Sfintele Taine Si Morala Crestina

=== SFINTELE TAINE SI MORALA CRESTINA ===

Introducere

Mântuirea noastră, refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este în raport de întâlnirea noastră cu Mântuitorul, care este „Calea, Adevărul și Viața” și care ne spune că : «Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine» (loan XIV, 6).

Or, aceasta ar însemna că, odată cu Înălțarea Mântuitorului la cer, legătura noastră cu Dumnezeu, comuniunea cu El, singura garanție a mântuirii ar înceta, ar dispare.

Cuvintele Mântuitorului spun însă clar: „Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce,îl voi trimite la voi” (Ioan XVI, 7), și aici, și în cele ce urmează acestui verset, ni se revelează pentru prima oară importanța Sfintelor Taine pentru mîntuirea noastră, Taine – de data aceasta în sensul restrîns al cuvîntului – în sensul de sacramente creștine.

Harul Duhului Sfânt, trimis de Mântuitorul Apostolilor Săi și prin ei Bisericii Sale, are misiunea de a învăța toate și a aduce aminte de toate cele spuse și -făptuite de Mântuitorul (Ioan XIV, 26).

Harul transmis prin Sfintele Taine va face simțită prezența Mântuitorului față de toți oamenii: „Și iată Eu cu voi sînt în toate zilele pînă la sfârșitul veacului” (Matei XXVIII, 20).

Absența întâlnirii vizibile cu Mântuitorui va fi împlinită de Harul revărsat în Sfintele Taine, care sunt o permanentă sărbătoare a Cincizecimii pentru sufletele credincioșilor, sărbătoare cu reale urmări ontologice.

Dar așteptarea „întâlnirii depline” poate fi înțeleasă numai prin faptul că noi și acum îl întâlnim pe Domnul cel preamărit, căci El face vizibilă și palpabilă între noi prezența Sa harică, activă prin Sfintele Taine.

Deci, Sfintele Taine sunt lucrări vizibile, acte personale ale Mântuitorului, în vizibilitate pamântească, prin mijlocirea cărora „ne întâlnim cu Omul preamărit Iisus” și prin care venim „în contact viu cu misterul cultic sfințitor al lui Hristos”.

Valoarea și importanța lor deosebită pentru mântuire rezidă în caracterul lor mai mult decât simbolic, cu totul real, al actului care se săvârșește asupra credinciosului. Ele sînt și simboale, dar mai mult decît atât; ele sunt simboale în sensul în care simbolul este domeniul în care „văzutul este o parte a nevăzutului și ca atare îl cuprinde, căci o parte poate reprezenta întregul, pe baza participării: de pildă, capul este trupul întreg”.

Important, în Sfintele Taine, este nu numai faptul de a preînchipui, dar și de a cuprinde o anumită putere, o anumită forță ce lucrează asupra ființei omenești și anume aceea a harului care se pogoară asupra credinciosului.

Faptele Mântuitorului sunt fapte săvîrșite cu putere dumnezeiască, mântuitoare prin trup, Sfintele Taine care se săvârșesc întru pomenirea Lui ne vor împărtăși aceeași putere divină, mîntuitoare a lui Hristos. Mai mult decît atît, sacramentele creștine nu au ca scop obținerea bunurilor naturale ci a celor spirituale, ele fiind o anticipare și o pregustare a realităților eshatologice.

Simbolismul Sfintelor Taine nu numai preînchipuie ci și afirmă realitatea legăturii între om și Dumnezeu, prin harul și acțiunea lui asupra credinciosului, acțiune transfiguratoare și desăvârșitoare.

Sfintele taine desăvârșesc lucrarea de propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu prin care sîntem chemați la unire cu Hristos. Prin ele ne împărtășim de puterea lui Hristos și chiar mai mult ni se comunică El însuși unindu-Se real cu noi. Ca și Cuvântul lui Dumnezeu, Sfintele Taine se cer primite cu credință, deoarece efectul lor se produce „pe plan transempiric, supraconștient, la rădăcinile conștiinței noastre”, fapt care depășește capacitatea noastră de a simți imediat puterea comunicată.

Propovăduirea învățăturii creștine, a Cuvântului lui Dumnezeu revelat, nu face altceva decît să pregătească sufletul credincios pentru primirea mai rodnică a harului comunicat în Sfintele Taine.

2. Baza hristologică și eclesiologică a Tainelor

Este îndeobște cunoscut că Biserica este Trupul lui Hristos și plenitudinea de viață a Duhului Sfânt (Efeseni I, 23), căreia „Hristos Însuși, capul ei, i-a dat puterea și mijloacele vizibile de împărtășire a mântuirii realizate de El pentru întregul neam omenesc, prin Întruparea, Patimile, Jertfa pe Cruce și Învierea Sa din morți. Astfel, Hristos înviat și slăvit a asumat realități pământești ca să se împărtășească pe Sine Însuși și lucrarea Sa dumnezeiască” prin ele pentru mântuirea noastră, posibilitatea acestei asumări fiind dată de Întruparea Sa ca om.

Actele de împărtășire a lui Hristos, după cum am mai afirmat, sunt Tainele Bisericii, Biserica fiind ea însăși o taină și anume o Taină sursă generală și principală a altor taine ca una care participă direct la taina originară care este Hristos, fiind extensiunea și prelungirea în timp sau mediul de iradiere al lui Hristos, Taina întâlnirii personale a lui Dumnezeu cu omul și al mântuirii omului.

Prin Sfintele Taine, Hristos cel Înviat trimite Duhul Său cel Sfânt să ungă și să consacre pe cei ce cred, pentru a-i face părtași la Paștele, moartea și Învierea Sa, ca membri ai Trupului Său tainic. Arhiereul cel ceresc, deschide prin aceste porți ale harului intrarea în rai : „ Căci când a intrat în aceste Sfinte ale Sfintelor, în locul nostru, jertfă înaintea Tatălui ceresc, Mântuitorul lumii a luat cu Sine și pe cei ce vor să fie părtași îngropării Sale, necerându-le să moară în chip firesc ca și El, ci doar să mărturisească moartea Domnului prin Botez și să-L vestească prin ungerea cu sfântul Mir și prin împărtășirea cu Sfânta Taină ce se săvârșește pe altarul Bisericii, unde, în chip neînțeles, oamenii mănâncă Trupul celui ce a murit și a înviat. Așa că, după ce i-a făcut să intre pe porțile Împărăției Sale, Domnul îi și încoronează pe cei ce îi urmează.

Și aceste porți sunt cu mult mai însemnate și mai de folos pentru sufletul nostru decât chiar porțile raiului, căci acestea din urmă nu se deschid nimănui dacă nu a trecut înainte prin cele dintâi”

Baza generală a Tainelor Bisericii este credința că Dumnezeu poate lucra asupra creaturii în realitatea ei vizibilă. „ Spiritul dumnezeiesc poate nu numai să producă modificări cu mult mai mari asupra energiei din care se alcătuiesc formele lumii, ci și să producă această energie, ca un efect al energiei Lui spirituale, imprimând în ea potențial formele ce se vor actualiza la vremea lor, sau așa zisele « rațiuni » ale lucrurilor, de care vorbesc Sfinții Părinți. „

La baza concepției despre Sfintele Taine a Bisericii Ortodoxe stă încrederea în putința lucrării Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om asupra altui om, prin mijlocirea trupurilor și a materiei dintre ele, în ambianța Bisericii, ca Trup tainic al lui Hristos. Prin mâna omului se scurg puteri spirituale asupra altui om, dar puterea ce o transmite omul prin trupul său nu e numai a spiritului, și a trupului său, ci e și o putere cu mult mai mare ce străbate prin ele. Este puterea Duhului dumnezeiesc, cu care omul se pune de acord și căruia i se deschide prin credință, în ambianța Bisericii.

„ În Taină nu se poate trasa o frontieră între mișcarea omului care lucrează și puterea Duhului Sfânt ”, dar mișcarea si lucrarea sunt rodul conlucrării între voința umană deliberativă și har.

Odată ce a primit harul în ea, voința umană nu mai este singură, de sine, ci e penetrată și modelată de har, adică este în comuniune cu Hristos cel lucrător în om. Voința umană, soarbe din iubirea lui Hristos, susținută de voința Lui față de noi, pentru a se umple ea însăși de iubire. Iată deci că dialogul dintre voința lui Hristos și voința noastră este un dialog al iubirii ; al iubirii desăvârșite a lui Hristos infuzate nouă prin Sfintele Taine și al iubirii sau voinței noastre în creștere, căci spune Sf. Nicolae Cabasila „ …iubirea este virtutea voinței. Când deci după toată călăuzirea și purtarea de grijă a voinței, Dumnezeu cere roade, este vădit că El rămâne în voința noastră și că depune în ea puterea și dispoziția spre bine. Deci și Botezul de aceea ni l-a dat și de aceea l-a instituit între celelalte Taine, ca să facă în noi voința bună…Și toată puterea Tainelor și viața cea nouă e pentru voință. ”

Sfintele Taine revarsă în om viața divină, adică energiile dumnezeiești ale Sfintei Treimi, sălășluite în umanitatea Fiului și coborâte în noi prin Duhul Sfânt. Ele au rostul de a preface treptat existența credincioșilor după chipul Omului-Hristos. În acest proces, fiecare taină își are rolul ei deosebit de al celorlalte, dar toate stau în legătură internă întreolaltă.

Ele toate comunică același Duh, aceeași energie divină a lui Hristos cel înviat și proslăvit ca om, dar nu toate la fel, ci din oceanul acestei energii, ceea ce se potrivește cu starea credinciosului. Toată energia lui Hristos cel înviat și înălțat s-a revărsat în umanitatea Lui și a ridicat-o la această stare prin faptul central al morții, prin faptul jertfei Sale, care continuă ca oferire sau ca moarte mistică în fața Tatălui. Energia dumnezeiască din umanitatea Sa are calitatea de energie a jertfei, e trăirea bogăției copleșitoare a prezenței lui Hristos în dispoziția totalei Lui dăruiri Tatălui. De aceea toate efluviile de har ce ni se conferă nouă credincioșilor prin diferitele taine, izvorăsc din această continuă stare de jertfă, care este în același timp o continuă plinătate de viață a lui Hristos ca om și produc în noi aceeași stare ; și numai întrucât produc aceeași stare ne și mântuiesc.

Prin fiecare taină participăm la toate actele mântuitoare ale Domnului, sau la Domnul înviata în care sunt concentrate toate faptele mântuitoare ale Sale, energia tuturor. Dar, întrucât inima acestor acte este moartea și Învierea, prin toate Tainele participăm la moartea și Învierea Lui, însă în grade diferite.

Trup tainic al lui Hristos, Biserica împlinește sfințirea și mântuirea noastră ; Biserica este „ Trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți „ (Efeseni I, 23) ; Biserica este o prezență vie, teandrică, constituită dintr-o comuniune de persoane umane cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, ea fiind trupul iar credincioșii mădularele : „ Capul este întreg în tot corpul și fiecare mădular al corpului se simte aparținând lui Dumnezeu întreg, dar capul rămâne cap, mădularele rămân mădulare și trupul rămâne trup, dar nici unul dintre acestea nu poate fi ceea ce este decât păstrându-se în existență, ca atare și celelalte. „ tot ceea ce se petrece în Biserică își are ca inițiator Capul ei, care este Hristos. Tainele sunt ale Bisericii și tot Biserica săvârșește Tainele pe care Hristos-Capul le-a instituit.

Sfintele Taine realizează și exprimă totodată Biserica ca și comunitate sobornicească și sacramentală a oamenilor. “Articularea Sfintelor Taine în viața Bisericii și a oamenilor o face credința Bisericii de care depinde însăși lucrarea mântuitoare a acestora. Credința Bisericii…ține de fidelitatea acesteia față de Sfânta Scriptură și față de Sfânta Tradiție. ”

Am arătat că Biserica este Taină, sursă a Tainelor căci în ea Hristos îi încorporează pe credincioși în Sine, extinzându-se în ei prin Duhul Sfânt. Astfel, “dacă Biserica este sacrament sau taină în sensul de uniune realizată între Dumnezeu și totalitatea credincioșilor, Tainele, ca acte, sunt mijloace prin care se extinde și se menține continuu această legătură care constituie ființa Bisericii. ” Tainele sunt acte ale Bisericii totodată aceasta însemnând că „ prin ele acționează și Hristos dar și Biserica sau Hristos din și prin Biserică. Biserica nu e numai un rezultat al sacramentelor ci și condiție a lor. „

Totodată Tainele ca și dăruiri multiple și continue ale lui Hristos prin Duhul Sfânt în Biserică sunt și prilejul chemării și pogorârii Duhului Sfânt „ după Cincizecime, Duhul Sfânt este acela care menținând-o ca pe un sacrament în totalitatea ei, o face, datorită acestei calități, sursă a actelor sacramentale, însă și rezultat mereu înnoit al lor, ceea ce pune în evidență faptul că Biserica, având în ea pe Hristos din care iradiază continuu Duhul, continuă în același timp să primească pe Duhul, să fie îmbogățită, înnoită și împrospătată de El prin sacramente. „

Concluzia este aceea că, odată intrată în istorie la Cincizecime, Biserica este prin Hristos în Duhul Sfânt condiție a Tainelor dar și rezultat al lor, fiindcă este condiție a lor. De aceea, în afară de Biserică nu pot fi Taine și ele trebuie săvârșite în Biserică, întru puterea lui Hristos și prin organele rânduite ce au puterea de a transmite harul dumnezeiesc prin Taine.

I. Chemarea creștinului spre Taine și spre fapte de către Dumnezeu.

Dumnezeu e odihna sufletului care-L dorește și-L caută. Atît de cunoscutele cuvinte ale Fer. Augustin: „Făcutu-ne-ai pe noi pentru Tine, Doamne, și neliniștită e inima noastră până ce nu se odihnește întru Tine»-îl tălmăcesc prea mult și prea bine, în această ordine, pe credincios, spre a nu le aminti aici.

De fapt, Dumnezeu și sufletul credincios se caută și se cheamă reciproc.

Trebuie numai să observăm ca, pe de o parte, Dumnezeu chemându-l totdeauna și de pretutindeni pe credincios și, pe de altă parte, credinciosul fiind o ființă complexă, cu multe sensuri și semnificații, se desprind pentru el, din acestea, posibilități multiple de întîlnire cu Dumnezeu. Și totuși în toate aceste chemări și posibilități e deschisă, în fond, împlinirea unei singure întâlniri: întîlnirea credinciosului cu Dumnezeu. Căci, de bună seamă, despre Dumnezeu nu pot spune: „e numai în fața mea, sau numai la stînga; numai în mine sau dincolo de mine; numai în mintea sau numai în simțirea mea, sau, în sfîrșit, numai în Sf. Taine sau numai în faptele bune… întrucît și în față și la stînga și în mine și dincolo de mine si în mintea mea și în simțire și în Taine și în faptele bune, în toate mă întâlnesc cu El. Evident, însă, că într-un fel mă întîlnesc cu El în bolta înstelată și mereu altfel în întunericul nopții, lângă porumbel, lîngă șarpe, lîngă om, în minte, în sentiment, în Sf. Taine sau în faptele bune”. De aceea, toate cele de mai sus nu vor nicidecum să slăbească temelia dogmatică a puterii de mântuire pusă de Dumnezeu în întâlnirea credinciosului cu El în Sf. Taine și în faptele bune. Căci dacă, de fapt, întâlnirea cu El e, pe de o parte, posibilă în toate și cerută în toate, pe de altă parte ea e intensiv diferită („mereu altfel” – în stea, în piatră, în șarpe, în floare, în om) iar soteriologic e împlinită în Sf. Taine și în faptele bune.

Din cele dintâi Dumnezeu îl cheamă pe credincios în calitate de Creator, prin „rațiunile” divine ale creaturilor, de care vorbesc cu atâta bucurie Sf. Părinți. În Sf. Taine însă și în faptele bune ne întîlnim cu El în calitatea nouă de Învățător, Împărat și Preot nemijlocit al Său.

Cu acestea e locul să observăm că Dumnezeul Sf. Scripturi a chemat totdeauna atât spre Taine, (fie prefigurativ în Vechiul Testament, fie, așa cum știm, în lisus Hristos) cât și spre ordinea Lui morală, ce e cu totul grăitor și încărcat prin sine însuși de autoritate. (În felul atesta „sola fide” -dacă e să dăm această denumire -e slăbit în poziția sa din însăși această premisă).

Chemarea spre Taine și spre fapte, ca chemare dublă, îl exprimă rezumativ pe credincios în cele două mari sensuri ființiale ale lui: sensul dinspre Dumnezeu și sensul dinspre semeni. Și totuși, se înțelege, credinciosul e și rămâne unitar în ființa sa. Dar pentru el e absolut firesc să constate că în amândouă direcțiile lui de ființă e chemat și menit să se întâlnească cu Dumnezeul mântuirii.

Dacă ar fi să sugerăm mai din plin modul funcțional al Sf. Taine și al faptelor am zice că, Sf. Taine sunt veșmântul haric al mântuirii, chipul ei ca dar, ca aplecare de sus asupra credinciosului, iar faptele „osteneala” morală spre semeni-sunt podoaba umanitară a mântuirii și chipul ei ca vrednicie.

Pentru aceea, dacă faptele strigă după Sf. Taine, acestea, la rândul lor mână spre fapte. Căci credinciosul din fapte își desăvîrșește certitudinea mântuirii în Sf. Taine. De aceea sufletul lui le cere. Și el știe că apoi, din Sf. Taine, e necontenit menit faptelor bune, întrucît pe linia acestora el e prezența și iubirea și mâna lui Dumnezeu spre semeni și spre toată creatura. Ori, pentru că și în Taină și în faptă se întîlnește cu Dumnezeu, credinciosul e chemat, ca să zicem astfel, de la Dumnezeu la Dumnezeu; de la Dumnezeul din Sf. Taine, la Dumnezeul din faptele bune. E, de fapt, în fața aceluiași Dumnezeu care-l cheamă de două ori, după marile Sale sensuri de ființă, pentru ca și pe linia unuia și pe a celuilalt din sensuri să-și dea răspunsul și să se întîlnească cu El, Cel ce este pretutindeni. În felul acesta credinciosul e totdeauna și întreg chemat și totdeauna în posibilitate de răspuns conștient și voluntar în fața lui Dumnezeu.

Sf. Ap. Pavel exprimă în această ordine, în dumnezeiasca sa rezumare: „credința lucrătoare prin iubire”(Gal.V, 6 ), atât unitatea de ființă a credinciosului, cât și cele două sensuri de care aminteam; căci, evident, „credința” tălmăcește sensul dinspre Dumnezeu al vieții credinciosului iar calitatea „lucrătoare prin iubire” sensul ei dinspre semeni, sugerând totodată și unitatea indisolubilă a acestor sensuri.

Dar, de fapt, puterea soteriologică a Sf. Taine și a faptelor bune nu rezultă de-a dreptul din corespondența sau suprapunerea lor cu cele două sensuri de ființă ale credinciosului (ca exprimare rezumativă a sa) ci izvorăște din hotărârea lui Iisus Hristos pentru ele. Pentru că, la urma urmei, Hristos ar fi putut să treacă peste această corespondență, dar nu a făcut-o spre a nu îi desfigura ființa credinciosului și pentru a-l chema în întregime pe credincios la mântuire.

Din acest motiv, dacă am lua, de pildă, din mesajul Mântuitorului întâmpinarea: „Eu sunt ușa, prin Mine de va intra cineva se va mântui”(In IX, 10) vom identifica numaidecât întrînsa cele două aspecte : al Sf. Taine și al faptelor bune. Pentru că în „Eu sunt ușa” se cuprinde atît: „Amin, amin zic ție, de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea intra în Împărăția lui Dumnezeu” Ioan, III, 5 -ceea ce întărește cu funcție soteriologică Sf. Taine… cît și: „Nu tot cel ce-Mi zice Mie: Doamne, Doamne!, va intra în Împărăția cerului ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri”, (Matei VII, 21) ceea ce întărește cu aceeași funcție faptele bune. Și Sf. Taine și faptele bune se odihnesc, așadar, cu cea mai intimă putere de mântuire a lor, în hotărîrea lui Iisus Hristos. Iar pentru că-L exprimă astfel, deopotrivă, spre credincios, vom arăta ca notă comună lor, din acest punct de vedere calitatea lor de a pune în dialog direct cu Hristos. Căci ele i-L aduc și i-L arată credinciosului pe Iisus Hristos. În ființa lor intimă ele îl poartă pe Hristos și sunt Tu-Hristos, descoperind astfel chipul de permanent dialog în Hristos al trăirii creștine în ansamblu și al proceselor ei speciale. Căci și rugăciunea e dialog și porunca e dialog și taina e dialog, toată atitudinea credinciosului.

Precizăm că în funcția lor centrală Sf. Taine îl interiorizează pe credincios în Hristos (în sensul „transplantării” întru EI), îl sfințesc îmbrăcându-l și fixându-l în El după adevărul: „Cîți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat” (Gal. III, 27) și după încredințarea „Cel ce mănîncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, întru Mine petrece și Eu întru el” (loan VI, 56).

Faptele bune, (faptele credinciosului) privite de asemenea tot în aspectul lor de centru, au mai ales funcția de a-L crește pe Hristos în credincios, dar, pe de altă parte și pe credincios în Hristos, în viața lui cea de toate zilele, prin toată virtutea și iubirea de aproapele. Am zice, oarecum, că în Taine Dumnezeu îl poartă pe credincios prin Hristos, iar în faptele bune credinciosul îI poartă pe Hristos spre semeni și spre toată creatura.

II. a) Rolul și importanța Sfintelor Taine în viața creștinului.

Sfintele Taine sînt lucrări văzute, instituite de Domnul nostru Iisus Hristos și date Bisericii, prin care se comunică harul divin cel nevăzut. Despre ele se tratează în chip special în Dogmatică. Dar pentru că ele au mare importanță pentru viața morală a credincioșilor trebuie cuprinse și în Teologia morală.

Importanța Sfintelor Taine pentru viața creștină este multiplă. Ele îmbie și sporesc forțele morale din credinciosului-prin revărsarea harului divin. Harul divin -în concepția ortodoxă- este o energie divină necreată, care din Tatăl prin Fiul in Duhul Sfânt se comunică celor ce cred înseamnă că prin harul divin se revarsă viața divină în ființa celui credincios; că prin el, credinciosul intră in comuniune, și relație nemijlocită cu Dumnezeu, deci în comuniune cu Binele absolut. Prin har sfințenia lui Dumnezeu se sălășluiește în noi. Aceasta are ca urmare crearea din nou a noastră: din robia păcatului devenim fii ai libertății morale, din fii ai blestemului ne facem fii ai binecuvântării, din fii rătăcitori ne întoarcem iarăși acasă ca fii ai Iui Dumnezeu. Această creare din nou a noastră este, totodată, înnoirea, întărirea, creșterea forțelor morale de care dispunem.

Creștinul, fiind o creatură nouă, nu mai are forțele morale slăbite ca omul adamic (robit de păcate), ci este ridicat la un potențial moral superior. Ceea ce înainte de Hristos era imposibil, în Hristos Iisus devine posibil. În această privință, descrierea Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Romani este de un dramatism realist și de o logică impecabilă. Omul adamic zice: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-1 voiesc” (Rom. VII, 19), iar creștinul înnoit prin har zice: „Legea duhului vieții in Hristos Iisus m-a izbăvit de legea păcatului și a morții” (Rom. VIII, 2). Cu adevărat „cele vechi au trecut, toate s-au făcut noi” (II Cor. V, 17). Deci, harul divin, prin faptul că ne creează din nou, că este viața lui Dumnezeu în noi, făcîndu-ne sfinți și fii ai lui Dumnezeu, ne dă forțe morale deosebite, prin care noi sîntem capabili de a duce o viață morală nouă.

-În al doilea rând, Sfintele Taine sînt importante pentru viața morală creștină, întrucît primirea harului divin naște imperativul moral al viețuirii creștine: „Dacă trăim în duhul, prin duhul să și umblăm”-acesta este imperativul (Gal. V, 25). Căci Duhul ce-1 avem în noi trebuie să rodească. Și roadă Duhului este toată fapta bună (Gal. V, 22). Nu poți cere unui pom pădureț să dea roade bune, dar după ce l-ai altoit, poți pretinde aceasta. Nu-i poți pretinde omului adamic să dea roadă desăvârșită, dar celui renăscut în har o poți cere. Deci, faptul că prin har devenim o făptură nouă (Gal. VI, 15), creează posibilitatea dar și obligația unei vieți morale noi. Acesta este imperativul: „fii ceea ce ești”. Noile forțe morale, noile forțe spirituale trebuie puse în acțiune ca să aducă roadă bogată. Să acționezi în conformitate cu „făptura cea noua” -aceasta este obligația.

-În al treilea rând, Sfintele Taine sînt importante pentru viața morală creștină, întrucît săvârșirea și plinirea lor presupun anumite condiții morale și exercită o influență morală asupra sufletului celui ce le săvârșește sau le primește. Există condiții morale înainte de primirea Sfintelor Taine și după primirea lor, iar influența psihologică a lor, care se revarsă și în domeniul moral, este evidentă.

III. Importanța Sfintelor Taine și necesitatea lor pentru desăvârșire.

Sfintele Taine sunt acte care transformă, pentru că transformarea este ținta reală a lui Dumnezeu în actele Sale mântuitoare. Un teolog rus arată că trebuie să aflăm ultimul înțeles al ideii ortodoxe de mântuire în sărbătoarea Schimbării la Față (a transfigurării). Sfintele Taine sunt acte care transfigurează chipul desfigurat al omului căzut în păcat. Acest înțeles îl are și textul Sfântului Apostol Pavel, care spune:”…Privind ca în oglindă, cu fața descoperită, Slava Domnului ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Corinteni III, 18). Și într-adevăr, Sfintele Taine sunt oglinda prin care privind cu credință, dar și cu fața descoperită, ne împărtășim de chipul slavei Fiului lui Dumnezeu, căci noi, ca ființe create «după chipul» lui Dumnezeu, suntem chemați să devenim «chip» a lui Dumnezeu, hristoși (Rom. VIII, 29) să ajungem la asemănarea cu El.

Sfântul Vasile cel Mare arată că Sfântul Duh este „izvor de sfințire, lumină inteligibilă, care procură prin El însuși oricărei puteri, raționale un fel de claritate pentru descoperirea adevărului”. Conducerea pe calea mântuirii se face treptat prin crearea unei tensiuni interioare, de către Sfintul Duh, care ne dăruiește din puterea Sa pe măsura înaintării noastre. Aceasta o arată de asemenea Sfântul Vasile cel Mare cînd spune:”El umple cu puterea Sa, dar nu se comunică decât acelora care sînt vrednici, nu urmărind o măsură unică, ci împărțind lucrarea Sa proporțional cu credința”.

Sfintele Taine sunt cele prin care noi căpătăm puterea ca să urmăm Domnului pe muntele Taborului, din slavă în taină, din slavă în slavă. Dar întâlnirea cu fiecare Sfânta Taină presupune o pregătire prealabilă, căci pregătirea și împlinirea este ceea ce dă ritm vieții Bisericii. Efort și bucurie, străduință și sărbătoare, între aceste două puncte se desfășoară întreaga viată creștină. Sfintele Taine sînt durerile (II Cor.VII, 9-10) și bucuriile prin care Hristos ia chip în noi. Astfel, devenim și noi împreună, dar și fiecare în parte, trup tainic al Mîntuitorului nostru. Devenim toți temple ale Duhului Sfînt (I Cor.VI, 19) dar și toți împreuna un trup tainic în înțelesul dat de Biserică. Prin Sfintele Taine devenim totodată hristofori, prin participarea noastră ca părți la întreg.

Am amintit adineaori elementele generale referitoare la importanța Sfintelor Taine pentru viața morală creștină, pentru că nu putem să ne extindem prea mult asupra fiecărei Sfinte Taine în parte. Totuși le vom trece în revistă pe toate în perspectiva valorii lor morale, după rolul și importanța pe care o ocupă în viața omului credincios.

După aria mai largă sau mai restrînsă asupra căreia Sfintele Taine își exercită acțiunea, ele ar putea fi împărțite în două categorii:

-taine generale

-taine speciale.

Din prima categorie ar face parte : taina Botezului, a Mirungerii, a Pocăinței, a Împărtășaniei, iar din a doua categorie: taina Maslului, a Cununiei și a Preoției.

IV. Tainele generale

Tainele din prima categorie sunt absolut necesare pentru mântuire, fiecare din ele constituind trepte, etape, pe care trebuie să le străbată fiecare credincios în strădalnica epectază, pentru dobîndirea cununii făgăduite de Mîntuitorul.

Taina Sfântului Botez:

Sfântul Botez este prima Taină, prin care ne împărtășim de harul dumnezeiesc și prima Taină, care împlinește aspirația și credința noastră, înscriindu-ne pe orbita în centrul căreia stă Hristos, a cărui forța se manifestă în toate Tainele, dar mai ales în Taina Sfintei Împărtășanii în care pe măsura comuniunii noastre cu Mântuitorul Hristos vom simți că nu mai trăim noi, ci Hristos trăiește în noi (Gal.II, 20); că nouă a viețui este Hristos (Filip. I, 21). Sau tot așa de bine, pentru a ilustra acest fapt mai intuitiv, noi înșine trăim în Hristos, suntem asimilați Lui, sîntem asimilați trupului Său tainic.

Acțiunea harului, revărsat prin taina Botezului asupra sufletului credinciosului, este pregnant ilustrată de cuvintele Sfîntului Diadoh al Foticeii: ”Eu însă am înțeles din dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea minții că, înainte de Sfântul Botez, harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar satana foiește în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieșirile dinspre dreapta ale minții. Dar din ceasul în care ne renaștem, diavolul este scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare, aflăm că precum odinioară stăpânea, rătăcirea asupra sufletului, așa după botez, stăpânește adevărul asupra lui. Lucrează, desigur, satana asupra sufletului și după aceea ca și mal înainte, ba de multe ori chiar și mai rău. Dar nu ca unul ce se află de față împreună cu harul, ci învăluind, prin mustul trupului, mintea ca într-un fum, în dulceața poftelor neraționale”.

Harul dăruit prin botez infuzează credinciosului o putere, care dă un puternic impuls strădaniilor lui, pentru dezvoltarea credinței sale spre cunoașterea tot mai deplină a voii lui Dumnezeu și a împlinirii ei. Sfântul Vasile cel Mare descrie astfel legătura care există între credință și botez și raportul de interdependență, care le unește atît de strîns, încît faptul credinței determină împlinirea actului botezului, iar actul botezului desăvîrșește faptul credinței, pe o nouă treaptă de existență: ”cu adevărat credința și botezul, aceste două mijloace ale mântuirii, sînt legate unul cu celălalt și indivizibile. Căci dacă credința primește din botez desăvîrșirea sa, botezul se fondează pe credință; și unul și celălalt prin aceleași nume se desăvârșesc; cum se crede în Tatăl și Fiul și în Sfântul Duh, la fel se botează în numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh; mărturisirea credinței, care duce la mântuire vine mai întîi, dar botezul, pecetea sentimentului nostru, urmează îndeaproape”.

Aspirație după cele înalte, după absolut, și credința sînt cele două forțe, care ne duc până în pragul Bisericii, navă a mîntuirii, dar în Biserică suntem introduși prin Sfântul Botez.

În Taina Sfântului Botez, noi devenim părtași la patimile, moartea și învierea Mîntuitorului, după cuvântul Apostolului Pavel, care spune; „…Nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?”… „Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și viețui împreună cu El, știind că Hristos înviat din morți, nu mai moare” (Rom. VI, 3, 8, 9). Dacă în viața de toate zilele, prin participarea noastră la suferințele cuiva, se operează în noi, în mod real o schimbare, cu atît mai muit această schimbare are loc în baia botezului, cînd noi participăm la moartea Mântuitorului și cînd asupra noastră se revarsă harul Său.

Taina Sfântului Botez ne transmite puterea de suportare a patimii și a morții omului vechi, în mod insesizabil, dar germenele, sădit de ea în noi, va încolți, va crește și va da roade în ființa noastră spirituală sub razele harului ce se revarsă din celelalte Sfinte Taine. Prin această Taină noi facem din nou, în noi, chipul lui Dumnezeu, chipul Fiului lui Dumnezeu, avînd ca model pe Hristos, după a cărui asemănare trebuie să ne străduim să creștem spiritual- începînd cu Taina Botezului „omul nostru cel din afară se trece, iar cel dinăuntru se înnoiește din zi în zi” (Cor. IV, 16). Botezul este începătura vieții în Hristos, cu El începe viața noastră autentic spirituală, care pînă la Hristos era imposibilă, pentru că „natura divină și natura umană erau separate și unirea ipostatică nu fusese realizată încă. Exista un contact între cele două naturi, dar nu și comuniunea…”. Deci, de acum, viața noastră nu mai este o viață după trup și după duh, căci „așa precum Hristos a murit păcatului și trăiește pentru Dumnezeu, așa și noi, prin Taina Botezului, trebuie să murim plăcerilor trecute ale păcatului și să înviem prin Harul lui Hristos”.

Botezul este prima chemare către viața în Hristos și primul ajutor în urcușul duhovnicesc.

Taina Mirungerii:

Sfânta Taină a Mirungerii, care urmează Botezului, este o a doua mână de ajutor întinsă de Mântuitorul nouă, celor credincioși. Ea este pecetea darului Duhului Sfânt, prin care sîntem întăriți în harul pe care l-am primit prin Botez. Pogorârea Duhului Sfânt peste Mântuitorul la botezul Său preînchipuia ungerea pe care o vom primi noi de sus la intrarea în Biserică, ungerea de care vorbește Sfântul Apostol Pavel : „iar Cel ce ne întărește, pe noi împreună cu voi, în Hristos, și ne-a uns pe noi este Dumnezeu, care ne-a și pecetluit pe noi și a dat arvuna Duhului, în inimile noastre” (II Cor. I,21-22). Prin venirea Sa în lume și prin chenoza Sa desăvîrșită, Mântuitorul s-a împărtășit pentru noi, ca om, de „Sfântul Duh al făgăduinței, care este arvuna moștenirii noastre, spre răscumpărarea celor dobândite de El și spre lauda slavei Sale» (Efes. I, 13). Acest Duh ni-1 dăruiește mereu în Sfânta Taină a Mirungerii.

Prin Taina Mirungerii, fiecare din noi este chemat să împlinească destinul Mântuitorului, să fie purtătorul viu, trăitor al vieții celei bune; de aici, caracterul eclesiologic al acestei Sfinte Taine, care este nu numai în folosul sufletesc personal, ci și în folosul vieții comunității. Darurile Sfintei taine a Mirungerii pecetluiesc în noi credința, dăruindu-ne: ” darul evlaviei și al rugăciunii, al dragostei și al înțelepciunii”.

Această Sfîntă Taină imprimă în noi semnul, pecetea prezenței și lucrării darului Sfântului Duh, semnul prin care suntem recunoscuți de către Mântuitorul, Stăpânul sufletelor noastre: „apropiați-vă de pecetea tainică pentru ca voi să fiți recunoscuți de stăpâni. Fiți socotiți în sfințita și inteligibila turmă a lui Hristos, pentru ca să fiți așezați de-a dreapta Sa”.

Sfântul Grigore de Nazianz spune că: „Sfânta Taină a Mirungerii, chiar în această viață, este cea mai mare dintre asigurările vieții veșnice, date nouă de Hristos”.

După cum Botezul este taina nașterii din nou, Mirungerea este taina întăririi în viața spirituală din care trebuie să izvorească bărbăția creștină, atît de necesară în lupta noastră cu ispitele. Mirungerea nu este numai un semn distinctiv, prin care suntem recunoscuți ca aparținând Mântuitorului ci și o întărire, un îndemn de a păstra acest semn distinctiv, această pecete neatinsă, nestricată. Calitatea de distincție, pe care ne-o dă Botezul și pe care o întărește mai apoi Taina Mirungerii ne este dăruită de Dumnezeu, dar ea se întărește și prin fiecare biruință pe care o câștigăm prin efortul nostru în lupta cu ispitele. Revărsarea harului este o continuă dăruire a puterilor dumnezeiești către noi, dar ea este provocată și de o continuă luptă a noastră de dobândire a ei.

Desigur, prin lipsa de grijă și prin neputințele noastre, adeseori ne întinăm haina albă a sufletului primită în dar la Botez; nu păstrăm neatinsă și nestricată nici pecetea și întărirea primită prin Taina Mirungerii.

Taina Pocăinței:

Mântuitorul cunoscând slăbiciunea noastră și faptul că sufletul este osârduitor, dar trupul neputincios (Marcu XIV, 38), ne iese din nou în întîmpinare, ne întinde din nou mâna, precum a făcut-o față de Apostolul Petru, cînd se scufunda în mare; ne oferă o nouă punte de scăpare: este aceea a Sfintei Taine a Mărturisirii, a Pocăinței. Prin ea Mântuitorul, în marea Sa iubire pentru noi, ne ajută să ne refacem puritatea dintâi a sufletului nostru.

Sfânta Taină a Pocăinței reface legătura credinciosului cu Dumnezeu, legătură mereu slăbită prin păcatele pe care le săvârșim. Ca act vizibil ea se bazează pe necesitatea psihologică a celui credincios ca ființă cuvîntătoare, ca ființă creată pentru un permanent dialog întăritor ca un „tu”, față de care să-și împărtășească nu numai bucuriile, ci și neajunsurile și eșecurile ființei lui.

Prin păcat, potrivit ontologiei teologice, omul cade din dialogul cu Dumnezeu, se face nevrednic unui astfel de dialog, care este absolut necesar pentru ca omul credincios să devină personalitate duhovnicească. Păcatul este, de asemenea, cel care face imposibil și un autentic dialog între oamenii credincioși.

Posibilitatea, unui dialog cu Dumnezeu a apărut numai odată cu venirea Mântuitorului în lume, căci El este cel care „ne îndeamnă și ne ajută să răspundem Tatălui cu El și în El”.

Taina Pocăinței, a mărturisirii păcatelor, a recunoașterii vinovăției, însoțită de căință și de remușcările de a ne fi aflat neglijenți față de noi înșine, ne dă posibilitatea ca prin dezlegarea de ele și prin iertarea lor, să intrăm, din nou în acest dialog binefăcător.

Prin iertarea obținută, în această Sfîntă Taina, de la Dumnezeu prin preot, cel care crede este, de asemenea, inclus în Logos, subiectul divin care răspunde Tatălui, ca subiect în același timp uman.

Prin acest dialog, credinciosul iese din izolarea, din singurătatea la care îl împinge păcatul, iese din dialogul interior și chinuitor, mai bine-zis, din monologul lipsit de putere, din acel lanț care îI strânge în cercul său, fără a-i oferi vreo posibilitate de ieșire din jocul contradictoriu al argumentelor pro și contra.

Mărturisirea înseamnă o înfrîngere a voinței individualiste și o ascultare de chemarea Mântuitorului la pocăință; înseamnă învingerea mândriei și a părerii de sine, care l-a prăbușit pe Lucifer din ceruri.

Mărturisirea ca act psihologic înseamnă o depășire a stării de închidere în sine, puterea unei confruntări obiective, hotărârea unei angajări ferme contra păcatului.

Puterea celui care a reușit să iasă din împietrire a fost deosebit subliniată de Sfântul Isaac Sirul: „Cel care a văzut păcatul său este mai mare decât cel care învie morții”. Și într-adevăr au poate vedea cineva păcatul său decât când el devine obiect al cunoașterii reale și nu se mai amăgește cu o falsă cunoaștere. A vedea păcatul este mai mult decât a învia morții, căci ei oricum vor învia, pe când sufletele vor fi date spre moarte veșnică în cazul nerecunoașterii păcatelor proprii.

De aceea, căința ce însoțește Spovedania este „o venire în firea nouă sau adevărată dăruită de Hristos; este o ridicare din nou la rangul de ființă destinată dialogului, dialogului cu Dumnezeu; este ridicarea promisă prin cuvîntul, „cine se va smeri, pe sine se va înălța” (Matei XXII, 12).

Suprema smerire a noastră care imită chenoza Mântuitorului va fi urmată de aceeași înălțare și mărire de care s-a bucurat Hristos.

Iertarea obținută în Taina Spovedaniei înseamnă o eliberare (lucru pe care ni-1 spune și etimologia cuvântului românesc «iertare» format din latinul vulgar «liber-tare») de sub povara păcatului care stă să ne copleșească, eliberare de consecințele [ui egale cu împietrirea.

Căința este leacul vindecător al rănii, pe care a produs-o păcatul, sufletului nostru; iar harul revărsat în această Sfântă Taină „nu îngăduie sa rămână nici o cicatrice în sufletul nostru și odată cu sănătatea ne dă și frumusețea sufletului”.

În Taina Sfintei Spovedanii, Mântuitorul, căruia îi expunem păcatele și slăbiciunile noastre, este doctorul care știe să fie bolnav cu bolnavii, știe să plângă cu cei ce plâng, care are milă de noi, ne dă sfat și ne întărește.

Taina Sfintei Împărtășanii:

Întâlnirii pline de pocăință cu Mântuitorul îi urmează „piscul cel mai înalt al vieții duhovnicești, la care dacă am ajuns o dată, apoi nimic nu ne mai lipsește ca să dobândim desăvârșită cea dorită. Pentru că aici nu mai este vorba a ne face părtași morții, îngropării sau unei vieți mai bune, ci este vorba chiar de dobândirea celui înviat.

De acum nu mai primim darurile Duhului Sfânt, oricât de bogate ar fi ele, ci pe însuși vistiernicul acestor daruri, comoara întru care, încape toată bogăția darurilor.

Privind retrospectiv, Sfânta Taină a Împărtășaniei, satisface tensiunea necesară vieții sufletești a credinciosului în efortul său de înălțare de îndumnezeire.

De la aspirația către cele spirituale și veșnice, aspirație la început vagă, apoi fondată pe cuvântul Evangheliei, primit cu credință, întărită de harul revărsat prin toate tainele, pînă la Sfânta Împărtășanie, credinciosul trăiește o continuă epectază pentru creșterea în Hristos, pentru a ajunge la statura bărbatului desăvârșit.

Nicolae Cabasila arată că de toate celelalte Sfinte Taine putem să n-o împărtășim și totuși să nu reușim să progresăm pe scara desăvârșirii, a creșterii depline în Hristos.

Odată spălați de orice păcat în baia Pocăinței, lucrarea Sfintei Împărtășanii stă tocmai în aceea de a nu lăsa lipsiți de roade pe nici unul din cei ce se împărtășesc cu trupul și sîngele Mântuitorului.

Trupul și sîngele Domnului nu se poate irosi fără rost, fără folos. De aici și avertismentul Sf. Apostol Pavel pentru cei care se împărtășesc cu nevrednicie (I Cor. XI, 29).

Jertfa nesângeroasă, în urma căreia Domnul ni se împărtășește cu însuși Trupul și Sângele Său nu poate fi zadarnică.

De aici și marele folos pe care îl are credinciosul, care primește cu vrednicie Sf. Împărtășanie.

Credinciosul poate de acum repeta cuvintele Sf. Apostol Pavel: „acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. II, 20), căci în el nu mai rămâne nici cugetul, nici voința și nici viața lui, ci Hristos ține locul tuturor acestora.

Sfânta Împărtășanie este cărbunele aprins care curăță sufletul nostru, ea este „desăvârșirea tuturor celorlalte taine”, împlinind „ceea ce nu sunt în stare celelalte taine să facă, după cum tot ea este aceea care face să strălucească și mai tare darul primit prin celelalte taine și întunecat de umbra păcatului”.

Comunicarea noastră cu Mântuitorul se permanentizează prin împărtășirea deasă cu trupul și sângele Său, ea fiind polul care menține tensiunea vieții noastre sufletești ridicată.

Sfânta Euharistie este leacul la care suntem datori să alergăm nu numai odată ci de mai multe ori, „căci e de lipsă ca Făcătorul lumii să rămînă tot timpul în lutul nostru ca să îndrepteze chipul Său în noi ori de câte ori dă semne că vrea să se strice…”.

V. Taine speciale

Până acum am înfățișat Sfintele Taine, pe care le-am numit generale. Vom continua expunerea noastră cu Sfintele Taine, care nu au un caracter general obligatoriu pentru dobândirea mântuirii.

Taina Sfântului Maslu:

Sfânta Taină a Maslului, vine să dea o mai mare atenție suportului material al sufletului nostru: trupul.

Harul care se pogoară asupra celui bolnav îi dă putere să rabde cu bărbăție crucea suferinței trupești.

Primirea suferințelor trupești ca drepte, ca plată a păcatelor noastre, răbdarea lor cu liniște și chiar bucuria de a ne ști prin ele părtași Domnului, conferă acestora puteri de transfigurare a ființei noastre sufletești.

Rugăciunile preoților sunt făcute pentru dobândirea sănătății adevărate, aceea a restaurării integrale a credinciosului, pe care Dumnezeu îl cercetează prin aceste suferințe trupești și care este făcut din nou deplin, pentru că este în comuniune cu Dumnezeu. Astfel, ceea ce dobîndim noi prin Taina Sfântului Maslu este mai precis posibilitatea biruinței prin Hristos, care suferă cu cel bolnav pentru ca acesta să poată învinge povara și suferința.

Rugăciunea preoților, la care se adaugă rugăciunea și chiar contribuția materială a credincioșilor, dă bolnavului o putere sporită, izvorâtă din sentimentul de solidaritate a tuturor în suferință, în Hristos și cu Hristos.

Taina Sfintei Cununii:

Taina Sfintei Cununii, prin întărirea harului, adusă legăturii dintre bărbat și femeie, dă acesteia chipul și tăria legăturii dintre Mântuitorul Hristos și Biserica Sa și creează dispozițiile favorabile menținerii acestei legături prin depășirea egoismului, a dragostei și părerii de sine. Ea pune astfel o bază solidă celei mai mici celule sociale și teologic vorbind, continuată și extinsă, în timp și spațiu prin comuniunea spirituală creată în Biserică. Sfânta Taină a Cununiei este primul nostru pas spre realizarea unei mai largi comuniuni, susținute de o jertfelnicie concretă, de fiecare zi, ca aceea a Mântuitorului față de Biserica Sa. Cei doi devin, astfel, un singur trup și un singur duh, avînd același Domn, aceeași credință, același botez și împărtășindu-se de același har revărsat din sânul iubirii treimice.

Prin această Sfântă Taină, celor doi li se adresează din nou chemarea de a fi rodnici, de a se înmulți și de a stăpâni pământul (Fac. 1, 28). Este un îndemn la creșterea în timp și spațiu, dar și în adâncime a legăturii noastre cu Dumnezeu, creștere ce nu se poate realiza într-o singură generație.

Din punct de vedere-teologic, punerea cununiilor pe capul mirilor semnifică reașezarea omului în rangul de coroană a creaturii, de stăpân al ei, dar totodată semnifică și cununa martirilor. Conviețuirea împreună, în dragoste este o continuă răstignire a omului vechi.

Taina Sfântă a hirotoniei:

Între toate celelalte Sfinte Taine, Hirotonia ocupa un loc aparte.

Acest loc deosebit este dat de caracterul dominant eclesiologic al acestei Taine, ca Taină, prin excelență, primită pentru comunitate. Folosul ei depășește pe cel strict personal și se extinde asupra comunității. Ea este taina coeziunii Bisericii, de ea atârnând tainele care promovează și ele comuniunea.

Beneficiarul acestei taine este nu numai preotul, cât comunitatea, harul revărsându-se prin intermediul acestuia asupra credincioșilor.

Harul Hirotoniei primit de preot nu se revarsă asupra credincioșilor numai prin faptul că acesta este săvârșitorul tainelor, care le comunică această energie divină, ci și prin aceea că propovăduirea lui, a cuvântului Evangheliei vestit de el, are puterea acestui har care poate naște credința în ascultători iar mai apoi, el poate transfigura viața credincioșilor prin îndemnurile sale, ca păstor și duhovnic al credincioșilor.

Pe de altă parte, preotul și episcopul sunt reprezentanți ai comunității, purtătorii ei de cuvânt în fața lui Dumnezeu, dar ei nu sunt rupți de comunitate. Ei sunt cei prin care rugăciunile comunității sunt înălțate la Dumnezeu și totodată cei prin care Dumnezeu revarsă harul Sau, în Sfânta Biserică, asupra comunității. Ei sunt purtătorii aceleiași misiuni pe care a avut-o Mântuitorul pe pământ, de a aduce jertfa nesângeroasă în numele comunitații și de a dabândi darurile Duhului Sfânt pe care le dăruiesc comunității.

De aici, importanța și valoarea deosebită a tainei Hirotoniei și a sacerdoțiului.

Preotul este purtătorul crucii lui Hristos, „care mântuiește și pe alții”-după cuvântul Fericitului Augustin, și totodată beneficiarul puterii harice de a duce la bun sfârșit strădaniile sale pentru mântuirea celor încredințați Iui.

Preotul „reprezintă” într-un mod real pe însuși Hristos, grija Lui, dragostea Lui, învățătura Lui, El este cel care stând în centrul tuturor zice: „Să fim toți una în Hristos”, care însuși constituie centrul Bisericii ca unitate, și care a avut puterea să transforme un grup de credincioși în Biserică, cina în sacrament, ritul sau simbolul în realitate. De aceea, sacramentul Hirotoniei nu privește singur pe cel care este hirotonit, ci întreaga Biserică.

Concluzii

După cum ne-am putut da seama Sfintele Taine sunt expresia marii, iubiri a Mântuitorului, care ne-a lăsat, după înălțarea Sa, pe Mângâietorul, ca să ne ajute în lupta noastră cu cel rău, care, profitând de slăbiciunea noastră, ne periclitează nu numai mântuirea noastră, ci chiar și condiția noastră de ființe spirituale.

Sfintele Taine sunt tot atâtea mâini ale dragostei dumnezeiești întinse nouă pentru a putea birui obstacolele ce stau în fața urcușului nostru duhovnicesc, a creșterii noastre în viața în Hristos. Denumirile multiple, pe care le poartă, indică tot atîtea lucrări, pe care harul Duhului Sfânt le operează asupra ființei noastre sufletești.

Din cele arătate mai sus se poate desprinde într-o oarecare măsură importanța și valoarea Sfintelor Taine, comparabile în viața organică cu sângele ce pulsează în vinele fiecăruia dintre noi, sânge care ne face vii și capabili de rod.

Importanța și valoarea lor nu se poate dezvălui însă, în mod deplin, prin mijlocirea cuvintelor, ci numai prin trăirea nemijlocită și practicarea permanentă a lor, prin împărtășirea cu puterea transfiguratoare a harului divin ce se revarsă din ele și aceasta în strânsa comuniune a credinței, a nădejdii și a dragostei cu celelalte mlădițe ale trupului tainic al Mântuitorului.

BIBLIOGRAFIE

Banu, Drd. Emanuel, Importanța Sfintelor Taine în creșterea noastră în Hristos, în Studii Teologice, XXVII(1976), nr. 7-10.

Cabasila, N., Despre viata în Hristos, trad. de T. Bodogae, în Studii Teologice, XXIII(1926), nr. 2-3.

Chițescu Prof. N. , Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuță, Teologia Dogmatică și Simbolică, volumul II, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2004 ;

. Dumitru, Pr. Prof. Dr. Gh. Radu, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978 .

Mladin, I.P.S. Nicolae, Valoarea morală a Sfintelor Taine, în Studii Teologice de morală, Sibiu, 1969.

Mladin, Mitr. Dr. Nicolae, Bucevschi, Prof. Diac. Dr. Orest, Constantin, Prof. Dr. Pavel, Zăgrean, Pr. Diac. Dr. Ioan, Teologia Morală Ortodoxă, vol. I, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003.

Sfântul Grigorie Palama, Despre Sfintele și Înfricoșătoarele lui Hristos taine, trad. de Diac. Eugen Moraru, în Studii Teologice, XLVIII(1996), nr. 3-4.

Stăniloae, Pr. Prof. D., Ființa Tainelor în cele trei confesiuni, în Ortodoxia, VIII(1956), nr. 1.

Idem, Din aspectul sacramental al Bisericii, în Studii Teologice, 1966, nr. 9-10.

Idem , Teologia dogmatica ortodoxa, vol III Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978 .

Idem, Numărul Tainelor, raporturile între ele și problema Tainelor în afara Bisericii, în rev. “Ortodoxia”, anul VIII (1956), nr. 2.

Idem, Sfintele Taine ale Bisericii după Tradiția apostolică din punct de vedere ortodox, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXLVII (1980), nr. 11-12 .

Turcu, Pr. Magistrand Ioan, Sfintele Taine și faptele bune în mântuire, în Studii Teologice, XI(1959), nr. 5-6.