat sub aspectul ei estetic. Se cerea ca timpul sǎ fie educat, sufletului disciplinat prin cultivarea esteticǎ a comportamentului pânǎ la atingerea stǎrii de Buddha.
Din secta Shingon au mai apǎrut și alte secte. Okano Shōgen (1881 – 1948) înființeazǎ religia Gedatsukai (Întrunirea Mulțumirii și a Rǎsplǎtirii Eliberǎrii) care susține eliberarea din buddhismul primitive și care acordǎ ajutor și consolare în suferința concretǎ cotidianǎ, în vǎtǎmǎrile corporale, în necazuri, teamǎ, singurǎtate, tratament nedrept, etc. O altǎ sectǎ este Shinnyoen, fondatǎ de Itō Shinjō, care dorește sǎ deschidǎ oamenilor religioși tainele cele mai profunde ale ezoterismului.
III.3.4. Secta Nembutsu
Buddhismul admitea cǎ înainte de Buddha istoric au mai existat și alți Buddha. Amida, unul dintre Buddha venerați în Marele vehicul, un buddha metafizic sau transcendent, avea un loc aparte, dominând în restul lumii cunoscute, pe “pǎmântul pur“. Amida a sfǎrâmat legea renașterilor succesive care condiționa viețile anterioare (Karma). În Japonia, amidismul a existat odatǎ cu templul Enryaku-ji .
Mai târziu, Genshin (942-1017), subliniazǎ în scrierile sale eficacitatea filosoficǎ a rugǎciuni. Noua religie era rezervatǎ doar clasei nobililor Fujiwara no Michinaga (966-1024) construiește o vilǎ la Vji, clǎdire ce în anul 1052 devine un mare templu și o mǎnǎstire amidistǎ.
Practica amidista este simplificatǎ la extrem în anul 1224 sub forma numitǎ Jōdō-Shin-shū, mulțumitǎ unui cǎlugǎr cu intuiții practice, faimosul Shinran ( 1174-1263 ). Era suficientǎ rostirea formulei “Namu Amida Butsu“ cu sinceritate profundǎ pentru a corespunde exigențelor cerute. În plus, credinciosul mai trebuia sǎ renunțe la toate superstițiile, la noțiunile de fast și nefast, la rugǎciunile îndreptate spre orice altǎ zeitate sau spirit și la pseudo-știința astrologicǎ, în câteva cuvinte, în religia sa, magia nu are loc.
În veacul al XI-lea se dezvoltǎ doctrina mântuirii prin credința în Buddha Amida. Orice adept ce rostea numele lui Amida cu sinceritate, era absolvit de pǎcatele sǎvârșite în viațǎ odatǎ cu pǎtrunderea în Raiul lui Amida dupǎ moarte, unde iluziile, ispitele și obstacolele care îl împiedicau sǎ atingǎ starea de buddha în lumea aceasta, acolo sǎ disparǎ ca prin farmec. Cu timpul a devenit o religie a maselor.
Shinran, în religia Amida sau Nembutsu a autosizat cǎsǎtoria bonzilor. În decurul timpului, aceastǎ sectǎ a rǎmas cea mai mare și puternicǎ dintre sectele buddhismului japonez.
III.3.5 Secta Nichiren
S-a constituit în plin veac al XIII-lea din secta Tendai, Nichiren Daishoin, ca discipol al sutei Tendai, a cunoscut cel mai bine buddhismului. Ambiția lui a fost ce de a face din Japonia centrul mondial al buddhismului, de unde sǎ iradieze adevǎrata doctrinǎ depistatǎ în sutra Losului pentru toatǎ lumea asiaticǎ. Nichiren și-a închinat viața japonizǎrii buddhismului, înțelegând prin aceasta o adoptare la gustul nipon pentru simplitate. Tot ce era eterogen sau obscur, subtil-dogmatic sau inaccesibil omului simplu, a fost înlǎturat din doctrinǎ. Buddhismul contemporan lui, era socotit de Nichiren ca fiind corupt și de aceea trebuia purificat și reînviat. Se înțelege cǎ spiritul sǎu revoluționar, pentru vremea respectivǎ, împins pânǎ la criticarea vehementă a conducǎtorilor politici și religioși din Japonia, i-a pricinuit o sumedenie de necazuri.
Nichiren aflǎ în sutra Lotusului, sutrǎ recunoscutǎ drept Lege unicǎ, ce definește principiul mistic al absolutului numit Zeittai-myo, spre deosebire de alte sutre, principiile egalitǎții tuturor oamenilor și acela al eternitǎții vieții. Dupǎ el, toate ființele omenești, fǎrǎ excepție, posedǎ în sinele lor viața lui Buddha. De remarcat cǎ sutrele provizorii negau femeilor posibilitatea de a ajunge la buddh-eitate și era necesar ca ele sǎ renascǎ în altǎ existențǎ ca barbați pentru a parvenu la iluminare. Nichiren a șters aceastǎ inegalitate. În epoca Kamahura (1192-1333), buddhismul lui Nichiren era cunosct sub numele de Hokke-shu. De remarcat cǎ, în ciuda impactului politic și social al sectei Nichiren, aceastǎ formǎ de buddhism a avut cea mai slabǎ influențǎ asupra artei japoneze și a evoluției sale. Totuși aceastǎ sectǎ rǎmâne un exemplu rar de mișcare buddhistǎ având program politic și social. Discipolii moderni și contemporani au desfașurat o activitate bogatǎ.
Alte variante rezultate din secta Nichiren, cu aceeași coloraturǎ politicǎ a țelurilor și cu rol important în viața politicǎ sunt: puternica Soka Gokkai, Reiyakai sau Rissho Koseikau.”
III.5. Buddhismul în perioadele Tokugawa și Meiji
Cel de al treilea unificator al Japoniei, investit de împărat în anul 1603 cu titlul de Sei-I-tai-shōgun, a fost Tokugawa Ieyasu, om prudent și de o inteligență remarcabilă. Ieyasu aparținea micii nobilimi provinciale. El va continua vasta operă de edificare a țarii începută de Hideyoshi. Shōgun-atul inițiat de Ieyasu va dura un sfert de mileniu (1603-1868) o durată mai mare decât oricare din perioadele precedente și mai lungă decât viața majorității dinastiilor regatelor și imperiilor europene. Ieyasu restabilește unitatea imperiului și impune în 1639 o politică de autoizolare deplină a țarii. Regimul în timpul domniei primilor shōguni Tokugawa (Ieyasu-1603-1616), Hidetada (1616-1622) și Jemitsu (1622-1651), se dovedește sever atât de străin cât și de japonezii convertiți la creștinism au fost persecutați cu multă asprime,lăsându-se cu o revoltă la Shimahara între anii 1637-1638 care a fost înăbușită unde creștinismul a fost spulberat din Japonia.
Fără prejudecăți de natură religioasă, negustorii olandezi sprijină masacrarea răsculaților astfel dobândind favorurile puterii centrale, în timp ce spaniolii si portughezii sunt alungați de pe teritoriul japonez.
Shōgunul a ordinat, în 1639, închiderea totală a accesului străinilor în Japonia, concomitent cu interzicere ieșirii japonezilor din insule. Erau admiși negustorii olandezi și chinezi având acces doar într-o insulă de lângă Nagasaki. O măsură în plus a fost adoptată în 1641 când s-a interzis construirea de către japonezi a unor corăbii mijlocii sau mari, capabile să traverseze marea.
Tot în epoca Tokugawa sau Edo, are loc o sinteză între shintoism si confucianism (Suiga Shintō). Deși renașterea shintoistă (Fukko) a lui Motoari Norinaga viza restaurarea shintoismului în puritatea sa integrală, criticând amestecul cu buddhismul si confucianismul, mișcarea va sfârși prin a accepta ideea catolică a Treimii si teologia iezuiților. Controlul regimului Tokugawa n-a lăsat loc nici unei tulburări iscate de templele buddhiste și, cu toate că unii călugări buddhiști au dobândit o influență personală la curtea shōgunului, influență care s-a extins câteodată și în sfera politică, ea a rămas totuși fără prea mari efecte. Totuși religia buddhistă în sinteză cu shintō devine religie de stat.
Politica granițelor închise la care a recurs regimul shōgunatului a făcut ca Japonia să rămână izolată aproape complet de lumea exterioară, vreme de peste două secole, izolare ce a contribuit la crearea și consolidarea unității japoneze determinând menținerea orânduirii feudale vreme îndelungată si în forme relativ fixe și foarte înapoiate.
Între anii 1867-1868 are loc o revoluție burgheză care obligă pe ultimul shōgun să depună puterea restabilindu-se astfel autoritatea împăratului și inaugurarea epocii Meiji(1898-1912),perioadă de profunde transformări în viața Japoniei. Împăratul Mutsuhito își instalează curtea și reședința la Edo, oraș ce capătă numele de Tokyo. Începe o nouă epocă în istoria Japoniei pe care împăratul Mutsuhito la cererea reformatorilor a denumit-o Meiji (guvernarea luminată), o “revoluție de sus” care s-a vrut și a fost o continuitate dar si o uriașă mutație socială și politică în societatea japoneză. Această epocă a înlăturat structurile feudale, capitalismul s-a dezvoltat rapid, are loc o modernizare impresionantă, după modelul European si nord American a vieții sociale și politice iar în anul 1880 prin noua constituție, Japonia devine monarhie constituțională făcând din acest stat una dintre marile puteri imperialiste ale secolului XX.
Epoca dinastiei Meiji imperiale are ca religie oficială shintoismul pur. Reforma religioasă a dinastiei a determinat deosebirea a patru feluri de Shinto: Koșițu (shunto imperial), Jinja sau shintoismul practice al sanctuarelor, Kyoha sau shintoismul sectar și Minkan sau shintoismul popular. Shintoismul a fost religia oficială a Japoniei din 1868 pană în 1946. El se află de acum înainte sub tutela unei asociații centralizate Jinja honcho.
Începând cu anul 1868 cu instaurarea dinastiei Meiji, shintoismul a întreprins o acțiune de concentrare a forțelor în jurul tronului,militând, pe de o parte, în favoarea extinderii cultului imperial și, pe de alta, pentru diminuarea influențelor buddhiste și creștine. Cu timpul, shintoismul și buddhismul se apropiaseră și formaseră un fel de religie sincretistă, fiecare aducându-și partea de contribuție doctrinară si liturgică, dar păstrându-și, în mare măsură, și individualitatea proprie. În cadrul acțiunii lor, shintoiști au operat în interiorul acestei religii sincretiste eliminarea elementelor buddhiste si au sfârșit prin a o declara pur shintoistă. Ultimii reprezentanți ai buddhismului su fost înlăturați de la curtea imperială unde familia imperială s-a mărginit la observarea numai a riturilor shintoiste.
Buddhismul este si astăzi cea mai răspândită religie a Japoniei, dar prestigiul său în conștiința maselor a scăzut mult datorită faptului că, în timpul războiului a contribuit în largă măsură la formarea si consolidarea ideologiei militariste. De asemenea, inevitabilele schimbări ce se produc în structura societății, în special a celei rurale,nu-i sunt favorabile ca mai înainte.
III.4. Buddhismul politic în Japonia
Născut în India, buddhismul a călătorit în țările asiatice și a ajuns prin China și Coreea, ca un import în Țara Soarelui-răsare, dar japonezii și-au apropriat pe deplin acest import. Secole de-a rândul ei n-au simțit buddhismul ca o religie străină. Religia lui Buddha a devenit în Japonia un buddhism japonez strâns legat de stat încă din primele ei timpuri. Deși în secolul al VI-lea poporul japonez poseda un stat bine structurat,acest stat a înglobat buddhismul dându-i drept de cetate.
La introducerea buddhismului în Japonia, noua credință a fost primită cu o oarecare ostilitate, mai ales din partea reprezentanților familiilor Nakatomi și Mononobe. Rezistența a fost înfrântă și astfel la sfârșitul secolului al VI-lea buddhismul devine religie de stat.
Introducerea buddhismului s-a petrecut cu recomandarea și sub controlul guvernului. Shotōku Taishi (574-622), nepot al împărătesei Suiko (593-628), a introdus primele temple buddhiste japoneze: Shitennōji din Osaka și Horyūji lângă Nara. Astfel, sub domnia acestuia religia lui Buddha a inceput să se bucure de protecție si sprijin statal, aducându-I la rândul ei statului servicii utile, garantându-I prin acte rituale binecuvântarea divinităților buddhiste: o idee străină de buddhism primitiv. In viața publică ea ocupa un loc de cinste dar se supunea în permanență controlului statal. Religia lui Buddha și-a consolidat, in intervalul de timp 794-1192, poziția în țară. Cele două școli noi de Tendai și Shingon au reprezentat buddhismul din perioada Heian. Relația cu statul rămâne ne schimbată și nu mai prezintă tensiune ca în perioada Nara. Spre sfârșitul Evului Mediu,decăderea imperiului a dus la exercitarea puterii de stat prin regimuri militare succesive. Perioadele politice tulburi ale familiilor Kamakura (1185-1333), Muromachi (1338-1573) și Momoyama (1573-1603) sunt considerate perioade de înflorire religioasă și culturală. Influența buddhistă ia diverse forme in acest interval de timp. Personalitățile religioase au o influență directă și puternică asupra unor războinici și politicieni din poziții înalte.
În perioada Kamakura, maeștrii zen insuflau curaj și neînfricare conducătorilor militari ai statului iar în epoca următoare tenta religioasă pălește iar political face loc artei dezvoltându-se arhitectura si cultivarea grădinilor.
Epoca modernă începe în Japonia în perioada Edo (1603-1867), sub domnia familiei Tokugawa care a făcut din imperiul insular, închis pentru lumea din afară, un stat polițienesc. Se reglementează pentru prima dată organizarea sectelor. Toți japonezii erau siliți să facă parte dintr-o sectă recunoscută oficial, unde călugării buddhiști aplicau, din însărcinarea guvernului, această măsură care servea atât la supravegherea sectelor buddhiste cât si la persecuția creștinilor.
Noile reglementări aduse de măsurile politico-religioase la începutul epocii Meiji(1868-1912) au impus la început pentru buddhism și mai multe îngrădiri, iar prin separarea shintoismului de buddhism, religia lui Buddha a ajuns într-un impas si numai grație rădăcinilor ei adânci în țară și strădaniile unor conducători a reușit să-și redobândească poziția dorită. Școlile inspirate de duhul lui Nichiren, ca și comunitățile religioase provenite din ele – în primul rând Sōka-gakkai – au participat activ, din partea buddhismului, la evenimentele vremii, ducând buddhismul la forma actuală.
CAPITOLUL IV. COEXISTENȚA SHINTŌISMULUI CU BUDDHISMUL
Deși buddhismul pare a fi fost mai întâi adoptată ca religie ”magică”despre care se credea că are o eficacitate superioară celei posedate de divinitățile locale, el a devenit, grație sprijinului pe care i l-au acordat marii nobili și, în primul rând, unii împărați, adevărata religie a statului japonez.
Coexistența unei religii posedând un sistem de gândire atât de dezvoltat ca buddhismul în practicile primitive de venerare a kamilor nu a fost nici pe departe la fel de naturală și evidență precum tinde s-o acrediteze apariția târzie a unui sincretism shintö – buddhist de natură dogmatică. Crearea unui mister specific, Ministerul Afacerilor Zeilor (Jingikan) urmărea să instaureze un corp de funcționari specializați în celebrarea cultului divinităților naționale oficial în listele din regulamentele erei Engi (901-923). Dintre cele 3 132 de divinități și 2 861 de sanctuare de care erau responsabili funcționarii un mare număr era totuși încredințat autorităților provinciale. Dar kami, manipulați de niște călugări intineranți care practicau asceza în munți și încorporau în învățătura lor elemente budiste, au început să fie percepuți ca divinități apropiate de Buddha, fără a mai fi necesară diferențierea de aceasta.
Prin consolidarea reciprocă a celor două religii atât kami cât și buddha au fost puși în serviciul statului. S-a ajuns treptat la un sincronism shintō – buddhist elaborat de călugări budiști influențați, cu intenția de a asocia cele două tipuri de divinități, clarificând și relatările care le uneau. Kami își pierdeau funcțiile de ”protectori ai buddha” (gohö-jin) și intrau în serviciul acestora devenind ”manifestările lor temporare”(gon-gen).
În perioada medievală se produce o reacție împotriva acestei politici de amalgam din partea adepților șintoismului, din rândurile cărora încep să răsară primii veritabili gânditori ai Căii Zeilor. Aceștia răspândeau chiar o doctrină inversă, numită „starea originară”. Șintoismul doctrinar care s-a dezvoltat în acea epocă era opera marilor familii de oficianți ereditari ai sanctuarelor.
La nivel local sanctuarele și-au consolidat independența iar sătenii au continuat să venereze și să se roage zeităților șintoiste și budiste după ”beneficiile imediate”(riyaku) pe care erau să le procure în ”lumea prezentă” (genze).
IV.1. Confruntarea shintoismului cu buddhismul
Religia politeistă, șintoismul s-a menținut, în forma populară, pe tot parcursul istoriei Japoniei. Numeroasele împrumuturi pe care le-a făcut din curentele religioase de pe continent nu numai că nu i-au știrbit vitalitatea, dar i-au consolidat temelia, creându-i un cadru dogmatic și un calendar de o excepțională bogăție.
Nu este mai puțin adevărată că șintoismul continuă să fie perceput de japonezi ca religie ”naturală”, cea a tradiției, fără să existe conștiința apartenenței la vreo ”biserică”: noțiunile de puritate, de armonie triunghiulară între zei, oameni și natură, posibilitatea unei comunicări directe în vederea protecției și a beneficiilor în viața pământească continuă să fie elementele sale esențiale.
Statisticile religioase menționează că, în fiecare an, de Anul Nou (Hat-sumode), optzeci de milioane de japonezi la marile sanctuare ale țării pentru a achiziționa amulete și talismane protectoare.
Secolele al XII-lea și al XIII-lea aduc în cadrul budismului japonez o serie de idei și doctrine noi, care oferă și religiei – kami posibilitatea de a-și continua evoluția. Imboldul de a reflecta la reprezentările lor l-au oferit probabil mai puțin doctrinele în sine, cât mai degrabă cearta dintre acestea, întrucât fiecare se credea singura aflată în posesia adevărului.
În ultimul pătrar al secolului al XIII-lea, Watarai Yukitada, preotul Sanctuarului Exterior din Ise, a compus mai multe scrieri care prezintă un soi de teologie nouă. Noutatea o constituie faptul că divinitățile autohtone se contopesc acum, până la identificare, nu numai cu Buddha și Bodhisattva, ci și cu reprezentări chinezo-daoiste, incluse acum în linia întâi; iar o altă noutate este că japonezii kami înșiși devin acum identici între ei. Și întrucât vechile adevăruri religioase sunt și ele foarte modeste, sunt umflate cu accesorii ciudate. Li se adaugă legende, tradiții istorice și semi-istorice, speculații în legătură cu fiecare detaliu din amenajarea sanctuarelor. Deși speculațiile noi de acest gen își au rădăcinile, alături de cele budiste, aproape de-a-ntregul în gândirea daoistă, teologia de mai târziu s-a priceput să recunoască în ele sau să deducă din ele ceea ce se potrivea cu concepția populară autohtonă.
Sistemul teologic următor, care a împrumutat câte ceva de la Ise-shintö, numit Ryöbu-shintö sau Șintoismul Dual (al celor două părți), aduce speculații care merg mai departe. Shingon include cele două sanctuare-Ise ca având rangul cel mai înalt din țară, întrucât vede în ele reprezentante cele două lumi.
Dacă budismul Shingon își crease astfel propriul său șintoism, doctrina Tendai, care constituie cealaltă mare ramură a budismului ezoteric, nu voia să rămână în urmă. Școala ei s-a făcut cunoscută ca Sannö-Shintö. Mai târziu, la începutul secolului al XVII-lea, doctrina s-a dezvoltat sub călugărul Tendai numit Tenkai, devenind ”Șintoismul Unicului Adevăr ” (Ichijitsu-Shintö) care, ca alte doctrine șintoiste care au prins viață în perioada de tranziție, inversează relația dintre Buddha și kami : nu kami sunt manifestările ale unor Buddha, ci dimpotrivă : Buddha și Bodhisattva nu sunt decât manifestări ale unor kami.
Dintre toate doctrinele noi, trebuie să mai evidențiem, în fine, șintoismul Yoshida, denumit și ”șintoismul exclusiv ”(Yuiitsu-Shintö). Fondatorul său, Yoshida Kanetomo (1435-1515), îl mai numea șintoism primordial, ridicând astfel pretenția că doctrina se constituie pe fundamentul originar al tuturor celorlalte doctrine. Budismul, confucianismul și daoismul sunt, după părerea sa, total inutile. Aici nu se inversează raportul dintre refuzul total al elementului străin, iar tot ce este propriu, japonez, e proclamat singurul loc necesar și adevărat. Dar nici măcar această doctrină nu poate fi cu totul ferită de influențele străine. Iar aici cuvântul shintö este utilizat în mod rezolut atât pentru desemnarea propriei doctrine, cât și a celor precedente.
IV.2. Starea actuală a celor două religii
Astăzi, în urma puternicului impact al budismului, denumirile marilor zeități au fost schimbate, însă în esență, doctrina a rămas neschimbată. Puterea spiritului japonez a supus întotdeauna străinii (gaijin) ce se aventurau pe insule. Aceștia ajungeau în scurt timp să gândească în același mod, să se adapteze la tradițiile unei lumi închistate parcă în propria filosofie de viață. Japonia a reușit pe parcursul istoriei sale să se țină la distanță de conflicte majore. De aceea, asimilarea unor influențe budiste, taoiste sau zen a fost făcută odată cu trecerea timpului. Shintoismul, nume generic însumând întreg mozaicul conceptual japonez a reușit să-și păstreze integritatea conceptuală adoptând din mers idei ale cultelor paralele. Foarte mulți japonezi participă astăzi la ceremoniale budiste având în același timp acasă urnele specifice pomenirii străbunilor după ritul shintoist. Iată de ce, cu toate că a existat doar pe teritoriul japonez și astăzi numărul adepților săi este de doar 48 de milioane, shintoismul rămâne una dintre cele mai puternice sisteme filosofico-religioase din Asia.
Religie politeistă, shintōismul s-a menținut, în forma sa populară, pe tot parcursul istoriei Japoniei. Numeroase împrumuturi pe care le-a făcut din curentele religioase de pe continent nu numai că nu i-au știrbit vitalitatea, dar i-au consolidat temelia, creându-i un cadru dogmatic și un calendar de o excepțională bogăție.
Nu este mai puțin adevărat că shintōismul continuă să fie perceput de japonezi ca religie „naturală”, cea a tradiției, fără să existe conștiința apartenenței la vreo „biserică”: noțiunile de puritate, de armonie triunghiulară între zei, oameni și natură, posibilitatea unor comunicări directe în vederea protecției și a beneficiilor în viața pământească continuă să fie elementele sale esențiale. ”Noile religii” (shinkō shuk religii” (shinkō shukyō) de obediență shintōistă care au apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au introdus aceste idei într-o gândire de renovare a lumii exprimată de fondatori de origine șamanică.
Restaurația din 1868 a fost însoțită de o reformă religioasă, shintōismul manifestându-se prin patru forme: Koshitsu, Jinjia, Kyoha și Minkan.
În perioada 1868-1946, se diversifică în treisprezece culte noi, iar începând cu anul 1945 au apărut alte secte noi, o statistică din anul 1970 numărând 146 secte: shintōismul sanctuarelor, 16; treisprezece secte și mișcări, 83; grupări shintō de sorginte recentă, 47.
După cel de-al doilea război mondial shintōismul iese de sub tutela statului. Libertatea religioasă determină diversificarea sectelor. Astăzi există mai mult de 500 de secte shintōiste, care reclamă un număr de 7,15 milioane de adepți. Însă în realitate sunt mult mai mulți, deoarece practicile religioase locale și familiale ale japonezilor sunt în strânsă legătură cu practicile shintōiste, fiindcă aceste practici rămân și astăzi o parte integrată a obiceiurilor locale de a venera zeitățile recoltei, a pomilor, a animalelor și a tuturor lucrurilor apropiate de casă.
Statisticile religioase menționează că, în fiecare an, de Anul Nou (Hatsumode), optzeci de milioane de japonezi merg la marile sanctuare ale țării pentru a achiziționa amulete și talismane protectoare.
Despre budism putem spune că este sistemul filosofico-religios care a marcat cel mai pregnant lumea orientală și nu numai. Născut prin efortul meditativ al unui singur individ, budismul a reușit pe parcursul timpului, prin numeroase reanalizări ale surelor și în pofida diverselor scindări, să-și păstreze o identitate aparte. Perceptele enunțate astăzi de marii maeștrii budiști sunt în mare aceleași enunțate cu mii de ani înainte de fondator. Un lucru remarcabil dacă privim spre comparație taoismul, al cărui curs s-a alterat pe parcursul timpului, transformând un concept odată pur într-un simplu instrument folosit astăzi pentru a justifica diferite experimente alchimice. Viața lui Buddha a fost un exemplu grăitor pentru discipolii săi. Omul simplu reușea să își impună principiile în fața celor mai mari filosofi ai vremii. Prin vorbele și acțiunile sale care se circumscriau principiilor enunțate în prealabil, Buddha a reușit să îi impresioneze pe contemporanii săi, care l-au urmat. Din această școală au ieși mai apoi discipolii care au răspândit budismul în tot Orientul. Și, chiar dacă în timp au avut loc numeroase scindări, principiile de bază ale acestei religii filosofice și-au păstrat caracterul imuabil. Fie că a fost vorba de Mahayana (Marele vehicul) sau de Hinayana (Micul vehicul), principiile de bază au rămas aceleași. Această primă și importantă scindare nu a făcut decât să adapteze și mai bine budismul la exigențele realității unui Orient agitat din punct de vedere filosofic. Budismul a reușit să se plieze extraordinar pe mentalitatea tipică omului oriental și a reușit să influențeze în mod decisiv istoria
acestei zone.
Împărțită astăzi în patru mari ramuri (budismul chinez, budismul tibetan, budismul japonez și tantrismul), religia creată de Guatama este, cu aproape 400 de milioane de adepți recunoscuți oficial, una dintre cele mai influente religii la nivel mondial. Influența budistă este resimțită din plin chiar și în occident, unde, deși la un nivel vulgar, se pot întâlni foarte multe simboluri ale acestei filosofii a salvării.
Mișcarea zen a avu o evoluție comparabil. Ca practică rezervată unei elite intelectuale sau războinice, în vizibil regres în epoca Meiji până la al doilea război mondial, zenul a cunoscut de atunci o înnoire extraordinară, care nu este străină de atenția pe care a trezit-o în Occident. El are în prezent mai mulți practicanți decât a avut vreodată, chiar dacă uneori în condiții discutabile. S-a vorbit mult de stagiile de meditație așezată (zazen) efectuate în mănăstiri, pe care marile firme comerciale le impun angajaților lor.
Se constată de asemenea de puțină vreme tendințe care nu s-au mai văzut niciodată: cele două curente pe care ne place să le prezentăm ca antagoniste, școala Rinzai, a cărei practică este bazată pe meditația asupra unor kōan – enigme care duc la iluminare -, și Soto-al căror zazen este prezentat ca fiind unica practică (deși se știe că fondatorul ei, Dogen, a lăsat o culegere de kōan)-au început o colaborare în domeniul cercetării care este foarte încurajatoare. Luând în considerație numărul de cămine care țin de mănăstirile afiliate zenului, școlile zen reunite ar constituii cel mai vast dintre curentele budiste din Japonia; există aici un paradox pentru o tradiție adesea prezentată ca elitistă.
Despre budism se poate spune că se află în stare de descendență și în Japonia față de ceea ce a fost în trecut. Totuși, aici se observă o mișcare de reînviere a acestei religii.
După datele recensământului din octombrie 1955, numărul buddhiștilor era de circa 45 de milioane la o populație de 89.275.000 de locuitori, restul populației fiind formată în mare parte, din adepții shintoismului.
După o statistică, din 1925, publicată de Comitetul Congresului buddhist din Asia Centrală, numărul subdiviziunilor de state buddhiste din Japonia se urca la 58, posedând 71,114 temple și mănăstiri, 5.893 locuri de predicare și de învățământ și 35.518 capele. În ceea ce privește numărul călugărilor, statistica din 1933 dădea un număr de 15.000 de bărbați și 9.000 de femei.
În anul 1994, se susține că existau 89,8 milioane de adepți ai buddhismului. Sectele tradiționale încă sunt puternice în zonele rurale, dar noile secte înființate după cel de-al doilea război mondial, pe baza filosofiei Nichiren au reușit să câștige numeroși adepți din cadrul mediului urban, astfel secta Souka Gakkai susține că ar avea o proximitate 8 milioane. Dintre aproximativ 77.000 temple buddhiste din Japonia, 21.000 aparțin sectei Zen, din care 14,700 sectei Shoutou.
Din ce în ce mai mulți contemporani sunt atrași de noi căi spirituale. Cercetătorii constată că între ele, budismul are o pondere însemnată. Ceea ce le oferă această doctrină pe care o percep nu neapărat ca pe o religie este o filozofie a detașării și un răspuns la angoasele existențiale.
În Europa, Franța este țara în care budismul a pătruns cel mai mult: în 25 de ani, s-au înființat aproape 200 de mănăstiri și nuclee de iradiere. Atât tibetanii, cât și budiștii zen au aici cele mai importante centre. Și comunitatea practicanților a crescut: s-a dublat între 1976 și 1986 de la 200 000 la 400 000 de adepți, pentru ca în 1997 să ajungă la 600 000.
În orice clipă, acest budism al adâncurilor poate reveni la suprafață într-o manieră neprevăzută: este lucrul la care asistăm în acest moment odată cu neașteptata vogă a artei budiste care se răspândește printre tinerii japonezi.
CONCLUZII
Unele popoare sau mai precis civilizații, marchează cu personalitatea lor incontestabilă epoci de glorie în istorie, cristalizează stiluri care rămân în artă, în modul de viață, în filosofie. Dincolo de efemerul viețuirii generațiilor, se păstrează de la fiecare prezență omenească tributul plătit clipei de afirmare, se tezaurizează contribuții, amănunte semnificative care împing evoluția spiritului uman mai departe.
În orchestrația multivalentă a civilizațiilor din ultimele două milenii, cea japoneză ocupă un loc aparte. Japonezii au izbutit să se afirme ca o prezență aparte, inconfundabilă, demna de luat în seamă și de analizat.
În izolarea sa, Japonia s-a alcătuit ca o lume aparent bizară dar coerentă, primind cu dificultate imixtiunea externă în miezul ei de prefacere interioară. Fie că a fost vorba de religie, cultură, structură socială, stil de luptă, tendința economică sau biruința științifică, japonezul a ” asimilat ”inovația, a prefăcut-o până într-atât încât a devenit de nerecunoscut.
Vorbim despre unitatea de structură, subliniem că ea rezultă din dialect dintr-un cumul de paradoxuri. Pe omul occidental ar fii trebuit să-l surprindă, și chiar l-a surprins ani în șir, firescul coexistenței unor tendințe externe ale japonezului. Dar ochiul cercetător, avizat al cunoscătorilor adevărați ai civilizației nipone a adus lumină și a explicat faptele. Japonezul întrunește în ființa sa gingășia cea mai uimitoare a poetului, a visătorului dar și duritatea războinicului. Iubește florile, e capabil să abandoneze totul pentru a merge să privească înflorirea cireșilor în primăverile fabuloase ale vechii țări Yamato. În același timp, japonezul a fost samuraiul sobru, sau luptătorul aparținând unui clan care în antichitate și evul mediu se încăiera în numele unui cod al onoarei, până la înfrângerea dușmanului sau până la sinucidere.
Japonezul a primit mesajul multor religii venite de pe continentul asiatic: taoismul, confucianismul, buddhismul. Toate acestea s-au alăturat shintoismului autohton, și au conviețuit cu dificultate în inima unui popor deloc religios, dar care a păstrat pentru sine doar spectaculosul fenomenului.
Shintö sau ”Calea Zeilor”s-a păstrat din generație în generație, ca o lege strămoșească, deși a rămas mai mult legată de ritualurile curții împărătești decât de nevoile imediate ale credincioșilor.
Divinitățile se prezintă ca niște ” generații ”derivând dintr-un strămoș comun, Stăpânul cerului, al pământului și al astrelor confundate în ceața universului. Se pleacă deci de la un punct unde s-ar putea vorbi de monoteism, pentru ca să se imagineze șiruri de divinități, ajungându-se la perechea Izanagi și Izanami, apoi la zeița Soarelui. Aceasta își trimite nepotul să demonstreze în insulele japoneze, insule care încep să caute și ele o cale mai scurtă pentru mântuire, prin acceptarea ca stăpân a nepotului zeiței Amaterasu.
Locașurile de cult sobre, slujitorii cultului cu gravitatea și austeritatea lor au contribuit la conturarea unei spiritualități religioase japoneze autohtone, cu ideea de păcat și expiere prin asceză, purificări sau răscumpărare.
Japonezul este dispus să-și însușească fastul oricărei religii. Îi place spectacolul shintōist al ceremoniei căsătoriei, botezul catolic, înmormântarea fastuoasă după maniera buddhistă. Frecventează templele buddhiste, cu egal interes altarele shintö sau bisericile creștine. Meditează asupra preceptelor confucianiste dar și asupra gândirii buddhiste. Din buddhism, după confruntări aprige, schisme și războaie adevărate între secte, ei au extras acel foarte personal zen, cu o filosofie aparte, răsfrântă astăzi asupra unui univers în primenire socio-economică rapidă, ba chiar însușit ca o modă exotică de lumea occidentului.
Dublat de buddhism, în special de buddhismul Zen, shintōismul a asigurat în Japonia, timp de multe veacuri, o austeritate armonioasă în rândurile credincioșilor și ale claselor de nobili și războinici. S-au construit sanctuare și temple, s-au deschis școli, s-a realizat un climat de încredere în persoana umană. Ca și manifestările cultice obișnuite, dar într-un grad net superior, sărbătorile au entuziasmat pe credincioși, i-au ridicat din planul obișnuit al vieții catre sferele înalte de trăire sufletească. Astfel s-a creat un nou model religios, care privește la viața pământească direct, înfruntând greutățile, și cu nostalgie la viața de după moarte, la care au trecut moșii și strămoșii, prieteii și unele dintre rudenii. De aceea se , poate spune că atât shintōismul cât și buddhismul japonez păstrează nota umanismului.
Epoca medievală îndelungată, cu perioadele sale Kamakura și Muromachi, adeseori mai mult asupra evenimentului intern. Chiar și epoca premodernă, aceea a perioadelor Momoyama și Tokugawa, fixează țara în forme organizatorice înghețate, în tipare de șuete. Japonia a rămas în urma altor popoare, deși la adăpost de influențe externe, a putut să-și cultive tradiția. Momentul Meiji despică o falie adâncă între trecut și viitor, maschează intrarea Japoniei pe toate planurile în circuitul civilizator modern.
„Noul”, sosit de la mare distanță, a pătruns în inima pământului Yamato ca o săgeată. Reacția a avut efectul unei revoluții. A scuturat toate falsele echilibre, a metamorfozat cu o iuțeală stupefiantă poporul, cultura, modul de trai al unei țări ieșită din circuitul universal o bună bucată de vreme.
Revenirea Japoniei în actualitatea politică, economică și socială a omenirii, o face demnă de tot interesul. Trebuie să o privim din perspectiva istoriei civilizațiilor, a istoriei culturilor și să deslușim mecanismele specifice prin care, pe căi mai ocolite sau mai directe, se regăsește astăzi plină de vigoare și de personalitate, gata să sublinieze acuitatea problematicii cu care se confruntă lumea sfârșitului de secol XX.
Japonia de azi, lărgind deschiderea spre orizonturile cât mai ample ale schimburilor de valori, face dovada unui acut simț al contemporaneității și a unei reale dorințe de pace.
BIBLIOGRAFIE
I. DICȚIONARE, VOCABULARE ȘI ENCICLOPEDII
***Istoria în date, Ediția a II-a, Editura Enciclopedică Română, București, 1974
Collinson, Diané, Wilkinson, Robert, Mic dicționar de filozofie orientală, trad. Oprescu Felix, Editura Nemira, București, 1999.
Davy, Madeleine-Marie, Enciclopedia doctrinelor mistice, trad. Fetița Camelia, Gheorghiu Andreea, Lungu Giorgiana, Nițoiu Mirela, Panait Luminița, vol.4, Editura Amarcord, Timișoara 2000.
Eliade, Mircea, Culianu, Ioan Petru, Dicționar al religiilor, trad. Baltag Cezar, Ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1996.
Gregory, Clive, Japonia Tradițională, în Arborele Lumii, trad. Tipoholding S.A., Editura Marshall Cavendish România, București, 2000, nr. 27.
Julia, Prof. Dr., Didier, Dicționar, de filosofie, trad, Gavriliu, Dr., Leonard, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999.
Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.
Lăzărescu, George, Dicționar Mitologic, Editura Niculescu, București, 2005.
Malița, Coordonator Științific, Mircea, Statele lumii, Ediția a II-a, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976.
II. TRATATE, CĂRȚI, STUDII ȘI ARTICOLE DE SPECIALITATE
Achimescu, Pr. Dr., Nicolae, Budism și Creștinism, Editura Junimea, Iași, 1999.
Idem, Religii în dialog, Editura Trinitas, Iași, 2006.
Alic, Lect. Univ. Drd., Daniel, Buddha: Personalitatea și activitatea lui, Curs de Istoria Religiilor.
Anania, V., Actuala viață religioasă din Japonia, în Ortodoxia, anul XVII (1965), nr. 1.
Băcilă, Nicolae, Istoria Religiilor, Editura Niculescu, București, 2004.
Bușe, Constantin, Zamfir, Zorin, Japonia. Un secol de istorie 1853-1945, Editura Humanitas, București, 1990.
Chițescu, Prof., N., Atitudinea principalelor religii ale lumii față de problemele vieții pământești, în Ortodoxia, anul IV (1952), nr.2.
Clavell, James, Shōgun, trad. Ceraceanu Doina, vol.2, Editura Orizonturi și Universul, București, 1992.
Delumeau, Jean, Religiile Lumii, trad. Vișan Florentina, Waniek Iulia, Editura Humanitas, București, 1996.
Diaconu, Kazuko, Diaconu, Paul, Japonezii despre ei înșiși, vol.1, Editura Nipponica, București, 1994.
Drimba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol.2, Editura Vestala și Seaculum I.O., București, 2003.
Eliade, Mircea, Istoria Credințelor și ideilor religioase, trad. Anghelescu Maria-Magdalena, vol.4, Editura Polirom, Iași, 2007.
Idem, Tratat de Istorie a Religiilor, trad. Noica, Mariana, Ediția a II-a Editura Humanitas, București, 1995.
Idem, Yoga, Editura Mariana, Craiova, 1991.
Fayard, Pierre, Trezirea samuraiului: Cultură și strategie japoneze în societatea cunoașterii, trad. Zămosteanu, Dana, Editura Polirom, Iași, 2007.
Hani, Goro, Istoria poporului japonez, Editura Politică, București, 1964.
Ionașcu, Aurelian, O călătorie în Japonia, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983.
Itu, Mircea, Filosofia și Istoria Religiilor, Editura Fundația România de mâine, București, 2004.
Kernbach, Victor, Mituri esențiale, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.
Maghidovici, I.P., Istoria descoperirilor geografice, trad. Vlăduțiu, Ion și Leicand, M., Editura Științifică, București, 1959.
Mishima, Yukio, Calea samuraiului astăzi, trad. Rațiu, Iuliu, Editura Humanitas, București, 2007.
Nathan, John, Japonia Descătușată, trad. Vlad, Mălina-Andreea, Editura Bic All, București, 2006.
Simonov, K., Note de drum din Japonia, trad. Leicand, Mihail, Editura Tineretului, București, 1962.
Simu, Octavian, Civilizația japoneză tradițională, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.
Stan, Pr. Conf. Dr., Alexandru, Rus, Prof. Dr., Remus, Istoria Religiilor, E.I.B.M.B.O.R., București, 1991.
Tokarev, S.A., Religia în istoria popoarelor lumii, trad. Albu, I. Vasilescu, Editura Politică, București, 1982.
Țuiu, Florea, Japonia, Editura Sport-turism, București, 1982.
Idem, Japonia un miracol?, Ediția a II-a, Editura Politică, București, 1975.
Vasilescu, Diac. Prof., Emilian, Marile Religii Necreștine. Budismul, în Studii Teologice, anul 1974, nr.3-4.
Idem, Sfânta Scriptură și literatura sacră a celorlalte religii, în Ortodoxia, anul VII (1955), nr.3.
Idem, Starea actuală a Budismului, în Studii Teologice, anul VIII (1956), nr. 5-6.
Vasiliu, Florin, Pe meridianul Yamato, Editura Sport-turism, București, 1982.
Idem, Japonia necunoscută, Ediția a II-a, Editura Europa Nova, București, 1999.
BIBLIOGRAFIE
I. DICȚIONARE, VOCABULARE ȘI ENCICLOPEDII
***Istoria în date, Ediția a II-a, Editura Enciclopedică Română, București, 1974
Collinson, Diané, Wilkinson, Robert, Mic dicționar de filozofie orientală, trad. Oprescu Felix, Editura Nemira, București, 1999.
Davy, Madeleine-Marie, Enciclopedia doctrinelor mistice, trad. Fetița Camelia, Gheorghiu Andreea, Lungu Giorgiana, Nițoiu Mirela, Panait Luminița, vol.4, Editura Amarcord, Timișoara 2000.
Eliade, Mircea, Culianu, Ioan Petru, Dicționar al religiilor, trad. Baltag Cezar, Ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1996.
Gregory, Clive, Japonia Tradițională, în Arborele Lumii, trad. Tipoholding S.A., Editura Marshall Cavendish România, București, 2000, nr. 27.
Julia, Prof. Dr., Didier, Dicționar, de filosofie, trad, Gavriliu, Dr., Leonard, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999.
Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.
Lăzărescu, George, Dicționar Mitologic, Editura Niculescu, București, 2005.
Malița, Coordonator Științific, Mircea, Statele lumii, Ediția a II-a, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976.
II. TRATATE, CĂRȚI, STUDII ȘI ARTICOLE DE SPECIALITATE
Achimescu, Pr. Dr., Nicolae, Budism și Creștinism, Editura Junimea, Iași, 1999.
Idem, Religii în dialog, Editura Trinitas, Iași, 2006.
Alic, Lect. Univ. Drd., Daniel, Buddha: Personalitatea și activitatea lui, Curs de Istoria Religiilor.
Anania, V., Actuala viață religioasă din Japonia, în Ortodoxia, anul XVII (1965), nr. 1.
Băcilă, Nicolae, Istoria Religiilor, Editura Niculescu, București, 2004.
Bușe, Constantin, Zamfir, Zorin, Japonia. Un secol de istorie 1853-1945, Editura Humanitas, București, 1990.
Chițescu, Prof., N., Atitudinea principalelor religii ale lumii față de problemele vieții pământești, în Ortodoxia, anul IV (1952), nr.2.
Clavell, James, Shōgun, trad. Ceraceanu Doina, vol.2, Editura Orizonturi și Universul, București, 1992.
Delumeau, Jean, Religiile Lumii, trad. Vișan Florentina, Waniek Iulia, Editura Humanitas, București, 1996.
Diaconu, Kazuko, Diaconu, Paul, Japonezii despre ei înșiși, vol.1, Editura Nipponica, București, 1994.
Drimba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol.2, Editura Vestala și Seaculum I.O., București, 2003.
Eliade, Mircea, Istoria Credințelor și ideilor religioase, trad. Anghelescu Maria-Magdalena, vol.4, Editura Polirom, Iași, 2007.
Idem, Tratat de Istorie a Religiilor, trad. Noica, Mariana, Ediția a II-a Editura Humanitas, București, 1995.
Idem, Yoga, Editura Mariana, Craiova, 1991.
Fayard, Pierre, Trezirea samuraiului: Cultură și strategie japoneze în societatea cunoașterii, trad. Zămosteanu, Dana, Editura Polirom, Iași, 2007.
Hani, Goro, Istoria poporului japonez, Editura Politică, București, 1964.
Ionașcu, Aurelian, O călătorie în Japonia, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983.
Itu, Mircea, Filosofia și Istoria Religiilor, Editura Fundația România de mâine, București, 2004.
Kernbach, Victor, Mituri esențiale, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.
Maghidovici, I.P., Istoria descoperirilor geografice, trad. Vlăduțiu, Ion și Leicand, M., Editura Științifică, București, 1959.
Mishima, Yukio, Calea samuraiului astăzi, trad. Rațiu, Iuliu, Editura Humanitas, București, 2007.
Nathan, John, Japonia Descătușată, trad. Vlad, Mălina-Andreea, Editura Bic All, București, 2006.
Simonov, K., Note de drum din Japonia, trad. Leicand, Mihail, Editura Tineretului, București, 1962.
Simu, Octavian, Civilizația japoneză tradițională, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.
Stan, Pr. Conf. Dr., Alexandru, Rus, Prof. Dr., Remus, Istoria Religiilor, E.I.B.M.B.O.R., București, 1991.
Tokarev, S.A., Religia în istoria popoarelor lumii, trad. Albu, I. Vasilescu, Editura Politică, București, 1982.
Țuiu, Florea, Japonia, Editura Sport-turism, București, 1982.
Idem, Japonia un miracol?, Ediția a II-a, Editura Politică, București, 1975.
Vasilescu, Diac. Prof., Emilian, Marile Religii Necreștine. Budismul, în Studii Teologice, anul 1974, nr.3-4.
Idem, Sfânta Scriptură și literatura sacră a celorlalte religii, în Ortodoxia, anul VII (1955), nr.3.
Idem, Starea actuală a Budismului, în Studii Teologice, anul VIII (1956), nr. 5-6.
Vasiliu, Florin, Pe meridianul Yamato, Editura Sport-turism, București, 1982.
Idem, Japonia necunoscută, Ediția a II-a, Editura Europa Nova, București, 1999.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Shintoismul Si Budismul, Marile Religii din Japonia (ID: 167960)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.