Shakespeare

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1

SHAKESPEARE – CEL MAI DE SEAMĂ REPREZENTANT AL RENAȘTERII ENGLEZE

2.1. Renașterea

2.2. Shakespeare – Omul

2.3. Shakespeare – Scriitorul

CAPITOLUL 2

TRADUCĂTORI ROMÂNI AI ,,MARELUI WILL

CAPITOLUL 3

SHAKESPEARE ÎN CONȘTIINȚA LITERARĂ ROMÂNEASCĂ

CAPITOLUL 4

SHAKESPEARE ȘI SPIRITUL CREATOR ROMÂNESC

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1

SHAKESPEARE – CEL MAI DE SEAMĂ REPREZENTANT AL RENAȘTERII ENGLEZE

2.1. Renașterea

Renașterea, epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, secolele XIV –XVI, perioada de tranziție de la societatea medievală la cea modernă, a rodit sub semnul umanismului, curentul de gândire ce a generat puternice mișcări spirituale manifestate pe plan cultural, al creației artistice și al convingerilor filozofice și științifice. Descoperirile tehnice și științifice din această perioadă sunt însoțite de schimbări de gândire, comportament social și economic.

Noua imagine a omului este antropocentrică, prezintă omul ca rațiunea de a fi a universului, de acum țelul fiind desăvârșirea spirituală și atingerea fericirii în viața practică.

După ce în secolul al XIV-lea Anglia s-au petrecut schimbări majore în viața economică, religioasă, politică și socială, in secolul al XV-lea incepe destrămarea relațiilor feudale. Apare burgezia, o nouă clasă socială și economică, cu o dorință de înțelegere și cunoaștere a naturii, de asimilare a cunoștințelor care să poată fi verificate și aplicate în viața de zi cu zi, declanșând un puternic conflict cu dogmele catolice.

În 1533 sunt confiscate bunurile mănăstirești și bisericești, acesta fiind cel mai puternic motiv al reformei bisericești. Se pornește Reforma lutherană în statele germanice, se impune un nou etos religios dar și noi comportamente economice, tălmăcite de Max Weber ca postamente ale spiritului capitalist.

Johannes Kepler, Galileo Galilei, Giordano Bruno, Francis Bacon, Nicolaus Copernic exprimau această concepție asupra lumii în filozofie, științele naturii și aduceau o raționalismul clasic.

Michelangelo, Albrecht Dürer, Rafael, Leonardo da Vinci revoluționează arta plastică, Erasmus, Thomas Morus intervin în domeniul găndirii umaniste iar în domeniul literaturii Shakespeare, Dante, Boccacio, Rabelais, Petrarca și Cervantes zidesc puntea de trecere spre epoca modernă.

Fără îndoiala, drama a fost contribuția cea mai importantă a Angliei elisabetane la Renașterea engleză; deși pot fi găsite similitudini între evoluția dramei in Spania și în Anglia, drama engleză a păstrat contactul cu aristocrația și cu formele Renașterii într-o simbioză fericită a stilului popular cu cel elevat.

Ceea ce a caracterizat cu precădere primele reprezentații dramatice au fost efectele de șoc sângeroase, prima tragedie engleză de care știm fiind Gorboduc (1562), scrisă pe o temă din istoria veche a Angliei, de Thomas Norton și Thomas Sackville. În 1563 Thomas Kyd a publicat Tragedia spaniolă, piesă de succes, care a avut o mare importanță în dezvoltarea teatrului elisabetan. Același motiv, multe omoruri și melodramă a făcut ca mai târziu aceasta piesă sa fie adesea parodiată.

Cu siguranță, însă, scriitorii de marcă ai Renașterii engleze rămân William Shakespeare (1564-1616) și Christopher Marlowe (1564-1593). Din păcate, Marlowe, catolic (uneori chiar ateu) a murit tânăr și în niște împrejurări nu prea clare, într-un conflict dintr-un han. Rebel, dar cu o solidă educație clasică, Marlowe a scris lirică, câteva tragedii mari, a tradus din poeții Antichității. Tamerlan cel Mare (în a cărei prefață a scris plin de dispreț despre teatrul contemporan), Povestea tragică a doctorului Faust (publicată la 11 ani după moartea lui). Ben Jonson, un alt dramaturg important al vremii, ce susținea că se ghidează după regulile aristotelice, a trăit în perioada 1572-1637, însă pentru posteritate a rămas un dramaturg tipic elisabetan. Shakespeare, care și-a câștigat pe drept cuvânt statutul de cel mai cunoscut dramaturg, a fost extrem de prolific. Acest statut este datorat faptului că a scris în aproape toate genurilor literare: dramă, poezie, tragedie, comedie. Fiind el însuși la începuturi actor, a reușit să surprindă în cele 33 piese ale sale viața pulsând, efect ce se simte și în timpurile noastre. Ceea ce este unic la el este felul în care surprinde în descrieri complexitatea naturii umane în situații extreme, la nevoie, în necazuri, în pasiune și în frica de moarte. Personajele lui sunt pătimașe, vesele, au umor, sunt înțelepte dar și arogante, fără suflet, răutăcioase.

2.2. Shakespeare – Omul

Fiu al lui John Shakespeare, negustor și al lui Mary Arden, fiica unui fermier, William Shakespeare era botezat pe 26 aprilie 1564 în Stratford-upon-Avon.

La acea vreme, bebelușii erau botezați la 3 zile de la naștere, astfel că se bănuiește că a fost născut pe 23 aprilie, în aceeași zi în care a și murit, la vârsta de 52 de ani. Cel de-al treilea din opt copii, William a crescut în acest oraș mic situat la 100 de mile nord-vest de Londra, departe de centrul cultural al Angliei.

Deși în cea mai mare măsură viața lui a rămas un mister, căteva lucruri ne sunt cunoscute: ,,marele poet al naturii, și slava națiunii britanice, era descendentul unei familie de renume, tatăl se ocupa de comerțul cu lână și piele” . În cadrul sistemului de clase sociale elisabetan din Anglia, William Shakespeare nu părea destinat măreției, nefiind născut într-o familie de nobili și neavând o avere semnificativă. John Shakespeare se pare ca nu știa să scrie și folosea un compas desenat (simbolul meseriei) în locul semnăturii, iar mama, Mary Arden, desena o cruce. Acesta nu era un semn de analfabetism, întrucât, pe atunci, mulți știau să citească însă nu puteau să folosească stiloul. Cu toate acestea, tatăl lui William Shakespeare este ales în consiliul orașului și începe să urce pe scara ierarhică, ajungând în câțiva ani primar.

Shakespeare a urmat școala primară locală, Noua școală a regelui, unde curriculum-ul era dificil și impresionant, bazat pe mitologie greacă, latină, istorie veche, retorică, gramatică. Ca orice copil care creștea în perioada elisabetană, micul Will trebuia să meargă la biserică în fiecare duminică de două ori, la slujba de dimineața și de seară – era obligatoriu prin lege. Educația lui școlară acoperea și problemele religiei, el învățând catehismul în latină și în engleză, va petrece de asemenea timp traducând Biblia de la Geneva în latină. Întreaga copilărie, tatăl lui Shakespeare s-a luptat cu mari datorii financiare, acesta fiind și motivul pentru care, spre deosebire de colegii lui, el nu a putut să-și continue educația la facultate. El nu a avut nici un artist ca mentor și nici nu s-a însurat pentru avere sau prestigiu. Până și talentul lui ulterior ca actor va părea modest, deoarece el nu a fost cunoscut prin roluri principale iar succesul lui ca dramaturg depindea în cea mai mare parte de înaltul patronaj. Totuși, în ciuda acestor limitări, Shakespeare este și acum printre cei mai citiți și puși în scenă dramaturgi din lume.

La vârsta de 18 ani, în 1582, el se însoară cu Anne Hathaway, o femeie cu 8 ani mai în vîrstă și însărcinată deja în 3 luni.

Primul lor copil, Susanna, se naște în 1583 iar gemeni, Hamnet si Judith, au venit pe lume în 1585. În următorii 7 șapte ani după nașterea lor, datele istorice privind pe Shakespeare sunt incomplete, contradictorii, și nesigure; această perioadă este cunoscută ca ,,anii pierduți”. Între 1590 și 1592, Shakespeare a scris seria Henric al VI-lea, Richard al III-lea și Comedia erorilor. Când teatrele au fost închise în 1593 din cauza ciumei, dramaturgul a scris două poeme narative, Venus și Adonis și Răpirea Lucreției, și probabil a început scrierea sonetelor, dintre care 154 au supraviețuit, asigurându-i și reputația de poet talentat.

Prin 1594, el a scris de asemenea, Îmblânzirea scorpiei, Cei doi tineri din Verona și Zadarnicele chinuri ale dragostei. Fiind actor și dramaturg, în 1594 Shakespeare a devenit acționar la Lord Chamberlain's Men, una dintre cele mai populare companii de teatru de la Londra. El a ramas un membru la această companie pentru tot restul carierei, adeseori având reprezentații în fața Curții reginei Elisabeta I.

Shakespeare începe una dintre cele mai prolifice perioade în jurul anul 1595, când scrie frenetic, parcă pentru a recupera ,,anii pierduți”: Richard al II-lea, Romeo și Julieta, Visul unei nopți de vară, și Negustorul din Veneția. Fiind din nou pe culmile succesului, Shakespeare achiziționează a doua casă ca mărime în Stratford in 1597, deși continua să trăiască la Londra.

Doi ani mai târziu se alătură altor câțiva din compania Lord Chamberlain's Men și pun bazele teatrului The Globe, la marginea Londrei.

În 1603, Traduceți tot în RomânăUn produs Traducere

ccccrereregele James a venit la tron și a emis un permis regal pentru Shakespeare și colegii săi actori, organizându-i ca Oamenii regelui. În timpul domniei regelui James, Shakespeare a scris cele mai multe dintre piesele sale despre puterea regală, inclusiv Regele Lear, Macbeth, și Antoniu și Cleopatra. În 1609 sau 1611, au fost publicate sonetele lui Shakespeare, dar el nu a trăit să vadă First Folio cu piesele sale publicate în 1623.

În 1616, cum starea lui de sănătate se degrada, Shakespeare și-a revizuit testamentul; deoarece singurul său fiu, Hamnet, murise în 1596, Shakespeare a lăsat cea mai mare parte a averii sale celor două fiice, însă a lăsat câte ceva și surorii lui, partenerilor de teatru, prietenilor și săracilor din Stratford.

Un detaliu fascinant al testamentului său este ca el a lăsat ,,al doilea cel mai bun pat” soției sale, Anne. A murit o lună mai târziu, la 23 aprilie 1616, lăsându-ne nouă, cititorilor, o moștenire mai durabilă și de valoare mai mare: 38 de piese de teatru, 154 sonete, și două poeme narative.

Când William Shakespeare a murit în orașul său natal din Stratford-upon-Avon, era deja recunoscut ca unul dintre cele mai mari dramaturgi englezi ai epocii sale.

În cele patru secole de atunci, el a ajuns să fie privit nu doar ca un mare dramaturg englez, ci ca cel mai mare dramaturg care a scris în limba engleză.

Shakespeare a fost un acrobat ce a reușit să păstreze echilibrul precar al clasicilor cu tendințele epocii renascentiste (cu inspirație din Evul Mediu). Cel mai ușor este să ne gândim la Shakespeare ca la un geniu cu o perspectivă unică asupra lumii din jurul lui, însă să nu uităm nici o clipă că el a fost în foarte mare parte un produs al schimbărilor culturale uriașe care au avut loc în Anglia elisabetană în timpul vieții sale.

Publicul cu dragoste de teatru ale acelor ani, având în minte clare faptele reprobabile suferite de întreaga Anglie, cerea subiecte reale, credibile, conflicte puternice, toate acestea ducând la drama istorică națională.

,,Dramaturgii recurgeau la materialul furniyat de istoria Angliei sau a altor țări, iar când se adresau unui model antic, acesta era în primul rând Seneca.”

Shakespeare a lucrat în teatru la înălțimea mișcării renascentiste, ceea ce s-a reflectat în piesele sale. Vorbind într-un context mai larg, mișcarea renascentistă este modul în care europenii s-au distanțat de ideile restrictive ale Evului Mediu.

Deși Shakespeare s-a născut spre sfârșitul perioadei renascentiste, acesta a fost unul dintre primii care au adus valorile fundamentale ale renașterii în teatru, el aducându-și următorul aport:

a actualizat stilul de scriere simplist, bidimensional de dramă pre-renascentistă, concentrându-se pe crearea de caractere ,,umane” cu complexitate psihologică,  Hamlet fiind, în acest sens, probabil cel mai faimos exemplu.

răsturnările în ierarhia socială acceptată până atunci i-au permis lui Shakespeare să exploreze umanitatea fiecărui caracter, indiferent de poziția lui socială, chiar și monarhul având emoții umane este capabil să facă greșeli.

Shakespeare și-a folosit cunoștințele sale de greacă clasică și romană atun  Hamlet fiind, în acest sens, probabil cel mai faimos exemplu.

răsturnările în ierarhia socială acceptată până atunci i-au permis lui Shakespeare să exploreze umanitatea fiecărui caracter, indiferent de poziția lui socială, chiar și monarhul având emoții umane este capabil să facă greșeli.

Shakespeare și-a folosit cunoștințele sale de greacă clasică și romană atunci când a scris piesele, aceste texte fiind fost interzise de Biserica Catolică înainte de Renaștere.

,,Lumea-ntreagă e o scenă și toți oamenii-s actori” – așa sună celebrele versuri din comedia lui Shakespeare ,,Cum vă place”. Ideea că lumea pe care el a creat-o în teatru era o versiune a lumii în care publicul lui trăia a fost un raționament prin analogie, o formă de logică comună în timpul Renașterii. Se credea că viața este decisă, stabilită, în cele mai mici amănunte, pentru cele mai mari forme, cum ar fi universal, până la cea mai mică insectă.

Cu toate acestea, lucrările lui Shakespeare au fost mai mult decât oglinzi ale gândirii Renascentiste, el influențând, de asemenea, dezvoltarea acelei epoci istorice. Când poetul italian din secolul al 14-lea, Petrarca, a scris sonete adresat unei iubite îndepărtate, el a popularizat un gen pe care scriitori din Europa îl imitau acum câteva secole (iar unii încă o fac).

Deși poeți precum Sir Philip Sidney și Edmund Spenser au adaptat sonetul italian în forme engleze, a fost Shakespeare cel care l-a înzestrat cu ,,volta” (,,întoarcere”) cunoscută și astăzi. În piesele și poezii lui Shakespeare apar o multitudine de referințe la lucrări în limbi atât antice și modern, Shakespeare aducând intrigi de la scriitorul italian de romane cavalerești Ludovico Ariosto și scriitori clasici, inclusiv poeții romani Virgiliu și Ovidiu.

Influența lui Shakespeare asupra culturii renascentiste nu a fost pur și simplu acțiunea de a încorpora lucrări scrise în limbi străine și timpuri trecute în prezentul lui; Shakespeare a inventat o versiune unică în limba engleză a Renașterii, pentru că a împletit împreună intrigile tragediilor antice cu istoriile Angliei medievale, cu o asemenea măiestrie că ar fi fost greu să le descâlcești. Mai mult decât atât, el a dăruit unora dintre personajele sale un distinct ți medieval mod de raționament.

Prin astfel de logică, ce ar părea învechită, Shakespeare a definit mai convingător modul renascentist de gândire și distanța acestuia față de trecutul medieval.

Mulți au proclamat Renașterea ca pe o fost o perioadă în care oamenii și-au recunoscut propria individualitate și au descoperit că experiența lor subiectivă era în contrast cu una impersonal, obiectivă. Realizarea faptului că oameni există, se bucură și suferă în mod izolat de semenii lor este o concepție renascentistă tulburătoare a sinelui. Unele dintre cele mai memorabile personaje lui Shakespeare: mizerabilul Iago din Othello, indecisul Hamlet sau ambițioasa Lady Macbeth sunt dovezi puternice pentru ideea că Shakespeare nu doar reflecta pur și simplu un nou tip de auto-conștientizare; el a încurajat-o.

Să tâlcuiască forme poetice, povești din greaca clasică și latină, precum și din italiană, spaniolă și franceză în expresii de limba literară engleză renascentistă a fost marea realizare a lui Shakespeare. Cu toate acestea, Bardul din Avon, cum mai este cunoscut, a realizat altceva, suprem ,,renascentist” în ambițiile sale, pentru că el nu a pus în scenă piesele sale doar pentru clasa elitistă a prinților. Romeo și Julieta, Richard al III-lea și Hamlet sunt mărci culturale de înaltă valoare astăzi, dar în secolul al 16-lea, aceste piese au fost modul de a face experiențe culturale, altfel de neatins, disponibile pentru oamenii de rînd care vizionau piesele în timp ce stăteau în picioare, vorbeau și chiar înjurau actorii. Shakespeare a ajutat la realizarea Renașterii engleze dar el a reușit, de asemenea, să o facă disponibilă unui public larg.

Reflectând la realizările competitorului și uneori rivalului său, Ben Jonson a scris despre Shakespeare, "El nu aparține unei epoci ci este pentru toate timpurile”

CAPITOLUL 2

TRADUCĂTORII ROMÂNI AI ,,MARELUI WILL”

Valul Renașterii a cuprins toată Europa, ajungând pe tărâmurile românești ceva mai târziu (secolul al XVII-lea, deși primele semne se simțiseră în vremea lui Ștefan cel Mare), mulți dintre oamenii de cultură ai timpului primindu-l cu brațele deschise.

Odată cu întărirea legăturilor comerciale, culturale și chiar politice au apărut și ideile umaniste, redescoperirea naturii și a bucuriilor vieții.

Milescu Spătaru, Petru Cercel au fost printre cei care au intermediat contacte cu partea occidentală europeană însă și interesele politice ale lui Miron Costin și Grigore Ureche au tinut o legătură strânsa cu sfera culturală poloneză. Honterus, Sommerus au pus umărul în mediile românești în scopul favorizării dezvoltării în est a curentelor protestante. La cărturarii de marcă – Milescu Spătaru, Udriște Năsturel se adaugă mișcării umaniste nobilimea, boierimea și clerul. Ei au redescoperit originile noastre istorice și au confirmat originile noastre latine.

Caracteristic pentru mediul cultural al acelor vremuri erau următoarele:

Spre deosebire de inchiziția catolică, ortodoxia nu supunea oamenii unui control spiritual foarte strict tip cenzura astfel nu a declanșat nici reacții de respingere direct proporționale (precum Reforma lutherană, războaie religioase);

Instituțiile religioase, prin oamenii bisericii: mitropoliții Dosoftei, Petru Movilă, Varlaam – mari personalități culturale, reprezentau stâlpii de nădejde pentru școli, pentru scrierea și tipărirea cărților, realizarea de traduceri, și formarea limbii literare românești. Astfel, umaniștii români au ieșit de sub patronajul religios dar nu au intrat în război cu biserica, încercând să găsească o cale de mijloc între rațiune și credință.

Până la sfârșitul secolului al XVIII lea, întrucât conexiunile de natură culturală dintre România și Anglia au fost puține, scrierile în limba engleză au ajuns la noi prin greci, sârbi și de-abia mai târziu prin francezi și germani.

Legăturile culturale ale României cu Franța, Italia și Germania au început devreme și au fost continue, spre deosebire de cele cu Anglia, care au fost târzii și cu întreruperi, aceasta datorându-se poate distanței mai mari dintre cele două țări, reticenței insulare a englezilor, diferențelor de religie, cultură și politică. Motivul cel mai clar și cert este că limba engleză nu era cunoscută la acel moment de oamenii de cultură din România, Anglia fiind mai îndepărtată, nu era la îndemâna studenților, care preferau să meargă la Universitățile de pe continent.

După 1848, odată cu Unirea Principatelor, în România instituțiile au urmat modele europene iar studenții au mers la universitățile engleze, demarând relațiile culturale, 1876-1886 fiind perioada marilor clasici.

Deși era cunoscut, Shakespeare nu a avut impact direct în cultura românească, opera Bardului din Avon a pătruns mai întâi în Transilvania, prin traduceri germane și abia mai apoi prin traduceri franceze, rusești și italiene.

Au existat însă și câteva cazuri de cărturari români care au sorbit din izvorul original al lui Shakespeare, lecturându-l direct în engleză.

Având în vedere contactele existente, pe plan politic și economic între Anglia și țările Române, relații existente deja din secolul al XVI-lea, intelectualii îl menționează fie prin titlul pieselor pe care le-au comentat, fie prin încercări deliberate de a cunoște literatura engleză. Intelectualii pașoptiști au găsit în opera lui Shakespeare imaginile de care aveau nevoie în lupta lor, și anume justiția umană întemeiată și respectată, necesitatea culturii naționale, apropiindu-se de esența operelor lui cu semnificații multiple.

În absența contactului direct dintre cele două literaturi, una dintre modalitățile cele mai vechi, mai larg răspândite și mai accesibile de receptare a literaturii engleze în cultura și literatura română a fost reprezentată de traduceri.

Istoricii literaturii vechi (N. Cartojan, N. Iorga, D. Popovici) au fost preocupați de aspecte legate de statutul traducerii și al traducătorului. Traducerile se bucură de un deosebit succes. Astfel, omul politic conservator și viitor lider al acestui partid, Petre P. Carp, îl traduce pentru prima oară direct din engleză, pe Shakespeare cu drama Macbeth, iar în 1868 cu Othello, în cursul unei ședințe a societății literare Junimea din 1864.

Dar traducerile nu au fost singura modalitate de receptare a literaturii engleze în veacul trecut, în paginile Curiosului lui Bolliac, în 1836, apărea un articol despre Șacspear, care oferă date biografice precum și unele aprecieiri asupra operei “celui mai mare geniu al teatrului englezesc”.

„Dacă Șakespear este poetul tutulor noroadelor, prin energia și adevărata zugrăveală a patimilor, printr-această înaltă și întinsă filozofie, care, precum, spre pildă, în Hamlet, cercetează abisul existenței, este chiar poetul Arional al Engliterii, prin adevărul, posomorârea și sălbatica putere cu care reînviază suvenirurile, vechile obiceiuri, vechile uri, precum în Rișard III, Enric VI, Enric VII, Enric VIII ș.c.l. Nu numai că toate caracterurile astor drame tragice sunt minunat variate, dar ăst geniu, atât de tare, atât de aspru și adesea atât de spăimântător, este de o delicateță atrăgătoare în caracterul muierilor și d-o originalitate picantă în comediile sale…”. 

Gheorghe Barițiu scrie în 1839, în Foaie pentru minte…: „Oare ajuns-am noi la vârsta în care să avem trebuință a citi pe Shakespeare, pe acest dascăl al împăraților și al cerșetorilor, al națiunilor și al indivizilor? ”.

Din ce în ce mai frecvent traducerile apar însoțite de prefețe, în care se insistă asupra rolului formativ al acestora, de exemplu, Toma Alexandru Bagdat, în 1848, în prefața la traducerea sa, subliniază scopul moral-educativ al traducerilor, dând pilde din Romeo și Julieta și Othello.

Shakespeare a fost cunoscut, ca și în alte culturi europene, mai întâi, prin intermediul pieselor de teatru. Trupele din Viena, un oraș a cărui tradiție shakespeareană se afirmă încă de la mijlocul secolului, trecând în Transilvania, vor prezenta, în jurul anului 1800, câteva piese, după cum se pare, într-o foarte bună interpretare scenică.

Trupa lui Krsitoph Ludwig Seipp reprezenta, în Sibiu, la 17 octombrie 1788, Hamlet și Henric al IV-lea (versiunea prescurtată a acestuia).

Personalitate marcantă a Vienei culturale de atunci, Seipp, prieten al lui Goethe și era și traducătorul celor două tragedii. 

Reprezentațiile trupelor vieneze și budapestane s-au înmulțit în anii ce au urmat. O companie de teatru maghiară și Franz Xaver Felder, vor aduce, în iarna anului 1794-1795, pe scenele din Transilvania câteva dintre operele fundamentale ale repertoriului shakespearean: Îmblânzirea scorpiei, Regele Lear, Neguțătorul din Veneția, Romeo și Julieta, Hamlet, iar în 1816, o trupă germană, cea a lui Johann Gerger, va da spectacole și în București, cu Hamlet și Othello, în limba română.

În mediul cultural românesc al vremii, receptarea operei shakespeariene este relativ târzie, chiar dacă piesele pătrunseseră ceva mai devreme pe scenele românești, prin interpretarea trupelor străine din Franța, Italia sau Germania, abia în 1843 teatrul român din București joacă Romeo și Julieta.

În paralel cu procesul de maturizare și autonomizare a teatrului românesc și cu traducerea operei sale are loc și o continuă și favorabilă răzbatere a pieselor pe scenele noastre.

Apar cronicarii spectacolelor shakespeareane, cel dintâi fiind Cezar Bolliac care, în ziarului Curierul românesc nr. 20 din 9 martie 1845 publică o analiză, destul de mare pentru spațiul pe care îngăduit de ziarele vremii vieții teatrale, a unei reprezentații cu Othello jucate la București în data de 4 martie a aceluiași an.  „În beneficiul domnului Riciardini”: „Ar fi trebuit o sală cât să nu ajungă până la marginile ei sunetele glasurilor lui Riciardini și Karl, ca să poată fi destulă pentru toată lumea cât s-a strivit astă-seară în teatru și câtă s-a întors acasă blestemând șandramaua că nu e mai largă. Cel dintâi care a schițat planul acestei drame și a eboșat portreturile dintr-însa a fost novelistul Cintio. Marele Shakespeare a transformat această novelă în tragedie, a țesut minunata intrigă a maurului Veneției și a desăvîrșit caracterurile eboșate în novelă. Iago, Desdemona și Othello vor fi tipi în arta dramatică. Ferati a contîmplat acest geniu colosal și a compilat din tragedia-i extraordinară scenele cele mai interesante, pe care le-a tradus în versuri lirice în libretul său. Ce traducător ar putea să doboare pînă acolo geniul lui Shakespeare încît să nu mai fie mare în traducția lui!” 
  Descoperirea că a existat o interpretare anterioară celei a lui Bolliac este cu atât mai importantă cu cât ea demonstrează o lectură, cel puțin parțială, a originalului englez. În felul acesta, Gheorghe Asachi, de netăgăduit unul dintre întemeietorii culturii moderne românești, devine și prima personalitate care a pomenit numele lui Shakespeare.

Descoperirea aceasta consta într-un carnet de însemnări ce cuprindea câteva fragmente, transcrise în fugă, din Neguțătorul din Veneția. Preocupările lui Asachi erau numeroase: extrasele din Shakespeare erau alături de altele, copiate din Pope, Bacon, Chesterfield, Goldsmith, Sterne, Ferguson, Blair, Addison și Steele, dovedind preocupările de a-și apropia cultura engleză (a secolului al XVIII-lea mai ales) ale acestuia.  

Însemnările respective sunt făcute probabil în timpul petrecut la Viena sau Roma, lucru pe care îl deducem din faptul că o ediție, în original, a operelor lui Shakespeare era foarte greu de procurat în Iași chiar și la sfârșitul secolului, singurul posesor al unei asemenea cărți fiind P. P. Carp.

Acest inconvenient dispare către mijlocul secolului, opera lui Shakespeare devine tot mai familiară intelectualilor români, spectacolele shakespeareane (și nu numai doar cele susținute de trupe străine) se înmulțiseră, traducerile, în special ale tragediilor fundamentale, apăreau în mai multe versiuni iar prezența în biblioteci a volumelor shakespeareane devine obișnuită.

Cu certitudine, elementul care a contribuit decisiv în formarea unei tradiții shakespeareane a fost numărul tot mai mare de traduceri. Una dintre traduceri este aceea a lui Hamlet, pe care a făcut-o Ioan Barac și care este mai mult ca sigur din aceeași perioadă cu notițele lui Asachi.

Se vor publica traduceri în perioada 1835-1850 din Hamlet (1835), Iuliu Cezar (1844), Othello (1848 de Toma Alexandru Bagdat), Romeo și Julieta (1848), Macbeth (1850), acestea vor constitui începutul unei tradiții, statornicite mai ales cu contribuția intelectualilor din cercurile apropiate de ideile revoluției de la 1848, care vor găsi în opera shakespeareană argumente pentru a afirma nu numai necesitatea unei culturi naționale, ci și a întemeierii unei justiții umane, visată de dramaturgul englez însuși. 

Shylock sau neguțătorul din Veneția a fost prima piesă a lui Shakespeare montată într-o versiune românească, reprezentată de trupa lui Millo, pe scena teatrului din Iași. 

  În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a continuat tradiția începută în perioada precedentă, relația Eminescu-Shakespeare remarcându-se în acest context cel mai pregnant. Considerându-l cel mai mare poet al lumii, Eminescu a admirat și a primit ecouri din opera lui Shakespeare, pe care le-a sublimat prin propria sa personaliatate creând o operă întru totul originală.

Al. Philippide este, în ceea ce privește influența lui Shakespeare în lirica eminesciană, primul care a observat că versul „Lună tu, stăpâna mării…" (Satira I, p. 236) se aseamănă cu „the moon, the governess of floods" (Visul unei nopți de vară, actul II, scena II) din piesa lui Shakespeare.

Ștefan Avădanei subliniază în studiul său, în aceeași ordine de idei, că „singurele domenii în care se pot stabili contacte reale și consistente între Eminescu și literatura engleză sunt cel al lui Shakespeare și al romantismului” . Având în vedere forțele artistică ale celor doi titani, nu se pune nici o clipă problema imitației, este mai mult vorba de o comunicare de idei pe un fundal de admirație, atât Eminescu cât și Shakespeare fiind două personalități artistice aflate în epicentrul culturii naționale românești, respectiv engleze.. 
  Expresia emoționantă a admirației față de marele dramaturg, transformată în chintesență a inspirației poetice este aspectul cel mai semnificativ al conexiunii dintre Eminescu și Shakespeare. În două dintre poeziile sale, Eminescu se declară admirator al lui Shakespeare, amândouă datând din 1876. Cea dintâi este Cărțile:

,,Shakespeare! adesea te gândesc cu jale, 
Prieten blând al sufletului meu; 
Izvorul plin al cînturilor tale 
Îmi sare-n gînd și le repet mereu 
[…] 
Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe 
Și-nveți ce-un ev nu poate să te –nvețe. 
[…] 
Tu mi-ai deschis a ochilor lumine, 
M-ai învățat ca lumea s-o citesc, 
Greșind cu tine chiar, iubesc greșala: 
S-aduc cu tine mi-este toată fala.”

  Eminescu învață prin el ,,ce-un ev nu poate să te-nvețe” , Shakespeare însemnând, însă nu numai un catalizator al aptitudinii de a ști și a înțelege, ci și de a simți. Din celălalt poem care exprimă cultul eminescian față de Shakespeare, se deduce același lucru, titlul fiind Icoană și privaz:

[…] 
Ici-colo cîte-un geniu – și peste tot gunoi. 
Și eu simt acest farmec și-n sufletu-mi admir 
Cum admira cu ochii cei mari odat’ Shakespeare.” 

  Poetul englez este, pentru Eminescu, modelul “geniului natural”, astfel se poate observa clar admirația sa față de geniul shakespearian, receptarea lui Shakespeare în opera lui Eminescu nu este doar un fapt al istoriei noastre literare ci reprezintă un monument al destinului universal al scriitorului englez. 

În ultimii ani ai secolului al XIX-lea, prestigiul creației lui Shakespeare se definitivase în cultura românească, se discuta despre dramaturgia shakespeareană ca despre un reper foarte cunoscut în istoria literaturii universale.

Repertoriul teatrelor conținea tot mai des spectacole cu piese ale dramaturgului englez, în traducerile realizate cu însușiri literare superioare iar școala artistică românească afirmă stăruitor respectul față de rolurile shakespeareane. Această perioadă a culturii românești este marcată de o dezvoltare a criticii shakespeareane, care se manifestau nu numai cu prilejul cronicilor dramatice si a discutării traducerilor din opera dramaturgului englez, numele lui Shakespeare este invocat adesea și în dezbaterile problemelor de cultură și literatură, astfel având loc maturizarea literaturii și artei românești.

La Junimea admirația față de opera lui Shakespeare îi aducea mai aproape pe toți membrii cenaclului.  P. P. Carp, om de o solidă cultură engleză este autorul primei traduceri făcute direct din original a unei drame shakespeareane Macbeth, Tragedie în cinci acte, apărută la Iași în 1864. 

La începutului de secol al XX-lea, în cultura românească se conturează unele direcții noi, apare tendința de a integra direcțiile europene ale literaturii și artei într-o viziune culturală românească dar și punerea accentului pe specificul național.

  Nicolae Iorga, urmărește rolul creației dramaturgului englez în definirea literaturilor naționale, opera shakespereană fiind privită ++++++ăî9ca un punct de difuziune și de concentrare a motivelor literare. Iorga este unul dintre cei mai convinși partizani ai spiritului popular al operei shakespeareane, ce analizează comportamentul eroilor lui Shakespeare în raport cu permanențele umane.

Comentariile sale asupra operei autorului englez erau o primă încercare de a integra opera acestuia într-un sistem coerent, urmărind nu numai logica interioară a operei, ci și rolul ei în structura unui întreg peisaj specific

Câțiva dintre cei mai de seamă traducătorilor ai operei nemuritorului Shakespeare:

Nicolae Argintescu Amza: Opere complete, Sonete, Poeme, Venus și Adonis, Necinstirea Lucreției, Phoenix și Turtureaua, Jeluirea îndrăgostitei, Pelerinul îndrăgostit.

Vlaicu Bârna – Nevestele vesele din Windsor

Dan Botta – Regele Ioan

Vasile Demetrius – Macbeth

Ioana Diaconescu – Henrich al VI-lea (partea I), Antoniu și Cleopatra (împreună cu Horia Gârbea)

Dan Duțescu – Richard al III-lea, Hamlet (împreună cu Leon Levițchi), Comedia erorilor (împreună cu Ion Frunzetti), Titus Andronicus, Henric al IV-lea, (partea I)

Ion Frunzetti – Sonete, Comedia erorilor (împreună cu Dan Duțescu), Zadarnicele chinuri ale dragostei (împreună cu Dan Grigorescu), Totu-i bine când se sfârșește cu bine

Gala Galaction – Neguțătorul din Veneția

Horia Gârbea – Vis de-o noapte-n miezul verii,  Negustorul din Veneția,  Henric al VI-lea (partea a III-a), Richard al III-lea, Macbeth, Antoniu și Cleopatra (împreună cu Ioana Diaconescu)

Mihnea Gheorghiu – Regele Lear, A douăsprezecea noapte, Cei doi tineri din Verona, Visul unei nopți de vară

Tașcu Gheorghiu – Pericle

Dan Grigorescu – Visul unei nopți de vară

Petre Grimm – Cum vă place, Sonet

Dan Amadeo Lăzărescu – Îmblânzirea scorpiei

Leon Levițchi – Hamlet (împreună cu Dan Duțescu), Timon din Atena,  Furtuna, Mult zgomot pentru nimic, Troilus și Cresida, Măsură pentru măsură, Antoniu și Cleopatra,  Cymbeline

Florian Nicolau – Cymbeline

Violeta Popa – Sonete,  Îmblânzirea scorpiei,  Cum vă place,  Poveste de iarnă

Dragoș Protopopescu – Hamlet, Henric V, Poveste de iarnă, Regele Lear, Scorpia îmblânzită, Tragedia lui Othello, Maurul din Veneția, Noaptea regilor (A douăsprezecea noapte),

Barbu Solacolu – Henric al VI-lea (părțile I, a II-a și a III-a)

Petre Solomon – Neguțătorul din Veneția

Adolph Ster – Hamlet, Iuliu Cezar, Regele Lear, Macbeth, Antoniu și Cleopatra, Visul unei nopți de sânziene.

Vladimir Streinu – Hamlet

Virgil Teodorescu – Romeo și Julieta,  Cum vă place

Gheorghe Tomozei – Sonete

Lucia Verona – Troilus și Cresida, Doi tineri din Verona, Henric al VI – lea (partea a II-a), Mult zgomot pentru nimic

Tudor Vianu – Iuliu Cezar,  Antoniu și Cleopatra,  Coriolan

Ion Vinea – Henric al V-lea,  Othello,  Macbeth

George Volceanov – Eduard al III-lea,  Timon din Atena, Furtuna, Hamlet, Măsură pentru măsură

CAPITOLUL 3

SHAKESPEARE ÎN CONȘTIINȚA LITERARĂ ROMÂNEASCĂ

Opera marelui dramaturg englez a început să fie cunoscută în România prin al patrulea deceniu al secolului al XIX lea. Pătrunderea operei lui Shakespeare la noi s-a făcut cu sprijinul Daciei literare, și se realizează prin intermediul traducerilor germane și franceze și mai puțin prin intermediul direct al operei. Unul dintre primii scriitori români care a fost atras de opera dramaturgului englez este Ioan Popovici Barac (1776-1848), autor al cunoscutei Istorii despre Arghir cel frumos și despre Elena cea frumoasă, scriere populară apărută în 1801, ediția a II-a, Brașov, 1809. Astfel a fost tradusă, în românește, piesa Hamlet, din traducere germană. În versiunea lui Barac această tragedie poartă titlul de Amlet, Prințul de la Dania, Tragedie în cinci perdele, după Shakespeare.Traducătorul nu ne-a dat propriu-zis o traducere, ci o prelucrare după o tălmăcire din germană. 

   Mai târziu, în Țara Românească, Ion Eliade Rădulescu îndeamnă tineretul să cunoască operele literaturii universale. În 1846, în Curierul românesc, Heliade publică articolul Început de biblioteci universale. La capitolul Literatură-drame, Heliade înscria numele lui Shakespeare, după cel al lui Victor Hugo și înaintea numelor lui Schiller și Goethe. Tot aici a văzut lumina tiparului și prima piesă a dramaturgului englez. Este vorba de Iuliu Cesare în traducerea căpitanului Stoica. Referindu-se la această traducere, Mihnea Gheorghiu scria următoarele: pașoptiștii aflaseră deci în drama lui Shakesperare cuvântul unui „căuzaș “de nădejde.  

În 1848, în tipografia lui Josef Kopaing apăreau două capodopere ale lui Shakespeare, este vorba despre Romeo și Julieta și Othello, în traducerea anonimului Toma Bagdat. 

   Scriitorii pașoptiști cunoșteau și ei câteva dintre operele lui Shakespeare, fie prin intermediul unor traduceri franțuzești sau germane. Unul dintre aceștia, anume Cezar Bolliac, în Răspuns la articolul Poezie, datând din 1845, se referee la Shakespeare și Hugo, pentru a combate teoriile lui Boileau (vezi Cezar Bolliac: Opere, Editura de Stat, 1930, p. 59). În Ardeal, aici unde se făcuse prima încercare de traducere a lui Hamlet, poetul Andrei Mureșanu emitea judecăți de valoare asupra poeziei shakespeareene, pe baza cunoașterii operei acestuia, precum și al operelor altor scriitori englezi. Într-un articol despre Artile sau măestriile cele frumoase, publicat în Telegraful roman, din Sibiu, poetul- după ce amintește de Ossian, scrie:” Către sfârșitul veacului al XVI-lea, ieși pe tapet geniul cel mare poetic, cunoscut în toată lumea cultivată, faimosul Shakespeare, care aduse poezia engleză la o culme foarte înaltă “ (apud Andrei Mureșanu Poezii și articole, E.p.1.,1963, p.161). 

   În alt colț de țară, dar cam în același timp, poetul C. Stamati ( 1777-1868), nu tăgăduia influența pe care au avut-o asupra sa câțiva dintre marii scriitori ai lumii- printre care amintește și de Shakespeare. Poetul- care avea o vastă cultură literară- afirma în Precuvântare la Musa română (Musa românească, compuneri originale și imitații din autorii Europei … tom I, Iași, 1868), că a imitat pe marii autori ai Europei, care – la rândul lor – s-au povățuit cu înaintașii lor. 

   După 1848, în primul deceniu al celei de a doua jumătatăți al secolului XIX-lea, cititorii români au posibilitatea să cunoască în traducere tragedia Machbeth, traducere făcută de către un anume Băjescu, prima traducere a acestei opere în limba română. Tot acum se constată și primele influențe ale operei lui Shakesperare asupra unor scriitori români. Unul dintre aceștia, Dimitrie Bolintineanu, cunoscuse cele câteva traduceri în românește ale operei lui Shakespeare. În poemul Sorin sau tăierea boierilor la Târgoviște, poetul este sigur influențat de lectura lui Faust de Goethe și a lui Hamlet.”În așa zisele lui lucrări teatrale- notează D.Murărașu-, Bolintineanu plagiază în chip naiv pe Shakespeare și Hugo “( Istoria literaturii române, 1940, p.238). G. Călinescu afirmă categoric că ,,sunt atât de nule și de bizare, încât nu suportă nici un studiu”. 

(Al. Țenea – Shakespeare în viziunea scriitorilor români)

   Un scriitor aparținând generației de la 1848, dar ale cărui scrieri apar mai târziu, este Ion Ghica, om cu o cultură multilaterală, care a cunoscut și opera lui Shakespeare. Într-una dintre scrierile sale din Convorbiri economice, apărută în 1863, Ion Ghica îl citează pe dramaturgul englez, socotindu-l drept cel mai reprezentativ scriitor al poporului englez. 

  Unul dintre tinerii din secolul XIX, Petre P. Carp, om politic și critic literar, manifesta un mare interes pentru opera lui Shakespeare. Era singurul scriitor român din acel timp care avea în biblioteca sa opera scriitorului englez în original și singurul care o citea direct în engleză. El traduce Machbeth, tragedie care mai fusese tradusă cu un deceniu în urmă de către Băjescu. Traducerea lui Carp a apărut în 1864.Iacob Negruzzi relatează în “Amintiri din Junimea,” Editura Cartea românească, f.a.p.14-15., despre momentul citirii acestei tragedii în una din ședințele cenaclului Junimea. A doua traducere a lui Carp este Othello, “dramă în cinci acte de Shak(e)spe(a)re “. Un fragment din această tragedie a apărut în numărul pe martie 1868, la Convorbiri literare, iar în numărul din 15 aprilie, același an, se anunța apariția acestei traduceri. 

   În deceniile următoare ale secolului XIX-lea, acțiunea de traducere a principalelor opera ale lui Shakespeare nu înregistrează un ritm accelerat.Hamlet, opera cea mai remarcabilă al scriitorului englez vede lumina tiparului într-o versiune românească abia în deceniul al optulea. Traducerea aparține doctorului Stern – de la care ne-au rămas și alte traduceri- și Titu Maiorescu o recomanda lui Iacob Negruzzi drept ,,o traducere bunicică”, într-o scrisoare din 24 noiembrie 1875 ( I. E.Torouțiu. op.cit., vol.I, p. 3). Adevărul este că această traducere n-a apărut în paginile Convorbirilor literare, nici în 1875 și nici în 1876, ci abia un an mai târziu, în editura traducătorului. La apariția ei, A. D. Xenopol avea să critice această traducere în Convorbiri literare (1877, XI, p. 276), pentru faptul că “idea englezească este exprimată în românește în mai multe versuri decât în original “. 

   În încheierea acestei primei părți doresc să subliniez că Shakespeare a fost cunoscut în limba română prin tragediile sale. Comediile care au atras mai întâi atenția scriitorilor români, au fost Visul unei nopți de vară și Femeia îndărădnică, traduse de Haralamb C. Leca. 

Dramaturgul Marin Sorescu, autorul piesei Vărul Shakespeare dar și Eugen Ionescu, cu piesa Macbeth sunt printre scriitorii contemporani care au recunoscut deschis influența operei lui Shakespeare.

Caleidoscopul lui A. Mirea, poeților Ștefan O. Iosif și Dimitrie Anghel, se încheie cu o poezie intitulată Sărmanul Yorik:

,,Vreun filosof sau vreun istoric

Privindu-mi tidva cu regret,

Ar exclama ca un alt Hamlet:

Sărmane Yorik”

…………………………

Nu-s melancolic ca Petrarca,

Dar știu să râd, și plâng apoi,

Că-i ceva putred și la noi

Ca-n Danemarca”,

vers vestit din „Hamlet” (actul I, scena 4). „E ceva putred în Danemarca”, (engl. „Something is rotten in the state of Denmark”).

Yorik este bufonul regelui Danemarcei din Hamlet (Alas, poor Yorik – Actul 5, scena 1). Hamlet, vorbind cu groparii, vede craniul bufonului care-i inspiră reflecții amare.

„Nu-i milă, ci crimă să ierți pe ucigași” (engl. „Mercy but murders pardoning thus that kill”) sunt cuvintele pe care Shakespeare le rostește prin gura Ducelui în „Romeo și Julieta” (act III, scena 1), după ce Romeo l-a ucis în duel pe Tybalt, pentru că acesta îl omorâse pe bunul său prieten, Mercutio.

Vorbele de mai sus au îmbrăcat o versiune românească în traducerea poetului Șt O. Iosif:

„Ești ucigaș tu însuți atunci când

C-un ucigaș ești milostiv și blând”.

Tudor Arghezi – „Hamlet I, II” în „Tablete de cronicar” se referă la capodopera „Hamlet”, prezentată pe scenă în 1912, Hamlet în interpretarea actorului Bulandra; 1912-reprezentarea strategiei (1922), „Hamlet” în interpretarea actorului Aristid Demetriad.

Referindu-se la succesele acestei capodopere „de 300 de ani jucată mereu” „și ce s-ar face omenirea fără divinități literare!” exclamă Tudor Arghezi. Prin urmare, pentru Arghezi, Shakespeare este „o divinitate literară”.

CAPITOLUL 4

SHAKESPEARE ȘI SPIRITUL CREATOR ROMÂNESC

Barbu Ștefănescu Delavrancea

Ca în toate cazurile de succes literar, și în cel al piesei Apus de soare, i s-au căutat similitudini în câmpul valorilor literaturii universale. S-a scris ca are asemănări de stil cu Byron, V. Hugo, Schiller, Corneille și, mai ales, de Shakespeare, reperul esențial și argumentul hotărâtor pentru explicarea tuturor câștigurilor pe plan artistic. Cei mai mulți comentatori au formulat apropieri destul de vagi; M. Dragomirescu, I.Trivale, G.Gerota, V. Eftimiu, G. Călinescu, T. Vianu, au stabilit mai ales analogii de personaje: Ștefan cel Mare asemenea lui Richard II, Iuliu Cezar, Henric V, regele Lear, figura voievodului român fiind, în realitate, diferită de cea a personajelor shakespeareene.

Zoe Dumitrescu-Bușulenga a fost cea care a reluat problema și, într-un studiu mai întins, în Influențe shakespeareene în trilogia dramatică a lui Delavrancea demonstrând, pe texte, influența ,,catalitică”, a Marelui Will, asupra autorului trilogiei.

Ca toți alcătuitorii români de drame istorice, Delavrancea n-a ocolit, cu siguranță, impresionantele sugestii oferite de dramele shakespeareene. El l-a citit, spune autoarea studiului amintit, la îndemnul lui Pompilu Eliade, având la îndemână și traducerea dramei Regele Lear, făcută de Mărgărita Miller-Verghi, o apropiată a familiei scriitorului (apărută chiar în perioada în care acesta își scria trilogia). Cum Delavrancea a ținut “să îmbine istoria cu “eternul” omenesc, s-a dus la școala lui Shakespeare, dar a trecut totul prin ființa sa creatoare” 3. Acesta este adevărul. Scriitorul român nu rămâne tributar, datorită talentului său artistic, robust, și originalei sale viziuni asupra problemelor românești, dramaturgului englez. În opera sa dramatică, nu sunt “influențe shakespeareene masive, ci străfulgerări de model shakespeareean”. În Apus de soare, aceste “străfulgerări” sunt puține: o atmosferă shakespeareeană, urme stilistice: cascade de epitete și comparații, efecte de grandilocvență, semne prevestitoare de rău (bufnițe, câini care urlă, lună însângerată etc.). Scene de structură tipic shakespeareeană, puse în chip explicit sub semnul unor analogii de situații și personaje, nu găsim în prima piesă a trilogiei. Unele din acestea se găsesc doar în Viforul și, mai puține, în Luceafărul. Câte există, ele sunt topite în substanța propriei opere, “subordonate necesității creării unei drame istorice românești, plină de filosofie și culoare națională.”2. Concluzia autoarei studiului este și a noastră. În conținutul, în valorile formale și în semnificațiile lui multiple, teatrul istoric al lui Barbu Ștefănescu Delavrancea poartă o pecete de autenticitate românească. Viziunea autohtonă rămâne dominantă și, reflectată în albia activă a întregii noastre literaturi, devine și o dovadă a specificității creatoare a destinului literar al lui Ștefan cel Mare în opera unui scriitor care a găsit în istorie frumusețea artei cuvântului și simbolica ei profundă.

Eminescu despre Shakespeare

Ilustru reprezentant al Renașterii engleze din perioada elisabetană, secolul al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, actor, poet și cel mai de seamă autor dramatic al tuturor timpurilor, situând teatrul la înalțimea la care Beethoven a ridicat muzica, iar românul Brâncuși, sculptura, autor a treizeci și șapte de piese, comedii, drame istorice și tragedii și al Sonetelor, Shakespeare, născut la 23 aprilie 1564 și intrat în veșnicie tot în ziua de 23 aprilie a anului 1616, așa cum indica piatra funerară de la Stratford, a creat ,,oameni asemenea lui Prometeu, dar de o statura uriașă” (Goethe), el este cel care ,,încarnează întreaga natură” și, precum Homer, ,,este o stihie” ( V. Hugo)

Mesajul transmis prin opera sa se referă la faptul că orânduielile vremii sunt nemiloase, crude, vitrege și nedrepte, că răul domină în lume, în firea oamenilor, dar optimismul și credința în valorile morale nu trebuie pierdute.

Dintre scriitorii englezi, pentru Eminescu, cel mai valoros și prețuit este Shakespeare. Din însemnările făcute în caietele sale, rezultă că poetul cunoștea destul de timpuriu opera dramaturgului englez. Prin anii 1868-1869, Eminescu are o preocupare intensă pentru traducerea și studierea lucrării Arta reprezentării dramatice a profesorului doctor Enric Theodor Rotscher. Autorul acesteia, printre altele, analizează și caracterele dramatice din literatura universală, nelipsind, bineînțeles și personajele principale din scrierile lui Shakespeare: Romeo, Julieta, Jago, Othello, Lady Macbeth, Cleopatra, Falstaff și altele.

Ca student la Viena, Eminescu frecventa teatrul Curții imperiale. Colegul său, Teodor Ștefanelli își amintește cum, la insistența lui Eminescu, merg la teatrul Burgtheater, pentru ,,Regele Lear”, de Shakespeare. Dispunând de bani puțini, căutau să obțină locuri la galerie. Era un ger cumplit, așa că ,,zgribuliți și tremurând, am rezistat până aproape de șase ore, dar eu unul nu mai puteam suferi gerul și-i zisei lui Eminescu să lăsăm dracului și pe Lear și pe Shakespeare și să ne ducem acasă”. Ștefanelli l-a părăsit, iar Eminescu a asistat la reprezentație, satisfăcut ca n-a îndurat gerul aspru în zadar.

Când Eminescu trimite poezia Epigonii lui Iacob Negruzzi, pentru Convorbiri literare, aceasta este însoțită de o scrisoare prin care explica ideea fundamentală a poeziei. Acesta notează: ,,Predecesorii noștri credeau în ceea ce scriau, cum Shakespeare credea în fantasmele sale”.

George Călinescu, în Opera lui Mihai Eminescu, capitolul Cultura. Eminescu în timp și spațiu, subcapitolul Literatura engleză, prezintă adnotări ale lui Eminescu referitoare la opera geniului englez. Deseori poetul citează din piesele traduse de el (Timon Athenianul, Regele Lear, Hamlet), exemplu, replica lui Hamlet ,,Ce e Hecuba pentru el?” Eminescu strecoară unele opinii asupra ,,dramatismului cecității si nebuniei”. ,,Un orb agitat de spaimă sau de patimi este un spectacol penibil”.,,Nebunii lui Shakespeare sunt adevărați înțelepți”.

Într-o notă din Curierul de Iași, în 1876, face comentarii asupra unor replici ale Cavalerului Falstraff (Henric IV), tipul nobilului inteligent dar acum sărăcit și decăzut moralicește, care înțelege unele aspecte profund omenești: ,,Toți promit cu religiozitate publicului că vor face impresia nemuritorului. Sir John, admirabilul Sir John Falstaff, cum îl descrie Shakespeare divinul, Sir John, care de o mulțime de ani nu și-a mai văzut genunchii de gros și gras ce este”. Într-una din însemnări, amintește de Ariel, dovadă că a citit comedia Furtuna, piesă considerată testamentul lui Shakespeare, în care, prin Prospero, personajul principal, transmite un mesaj de încredere în viață.

Unele ,,infiltrații” shakespeariene se regăsesc în proiectele dramatice ale lui Eminescu. Irina din Grue Sânger este o Lady Macbeth, Mira din Bogdan Dragoș e o nebună ca Ofelia din Hamle, având corespondență și în Romeo și Julieta.

În romanul Geniu pustiu, Eminescu îl numește pe Shakespeare ,,geniul divinului și marelui Brit”, iar în articolul Teatrul românesc și repertoriul lui, din Familia, ,,geniala acvilă a nordului”.

În legătură cu controversa lansată de Voltaire asupra abaterii lui Shakespeare de la regulile clasice ale tragediei, Eminescu notează: ,,Într-adevar, când iei în mână opurile sale, care par așa de rupte, așa de fără legătură în sine, ți se pare ca nu e nimica mai ușor decât a scrie ca el, ba poate a-l și întrece chiar prin regularitate. Însă poate că n-a existat autor tragic, care să fi domnit cu mai multă sigurătate asupra materiei sale, care să fi țesut cu mai multă conștiință toate firele operei sale ca Shakespeare; căci ruptura sa e numai părută, și unui ochi mai clar i se arată îndată unitatea cea plină de simbolism și profunditate, care domnește în creațiunile acestui geniu puternic”.

Într-o notă din Curierul de Iași, Eminescu elogiază creațiile dramatice ale lui Shakespeare și comediile lui Moliere, ,,pentru că se vor putea reprezenta și peste mii de ani și vor fi și ascultate cu același interes, căci pasiunile omenești vor rămâne mereu aceleași”.

,,Umbra lui Shakespeare și a creației lui trece de mai multe ori prin poeziile, prin criticile lui Eminescu” (Tudor Vianu). Celebra expresie ,,to be or not to be” (engl. ,,a fi sau a nu fi”) din primul vers cu care începe vestitul monolog al lui Hamlet din actul III, scena I, este întâlnită în Mortua est! :

,,Și apoi…cine știe de este mai bine

A fi sau a nu fi…dar știe oricine

Că ceea ce nu e, nu simte dureri

Și multe dureri-s, puține plăceri”.

Împăratul alungat de furia poporului, în poemul Împărat și proletar, este regele Lear:

,,Trecea cu barba albă – pe fruntea-ntunecată

Cununa cea de paie îi atârnă uscată-

Moșneagul rege Lear”.

Lipsit de regat, fiind izgonit de cele doua fiice perfide, Lear rătăcește în lume, bătrân, părăsit și dărâmat sufletește de ingratitudinea fiicelor sale (,,cununa cea de paie”).

,,All the world is a stage

And all the men and women merely players”.

(engl. ,,Toată lumea e o scenă

Și toți oamenii sunt simpli actori”.

Sunt celebrele versuri din Cum vă place de Shakespeare (actul II, scena 7). Ideea prezentă în opera mai multor personalități celebre, la Schopenhauer, apare și la Eminescu în Glossă:

,,Privitor ca la teatru

Tu în lume să te-nchipui;

Joace unul și pe patru

Totuși tu ghici-vei chipu-i.”

Unele versuri din postuma Memento mori (episodul Daciei) au la baza traduceri din Hamlet:

,,Au fost vremi când pe pământul lor, n-aveau loc să-nmormânte

Mortii lor…”

În postuma Icoană si privaz, ediția Perpessicius, compusă în perioada ieșeană, 1876, poetul mărturisește:

,,Și eu simt acest farmec și-n sufletu-mi admir

Cum admira cu ochii cei mari odat' Shakespeare.”

Sătul de lucru… este o traducere a lui Eminescu după sonetul XXVII al lui Shakespeare, sub obsesia iubirii pentru Veronica Micle. (Poezii postume, ediția Perpessicius). Prima versiune românească a celebrului Sonet 66 aparține tot lui Mihai Eminescu. Problemele existenței pe care și le pune Shakespeare îl frământa și pe Eminescu. Aspectele vremii neconforme cu regulile morale, dezamagirea și scepticismul umaniștilor, slăbiciunile care pun stăpânire pe om fac obiectul Sonetului 66:

,,Scârbit de toate, tihna morții chem,

Sătul să-l văd cerșind pe omul pur,

Nemernicia-n purpuri si huzur.

Credința – marfă, legea sub blestem.

Onoarea – aur calp, falsificat.”

Iubirea (,,Iubirea – adevărată nu-i iubirea / Ce piere când în cale-i piedici vin”), timpul care macină zilele omului, înghite totul (,,Tooth of time” – engl. ,,Dintele vremii”, celebra metaforă a lui Shakespeare), moartea, arta și rolul poetului sunt temele cele mai frecvente în Sonete, teme comune liricii universale, sunt reflectate și in creația eminesciană.

Postuma Cărțile , cu titlul inițial Cărțile mele, compusă în perioada ieșeană, 1876, face parte din ciclul omagiilor, în același timp, veroniene și pentru Shakespeare (Perpessicius) și este ,,în esența ei un madrigal” (T.Vianu). Eminescu îl apoteozează pe Shakespeare:

,,Shakespeare! Adesea te gândesc cu jale,

Prieten blând al sufletului meu;

Isvorul plin al cânturilor tale

Îmi sare-n gând și le repet mereu.

Atât de crud ești tu, ș-atât de moale,

Furtună-i azi și linu-i glasul tău;

Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe

Și-nveți ce-un ev nu poate să te-nvețe.”

În acest elogiu eminescian, apologeticul român îl considera pe marele poet englez ,,Prieten blând al sufletului” său, așa cum Goethe mărturisea: ,,Shakespeare, prietene, dacă ai mai fi printre noi, n-aș putea trăi nicăieri în altă parte decât în preajma ta”.

Prin prezentarea unor aspecte contrastante, în versurile cinci și șase, exprimate prin epitetele ,,crud”, ,,moale”, furtună”, ,,lin”, sugerează alternarea tragicului cu liricul, furtunosul, impetuosul cu liniștea și blândețea, dar și caracterele din opera lui Shakespeare, cu ororile și cruzimea lor, ,,lipsite de voință și rațiune, guvernate de temperament, imaginație sau pasiune pură, private de însușirile care sunt opuse acelora ale poetului”.(Taine)

Eminescu îl divinizează pe Shakespeare, asemenea Atotputernicului, ilustrul scriitor englez a creat, prin opera sa, o diversitate de stări de fapt ale vieții, cu un evident talent, a conceput oameni și situatii variate, așa încât ,,Și-nveți ce-un ev nu poate să te-nvețe”. Autorul Luceafarului” își motivează prețuirea pentru geniul englez:

,,Tu mi-ai deschis a ochilor lumină,

M-ai învățat ca lumea s-o citesc”.

,,El îi comunica poetului nostru, nu numai știința despre oameni, dar și facultatea de a simți și înțelege”. (Tudor Vianu)

În continuare, enumeră cele trei izvoare ale creației sale poetice, primul fiind opera lui Shakespeare, de la care a învățat ,,să citeasca” lumea, adică s-o descopere, să gândească cu alte priviri asupra lumii, asupra întocmirilor ei.

Scrierile shakespeariene reprezintă principala sursă de învățături, până și greșelile îi sunt dragi poetului român.

Celelalte două izvoare nu le numește, dar le presupunem: înțeleptul , de la care ,,Problema morții lumii o dezleg”, nu este altul decât Schopenhauer, maestrul său filosofic, iar al treilea izvor, și mai tăinuit, nu poate fi decât iubita.

Shakespeare a fost pentru Eminescu unul din maeștrii săi literari, ținta sa pilduitoare.

Așa după cum remarca Tudor Vianu, a existat un cult al romanticilor pentru Shakespeare, iar Eminescu, numărându-se printre ei, a fost unul din adoratorii celebrului scriitor englez.

Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu (1884-1963) face parte din categoria scriitorilor recunoscuți și apreciați, la justa lor valoare deabia după moarte. Opera lui formată din poezie, proză, scrieri dramatice și publicistică este variată, complexă și unitară. În 1914, debutează cu două poezii în „Convorbiri literare”, iar în 1916 are loc debutul editorial cu volumul „Poezii”, scris într-o tradiție sămănătoristă (elogiul satului și al peisajului câmpenesc, sentimentul dezrădăcinării, degradarea lumii patriarhale), cu ecouri din Alecsandri, Eminescu, Goga, Coșbuc, Macedonski.

„Din Țara Zimbrului” (1918) este al doilea volum, scris în tradiția poeziei patriotice a lui Alecsandri și Coșbuc și se caracterizează prin simplitate și claritate. Începutul originalității stilului voiculescian se petrece odată cu apariția volumului „Pârgă” (1921), în care poezia de inspirație religioasă este dominantă, dovedindu-se totodată și un inspirat și profund peisagist.

Prin „Poeme imaginare” (1927) depășește tradiționalismul sămănătorist și cultivă o poezie de cunoaștere, interpretează liric motive biblice cu specificitate autohtonă, meditează asupra condiției umane. Urmează volumul „Destin” (1932), Voiculescu se apropie de gruparea modernă de la „Gândirea”, calea poeziei sale devine labirintică, două poezii din acest volum reprezintă un credo al poetului:”Gândului” și „Poezie”.

„Gând slăbănog, deprins numai la șes

Să calci în pulberea de vorbe tocite;

Gând lesnicios ca o femeie, copilăros la înțeles,

Urmând lenevos pârtia de tălpi și copite,

Nărăvitule să dormi pe puf de cuvinte;

Scoală și gătește-te, că de acum înainte

Am să te port prin vorbele cele mai colțuroase,

…………………………………………………………………

Sus pe coclauri de munte.”

(„Gândului”)

„M-am băgat surugiu la cuvinte:

Le momesc cu văpăi, le hrănesc cu jăratec,

Le strunesc în ham de gând, când lin, când sălbatec,

Le-ncing cu harapnicul dorului și mână-nainte!”

(„Poezie”)

Hărăzit să trăiască tot timpul „printre semnificații”, ca „surugiu la cuvinte”, Vasile Voiculescu discută cu vorbele, pe care le mângâie și le cântă, așa cum, pentru Brâncuși, lemnul, piatra, marmura, metalele sunt vii, au viața lor proprie, gândesc, dialoghează cu ele.

Prin volumul „Urcuș” (1937), poetul se interiorizează, devine din ce în ce mai original. În același an, 1937, într-o scrisoare către un prieten, se confesează astfel: „Eu până acum am fost un cioban, am scris ciobănește, cu belșug de material. Acum vreau să fiu intelectual și să mă strădui să torn cugetul într-o formă pe care limba cu mare luptă mi-o dă și încă cu zgârcenie.”

Al șaptelea volum, „Întrezăriri” (1939), ultimul apărut antum, în care poeziile sunt scrise în ordine alfabetică, cuprinde teme erotice, de meditație asupra curgerii vieții, despre moarte și artă. Toate volumele antume reprezintă treptele liricii sale ascendente, începând cu gânguritul poetic tributar unor influențe ale înaintașilor și până la maturitatea artistică marcată de originalitate, de la pașoptiști la contemporani, practic reface istoria poeziei românești.

În urma publicării operei postume, a volumului de poezii „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară”, a nuvelelor și a romanului „Zahei Orbul”, activitatea literară a lui Vasile Voiculescu este reconsiderată, apreciată corespunzător meritelor sale, situându-l pe autor în rândul celor mai de seamă scriitori. Vasile Voiculescu și-a îndreptat „amforele gândului” spre literatura și cultura Renașterii, critica literară a identificat apropieri spirituale în primul rând cu Shakespeare, apoi cu Dante, Petrarca și Michelangelo.

La 5 noiembrie 1929, Vasile Voiculescu vorbește la radio despre „misterul shakespearean”.

Scrierea și publicarea postumă a celor 90 de sonete reprezintă o carte revelație atât pentru critica literară, cât și pentru cititori, o carte nemaiîntâlnită în literatura română, unică în felul ei, o carte ce te îndeamnă să descoperi lumea și s-o privești altfel, o carte aducătoare de emoții estetice.

Sunt cunoscute, în literatura universală, trei tipuri de sonete (poezii cu formă fixă): italian, cu măsura de 11 silabe, denumit endecasilab iambic, francez, de 12 silabe, și cel englez de 10 silabe (decasilab). Sonetul englez este format din 12 versuri fără o organizare strofică (trei catrene cu rime alternative) plus două versuri din final cu caracter concluziv, total paisprezece.

Volumul „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară” a fost scris între 2.12.1954 și 21.07.1958, cu excepția sonetelor 76 și 77 (23.04.1950), și publicat postum, în 1964. Acestea sunt datate (ziua, luna, anul), sunt numerotate cu cifre romane în continuarea celor 154 de sonete ale lui Shakespeare, publicate în 1609, sugerând prelungirea spiritului shakespearean. Prin „traducere imaginară”, Ștefan Augustin Doinaș înțelege „locul geometric al unor întâlniri de culturi”. Este o construcție poetică riguros construită și unitară, „una din marile zile festive ale lirismului nostru contemporan” (Perpessicius), „o doctrină a iubirii, o erozofie născută dintr-un mimetism liric” (Vladimir Streinu). Această operă formează, de fapt, apogeul creației sale, fiind scrisă după o îndelungată experiență poetică acumulată în cele patru decenii, este o victorie finală a lirismului său. Primul sonet (CLV) și ultimul (CCXLIV) țin loc de prolog, ca un fel de captatio benevolentiae și de epilog, iar între acestea se succed sonetele pe teme, motive și situații din opera lui Shakespeare.

În primul sonet, Vasile Voiculescu este mândru de sorgintea sa modestă:

„Strămoșii-mi, după nume, au învârtit țepoiul,/Eu mânuiesc azi pana de mii de ori mai grea”. Menirea poetului este aceasta: „Îmi cânt astfel norocul, înalț epitalamuri/ Și, pentru închinarea la care mă supun,/ Culeg azur și raze și roze de pe ramuri/Stăpânul meu, alesul, cu slavă să-ncunun:/Poporul meu de gânduri, simțire, vis, trup, dor/Te pun azi peste ele de-a pururi domnitor”. Tema trandafirului, a rozei, este des întâlnită în literatura Renașterii. Cui se adresează, în sonetele sale, este o problemă neelucidată, atât la Shakespeare, cât și la Vasile Voiculescu, totul rămâne obscur, poetul ezită între o persoană masculină și una feminină: „scumpa mea”, „iubita mea”, „iubite”, „puternicul meu domn”, „prinț hermetic”, „tânărul meu soare”. Vasile Voiculescu a prelucrat tematica și motivele din sonetele ilustrului predecesor renascentist: războiul cu timpul, încrederea artistului în nemurire, viața și suverana moarte, cunoașterea. Toate acestea sunt subordonate iubirii, tema dominantă a sonetelor sale.

Atras de frumusețea feminină, un mare mister al existenței, Vasile Voiculescu se exprimă în versuri memorabile, unele căpătând valori aforistice: „Din clarul miez al vîrstei râd tinereții tale,/Trufașa-ți frumusețe în față o privesc/Și ochii tăi, aștri tulburători de cale/Spun intensu-mi geniu în care se topesc”. Femeia este „un potir de unde sug viața și strâng mir”. În sonetul 29, iubirea este privită în relație directă cu Timpul, prin dragoste, omul poate transcede în eternitate: „Și încă nu înțelegem că fără iubire/Se veștejește Timpul în noi ca floarea-n glastră”. Iubirea, căpătând o proiecție universală și dimensiunile sacrului, îl salvează pe om de sub tirania efemerului. „Să fie iubirea o mască a Durerii?” – se întreabă poetul. Durerea plăcută ne amintește de Petrarca și Eminescu. Dragostea spiritualizată presupune un ansamblu de reguli ce trebuie respectate. Dorul, extazul, așteptarea, cugetul sunt puncte de referință pentru iubire. Iubirea este un arhetip, o „licoare cristalină”.Vorbind despre „drojdia iubirii”, poetul amintește de păcatul originar prin încălcarea unui cod, cu toate acestea, „Oricât de blestemată și oricât de osândită/Iubirea-n veci nu este primită de Infern/ Ea arde în gheena din inimile noastre”. Iubirea este o lumină și chiar o esență a luminii:”Alături de lumina creată-n empireu/Iubirea fu o nouă lumină pentru lume.” Aceasta capătă dimensiuni cosmice: „Vast cosmos ce-n orbită-ți m-ai prins, biet satelit”.

În multe din sonetele sale, poetul face referire la Eterna Artă, la creație. Încrederea poetului în Artă și Frumos este inegalabilă: „Căci te iubesc cu ură, întreg și numai eu/ Nu te împart cu nimeni, nici chiar cu Dumnezeu”. Uneori, neliniștit, se îndoiește de puterile lui creatoare și se întreabă: „La ce-mi slujesc de-acuma duh, faimă, fantezie…”, se simte trădat de harul artistic.

Sunt prezente numeroase elemente de mitologie elină: mitul androginului și al labirintului ce se regăsesc și în volumele anterioare, mitul minotaurului, al Ariadnei și Hesperidei. Prezența unor animale imperiale (vulturi, lei, metafore ale orgoliului și măreției) sugerează pasiuni.

Ultimul sonet imaginar este dedicat în întregime celebrului renascentist englez, Shakespeare:

„Stric oare faimei tale? Îngăduie-mi să-ți spun,

Oceanule de geniu, ce-neci chiar și uitarea,

Cine-ar putea, cu-atâta mai mult un biet nebun,

Și în ce chip pe lume, să pângărească marea?

Ți-am bântuit viața eu, bădăranul Will:

Nu am putut ajunge năpraznica-ți mărire!

Am cutezat atuncea, îngenuncheat umil,

Să te cobor…jos…până-n adânca mea smerire…

De-am tălmăcit cu umbre lumina ta regească

De lacrimi, ca și ochii, mi-s versurile ude.

Te-am îngânat ca pruncul ce-nvață să vorbească

Și-n râvna-i scâlciază cuvintele ce-aude…”

Dar tu ești soare veșnic: o clipă poți ierta

Să fiu-o biată gâză jucând în raza ta.”

Vasile Voiculescu iese din starea sacră la condiția vremelnică pământească, el devine profanul Will, opus sacrului Will, geniul ce poate înfrunta timpul, moartea și uitarea. Poetul se adresează ilustrului dramaturg și poet așa cum se adresează divinității.

Prin apariția acestui volum postum, poezia lui Voiculescu va avea cu totul alt destin, a produs nu numai o surpriză și emoții, dar și serioase reevaluări privind locul scriitorului în istoria poeziei românești. Această construcție poetică nu este o imitație servilă, creativitatea, originalitatea se observă la nivelul limbajului, printr-un stil original marcat de o stilistică proprie, prin versuri clocotitoare, abrupte, impetuoase, ce abundă în imagini metaforice, îmbinări de cuvinte neobișnuite, unele cu prospețimea lor regională, de asemenea, la nivelul prozodiei, cu o măsură de paisprezece silabe și versuri cu rime alternative. Nu a fost un epigon.

De o moralitate impecabilă, provenit dintr-o familie de români simpli și cinstiți, harnici și păstrători de datini, ca medic, nevoit să facă față unui șir de transferări și detașări prin circumscripțiile medicale din țară, începând cu numirea la circa Ocolului Județean Gorj (15 iunie 1910), Vasile Voiculescu și-a exercitat profesia cu pasiune și devotament nemărginit, cu atât mai mult în timpul Primului Război Mondial, fapt pentru care i se acordă decorația „Coroana României cu spadă și panglică de Virtute Militară”. A avut o viață tumultoasă, frământată și grea, a trecut prin ani de mari suferințe fizice și morale, ca victimă a unei erori judiciare, este închis timp de patru ani și reabilitat postum. A fost nevoit să-și împartă viața între profesia de medic, diverse activități administrative și masa de scris, dând la iveală scrieri ce-i asigură nemurirea.

Nichita Stănescu

În evoluția poeziei românești distingem patru răspântii poetice importante: Mihai Eminescu, poezia de la trecerea din secolul al XIX-lea în secolul al XX-lea, poezia interbelică și poezia postbelică, marcată de generația șaizecistă (Nichita Stănescu și Marin Sorescu).

Prin această generație valoroasă, poezia românească revine în albia ei adevărată, după o perioadă proletcultistă a realismului socialist, o perioadă de tristă amintire, când amestecul politicului domina cultura.

Va urma un adevărat dezgheț intelectual, în care Nichita Stanescu, Marin Sorescu și alți poeți reprezentanți ai neomodernismului, refac tradiția cu poezia interbelică, cu modernismul. Poezia lor, din punct de vedere stilistic cât și tematic-ideatic, se întoarce la izvoarele modernității interbelice. Limbaj poetic redevine insolit, expresiv, ambiguu, cu imagini metaforice subtile și îmbinări neobișnuite de cuvinte.

Condiția artei și a creatorului, aspirația spre cunoaștere, curgerea timpului, viața și moartea, erotismul, reflecția filosofică și alte teme își regăsesc strălucirea artistică, readucând poeticul în viață.

Nichita Stănescu cultivă cu lirism ermetic și vizionarist, principala trăsătură a poeziei sale este conceptualizarea viziunii poetice sau sensibilizarea conceptelor la care se alătură folosirea unui limbaj poetic surprinzător, cu metafore inedite. Parcursul său liric cunoaște trei etape: cea inițială (începuturile sale poetice), jubilativă, de manifestare a elanurilor adolescentine. Este o lirică a armoniei sinelului cu lumea: Sensul iubirii (1960), O viziune a sentimentelor (1964).

Percepția corporală, materializarea lumii abstracte și dematerializarea lumii concrete, atitudinea față de cuvânt (,,Umbra vieții mele sunt cuvintele mele”- ,,Războiul cuvintelor”) il apropie de Tudor Arghezi. Urmează o etapă de întindere mai mare caracterizată prin adâncirea conștiinței de sine în cunoaștere și curgerea timpului: Dreptul la timp (1965), 11 Elegii (1966), Roșu vertical (1967), Laus Ptolemaei (1968), Necuvintele (1969), În dulcele stil clasic (1970). Prin Măreția frigului (1972), se trece la cea de-a treia etapă în care tema timpului și a morții sunt prioritare: Epica magna (1978), Opere imperfecte (1979), Noduri și semne (1982).

Una din postumele lui Nichita Stănescu este poezia Shakespeare, din care reproducem două secvențe:

,,Calul este o margine deznădăjduită

Și eu sunt o margine.

Teiul cu mirosul lui de tei cu tot

E o margine deznădăjuită .

Eu sunt numai o margine”.

,,Perfidul acesta de timp

Care trece ca un șarpe.

Dar ce spuneam?

De perfidul de timp?

De cal ziceam?

Mai că aș da mirosul de tei dumnezeiesc pentru un cal”

“Calul” este un simbol arhetipal cu o mulțime de sensuri (pletoră semantică), care poate fi comparat doar cu șarpele, un alt important simbol arhetipal. Calul, prin atracția sa fizică, contururile armonioase ale corpului, viteza de deplasare, inteligență, devotamentul său pentru stăpân, este cunoscut în toate spațiile geografice și culturale ale omenirii, în mituri, legende și basme. Calul năzdrăvan din poveștile lumii are un rol multiplu, este vehicul, singurul prieten, călăuză și confident al eroului popular. L-a însoțit pe om în toate aventurile sale militare și are un rol important în viața economică. Mitologia, literatura și istoria amintesc de unii cai vestiți: Pegas, Centaur, Bucefal (Ducipal), Hippogrif,Incitatus, Rosinanta. Pegasul , vestitul cal înaripat din mitologie, era considerat calul muzelor,al inspirației poetice.

Un alt cuvânt – simbol care apare în primele versuri este “teiul”. Acest copac ale cărui flori parfumate posedă virtuți calmante, a fost considerat întotdeauna ca un simbol al prieteniei, al unei statornice fidelități. Este copacul sacru, de aceea, se spune că, în tei, niciodată nu trăsnește. Atât “calul” cât și “teiul” sunt ,, margini deznădăjduite”, metaforic pot semnifica dezamăgirile umanistului Shakespeare:

,, Scârbit de toate, tihna morții chem,

Sătul să-l văd cerșind pe omul pur,

Nemernicia-n pururi și huzur,

Credința- n marfă, legea sub blestem,

Onoarea- aur calp falsificat”

(Shakespeare – Sonetul 66)

Nichita Stănescu este ,,numai o margine”, ceea ce sugerează modestia.

În partea a doua a poeziei, apare tema timpului, prezentă la toți marii poeți ai lumii și mai ales în sonetele celebrului dramaturg și poet al Renașterii engleze, regretul că ,, perfidul timp” ,,trece ca un șarpe” ce scurtează bucuriile vieții. Șarpele, cu forma sa alungită, elasticitatea corpului, în mers, formează o linie sinuoasă (șerpuitoare), uneori se încolăcește, alcătuind o spirală sau un cerc. În tradiția culturală a umanității, șarpele întruchipează Spiritul și Moartea, Viața și Moartea, Lumina și Întunericul, Haosul și Ordinea, Binele și Răul.

Ultimele două versuri ne poartă cu gândul spre drama istorică Richard al III –lea, actul V, scena 4 (1592), scrisă de Shakespeare. Exclamația ,,A horse, a horse! My kingdom for a horse! (engl. ,,Un cal! Un cal! Regatul meu pentru un cal!”), folosită de Shakespeare, în drama sa, a fost rostită de Richard al III – lea (1483 -1485), în lupta de la Bosworth (1485), în care regele a fost ucis. Orgoliosul rege al Angliei, văzându-se pierdut, era hotărât să-și dea regatul pentru un cal, spre a fugi și a-și salva viața. Eminescu, în Sărmanul Dionis, folosește o expresie apropiată: ,, Un regat pentru o țigară”.

Marin Sorescu

Poet, dramaturg, prozator și eseist, reprezintă direcția unei poezii fantezist – ironice, ironia constituie nota dominantă, distinctivă, în spatele acesteia se ascund mituri, simboluri lirice consacrate, reflecția filosofică gravă, amestecată cu ludicul. Este creatorul unui limbaj insolit ce conține aspecte ale limbii vorbite, cuvinte familiare, argotice. Cultivă paradoxul și absurdul, are afinități cu poezia lui Tudor Arghezi, iar Mircea Scarlat îl apropie prin, discursivitate, de poetul american Walt Whitman. M. Sorescu depoetizează liricul. Volume de poezii: Singur printre poeți (1964), Poeme (1965), Moartea ceasului) (1966), Tinerețea lui Don Quijote (1968), Tușiți (1967), Suflete, bun la toate (1972), La lilieci, vol. I (1973), vol. II (1977), vol III (1980), Descântoteca (1976) și Sărbători itinerante (1976).

În concepția lui Marin Sorescu, ,,poezia e mai degrabă una de cunoaștere”. ,,A avea curajul să-ți dezvălui subiectivitatea sufletului până în cutele lui cele mai întunecoase, spaimele și năzuințele cele mai intime – iată poezia (Insomnii).

La rândul său, și Marin Sorescu închină o poezie creatorului de elită al umanității, Shakespeare. Poezia Shakespeare din volumul Poeme (1965) este o piesă antologică. Aceasta conține o parodiere cu umor fin a mitului biblic al creației, îl identifică pe Shakespeare cu Dumnezeul biblic:

,,Shakespeare a creat lumea în șapte zile”. Acest vers izolat de restul poeziei printr-un câmp estetic are caracter de sentință și conține metafora cheie a poeziei, cu alte cuvinte, asemenea Demiurgului, Shakespeare este creatorul unei lumi prin opera sa.

,,În prima zi a făcut cerul, munții și prăpăstiile sufletești”. ,,Cerul” este o manifestare directă a transcendenței, a sacralității, este ,,locuința lui Dumnezeu” și reprezintă principiul masculin, așa cum Pământul este principiul feminin. Simbolizează armonia și seninătatea. ,,Cerul”, ,,munții”, ,,apele”, ,,prăpastia” sunt metafore des întâlnite în poezia lui Marin Sorescu: ,,Munții”, ,,Muntele”, ,,Otrăvuri”, ,,Între stele”, ,,Apropii stelele”, ,,Prăpastia”, ,,Timp”, ,,Foc și apă”, ,,Creația”, etc.,,Iarba, munții, apele, cerul / Mi-au intrat în sânge” (,,Otrăvuri”). ,,Muntele, fiind înalt, este calea spre cer, se înrolează în simbolismul transcendenței, capăt al ascensiunii omului (alpinism), e un simbol al stabilității și securității. După cum se știe, în tradiția biblică, există munți cu valoare sacră. Prăpastia, de regulă, este tot într-o regiune muntoasă, un povârniș înalt și abrupt, stilistic, în text, reprezintă abisul conștiinței.

,,În ziua a doua a făcut râurile, mările, oceanele / Și celelalte sentimente / Și le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar, lui Antoniu, Cleopatrei și Ofeliei, / Lui Othello și altora / Să le stăpânească ei și urmașii lor, / În vecii vecilor”.

Apele sunt purtătoare ale vieții, forței și purității. ,,Râurile” simbolizează nestatornicia, iar ,,mările” și ,,oceanele”, urmare a întinderii lor, aparent nemărginită, reprezintă imaginea nedeterminării. Și acestea au o valoare sacră.

,,Râurile”, ,,mările”, ,,oceanele” sunt metafore și reprezintă trăiri afective intense, intelectuale, estetice și morale ale principalelor personaje din opera dramatică a lui Shakespeare, drame istorice cu subiecte luate din antichitate și tragedii (Hamlet, Othello).

În ziua a treia a strâns toți oamenii/ Și i-a învățat gusturile:/ Gustul fericirii,al iubirii, al deznădejdii, / Gustul geloziei, al gloriei și așa mai departe,/ până s-au terminat toate gusturile!/,,Gusturile”, de fapt, sunt teme și motive din opera shakespeareană, gustul fericirii, al iubirii (,,Romeo și Julieta și unele comedii), al deznădejdii (tragedii și sonete), al gloriei (,,Hamlet”), al geloziei (Othelllo).

,,Atunci au sosit și niște indivizi care întârziaseră./ Creatorul i-a mângâiat pe cap cu compătimire / Și le-a spus că nu le rămâne decât să se facă / Critici literari / Și să-i conteste opera.”/În această secvență poetică, ironia aspră a lui Marin Sorescu țintește, pe de o parte, spre denigratorii lui Shakespeare, mergând până la negarea paternității operei, pe de altă parte, spre unii critici ai scrierilor sale, așa cum îi vizează în Insomnii : ,,În ce privește greșelile greșiților mei, ele constau în faptul că m-au apreciat pentru lucruri care nu sunt esențiale și m-au înjurat pentru lucruri pe care nu le-au înțeles. Cronici (există și excepții) scrise fără niciun simț (din cinci câte îi sunt necesare unui critic) tendențioase și minimalizatoare”.

Următoarea secvență vizează comedia lui Shakespeare, ,,o albină fără ac. Ea distrează, dar nu rănește; te face mai degrabă să surâzi decât să râzi. Nu-și propune să judece viața, ci doar să ne consoleze. Cunoaște melancolia, dar ignoră amărăciunea.” (V. Hugo). Așa-zișii ,,clovni”, bufoni, măscărici: Puck (Visul unei nopți de vară), Feste (A douăsprezecea noapte), Lavache (Totu-i bine când se sfârșește cu bine), Lanncelot Gabbo (Neguțătorul din Veneția), Bufonul (Regele Lear), Jorich, bufonul regelui Danemarcei, (Hamlet) ne amuză, ne fac să surâdem cu gândul la drama lor, martori ca spectatori, la degajarea lor ostentativă.

,,În ziua a șasea a rezolvat unele probleme administrative: / A pus la cale o furtună / Și l-a învățat pe regele Lear / Cum trebuie să poarte o coroană de paie. / Mai rămăseseră câteva deșeuri de la facerea lumii/. Și l-a creat pe Richard al III-lea.” Versurile fac referiri la tragedia Regele Lear și drama istorică Richard al III-lea. Lipsit de regat, pe care-l împărțise celor două fiice perfide și ingrate, în timp ce pe Cornelia, cea de-a treia fiică, o alungase, deși îl iubea cu adevărat, vanitosul rege Lear, izgonit, rătăcește prin lume bătrân, părăsit și distrus sufletește din cauza ingratitudinii celor două odrasle ale sale. Richard al III-lea, „creat din deșeuri”, ,,un monstru de răutate”, intrigant, perfid, crud, fără scrupule, folosește mijloacele cele mai bestiale, pentru a înlătura impedimentele ce-i stau în calea sa ambițioasă de a ajunge rege.

În sfârșit, ,,În ziua a șaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut”.

Directorii de teatru și umpluseră pământul cu afișe /,,Și Shakespeare s-a gândit că după atâta trudă/ Ar merita să vadă și el un spectacol/ Dar mai întâi,fiindcă era peste măsură de istovit,/ S-a dus să moară puțin. ”. Trei idei se desprind din ultima secvență a poeziei: universalitatea, travaliul artistic și perenitatea. Opera shakespeareană, ca urmare a perfecțiunii ei artistice și a semnificațiilor general – umane, s-a bucurat de o largă difuziune și de o imensă influență și reputație în conștiința tuturor popoarelor. Ocnaș al condeiului, Shakespeare a creat opera sa dramatică, însumând 37 de piese, în decursul a peste două decenii de strădanii, de aceea, în calea-i spre reușită, a întâmpinat nenumărate greutăți, cu alte cuvinte, ,,Per aspera ad astra” (lat.,,Pe căi aspre către stele”), cu varianta ,,Ad augusta per angusta” (lat. ,,La rezultate strălucite se ajunge pe căi înguste, trudnice”. ,,Nu poate ajunge la cer cine n-a străbătut mai întâi pământul și iadul.” ( Goethe).

Această poezie, demnă de a face parte din orice antologie poetică, se sfârșește cu un vers emblematic: ,,S-a dus să moară puțin”, așa cum Horațiu, în una din odele sale, vorbind despre sine, afirmă: ,,Non omnis moriar” (lat. ,,Nu voi muri de tot”), adică va lăsa posterității opera sa care va fi nemuritoare și va aminti de numele lui. Omul e într-adevăr trecător, dar el poate trăi veșnic prin creațiile sale: ,,Eripitur persona, manet res” (lat. ,,Omul dispare, opera rămâne”, Lucrețiu). Limbajul poeziei este accesibil, familiar, comunicarea este directă, retorică, fantezia și spiritul persiflant sunt prezente și-n această poezie ce conține o parodiere a mitului biblic.

Reprezentanți de seamă ai poeziei postbelice, din generația șaizecistă, deținători a numeroase premii naționale și internaționale ( Premiul ,,Herder”: N. Stănescu (1975); Marin Sorescu (1991); Nichita Stănescu propus pentru Premiul Nobel (1980). Au fost autorii români cei mai traduși și cunoscuți dincolo de hotarele țării, din perioada postbelică.

………………………………………………………………..

B. P. HASDEU

BIBLIOGRAFIE

Dicționar enciclopedic, vol.VI, București, Editura Enciclopedică, 2006

Encyclopædia Britannica, pag. 8116-8118, volumul X, ediția a II-a

Shakespeare:The lost Years, E. A. J. Honigmann, Manchester University Press, 1998

Facsimile Reproduction of First Folio, 1623: Twelfe Night, Macbeth, Antonie and Cleopatra, William Shakespeare, 1940

Shakespeare's Stage Traffic. Imitation, Borrowing and Competition in Renaissance Theatre Janet Clare, Cambridge University Press, 2014

Ben Jonson, Poem To the Memory of My Beloved, The Author, Mr William Shakespeare, and What He Hath Left Us

Dan Grigorescu, Shakespeare în cultura română modernă, Editura Minerva, București, 1971, p. 18. 

C.L. Dragoș, Conexiuni româno-engleze și ideea de Europa, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2002, p.141

Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971, p.210-212

Dumitru Velea, Shakespeare -O bucățică de cer căzută pe pământ, “PRO Saeculum”, 2009, nr.4, p.46

Ibidem

Tamara Lăcătușu, op. cit., p. 29

Dan Grigorescu, op. cit., p. 45

Al. Duțu, Shakespeare in Romania. A bibliographical essay, Editura Meridiane, București, 1964, p.7

Al. Duțu, op. cit., p. 7

Ibidem

Petre Grimm, Traduceri și imitațiuni românești după literatura engleză, ,,Dacoromania” , Cluj, 1924, p.324. 

    Fragmentul este reprodus și în Shakespeare și opera lui. Texte critice, București, 1964, p.463

Această carte am scris la Viena, Roma și Iași, 1805-1819. Vezi M.(arino) Adrian, Shakespeare văzut de clasicii noștri, în Steaua 9, 1964, p.23-24

D. Caracostea, Izvoarele lui Gh. Asachi, Editura Librăriei Socec, București, 1928, p.14

M. Adrian, op. cit., p.31

Dan Grigorescu, op. cit., p. 57

Ibidem. p. 69

Al. Philippide, Coincidențe, în “Eminescu și clasicismul greco-latin. Studii și articole”, Editura Junimea, Iași, 1982, p. 1

Ștefan Avădanei, Eminescu și literatura engleză, Editura Junimea, Iași, 1982, p.16.

Dan Grigorescu, op. cit., p. 181.

Studiu introductiv Un Shakesperare al oamenilor la ediția Opere, vol.I, ESPLA, 1955, p.5.  

Bibliografie Tudor Arghezi, Tablete de cronicar, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1960.

National Endowment for the Arts Presents Shakespeare in American Communities , The Life of William Shakespeare, 2010

A.P.R., Impactul lui William Shakespeare în cultura românească publicat în Știai despre istorie?, 2011

Lect. dr. LUDMILA BRANISTE

Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi

Premisele literaturii de evocare a trecutului, în teatrul istoric în versuri românesc din secolul al XIX-lea, trebuie puse în legatura cu particularitatile romantismului românesc, orientat -în gândirea si practica artistica – spre istorie, pentru a afla în cultul tarii, raspunsul la complexul proces de autohtonizare, de democratizare si modernizare a vietii spirituale. Înainte de a fi o solutie estetica, romantismul a fost o solutie civica 1. Mentalitatea romantica si lupta sociala actionau în strânsa interactiune. Eram în secolul istoriei, când totul se gândea si se înfaptuia în orizontul istoriei. Istorismul devenea o obsesie a tinerilor din deceniile al patrulea si al cincilea ale veacului trecut si un program al lor; tineri convinsi ca fara istorie, o natiune nu se cunoaste pe sine însasi2.

M. Kogalniceanu se comporta ca tribun. Daca vreodata studiul istoriei a fost trebuitor, aceasta este epoca noastra, în acest timp de haos, când si oameni publici si oameni privati, batrâni si tineri, ne-am vazut individualitatile sfâsiate si iluziile ce ne erau mai placute sterse. Într-un asemenea timp, limanul de mântuire, altarul de razimat pentru noi este studiulistoriei, singurul oracol care ne poate spune viitorul3.

Pledoaria pentru istorie, convingatoare, trebuia valorificata prin studiu riguros; se puneau

bazele unei istoriografii romantice, ale carei metode de cercetare si stil de comunicare se întemeiau pe o conceptie pragmatica, militanta si democratica, straina de biografia conducatorilor si preocupata de popor, izvorul a tuturor miscarilor si ispravilor si fara care stapânitorii n-ar fi nimica4. Ideea se regaseste la N. Balcescu, istoric social, care staruie asupra obligatiei istoricilor de a înfatisa institutiile sociale, ideile, sentimentele, obiceiurile, comertul si cultura intelectuala a vremurilor trecute5. Tot de la Kogalniceanu si Balcescu vine îndemnul de a raporta literatura la istorie: ca sa avem arta si literatura nationala, trebuie ca ele sa fie legate cu societatea, cu credintele, obiceiurile, într-un cuvânt cu istoria noastra6. Asachi, Negruzzi, Alecsandri, Hasdeu, Eminescu, Slavici, Delavrancea, pentru a numi doar scriitorii reprezentativi, cultiva – la niveluri diferite – dramaturgia istorica, imprimându-i trasaturi nationale.

Influentele straine nu au ramas straine dramaturgilor români. Dupa Alfieri si Voltaire, mereu tradusi si prelucrati de catre primii autori dramatici, mai ales Schiller si V. Hugo, au influentat dramaturgia cu caracter istoric la începuturile ei. S-a vorbit chiar despre o formula hugoliana, aceasta marcând cu deosebire caracterul pasional al personajelor, de unde tipurile de razvratiti, de dispretuitori ai prejudecatilor si conventiilor. Cu timpul, particularitatile dramei romantice hugoliene au devenit frâne în evolutia fireasca, normala, a dramaturgiei române; avem în vedere grandilocventa tonului, schematismul psihologic, lipsa de unitate a actiunii, neajunsuri frecvente în scrierile autorilor mai putin înzestrati. Acestui model francez, cu un destin românesc notabil, pe care l-am înfatisat la vreme, i s-a adaugat modelul Shakespeare, cel de-al doilea mare dramaturg apusean, selectat de drama istorica româneasca.

1 Paul CORNEA, Originile romantismului românesc, Expansiunea romantica, Ed. Minerva, Buc.,

1972, p. 514.

2 Consideratii importante cu privire la obsesia istorica a epocii pasoptiste, la Al. ZUB, A scrie si a face

istorie, cap. II, Ed. Junimea, Iasi, 1981, p. 27-32.

3 M. KOGALNICEANU, Cronicile României sau Letopisetele Moldovei si Valahiei, Prefata, 1872, în

Texte social-politice alese, I, Ed. Politica, Buc., 1967, p. 159.

4 Ibidem, p. 168.

5 N. BALCESCU, Scrieri alese, Ed. Tineretului, Buc., 1961, p. 25.

6 M. KOGALNICEANU, Letopisetele Tarii Moldovii, Prefata, vol. I, 1852, p. I-VII.

Pe Shakespeare, scriitorii români îl cunosc prin drama romantica franceza, romanticii l-au

întâmpinat cu entuziasm, opera lui constituind o stralucita demonstratie în favoarea tezelor

teoreticienilor curentului7. Secolul al XIX-lea, în ansamblul lui, reevalueaza opera

shakespeareeana, ajungându-se sa se vorbeasca de o adevarata shakespeareomanie. Nu toti

teoreticienii, nu toti scriitorii îl citesc în original. Cei mai multi o fac prin intermediul

traducerilor, localizarilor, al paginilor de critica literara, dar toti au identificat în opera lui

bucuriile si patimile lumii, strânse într-o sinteza sufleteasca exemplara8.

Cu privire la destinul european al lui Shakespeare, s-a subliniat, în lucrarile de

specialitate, ca redescoperirea lui a început înca de la sfârsitul secolului al XVIII-lea, când s-a

pornit lupta împotriva dramaturgiei regulilor, lupta începuta în interiorul esteticii luminilor,

autorul lui Hamlet reprezentând argumentul hotarâtor al libertatii în arta9. Recunoasterea

prestigiului lui a pornit, mai întâi, din Germania, miscarea Sturm und Drang fiind larg deschisa

receptarii lui. Pentru Herder, Lessing, Goethe, ca si pentru fratii Schlegel, el reprezinta o culme a

spiritului romantic si temelie a artei moderne. În Italia, este tradus înca de la începutul secolului

al XVIII-lea; la fel în Ungaria si Rusia, unde Karamzin, reluând ideile lui Herder si Goethe, îi

considera dramele (în prefata la traducerea piesei Iuliu Cezar) un tot unitar si desavârsit,

asemenea teatrului de necuprins al naturii10.

În Franta, destinul lui Shakespeare este mai putin fericit. Voltaire, reprezentantul

atitudinii antishakespeare, condamna pe acest barbar de geniu pentru ca n-a respectat sfânta

masura si a amestecat genurile si stilurile, întrebându-se cum poate o natiune eminenta sa

aprecieze asemenea monstruozitati11. Abia la jumatatea secolului al XVIII-lea, opera

dramaturgului englez este cunoscuta si înteleasa în noutatea si complexitatea ei, dar nu de catre

marii scriitori, ci de unii autori minori de melodrame, care îl imita. Le Tourneur a realizat, în

traducere, o adevarata integrala shakespeareeana, iar Gilbert Pixérecourt, acest Corneille al

bulevardelor si Shakespeare francez, cum a fost numit, îsi scrie numeroasele-i melodrame dupa

modelul englez, creând tragedia burgheza, etapa importanta în evolutia dramei romantice de

inspiratie istorica12.

Romantismul este miscarea literara pentru care Shakespeare devine învatatorul, modelul

idolatrizat. Reprezentantii ei, V. Hugo, Al. Dumas, Vigny, Musset, Gautier, îl considera adevarata

forta a naturii, concurenta a bogatiei vietii, amestec de bine si rau, urât si frumos, sublim si

grotesc. Sosirea unei trupe engleze la Paris, cu mari actori (Kean, Miss Smithson), care au jucat

piesele lui Shakespeare a constituit un eveniment în viata artistica13 si a declansat deschiderea

bataliei dintre clasici si romantici, când s-a rostit, dupa spusele lui Stendhal, ca Shakespeare est

un dieu et Racine un polisson14. Teoreticianul romantismului, V. Hugo, în lupta lui pentru

libertate în arta si pentru fundamentarea teoriei si practicii romantice, s-a sprijinit pe Shakespeare,

în a carui opera absoluta, suverana, imperioasa, … fara copie15, a descoperit toate marile

7 Vezi, în aceasta problema, Al. DUTU, Shakespeare în România, Ed. Meridiane, Buc., 1964, Dan

GRIGORESCU, Shakespeare în cultura româna, Ed. Minerva, Buc., 1971, Zoe DUMITRESCUBUSULENGA,

Shakespeare în viziunea lui Eminescu, în Eminescu. Cultura si creatie, Ed. Eminescu,

Buc., 1976, J. KOTT, Shakespeare, contemporanul nostru, Ed. Univers, Buc., 1969.

8 H. GRAIG, The Enchanted Glass, Londra, 1936, Apud Elena TACCIU, Shakespeare, în Romantismul

românesc, I, Ed. Minerva, Buc., 1982, p. 405.

9 Vezi Zoe DUMITRESCU-BUSULENGA, op.cit., p. 241 si urm.

10 Arthur LUTHER, Shakespeare în Russland, 1950, Apud D. GRIGORESCU, op.cit., p. 34.

11 Cf. F. BRUNÉTIÈRE, La formation de l’idée de progres, în Etudes critiques, Hachette, Paris, 1907,

p. 365.

12 F. BRUNÉTIÈRE, Les époques du théâtre français (1636-1850), ed. a 7-a, Hachette, Paris, 1904, p.

286 si urm. Vezi si André BRÉTON, Le théâtre romantique, Ed. Boivin, Paris, 1935, p. 5 si urm.

13 André BRÉTON, op.cit., p. 9.

14 Ibidem.

15 Apud TACCIU, El. , Mitologie romantica, Ed. Cartea Româneasca, Buc., 1965, p. 410.

antinomii ale lumii. Îi închina o carte omagiala, William Shakespeare (1864), iar când fiul sau,

François Victor Hugo, a realizat traducerea integrala a operei scriitorului englez, el o prefateaza

cu pagini entuziaste, oferind motivatiile preluarii acesteia ca model romantic.

În consens cu acest cult declarat al lui Shakespeare, pe întreg continetul european, este si

deschiderea literaturii române spre ilustrul model, participând, în acest fel, la schimbarile ce s-au

produs în mentalitatea si sensibilitatea Europei.

Scriitorul englez începuse a fi cunoscut în cultura româna spre sfârsitul secolului al

XVIII-lea, prin traduceri franceze si germane16. Trupe de teatru germane dau spectacole, la

începutul secolului urmator, în Transilvania, la Sibiu, Brasov cu piesele Hamlet, Henric IV; trupe

italiene joaca în Moldova si Tara Româneasca, Othello, Romeo si Julieta, Regele Lear, Hamlet.

Pornind de la aceste spectacole, apar si primele comentarii asupra autorului lor, cum sunt cele ale

lui Cezar Bolliac din revista sa, “Curiosul” (I, 1836), entuziasmat de energia si adevarata

zugraveala a patimilor. La moldoveanul Gh. Asachi gasim, în carnetele sale de însemnari, multe

observatii despre Shakespeare17; în propria-i creatie, în poezie, nuvele, compuneri dramatice, nu

lipsesc elemente din teatrul shakespeareean.

În jurul anului 1840, se traducea mult din opera lui, mai ales în urma îndemnului lui I.

Heliade Radulescu. În proiectele Bibliotecii Universale, conceputa dupa un model francez,

figureaza la loc de frunte teatrul lui Shakespeare. Se traduc Hamlet (Ion Barac), Iuliu Cezar,

Macbeth, Othello, Romeo si Julieta, Negutatorul din Venetia.

Pasoptistii romantici se apropie si mai mult de scriitorul englez. Balcescu, Baritiu,

Bolintineanu marturisesc un respect entuziast pentru acest clasic al lumii, cum îl numeste Baritiu.

Trupele lui Matei Millo, Costache Caragiale, Mihail Pascaly joaca piesele lui, instruind si

cucerind publicul. Alecsandri, în al carui teatru istoric se gasesc destule elemente shakespeareene,

s-a ferit sa se pronunte deschis despre modelul sau. Când Ion Ghica îi cere sa prefateze traducerea

dramei Romeo si Julieta, realizata de catre fiul sau, Dimitrie Ghica, el refuza, declarând: cine ar

avea curajul sa se atinga de Shakespeare? Eu, unul, nu. Nu ma ating de cele sfinte18.

La Junimea, se manifesta acelasi respect pentru Shakespeare, nemuritorul, datorita lui

Maiorescu, cititor al pieselor lui înca de pe bancile colegiului din Viena. Momentul Eminescu

marcheaza, în receptarea scriitorului englez, un punct de vârf, prin întelegerea exacta a

semnificatiilor filosofice si etice ale textelor lui. S-ar putea ca apropierea poetului de Shakespeare

sa se fi întâmplat înca de pe la 1866, cum sustin unii cercetatori19, atunci când concepea poemul

Mortua est si romanul Geniu pustiu. Tot în jurul acestei date, el încerca sa traduca piesa Timon

din Athena, iar dupa 1870, poetul îsi mrturisea deschis admiratia pentru forta de creatie a acestui

prieten bun al sufletului meu, în a carui opera descopera miile de fete ale lumii, concurând natura

si viata. În “Curierul de Iasi” ca si în “Familia”, a lui Iosif Vulcan, referirile la Shakespeare sunt

numeroase, atunci când recenzeaza piese de teatru si judeca spectacole teatrale, recomandând

drept model geniala acvila a Nordului. Numai printr-un studiu temeinic al universului artistului

se poate ajunge pe terenul cel grav si teribil, cu materia lui cea exacta istorica20. Shakespeare,

spune Eminescu, nu trebuie citit, ci studiat si înca astfel ca sa poti cunoaste ceea ce-ti permit

puterile ca sa imiti dupa el21.

16 Vezi Ion Horia RADULESCU, Les intermédiaires français de W.Shakespeare en Roumanie, “Revue

de littérature comparée”, 1938, p. 252-271 si D. GRIGORESCU, op.cit., p. 38 si urm.

17 Vezi D. CARACOSTEA, Izvoarele lui Gh.Asachi, Ed. Univers, Buc., 1928.

18 Aristizza ROMANESCU, 30 de ani. Amintiri, E.S.P.L.A., Buc., 1904, p. 68. Apud Adrian M.

Shakespeare vazut de clasicii nostri, “Steaua”, nr. 9, 1964, p. 30.

19 Matei CALINESCU, Eminescu si Shakespeare în Studii eminesciene, /f.e./, Buc., 1965 si Zoe

DUMITRESCU-BUSULENGA, op.cit.

20 M. EMINESCU, Repertoriul nostru dramatic, în vol. M. Eminescu, Despre cultura si arta, editie

îngrijita de D. Irimia, Ed. Junimea, Iasi, 1970, p. 146.

21 Ibidem.

În epoca, Shakespeare constituie un argument puternic în gândirea si practica artistica a

lui B.P. Hasdeu, care s-a folosit de gigantul scriitor ca sa puna în discutie idei interesante

privitoare la raportul dintre literatura si istorie si la constructia dramei de inspiratie istorica.

Lectia marelui brit a fost însusita creator de Al. Davila (ca director al Teatrului National din

Bucuresti, l-a introdus, masiv în repertoriu), de B. Delavrancea, plin de rezonante

shakespeareene22, de Macedonski, St. O. Iosif, mai târziu de Lucian Blaga, V. Voiculescu si de

multi altii. În perioada interbelica, s-au înmultit comentariile despre opera lui, prin contributiile

lui M. Dragomirescu, Gh. Bogdan-Duica, Ion Botez, M. Ralea, Ion Marin Sadoveanu, Tudor

Vianu, Dragos Protopopescu. În anii nostri, Matei Calinescu, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Al.

Dutu, Dan Grigorescu au înfatisat destinul românesc al clasicului englez în exegeze de valoare.

În spatiul restrictiv al demersului nostru analitic, ne limitam sa înfatisam relatia

reprezentativa a lui B. P. Hasdeu cu modelul shakespereian în dramaturgia sa istorica. Selectat si

asimilat, Shakespeare, prin spiritul novator al gândirii si creatiei sale artistice, a contribuit,

hotarâtor, ca ferment catalitic, la consolidarea configuratiei particulare a operei sale de evocare

istorica.

Întinsa si temeinica sa cultura ca si conceptia sa literara, ca si coordonatele fundamentalromantice

ale structurii sale psihice, l-au ajutat pe Hasdeu sa se apropie usor de culturile si

literaturile europene, fie ele din apus sau rasarit, aflate la jumatatea secolului al XIX-lea, în

teritoriul istoric al romantismului. Tot atât de usor i-a fost sa se apropie, prin cunoasterea perfecta

a limbilor germana, franceza si engleza de teatrul istoric apusean, selectându-i, conform unui dat

prestabilit, în primul rând, pe Shakespeare si V. Hugo.

Pe Shakespeare, pe care l-a citit nu doar prin intermediari rusi si francezi, ci, se pare si în

original, l-a descoperit, mai întâi, datorita lui Karamzin si Puskin si, apoi, prin drama romantica

franceza de inspiratie istorica. Pentru autorul capodoperei Razvan si Vidra, Shakespeare

constituie un termen de referinta si un argument în gândirea si practica lui artistica. Citindu-l

atent, el a putut sa-l comenteze si sa-l foloseasca într-un sistem negresit mai original23.

Hasdeu nu se limiteaza doar la declaratiile entuziaste, cum au facut multi dintre

predecesorii sai. Folosindu-se de gigantul Shakespeare … din toti poetii cel mai proroc, pune în

discutie idei dintre cele mai interesante cu privire la raportul dintre literatura si istorie si la

constructia dramei de inspiratie istorica. Prefata la tragedia Raposatul postelnic, publicata în

revista “Din Moldova” (1862), marcheaza o data importanta din evolutia gândirii românesti24.

În relatia dintre istorie si literatura, el crede ca drama si nu romanul istoric poate sa reînsufleteasca trecutul: Trecutul unui popor poate sa învie numai într-o drama istorica (subl. n.

L.B.). Romanul istoric e prea monoton, chiar sub pana unui Walter Scott… drama si numai

drama este în stare a reproduce viata umana cum ea este, fara a lungi, fara a taia în categorii,

fara a o desfigura prin subiectivitatea autorului25. Evocând trecutul, drama în respectul ei pentru

veridicitate, reuseste sa oglindeasca si caracterul politic si moral al unei epoci, dar si caracterul

national … obiceiele naciunare în privinta etnografiei, asa cum a facut el însusi în drama Razvan

si Vidra. Ca tipologie, drama rasfrânge patimile însusite naturii omului, asa cum au reusit sa faca

Sofocle si Shakespeare, genii asa de diferiti, pe care el îi împaca, punându-i alaturi: profunda mea

admiratie pentru Sofocle nu ma împiedica niciodata de a idolatriza pe Shakespeare. Din

Shakespeare am luat multimea si caracteristica varietate a persoanelor dramei, ceea ce lipseste

tragediei grece. Din Sofocle am luat simplicitatea intrigei, ce lipseste tragediei moderne, în care

evenimentul dramatic apare complicat prin multimea actelor; multime zadarnica, momentele

22 Zoe DUMITRESCU-BUSULENGA, Influente shakespeareene în trilogia dramatica a lui

Delavrancea, în “Limba si literatura”, 1966, nr. 6.

23 Cf. Dan GRIGORESCU, Shakespeare în cultura româna, Ed. Minerva, Buc., 1971, p. 70.

24 Idei de acest fel a profesat si în articolul citat, Miscarea literelor în Iesi.

25 Apud I. C. CHITIMIA, B.P.Hasdeu, în Istoria literaturii române, vol. II, Ed. Academiei, Buc., 1968, p.

693.

tragice din natura fiind scurte si trecatoare. Din Shakespeare am luat contrastul dintre sublim si

bufon, dintre plâns si râs – contrast care ne întâmpina la tot pasul în viata zilnica si care lipseste

tragediei antice, posomorâte de la început pâna la sfârsit. Din Sofocle am luat patosul …, arta de

a trada prin cuvinte suferintele fizice si morale, miscarile eroice cari viziteaza câteodata mintea

si inima omului – parte slaba în tragedia moderna26.

Influentându-i puternic gândirea teoretica, modelul shakepeareean este integrat si în

creatia lui literara într-un mod original, fara sa-i anuleze viziunea autohtona, propria

individualitate. Drama Razvan si Vidra da posibilitatea sa se vorbeasca despre un anumit tip de

receptare a unui model, determinata si de afinitati de conceptie si de înzestrare creatoare. Hasdeu,

în optiunile sale, unele directe, altele indirecte, pentru modelele europene, a digerat hrana aceasta

spirituala, a absorbit-o într-un mod particular si, din aceasta osmoza, a rezultat o opera noua. Din

viziune autohtona, pricepere artistica si lectura romantica a unor surse literare straine, s-a nascut

Razvan si Vidra. Integrarea mestesugita a influentelor poate prezida si opere exemplare.

Nu avem ragazul sa staruim, printr-o analiza detaliata, asupra elementelor de continut si

forma ale dramei sale Razvan si Vidra. Subliniem doar ca daca aceste elemente sunt realizate în

conformitate cu o schema specifica formulei romantice, iar conflictul, construit pe ciocnirea

dintre sentiment si datorie, ca în tragedia clasica, dimensiunea umana a personajelor nu mai sunt

caracterizate printr-o singura însusire dominanta, ca la Racine si V. Hugo, ci prin mai multe

calitati, ceea care dovedeste existenta, mai puternica, în fondul conceptiei sale artistice a

semizeului dramatic Shakespeare. Rezultat al acestei coexistente de modele variate: tragedia

clasica, drama romantica poloneza si franceza, modelul permanent al teribilului geniu al

scriitorului englez, l-a ajutat mult în construirea substantei umane a personajelor principale ale

dramei sale, Razvan si Vidra, personaje-pivot ale întregii constructii dramatice. Ele nu încap

într-o singura formula. În continua transformare, cu manifestari uneori neasteptate, ele sunt mai

aproape de personajele shakespeareiene si nu de cele hugoliene, definite, de regula, printr-o

singura dominanta.

Prin existenta sa, Shakespeare precizeaza si îmbogateste personalitatea umana si artistica

a dramaturgului român, fixându-i un statut valoric superior în evolutia literaturii dramatice

nationale si ajutându-l sa-si gaseasca specificitatea creatoare.

26 Apud Dan GRIGORESCU, op.cit., p. 108.

Luata din (SHAKESPEARE ÎN GÂNDIREA CRITICA SI PRACTICA ARTISTICA A LUI B. P. HASDEU)

The articles in the second volume of the collection, Shakespeare in

Romania: 1900-1950, are more varied, reflecting a diversification of cultural

productions in Romania in the first decades of the twentieth century. To the

traditional sections of the first volume devoted to translation and performance

and influence, are added valuable contributions in literary criticism, since many

translators were also critics. This is the case of Dragoș Protopopescu who, as

Mădălina Nicolaescu argues, pointed out that the great writer should not be seen

as a fixed and unchangeable point in time but in an ever-shifting relationship

with his audience and their own times, with all the political and ideological

transformations this entails.

Several studies deal with the different critical approaches to

Shakespeare’s works. Pia Brînzeu’s essay focuses on Haig Acterian’s study

which insists on the promotion of classical drama with the purpose of integrating

those cultural values that could be adapted to national interests and cultural

specificity. Dan Grigorescu’s essay entitled “The Earliest Romanian Critics of

English Culture” mentions other important names of translators, critics or

professors – D. N. Ciotory, Peter Grimm, Ioan Botez, Marcu Beza, Anghel

Demetriescu etc. – who promoted Shakespeare in essays, monographs or articles, which suggests an increasing interest in English culture in a society dominated

mostly by French and German influences. Maria-Ana Tupan’s “Shakespeare and

the Modernist Hypotext” highlights the connections between the Romanian

cultural movements of the first half of the twentieth century and the European

ideas of the time, thus arguing that Romania was not an isolated cultural enclave.

These articles suggest these critics’ genuine interest in aligning Romanian

criticism to Western models, while also promoting the Romanian culture.

These connections with the Western culture are not to be spotted only