Sfinti Si Sfintenie

Cuprins

Introducere

„Sfinți și sfințenie” în lumina revelației dumnezeiești

“Sfânt și sfințenie” – teorie și concept

„Sfinți și sfințenie” în viața Bisericii

Noțiunea de„sfânt și sfințenie” în alte confesiuni

Calea spre înduplecare tuturor poftelor

Concluzie

Biliografie

Introducere

În fiecare dintre religiile lumii, până la ivirea creștinismului ca și după aceea, se poate urmări cu interes atenția acordată sfinților și sfințeniei. Nu există religie fără ideea de sfânt și sfințenie. Iar dacă ar exista vreuna fără aceste doua noțiuni, cu siguranța că aceea nu s-ar mai putea numi religie. Căci dacă în antichitate toate religiile erau convergente exact în acest punct, al sfințeniei, prin diverse căi și metode, odată cu ivirea creștinismului noțiunea de sfânt și de sfințenie nu numai că nu a dispărut, dar ea s-a clarificat și s-a purificat, astfel încât să fie exprimată deplin realitatea noțiunii cu ajutorul termenului sau termenilor care o indică și o denumesc.

Se poate spune că ideea de sfânt și de sfințenie străbate ca un fir roșu toate religiile lumii și ca în toate religiile noțiunea de sfânt și sfințenie a îndrumat gândul credincioșilor către acea sublimă treapta de desăvârșire la care se ajunge greu – dacă nu imposibil – prin puterile omenești, dar care este aproape, foarte aproape de starea divină.

Fără îndoială că starea divină a primat întotdeauna în fiecare religie, dar alături de ea a stat întotdeauna starea quasidivină, adica starea de sfânt și de sfințenie. Însă trebuie să facem o distincție preliminară între „sfânt” și „sfințenie”, deoarece atât în planul divin cât și în cel uman noțiunea de față operează, sensurile fiind oarecum diferite. Anume, când se vorbește despre „sfânt” și „sfințenie” cu referire la planul divin, aceste două noțiuni vizează absolutul divin și sunt înțelese ca atare; când se vorbește însă cu referire la planul uman, sfântul și sfințenia nu reflectă absolutul ci numai starea umană de perfecțiune relativă, totuși apropiată de perfecțiunea divină absolută.

Indiscutabil, Divinitatea întruchipa în religiile vechi sfințenia absolută – fiecare zeitate reprezentând un aspect sau altul al acestei sfințenii concretizate în putere de influență asupra naturii și îndeosebi asupra oamenilor, dar o sfințenie al cărei nivel de „absolut” era înțeles greșit din cauza păcatului. Firește, „sfantul” și „sfințenia” trebuie discutate într-o perspectivă comparatistă, dacă nu pe plan inter-religios, cel puțin pe plan creștin interconfesional. Tocmai acest lucru îl vom și intreprinde în cele ce urmează, astfel încât să distingem amanuntele ce se impun a fi cunoscute în jurul acestei teme  de o  împortanță  deosebită  în  teologia  creștină.

„Sfinți și sfințenie” în lumina revelației dumnezeiești

“Sfânt și sfințenie” – teorie și concept

“Înțelepciunea, puterea, chiar iubirea pot găsi afinități și asemănări: dar sfințenia este singura care nu are analogii pe pământ, nu poate fi nici măsurată, nici comparată cu vreo realitate din lumea aceasta.”

Deci putem afirma cu siguranță că sfinții sunt oameni prin naștere, după cum și oamenii sunt sfinți prin devenire, deoarece nimeni nu se naște sfânt, ci sfințenia se dobândește în urma vieții curate și desăvârșită în Dumnezeu. Un prim pas înainte spre o viață de sfințenie îl săvârșim prin Taina Sfântului Botez, dar nu este doar un pas facut de noi, ci reprezintă și modul în care ne unim într-o mare familie, care este Biserica, din care fac parte cei aleși, indifferent de neam, vârstă sau clasă socială.

Prezența Duhului Sfânt în om îl îmbogățește și-l transformă, îl transfigurează, îl umple de înțeleciune, de cunoaștere, de răbdare, de dragoste, de nadejde, de credință, toate acestea fiind pentru el o haină de lumină a virtuților. Sfințenia este plinătate în Duhul Sfânt: “Iar Ștefan, fiind plin de Duhul Sfânt” (Fapte 7,55). Prin efortul de a face lucrător harul lui Dumnezeu în el și în cei din jur, sfinții sunt departe de bucuriile otrăvitoare ale acestei lumi. Prin practicarea virtuților, sfinții se îmbogățesc, dar nu prin comori ce pier ca praful din lumea aceasta, ci prin comori veșnice, în Împărăția lui Dumnezeu. Iisus ne-a chemat pe toți la desăvârșire, să ajungem asemenea Tatălui din cer. Referitor la această ultimă idee, aducem ca exemple numeroase cazuri în care în rândul sfinților au fost trecute atât personae căsătorite, cât și familii întregi.

Spiritualitatea ortodoxă ne prezintă procesul înaintării creștinului pe drumul desăvârșirii în Hristos, prin curățirea de patimi și prin dobândirea virtuților, ce se desfășoară într-o anumită ordine. Ea descrie modul în care creștinul poate înainta de la o curățire de o patimă la curățirea de alta și, deodată cu aceasta, la dobândirea diferitelor virtuți ce se înscriu pe o anumită scară de desăvârșire culminând în iubire, starea care concentrează curățirea de toate patimile și dobândirea esenței vieții – mântuirea. Înaintând spre această stare, omul înaintează spre unirea cu Hristos.

Sfinții sunt remarcabili nu ca niște eroi sau specialiști pe care este greu să îi înlocuiești, ci prin această forță spirituală, prin forța iubirii, a rugăciunii pentru oameni care este în ei, mai mult decât prin faptele lor. Nu fapta umană în sine, ci puterea lui Dumnezeu care strălucește în faptele lor și din ei înșiși, îi face transparenți lui Dumnezeu, Care face să iradieze capacitățile lor umane înrădăcinate în lumina dumnezeiască. Sfintenia este manifestarea indumnezeirii omului. Importanta minunilor tine de faptul ca ele sunt semne ale transparentei, ale luminii, ale bunatatii lui Dumnezeu aratate in sfinti. Bunatatea este o forta penetranta care depaseste forta legii. Sfantul iradiaza lumina lui Hristos Cel inviat. Sfintenia este totdeauna o iradiere a lui Dumnezeu Care S-a aratat pe Sine mai presus de legi in Cel inviat si care este si cu noi intr-o lepadare de Sine, intr-o participare la suferintele noastre. De aceea, aceasta participare isi gaseste sensul culminant in bucuria Invierii. Sfintii traiesc in viata lor pamanteasca transparenta Invierii care desavarseste legile naturii. (…) Sfintii arata in viata lor sfintenia lui Dumnezeu. Ei sfintesc in ei insisi numele lui Dumnezeu prin rugaciune, apoi il arata in mod transparent prin purtarea lor.

Crestinii se uita in calendar pentru a vedea care este sfantul zilei si ii aduc rugaciuni. In acea zi ei isi aseaza viata sub obladuirea sfantului si cauta sa imite cum pot virtutile acestui sfant, simtindu-se ocrotiti de rugaciunile lui. Sunt venerati de asemenea si cei care au murit in sfintenie, care au facut totul pentru dainuirea Bisericii, care si-au dat viata pentru Dumnezeu, au iradiat in lumina lui Hristos si ne-au lasat prin aceasta o Biserica vie. Fara sfintii din trecut, Biserica n-ar fi ceea ce este, n-ar putea dainui. Traditia vie si prin aceasta Biserica insasi nu se poate mentine fara o succesiune a sfintilor. “Aduceti-va aminte de inaintasii vostri” (Evr 13,7), spune Sfantul Apostol Pavel. Este recunostinta pentru toti cei care ne-au transmis Evanghelia.

Viata Bisericii nu a fost niciodata intrerupta pentru a reincepe din nou. Sfintii sunt importanti si prin ceea ce ne transmit: si anume Biserica vie, in spiritualitatea ei, in forta sa spirituala si exemplul lor. Ii veneram pentru ca sunt plini de Dumnezeu. Sunt oameni care au atins culmile cele mai inalte ale indumnezeirii. Se intereseaza de uman asa cum se intereseaza de Hristos; sunt impreuna cu Hristos asa cum sunt ingerii. Se spune ca, impreuna cu Hristos, ingerii au si ei un mare interes pentru mantuirea noastra. Sfintii, care sunt si oameni, o fac cu atat mai mult. Despre ei Sfantul Pavel spune ca nu vor avea fericirea deplin decat impreuna cu noi, cand vom fi cu totii impreuna. Ei se roaga pentru noi. Iar cand ne rugam pentru vrajmasi, ei se roaga cu si mai multa osardie. De aceea cerem rugaciunile lor.

Exista trei aspecte ale acestei cinstiri: le suntem recunoscatori pentru ceea ce ne-au transmis, pentru starea lor de indumnezeire si pentru rugaciunile lor pentru noi. De aceea spunem totdeauna: “Sfinte… roaga-te pentru noi!” Nu le cerem mantuirea. Doar Maicii Domnului i-o cerem, spunand: “Mantuieste-ne pe noi.” Nu este vorba de mantuire in sensul in care ne-a dat-o Hristos, dar in viata noastra exista atatea greutati, incat o rugam sa ne ajute, sa ne dea posibilitatea sa lucram pentru mantuirea noastra. Ea ne mantuieste in virtutea unirii ei desavarsite cu Fiul Sau, Mantuitorul nostru.

In aceasta consta cultul sfintilor care iradiaza, fiindca iradierea lor ajunge pana la noi. Nu credem ca exista doua Biserici, o Biserica pamanteasca si o Biserica cereasca. Exista o singura Biserica care se prelungeste de pe pamant in cer. Nu suntem rupti de viata pamanteasca pentru ca avem privirile indreptate, concentrate spre cer. Inaintam spre lumea de dincolo luptand aici pentru a ajunge acolo incununati de prezenta lui Hristos, a Duhului sfant in noi. Aici crestem, aici trebuie sa lucram, chiar si in viata sociala, in perspectiva vietii de dincolo. Fara viata pamanteasca nu putem creste. Este ceea ce fac sfintii. Facand voia lui Dumnezeu, ei traiesc “pe pamant ca in cer“.

Fiecare om e diferit, fiecare gândește, muncește, crede, iubește mai mult sau mai puțin, prin urmare, aceste calități ale ființelor umane pot fi măsurate, însă nu putem spune despre cineva că este mai puțin sfânt sau mai mult. Cel ce ajunge să trăiască stare înaltă, starea desăvârșirii, a cunoscut îndeaproape iubirea lui Dumnezeu și încă de pe pământ a dorit să guste din Împărăția lui Dumnezeu cea pregătită nouă încă de la întemeierea lumii.(cf. Matei 25,34)

Dumnezeu “Cel iubitor de oameni”, “prietenul oamenilor” trece dincolo de propria Sa transcendență spre om, îl scoate din neamul său și-l cheamă să treacă la rândul lui, dincolo de imanența sa, spre Cel ce este sfânt. Fiind zidiți de Dumnezeu și având în noi chipul și asemănarea Sa, avem acea parte din Dumnezeu ce mereu ne cheamă spre o nouă lume, o lume străină de aceasta de aici, e starea de pregustare a Împărăției Sale. Cel ce dorește să ajungă sfânt spre lauda lui Dumnezeu, nu încearcă să imite ceva din ceea ce îl înconjoară, ci urmează doar pe Hristos, fiind în stare să Îl arate în modul cel mai minunat celor cu care interacționează.

“În starea de fericire, ajunși asemănători lui Hristos, bucurându-ne de teofania Sa vizibilă…iluminați de razele Sale ca ucenicii la dumnezeiasca Sa Schimbare la Față…, vom participa la unirea cea de dincolo de orice înțelegere…, asemănători îngerilor și fiilor lui Dumnezeu, fiind fii ai Învierii. Omul întreg intră în comuniune cu Fiul făcut Om și se bucură de vedere. Contemplându-L față către față, omul îl cunoaște pe Dumnezeu în lumina Sa. Cu toate acestea, în unire, vederea și cunoașterea sunt depășite, căci firea supraființială rămâne inaccesibilă.”

“Numai Dumnezeu este Sfântul: făptura nu este sfântă decât în mod derivat, prin împărtășire.”

Sfintenia lui Dumnezeu si sfintenia oamenilor in Vechiul si in Noul Testament

Termenii de "sfant" si "sfintenie" sunt cei mai frecvent intalniti in cartile Sfintei Scripturi. Asfel sfintenia este trasatura cea mai caracteristica lui Dumnezeu, asa cum se desprinde din textul sfant al Vechiului si Noului Testament. Sfintenia desemneaza esenta sacrului si in acelasi timp lipsa absoluta de orice impuritate. Autorul textului sacru il prezinta ca sfant prin excelenta doar pe Dumnezeu care este infinit separat de tot ceea ce este comun, necurat sau profan (Isaia 40, 25). Ce este insa sfintenia in sine este aproape imposibil de definit caci omul nu o poate percepe cu simturile sale si nici exprima prin cuvant. Cel mult poate sesiza doar manifestarile Sale in lume si aceasta numai in masura in care sfintenia insasi se face cunoscuta.

Fiind legata de Dumnezeu, se intelege ca omul nu poate contempla direct ceea ce este caracteristic Fiintei Sale, care ramane inaccesibila pentru om, fara numai daca El insusi se lasa contemplat sub o forma vizibila si ceceasta numai in masura in care sfintenia insasi se face cunoscuta.

Fiind legata de Dumnezeu, se intelege ca omul nu poate contempla direct ceea ce este caracteristic Fiintei Sale, care ramane inaccesibila pentru om, fara numai daca El insusi se lasa contemplat sub o forma vizibila si ce se adapteaza in acelasi timp posibilitatilor omenesti de intelegere.

In perioada vechitestamentara, sfintenia apare ca o manifestare a lui Dumnezeu fata de poporul ales. Din experienta intalnirii poporului Israel cu Dumnezeu intelegem ca sfintenia este deschisa comuniunii cu lumea, fiind ea insasi initiatoarea si sustinatoarea acestei comuniuni. Dumnezeu Cel Sfant apare nu numai ca sfintitorul, adica "Cel ce sfinteste" (Levitic 20, 7-8), dar si revelatorul propriei Sale sfintenii.

Termenul ebraic "qadhos" (sfant) calificativul lui Dumnezeu, desi exprima ideea de distinct, deosebit de, nu vrea sa insemne ca Iahve ramane realmente separat total de lume. Dimpotriva, El isi reveleaza sfintenia Sa omului cu indemnul categoric de a deveni si el sfant, asemenea Lui.

Incheierea legamantului lui Dumnezeu cu Avraam (Facerea 15, 18) constituie inceputul reluarii, exclusiv din initiativa divina, a comuniunii cu omul, comuniune intrerupta brusc din greseala omului si cu concursul diavolului (Facerea 3, 6-10).

Desi a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si ca urmare "inrudit cu Dumnezeu, in sensul ca incearca a mentine o relatie vie cu El", totusi existenta lui se deruleaza sub urmarile pacatului (Facerea 3) care a lasat o amprenta de neinlaturat asupra sufletului sau. Din cauza pacatului, omul nu mai poate sesiza in mod direct prezenta lui Dumnezeu asa cum o facea altadata in starea de nevinovatie cand vorbea cu Creatorul sau "fata catre fata" (Facerea 2, 20). Dumnezeu nemaifiind pentru om obiectul unei cunoasteri nemijlocite, El este pentru acesta din urma prezent si absent, apropiat si indepartat in acelasi timp. In dorinta de a nu-l lasa pe ora in situatia de departare absoluta de El, Dumnezeu insusi incepe sa micsoreze distanta care-l separa de om, creatura Sa, mai intai prin revelarea sfinteniei Sale, iar mai apoi prin chemarea lui la sfintire si spiritualizare. Astfel, Dumnezeu si-a aratat sfintenia fata de lume prin insusi actul aducerii acesteia la existenta, al mentinerii ei in existenta, dar mai ales prin purtarea de grija ca aceasta sa-si atinga scopul sau final.

Pentru ca omul nu poate sta in fata sfinteniei divine care se reveleaza neincetat si foarte divers in creatie, din cartile vechi-testamentare se desprinde ideea ca "Dumnezeu se adapteaza intr-un fel la slabiciunea omului". De aceea ori de cate ori se reveleaza omului, respectiv unei comunitati intregi, sfintenia divina "nu se salasluieste deplin si definitiv intr-o forma umana creata". Cand accepta sa se reveleze lumii, sfintenia divina se arata a fi ceva care depaseste tot ceea ce este lumesc (I Regi 2, 2), "ceva de alt ordin" si ea apare "trecator si numai printr-una sau alta din energiile sale, intr-o forma vazuta". Astfel aparea sub forma norului, sau a stalpului de foc care-i conducea pe israeliti (Iesirea 13, 21-22), ori chiar a focului care a mistuit jertfa prorocului Ilie (III Regi 18, 38).

Sfintenia este unul din atributele morale ale lui Dumnezeu care s-a aratat lumii aducand-o la existenta si de care nu se departeaza definitiv, desi lumea, omul in general, in virtutea libertatii sale poate sa se inchida sfinteniei divine, asa cum a si inceput de fapt prin savarsirea pacatului neascultarii in gradina edenului.

Din iubire nemarginita fata de om, sfintenia lui Dumnezeu se reveleaza acestuia prin neincetatele sale actiuni iubitoare asa cum arata psalmistul cind zice – "Bun este Domnul cu toti si indurarile Lui peste toate lucrurile Lui" (Psalm 144, 9). Revelarea sfinteniei lui Dumnezeu in lume, in sensul inceputului reluarii raportului cu aceasta, aghiografii Vechiului Testament il fixeaza odata cu incheierea legamantului cu Avraam (Facerea 15, 18), continuat prin chemarea lui Moise (Iesirea 3, 4), precum si prin legamantul cu poporul evreu iesit din Egipt (Iesirea 19). In urma incheierii legamantului cu israelitii, Dumnezeu devine pentru om o realitate personala, care are o fata si un nume – "Eu sunt Cel ce sunt" (Iesirea 3, 14).

Pe masura ce Dumnezeu intra in comuniune cu omul comunicandu-i sfintenia Sa, omul isi da tot mai mult seama ca sfintenia ramane ceva cu totul inexprimabil si in acelasi timp de neinteles, ca ceva de alt ordin, "cu totul altfel". Desi infricosatoare, experienta duhovniceasca a intalnirii credinciosului cu Dumnezeu ii descopera faptul ca El este o Persoana care-l poate face partas la sfintenie. Chiar daca si cei mai curati dintre muritori in fata lui Dumnezeu isi pierd indrazneala si se simt cu totul stingheriti ca inaintea unei existente de alta natura cecat lumea profana, acestia incearca totusi dorinta de a ramine cat mai mult inaintea prezentei divine. Evidente sentimente de teama, dar si de exaltare insotesc aproape toate experientele religioase ale sfintilor. "Cel care are inlauntrul lui lumina Duhului Sfant – zice Sfantul Simeon Noul Teolog – neputind a o privi, cade cu fata la pamant si striga cu spaima si cu frica multa, ca unul ce a vazut si a pazit un lucru mai presus de fire, de cuvant si de intelegere. El este asemenea unui om caruia i s-au aprins toate madularele de un foc, in care arzand si neputand rabda caldura vapaii, este ca unul ce a iesit din sine". Nichita Sthethatul ne descrie astfel una din experientele extatice ale acestui sfant; "Intr-o noapte cand el (Simeon) era in rugaciune si cand inteligenta sa purificata era unita cu inteligenta primara, vazu o lumina din inaltimea cerurilor aruncand stralucirile ei asupra sa, lumina pura si nemarginita, luminand totul si producand stralucire, o iluminatie asemenea zilei. Iluminat si el de asemenea de ea, i se parea ca intreaga casa, impreuna cu chilia in care se afla disparuse si se prefacuse intr-o clipa in neant; ca el insusi fusese rapit in vazduh si uitase cu totul de corpul sau in starea aceasta, dupa cum spunea el, si o spunea confidentilor sai, se umplu atunci de o mare bucurie si fu inundat de lacrimi calde, uimit in fata unei asemenea eveniment minunat, caci nu era initiat in astfel de revelatiuni, striga cu voce inalta fara a obosi; "Doamne miluieste-ma"!, cum isi dadu seama dupa aceasta experienta, caci chiar in clipa aceea, el nu stia deloc ca vocea sa graia, sau ca vorbele sale sunt auzite din afara. In aceasta lumina deci, eu am primit puterea de a vedea, si iata ca-mi apare catre inaltimile cerului un fel de nor foarte luminos, fara forme si contur si plin de inefabila slava a lui Dumnezeu. Din acea clipa el si-a simtit corpul subtil si usor, ca si spiritual, si acest sentiment starui multa vreme".

Fiind ceva care depaseste ordinea naturala a lumii noastre, chiar si cei mai curati dintre muritori se cutremura inaintea sfinteniei lui Dumnezeu si isi pierd cu totul indrazneala. Astfel, intr-o stare cu totul deosebita a fost si proorocul Daniel care relateaza una din experientele sale religioase zicand; "Pentru acestea, eu, Daniel am fost tulburat cu Duhul meu si vedeniile pe care le-am vazut ma inspaimantau" (cap. 7, 15). Si tot el adauga; "Atunci eu am ramas singur si am vazut aceasta mare vedenie si n-a ramas in mine putere, fata mea si-a schimbat infatisarea, stricandu-se si nu mai aveam vlaga" (cap. 10, 8). Temerea era deci predominanta intalnirii dintre Dumnezeu si om in perioada vechi-testamentara, pentru ca revelatia era in curs de desfasurare si ca atare Dumnezeu nu se descoperise inca omului si ca iubire. Si totusi acest sentiment il incearca nu numai oamenii.

Chiar si Heruvimii si Serafimii, care prin calitatea slujirii lor sunt mereu in preajma scaunului slavei divine, se simt nevrednici de a-l privi pe Dumnezeu in fata. Cu atat mai mult omul care in momentul revelarii sfinteniei divine, se simte mereu ingrozit si isi teme propria existenta. Astfel un real sentiment de teama incearca patriarhul Iacob in drum spre Mesopotamia. Poposind la Betel, unde a avut o revelatie zice; "Cat de infricosator este locul acesta! Acesta nu este alta fara numai casa lui Dumnezeu (Facerea 28, 17). Mai tarziu Moise coplesit si el de teama cauta sa-si ascunda fata, ca "de altfel si Sfantul Ilie (Iesire 3, 6, 33; 33, 16; III Regi 19, 13), iar Daniel cade cu fata la pamant (cap. 10, 8-9). Reactiile diverse ale umanului in fata divinului dovedesc faptul ca omul isi da seama de distanta infinita care-l separa de Dumnezeu Cel sfant. El este pe deplin constient, ca distanta dintre om-creatura si Dumnezeu-Creatorul, este si de natura morala, in sensul ca "Dumnezeu este insusi binele absolut in fata caruia cele pamantesti sunt imperfecte si relative". Intre sfintenia lui Dumnezeu cel Sfant si micimea propriei sale existente, "omul vede o diferenta covarsitoare si se recunoaste pe sine nedemn de a intra in legatura cu Cel de trei ori sfant (Isaia 6).

Din experienta chemarii la misiune a profetului Isaia se vede ca exista in sfintenie un aspect de inaccesibilitate, ceva de neapropiat si de neatins de omul care s-a nascut in pacat. Cand profetul exclama; "sunt om cu buze necurate", vrea sa spuna ca prin demnitatea Sa inaccesibila, prin perfectiunea si absenta oricarei pete de necuratie morala, Dumnezeu transcende ontologic tot ceea ce este uman si creat". Pentru a arata raportul strans care trebuie sa existe intre Dumnezeu si poporul ales, Dumnezeu mai este numit de cartile Vechiului Testament si "Sfantul lui Israel". Acest apelativ insa vrea sa ilustreze deosebirea categorica dintre Dumnezeu, Sfantul prin excelenta sau "Cel cu totul Altul, fata de zeii altor natiuni care nu au nimic comun cu sfintenia Sa, maretia Sa fiind unica si fara rivali", pentru ca de fapt El singur este cu adevarat Dumnezeu.

Diferenta covarsitoare dintre Dumnezeu Cel sfant si zidit de El o exprima in modul cel mai convingator profetii, care arata ca sfintenia divina apare ca un mister, ca "o transcendenta, putere navalnica, stralucire orbitoare, maretie care-l reduce pe om la pulberea dintre care a fost creat".

Sfintenia lui Dumnezeu nu putea fi descoperita si inteleasa de om intrucat ea nu-si gasise echivalent in nimic din ceea ce este pamantesc. Desi prin puterile proprii, omul nu se putea apropia de Dumnezeu Cel Sfant si nici nu putea intelege ce este sfintenia in sine, prin faptele Sale minunate prin care intervine in lume, dar mai ales in viata poporului ales, Dumnezeu se descopera pe Sine aratand ca sfintenia Sa nu este atributul unui mister impersonal si izolat complet de lume, ci este calitatea cea mai reprezentativa a divinitatii, Persoana care-l cheama pe omul persoana la dialog cu Ea. Ce este sfintenia in sine, dupa cum am aratat, nu poate fi inteleasa niciodata prin experiente pur omenesti pentru ca omul nu poseda nici un principiu de sfintenie in el insusi si ca urmare "el nici nu poate lua cunostinta de o asemenea realitate asa cum trebuie, decat numai in masura in care Iahve insusi i-o comunica". Daca s-ar putea defini sfintenia divina s-ar putea numi drept suma tuturor atributelor si activitatii Celui Preainalt, iar semnificatia acesteia pentru omul care a experiat prezenta ei este ceva care nu rezista niciunei formulari sau definitii. S-ar putea spune ca "in sfintenie se afla concentrate toate insusirile dumnezeisti", cu alte cuvinte "tot ceea ce-L deosebeste pe Dumnezeu de lume", de om in general.

Cu toate ca sfintenia il deosebeste total de lume, aceasta calitate divina nu-L izoleaza pe Dumnezeu de lume, dimpotriva, il descopera neincetat. Rostul descoperirii sfinteniei este acela de a-l chema pe om sa intre in comuniune cu divinitatea in scopul vadit de a produce o schimbare radicala in el, in sensul curatirii neincetate si al cunoasterii adevarului Creator. Deosebindu-se radical de tot ceea ce este lumesc, fiind "nespus de departe de om, prin sfintenie, Dumnezeu este totusi aproape din motivul ca vrea sa se reveleze si o face neincetat. Un alt motiv al revelarii sfinteniei divine este acela de a-l invata pe om, de a-i arata cum trebuie sa se inchine, pe cine se cuvine sa cinsteasca. intr-adevar, numai prin revelarea sfinteniei divine, omul ia cunostinta de existenta Creatorului cerului si al pamantului, singurul si adevaratul Dumnezeu pe care trebuie sa-L cinsteasca toata faptura vazuta si cea nevazuta. Cel putin asa reiese din textul sfant; "Asculta Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn" (Deuteronom 6, 4), numai pe El se cuvine sa-L cinstesti.

Dupa cum s-a vazut in capitolul anterior, Dumnezeu este sfant prin Sine insusi, iar oamenii se sfintesc si poarta numele de sfinti, fie prin chemarea celor intai nascuti (Iesirea 13, 2), fie ca popor intreg (Iesirea 19, 6) din momentul in care Dumnezeu i-a ales pentru Sine (Iesirea 34, 19-20; Levitic 27, 28; Numeri 3, 13; 8, 17; Deuteronom 15, 19), fie prin consacrare. Chemarea lui Dumnezeu in Vechiul Testament; "Fiti sfinti ca Eu Domnul Dumnezeul vostru sunt sfant" (Levitic 11, 44; 19, 2; 20, 7, 26) ne arata ca dupa hotararea libera a lui Dumnezeu s-a randuit o categorie aparte de credinciosi careia i s-au deschis perspective infinite de progres pe calea indumnezeirii, pentru a fi o cat mai fidela asemanare cu Dumnezeu si un cat mai deplin chip al Creatorului. Intreaga perioada vechi-testamentara este dominata de chemarea la sfintenie si purificare.

In scrierile Vechiului Testament nu numai numele lui Dumnezeu este desemnat cu termenul de sfant, ci si unele fiinte ceresti care la porunca lui Dumnezeu ii ajuta pe oameni (Daniel 8, 13), oamenii ca implinitori ai cultului divin si ai voii lui Dumnezeu, nazireii si mai ales profetii (IV Regi 4, 9; Ieremia 1, 5; Isaia 49, 1; Numeri 6, 5), precum si toti cei intai nascuti de parte barbataesca dintre fiii lui Israel (Iesirea 13, 2).

Cu sens general, termenul "qadhos = sfant" mai este acordat si tuturor celorlalte persoane inchinate lui Dumnezeu, sau care sluiesc templului, insa nu este exclus cu totul ca sa poata desemna si comunitatea credinciosilor israeliti", adica pe evreii piosi la care se refera cuvintele psalmistului cand zice; "Prin sfintii care sunt pe pamantul Lui, minunata a facut Domnul toata voia intru ei" (Psalm 16, 3). Prin urmare, in limbajul aghiografilor, termenul "sfant" se aplica si poporului Israel in totalitatea sa, in virtutea legaturii de dragoste pe care Dumnezeu a incheiat-o cu acest popor ales din randul tuturor neamurilor pamantului ca sa duca o viata religios-morala aparte. In baza alegerii sale; "imi veti fi imparatie preoteasca si neam sfant" (Iesirea 19, 6), Israelul biblic "luat in totalitatea sa va fi un neam al carui fiecare membru va poseda cele mai mari demnitati care pot fi in lume, regalitatea si sacerdotiul". Din momentul in care a fost ales de Dumnezeu pentru a face cunoscute printre neamuri adevarurile divine, pana cand avea sa vina imparatia pacii, a perfectiunii morale si a deplinei cunoasteri a lui Dumnezeu, poporul Israel devine un popor sfant caruia i se recomanda sa aiba o purtare distanta fata de cei idolatri (Numeri 35, 50-52; Deuteronom 23. 20). Conditia pastrarii calitatii de sfant era ramanerea intr-un anumit raport cu Dumnezeu si indeplinirea menirii pentru care a fost ales, aceea de a fi mijlocitor in lume.

Pozitia lui Israel de popor sfant, ales sau consacrat nu trebuia sa-i faca doar sa se bucure de propriile-i privilegii create in urma legamantului cu Dumnezeu, ci mai ales sa-si dea seama de marea raspundere pe care o avea, de a-L reprezenta pe Dumnezeu in fata popoarelor si lumea inaintea Dumnezeului sau. Israel este numit asadar "am qadhos" popor sfant, in virtutea misiunii sale speciale avute in lume. Ei avea o misiune sacerdotala, aceea de a sluji adevaratului Dumnezeu. Dar nu numai atat. Comandamentul divin; "Fiti sfinti pentru ca Eu sint sfint", vrea sa spuna israeli-tilor; "Nu va confundati cu celelalte popoare care nu Ma cunosc. Nu va confundati cu ele caci nici Eu nu Ma confund cu ceea ce adora acelea". Deci indemnul divin adresat fiilor lui Israel de a fi sfinti are in vedere separarea totala a sacrului de profan, din care s-a nascut si antiteaza dintre "curat" si "necurat". De aici rezulta echivalentul termenului de sfant cu cel de curat care se poate atribui poporului Israel consacrat exclusiv slujirii lui Iahve. Abaterea israelitilor de la poruncile divine insemna si indepartarea de ceea ce este curat. De aceea ideea de curat si necurat care isi gaseste loc si in actul alegerii divine constituia in perioada vechi-testamentara o adevarata "linie de hotar intre sacru si profan".

Actul alegerii si respectiv al consacrarii poporului evreu constituie o realitate centrala a Vechiului Testament intrucat prin acest act devine sfant, totusi alegerea nu este suficienta ca sa-i aduca implicit si sfintenia. Aceasta este conditionata de ascultarea-de Iahve si pastrarea fidela a legamantului. Intr-adevar prin acel "berith" (legamant) intre Iahve si Israel se va stabili de acum o relatie speciala si unica de la care erau excluse alte popoare. Sfintenia insa nu se putea mentine prin simpla alegere a lui Israel, caci la ea trebuia sa-si aduca o reala contributie si omul care putea sa ramana credincios angajamentului luat. Prin urmare, sfintenia nu depindea numai de Dumnezeu, ci mai ales de poporul care era obligat sa tina si el angajamentul pe care l-a luat la incheierea legamantului, adica sa observe preceptele Legii, sa indeplineasca conditiile legamantului. Din partea poporului a realiza sfintenia insemna sa corespunda consacrarii oferita lui de Dumnezeu.

Preocuparea de a ramane sfinti lui Dumnezeu si a trai in sfintenie nu apartinea, sau nu trebuia sa apartina exclusiv preotilor sau conducatorilor spirituali ai poporului ales, ci era legata de toate aspectele vietii in efectuarea oricarei munci, ca si in timpul de odihna, acesta fiind insusi principiul de conduita a poporului. In totalitatea sa, Israelul trebuia sa aiba o singura religie, pentru sine si pentru tara in care traia, dar mai cu seama sa lupte pentru inlaturarea oricarei practici straine, daca s-ar fi ivit. De asemenea fiecare credincios israelit avea o responsabilitate proprie in fata lui Dumnezeu, iar in atitudinea personala a fiecaruia era cuprinsa atitudinea Israelului in totalitatea sa. Conform voii divine, Israelul era chemat sa devina sfant asa cum este Dumnezeul sau, adica sa incerce a-L imita pe Iahve, sa caute deci perfectiunea, sa urce pe culmile inaccesibile ale muntelui, lasand jos viciile, nedreptatea, etc. S-ar putea spune ca poporul legamantului trebuia sa fie, un fel de prelungire in istorie a sfinteniei lui Dumnezeu, o manifestare concreta a perfectiunii Sale".

Omul fiind alcatuit din trup (basar), cum il numeste Scriptura Vechiului Testament si din duh (nesamah), iar Dumnezeu fiind Duh absolut, liber de orice alcatuire materiala, de la inceput intre om si divinitate se interpune aceasta deosebire ca o stavila de nedepasit in calea comuniunii celor doua entitati. Data fiind marea distanta intre cele doua moduri de existenta atat de total diferite, prin cultul impus de Dumnezeu se incerca micsorarea distantei care-i separa pe cei doi.

Pentru a relua si mentine legatura cu omul a fost nevoie ca Dumnezeu sa ia initiativa, in sensul ca pentru a se face cat mai inteles de om a trebuit sa se coboare la posibilitatile de intelegere ale omului asumandu-si uneori chiar dimensiuni umane.

Desi poporul ales a fost consacrat de Dumnezeu in intregime pentru a fi mijlocitor, la un moment dat el insusi a avut nevoie de un mijlocitor, caci chiar in momentul in care Israel intra in legatura cu Dumnezeu, Care-l face preotul Sau printre neamuri, el recurge totusi la slujirea lui Moise, mijlocitor absolut necesar intre cel chemat si Cel care cheama. Chiar daca la inceput termenul de "sfant" a fost atribuit intregului popor, cu timpul acest apelativ a fost rezervat doar preotilor care erau sfintiti pentru a implini misiunea preotiei si a fi in legatura directa cu Dumnezeu (Levitic 21, 6; I Paralelipomena). Deci chiar daca poporul in general era consacrat prin legamantul incheiat pe Sinai, el nu putea pretinde niciodata ca ar fi posedat sfintenia necesara de a se prezenta mereu inaintea lui Dumnezeu fata de care toate popoarele sunt ca si nimic; "ele pretuind inaintea Lui cat o suflare" (Isaia 40, 17). De aceea a fost sfintita preotia careia i s-a incredintat tezaurul divin revelat pe cale supranaturala si a fost conditionata de un context doctrinar cu totul deosebit, acela al credintei intr-un Dumnezeu personal. Creator si conducator absolut al universului. Fiind prin insasi menirea slujirii lor mai apropiati de Dumnezeu decat restul poporului, preotii erau numiti si ei sfinti. In calitate de mediatori intre Dumnezeu si credinciosi, ei se bucurau de un surplus de sfintenie, ca unii care stateau in legatura cu sfintenia divina.

Dupa alegere, respectiv dupa consacrare, preotul israelit era sfant lui Dumnezeu. El nu mai avea dreptul de a se confunda cu restul poporului (Levitic 21, 4-5). Pentru a ramane in starea de sfintenie, preotii, in frunte cu arhiereul primesc o seama de precepte divine suplimentare fata de restul poporului (Levitic 21 si 22) care sa-i fereasca de calcarea poruncilor Domnului. Deci in acceptiunea generala a cuvantului, in perioada la care ne referim, sfinti erau doar cei consacrati lui Iahve, adica cei separati de tot ceea ce este profan si pusi exclusiv in slujba lui Iahve. Or, acestia erau numai cei din familia lui Aaron, orice neaaronit fiind exclus din slujba preoteasca sub pedeapsa cu moartea. Fiind ales de Dumnezeu insusi ca sa-I slujeasca numai Lui, preotului i se atribuia sfintenia (in sens de consacrare) pentru ca numai el se putea apropia de templu si de lucrurile sfinte din el. Sfintenia in sine insa nu era o calitate ceruta fiilor lui Aaron pentru exercitarea preotiei in apropierea lui Iahve, ci aceasta venea in urma consacrarii lor (Iesirea 29, 29,33) ca de altfel si prin insasi apropierea lor de Dumnezeu. Cu toate acestea, dupa ce a fost ales de Dumnezeu, adica sfintit, preotul avea obligatia de a se face demn de aceasta onoare, sfintenia neconstituind din cel moment" o simpla relatie exterioara a omului cu divinitatea, ci trebuind sa devina o calitate inerenta a persoanei, in masura in care aceasta se supunea preceptelor rituale" si pazea cu strictete curatenia morala (Levitic 21, 6).

Aproape intreg sensul termenului "qadhos", cand se refera la persoane inchinate slujirii lui Iahve, este fundamental legat de cult si implica o distinctie, o separatie neta de profan in contul unui raport direct cu Dumnezeu. El implica deci o separatie de profan, dar numai in baza si in vederea unei legaturi cu Dumnezeu, Care El insusi a luat initiativa. Un alt motiv pentru care lucruri sau persoane au devenit sfinte este ca ele nu mai apartin omului, ci lui Dumnezeu in exclusivitate. Nici chiar omul care a fost consacrat nu-si mai apartine sie insusi ci Domnului care l-a ales pentru slujirea Sa.

Cei alesi in slujba preotiei erau introdusi printr-o sfintire solemna care consta intr-o serie intreaga de ceremonii, mai ales din curatiri rituale, pe primul loc situindu-se ungerea cu ulei sfant care aducea acestora sfintenia propriuzisa si apoi imbracarea vesmintelor sfinte care simboliza apartenenta la Dumnezeu. Ceremonialul se incheia cu aducerea sacrificiului de expiere si consacrare. Actul propriuzis al sfintirii este exprimat de forma Pielului, de la verbul "qadhas" care dupa cum am vazut mai are pe langa sensul de ,,a consacra", si pe acela de "a sfinti", adica a anunta in public ca un obieoct sau o persoana devine demna de un respect deosebit, de o consideratie aparte. In urma actului consacrarii, persoana devenea sfanta si ca urmare demna de o cinste aparte. De acum insa, omul odata sfintit lui Dumnezeu, deci declarat sfant pentru Dumnezeu, trebuia sa se pastreze intr-o permanenta stare de puritate care-l facea sa se asemene oarecum cu Dumnezeu". In cazul insa in care arhiereul sau preotul nu corespundea acestei consacrari, greseala sa era de neiertat fiindca in situatia aceasta "el n-ar ofensa ordinea, legea sau conventii sociale, ori perceptele morale, ci ar ofensa insasi majestatea divina, si in acest caz legamantul este rupt, iar unsul nu se mai aseamana cu Domnul sau".

Asa cum am aratat, desi intregul popor Israel era chemat la sfintenie, totusi realizarea acestui ideal nu era posibila decat numai in Noul Legamant (Ieremia 31, 31-34) pentru ca in Legea veche si in harul sfintitor care sa-l ajute pe om sa se desavarseasca sau curatirea omului se realiza prin implinirea dreptatii. Pentru ca preotia aronita era temporara si prefigurativa, ea nici nu-l putea ajuta pe om sa se desavarseasca (Evrei 7, 11). De aceea Domnul a prevestit prin proorocul Ieremia ca va schimba Legea preotia si va forma un nou Israel caruia ii va institui o preotie noua ce va sluji". Noul Legamant" (Ieremia 31, 31).

Neavand harul divin, preotia Legii Vechi nu putea mijloci sfintenia membrilor comunitatii israelite, de aceea nici nu intalnim in Legea Veche termenul de "sfant" cu acelasi sens pe care-l intalnim in Noul Testament.

Cand aghiografii folosesc adjectivul "qadhos", la plural cu sensul de "sfinti" nu inseamna ca acest termen este utilizat cu acelasi inteles cu care este intalnit in Noul Testament. Asa cum s-a vazut in multe texte vechi-testamentare cuvantul are si intelesul de credincios", in ideea ca "fiecare nume divin a dat nastere la un titlul posibil pentru desemnarea omului credincios care-l cauta pe Dumnezeu. Altfel spus numai sfintenia lui Dumnezeu provoaca sfintenia omului credincios in general, nu numai pe cea a preotului ca persoana consacrata, si-i da numele de "qadhos-sfant". De aceea se poate afirma ca pe langa persoanele consacrate, toti sfintii amintiti in Vechiul Testament ii reprezinta pe credinciosii comunitatii israelite care au implinit poruncile lui Dumnezeu si in care Dumnezeu si-a pus toata dragostea Sa (Psalmul 15, 3). Ei sunt niste oameni incercati si drepti, sau "consacrati Domnului, mai ales cu inima". Ca si preotii ei primesc datorita vietii lor denumirea de "sfinti" care capata aici un sens religios si moral. In afara de persoanele consacrate, denumirea generala de "sfinti" desemneaza de obicei pe cei care se incred in Dumnezeu si se tem de El.

Pe langa notiunea de "sfintenie" sau de "sfant", mai sunt folositi si termenii de "tsadhiq" si "tsedhaqah" care au pe langa semnificatia de "drept"; "Ca Tu vei binecuvinta pe cel drept Doamne, caci cu arma buneivoirii ne-ai incununat pe noi" (Psalmul 5, 12), si de "dreptate", si pe aceea de "credincios" (Psalmul 1, 6). Desi prin notiunea de dreptate se contureaza si ideea de sfant in perioada Vechiului Testament ea nu este nici pe departe identica cu cea din Noul Testament. Subliniem acest lucru deoarece profetii, preotii, nazireii si dreptii Vechiului Testament nu puteau primi harul divin doar prin mijlocirea jertfelor sangeroase aduse la consacrarea lor, sau dupa aceea in cadrul cultului divin (Levitic). Insa diversitatea slujirii acestora poate simboliza varietatea lucrarii harului Duhului Sfant in Noul Legamant.

Sfintii in Noul Legamant

Fiind o continuare si o implinire a celor din Vechiul Testament in Noul Testament il defineste pe Dumnezeu ca Sfant si in desavarsit (Ioan 17, 11; Matei 18; I Petru 1, 15). Prin cuvantul aghios – sfant se exprima atat divinitatea lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, dar si curatia Sa absoluta ca om caci Ei n-a avut pacat (Evrei 4, 15). Dupa despartirea de Sfintii Sai Ucenici si Apostoli si inaltarea la cer, in Noul Testament se vorbeste de sfinti in doua sensuri: 1, in sens mai larg Sfantul Apostol Pavel ii numeste pe toti crestinii sfinti, ca unii care-L marturisesc pe Hristos si sunt botezati in numele Prea Sfintei Treimi (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2; Efeseni 1, 1) si 2. in sens mai restrans sunt numiti sfinti numai cei chemati sa devina sfinti, mai precis cei care raspund afirmativ chemarii divine si lupta realmente din toate puterile pentru desavarsire. Sfintenia in sens mai larg este deci ceva dat pentru fiecare credincios, caci prin botez devine fiu al Bisericii care-i impartaseste hatrul divin, iar cea in sens restrans ii cuprinde pe sfintii care au inmultit talantii prin colaborarea cu harul divin. Daca sfintenia in sens larg credinciosul o primeste ca pe un dar ce trebuie inmultit, cea de-a doua presupune un efort continuu pentru atingerea desavarsirii dorite de Iisus Hristos. Sfanta Biserica tocmai din acest motiv n-a preamarit si nu preamareste pe cei care au primit sfintenia ca dar fara sa fi dus o lupta sustinuta pentru castigarea acesteia.

Revenind la sfintenia primita ca dar, trebuie sa precizam ca atunci cand Sfantul Apostol Pavel ii numeste pe credinciosii crestini sfinti, nu trebuie inteles ca in epoca apostolica toti crestinii comunitatilor din Corint, Roma, sau Tesalonic erau sfinti in sensul ca duceau o viata desavarsita din punct de vedere moral, ci are in vedere faptul ca erau sfintiti prin Sfantul Botez si celelalte Sfinte Taine. Acestia s-au angajat in lupta cu pacatul, au devenit prin urmare candidati la sfintenie. Asadar, credinciosii numiti sfinti de apostolul neamurilor se impartasisera de sfintenia sacramentala si prezentau pentru apostol garantia ca prin sfintenia vietii lor vor intra in comuniunea sfintilor din imparatia lui Dumnezeu.

A existat si poate mai exista o falsa opinie, potrivit careia sfintii adevarati s-ar fi aflat si s-ar afla doar printre pustnici, monahi ori clerici, in primul rand ierarhi, ca si cand Hristos Domnul ar asigura mantuirea unui numar infim de mic de claustrati, unora care s-au rupt total de realitatile acestei lumi. Or, invatatura Sfintei Evanghelii arata lamurit ca Hristos S-a jertfit pentru intreaga omenire. Iar sfintenia nu se poate masura dupa austeritatea vietii pe care si-o impune cineva si nici dupa publicitatea facuta in jurul persoanei cuiva, ci mai ales dupa promptitudinea cu care raspunde chemarii divine ca si dupa consecventa cu care lucreaza poruncile lui Dumnezeu indeosebi cea a iubirii aproapelui impletita cu virtutea smereniei. Mai presus de toate sfantul se caracterizeaza printr-o permanenta stare de pocainta si o continua biruinta asupra patimilor. Astfel "sfantul este in general omul care s-a eliberat" de toate patimile; de lacomie de avere, de mancare, de voluptate, de comoditate trupeasca, de orice fel de rautate, de manie si de mandrie, de pizma si de dusmanie, omul care a ajuns la o stare de desavarsita infranare, rabdare, smerenie, iubire ca o stare permanenta, vedere intelegatoare a lui Dumnezeu si de convorbire cu El in rugaciune. In sfant s-a acumulat o uriasa forta a uitarii de sine, a bunatatii si smereniei. Cam acesta ar fi in mare portretul spiritual al sfantului. Desi pare ca au realizat totul pe plan spiritual, totusi atat timp cat sunt in trup si sfintii pot cadea, iar bucuria diavolului in astfel de caz este imensa. Constient de acest lucru sfantul este mai presus de toate un abis de smerenie. In aceasta stare sfantul ia aminte mereu la sine insusi ca sa nu-L supere pe Hristos Dumnezeu prin nici un fel de scadere. Intr-un cuvant, sfantul este credinciosul pentru care predominanta vietii este intoarcerea la starea cea dintai a nevinovatiei.

În Sfânta Scriptură a Vechiului și a Noului Testament abundă textele care se referă la „sfinți și sfințenie”, dar cele mai importante sunt acelea în care însuși Dumnezeu vorbește despre sfințenia Sa, direct sau prin glasul profeților. Astfel, în cartea Leviticului stă scris: „Că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Sfințiți-vă și veți fi sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt; să nu vă pângăriți sufletele voastre cu vreo vietate din cele ce se târăsc pe pământ. Că Eu sunt Domnul, Cel ce v-am scos din pământul Egiptului, că să vă fiu Dumnezeu. Deci fiți sfinți, că Eu, Domnul, sunt sfânt” (Levitic 11, 44-45).

Dumnezeu spune despre Sine: „Qados ani”, „ego sanctus sum”, „Eu sunt sfânt”. Sfințenia lui Dumnezeu este puritate sau curăție desăvârșită. Orice întinare este contrară sfințeniei, este negarea ei, antipodul ei. Pentru aceea Dumnezeu poruncește poporului Său ales să fie sfânt, și el și să nu-și pângărească sufletul în nici un chip, nici măcar prin mâncărurile oprite.

Sfințenia lui Dumnezeu cere, astfel, sfințenie de la cei ce se apropie de sfințenia Lui. Drepții, în special, sunt chemați de Psalmist să laude sfințenia lui Dumnezeu: „Veseliți-vă drepților în Domnul și lăudați pomenirea sfințeniei Lui!” (Psalmul 98, 13). Este sfințenia proprie lui Dumnezeu și care, prin Revelație, s-a făcut cunoscută credincioșilor. Ea nu este o sfințenie ascunsă (deși este tainică în esența ei fiindcă aparțin ființei lui Dumnezeu), astfel încât atunci când pronunțam numele lui Dumnezeu ne gândim și la sfințenia Lui. Afirmarea sfințeniei lui Dumnezeu de către Dumnezeu însuși se face, deci, pentru ca poporul ales să ia aminte de ea și să o urmeze în planul uman, pământesc. Este drumul asemănării noastre cu Dumnezeu, pe care trebuia să-1 parcurgă Adam și Eva, drumul desăvârșirii, al sfințeniei.

Dumnezeu este sfânt în Sine. El este cunoscut de sfinții îngeri ca sfânt în Sine. De aceea, în vedenia aratată lui Isaia, profetul a vazut pe Dumnezeu „stând pe un scaun înalt și măreț și poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimi stăteau înaintea Lui, fiecare având câte șase aripi: cu două își acopereau fețele, cu două picioarele, iar cu două zburau și strigau unul către altul, zicând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!” (Isaia 6, 1-3). Sfințenia Lui Dumnezeu este sfințenia absolută și veșnică. De aceea serafimii o proclamă fără încetare. Iar pentru că este sfințenie absolută, ea se vestește mereu întreit de către îngeri, prin întreitul „qados, qados, qados”. Fiecare Persoană a Sfintei Treimi este astfel menționată ca sfințenie în sine, iar Treimea ca unitate de ființă e întreit sfântă. În revărsarea iubirii Sale către lume, Sfânta Treime își revelează sfințenia Sa către îngeri.

Acestia se apropie de sfințenia lui Dumnezeu cu frică si cu cutremur, urmează sfințenia, și ei înșiși sunt sfinți prin harul și puterea lui Dumnezeu, deși nu sunt sfinți prin ființă, ca Dumnezeu. Cu toată ființa lor de duhuri slujitoare, sfinții îngeri proclamă Sfințenia absolută a lui Dumnezeu și trăiesc ei înșiși în sfințenie. Sfințenia lor este incomparabil diferită de sfințenia absolută a Dumnezeirii, dar este sfințenie adevărată, potrivită cu firea creată. Fața de sfințenia pe care o contempla în Dumnezeu, sfințenia îngerilor este o sfințenie prin asemanare; iar față de sfințenia pe care o poate atinge credinciosul, ea este o sfințenie model.

În Noul Testament ideea de sfințenie este îmbinată cu ideea de desăvârșire. Astfel, Mântuitorul Hristos, în Predica de pe Munte, îndeamnă pe ascultători să fie desăvârșiți, ca fii ai Tatălui ceresc; „Fiți, dar, desăvârșiți, precum Tatăl Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48). Cuvântul grecesc care desemnează desăvârșire, perfecțiunea, avea în vechime și sensul de „sfânt, sfințit, sacru”. Este drept că acest sens este mai rar, dar el arată că sfințenia înseamnă totalitate impecabilă, neștirbită și neatinsă, nepătată și inepuizabilă. Ea a caracterizat pe prooroci ca mesageri ai cuvântului lui Dumnezeu: „Precum a grăit prin gura sfinților Săi prooroci din veac” (Luca 1, 70).

Aceeași idee de sfințenie este asociată însă și cu ideea de puritate sufletească, puriatate ca aceea a copiilor și care ne oferă accesul la împărăția cerurilor: „Cine nu va primi Împărația lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea” (Luca 18, 17). Puritatea face parte, deci, din sfințenie, împreună cu nevinovăția. Apostolii și ucenicii Mântuitorului au înțeles că puritatea sufletească, sinceritatea, este esențială credinciosului trăitor în comunitatea creștină. Ca dovadă pentru ei, Mântuitorul l-a certat pe Iuda pentru sărutul mincinos și trădător (Luca 22, 48), iar Sfântul Apostul Petru i-a certat pe Anania și Safira fiindcă au mințit Duhul Sfânt (Fapte 5, 3-9).

Sfințenia este plinătate în Duhul Sfânt, este umplere a persoanei umane cu Duhul Sfânt, așa cum ni se spune despre Sfântul Arhidiacon Ștefan: „Iar Stefan, fiind plin de Duh Sfânt…” (Fapte 7, 55). Așadar, Duhul Sfânt plinește prin harul Său persoana sfântului până la treapta desăvârșirii, dar și o „umple” pe aceasta adăugând cele cu lipsa. Pe de o parte sfântul este primitor al Duhului Sfânt, iar pe de alta Duhul sfințeniei, Duhul Sfânt, întregește în chip tainic – până la varsta plinătății – pe cel îmbrăcat cu Hristos la Botez și care a îmbrăcat chipul lui Hristos, adică chipul desăvârșit sau perfect al sfințeniei în trup.

Acest adevăr ne este dezvăluit pe larg de Sfântul Apostol Pavel, în cea de a doua Epistolă a sa către Corinteni, unde descrie trăsăturile sfinților lui Dumnezeu astfel: „Fiind, dar, împreună-lucratori cu Hristos, va îndemnăm să nu primiți în zadar harul lui Dumnezeu…, nedând nici o sminteală întru nimic, ca slujirea noastră să nu fie defăimată. Ci în toate înfățisându-ne pe noi înșine ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multa răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniță, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi; în curăție, în cunoștință, în îndelungă-răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în dragoste nefățarnică; în cuvântul adevarului, în puterea lui Dumnezeu, prin armele dreptății, cele de-a dreapta și cele de-a stânga, prin slava și necinste, prin defăimare și laudă; ca niște amăgitori, deși iubitori de adevăr, ca niște necunoscuți, deși bine cunoscuți, ca fiind pe pragul morții, deși iată că trăim, ca niște pedepsiți, dar nu uciși; ca niste întristați, dar pururea bucurându-ne; ca niște săraci, dar pe mulți îmbogățind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc” (II Corinteni 6, 1-10).

Complexitatea sfințeniei și a trăsăturilor sfântului este evidentă. Sfântul nu este nicidecum un fugar din lume, ci un alergător către Hristos, către Dumnezeu, în mijlocul lumii, în văzul și cu știința tuturor. El nu este o ființă ascunsă, ci una care înfruntă toate asprimile vieții vânzolită de realitățile timpului, pe față, fără insolență ci cu calm sau îndelungă-răbdare.

Iar fiindcă nu urmărește un scop material, imediat și pământesc, un scop egoist și strâmt cum obișnuiesc unii dintre oameni să urmărească, sfântul rămâne în primul rând un slujitor al lui Dumnezeu, înzestrat cu harul lui Dumnezeu. Comportarea sfântului față de semeni pare ciudată, străină de maniera obișnuită: el nu renunță nicidecum la curăția sufletului, adică „nu se întinează” cu foloase necuvenite din partea semenilor, este conștient de locul său în fața lui Dumnezeu și înaintea oamenilor, se manifestă cu bunătate față de oricine, în dragoste sinceră, ca viețuitor în Duhul Sfânt. El nu minte pe aproapele său, nu-l înșeală și nu-l trădează pentru că puterea lui Dumnezeu îl întărește spre a sta drept în fața valurilor vieții.

Sfințenia îl poartă pe sfânt în calea dreptății lui Dumnezeu. Astfel, sfântul nu comite nedreptăți nici față de semeni nici față de sine și cu atât mai puțin față de Dumnezeu, de unde primește mereu înnoirea simțului dreptății, înaintând pe această cale – cum se arată în versetele citate – , sfântul este mereu printre oameni. Unii îl admiră, alții îl ocărăsc; unii îl laudă, alții îl defăimează; în timp ce se ține tare de adevăr, este socotit drept magician și amăgitor. Ochii semenilor, deși îl cunosc, nu vor să-1 mai recunoască. El este un altul pentru ei fiindcă s-a dezbrăcat de zdrențele păcatului și s-a îmbrăcat în haina de lumină a virtuților.

Sfântul este văzut acum într-o altă stare de către alții, deși el nu-și recunoaște nici o vrednicie în această schimbare pe care o știe că este drumul firesc al vieții în Hristos, în Duhul Sfânt, în dragostea lui Dumnezeu Tatăl. Străin pentru ochii obișnuiți mai înainte să vadă strâmbătatea și să o socotească dreptate firească, departe de viața petrecută în plăceri și aproape în fiecare clipă de ceasul morții, sfântul trece prin lume ca un pedepsit, ca un osândit fără de vină, dar încă nestrivit de răutatea omenească. Trist pentru păcatele săvârșite, sfântul se bucură de lumina chemării dumnezeiești la ospățul împărăției cerurilor împreună cu Hristos, cu Apostolii, cu martirii, cu mărturisitorii, cu asceții și cu toți sfinții îngeri. Trăiește ca un sărac, neavând nevoie să adune bogății, căci știe că toată lumea aparține, de fapt, lui Dumnezeu, dimpreună cu oamenii.

Din această perspectivă, el deplânge goana după aur, după bani, după posesiuni drepte și nedrepte, după himerele gloriei pământești trecătoare. Sfântul pare că nu are nimic, dar el are totul pentru că totul este în jurul său. Chiar dacă vreun lucru se află în custodia temporară a cuiva, sfântul știe că și acel lucru își va schimba posesorul prin curgerea lentă a anilor sau prin întâmplări neprevăzute. El știe că și cel ce are nu are, sau că acela socotit de oameni sărac poate fi nespus de bogat prin dragoste și deschidere către ceilalți și către Dumnezeu care l-a adus pe lume.

Sărăcia sfântului îi îmbogățește pe mulți, pentru că sfântul nu concurează cu cei ce adună bogății și averi materiale. El lasă pentru ceilalți grijile ieșite din comun pentru lucrurile trecătoare care fug apoi de la posesorii lor. Dar cu adevărat sfântul îi îmbogățește sufletește pe cei care, urmând pilda lui, se apropie de Dumnezeu, deprind exercitatea virtuților, își curăță inimile de zgura păcatului și își luminează mintea cu înțelepciunea Sfintelor Scripturi. Sfântul, prin urmare, are de toate, pentru că sfințenia le cuprinde pe toate cele folositoare și necesare pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu.

Sfințenia este iubire fără de sfârșit. Ochii sufletului aleargă după marginile ei, dar ea își întinde orizontul mereu către infinitul iubirii lui Dumnezeu față de lume. De aceea,Sfântul Apostol Pavel atragea atenția Galatenilor că însăși Legea se reduce la un singur cuvânt: iubire, iubire de  semeni,  iar că  faptele  contrare iubirii  de  aproapele sunt păcătoase și inadmisibile pentru orice creștin: „Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți. Iar dacă vă mușcați unul pe altul și vă mâncați, vedeți să nu vă nimiciți între voi. Zic dar: În Duhul să umblați și să nu împliniți pofta trupului” (Galateni  5, 14-16).

Umblarea în Duhul este coordonata principală a sfințeniei. Duhul este mai presus de literă, este viu și face să înviem în El. Sfinții au umblat și umblă în Duhul Sfânt. El le inspiră faptele sfințeniei în oricare stare a vieții. Căci sfântul își poate petrece viața în oricare dimensiune a vieții sociale, de la viața comunitară până la viața solitară, și invers.

Sfințenia transcende, pentru aceea, prin Duhul Sfânt, omenescul, îl transfigurează, îl înalță, îl leagă mai strâns de Dumnezeu prin dragoste de adevăr, de bine, de dreptate, de echitate, de împăcare și de într-ajutorare pe căile cotite ale vieții pământești. Iar fiindcă Duhul este Dumnezeu, lucrarea celui ce umblă în Duhul este lucrare a omului și a lui Dumnezeu, este lucrarea de desăvârșire în limitele sinergiei sau ale conlucrării credinciosului cu harul lui Dumnezeu, „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință” (Filipeni 2, 13).

Dar Dumnezeu lucrează în cel ce se deschide către Dumnezeu, nu doar în solitudine sau încărcat cu voturile monastice sau cu obligațiile sacerdotale, ci oricărui credincios mărturisitor al dreptei învățături și împlinitor al legii nestrămutate a dragostei. Astfel, imaginea mai demult îngustată, că sfântul este prin excelență pustnic, monah sau cleric, se lărgește din nou, dacă este privită prin fereastra Evangheliei, prin prisma scrierilor apostolice și ale Sfinților Părinți.

De altfel Biserica Ortodoxă a trecut în rândul sfinților și a cinstit ca atare persoane căsătorite – bărbați și femei -, ba chiar familii întregi de sfinți. Și, desigur, sfințenia nu trebuie să fie considerată ca excepție absolută în creștinism, ci ținta permanentă a fiecărui creștin, îmbrăcat cu Hristos la Botez, însemnat cu pecetea Darului Duhului Sfânt, împreună-lucrător cu harul și hrănit cu Sfânta Euharistie. Acest adevăr transpare din toate epistolele pauline, unde Biserica nu este formată din sfinți nevăzuți, ci din sfinți reali, trăitori deplini ai vieții în toate dimensiunile ei, dar străduindu-se să înfrunte din răsputeri ispitele și păcatul prin cultivarea virtuților și prin trăirea exemplară a dragostei.

Desigur, Sfântul Apostol Pavel face distincție clară între persoanele botezate și care duc o viață curată și acele persoane care și după intrarea în creștinism nu-și găsesc locul în vâltoarea păcatului și sunt atrase în cursa morții trupești și sufletești. El numește „sfinți” pe cei câți se străduiesc să dobândească, asemenea lui, desăvârșirea în Hristos. „Pavel, apostol al lui Hristos Iisus, prin voința lui Dumnezeu, și fratele Timotei: Bisericii lui Dumnezeu celei din Corint, împreună cu toți sfinții care sunt în toată Ahaia” (II Corinteni 1. 1).

Desăvârșirea este nu numai posibilă, ci ea constituie o preocupare permanentă la care Sfântul Apostol îi cheamă insistent pe toți creștinii, cum le spune filipenilor. „Nu (zic) că am și dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârșit; dar o urmăresc că doar așa o voi prinde, întrucât și eu am fost prins de Hristos Iisus” (Filipeni 3, 12). Deci starea de sfințenie în viața pământească este o stare de continuă alergare ce duce la o țintă sigură, la o încununare, dar alergarea însăși este cu adevărat posibilă dacă alergătorul sau trăitorul stării de sfințenie „este prins de Hristos”. Căci nimeni nu poate fi sfânt cu adevărat decât dacă urmează calea sfințeniei lui Hristos, a Fiului lui Dumnezeu întrupat, deschizătorul autentic al drumului sfințeniei în viața pământească.

Starea de sfințenie descrisă de Noul Testament se apropie de starea profetică și de starea apostolică. Pe de o parte sfântul poate avea o clarviziune primenită de harul Duhului Sfânt lucrător în el prin Sfintele Taine, iar pe de alta poate desfășura o lucrare misionară, deci de apostol, în cadrul larg al comunității creștine universale. Spre exemplu, ca Apostoli dar și ca sfinți, cei doisprezece Apostoli ai Mântuitorului Hristos propovăduiau Cuvântul lui Dumnezeu, își puneau mâinile peste bolnavi și îi vindecau, făceau minuni în numele Mântuitorului Hristos, slujeau altora ca și când ar fi slujit Domnului însuși și recomandau și altora să se comporte la fel față de frații în aceeași credință și față de autoritățile religioase sau față de cele romane din diversele cetăți unde predicau Evanghelia.

„Sfinți și sfințenie” în viața Bisericii 

“Avem temeiuri să credem că sfinții mijlocesc pentru noi prin rugăciunile lor înaintea lui Dumnezeu, mai întâi pentru că fiind încă în viață, ei s’au rugat pentru noi. Sfântul Apostol Pavel scrie filipenilor: „Mulțumesc Dumnezeului meu ori de câte ori îmi amintesc de voi. Întotdeauna în toate rugăciunile mele mă rog pentru voi toți cu bucurie” (Flp 1, 3-4; 2 Cor13, 9; Ef 1, 16-18; 3, 14-21; 1 Tes 1, 2-3; 2 Tes 1, 1-11; 2 Tim 1, 3).

Strădania lor cea mai mare în viață a fost să ajute cât mai mulți oameni să se mântuiască. Ceea ce îi făcea pe ei sfinți era o dragoste mistuitoare față de Dumnezeu și de oameni. Dragostea lor față de oameni și preocuparea de a-i aduce pe cât mai mulți la Dumnezeu n’a încetat nici după mutarea lor de aici. Dimpotrivă, fiind mai aproape de Hristos, și puterile lor sufletești crescând, dragostea lor de oameni a crescut și ea. Mântuitorul spune că „bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește” (Lc 15, 10). Cu cât mai mare bucurie vor avea astfel Sfinții, care sunt mai legați de oameni, având aceeași fire? Mai ales că ei se bucură de ceea ce Se bucură și Domnul nostru Iisus Hristos, iar bucuria cea mai mare a Lui este mântuirea noastră. Mântuitorul Însuși „Se roagă pentru noi” (Rm 8, 34), după cum Se roagă și Duhul (Rm 8, 26-27). Oare nu vor face și Sfinții la fel, ca să facă bucurie lui Dumnezeu? Vor sta nepăsători când Iisus Se roagă pentru noi, când aduce Jertfa nesângeroasă pentru noi, când lasă cele 99 de oi și aleargă să o mântuiască pe cea pierdută? (Mt 18, 11-14).

Cu siguranță că se vor ruga și Sfinții, mai ales că știm că și îngerii nu se bucură numai pentru mântuirea sufletului pierdut, ci, fiind pururea înaintea lui Dumnezeu, se și roagă pentru el. Căci așa trebuie să înțelegem cuvintele Mântuitorului: „Luați seama să nu disprețuiți pe vreunul din aceștia mai mici; că vă spun Eu vouă că îngerii lor din ceruri pururea văd fața Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt 18, 10). Mântuitorul a voit să arate că Îngerii acelora nu stau degeaba în fața lui Dumnezeu, ci stau spre folosul lor, căci îndată adaugă că Fiul Omului a venit să mântuiască pe cel pierdut și dă exemplu parabola cu oaia cea pierdută (Mt 18, 11-14).

Dar în afară de mărturiile acestea pentru rugăciunile Sfinților, Sfânta Scriptură cuprinde mărturii și mai lămurite despre ele. În Apocalipsă se spune: „Și când a luat cartea, cele patru Ființe și cei douăzeci și patru de Bătrâni au căzut înaintea Mielului, fiecare având o țiteră și cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinților” (5, 8). Iată-i, așadar, pe Sfinții din cer înfățișând înaintea tronului ceresc rugăciunile sfinților de pe pământ. Iar prin sfinții de pe pământ se înțelegeau pe vremea Apostolilor toți membrii Bisericii (Col 1, 4; Ef 1, 1). Rugăciunea Sfinților din cer este folositoare membrilor Bisericii de pe pământ când aceștia din urmă se roagă și ei, adică atunci când rugăciunea Sfântului din cer însoțește rugăciunea celui de pe pământ, deci când acesta nu stă nepăsător.”

“Despre sfinți și sfințenie, în decursul timpului, s-a scris mult. Și aceasta pentru că sfinții ocupă un loc important în viața Bisericii. Duminica Tuturor Sfinților, praznuită în fiecare an în prima duminică de după Pogorârea Sfântului Duh, și Duminica Sfinților Români, praznuită în a doua duminică după Pogorârea Sfântului Duh, sunt considerate o invitație la sfințenie.

La început doar mucenicilor le era acordată o zi specială de praznuire, alte nume de sfinți fiind adăugate în calendar treptat, mai ales după stabilirea procedurilor de canonizare. Ulterior au fost incluse și personalități distinse ale Vechiului și Noului Testament, oameni cu o trăire duhovnicească foarte înaltă, care s-au distins prin fapte de caritate și dreptate socială, prin darul facerii de minuni.

În creștinism, sfințenia reprezintă maximul la care poate ajunge omul în viață, grație Întrupării Mântuitorului Iisus Hristos. Am putea spune că sfințenia este revelarea lui Dumnezeu în făptura Sa: “Cine rămâne în Mine și Eu rămân în el” (Ioan 15,5). Însă fără o conlucrare continua a omului cu harul divin, nu este posibilă sfințirea vieții.

În rugăciunea arhierească, Hristos Îi cere lui Dumnezeu-Tatăl: “Sfințește-i, Doamne, cu adevărul Tău, ca și ei să fie sfințiți în adevăr” (Ioan 17,17). Iar cu alt prilej, Mântuitorul Hristos îndeamnă pe cei ce ascultau cuvântul Lui: “Fiți dar desăvârșiți, precum Tatăl Cel Ceresc desăvârșit este” (Matei 5,48).”

Sfințenia se regăsește în toate clasele sociale, în toate profesiunile și meseriile, dar și la toate vârstele. De asemenea, nu au devenit sfinți doar cei despre care amintește Sfântul Pavel: “Alții au suferit batjocură și bici, ba chiar lanțuri și închisoare; Au fost uciși cu pietre, au fost puși la cazne, au fost tăiați cu fierăstrăul, au murit uciși cu sabia, au pribegit în piei de oaie și în piei de capră, lipsiți, strâmtorați, rău primiți. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, și în munți, și în peșteri, și în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 36-38), ci toți cei care și-au asumat responsabilitatea Crucii lui Hristos, lepădându-se de sine, într-o formă sau alta. Pentru întreaga lor viață presărată cu atâtea încercări și biruințe, sfinții sunt socotiți prieteni lui Dumnezeu.

Dumnezeu este desăvârșit, după cuvântul Mântuitorului: "Fiți dar desăvârșiți, precum Tatăl nostru din ceruri desăvârșit este" (Matei 5, 48), Dumnezeu e desăvârșit în toate, egal și asemenea cu Sine. Nu e supus prefacerii lucrurilor, nici nașterii, nici întâmplării. Are deopotrivă chipul oricărei virtuți. El nu se micșorează, nici nu crește, ci e totdeauna același.

Din punct de vedere terminologic, noțiunea de sfințenie denumea starea de „sfânt”, adică descria integrarea completă a celui botezat în viața plină de Duhul Sfânt a Bisericii primare. Iar întrucât în această Biserică abundentă harismelor era un fapt concret, vizibil și activ, „sfințenia” constituia dimensiunea firească a Bisericii primare, iar sfânt era creștinul botezat și care nu se mai întorcea din calea virtuții spre calea păcatelor săvârșite în păgânism.

Din această cauză, Sfinții Apostoli îi numesc sfinți pe toți cei care trăiau curat, după Botez, în cadrul comunităților creștine de atunci. Și nu este rar când – spre exemplu – Sfântul Apostol Pavel salută pe „sfinții” dintr-o Biserică sau alta. Asemenea lui, Părinții Apostolici relevă sau chiar laudă viața de sfințenie a credincioșilor din diverse Biserici locale cărora li se adresează.

O fac însă pentru a scoate în evidență comuniunea de sfințenie a tuturor creștinilor de atunci, care participau nemijlocit la propovăduirea neîncetată a Cuvântului lui Dumnezeu, a Împărăției Cerurilor și pecetluiau această mărturisire, de cele mai multe ori, cu propria viață.

Asa se face că atât în jurul Sfântului Ignatie Teoforul cât și în jurul Sfântului Policarp al Smirnei gravitează grija Bisericilor din Asia Mică și din alte părți, dar și nădejdea că jertfa acestor doi sfinți va călăuzi drept pe credincioși pe drumul greu și spinos al unei Golgote verificatoare și purificatoare.

În noianul de nume care s-au adăugat la numele Sfinților Apostoli, a strălucit însă pomenirea Maicii Domnului, atât în Răsărit cât și în Apus. Maica Domnului rămâne exemplu de înțelepciune, răbdare și smerenie, iar chipul de „mamă și fecioară” devine chip al Bisericii. Încetul cu încetul, în devoțiunea creștină, alături de Păstorul cel Bun se profilează tandru și maiestuos Maica Păstorului cel Bun, solitoare către Fiul Împărat al Veacurilor.

Biserica de pretutindeni acceptă cu bucurie acest semn de prețuire ce se încadrează desăvârșit în afecțiunea creștină, îl transmite mai departe prin secole de-a rândul și recunoaște rolul hotărâtor al alegerii Maicii Domnului în planul soteriologic universal. Născătoare de Dumnezeu și Om, împărăteasă mai aleasă decât toate împărătesele din lume, Stăpâna lumii, Ocrotitoarea necăjiților, Maica Domnului întruchipează laolaltă trăsăturile prin excelență aparținătoare sfinților și este cea dintâi dintre sfinți. Ei i se pleacă îngerii, pe Ea o cântă sfinții și către Ea se îndreaptă fără ocol rugăciunile și laudele monahilor și ale credincioșilor celorlalți.

Nimic nu ajunge pentru a spune pe deplin vrednicia plinătății harului, a acelui har dumnezeiesc lucrător în viața de ascultare neprecupețită a Maicii Domnului. Căci, într-adevăr, nimeni dintre oameni, până atunci, n-a ascultat mai mult de Dumnezeu și nimeni până la Maica Domnului nu s-a supus atât de necondiționat și de repede voinței dumnezeiești, în Maica Domnului, ca model de sfințenie și ca exemplu de dăruire personală în planul mântuirii, găsim sfântul în expresia umană cea mai înaltă, unică, autentică și imitabilă. Căci acesta și este sfântul în Biserica Ortodoxă, anume un creștin care se dăruiește lui Dumnezeu prin ascultare și prin faptă după Cuvântul Evangheliei Mântuitorului.

Ascultarea, răbdarea, smerenia, sărăcia și fecioria trupului și a sufletului atrag după sine milostivirea lui Dumnezeu și au drept consecință îmbunătățirea, propășirea duhovnicească, destoinicia de a primi din belșug harul lui Dumnezeu, astfel încât lucrarea sfântului să semene cu lucrarea iubitoare și purtătoare de grijă a lui Dumnezeu față de lume, față de creație. Nici nu se poate concepe altfel sfântul în Biserica Ortodoxă. El este un ucenic al lui Hristos, un urmăritor al Lui în toate zilele vieții, fără excepție, un apostol, un misionar, un învățător al credinței, un binefăcător și un taumaturg.

Toată viața lui se îmbină cu viața Bisericii, este o dăruire totală pentru Hristos, dar nu este o pierdere a identității personale. Dimpotrivă, conturul uman al sfântului se observă din ce în ce mai clar, pe măsură ce sfântul se apropie de Mântuitorul Hristos, de lumină care izvorăște lumină. Ortodoxia este, prin urmare, o expresie a sfințeniei, expresia cea mai înaltă a loialității față de Hristos, a frumuseții de negrăit a vieții în Duhul. Din acest motiv sfântul rămâne în Bierică, fără să o părăsească și este laolaltă cu ceilalți credincioși tocmai pentru că el nu este un individ izolat, ci este fiu al Bisericii.

În Biserica Ortodoxă, sfântul are bidimensionalitate. Pe de o parte el rămâne om sub toate aspectele vieții omenești compatibile cu dăruirea față de Dumnezeu, iar pe de alta el continuă să se îndumnezeiască după har. Natura lui, ființa lui, nu dispare din limitele umanului; clar acest uman se caracterizează printr-un optimism duhovnicesc mai presus de optimismul și dorirea după viață a celorlalți. Totuși fiindcă viața sfântului este continuă dăruire față de ceilalți, prinosul dăruirii îl înalță pe sfânt tot mai sus, către Dumnezeu. O a treia dimensiune nu mai există, căci sfântul s-a rupt de păcat, învinge ispita și rabdă suferințele provocate de ceilalți semeni. Sfântul, pentru aceea, strălucește prin harul primit de la Dumnezeu, prin credința lui curată și prin faptele sale bune, evidențând iubirea însoțită  de bunătate.

Există,  desigur, și iubire lipsită de bunătate, dar acea iubire nu este adevărata iubire ce caracterizează pe sfinți în Ortodoxie. Dimpotrivă, în iubirea plină de bunătate își arată sfântul puterea de a ierta, de a mangâia, de a se ruga pentru alții, fără ca el să devină un idol. În momentul în care sfântul este în primejdia de idolatrizare de către alții, credința lui curată, ortodoxă, îl obligă să predice și mai vârtos Evanghelia Mântuitorului și să arate cât de puțin înseamnă el față de toți cei pentru care Iisus Hristor și-a dat viața pe Cruce.

Noțiunea de„sfânt și sfințenie” în alte confesiuni

În Biserica Romano-Catolică „sfințenia” și „sfântul” sunt noțiuni care se înțeleg diferit față de sensurile aflate în Ortodoxie. Sfântul este un dobânditor de merite. El este un purtător de valori, asemenea ostașului roman de odinioară, încărcat de meritele proprii și de onorurile conferite asupra lui de către împărat. El, sfântul, are chip tridimensional, în sensul că se dăruiește lui Dumnezeu pentru a dobândi meritele harului și, deci, mântuirea sigură, apoi se dăruiește lumii pentru a o aduce spre ascultare în fața lui Dumnezeu și, în fine, se realizează pe sine ca și cum el s-ar rupe de comunitate pentru a fi totdeauna o identitate mereu proprie cu sine, fară asemanare cu Dumnezeu și cu semenii. O atare imagine a Sfântului și a stării de sfințenie este improprie, este străină de duhul Evangheliei. Dar – după cu se știe – ea slujește unui anumit mod de afirmare a catolicismului mai vechi și mai nou.

Sfântul, în romano-catolicism, este un taumaturg prin excelență, un făcător de minuni cu puteri specifice – pentru cazuri anume – și înzestrat cu o anumită cantitate de har. Întrucât însă harul primit este un adaos, o dobândă dumnezeiască creată, harul acoperă persoana sfântului, nu o pătrunde și, de fapt, nu-i transformă firea umană, ci o prezintă în fața lui Dumnezeu și a oamenilor în această noua învelitoare. Consecința este că însăși sfințenia nu ține de natura omului declarat sfânt, ci constituie un merit sau o aglomerare de merite mai mult sau mai puțin prisositoare. Locurile unde se cinstesc sfinții din Romano-catolicism au și ele, ca urmare, faimă variabilă – după meritele sfinților respectivi, merite catalogate de Biserica Romano-Catolică.

Evident însă că această modalitate de a considera sfinții, chiar dacă din punct de vedere ortodox este lipsită de plinătatea adevărului dumnezeiesc, ea nu poate împieta asupra faptului că sfinții cinstiți de Biserica Ortodoxă și cea Romano-Catolică în comun sunt sfinți adevărați. Trebuie să ținem seama însă de acele deosebiri de interpretare doctrinară ce au apărut după schisma cea mare de la 1054 și care, fiind eronate în catolicism, nu s-au corectat nici până în momentul de față. Despre aceste interpretări însă credinciosul ortodox trebuie avizat, pentru a nu se rătăci de la dreapta credință și de la viața comunitară a Bisericii Ortodoxe. Mai trebuie reținut că tridimensionalitatea doctrinară a sfântului din romano-catolicism a dobândit expresia cea mai neacceptabilă din punct de vedere ortodox în statuile tridimensionale (lungime, lațime și adâncime) prin care sunt reprezentați sfinții în catolicism.

Protestantismul și mai ales neoprotestantismul generalizează sfințenia fie la toți câți formează o Biserică protestantă sau o grupare de un tip sau altul, fie ca o „rezervă” predestinaților necunoscuți în această viață. Dar fiindcă, în general,  această  interpretare vizează anume modul ortodox și îndeosebi cel romano-catolic de a interpreta noțiunea de „sfânt” și cea de „sfințenie”, ea se îndepărtează de izvorul revelațional și răstălmăcește chiar datele din Sfânta Scriptură.

Este vorba, deci, de o îndepărtare voită de ideea de sfânt și de sfințenie cu scopul de a crea impresia unei cugetări libere pe marginea textelor scripturistice și pentru a dezbina pe cei care, din ortodoxie sau din romano-catolicism, ar socoti această interpretare mai conformă cu rațiunea. De fapt, neoprotestantismul, sectele creștine de tot felul își bazează o parte din misiunea lor tocmai pe negarea sfințeniei și a posibilității de a sfinți conferită creștinului prin harul lui Dumnezeu primit în chip special în Biserică, prin Sfintele Taine.

Calea spre înduplecare tuturor poftelor

“Cererea întâi din Rugăciunea Domnească este: „sfințească-se numele Tău” și înseamnă că numele Tatălui „se sfințește în noi și de către noi, când noi ne sfințim pe noi înșine cu viață cucernică și îmbunătățită întru slava numelui Său”.

„Numele lui Dumnezeu este sfânt din fire”, că zice: „Sfânt este numele Lui” (Lc 1, 49); și zicem „Sfințească-se numele Tău”, nu ca și cum am dori ca Dumnezeu să se sfințească prin rugăciunile noastre; nici nu putem spune despre El că s’ar putea sfinți în felul cum se sfințesc oamenii; adică prin cât mai mare depărtare de rele și prin necontenita înaintare întru împlinirea faptelor bune (virtuților). Ci prin această zicere „rostim limpede și răspicat numai sfințenia ce El o are”. „Cerem de la El ca numele Lui să se sfințească în noi”. Sau, „de vreme ce ești sfânt, sfințește și întru noi numele Tău. Sfințește-ne și pe noi, ca fiind ai Tăi să sfințim numele Tău și ca un sfânt să fie propovăduit și preaslăvit, iar nu să se hulească din pricina noastră”. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că se zice „sfințească-se numele Tău, în loc de preamărească-se numele Tău de către toți oamenii și de către toată făptura”.

Preamărim numele lui Dumnezeu ducând o viață cucernică, împodobită cu virtuți și fapte bune, de la care oamenii să se îndemne să slăvească numele lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, oricine rostește „Tatăl nostru… sfințească-se numele Tău” își ia îndatorirea să-L preamărească prin faptele și vorbele sale pe Dumnezeu, așa încât să se împlinească în el porunca lui Iisus Hristos: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune și să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt 5, 16). Deci, lucrul de căpetenie al cererii „sfințească-se numele Tău” este nu numai să nu se hulească numele lui Dumnezeu prin viața noastră, ci și să se slăvească și să se sfințească. „Sfințim numele Tatălui nostru cel după har, Care este în ceruri, omorând pofta pământească și curățindu-ne de patimile aducătoare de stricăciune”. Preamărim prin fapte numele lui Dumnezeu atunci când ne întocmim întreaga viață spre cinstirea lui Dumnezeu și a Sfinților, „prietenii” Săi (Iac 2, 23), spre propovăduirea, cinstirea și apărarea Bisericii Sale. Preamărim prin cuvinte numele lui Dumnezeu atunci când toată vorba noastră va fi o laudă necontenită a lui Dumnezeu și a tuturor bunătăților Lui.”

Viețile sfinților și istoria martirilor creștini sunt pline de mărețe dovezi despre mărturisirea lui Hristos. Dragostea lor pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos n-a biruit-o nici sabia, nici foametea, nici chinurile, nici moartea, nici puterile veacului de acum, nici cele ale celui viitor. De aceea și slava lor la Dumnezeu este și va fi tot atât de mare.

Sfinții creștinismului sunt vitejii ostași biruitori ai Domnului Hristos. Pildele lor sunt pentru noi un mare îndemn și un mare ajutor în luptele și biruințele noastre pentru Hristos, iar rugăciunile lor sunt un sfânt sprijin pentru sufletele noastre. Prin învățătura sfinților înțelegem mai bine învățătura lui Hristos, însă și mai mult ne întărim în încercări prin pilda vieții lor de biruință.

Ei sunt vrednici de toată dragostea și cinstirea noastră și pentru faptul că rugăciunile lor sunt de mare ajutor pentru noi, cum erau ele și pentru Sfântul Apostol Pavel (cf. Efes. 6,19).

Înaintașii credinței noastre au spus lucruri minunate despre mijlocirea în rugăciune a sfinților pentru noi. Fericitul Augustin spune că mucenicii sunt mijlocitorii nostril, dar nu mijlocitori nemijlociți, ci ei fac rugăciunile lor prin mijlocirea Mântuitorului Iisus Hristos cu Care sunt strâns uniți, cum sunt unite cele mai desăvârșite mădulare în corpul lor cu capul lor. Căci, într-adevăr, Iisus Hristos este Capul și El este Singurul Mijlocitor în felul Său, căci șade la Dreapta Tatălui…De asemenea, Asterie al Amasiei, în “Cuvânt de laudă la sfinții Mucenici”, spune că sfinții au multă putere chiar și după moartea lor din lumea aceasta, făcând bine oamenilor, precum a fost și cu proorocul Elisei care și după plecarea din viață a avut harul nemuritor și nedespărțit al lui Dumnezeu, har care sălășluia lângă trupul său neînsuflețit (cf. IV Regi 13,21).

Noi avem o datorie sfântă să dăm o evlavioasă cinstire tuturor marilor oameni de care S-a folosit atât de frumos Dumnezeu. Ei sunt de o veșnică cinste înaintea Domnului și trebuie să fie așa si pentru noi.

Se cuvine și trebuie să cinstim pe toți sfinții și aleșii lui Dumnezeu, pe toți înaintașii credinței noastre atât din Vechiul, cât și din Noul Testament, fiindcă ei au fost vasele sfinte și alese de care S-a slujit Domnul Iisus la mărturisirea Adevărului și la vestirea mântuirii noastre. În același timp, dacă îi cinstim, trebuie să avem în casa și în sufletul nostrum icoanele și pildele sfinților, spre a ne indemna la mai multă dragoste și jertfă pentru Domnul și Mântuitorul nostru, după pilda vieții ascultătoare și sfinte a acelora pe care icoanele îi reprezintă.

“Esența vieții sfinților și a cinstirii lor nu poate fi mai bine exprimată decăt arătându-se că întotdeauna este vorba de faptul că Dumnezeu Se manifestă ca Duh Sfânt în chip minunat în sfinții Săi.

Sfințenia este înțeleasă ca finalitate a persoanei umane, realizabilă ărin exemplelele concrete ale sfinților. De aici rolul pedagogic și în special mijlocitor la Dumnezeu al sfinților prin acea “connunio sanctorum” în legătura strânsă dintre “biserica luptătoare și cea triumfătoare”. Creștinul adevărat trebuie să fie sfânt. Așa a cerut Mântuitorul când a zis: “Fiți dar și voi desăvârșiți, precum și Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârșit este”(Matei 5,48).”

“Sfințenia creștină este un lucru mare și greu, în adevăr, spunea Profesorul Teodor M. Popescu – dar ea nu este peste putința creștinului și dovada aceasta este dintru început făcută; cei dintâi creștini se numeau sfinți (Faptele Apostolilor 15,52) și trăiau ca sfinții.”

“In persoana sfantului prin disponibilitatea sa in relatii, prin extrema sa atentie fata de celalalt, prin promptitudinea cu care se daruie lui Hristos, umanitatea este tamadui­ta si innoita. Sfantul lasa sa se intrevada fata de fiecare fiinta umana un comportament plin de delicatete, de trans­parenta, de puritate in ganduri si in senti­mente. Delicatetea sa se rasfrange chiar si asupra animalelor si a lucrurilor, pentru ca in tot si in toate el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu si pentru ca nu vrea sa raneasca aceasta iubire tratand aceste daruri cu ne­pasare si indiferenta. El respecta pe fiecare om si fiecare lucru si daca un om sau chiar un animal sufera, el le arata o compasiune profunda.

Aceasta iubire si alipire de Dumnezeu i-a facut pe sfinti sa biruie suferintele muceniciei sau sa se lepede de lumea aceasta prin nevointa duhovniceasca sau martiriu duhovnicesc. De aceea pe sotii crestini nu numai ca nu-i desparte aceasta iubire, dar ii si uneste mai mult si se iubesc atat de mult in Dumnezeu, incat iubirea lor o daruiesc lui Dumnezeu, ca darul lor cel mai de pret. Ei stiu ca nu pot intra in Imparatia lui Dumnezeu ca sot si sotie, ci ca mire si mireasa, si se lasa "raniti" de dragostea lui Dumnezeu si de Dumnezeu.

Cei ce-L iubesc pe Dumnezeu au fost atrasi spre erosul Sau de harul ce lucreaza in inima curata, dupa ce harul s-a descoperit sufletului si l-a atras catre Dumnezeu. Cel indragostit de Dumnezeu a fost indragit el mai intai de Domnul si apoi L-a indragit la randu-i. S-a facut mai intai fiu al iubirii si apoi L-a indragit pe Tatal cel ceresc.”

“Sfintenia lui Dumnezeu exprima si ea pe de o parte o calitate interna a fiintei divine, pe de alta se manifesta in lume si devine o calitate participata a fiintelor umane. In primul aspect ea este cu totul apofatica, indefinibila; in al doilea e sesizata, dar intr-un mod greu de definit rational, adica intr-un mod apofatic-catafatic. Aci vorbim mai mult despre sfintenia aceasta irevelata, (manifestata in lume, in coborarea lui Dumnezeu la ea prin energiile Sale necreate.

In sfintenia manifestata in lume se arata aceeasi imbinare de transcendent si revelat al lui -Dumnezeu, de inaltime si coborire. Daca nu s-ar fi revelat Dumnezeu, nu i-am cunoaste aceasta calitate; daca nu s-ar cobori, lumea n-ar putea suporta sfintenia lui Dumnezeu si n-ar putea deveni partasa la ea. Dar revelandu-se, coborindu-se, El arata totusi ceva ce depaseste tot ce e lumesc, ceva ce e de alt ordin. De cate ori licareste pentru constiinta noastra transcendenta divina prin persoane (si, prin mijlocirea persoanelor, si prin lucruri), ea ni se impune in aceasta calitate a sfinteniei, greu de definit prin concepte si prin cuvinte.

Insasi sfintenia e ceva transcendent lumii si de aceea insasi transcendenta o experiem ca sfinta, desi e coborata la, noi. Poate ca nimic nu se traieste acel "cu totul altfel" (das ganz Andere), acel "mister producator de teama" (mysterium tremendum) al realitatii divine ca in sfintenia in care e imbracata in revelarea sa. Aproape ca identificam revelatia cu sfintenia. Se poate spune ca in sfintenie ni se reveleaza concentrat toate insusirile lui Dumnezeu. Ea ne umple de o sfiala de alt ordin decat orice sfiala lumeasca, de un fior neexperiat in raport cu realitatile din lume, amestecat cu teama, cu spaima, cu rusinea, pentru tot ce e intinat in noi. Parca ne simtim descoperiti in fata ei in toata necuratia si goliciunea noastra. Dar in acelasi timp sfintenia ne atrage.”

“Sfințenia reprezintă scopul final al finite umane, ca stare de desăvârșire, de perfecțiune, sfințenie și supremă fericire realizată de persoana umană printr-o profundă unire a sa cu Dumnezeu. Este starea de asemănare cu Dumnezeu pe care omul este chemat să o realizeze în virtutea creării sale după chipul Creatorului, ceea ce presupune pe de o parte aptitudinea naturală a persoanei umane de e aspira și de e se mișca în direcția Arhetipului său, iar pe de altă parte voința divină de coborâre în direcția omului prin atracția exercitată asupra sa.”

“Îndumezeirea este o lucrare teandrică, adică deopotrivă dumnezeiască și omenească, în care initiative aparține lui Dumnezeu, și răspunsul, omului, altfel spus, este o colaborare dintre Dumnezeu și om sub initiative harului dumnezeiesc.”

“Având ca preocupare pregătirea duhovnicească, credincioșii se schimbă, devin‹‹alții față de ceea ce fuseseră mai înainte›› și mintea lor se transformă, astfel încât să prefere și să caute ‹‹frumusețea›› slujirii duhovnicești, adevărul dumnezeiesc și pe Hristos în mod special. Însă pregătirea reală, restaurarea, se obține numai prin Duhul Sfânt. Sălășluirea Sfântului Duh în firea omenească asumată de Hristos s-a făcut și spre sfințirea firii omenești și spre unirea firii dumnezeiești cu cea omenească.”

“Omul, având o nouă viață duhovnicească, conexiune a străduinței duhovnicești a credinciosului și lucrării Sfântului Duh, poate avansa la o mai adâncă explicare a adevărurilor care sunt arătate în Scriptură. Așadar, prin înnoirea care se va face duhovnicește de la Duhul, se păstrează cu folos interpretarea celor încă profunde, nu numai prin precumpănirea data de vechimea literei Legii, ci si prin cugetarea cea temeinică a celor ce cred în Hristos, care adduce mai degrabă înnoirea gândurilor și care așează în noi vederile dumnezeiești, prin care ne este cu putință să contemplăm frumusețea Adevărului.”

“sacrul din perspectiva culturii are o sferă mult mai extinsă decât noțiunea și experiența sfințeniei creștine, pentru că sacrul, dimensiunea sacralității, nu implică în mod necesar relația omului cu Divinitatea ca transcendență absolută.”

“Nu putem aborda problema sfințeniei creștine fără a menționa și caracterul sfințeniei Vechiului Testament care este ‹‹călăuză spre Hristos›› (Galateni 3,24). Sfințenia umană este așadar, pe de o parte, un dar al lui Dumnezeu care se poate analiza în anumite condiții, iar pe de altă parte ea este o tensiune spre plenititudinea proprie, persoana umană fiind capabilă prin harul lui Dumnezeu de această supremă împlinire de sine, sensul vieții creștine fiind de altfel sfințenia. Sfințenia, înseamnă deplina comuniune a omului cu Dumnezeu, realizată prin dăruirea omului către El în iubire. În ortodoxie sfințenia înseamnă de fapt îndumnezeirea omului prin harul divin, suprema realizare, împlinire a umanului în Dumnezeu. Această stare de desăvârșire este accesibilă oamenilor pentru că creștinismul, prin întruparea lui Hristos, a unit cerescul cu pământescul, a apropiat cele două planuri de existent, creația fiind proiectată spre o finalitate divină.

Apoi sfințenia creștină este o relație de iubire cu Mielul lui Dumnezeu, Cuvântul intrupat, Care în ipostasul veșnic Și-a asumat umanitatea limitată, spre a o face părtașă slavei dumnezeiești și îndumnezeirii, cuprinzându-ne pe toți în El – ființial și existential – în mod obiectiv. În realitate, Hristos a săvârșit sfințirea noastră, dar depinde de fiecare dintre noi ca în relația personală cu El să dobândim roadele acestei sfințiri. De aici putem observa și idea că în creștinismm nu poate exista sfințenie fără Iisus Hristos.”

“În sens creștin, starea de sfințenie prin harul lui Dumnezeu reprezintă o restaurare în Hristos a firii căzute și o recuperare a dimensiunii chipului lui Dumnezeu în om și o ascensiune infinită spre asemănarea cu Dumnezeu în har. Sfințenia caracterizează o persoană care este sfântă prin relația cu Dumnezeu, Ființa sfințeniei și Sfințenia însăși. De aceea și sfințenia este realizarea cea mai proprie a umanului, plinirea umana integrală.”

“putem afirma de asemenea că sfințenia este un process de nesfârșită umanizare creștină prin îndumnezeire, ce se realizează în relațiile dintre oamenii înșiși și dintre ei și cosmosul întreg.

Sfințenia este o relație a persoanei umane cu Persoanele divine, cu Treimea de Persoane, o relație ce devine tot mai strânsă, mai intimă și mai luminoasă prin ieșirea omului din sinea sa limitată, prin purificare, iluminare și culminând cu unirea îndumnezeitoare – treptele clasice ale spiritualității ortodoxe. Trăitorii pe culmile spiritualității ortodoxe au ajuns la vederea luminii necreate a lui Dumnezeu, energia Sa veșnică, prin exercitarea virtuților prin care omul se dezgolește de limita sa egoistă fiind pătruns de harul divin în ‹‹comuniune cu Dumnezeu Cel personal, Care face experiența luminii Sale inexprimabilă în limbaj uman››.”

Sfințenia umană este lucrarea tainică a lui Dumnezeu, Care Se revelează și împlinește unirea tainică a omului și a cosmosului întreg cu El, ca ‹‹Dumnezeu să fie toate întru toți››(I Cor 15,28) prin Hristos, în Duhul Sfânt, în viața sacramental și cultică a Bisericii, prin unificarea celor divizate de păcat și moarte și prin unitatea harică dintre Creator și creația Sa.

“De aceea sfințenia este valoarea supremă a creștinismului, iar idealul și realizarea sfințeniei reprezintă deplina împlinire de sine a omului, statura bărbatului desăvârșit (Efeseni 4,13). Starea de sfințenie creștină constituie deschiderea plenară a omului spre Dumnezeu și lucrarea desăvârșită a harului divin în persoana umană, care devine totodată și un om deplin disponibil pentru altul, pentru semeni. Ea înseamnă forța iubirii transfigurătoare ce imprimă chipului, feței umane, bucuria comuniunii, a entuziasmului trăirii în lumina lui Dumnezeu. Astfel, dacă sacrul, așa cum este receptat de către conștiința umană astăzi, reprezintă o incursiune în istoria spirituală a omenirii, un demers rațional, cognitiv spre o mai deplină cunoaștere a omului, a vieții sale, sfințenia creștină înseamnă o reală participare a omului la viața lui Dumnezeu, o împărtășire de energia divină mântuitoare, o relație vie, simțită, luminoasă cu izvorul vieții (Ioan 15,4), cu Însuși Dumnezeu, cu Treimea de Persoane divine, creatoarea și mântuitoarea lumii. Dacă sacrul înseamnă a vorbi despre Dumnezeu, sfințenia creștină înseamnă a lucra spre a fi în Dumnezeu și a trăi prin și în Dumnezeu (Galateni 2,20).”

“Sfințenia este unire între curăție și lucrarea dumnezeiască în om, arătată de SfântulApostol Pavel în cuvintele: «Căci lauda noastră aceasta este: mărturia conștiinței noastre că ne-am purtat în lume și mai ales la voi, în sfințenie și curăție dumnezeiască, nu în înțelepciune trupească,ci în harul lui Dumnezeu.» (II Cor. 1, 12). Experierea sfințeniei este experierea unei curății și a unei prezențe unite într-un întreg.

Unirea dintre puritate și lucrarea dumnezeiască ce constituie sfințenia, face posibilăactualizarea și descoperirea tot mai mare a chipului lui Dumnezeu în om care devine tot maitransparent față de Dumnezeu și tot mai deschis tainei fratelui. Astfel, sfinții sunt tot mai sensibili la prezența și lucrarea lui Dumnezeu în ei, și disponibili pentru o iubire eficientă slujitoare a semenilor lor, aflați încă pe cale în drum spre patria cea cerească. Din sfânt iradiază o imperturbabilă liniște și pace, ca unul ce are în el pe Hristos lucrător, dar, în același timp, și o participare până la lacrimi ladurerea celorlalți. El se odihnește în stabilitatea iubitoare și suferitoare a lui Dumnezeu cel Întrupat,fiind întreg străbătut și imprimat de prezența lui Dumnezeu. Dar eternitatea neclintirii lui în iubireade Dumnezeu și de oameni nu exclude participarea lui la durerile oamenilor, după cum nici Hristosnu încetează a aduce jertfa Sa pentru ei în Euharistie și după cum nici îngerii nu încetează de a ficontinuu în slujba oamenilor în vederea mântuirii. Sfințenia este stabilitate neclintită în comuniuneacu Dumnezeu și mișcare spre oameni pentru a-i ajuta în drumul lor spre desăvârșirea eshatologică.”

“Sfințenia omului, și sfântul, este o participare la sfințenia, sau la puritatea plină de taină, prin infinitatea ei, a lui Dumnezeu și, prin aceasta, la însăși viața lui Dumnezeu care se face simțităîn trăirea aceleiași taine și infinități. Această participare este simultană cu uitarea plăcerilor trecătoare și inferioare ale păcatului, uitare care devine statornică în cei care se angajează cu toatăființa lor pe calea unei vieți de sfințenie. Celor care nu se angajează de bună voie și cu toată ființalor pe această cale, Dumnezeu le trimite mustrări și încercări, care să le întărească duhul spre astăpâni asupra trupului lor, ca să nu moară pentru Dumnezeu și cu sufletul odată cu moartea trupului(Idem, Sfințenia în Ortodoxie, p. 35).Sfințirea și sfințenia nu exclud, ci, dimpotrivă, implică și efortul personal de curăție. DuhulSfânt coborându-Se peste apostoli la Cincizecime i-a sfințit, în mod culminant, imediat. Dar păstrarea sfințeniei nu s-a făcut fără efortul lor de curăție și de întărire în credință. Și aceasta s-afăcut de către ei în prealabil, dar nu fără ajutorul lui Dumnezeu, ci cu un ajutor cu atât mai eficientcu cât acesta le venea în mod nemijlocit de la Fiul lui Dumnezeu Întrupat lângă care au petrecut peste trei ani și pe care L-au văzut nu numai răstignit, ci și înviat.Starea lor de sfințire culminantă s-a arătat nu numai ca putere de convingere unită cucuvântul lor propovăduitor care făcea ca Duhul Sfânt să vină peste toți care ascultau acest cuvânt(Fapte 10, 44), ci și în fapte de vindecări minunate și în alte semne. «Și tot sufletul era cuprins deteamă, căci multe minuni și semne se făceau în Ierusalim prin apostoli și mare frică îi stăpânea petoți.» (Fapte 2, 43). Cu această putere de sus care era în el a vindecat Sfântul Apostol Petru peologul de la Poarta Frumoasă a templului (Fapte 3, 7); cu această putere a vindecat pe bătrânul paralitic Enea din Lida și a înviat pe Tavita din Iope (Fapte 9, 34, 40). Această putere care era înapostoli i-a scos în chip minunat din închisoarea din Ierusalim (Fapte 5, 19), iar pe Pavel și pe Sila,din închisoarea din Filipi (Fapte 16, 28) (Ibidem, p. 37). Deci, sfințenia înseamnă puteredumnezeiască lucrătoare în sfinți. Faptul acesta s-a verificat prin sfinții care au apărut în toategenerațiile, de-a lungul istoriei Bisericii, dintre credincioșii care au asociat la harul dumnezeiesc primit prin Tainele Bisericii, eforturile lor pentru o viață fără patimi, arătată într-o suită de virtuțiodrăslite din virtuțile teologice.”

“Prin noțiunea de sfânt se indică distanța incomensurabilă dintre Dumnezeu și creatură.Dumnezeu este infinit superior tuturor celor pământești, vremelnice și imperfecte. Distanța aceastaincomensurabilă este și de natură ontologică, adică Dumnezeu este Însuși Binele absolut, în fațacăruia cele pământești sunt imperfecte și relative. În Dumnezeu, imperfecțiunea și cu atât mai mult păcatul și răul nu pot avea loc; El este lumina pură neajunsă. Și fiindcă ființa lui Dumnezeu esteidentică cu Binele și voința Lui este identică cu Binele, Dumnezeu este Sfântul prin excelență.Dumnezeu este plenitudinea Binelui. De aceea, în Vechiul Testament, Dumnezeu este «Sfântul» sau«Sfântul lui Israel», cel «de trei ori sfânt» (Isaia 6, 3, 40, 25; Osea 12, 1; Ps. 98, 10; Pilde 9, 10);este numele lui Dumnezeu.”

“Cinstirea sfinților ocupă un loc considerabil în pietatea ortodoxă, căci sunt prezențe de putere a lui Dumnezeu, între noi, oamenii.Sfinții sunt cei care, prin credința lor activă și dragostea lor, au realizat în ființa lor asemănarea maximă cu Dumnezeu și au manifestat chipul lui Dumnezeu în toata puterea lui,datorită lucrării active a harului dumnezeiesc în ei. Sfântul a ajuns în «sânul» lui Dumnezeu și ladeplinătatea bunelor însușiri umane. El a ajuns la identitatea esenței umane cu existența. Sfântul întruchipează și concretizează sfințenia. Aceasta are atâtea forme câte individualitățiumane sunt. Dar opera sublimă a sfințeniei are totdeauna un caracter individual și creator. Bisericacunoaște diverse grade de sfințenie (Ioan, 14, 2) sau aspecte spirituale ale acesteia: profeți, apostoli,martiri, dascăli, călugări venerabili, soldați și regi, medici și anarghiri; și cu siguranță această listănu este definitivă sau completă: fiecare epocă (inclusiv a noastră) și fiecare neam descoperă un nouaspect al sfințeniei, alături de cele ce există deja. Pe lângă aceasta, lumea nu cunoaște pe toți sfinții;sunt sfinți pe care Dumnezeu îi lasă necunoscuți lumii. De aici și o sărbătoare a tuturor sfinților, știuți și neștiuți.Sfinții sunt mâinile lui Dumnezeu, prin care El desăvârșește lucrările Sale, și prietenii și împreună-rugători cu noi la Dumnezeu pentru mântuirea noastră.”

“O pocăință adevărată trebuie să fie sinceră, completă și reală, adică materializată în fapte bune cu care credinciosul trebuie să se împodobească mereu, de la o spovedanie la alta, pentru a înălța edificiul virtuții și a înainta continuu pe treptele desăvârșirii. Cuvântul Mântuitorului rămâne hotărâtor în această privință: “De nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel”(Luca 13,5).”

“Teologia afirmă o intimidate maxima și o înrudire între om și Dumnezeu, prin denumirea omuluii ca și “chip și asemănare” a lui Dumnezeu. În virtutea asemănării maxime – ca raport între chip și Arhetip, teologia se socotește îndreptățită să afirme o unitate, o armonie între viața divină și cea umană: Dacă chipul ar purta în toate ocaziile pecetea frumuseții pe care o are Modelul nostrum, atunci cu greu s-ar isca între ei vreo neînțelegere, ci între ei s-ar dovedi cea mai deplină unire și identitate.”

“Astfel, când vorbim despre viața duhovnicească înțelegem viața Sfântului Duh ca lucrare comună, nezidită, a firii unuia Dumnezeului Treimic. Când exact această viață nezidită a lui Dumnezeu devine și a noastră, putem vorbi propriu-zis de viață duhovniceasă înlăuntrul nostru. Omul acesta se numește om duhovnicesc, pentru că S-a îmbogățit trupește și sufletește cu însuși Duhul lui Dumnezeu, Care S-a unit harismatic cu el și lucrează natural în el, dacă însă sunt împlinite anumite premise și condiții, clare și concrete.

Duhul lui Dumnezeu, venit î nom, îl face pe acesta să se deosebească de ceilalți oameni atât în gânduri și cuvinte, cât și în întreprinderile și faptele lui, deși, în rest, rămâne asemenea semenilor lui.

După cum știm, scopul înomenirii lui Dumnezeu a fost sp unească ipostatic în persoana lui Dumnezeu-Cuvântul firea omenească, astfel încât, pe mai departe, fiecare om care se va încadra în trupul liturgic al Dumnezeului-O Hristos să rămână veșnic unit harismatic cu Dumnezeu.

Credinciosul cu viață duhovnicească activă, lucrătoare, vie, este stăpânit în toate manifestările vieții lui de prezența Duhului Domnului său. Pentru că Hristos există și trăiește în noi prin Duhul Său. Prin Duhul Său, Hristos devine “întâiul întru toate” doar în mădularele lucrătoare ale trupului Său liturgic, adică în mădularele lucrătoare ale Bisericii. Această practică înseamnă că Hristos, prin Duhul Său, stăpânește în cugetul, cuvântul și faptele credinciosului acestuia. Împărăția lui Dumnezeu, care este totuna cu viața duhovnicească în cea mai curată manifestare a ei, e aceea care stăpânește în toate acțiunile credinciosului, în cadrul Bisericii. În cazul acesta, asupra credinciosului împărățește Duhul lui Hristos.”

“Rugăciunea neîncetată reprezintă o condiție fundamental a vieții duhovnicești, căci prin ea, practice, credinciosul se orientează existential spre ținerea primei porunci a lui Dumnezeu, care, de fapt, rezumă și dă sens și tuturor celorlalte porunci. Cu cajutorul neîncetatei rugăciuni, omul este luminat de lumina ipostatică, de Hristos, și își vede păcatele și întreaga lui nedestoinicie. Astfel, se cunoaște cu adevărat pe sine însuși, dobândește cunoașterea de sine, care îi și pricinuiește smerită-cugetare, de o manieră firească, vie.”

“Dumnezeu a vrut ca pe lângă creșterea din relația personală cu El, credinciosul să poată și să trebuie să crească duhovnicește cu dumnezeiescul din alții; spre delicate atenție a fiecăruia spre alții și spre plinirea unității de Trup.”

“Termenii de sfânt și sfințenie sunt cel mai frecvent întâlniți în cărțile Sfintei Scripturi. Astfel sfințenia este trăsătura cea mai caracteristică lui Dumnezeu, așa cum se desprinde din textul sfânt al Vechiului și Noului Testament. Sfințenia desemnează esența sacrului și în același timp lipsa absolută de orice impuritate. Sfințenia este unul din atributele morale ale lui Dumnezeu care s-a arătat lumii aducând-o la existență și de care nu se depărtează definitiv, deși lumea, omul în general, în virtutea libertății sale poate să se închidă sfințeniei divine, așa cum a și început de fapt prin săvârșirea păcatului neascultării în grădina edenului.

Din iubire nemărginită față de om, sfințenia lui Dumnezeu se revelează acestui prin neîncetatele sale acțiuni iubitoare așa cum arată psalmistul când zice: “Bun este Domnul cu toți și îndurările Lui peste toate lucrurile Lui (Psalm 144,9).””

“În cazul sfinților, nu există diferență între teologie și viață, viața unui sfânt este "teologie dogmatică aplicată" sau "teologie trăită". La fel, scrierile teologice sunt expresia experienței de viață duhovnicească din Biserică, și nu doar un exercițiu intelectual abstract. Având model suprem viața Mântuitorului Hristos, Dumnezeu-Omul întrupat, pătimind, înviat și înălțat la ceruri, oamenii văd în viețile sfinților tocmai această mărturie: viața în Hristos. Pentru că atunci când privim la viețile sfinților, o facem în lumina lui Hristos, Dumnezeu-Om.”

“Creștinii sunt purtători de Hristos și, în virtutea acestui fapt, sunt purtători și posesori ai vieții veșnice… Sfinții sunt creștinii desăvârșiți, pentru că au fost canonizați datorită faptelor credinței în Hristos Cel Înviat și veșnic, și nici o moarte nu are putere asupra lor. Viața lor este în întregime viața lui Hristos; iar gândul lor este în întregime gândul lui Hristos; iar simțirea lor este simțirea lui Hristos. Tot ce au ei aparține mai întâi lui Hristos și apoi e al lor… În ei nu este nimic propriu, ci mai degrabă totul și în întregime este Domnul Hristos."

Sfinții trăiesc în Hristos, dar și Hristos trăiește în ei prin energiile Sale divine, prin harul Său. Iar unde este Hristos, acolo sunt și Tatăl și Duhul Sfânt. Hristos spune: "Rămâneți în Mine și Eu în voi" (Ioan 15, 4). Și în alt loc: "Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el" (Ioan 14, 23).”

viețile sfinților nu doar aduc mărturie a vieții în Hristos: am putea spune că ei sunt continuare a vieții lui Hristos pe pământ. "Viețile sfinților – spune Sfântul Iustin – nu sunt altceva decât viața Domnului Hristos, recapitulată în fiecare sfânt într-un grad mai mare sau mai mic, într-o formă sau alta. Mai precis, este viața Domnului Hristos continuată prin sfinți, viața lui Dumnezeu-Cuvântul Întrupat, Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos Care S-a făcut om."

După cum observăm în viețile sfinților, smerenia trebuie să fie paza noastră. Trebuie să înfăptuim cumpătat ceea ce citim în propriile noastre condiții, conștienți de propria neputință, fără să ne gândim prea mult la noi înșine, fără să visăm la fapte ascetice care sunt cu adevărat dincolo de noi. Așa cum spunea părintele Serafim Rose, trebuie să câștigăm viața spirituală pas cu pas, să nu ne așteptăm să facem un mare salt întru sfințenie!

În Biserica Ortodoxă, unirea cu Dumnezeu este văzută ca o adevărată îndumnezeire, pe care mistica o exprimă prin metafore care sugerează o reală întrepătrundere a divinului cu umanul; metafore asemenea celei a fierului înroșit în foc, a fierului care rămâne fier și care, în același timp, dobândește proprietățile, lumina și căldura focului. Sau o altă metaforă, cea a cărbunelui aprins ori a cristalului luminat de razele soarelui.

Sfân­tul Grigorie Palama: „Oa­me­nii nu se pot uni cu dumne­ze­iasca și de necuprins lumină da­că nu se curățesc prin îm­pli­ni­rea poruncilor și dacă nu se os­tenesc în rugăciune pentru a pri­mi puterea supranaturală a con­templației. Cum vom numi a­ceastă putere care nu depinde de noi, nici de simțurile noastre, nici de rațiunea noastră? Es­te vorba de o simțire în­țe­le­gă­toare și dumnezeiască.“ Iar în­tr-un alt pasaj, citându-l pe Di­o­nisie Areopagitul, același sfânt spune: „Capacitățile inte­lec­tuale și simțurile devin inu­ti­le când sufletul, deiform, se pre­dă razelor luminii inaccesi­bi­­le, într-o unire necunoscută, în­tr-un elan orb….“

Găsește-ți o mamă ca să devii fiu

Pe această cale a unirii cu Dumnezeu, preponderentă este rugăciunea, fiindcă omul nu poate face nimic fără harul lui Dumnezeu. Omul nu poate să se apropie de Dumnezeu și să se unească cu El prin propriile sale forțe, folosindu-se de capacitățile lui. E nevoie ca Dumnezeu să-i dea Duhul Său pentru a trezi în inima lui credința și pentru a-l întări în lupta duhovnicească. În Povestirile unui pelerin rus găsim scris: „Apostolul Pavel vorbește astfel despre rugăciune: Vă îndemn deci fraților, ca, mai înainte de toate, să faceți cereri și rugăciuni… (I Tim. 2, 1).“

Multe fapte sunt cerute creștinului, dar rugăciunea este deasupra tuturor celorlalte, căci fără ea, nimic bun nu se poate săvârși. Fără rugăciune permanentă nu putem găsi calea care ne conduce la Domnul, nu putem cunoaște adevărul, răstigni trupul cu patimile și cu poftele lui, nu vom primi lumina lui Hristos și nu ne vom uni cu El, mântuindu-ne.

Perfecțiunea și corectitudinea rugăciunii nu depind de noi, pentru că zice Sfântul Apostol Pavel: Noi nu știm să ne rugăm cum trebuie (Rom. 8, 26). Doar perseverența în rugăciune ne-a fost lăsată în puterea noastră ca mijloc de atingere a curăției rugăciunii, care este maica oricărui bine duhovnicesc.

„Găsește-ți o mamă ca să devii fiu“, spune Sfântul Isaac Sirul, învățând că trebuie să dobândești mai întâi rugăciunea pentru a putea pune mai apoi în practică toate virtuțile.

Plăcerea trupului, ignorarea sufletului

Vorbind despre păcate și încercări, despre păcate și virtuți, Părinții duhovnicești ai spiritualității răsăritene învață că atât păcatul, cât și virtutea poartă în ele un amestec proporțional de durere și de plăcere. Iar aceasta este o urmare a păcatului strămoșesc, care a introdus în viața omului căzut cercul vicios, alternanța dintre plăcerea mult căutată și durerea aflată.

Astfel, plăcerea iluzorie și până la urmă dulceața amară a păcatului, impregnată de "acul" mustrărilor de conștiință, se dobândește prin lacrimi nevăzute și suspinuri mute ale sufletului. Cel mai adesea, ceea ce procură plăcere trupului se obține prin ignorarea, până la tăgăduire, a sufletului. Prilejurile de satisfacere a dorințelor trupului sunt, de multe ori, prin lipsa de cumpătare și, din cauza exacerbării lor, ocazii de suferință pentru trup. În mod similar, adevăratele bucurii înalte și curate ale sufletului se dobândesc prin aspre nevoințe trupești, prin osteneala și asceza sa, întrucât potrivit Sfinților Părinți, după căderea în păcat, în viața omului s-a instalat o "lege a trupului" și o "lege a duhului", care se află într-o luptă reală, căutând fiecare dintre ele să și-o supună pe cealaltă, chiar și cu prețul afectării unității de ființă din construcția umană.

În ispite se verifică "aplecarea sufletului"

Viața adevăratului creștin este una încercată, probată prin numeroase și tot mai puternice dificultăți. Primirea și depășirea acestora constituie o dovadă a atașamentului sufletului față de Dumnezeu, de la Care îi vin acestuia mângâierea, alinarea și răsplata, sau dimpotrivă, față de plăcerile iluzorii ale lumii și vieții prezente. Vorbind despre "focul ispitelor" ca despre o formă de retragere povățuitoare a harului, a ajutorului dumnezeiesc, Cuviosul Nichita Stithatul apreciază că, prin intermediul acestora, Dumnezeu verifică "aplecarea sufletului", în sensul că observă astfel "cui se dăruiește el mai mult; Lui, Făcătorului și Binefăcătorului lui, sau simțirii lumii și lunecușului în plăceri?" Și, în funcție de alegerea făcută de om, Dumnezeu "sau le dă har îndoit celor ce sporesc în dragostea Lui, sau îi biciuiește cu aceste ispitiri și necazuri pe cei lipsiți de lucruri, până ce vor câștiga neplăcerea față de lucrurile văzute și nestatornice și vor spăla prin lacrimi amărăciunea de pe urma plăcerilor venite de la ele".

"Înțelegem că sfinții Bisericii, ca foarte fini pedagogi și inspirați de Dumnezeu, dascăli ai pocăinței, au considerat că după ce am parcurs deja mai bine de patru săptămâni din Postul Mare, există pericolul ca să cădem în practica postului în rutină, plictiseală și formalism, adică să pierdem entuziasmul care ne-a caracterizat în prima săptămână, când într-adevăr am dorit și ne-am angajat să facem lucruri deosebite pentru Dumnezeu, cu dragoste sinceră față de El și mai ales cu conștiința că, păcătoși fiind, trebuie să facem ceva ca să merităm iertarea lui Dumnezeu. Trebuie să ne pocăim, trebuie să vărsăm lacrimi pentru păcatele noastre, trebuie să postim, să înmulțim actele de milostenie față de semenii noștri"

Sfințenia este natura acestei lumi, purificată de păcat și ridicată la valoarea supremei realități, care este viața veșnică. Frumusețea, pe care o visează geniul, se realizează în sfânt. Nu ascetul singur o realizează, ci energia harului dumnezeiesc, singura care poate zidi din nou frumusețea din sluțenie și nemurirea din moarte. Arta este simulacrul eternității. Sfințenia este realism transcendent, care începe în vremelnicie și se continuă, desăvârșindu-se, în eternitate. Că genialitatea nu e totuna cu sfințenia se vede din faptul că un ascet n-are nevoie să fie geniu pentru a deveni sfânt. Geniul este un dar natural, sfințenia, o încununare supra- naturală. Chiar atunci când, în aceeași personalitate, geniul se întâlnește cu sfințenia, el nu dobândește ceva în plus ca putere creatoare, căci ar trebui să credem că sfinții plăsmuitori de frumuseți artistice sunt mai mari, ca genii, decât semenii lor din ordinea naturală. Ceea ce nu-i adevărat. Roman Melodul e un mare poet, dar ca forță artistică nu e mai mare decât Homer sau Vergiliu. Sfântul e vizionar precum e geniul. În contemplația genială se descoperă lumina unor realități neidentificate; în contemplația mistică, lumina realității divine. Dar dacă sfântul este înzestrat cu darul natural al genialității, când e vorba să-și transpună artistic obiectul viziunii, el recurge la aceleași mijloace ca și geniul profan. Nimic nu i se adaugă din punct de vedere al forței tehnice, în afară de directiva spirituală precisă și de semnificația creștină a operei."

Sfântul e model pentru noi apoi pentru că ne învață că rugăciunea este relație cu Dumnezeu, dar și cunoașterea lui Dumnezeu. Rolul rugăciunii în cunoaștere este extraordinar. Rugăciunea este "colocviul" omului cu Dumnezeu, deci este "dialog" și totodată modul cel mai direct de a intra și a rămâne în relație cu El. Rugăciunea este experiența personală, intimă cu Dumnezeu, de aceea Fericitul Augustin precizează: "Dacă mă întrebi ce este rugăciunea, nu știu; dacă nu mă întrebi, știu". Tânărul, și omul în general, trebuie să știe și trebuie convins totodată că rugăciunea este pentru suflet "respirație", prin intermediul ei sufletul putând respira din atmosfera cerului; rugăciunea este "hrana" sufletului, deoarece prin ea sufletul este alimentat cu energiile dătătoare de viață și putere ale harului dumnezeiesc.

În rugăciune, Dumnezeu coboară în suflet și acesta se înalță la Dumnezeu. Nu numai ceea ce obținem este important, ci și putința convorbirii, coborârea minții în inimă. Rugăciunea este "atitudinea constantă, starea de spirit care modelează, în mod liturgic, întreaga noastră ființă".

Sfântul ne mai învață că rugăciunea particulară trebuie completată cu rugăciunea liturgică din biserică, din cadrul Sfintei Liturghii. Participarea constantă a tânărului la acest gen de rugăciune îl conștientizează de rolul pe care îl are Biserica în mântuirea lui și mai ales îl ajută să înțeleagă că el trebuie să se situeze în Biserică, și nu în afara Bisericii, deoarece numai în Biserică, prin intermediul lucrării harului dumnezeiesc din Sfintele Taine, Hristos este mereu prezent cu cei care cred în El. În felul acesta va înțelege că Biserica este un organism viu, este "anticamera sacramentală a Împărăției", este "tinda Raiului", este "Trupul tainic al lui Hristos".

Sfinții pot fi modele pentru că odată intrați în această categorie, indiferent de epoca în care au trăit, au devenit cumva atemporali sau, mai exact, ai tuturor timpurilor și contemporani ai tuturor oamenilor, cunoștințele lor apropiate, rudele apropiate, pentru că ei trăiesc în iubire și iubirea apropie, înfrățește. Biserica, prin slujbele ei, prin amintirea lor, prin icoanele lor, ni-i apropie și ni-i ține prezenți în permanență. Îi introduce în familia noastră și pe noi în familia lor. De aceea, un sfânt pe o icoană în camera noastră devine un familiar al casei, un membru al familiei, cineva cu care ne întreținem, ne sfătuim, la care apelăm la nevoie.

Sfântul, deși a intrat în ordinea spirituală în care se află Dumnezeu, în existența veșnică, deși a trăit în veacuri diferite de noi, e totuși contemporan cu noi, așa cum e contemporan cu noi și Dumnezeu "Cel vechi de zile", Cel din eternitate.

Dacă ținta Spiritualității ortodoxe este desăvârșirea omului credincios prin unirea cu Hristos și întipărirea lui tot mai deplină de chipul umanității hristice, să vedem în ce măsură asceza se descoperă ca o cale spre Rai.

La starea de desăvârșire și de unire tainică cu Dumnezeu nu se poate ajunge decât prin îndelungate eforturi sau nevoințe, e starea în care omul credincios este ridicat mai presus de nivelul puterilor sale, și nu prin sine, ci prin lucrarea Duhului Sfânt; Acesta participă la nevoințele omului conferindu-i puterea harică mântuitoare.

Prin asceză se înțelege acea parte a spiritualității care se ocupă cu regulile și eforturile ce duc pe om de la prima treaptă a urcușului spre desăvârșire până la contemplație și unire cu Dumnezeu. Ea indică partea activă a vieții noastre spirituale – cum avea s-o definească D. Stăniloae – partea de cooperare pe care Dumnezeu o cere omului.

Când pronunțăm cuvântul „asceză” ne apare în față figura suptă, uscată a pustnicilor de altădată, al căror trup este parcă descărnat. Este ceva aspru, de-o severitate dusă la extrem, care ne înfioară, ne înspăimântă, ca și când ne-am afla în primejdie de a fi arși pe rugul unor nevoințe îngrozitoare. De aceea figura ascetului ni se pare ceva străin în felul nostru de a gândi și a viețui, o figură pierdută în negura timpului.

Începând cu Adam fiecare om în parte, pe linia timpului, s-a coborât din ce în ce mai mult de pe treapta deplinătății originale ajungând până la nivelul vieții animalice. Deplinătatea vieții superioare de odinioară i-a rămas numai ca un ideal pierdut, care-i revine mereu în suflet, ori de câte ori cugeta la situația lui de om.

Scara progresului pe care omenirea încearcă să se urce prin efort nu este altceva decât posesiunea ei de odinioară pe care a pierdut-o. Putem să definim două feluri de progrese: unul material – comun tuturor oamenilor a cărui călăuză sunt legile naturii și unul spiritual – valabil pentru orice suflet care se cunoaște pe sine ce este și ce trebuie să fie, a cărui călăuză sunt legile subiective ale sufletului omenesc și ale gândului dumnezeiesc. Viața înțeleasă din punct de vedere creștin e o continuă dăruire; această putere, cea de hrană dătătoare a Duhului, este mai presus de tot ce este omul, care nu le poate contura prin ochii minții dar le poate simți prin elanul credinței. O scânteie de îndoială, de mister, este ascunsă în sufletul fiecărui om, dar de multe ori ea zace acoperită de năzuințele materiile ale vieții sau de cele presupuse spirituale.

E nefiresc să ne întrebăm ce e asceza cu adevărat sau dacă mai este valabilă pentru viața creștină de azi. S-a dezvoltat creștinismul în așa măsură încât asceza primelor veacuri e o fază depășită de care azi nu mai are rost să vorbim? Iată întrebări ce-și caută justificate răspunsuri în disciplina morală creștină din viața noastră ce cunoaște o linie regresivă.Asceza este un exercițiu spiritual, o cale a postului continuu, o nevoință cu scop. Ascetul (călugărul) e cel ce întreprinde exerciții metodice pentru a ajunge la realizarea unui scop – în acest caz mântuirea! Putem generaliza spunând că orice activitate umană care e îndreptată spre un scop presupune și asceza – adică o anumită selecție care renunță la anumite lucruri – și exercițiile, care creează deprinderi și calități corespunzătoare și concentrează forțele în direcția scopului ales. Iată cât de actual poate fi înțeleasă asceza! Ea nu luptă împotriva firii, ci a răului; e despătimire și lupta contra egoismului, e creștere în virtute și mai ales în iubire, căci cel ce se împărtășește din iubire răspândește în jurul său bucurie și pace. La aceasta ne cheamă și Sfântul Pavel când zice: „Câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubire, câte sunt cu nume bun, dacă-i virtute și dacă-i de laudă, pe acestea să le gândiți” și „să le faceți” (Filip 4,8-9).

Tot ceea ce e nobil și bun, luminos și frumos, crește prin asceza cea adevărată înlăturându-se numai ceea ce întuneca și înjosește ființa umană. Care este adevărata asceză? Înfrânarea mâniei și dobândirea smereniei, a bunătății și a dragostei. Atunci, trupul și sufletul vor trăi în armonia însuflețită a iubirii și se vor umple de Hristos – iubirea atotcuprinzătoare și jertfelnică.”

Concluzie

Noțiunea de sfânt și sfințenie ne duce cu gândul la acea stare de desăvârșire la care se ajunge greu prin puterile noastre omenești, dar asta nu înseamnă că este imposibil căci ne spune Mântuitorul să intrăm pe poarta cea strâmtă și să mergem pe drumul cel îngust; acela este drumul care ne duce la viață și puțini sunt cei care îl află (cf. Matei 7,14). În epoca modernă auzim tot mai mult vorbindu-se despre caracterul moral creștin și câteodată despre personalitatea moral creștină, dar foarte puțin auzim vorbindu-se despre sfinți și despre sfințenie.

Știm că idealul moral al creștinului îl avem formulat încă din Vechiul Testament (Leviticul 20,7) unde spune Dumnezeu prin gura lui Moise: „Sfințiți-vă pe voi înșivă și veți fi sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru sunt sfânt”, ca mai apoi Mântuitorul să ne reamintească chemarea ( Mt. 5,48) de a fi „desăvârșiți” asemenea Tatălui nostru Ceresc care „desăvârșit este”. Acest îndemn nu încetează nici după Înălțarea Mântuitorului la cer căci Sfinții Apostoli ne aduc mereu aminte de chemarea noastră (I Petru 1,15). Această chemare la sfințenie a fost, este și va fi vie atâta vreme cât va trăi omul pe acest pământ. Răspunsul nostru la această chemare trebuie să fie unul pozitiv și sincer.

Conform textelor amintite observăm că noțiunea de sfânt este atribuită în primul rând lui Dumnezeu. Prin el „se indică distanța incomensurabilă dintre Dumnezeu și creatură”. El, nu numai în ființa Lui se identifică cu Binele, fiind izvorul Binelui, ci și voința Lui divină se identifică cu binele.

Dacă privim în Noul Testament cu o deosebită atenție observăm existența sfințeniei în sânul Sfintei Treimi. Astfel după cum spuneam, Dumnezeu este sfântul desăvârșit. Mântuitorul „este sfântul prin excelență nu numai ca Dumnezeu, ci și ca om” ( Marcu 1,24), exprimându-se prin termenul de sfânt atât divinitatea cât și puritatea Lui desăvârșită ca om. Celei de-a treia persoane a Sfintei Treimi „îi este ființială sfințenia și pentru că în Duhul ni se împărtășește ea”, motiv pentru care și este numit Duhul Sfânt.

Această ierarhizare a sfințeniei în sânul Sfintei Treimi nu este întâmplătoare căci pornind de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt se revarsă harurile sfințitoare peste întreaga lume. Așadar este aceeași sfințenie în toți căci este aceiași ființă, dar întreită în persoane. Această sfințenie ni s-a revelat în chip deosebit odată cu întruparea Mântuitorului despre care spun proorocii că este sfântul lui Dumnezeu, având un rol central în dobândirea sfințirii noastre, fiind modelul suprem de sfințenie divină întrupată în om, cuvânt, faptă și viață omenească. El s-a întrupat ca să ridice la sfințenie pe cei ce vor, oferindu-se pe Sine ca model, împlinindu-și misiunea de a face din turma cuvântătoare, fii ai lui Dumnezeu după har. Existența sfinților și a „tuturor celor care din veac au bineplăcut Ție” sunt roadele sfințeniei lui.

Nu vreau să omit faptul că în scrierile nou-testamentare cei care se botezau în numele lui Iisus Hristos nu erau numiți altcumva decât sfinți (Rom.1,7; I Cor.1,2; Ef. 1,1; etc.) având totodată mențiunea în cartea Faptelor Sfinților Apostoli că sfinții din Antiohia au fost numiți pentru prima dată creștini (cf. F.A.11,26). Astfel sfințenia este o stare din momentul în care se primește Botezul, dar și un ideal, un imperativ pe care îl cucerești prin luptă continuă. Toți suntem chemați să devenim sfinți, dar nu toți suntem Sfinți. Dumnezeu a creat pentru noi o lume bună foarte, o lume în care să putem ajunge de la chip la asemănare, dar datorită neascultării primilor oameni, lumea s-a alterat, a ajuns de la armonie la dezarmonie, de la fericire la nefericire, la degradare, suferință și chin, dar, cu toate acestea Dumnezeu nu a părăsit lumea al cărei Ziditor este.

Dovadă că „Dumnezeu nu a părăsit lumea ci a căutat și caută, când prin îngăduința unor pedepse,când prin manifestări de bunătate să o întoarcă spre Sine”. Încercarea lui Dumnezeu de a face pe oameni să se întoarcă spre El s-a făcut atât în vechime cât și în contemporaneitate prin oameni aleși de El cu care și prin care poate comunica cu lume, având ca scop îndreptarea ei. Aceștia sunt sfinții, cuvioșii sau drepții. Ei au fost și sunt „centrele de comunicare, bazele de emisie recepție, prin care Dumnezeu comunică cu omenirea”.

Biserica Ortodoxă trăiește în lume, prin credincioșii ei, sfințenia dată de Hristos oamenilor prin lucrarea Sa sfințitoare, prin Cruce, Moarte și Înviere. Calea sfințeniei este calea desăvârșirii în dragoste față de Dumnezeu și față de semeni, într-o continuă luptă cu nenumarate ispite și greșeli. Sfințenia este o realitate. Ea este starea de desăvârșire la care sunt chemați nu doar câțiva aleși ci toți credincioșii, toți câți ne-am îmbrăcat cu Hristos, la Botez, prin moartea și învierea împreună cu El la întreita cufundare. Pecetea harului Duhului Sfânt imprimată pe trupul nostru în pruncie, îndată după Botez, ne definește toată viața ca mădulare vii ale Trupului lui Hristos – Biserica – și ne zidește ca pietre vii în același edificiu divino-uman, pe care porțile iadului nu-l vr birui.

Sfințenia se dobândește de la Dumnezeu printr-o viață conformă cu viața Mântuitorului Hristos, iar nu ca recunoaștere de către Dumnezeu a unor merite ale noastre. Conformarea cu viața Mântuitorului, trăirea în Hristos, se face prin ascultare de Dumnezeu, de poruncile Lui și prin trăirea iubirii jertfelnice cu care Dumnezeu însuși ne-a iubit și ne iubește pe noi. Această iubire este nețărmurită, este incomensurabilă, este desăvârșită și sfântă. Din ea ne împărtășim și noi cu adevărat, ea transformă firea noastra astfel încât să dobândim asemănarea cu Dumnezeu prin har, adică sfințenia. Nu ca scop în sine, pentru ca dreptatea noastră să iasă în relief înaintea oamenilor, ci ca o comoară ascunsă și care ajută pe mulți fiindcă este, practic, inepuizabilă.

Prin dragostea lor nețărmurită, sfinții lui Dumnezeu, Maica Domnului, sfinții îngeri, sfinții apostoli, mucenici, pustnici și ierarhi se împărtășesc nouă și se roagă lui Dumnezeu pentru ca și noi să fim alături de ei ca frați, în împărăția lui Dumnezeu. Pentru aceea, noțiunea de „sfânt” și cea de „sfințenie” se consideră ca lucrul cel mai firesc în Ortodoxie, întrucât astfel se definește drumul nostru către Dumnezeu, Părintele tuturor, prin Hristos și în Duhul Sfânt.

Rolul sfinților, cuvioșilor, mucenicilor, al tuturor celor care s-au străduit și se străduiesc să dobândească desăvârșirea în Hristos Iisus, „a fost și este să arate prin cuvintele și prin faptele lor dreptatea, iubirea adevărul și sfințenia divină”, mustrând prin faptă și prin cuvânt păcatul și nedreptatea care se lucrează prin ispita diavolului. Prin lucrarea „tuturor celor care din veac au bine plăcut Ție”, ca împreună lucrători cu Dumnezeu, s-au izbăvit de lucrarea răului mii și milioane de oameni, națiuni întregi care zăceau în păcat, în suferință și moarte spirituală.

Biliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, București, 2006.

Învățătura de Credintă Creștin Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2000.

Arhim. Andrei Coroian, În cămara cuvântului, Ed. Ecclesia, Nicula, 2009.

Bria, Pr. Prof. Ioan, Tratat de teologie dogmatică și ecumenică, Ed. România Creștină.

Cuv. Paisie, Cuvinte Duhovnicești, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Trad. Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Ed. Evanghelismos, 2003.

Ierom. Isaac, Viața Cuviosului Paisie Aghioritul, Trad. Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Ed. Evanghelismos, 2005.

Ier. Nicolae Mladin, Sfinții în viața morală ortodoxă, în rev. S.T. an. VIII, 1956, nr. 1 -2.

Matei 7,14 în Sfintele Evanghelii și Rugăciuni alese, Ed. Renașterea, Cluj- Napoca, 2009.

Mihalcescu, Pr. Ioan, Catehismul crestinului ortodox , Editura Trinitas, 2010.

Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Îndrumări misionare, Ed. IBMBOR, București, 1986.

Rădulescu, Mihai, Îndrumător de credință Ortodox, Editura Fundației Dosoftei, București, 2003.

Stamate, Pr. Lector. Univ. Marin, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, după epistolele pauline, teză de doctorat, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2000.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, op. cit., Cateheza V Mistagogică, 12.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia Poarta strâmtă, op. cit., vol. IV.

Sfântul Simion al Tesalonicului, Voroavă de întrebări și răspunsuri, Buc., 1765, cap. 320.

Viețile Sfinților pe tot anul, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2006.

Meditații Teologice, Ed. Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor, 1997.

Pr.Drd. Cristian Popescu, Îndumnezeirea omului în teologia catolică și în teologia ortodoxă, în Ortodoxia, Anul 60, Nr. 1-2, Ianuaria-Iunie, 2000, București.

Nichifor Crainic, Sfințenia – implinirea umanului, Iași, 1993.

Articole și studii teologice

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a Rugăciunii Tatăl nostru, în Filocalia, vol. II, Ed. Humanitas, Buc., 1999.

Prof. Dr. Stylianos G. Papadopoulos, Din teologia ortodoxă contemporană, în Studii Teologice, anul 3, nr.1, ianuarie-martie, 2007, București.

Pr. Lect. Gh. Petraru, Noțiunea de sacru și sfințenia creștină, în Teologie și Viață, anul 4, nr. 7, iulie – decembrie, 1996, Ed. Trinitas, Iași.

Pr. Prof.dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică ortodoxă, vol I.

Mitropolitul Nicolae Mladin, Sfinții în viața morală ortodoxă , în «Studiide teologie morală», Sibiu, 1969.

Arhim. Lect. Dr. Vasile Miron, Taina Sfintei Spovedanii, în Studii teologice, anul LVI, nr. 3, Iulie-Decembrie, București, 2004.

Pr.Prof.Dr. George Remete, Suferința umană și iubirea divină, în Ortodoxia, anul LVI, nr. 1-2, ian – iunie, București, 2005.

Dimitrios Tselengidis, Premisele și condițiile vieții duhovnicești, identitatea și trăirea ei, în Ortodoxia, seria a-II-a, anul II, nr.I, ian -mart, București, 2010.

Pr. Magistrand Ioan Turcu, Cinstirea sfinților ca expresie a unității creștine, în Studii Teologice, seria a-II-a, anul XIII, nr. 3-4, martie-aprilie, București, 1961.

Pr.Prof.Dr. Petre Semen, Sfințenia lui Dumnezeu și sfințenia oamenilor în Vechiul și Noul Testament, în Teologie și Viață, serie nouă, anul II, nr. 1-3, ian mart 1992.

Surse internet

http://parohiaortodoxagaeta.blogspot.ro/2009/06/sfintenia-implinirea-umanului.html

http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/sfintenia-dumnezeu-sfintirea-omului-68864.html

http://ro.scribd.com/doc/83182764/1/I-NO%C5%A2IUNEA-DE-SFIN%C5%A2ENIE-%C5%9EI-FORMELE-DE-EXPRIMARE-ALE-CINSTIRII-SFIN%C5%A2ILOR

http://ziarullumina.ro/spiritualitate/viata-noastra-si-sfintii-bisericii

http://ziarullumina.ro/spiritualitate/unirea-cu-dumnezeu-si-rugaciunea

http://ziarullumina.ro/spiritualitate/suferinta-semn-al-alegerii-dumnezeiesti

http://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/canonul-indeamna-crestinii-la-sfintenie

http://ziarullumina.ro/opinii/sfintenie-si-genialitate

http://ziarullumina.ro/opinii/libertate-si-sfintenie

Biliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, București, 2006.

Învățătura de Credintă Creștin Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2000.

Arhim. Andrei Coroian, În cămara cuvântului, Ed. Ecclesia, Nicula, 2009.

Bria, Pr. Prof. Ioan, Tratat de teologie dogmatică și ecumenică, Ed. România Creștină.

Cuv. Paisie, Cuvinte Duhovnicești, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Trad. Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Ed. Evanghelismos, 2003.

Ierom. Isaac, Viața Cuviosului Paisie Aghioritul, Trad. Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Ed. Evanghelismos, 2005.

Ier. Nicolae Mladin, Sfinții în viața morală ortodoxă, în rev. S.T. an. VIII, 1956, nr. 1 -2.

Matei 7,14 în Sfintele Evanghelii și Rugăciuni alese, Ed. Renașterea, Cluj- Napoca, 2009.

Mihalcescu, Pr. Ioan, Catehismul crestinului ortodox , Editura Trinitas, 2010.

Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Îndrumări misionare, Ed. IBMBOR, București, 1986.

Rădulescu, Mihai, Îndrumător de credință Ortodox, Editura Fundației Dosoftei, București, 2003.

Stamate, Pr. Lector. Univ. Marin, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, după epistolele pauline, teză de doctorat, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2000.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, op. cit., Cateheza V Mistagogică, 12.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia Poarta strâmtă, op. cit., vol. IV.

Sfântul Simion al Tesalonicului, Voroavă de întrebări și răspunsuri, Buc., 1765, cap. 320.

Viețile Sfinților pe tot anul, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2006.

Meditații Teologice, Ed. Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor, 1997.

Pr.Drd. Cristian Popescu, Îndumnezeirea omului în teologia catolică și în teologia ortodoxă, în Ortodoxia, Anul 60, Nr. 1-2, Ianuaria-Iunie, 2000, București.

Nichifor Crainic, Sfințenia – implinirea umanului, Iași, 1993.

Articole și studii teologice

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a Rugăciunii Tatăl nostru, în Filocalia, vol. II, Ed. Humanitas, Buc., 1999.

Prof. Dr. Stylianos G. Papadopoulos, Din teologia ortodoxă contemporană, în Studii Teologice, anul 3, nr.1, ianuarie-martie, 2007, București.

Pr. Lect. Gh. Petraru, Noțiunea de sacru și sfințenia creștină, în Teologie și Viață, anul 4, nr. 7, iulie – decembrie, 1996, Ed. Trinitas, Iași.

Pr. Prof.dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică ortodoxă, vol I.

Mitropolitul Nicolae Mladin, Sfinții în viața morală ortodoxă , în «Studiide teologie morală», Sibiu, 1969.

Arhim. Lect. Dr. Vasile Miron, Taina Sfintei Spovedanii, în Studii teologice, anul LVI, nr. 3, Iulie-Decembrie, București, 2004.

Pr.Prof.Dr. George Remete, Suferința umană și iubirea divină, în Ortodoxia, anul LVI, nr. 1-2, ian – iunie, București, 2005.

Dimitrios Tselengidis, Premisele și condițiile vieții duhovnicești, identitatea și trăirea ei, în Ortodoxia, seria a-II-a, anul II, nr.I, ian -mart, București, 2010.

Pr. Magistrand Ioan Turcu, Cinstirea sfinților ca expresie a unității creștine, în Studii Teologice, seria a-II-a, anul XIII, nr. 3-4, martie-aprilie, București, 1961.

Pr.Prof.Dr. Petre Semen, Sfințenia lui Dumnezeu și sfințenia oamenilor în Vechiul și Noul Testament, în Teologie și Viață, serie nouă, anul II, nr. 1-3, ian mart 1992.

Surse internet

http://parohiaortodoxagaeta.blogspot.ro/2009/06/sfintenia-implinirea-umanului.html

http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/sfintenia-dumnezeu-sfintirea-omului-68864.html

http://ro.scribd.com/doc/83182764/1/I-NO%C5%A2IUNEA-DE-SFIN%C5%A2ENIE-%C5%9EI-FORMELE-DE-EXPRIMARE-ALE-CINSTIRII-SFIN%C5%A2ILOR

http://ziarullumina.ro/spiritualitate/viata-noastra-si-sfintii-bisericii

http://ziarullumina.ro/spiritualitate/unirea-cu-dumnezeu-si-rugaciunea

http://ziarullumina.ro/spiritualitate/suferinta-semn-al-alegerii-dumnezeiesti

http://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/canonul-indeamna-crestinii-la-sfintenie

http://ziarullumina.ro/opinii/sfintenie-si-genialitate

http://ziarullumina.ro/opinii/libertate-si-sfintenie