Sfantului Apostol Pavel

CUPRINS

INTRODUCERE

1. TEOLOGIA PAULINĂ ILUSTRATĂ ÎN CAPITOLUL 9

AL EPISTOLEI CĂTRE ROMANI. DESPRE ISRAELUL

CARE S-A LĂPĂDAT ȘI ISRAELUL CEL ADEVĂRAT

1.1. CĂDEREA LUI ISRAEL DIN PLANUL MÂNTURIII

CA ÎNTRISTARE A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL

1.2. DESPRE ISRAELUL CEL ADEVĂRAT

1.3. EVIDENȚIEREA PROBLEMEI DE CARE SE FACE VINOVAT ISRAEL

(ROM. 9, 14-28)

1.4. DESPRE CALEA GREȘITĂ A LUI ISRAEL. EVIDENȚIEREA GREȘELII

CARE ÎL DESPARTE DE PLANUL MÂNTUIRII (ROM. 9, 29-33)

2. EXEGEZA ȘI TEOLOGIA CAPITOLULUI 10 DIN EPISTOLA CĂTRE

ROMANI. CAUZELE RESPINGERII LUI ISRAEL

2.1. SFÂRȘITUL APLICĂRII LEGII DUPĂ LITERĂ (10, 1-4).

HRISTOS – LEGEA CEA NOUĂ

2.2. CREDINȚA ADUCE MÂNTUIRE ÎN MOD EGAL (ROM. 10, 5-13)

2.3. VINA LUI ISRAEL (ROM. 10, 14-21)

3. TEOLOGIA PAULINĂ PRIVIND RAPORTUL DINTRE LEGEA

CE VECHE ȘI LEGEA CEA NOUĂ ILUSTRATĂ ÎN CAPITOLUL

AL 10-LEA DIN EPISTOLA CĂTRE ROMANI

3.1. ISRAELUL LEPĂDAT NUMAI ÎN PARTE ȘI

PÂNĂ LA O VREME (ROM. 11, 1-10)

3.2. DESPRE POSIBILITATEA LUI ISRAEL DE A VENI LA

CREDINȚA CEA ADEVĂRATĂ (11, 11-24)

3.3. MÂNTUIREA LUI ISRAEL (11, 25-32)

3.4. MĂRIREA LUI DUMNEZEU (ROM. 11, 33-36)

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CURICULUM VITAE

DECLARAȚIE DE ONESTITATE

INTRODUCERE

O latură semnificativă a activității Sfântului Apostol Pavel o constituie epistolele pe care le-a adresat comunităților întemeiate de el în timpul călătoriilor misionare pe care le-a desfășurat. Ca apostol, Sfântul Pavel vroia să-și ajute credincioșii. Când nu au putut face acest lucru față către față, prea departe fiind din punct de vedere geografic, așternea în scris ceea ce le-ar fi comunicat prin viu grai, clarificând astfel nedumeriri de ordin doctrinar, moral sau de ordin individual. Numărul real al epistolelor pauline depășește pe cel păstrat în canonul Noului Testament, care este de treisprezece, plus Epistola către Evrei (aceasta din urmă fiind redactată în stilul marelui apostol de alt autor). Ele sunt așadar, scrieri ocazionale, alcătuite sub presiunea unor necesități misionare urgente, în împrejurări speciale cu scopul „de a răspunde problemelor cu care se confrunta Biserica și persoanele cărora unele dintre epistole au fost scrise, urmărind întărirea dreptei credințe – pe de o parte și apărarea ei față de ereziile care începuseră să apară – pe de altă parte”.

Epistola către Romani, epistolă soteriologică ea și Epistola către Galateni, este cea mai mare din „corpus paulinum” și are o mare valoare doctrinară. Deși așezată la începutul canonului Noului Testament, din punct de vedere cronologic, Epistola către Romani este a șasea, după I și II Tesaloniceni, Galateni, I și II Corinteni. „Epistola către Romani, zice Sfântul Teofilact Bulgariei, este cea dintâi a Apostolului Pavel, nu pentru că a fost scrisă cea dintâi, de vreme ce mai înainte de ea le-a scris pe cele două către Corinteni, ci pentru că în dumnezeiasca Scriptură, rânduiala după vreme nu se păzește cu cumpătate”.

Protestantismul a făcut din această epistolă un tratat, o consideră un fel de summa theologica paulină, însă Biserica Ortodoxă consideră că deși importantă, ea nu epuizează problema mântuirii. Tema principală a Epistolei către Romani este aceea a mântuirii prin credință fără respectarea prescripțiilor Legii. Mântuirea nu se dobândește prin tăierea împrejur, ei prin credința în Iisus Hristos.

Ca apostol al neamurilor Sfântul Pavel dorea să ia contact cu Biserica din Roma (capitala marelui imperiu). Aceasta era de fapt și dorința Domnului; după ce a fost prins la Ierusalim. Domnul i s-a arătat în timpul nopții zicându-i: „Îndrăznește Pavele!, că precum ai mărturisit despre Mine la Ierusalim, așa trebuie să mărturisești și la Roma” (Fap. 23, 11). Apostolul nu mai fusese la Roma și nu cunoștea Biserica Romei, dar avea multe cunoștințe și tovarăși credincioși de călătorie, (Rom. 1, 11; 15, 29) care locuiau acolo și „dorea să-i întărească în credință pe frați și să fie el însuși întărit, de credința lor” (Rom. 1, 11)

. Știind deci că exista o comunitate evreiască numeroasă la Roma, că dintre aceștia unii se aflau la Ierusalim la Praznicul Cincizecimii, credem că după ce s-au botezat – împreună cu cele „trei mii de suflete” (Fap. 2, 41) după cuvântarea Sfântului Petru, s-au întors și s-au constituit într-o primă grupare creștină care aducând și pe alții dintre iudei, dar și dintre păgâni au format Biserica Romei prin lucrarea Duhului.

Ca urmare, nimeni nu poate să-și însușească meritul de a „naște” această Biserică, iar afirmația teologilor romano-catolici care atribuie Sfântului Petru acest merit ca unuia care „a organizat-o și condus-o personal” fără de temei. De altfel chiar Sfântul Pavel scriind romanilor precizează acest lucru: „Râvnind să binevestesc acolo unde Hristos nu fusese numit, ca să nu zidesc pe temelie străină. Ci precum este scris: Cărora nu li s-a vestit despre El, aceia îl vor vedea; și cei ce n-au auzit Îl vor înțelege. De aceea am și fost împiedicat de multe ori să vin la voi” (Rom. 15, 20-22).

Peste tot găsim afirmația ca Epistola către Romani a fost scrisă din Corint în cele trei luni cât a stat aici, în iama dintre anii 57-58 d. Hr. Istoria Bisericească Universală precizează că Apostolul „trece din Iliria în Corint, de unde a scris Epistola către Romani”. La fel spun și alți comentatori: „Epistola a fost scrisă din Corint spre sfârșitul călătoriei a III-a”, „vom trebui să zicem că epistola a fost scrisă in timpul celor 3 luni de iarnă din Corint, pentru că în ea se află mențiunea despre Kenchrea, care era post estic al orașului Corint, … apoi pentru că Gai în a cărui casa găzduia de astă dată apostolul care se afla în Corint”. Am insistat privind aceasta chestiune pentru că mai sunt și alte păreri, „a unor glosatori vechi, care spun ca ar fi fost scrisă din Atena sau din Kenchrea, dar aceasta părere trebuie refuzată!”.

Despre timpul scrierii cei mai mulți spun că Sfântul Pavel a scris Romanilor către sfârșitul călătoriei a III-a misionare (iarna 57-58), sau „încă înainte de anul 60-61 când, Apostol a venit la Roma… chiar eu câțiva ani mai înainte”. Pentru a deveni convingător Dr. Gheorghiu insistă să prezinte unele fapte anterioare plecării la Roma care pot clarifica cât de cât lucrurile. Spre exemplu spune că pe vremea când a scris-o era gata să plece la Ierusalim ca să ducă într-acolo colecta pe care a făcut-o între creștinii din Macedonia și Ahaia care este aceeași despre care amintea corintenilor (I Cor. 15, 1-4), pusă la cale pe când petrecea la Efes (Fap. 19, 21) și că cele trei luni de iarnă ale anului 57 spre 58 d. Hr. le-a petrecut în Corint, iar în primăvară a plecat, din Corint mai întâi la Filipi. Deci epistola noastră a fost scrisă după anul 57 și încă înainte ca apostolul să devină captiv, încă înainte de Paștile anului 58.

In alt mod încearcă să justifice Sfântul Teofilact al Bulgariei timpul scrierii pornind de la momentul Înălțări Domnului. E1 zice: „Aceasta s-a scris după Meletie în anul 24 ori 27 după înălțarea Domnului”, ceea ce ar însemna după anul 57, dacă socotim că Mântuitorul s-a înălțat la cer la anul 33, fără a putea găsi logica pentru anul 27, deoarece este puțin probabil că momentul înălțării s-a petrecut, în anul 31 sau 32. Este de asemenea greu de crezut și părerea altora potrivit căreia epistola ar fi fost scrisă „înainte de Paștele anului 59 socotind că apostolul a venit la Roma nu în primăvara anului 61 și a anului 62 sau chiar a anului 56 și deci socotesc anul scrierii ca fiind intre anul 52-54. Dar aceștia se bazează pe cronologii false a vieții apostolului Pavel”.

Autorul este „Pavel, rob al lui Iisus Hristos” care în dispozițiune sufletească liniștită a dictat lui Terțiu acele adevăruri mărețe care alcătuiesc obiceiul epistolei către Romani și de care el ne spune că până atunci niciodată nu se desfășurase cu o asemenea deplinătate logică. Faptul că epistola este scrisă după dictare de Terțiu nu trebuie să mire pe nimeni pentru că în acele vremuri se practica această metodă, benefică Apostolului având în vedere starea de sănătate și greutatea iernii cel apăsa.

Pentru cunoaștere și întărire a celor spuse aducem spre sprijin chiar viața Bisericii dintru î început, în care Sfinți Părinți se folosesc de epistolă și o socotesc indubitabil ca fiind scrisă de Sfântul Pavel; cei mai cunoscuți Părinții fiind „Sântul Irineu – citează din epistolă în lucrarea Adv. Haeresis, III, 16 și 39; Sfântul Clement Alexandrinul – citează în lucrarea Stromate, III, 4, 11 și 39; Sfântul Ignațiu, Sfântul Policarp și alții fac referire și socotesc drept autor tot pe el, iar fragmentul Muratori o numără în lista cărților canonice”. Faptul că Terțius a fost „mâna” care a scris ne face să credem că epistola s fost scrisă în mod conștient la un moment de răscruce din viața sa, pentru că „Sfântul Pavel s-a angajat într-o călătorie primejdioasă spre Ierusalim, neștiind dacă va supraviețui sau nu”.

1. TEOLOGIA PAULINĂ ILUSTRATĂ ÎN CAPITOLUL 9 AL EPISTOLEI CĂTRE ROMANI. DESPRE ISRAELUL CARE S-A LĂPĂDAT ȘI ISRAELUL CEL ADEVĂRAT. UNIVERSALITATEA MÂNTUIRII ADUSĂ DE IISUS HRISTOS

După întoarcerea din robia babilonică, în urma înfrângerii babilonienilor de regele Cyrus al Perșilor (536 î.Hr.), evreii și-au rezidit templul și s-au reorganizat sub conducerea lui Zorobabel. În timpul împăratului Alexandru cel Mare eu au fost colonizați în orașele noi înființate, începându-se un proces de elenizare, în fața căruia s-au apărat cu dârzenie.

Răscoala fraților Macabei a dus la redobândirea Ierusalimului, prin rezidirea templului s-a reorganizat cultul iudaic. În cele din urmă, s-a organizat un stat teocratic independent condus de sinedriu, un fel de senat cu 70 de membrii și un rege. Regele ben Hircan a extins granițele statului iudaic urmărind intensificarea contactelor cu romanii.

Datorită schimbărilor politice, iudeii s-au răspândit în toată lumea, formând puternice comunități, propagând iudaismul și făcând mulți adepți printre păgâni. Acest lucru a favorizat răspândirea creștinismului, ei fiind primii vizați de propovăduirea creștină. Venind în contact cu elenismul, iudaismul și-a însușit idei religioase noi care au influențat chiar ideea mesianică. Mesia nu mai era așteptat ca un Mântuitor, ci ca un erou eliberator național al Palestinei. Totuși, ei au pregătit omenirea, mai mult decât oricare popor, pentru primirea ideilor creștine, facilitând astfel răspândirea creștinismului.

În Epistola către Romani, poate cea mai condensată epistolă privind învățăturile dogmatice expuse de către Sfântul Apostol Pavel, în special în capitolele 9, 10 și 11, autorul își propune o evidențiere a greșelilor pe care poporul evreu le-a făcut în ce privește primirea lui Mesia și încearcă să dezvolte ideea că toate popoarele sunt chemate la mântuire prin Iisus Hristos. Pavel era evreu de neam și cu întristare vorbește de faptul că poporul său nu a primit învățătura cea dreaptă adusă în lume de Fiul lui Dumnezeu. Trebuie însă văzute, aceste învățături expuse în cele trei capitole, ca pe o mărturie personală privind situația lui Israel. O mărturie care nu trebuie să fie catalogată ca un reproș, ci ca un corpus prin care autorul încearcă să evidențieze legăturile dintre legea cea veche și legea cea nouă și ca un ghid prin care încearcă să le arate evreilor calea spre Dumnezeu, prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Astfel, începem analiza noastră cu capitolul al nouălea, care cuprinde și expunerea pe larg a problemei care va fi comentată de Sfântul Pavel.

1.1. CĂDEREA LUI ISRAEL DIN PLANUL MÂNTURII CA ÎNTRISTARE A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL

Fiecare dintre aceste trei capitole (9, 10 și 11) începe cu o afirmație personală făcută de Pavel, prin care acesta se identifică cu poporul Israel și își exprimă adânca sa preocupare pentru soarta lor. Pentru el, necredința lui Israel nu este doar o problemă intelectuală. El scrie despre întristarea și durerea nespusă pe care le simte din pricina lor, despre dorinesia și încearcă să dezvolte ideea că toate popoarele sunt chemate la mântuire prin Iisus Hristos. Pavel era evreu de neam și cu întristare vorbește de faptul că poporul său nu a primit învățătura cea dreaptă adusă în lume de Fiul lui Dumnezeu. Trebuie însă văzute, aceste învățături expuse în cele trei capitole, ca pe o mărturie personală privind situația lui Israel. O mărturie care nu trebuie să fie catalogată ca un reproș, ci ca un corpus prin care autorul încearcă să evidențieze legăturile dintre legea cea veche și legea cea nouă și ca un ghid prin care încearcă să le arate evreilor calea spre Dumnezeu, prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Astfel, începem analiza noastră cu capitolul al nouălea, care cuprinde și expunerea pe larg a problemei care va fi comentată de Sfântul Pavel.

1.1. CĂDEREA LUI ISRAEL DIN PLANUL MÂNTURII CA ÎNTRISTARE A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL

Fiecare dintre aceste trei capitole (9, 10 și 11) începe cu o afirmație personală făcută de Pavel, prin care acesta se identifică cu poporul Israel și își exprimă adânca sa preocupare pentru soarta lor. Pentru el, necredința lui Israel nu este doar o problemă intelectuală. El scrie despre întristarea și durerea nespusă pe care le simte din pricina lor, despre dorința lui fierbinte și rugăciunile făcute pentru mântuirea lor și despre convingerea sa că Dumnezeu nu i-a respins și încă au posibilitatea de a crede în Fiul lui Dumnezeu care a venit în lume și a se alătura legii celei noi a Mântuitorului.

Primele cinci versete ale capitolului al nouălea vin ca o introducere a întregii învățături pauline din corpusul de cele trei capitole: „Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conștiința mea în Duhul Sfânt, că mare îmi este întristarea și necurmată durerea inimii. Căci aș fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru frații mei, cei de un neam cu mine, după trup, care sunt israeliți, ale cărora sunt înfierea și slava și legămintele și Legea și închinarea și făgăduințele, ai cărora sunt părinții și din care după trup este Hristos, Cel ce este peste toate Dumnezeu, binecuvântat în veci. Amin!” (Rom. 9, 1-5).

În ce privește primul verset, Pavel arată faptul că cea ce a prezentat în capitolele anterioare, dar și ceea ce urmează să spună sunt un adevărat de la Hristos și despre Hristos, iar ca argument temeinic aduce conștiința sa în Duhul Sfânt. Trebuie să reamintim aici că de cele mai multe ori, Sfântul Apostol Pavel a fost acuzat atât de către iudei, cât și de către păgâni că vorbele sale sunt lipsite de consistență tocmai pentru nu a fost un martor ocular al vieții Fiului lui Dumnezeu în această lume. În toată activitatea sa misionară s-a confruntat cu această problemă și a încercat din răsputeri să înlăture din sufletele ascultătorilor săi îndoială că învățăturile sale nu ar fi fost în concordanță cu învățătura cea adevărată a lui Hristos. Astfel, multe din prelegerile sale mai importante încep cu înlăturarea acestei îndoieli și acest lucru îl face și acum. În următorul verset, Pavel arată și faptul că are în inimă o mare și necurmată durere. Aici se arată intriga acestor trei capitole. Pe tot parcursul capitolelor 9, 10 și 11 dorește să arate în ce constă întristarea sa și cum poate ea să se soluționeze, dar despre acest aspect vom vorbi la momentul oportun.

Sfântul Teofilact al Bulgariei, tâlcuind aceste prime două versete spune următoarele: „Apostolul va arăta mai jos că nu toți câți sunt din sămânța lui Avraam sunt fii ai lui Avraam. Și, ca să nu pară că zice aceasta cu patimă și vrăjmășie, o ia mai înainte și laudă bunătățile Evreilor, mărturisind că-i iubește pe Evrei cu covârșire. Și, ca să fie crezut, zice că spune adevărul întru Hristos și că nu minte, împreună cu el mărturisind conștiința sa întru Duhul Sfânt. El aduce așadar trei martori: Hristos, conștiința sa și Sfântul Duh. Și zice așa: Mare întristare și necurmată durere se află întru mine, mâncând inima mea pentru neamul Evreilor, fiindcă au căzut din darul lui Dumnezeu”.

Că să fie cu adevărat crezut de ascultători el arată în versetul al treilea că zbuciumul său sufletesc este mult mai profund decât la prima vedere: „Căci aș dori să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru frații mei…” (Rom. 9, 3). Sfântul Ioan Gură de Aur încearcă să deslușească cuvintele lui Pavel, pentru că al prima vedere, putem spune că Apostolul nu știe ce cere, cum poate cineva să ceară anatema și despărțirea de Dumnezeu? Iată ce spune Sfântul Ioan: „Dar ce spui, Pavele? Dorești să fii anatema de la Hristos cel dorit de tine, de Care nu te putea despărți nici împărăția cerurilor, nici gheena, nici cele văzute, nici cele nevăzute, și nici altă făptură oarecare? Ce s-a întâmplat? Nu cumva te-ai schimbat și ai părăsit acea dorință? Nu, răspunde el, nu te teme, ci încă mai mult mi-a sporit dorul după El. dar atunci de ce dorești a fi anatema și cauți o astfel de înstrăinare și despărțire, cum alta nu se mai găsește? Fiindcă, zice, Îl iubesc foarte mult. Dar spune-mi cum, în ce mod? Fiindcă faptul acesta seamănă mai degrabă cu o enigmă. Dar dacă credeți, mai întâi să află ce este anatema. Iar după aceea să-l iscodim pe el ai îndeaproape despre acestea, și atunci vom afla și această dragoste negrăită și paradoxală. Așadar, ce este anatema? Ascultă-l tot pe el ce spune «Cel ce nu iubește pe Domnul, să fie anatema!» (I Cor. 16, 22), adică despărțit și străin să fie de toate ale Domnului. După cum de lucrul consfințit lui Dumnezeu nimeni nu ar cuteza să se atingă cu mâinile oricum, și nici să se apropie, tot astfel este și cu cel despărțit de Biserică, cu cel exclus din adunările credincioșilor, căci și acesta este dat la o parte. Pe unul ca acesta, deci, Apostolul îl numește anatema, în sens cu totul contrat, și poruncește de a fugi toți de el cu groază mare”.

Din cuvintele Sfântului Apostol Pavel ne putem da seama că anatema la care se referă Pavel constă în desprinderea de Hristos. Astfel, Apostolul își dorește să nu aibă parte de Hristos. De ce acest lucru? Răspunsul ne este dat în versetele imediat următoare: „Cei de un neam cu mine, după trup, care sunt israeliți, ale cărora sunt înfierea și slava și legămintele și Legea și închinarea și făgăduințele, ai cărora sunt părinții și din care după trup este Hristos, Cel ce este peste toate Dumnezeu, binecuvântat în veci. Amin!” (Rom. 9, 3-50). Astfel, putem observa care este adevărat întristare a Apostolului: faptul că cei de un neam cu el nu sunt aproape de Hristos. Sfântul Pavel, prin aceasta dă dovadă de naționalism și este puternic pătruns de sentimentul de durere pentru că cei de un neam cu el nu sunt în același cuget cu el. Durerea îi sfâșie așa de mult inima încât simte că nu poate să se bucure de Hristos dacă știe că evreii nu l-au recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu. De aici începe se face și anunțarea temei învățăturilor celor trei capitole.

Sfântul Teofilact al Bulgariei spune că prin aceste versete Apostolul laudă mărește pe iudei, dar în același timp le atrage atenția că au greșit nerecunoscându-l pe Dumnezeu: „Pavel îi laudă aici pe Iudei, ca să nu pară – precum am zis – că vorbește cu patimă și cu vrăjmășie. Pe de altă parte însă, el arată că Dumnezeu a voit să-i mântuiască pe Iudei, și pentru aceasta i-a învrednicit de înfiere și de slavă, și a dat făgăduință de bunătăți strămoșilor lor – lui Avram, Isaac și Iacov – și le-a dăruit toate celelalte daruri alese, încât Însuși Hristos a binevoit să Se nască după trup dintre dânșii. Ei însă s-au întors de la această facere de bine a lui Dumnezeu, și de aceea Apostolul, înspăimântându-se de marea dragoste către Iudei a lui Dumnezeu, mulțumește unuia născut Domnului nostru Iisus Hristos și zice că Acesta este peste toate Dumnezeu binecuvântat în veacuri, ca și cum ar spune: Deși unii Îl hulesc pe Dumnezeu, zicând că chemarea și primirea neamurilor nu s-a făcut în chip binecuvântat și drept, noi, însă care știm tainele lui Hristos, cunoaștem bine că Hristos nu este vrednic de a fi hulit și grăit de rău, ci de a fi binecuvântat și slăvit ca Dumnezeu”.

Trebuie să remarcăm încă de la început că Sfântul Pavel, în întreaga sa activitate misionară nu a înlăturat Dumnezeul Vechiului Testament, ci a oferit o perspectivă a Acestuia în Noul Testament. De ce acest lucru? Pentru că noțiunea de Dumnezeu făcea parte din zestrea de credință a neamului său. Credința monoteistă a părinților, a moșilor și a strămoșilor săi, pe care a mărturisit-o din pruncie, o afirmă cu toată claritatea în epistolele sale: „Totuși, pentru noi, este un singur Dumnezeu, Tatăl, din care sunt toate” (I. Cor. 8, 6). Ideea monoteistă este afirmată cu aceeași claritate și când vorbește despre darurile și lucrările felurite ale Duhului Sfânt: „Același Dumnezeu care lucrează cu toți” (I Cor. 12, 6). Cu aceeași tărie exprimă el această idee și în prima Epistolă către Timotei când spune următoarele: „Căci unul este Dumnezeu” (I Tim. 2, 5; 1, 17).

Dumnezeu este creatorul întregii lumi și autorul prim al unității ontologice a neamului omenesc: „Dumnezeu a făcut lumea și toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domnul cerului și al pământului… Și a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată fața pământului” (Fap. 17, 24, 26); „Pentru că de la El și prin El și în El sunt toate” (Rom. 11, 36); „Toate sunt de la Dumnezeu” (I Cor. 11, 12 și II Cor. 5, 18); „Dumnezeu este Ziditorul a toate” (Efes. 3, 9). Acest Dumnezeu unic, creator și dătător de viață este și Tatăl tuturor (Efes. 4, 6), atât al evreilor cât și al păgânilor (Rom. 3, 29).

Dumnezeu pe care îl propovăduiește Sfântul Apostol Pavel este acela al Vechiului Testament, este Dumnezeul lui Avraam, al lui Iacov, al lui Moise, al Proorocilor, este Dumnezeul unic, este singurul Dumnezeu adevărat și viu. Dumnezeu este numit, în mod special, Dumnezeul lui Israel, în sensul că a încheiat cu acest popor o alianță specială și că acestui popor i-a încredințat depozitul profețiilor și făgăduințelor. Vechiul Testament are autoritatea unei revelații divine, descoperind oamenilor voia unui Dumnezeu sunt cu care nu poți să ai pace decât în sfințenia perfectă a sufletului.

Deci, întristarea Apostolului vine din faptul că deși Fiul lui Dumnezeu a binevoit a se întrupa din neamul evreilor, ei nu l-au primit. La fel cum zice și Sfântul Evanghelist Ioan în Evanghelia sa: „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (In. 1, 11). De aceea, putem spune că întristarea lui Pavel venea din două părți: prima dată din faptul că neamul său nu crede în Dumnezeu și s-a depărtat de izvorul mântuirii și a doua oară din neliniștea că nu toate popoarele doresc să îl cunoască pe Dumnezeu.

Trebuie să mai remarcăm încă un aspect important aici. După cum am văzut și mai sus, Sfântul Pavel vorbește de universalitatea mântuirii și propovăduirea unui singur Dumnezeu (un Dumnezeu identic cu cel din Legea cea Veche) pentru toți. Astfel, dacă este un Dumnezeu unic, unul singur este și poporul Lui, în care nu mai există diferențe de naționalitate, superioritate sau inferioritate: „Căci nu este deosebire între iudeu și elin, pentru că Același este Domnul tuturor, Care îmbogățește pe toți cei ce-L cheamă pe El” (Rom. 10, 12); „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28); „Și v-ați îmbrăcat cu cel nou, care se înnoiește, spre deplină cunoștință, după chipul Celui ce l-a zidit, unde nu mai este elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate și întru toți Hristos” (Col. 3, 10-11).

Deci, putem spune că „în fața lui Dumnezeu apartenența la o rasă sau alta nu atinge cu nimic egala capacitate și îndreptățire a tuturor la viața omenească în înțelesul ei plin și la mântuire. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel care vorbesc despre inexistența unor diferențe dintre un iudei și un elen pot fi interpretate nu numai în sensul că în Iisus Hristos toate popoarele sunt una, dar și în înțelesul că rasele sunt și ele egale. Înaintea lui Dumnezeu situația oamenilor e determinată nu de apartenența rasială sau etnică, ci de calitatea lor de creaturi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Calitatea oamenilor de: chip al lui Dumnezeu e mai profundă și mai veche decât apartenența la o rasă sau alta. Luând ființă după căderea în păcat, rasele nu sunt forme de viață desăvârșite. Precum în ființa individului, așa și în aceea a raselor stăruie urmările păcatului originar. Creștinismul acceptând existența raselor se străduiește să împlinească și față de acestea funcția lui mântuitoare de păcat, înnobilându-le și desăvârșindu-le atunci când ele acceptă”. Vom vorbi mai mult despre universalitatea mântuirii în gândirea paulină când vom face analiza și exegeza capitolului al 11-lea din Epistola către Romani.

Am putut observa că zbuciumul sufletesc al Sfântului Pavel constă în reticența iudeilor, adică a celor de un neam cu el, față de legea cea nouă și de Iisus Hristos, unicul mod prin care se poate obține mântuirea. El dorește pe parcurs să ilustreze faptul că moșii și strămoșii celor cărora le vorbește s-au închinat și au slujit aceluiași Dumnezeu, dar litera legii și formalismul religios i-a făcut pe mulți evrei să nu mai recunoască fața Dumnezeului celui adevărat. A doua parte a capitolului al nouălea vorbește de Israelul cel Adevărat și vom analiza pe mai departe cuvintele Sfântului Pavel.

1.2. DESPRE ISRAELUL CEL ADEVĂRAT. DESPRE CHEMAREA SPRE MÂNTUIRE A POPORULUI EVREU

Sfântul Apostol Pavel spusese cu puțin înainte că „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L, iubesc, ai celor care sunt chemați după voia Lui” (Rom. 8, 28) și iată că se vede nevoit să facă precizări în acest sens în versetul 6, anume că n-a căzut cuvântul acesta, ci că Israel s-a împărțit. Nu toți din Israel sunt și israeliți, adică relația specială a lui Dumnezeu de până la Hristos nu este o garanție că toți se vor mântui dacă nu vor crede. Descendența nu este suficientă și nici relația specială de până atunci invocată. De altfel Mântuitorul le spusese evreilor dea dreptul: „Să nu credeți că puteți zice în voi înșivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate și din pietrele acestea să ridice fiii lui Avraam!” (Mat. 3, 9).

Iată ce ne spune Apostolul în versetele de la 6 la 14: „Dar nu așa că ar fi căzut cuvântul lui Dumnezeu: căci nu toți cei din Israel sunt și israeliți; nici pentru că sunt urmașii lui Avraam, sunt toți fii, ci întru Isaac, a zis, se vor chema ție urmași, adică: Nu copiii trupului sunt copii ai lui Dumnezeu, ci fiii făgăduinței se socotesc urmași. Căci al făgăduinței este cuvântul acesta: (La anul) pe vremea aceasta voi veni și Sara va avea un fiu. Dar nu numai ea, ci și Rebeca, având copii gemeni dintr-unul, Isaac, părintele nostru; Și nefiind ei încă născuți și nefăcând ei ceva bun sau rău, ca să rămână voia lui Dumnezeu cea după alegere, nu din fapte, ci de la Cel care cheamă, i s-a zis ei că cel mai mare va sluji celui mai mic, precum este scris: Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urât. Ce vom zice dar? Nu cumva la Dumnezeu este nedreptate? Nicidecum!” (Rom. 9, 6-14).

După cum putem observa, încă de la început, Pavel vrea să le arate iudeilor că nu a fost întâmplătoare alegerea lor ca popor din care să vină în lume Mântuitorul. Ei s-au învrednicit de alegere din partea lui Dumnezeu și din seminția lor S-a întrupat Dumnezeu, fapt care le oferă un anumit privilegiu, dar și o mare responsabilitate, tocmai pentru că nu au nici o scuză în ce privește recunoașterea și cinstirea lui Iisus Hristos.

Iată cum tâlcuiește Sfântul Teofilact al Bulgariei versetul al șaselea: „Cu adevărat – zice – eu mă ard pentru că e hulit Dumnezeu de către Evrei, și aș fi voit să se mântuiască toți. Dar, deși nu se mântuiesc toți, aceasta nu arată că Dumnezeu a mințit întru cele făgăduite Patriarhilor – lui Avraam, Isaac și Iacov – fiindcă nu este cu putință (căci aceasta înseamnă zicerea: nu că doar) să cadă din adevăr cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu a făcut ceea ce a făgăduit acelora, prin lucrări și prin împlinire, chiar dacă cei ce hulesc zic că El a făgăduit unora și adat făgăduința altora”, tocmai pentru a risipi această ultimă acuză ce este adusă în urmă lui Dumnezeu, Sfântul Pavel spune următoarele: „Căci nu toți cei din Israel sunt și israeliți; nici pentru că sunt urmașii lui Avraam, sunt toți fii, ci întru Isaac, a zis, se vor chema ție urmași, adică: Nu copiii trupului sunt copii ai lui Dumnezeu, ci fiii făgăduinței se socotesc urmași” (Rom. 9, 6-8).

În ce privește aceste ultime cuvinte al Apostolului Sfântul Ioan Gură de Aur spune următoarele: „Tu ia seama încă o dată la înțelepciunea lui Pavel și înălțimea minții lui, căci explicând acestea toate, el n-a spus că nu cei care sunt fii ai trupului sunt urmași ai lui Avraam, ci copii ai lui Dumnezeu, cu care ocazie leagă la un loc cele vechi cu prezentul, arătând totodată că nici Isaac nu i-a fost fiul lui Avraam în mod întâmplător. Ceea ce el spune, așa și este; căci câți s-au născut după Isaac, aceștia sunt fiii lui Dumnezeu și urmașii lui Avraam. De aceea a și spus că cei din Isaac se vor chema urmașii tăi, ca să afli că numai cei născuți după Isaac sau în felul nașterii lui Isaac, sunt mai ales urmașii lui Avraam”

Astfel, prima explicație dată de Pavel probleme-i care-i cauza neliniștea subliniază rolul lui Dumnezeu în această încurcată situație. Promisiunile făcute de Dumnezeu lui Israel derivă toate din gratuitatea alegerii divine, care l-a ales ca popor al său; de aceea, cuvântul său n-a încetat niciodată să fie eficace. Problema refuzului lui Israel nu vrea să spună că cuvântul lui Dumnezeu a încetat să fie roditor; promisiunile sale sunt rodul alegerii gratuite a lui Israel ca popor al său. Nu înseamnă că ar fi în deșert cumva cuvântul lui Dumnezeu: aceasta este afirmația principală a subsecțiunii. Pavel respinge cumva faptul că învățătura lui Dumnezeu comunicată lui Israel prin promisiuni au fost în vreun fel zădărnicite de faptul că conaționalii vor refuza să-l accepte pe Hristos. Pavel spune că nu toți descendenții lui Israel sunt israeliți și de aici putem să înțelegem că Dumnezeu a promis că Israel va fi destinatarul binecuvântărilor sale, dar acum, că neamurile au devenit beneficiari, s-ar părea că promisiunile lui Dumnezeu se clatină. Dacă tratarea pe care o face Sfântul Pavel în primele opt capitole ale epistolei depinde de promisiunile lui Dumnezeu, atunci doctrina s-a ar fi ușor clătinată. Nu, răspunde Pavel, pentru că promisiunile Vechiului Testament vor fi făcute nu lui Israel în sensul unei descendențe fizice, ci lui Israel în credință. Apostolul arată în versetul 7 și 8 că nu contează descendența fizică, ci acceptarea credinței cele adevărate. Nu toții fiii lui Avram s-au mântuit, ci Isaac și urmașii săi, pentru că numai el a ascultat cuvântul Domnului.

În următoarele șase versete, Sfântul Apostol Pavel, după ce aduce ca și exemplu al gândirii sale pe Avraam, Sarra și Isaac, pune înainte și pe fiii Rebecăi, pe Isaac și pe Iacov. Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când oferă o tâlcuire a versetelor de la 11 la 13 spune următoarele: „Deci, de ce oare era unul iubit, iar altul era urât? De ce unul slujea, iar celălalt era slujit? Fiindcă unul era rău, iar celălalt era bun. Deși ei încă nu se născuseră, totuși unul era cinstit, iar celălalt era condamnat, și după ce s-au născut, Dumnezeu a zis că cel mai mare va sluji celui mai mic. De ce a zis Dumnezeu aceste cuvinte? Fiindcă El nu așteaptă, ca doi oameni, să vadă din sfârșitul faptelor binele sau răul, pe cel bun sau pe cel rău, ci mai înainte de acestea El cunoaște care este rău și care este bun. Acest fapt s-a petrecut cu o mai mare minune pe timpul israeliților”. Iar când vine vorba de tâlcuirea versetului 14, Sfântul Ioan spune: „De aceea și zicea: Pe Iacov l-am urât, iar pe Isav l-am urât. Cum că așa a fost drept, tu ai cunoscut din sfârșit, pe când El cunoștea lămurit mai înainte de sfârșit. Căci Dumnezeu nu caută numai la trâmbițarea și fala faptelor, ci și la noblețea voinței și la o intenție recunoscătoare. Un astfel de om, chiar dacă prin vreo împrejurare oarecare ar greși, totuși repede își va veni în simțiri; chiar de s-ar întâmpla să viețuiască în răutate, el nu se va lenevi mult, și Dumnezeu, Care știe totul, repede îl va trage din prăpastie, după cum și cel care are voința coruptă, chiar dacă s-ar părea că face ceva bun, totuși împreună cu intenția lui cea rea se pierde și el. Fiindcă și David s-a desfrânat și a ucis, însă, fiindcă n-a făcut această răutate cu intenție, ci mau mult dintr-o împrejurare oarecare și fără prealabilă gândire, repede s-a curățit de păcat. Fariseul, însă, neîndrăznind a face nimic din toate acestea, ba chiar obosindu-se în fapte bune, totuși prin reaua lui intenție totul a pierdut”.

Folosind cuvântul paulin, printr-o interpretare simplă și subiectivă, teologia protestantă și cea care derivă din ea, a încercat să exploateze la maximum versetul 11 socotind ca alegerea care se face nu din fapte, ci de la Cel ce cheamă este lucrarea liberă a harului prin care Dumnezeu alege pe cine cheamă la lucrarea de mântuire și că „alegerea nu este urmarea faptelor bune – Isaac și Iacov ilustrând clar acest lucru”. Pentru protestantism mântuirea este câștigată numai prin credință. Echilibrată și serioasă „teologia bizantină nu a produs nici o amplificare semnificativă a învățături pauline despre îndreptare, cum este exprimată în epistolele către Romani și Galateni”, sau altfel spus și neaoș românește, „nu a tras focul la oala ei”.

Trebuie să fim foarte atenți când tâlcuim cuvintele de mai sus ale Sfântului Pavel către Romani, căci ele au o teologie profundă și greu de înțeles pentru mintea neavizată. Pavel nu vrea să arate aici că Dumnezeu a predestinat poporul spre pierzare, ci din contră, pentru că evreii provin din seminția lui Avraam, prin Isaac și Iacov, adică cei care s-au bucurat de binecuvântarea și bunăvoința lui Dumnezeu. Însă, Dumnezeu nu a fost cel care a ales pe cine să binecuvinteze. Putea foarte bine să îl binecuvinteze pe Isav în locul lui Iacov, dar primul a căzut din grația divină tocmai pentru că pentru a-și satisface o nevoie trupească și-a dat dreptul de întâi născut. Să ne aplecăm mai atent asupra textului scripturistic: „Isaac iubea pe Isav, pentru că îi plăcea vânatul acestuia; iar Rebeca iubea pe Iacov. O dată însă a fiert Iacov linte, iar Isav a venit ostenit de la câmp. Și a zis Isav către Iacov: "Dă-mi să mănânc din această fiertură roșie, că sunt flămând!" De aceea Isav s-a mai numit și Edom. Și a zis Isav către Iacov: "Dă-mi să mănânc din această fiertură roșie, că sunt flămând!" De aceea Isav s-a mai numit și Edom. Și Isav a răspuns: "Iată eu mor. La ce mi-e bun dreptul de întâi-născut?" Zisu-i-a Iacov: "Jură-mi-te acum!" Și i s-a jurat Isav și a vândut lui Iacov dreptul său de întâi-născut.  Atunci Iacov a dat lui Isav pâine și fiertură de linte și acesta a mâncat și a băut, apoi s-a sculat și s-a dus. Și astfel a nesocotit Isav dreptul său de întâi-născut” (Fac. 25, 27-34).

Interesant și mai aproape de duhul Ortodoxiei, este felul cum înțelege Mitropolitul Bartolomeu Anania versetul 13 nu vorbește de ură în sensul adevărat al cuvântului, îl socotește un ebraism preluat de limbile moderne, din greaca veche, care nu exprimă un sentiment, ci locul secundar în ierarhia preferințelor: „Pe Iacob l-am iubit mai mult decât pe Esau. Același înțeles îl are și cuvântul Mântuitorului consemnat de Luca în cap. 14, versetul 26 în care spune: «Dacă vine cineva la Mine și nu va urî pe tatăl său …» deci nu este vorba de a urî în sensul propriu al cuvântului, pentru că Iisus nu îndeamnă niciodată la ură!”.

Deci, putem observa că situația lui Israel se aseamănă foarte mult cu evenimentul petrecut între Iacov și Isav. Mai precis, Israel a ajuns să nu se bucure de legea cea nouă și de mântuirea adusă de Hristos nu pentru că Dumnezeu a dat altor popoare binecuvântarea dată altădată lui Avraam, ci pentru că poporul s-a îndepărtat de voia lui Dumnezeu. Evreii au ajuns formali din punct de vedere religios și litera legii înghițea acțiunea harului divin. Aici dorește să ajungă Pavel când spune aceste cuvinte. Deși întregul popor evreu era sub binecuvântarea lui Dumnezeu, dar numai cei care vor conlucra cu harul binecuvântării vor ajunge la mântuire. Iată ce frumos spune Proorocul Isaia: „O rămășiță din Iacov se va întoarce la Dumnezeul cel puternic. Chiar dacă poporul tău, Israele, ar fi ca nisipul mării, numai o rămășiță se va întoarce. Nimicirea este hotărâtă de dreptatea cea nemăsurată” (Is. 10, 21-22). Deci, deși tot Israelul se afla sub binecuvântare, numai o parte din el se va întoarce. De aici se arată clar anularea predestinării și importanța libertății sau a liberului arbitru și a chemării lui Dumnezeu când vine vorba de mântuire. Astfel, „descendența fizică nu este calificarea esențială necesară pentru a fi parte din poporul lui Dumnezeu. Pavel arată astfel că apartenența la poporul Noului Legământ al lui Dumnezeu este determinată de chemarea lui Dumnezeu și nu reprezintă un drept din naștere”. Cu alte cuvinte, Sfântul Pavel îi aduce pe evrei cu picioarele pe pământ, arătând că pentru mântuirea nu este necesară doar apartenența la poporul ales, ci și credința în Dumnezeu. În versetele următoare, Apostolul încearcă să reglementeze și mai mult situația lui Israel și cum poate el prin recunoașterea lui Dumnezeu să revină la dreapta credință.

Sfântul Apostol Pavel, cu mintea lui sclipitoare, a sesizat că gândirea evreilor frații săi după trup, este simplistă, de suprafață și pentru ochii lumii, așa că intervine energic spre a pune capăt acestui lucru, precizând că „învierea și slava legămintele și Legea, închinarea și făgăduințele” se pot împlini în Hristos, „cel ce este peste toate Dumnezeu” și pentru aceasta propovăduiește evanghelia – semnul iubirii și alegerii unui nou Israel. De altfel făcuse precizări chiar în cap. 8: „și dacă suntem fii, suntem și împreuna moștenitori eu Hristos”, (vers. 17-18) deci putem fi fii lui Dumnezeu nu după descendență, ci după har, așa cum spune Părintele Stăniloae în exegeza sa: „Apostolul Pavel descrie în Epistola sa către Romani în cuvinte de adânc înțeles viața cea nouă al celor ce au primit «Duhul înfierii». Deci, devenind prin duhul fiii ai lui Dumnezeu, ne facem și moștenitori, împreună cu Hristos ca om, ai împărăției cerurilor”

2.1. EVIDENȚIEREA PROBLEMEI DE CARE SE FACE VINOVAT ISRAEL

(ROM. 9, 14-28)

După ce Sfântul Apostol Pavel arată care este întristarea lui cea mai mare și evidențiază faptul că doar apartenența la poporul evreu nu aduce mântuirea, el aduce o serie de argumente, tot din Vechiul Testament, pentru a-și dezvolta ideile și a și le susține. Iată ce spune Apostolul în acest fragment din capitolul 9: „Ce vom zice dar? Nu cumva la Dumnezeu este nedreptate? Nicidecum! Căci grăiește către Moise: Voi milui pe cine vreau să-l miluiesc și Mă voi îndura de cine vreau să Mă îndur. Deci, dar, nu este nici de la cel care voiește, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu care miluiește. Căci Scriptura zice lui Faraon: Pentru aceasta chiar te-am ridicat, ca să arăt în tine puterea Mea și ca numele Meu să se vestească în tot pământul. Deci, dar, Dumnezeu pe cine voiește îl miluiește, iar pe cine voiește îl împietrește. Îmi vei zice deci: De ce mai dojenește? Căci voinței Lui cine i-a stat împotrivă? Dar, omule, tu cine ești care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui ce a făcut-o: De ce m-ai făcut așa? Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeași frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste? Și ce este dacă Dumnezeu, voind să-Și arate mânia și să facă cunoscută puterea Sa, a suferit cu multă răbdare vasele mâniei Sale, gătite spre pierire, Și ca să facă cunoscută bogăția slavei Sale către vasele milei, pe care mai dinainte le-a gătit spre slavă? Adică pe noi, pe care ne-a și chemat, nu numai dintre iudei, ci și dintre păgâni, Precum zice El și la Osea: Chema-voi poporul Meu pe cel ce nu este poporul Meu, și iubită pe cea care nu era iubită; Și va fi în locul unde li s-a zis lor: Nu voi sunteți poporul Meu – acolo se vor chema fii ai Dumnezeului Celui viu. Iar Isaia strigă pentru Israel: Dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, rămășița se va mântui. Pentru că împlinind și scurtând, Domnul va îndeplini, pe pământ, cuvântul Său” (Rom. 9, 14-28).

Încă de la începutul fragmentului, Sfântul Pavel dorește să anuleze orice suspiciune privind interpretarea cuvintelor sale de mai sus ca fiind ilustrarea unei nedreptăți a lui Dumnezeu. În versetul următor, Pavel aduce înaintea ascultătorilor săi cuvintele lui Moise: „Căci grăiește către Moise: Voi milui pe cine vreau să-l miluiesc și Mă voi îndura de cine vreau să Mă îndur” (Rom. 9, 15). Sfântul Teofilact al Bulgariei tâlcuiește astfel acest pasaj scripturistic: „Dumnezeiescul Apostol adaugă aici și altă zicere din Scriptura cea Veche, dovedind cu aceasta că doar Dumnezeu știe cine e vrednic de cinste și cine de pedeapsă. Căci, deși Israilitenii au făcut toți laolată idolul vițelului și i s-au închinat în pustie – precum am zis mai sus – Dumnezeu pe unii din aceia i-a miluit, pe alții i-a pedepsit, iar pe alții i-a dat leviților și i-au înjunghiat. Și nici Moisi n-a știut pricina aceasta, Proorocul cel atât de mare și de apropiat de Dumnezeu. Iar tu, omule, vrei să știi pricinile și ceri seama de la Dumnezeu pentru ce au fost aleși cei din neamuri, care erau păcătoși? Și – măcar că Pavel putea să spună pricina pentru care s-au ales neamurile, iar Israilitenii s-au lepădat (ceea ce a arătat în altă epistolă, anume că Israilitenii au socotit să se îndrepteze din Lege și din faptele lor, iar neamurile au socotit să se îndrepteze doar din credință și din dar) – măcar că Pavel – zic – putea spune pricina aceasta, el o trece sub tăcere deocamdată, ca mai mult să astupe gurile iscoditorilor și să-i înduplece să nu caute vreo socoteală de la judecățile și iconomiile lui Dumnezeu”. Sfântul Teofilact încearcă să acuze acest interes al iudeilor de a explica voia și lucrarea lui Dumnezeu. De fapt, iudeii nu și-au putut explica niciodată afinitatea Mântuitorului față de cei săraci și păcătoși: „Iar cărturarii și fariseii, văzându-L că mănâncă împreună cu vameșii și păcătoșii, ziceau către ucenicii Lui: De ce mănâncă și bea Învățătorul vostru cu vameșii și păcătoșii?” (Mc. 2, 16). De fapt, și Sfântul Pavel întărește ideea prezentată de Sfântul Teofilact, prin versetul următor: „Deci, dar, nu este nici de la cel care voiește, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu care miluiește. Căci Scriptura zice lui Faraon: Pentru aceasta chiar te-am ridicat, ca să arăt în tine puterea Mea și ca numele Meu să se vestească în tot pământul. Deci, dar, Dumnezeu pe cine voiește îl miluiește, iar pe cine voiește îl împietrește” (Rom. 9, 16-18). Cu alte cuvinte, aici Pavel tinde să vorbească de o oarecare predestinare. De fapt, este vorba de situația din Vechiul Testament în care inima lui faraon este împietrită de Dumnezeu. Protestanții chiar se folosesc destul de mult de acest aspect pentru a evidenția doctrina lor predestinaționistă: „Împietrirea inimii de către Dumnezeu este un mod protologic de a exprima reacția divină la continua obstinență a omului împotriva Lui – ratificarea unei situații necreate de el. Nu e rezultatul unei decizii divine arbitrare sau chiar deliberat proiectate; este vorba de un mod al VT de a exprima recunoașterea din partea lui Dumnezeu a unei situații imputabile unei creaturi care refuză invitația lui Dumnezeu. Pe de altă parte expresia poate pune în relief controlul absolut al lui Dumnezeu asupra istoriei umane. Ieșirea din Egipt a fost o fază în istoria mântuirii și faraon, care s-a opus plecării lui Israel, era un personaj introdus pe scenă pentru a scoate în relief controlul divin al evenimentelor”.

Cele două întrebări retorice care vin în versetul al 19-lea, nu fac altceva decât să acuze voia lui Dumnezeu și faptul că Domnul ar fi într-un fel un stăpân care subjugă și constrânge pe oameni pentru a-Și îndeplini planul. Sfântul Ioan Gură de Aur oferă o tâlcuire a următoarelor două versete (20 și 21), prin care explică intenția lui Pavel. Sfântul Ioan spune că aici, Apostolul, nu doboară liberul arbitru spunând aceste vorbe, ci arată până unde trebuie de a se supune omul lui Dumnezeu. Căci a învinovăți pe Dumnezeu nu este nimic altceva decât că lutul se împotrivește și învinovățește pe olar. Nu numai că nu trebuie a se împotrivi cineva, dar nici chiar a grăi sau a gândi ceva împotriva lui Dumnezeu, că să se asemene cu lutul cel neînsuflețit, care se modelează după mâinile olarului, și se lasă de a fi purtat încoace și încolo, după voința aceluia. Așadar numai cu acest scop a luat Apostolul acest exemplu, adică pentru a ne arăta supunerea cea nemărginită pe care o datorăm lui Dumnezeu și tăcerea ce trebuie a ne impune, noi înșine, iar nicidecum pentru arătarea vieții noastre. Și aceasta trebuie a o vedea în vedere pretutindeni, adică aceea că exemplele nu trebuie a fi luate toate în sens general, ci alegând numai ceea ce este folositor din ele, să le luăm în sensul în care au fost luate, lăsând la o parte tot ce s-ar mai putea scoate din ele. Astfel, de exemplu, când Scriptura zice: „Plecatu-s-a și s-a culcat ca un leu” (Num. 24, 9), noi înțelegem aici numai ceva neînvins, ceva furios, nu însă și ceva sălbatic, sau vreo altă însușire a leului; și iarăși când zice: „Întâmpina-i-voi ca o ursoaică lipsită de pui”, noi înțelegem aici răzbunarea; sau când zice: „Domnul Dumnezeul tău este foc mistuitor” (Deut 4, 24), se înțelege numai mistuirea sau consumarea pedepsei. Tot așa și aici, sub denumirea de lut, olar și vase, noi trebuie a înțelege numai ceea ce a înțeles și Pavel. Dar și mai departe, când el zice: „Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeași frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?”, să nu crezi că vorba a fost zisă de Pavel cu privire la creație, sau la vreo silire oarecare a voinței libere, ci numai la deosebirea cea mare dintre Creator și făptură, fiindcă dacă nu vom înțelege astfel, vom cădea în multe absurdități. De pildă, dacă ar fi vorba aici despre voință sau intenție, atunci El este creatorul și al celor buni, și al celor răi, și atunci omul este în afară de orice răspundere pentru faptele sale.

În ce privește celelalte versete, până la 28, Sfântul Apostol Pavel scoate în evidență și mai pregnant faptul că Israel trebuie să recunoască pe Hristos pentru a ajunge la mântuire și să nu se bazeze pe faptul că fiind din seminția lui Avraam este singura condiție pentru a ajunge în împărăția cerurilor.

Până în acest punct, argumentele lui Pavel au arătat că apartenența la poporul lui Dumnezeu a fost mereu fundamentată pe chemarea suverană și plină de har a lui Dumnezeu, și nu pe identitatea etnică. Faptul că în momentul de față majoritatea evreilor sunt plasați în afara cercului alegerii, care este Israelul din interiorul Israelului, nu constituie o dovadă a eșecului Cuvântului lui Dumnezeu, deoarece acesta a fost modul de împlinire a scopurilor lui Dumnezeu încă de la început. De-a lungul istoriei, de binecuvântările lui Dumnezeu s-au bucurat nu cei necredincioși din cadrul națiunii alese, ci rămășița credincioasă. Așa a fost atunci și așa este și acum. Și chiar rămășița credincioasă există datorită harului lui Dumnezeu.

Dar versetele de la 6 la 24 nu ne dau răspunsul final la problema pe care Pavel o ridică în capitolul 9. Tensiunea dintre credincioșia lui Dumnezeu și căderea Israelului, sau tensiunea dintre suveranitatea lui Dumnezeu și responsabilitatea (libertatea) omului nu este integral soluționată. Pavel își construiește argumentul pas cu pas către soluția finală expusă în capitolul 11. Putem observa, în acest stadiu, faptul că această secțiune nu conține vreo evidență că Pavel vorbește despre alegerea individuală a lui Dumnezeu pentru mântuire eternă sau pentru condamnare. Pavel este preocupat cu problema relației dintre evrei și celelalte națiuni. Chiar și persoanele, atunci când sunt numiți (precum Isav, Iacov sau Faraon), sunt incluși de Pavel ca și „grupuri corporative” (națiuni). Alegerea lor individuală nu are de-a face cu destinul lor etern, ci mai degrabă cu continuitatea planului lui Dumnezeu. Chiar și teologii dispensaționaliști consideră că în capitolul 9 nu întâlnim ideea predestinării pentru cer sau pentru iad, ci, din contră, evidențierea faptului că omul, nu se poate baza pe ceva exterior lui că va fi alături de Dumnezeu, ci pe lucrarea proprie a harului divin.

1.4. DESPRE CALEA GREȘITĂ A LUI ISRAEL. EVIDENȚIEREA GREȘELII CARE ÎL DESPARTE DE PLANUL MÂNTUIRII (ROM. 9, 29-33)

După toate argumentările pe care Pavel le-a făcut în vederea evidențierii motivelor pentru care este întristat și zbuciumat, în finalul capitolului nu face altceva decât să le arate evreilor că litera legii a produs îndepărtarea lor de calea cea dreaptă: „Și precum a proorocit Isaia: Dacă Domnul Savaot nu ne-ar fi lăsat nouă urmași, am fi ajuns ca Sodoma și ne-am fi asemănat cu Gomora. Ce vom zice, deci? Că neamurile care nu căutau dreptatea au dobândit dreptatea, însă dreptatea din credință; Iar Israel, urmărind legea dreptății, n-a ajuns la legea dreptății. Pentru ce? Pentru că nu o căutau din credință, ci ca din faptele Legii. S-au poticnit de piatra poticnirii, precum este scris: Iată pun în Sion piatră de poticnire și piatră de sminteală; și tot cel ce crede în El nu se va rușina” (Rom. 9, 29-33).

Vorbind despre Sodoma și Gomora, Sfântul Pavel „aici iarăși mai învederează și altceva, adică că nici acei puțini nu s-au mântuit prin ei înșiși, ci s-ar fi pierdut și ar fi pătimit ceea ce a pătimit Sodoma, adică ar fi fost nimiciți complet, după cu și sodomitenii s-au nimicit și n-au lăsat după dânșii nici o sămânță. Tot așa și aceștia – zice – ar fi devenit ca și aceia, dacă Dumnezeu n-ar fi făcut uz de marea Lui bunătate și nu i-ar fi păstrat prin credință/ Aceasta s-a petrecut și pe timpul robiei iudeilor în Babilon, când cei mai mulți au pierit, și puțini numai s-au mântuit”.

Oricum, cea mai mare explicație a subiectului expus în capitolul al 9-lea a venit în următoarele două versete (30 și 31), pentru că după ce a arătat și din fapte că nu toți cei din Israel vor primi mântuirea, și de la strămoșii lor, Iacov și Isav, și de la profeții Osie și Isaia, pe care i-a adus ca martori, la urma pune și dezlegarea, după ce mai întâi a sporit mereu nedumerirea lor. Două chestiuni ni se prezintă aici: anume că neamurile au reușit, pe de o parte, iar pe de altă parte, că au reușit să umble după dreptate, fără să o alunge, deci că nu s-au ocupat cu aceasta; și iarăși fiind vorba de iudei, două nedumeriri de asemenea ni se prezintă: anume că Israel n-a reușit să se îndrepteze încă.

Sfântul Teofilact al Bulgariei vede în aceste cuvinte lui Pavel cam același mesaj: „Aici, dumnezeiescul Apostol aduce dezlegarea cea prea-arătată a nedumeririlor de mai înainte și arată din care pricină au fost primite de Dumnezeu neamurile, iar israelitenii au fost lepădați. Și zice că neamurile s-au îndreptat fiindcă și-au luat dreptatea din credința în Hristos, iar Israelitenii, fiindcă gonesc căutând legea dreptății, adică dreptatea din fapte, nu au ajuns a se îndrepta, fiindcă legea cea din fapte nu poate să îndrepteze pe om”. Aici, Pavel, și Sfinții Părinți acuză nu faptele bune și nici nu scindează importanța lor în mântuire, ci vorbesc despre faptele făcute formal, nu îmbinate armonios cu credința cea adevărată. Deci se condamnă aici acel formalism religios prin care este ridicată la rang de superioritate litera legii. Însuși Pavel dă răspuns aici și arată că o credință dezlipită de faptă, dar și fapta dezlipită de credință nu are valoare în nici una din situații: „Pentru ce? Pentru că nu căutau din credință, ci ca din faptele Legii. S-au poticnit pe piatra poticnirii” (Rom. 9, 32).

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește astfel aceste cuvinte ale Apostolului: „Ai văzut câte de mare este curajul din credință, și cum darul acesta este universal? Căci aici nu vorbește numai despre iudei, ci pentru tot neamul omenesc, fiindcă oricine va crede, fie iudeu, fie elen, sau scit, sau trac, sau oricare, se va bucura de un mare curaj. Și ceea ce este minunat la profetul acesta e că nu vorbește numai de cei ce vor crede, ci și de cei ce nu vor crede, fiindcă expresia «de poticnire» nu înseamnă a nu crede. După cum mai sus prin expresiile «dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, rămășița se va mântui» și «dacă Domnul Savaot nu ne-ar fi lăsat nouă urmași, am fi ajuns ca Sodoma» și «a chemat nu numai dintrei iudei, cu și dintre neamuri», a arătat pe cei pierduți și pe cei mântuiți, tot așa și aici arată că unii vor crede, iar alții se vor poticni, însă a se poticni cineva vine de la a nu lua seama, a nu fi atent, a fi distras cu altele. Tot așa au pătimit și iudeii, căci fiind distrași cu Legea, s-au poticnit de piatră. Piatra poticnirii și piatra scandalului vin numai de la voința, intenția și sfârșitul celor ce nu au crezut”.

În cuvântul Său Mântuitorul atrage atenția asupra greșelilor de abordare făcută de evrei când le-a zis: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi” (Mt. 21, 22 și 24). Asprimea cuvântului stă în faptul că „Legea nu este vinovată pentru că au căzut evreii sub blestem, deoarece Sf. Pavel nu spune galatenilor că Dumnezeu a dat Legea ca pe un blestem, … El reprezintă pedeapsa pentru neîmplinirea Legii. Nu cade sub blestem cel ce face toate cele poruncite de Lege!”. Altceva spune Apostolul, anume că „faptele legii nu mai pot fi considerate temei al îndreptării”, acum temeiul îndreptării este Hristos și chiar dacă Legea nu este din credință cel ce va face acestea (poruncile) va fi viu prin ele (Gal. 4, 12).

Astfel trebuie înțeles raportul dintre Lege și Hristos, anume: Până la El Legea dacă era împlinită menținea starea de fiu al poporului ales, nu de mântuit, pentru că până la Hristos nimeni nu s-a bucurat de împărăția lui Dumnezeu. Întru Hristos însă nu mai era nevoie de Lege pentru a deveni fiu al lui Dumnezeu, Legea rămâne doar un cadru pe care Mântuitorul îl îmbunătățește, îl completează și-l face apt, pentru educația duhovnicească, dar poarta de intrare în împărăție este alta, este Botezul, poarta de intrare în sfera de influență a harului divin a celui ce crede. Deci după Hristos, „cine voiește să se îndrepteze prin lege cade din har căci de acum unul este dascălul și învățătorul”.

Am putut observa că în acest capitol, Sfântul Apostol Pavel își prezintă motivul unui gând care îi provoca un intens zbucium sufletesc și o întristare nemaiîntâlnită și anume refuzul poporului evreu de a crede în Hristos și în legea cea nouă, înlăturând astfel și posibilitatea de a merge pe calea mântuirii. Sfântul Pavel era și mai marcat de acest lucru pentru că era evreu și ca orice om, suferă când vede că neamul său nu este în concordanță cu adevărul. Capitolul al nouălea este numai o introducere a unei teologii pauline profunde care vorbește despre universalitatea mântuirii, dar și de mântuirea care vine prin armonia dintre faptele și credință. Pe mai departe vom vedea continuarea învățăturii pauline din următoarele două capitole.

2. EXEGEZA ȘI TEOLOGIA CAPITOLULUI 10 DIN EPISTOLA CĂTRE ROMANI. CAUZELE RESPINGERII LUI ISRAEL

Din exegeza capitolului anterior s-a desprins ideea că ceea ce a transmis Dumnezeu prin Lege și Profeți a ajuns în urechile poporului însă împlinirea cuvântului prin care trebuia să-L primească în inimile lor pe Mesia nu s-a materializat în fapt, și acest lucru a remarcat chiar Mântuitorul spunând cu regret: „Inima acestui popor s-a învârtoșat și cu urechile aude greu și ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și să audă cu urechile și cu inima să înțeleagă și să se întoarcă…” (Mt. 13, 5), sau repetând profeția Isaiei: „Au orbit ochii lor și a împietrit inima lor ca să nu vadă cu ochii” (In 12, 40, fiind preluat din Is. 11, 9-10).

Sf. Pavel, el însuși părtaș la această dramă a poporului evreu, trăiește această durere cu mare intensitate și vede cum Israel, în mare majoritate, respingând pe Mesia. L-au respins pe Dumnezeu și apoi Dumnezeu l-a lepădat ca pe un fiu neascultător. Este celebra pilda Fiului Risipitor cu care Mântuitorul a vrut să se facă înțeles măcar în ultimul moment de conaționalii Săi, pentru a-i aduna împreună „cum adună pasărea puii sub aripi” (Mt. 23, 37)

Capitolul X este lecție de logică predată după toate regulile exegetice, este o demonstrație puternică prin care Apostolul vrea să arate că este legat de neamul său, dar că vrea prin această legătură să îi întoarcă pe toți către Hristos prin Evanghelie, ca Israel să asculte și să înțeleagă. Este inexplicabil faptul că Legea nu le-a produs schimbarea de care aveau nevoie ca să poată recunoaște pe Mesia, acest lucru îl determină să tragă următoarea concluzie, care va fi mai apoi amplu dezbătută pe parcursul capitolului: „Au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoștința” (Rom 10, 2). Acest lucru se datorează faptului că „egoismul și netoleranța lor era așa de mare, ca însăși faptele carității le declarau păcate, dacă se făceau sâmbăta”. Iată cauza căderii și respingerii lui Israel.

Altfel trebuie înțeles raportul dintre Lege și Hristos, anume: Până la El Legea dacă era împlinită menținea starea de fiu al poporului ales, nu de mântuit, pentru ea până la Hristos nimeni nu s-a bucurat de împărăția lui Dumnezeu. Întru Hristos însă nu mai era nevoie de Lege pentru a deveni fiu al lui Dumnezeu. Legea rămâne doar un cadru pe care Mântuitorul îl îmbunătățește. Îl completează și-1 face apt pentru educația duhovnicească, dar poarta de intrare în împărăție este alta, este Botezul, poarta de intrare în sfera de influența a harului divin a celui ce crede. Deci după Hristos, „cine vorbește să se îndrepteze prin lege cade din har, căci de acum unul este dascălul și învățătorul”.

Se pune întrebarea: a avut efect Legea în Israel? Și da și nu! A avut efect pentru că a ținut poporul ales unit, deci un efect unificator, dar nu a avut efect pentru că poporul ales nu a înțeles că Dumnezeu voia altceva, și acest ceva îl arată Mântuitorul Sfântului Apostol Petru sub formă de sfat: „Smeriți-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalțe la timpul cuvenit!” ( I Pt. 5, 6), ori ei au făcut tocmai pe dos când a venit timpul cel cuvenit sau plinirea vremii prin Hristos. Iată, deci că Legea s-a dovedit neputincioasă nu din pricina Celui Ce a dat-o, cin din pricina celor ce n-au împlinit-o, așa că, ori trebuia desființată, ori trebuia îmbunătățită. Dar pentru că și Legea era de la Dumnezeu și a fost un lucru benefic și edificator pentru viața omului, Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu a venit să o desființeze, ci să o îmbunătățească. El tot timpul a mărturisit faptul că a venit nu să strice legea părinților, ci să o actualizeze haric, prin Sine Însuși: „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Mt. 5, 17).

Dumnezeu a hotărât ca Legea să-și încheie lucrul ei prin Hristos sau cum spune cineva: „scopul legii este Hristos, dar la El se ajunge nu prin Lege ci prin credință”, dar aceasta pentru că trebuia să țină trează conștiința poporului ales pentru a-L putea primi și cunoaște pe Hristos, așa că ea, Legea, nu putea face mai mult, nu putea crea o împărăție nouă, nu putea să mântuiască. Poate de aceea Sfântul Apostol Pavel este atât de vehement în această chestiune și în mai multe rânduri spune că lucrul ei s-a terminat, mai ales că nu a fost destul de puternică pentru a forma conștiința cunoașterii lui Mesia, nu a putut determina credința în El. În fapt, tema principală a epistolei „nu este îndreptare prin credință, ci viața cea nouă prin credință. Căci dacă există ceva mai frumos decât îndreptarea prin credință, opera bunătății lui Dumnezeu, acel lucru este viața în Hristos pentru Dumnezeu” așa încât Israel se vitregise prin necunoaștere de această bunătate.

Cunoașterea prin credință fusese socotită dreptate la Dumnezeu pe vremea lui Avraam, deci Apostolul conștientizează acest lucru și-l aplică în relația cu Hristos. El socotește că „acest act complex are rădăcini în Dumnezeu”, și că „este seva duhovnicească ce migrează în trupul lumii de la crearea ei și pană la renașterea eshatologică, este făclia care se aprinde din Dumnezeu, trece din mână în mână luminând marile chipuri ale lui Avraam. Isaac, Iacov. Moise, David, Fecioara Maria și culminează în Iisus Hristos, Credinciosul prin excelență” și Cel care respectă fidel Legea, deși fariseilor și cărturarilor li se părea că nu face acest lucru. Sfântul Pavel devine exegetul Legi și Profeților, dar o face cu rațiunea luminată de Duhul Sfânt, astfel că el „nu se oprește la litera care omoară, ci caută spiritul care dă viață, el lărgește și spiritualizează semnificația citatelor”. Un exemplu definitoriu poate fi textul de la Deuteronom 30, 11-14: „Căci porunca aceasta care ți-o poruncesc eu astăzi nu este neînțeleasă de tine și nu este departe. Ea nu este în cer, ca să zici: Cine se va sui pentru noi în cer, ca să ne-o aducă și să ne-o dea s-o auzim și s-o facem? Și nu este ea nici peste mare, ca să zici: Cine se va duce pentru noi peste mare, ca să ne-o aducă, să ne facă s-o auzim și s-o împlinim? Ci Cuvântul acesta este foarte aproape de tine; el este în gura ta și în inima ta, ca să-l faci”. Sfântul Pavel aplică textul la Hristos, care vine din cer, Moise vorbește de Lege, în timp ce el îl aplică la Hristos și Evanghelie.

2.1. SFÂRȘITUL APLICĂRII LEGII DUPĂ LITERĂ (10, 1-4). HRISTOS – LEGEA CEA NOUĂ

Capitolul al 10-lea începe cu prezentare a temei pe care va fi dezbătută pe tot parcursul capitolului și anume: sfârșitul legii cele vechi a lui Moise și înfăptuirea unei legi noi în Hristos: „Fraților, bunăvoința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire. Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoștință. Deoarece, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu și căutând să statornicească dreptatea lor, dreptății lui Dumnezeu ei nu s-au supus. Căci sfârșitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede” (Rom. 10, 1-4).

Începutul poate fi socotit patetic, dar are un scop, anume acela de a face pe conaționalii săi să nu se aprindă de mânie pentru mustrările pe care le va adresa, așa că socotește întregul său discurs ca necesar: „Este spre mântuire, pentru Israel”. Deci, ceea ce spune este semnul preocupării ce o are, al iubirii de frați. Dorința de a-i vedea mântuiți este argumentul cel mai puternic al său pentru a nu-l mai vedea dușmanul neînduplecat din trecut, de a-i primi ca pe unul care are „bunăvoință în inimă și în rugăciunea către Dumnezeu”. Sfântul Ioan Gură de Aur dă un înțeles mai larg cuvântului acesta. El crede că Apostolul a vrut să spună așa: „Să nu vă uitați la cuvinte și la acuzații, ci numai la scopul ce am avut. Că n-am grăit acestea din spirit de dușmănie. Că nu pot eu în același timp a dori mântuirea voastră și nu numai a dori, ci chiar a mă și ruga lui Dumnezeu pentru ea, și totodată a vă urî și disprețui”.

Dorința și rugăciunea îmbracă așadar, un scop nobil – mântuirea! Aici se vede cum Apostolul, potrivit exemplului și poruncilor învățătorului său, „iubește pe altul ca pe sine însuși”, pentru că „dorește ca Israel să găsească mântuirea, căci nu avem voie să ne liniștim, ci trebuie să începem o mijlocire permanentă și perseverent”, dar această mijlocire poate fi înțeleasă ca o intervenție brutală și ca sa nu se întâmple asta, Apostolul „îi înmoaie cu cuvinte dulci, ca să nu socotească ei că vorbește din patima și vrajbă”.

Unul din teologii exegeți români remarca un lucru deosebit, anume că „cititorii, în majoritatea lor erau păgâno-creștini, dar aceasta nu-1 împiedică să-i numească pe toți frați, pentru că îi îmbrățișează pe toți, păgâno-creștinii și iudeo-creștinii, cu aceeași dragoste”. Ba chiar și pe ceilalți conaționali sau, mai degrabă, în mod deosebit pe ei pentru că încă nu au primit Evanghelia și nu știau nimic de calea pe care le-a deschis-o Dumnezeu spre mântuire. El cunoaște zbaterea, zelul și preocupările lor, dar acestea sunt zadarnice, iar versetul 2 consemnează mărturisirea Apostolului: „au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoștință” (Rom. 10, 2).

Finalul versetului arată, într-un fel, ca o mărturie în favoarea lui Israel, pentru că necunoștința scoate de sub acuzare pe cel vinovat; așa vede acest lucru și Sfântul Ioan Gură de Aur când zice următorul lucru: „Dacă ei sunt depărtați nu pentru om, ci pentru zel și dragoste către Dumnezeu, este demn mai mult a fi miluiți decât pedepsiți”. Pe ceea ce și Sfântul Pavel a contat numai că cerbicia evreilor rămâne proverbială, zelul lor se transforma în ură față de Evanghelie și de Hristos, iar cei două mii de ani care s-au scurs până acum și care nu i-a schimbat prea mult arată acest lucru. Râvna este reală, dar nu pentru credința socotită ca dreptate la Dumnezeu, „ci pentru Legea dată lor, însă aceasta nu este întru cunoștința, fiindcă nu vor sa știe că Legea a încetat și s-a făcut nelucrătoare”.

Versetul 2 supune spre analiză o chestiune serioasă, aceea a zelului cu care evreii apărau Legea, pentru care s-au și divizat în partide. Exista gruparea fariseilor, „care respectau iudaismul de după exil, adică pe lângă documentele scrise, și tradițiune. … dar s-au îndepărtat cu timpul de spiritul cuvântului dumnezeiesc”, pentru ca în timpul Mântuitorului să ajungă aroganți, egoiști, netoleranți și vrednici de cuvintele și pildele Lui bine cunoscute (Mat. 23, 13-15; Lc. 11, 46-47; 18, 10-14; Mc. 12, 38-40. Gruparea saducheilor opusă fariseilor „reprezentanții aristocraților de după exil și a gândirii grecești, adepți ai filozofiei epicureice, recunoșteau canonul scris și lepădau tradițiunea, numind-o îngrădirea Legii, negau credința în viața de veci și răsplata de după moarte”, așa încât, precum se vede, nu erau mai vrednici decât ceilalți. Gruparea esenienilor „respectau regulile fixe, erau reprezentanții direcțiunii orientale ascetice, erau un fel de precursori ai societăților de franc-masoni și hermeneuți.

Nici una dintre aceste grupări n-au înțeles binele moral care trebuia să izvorască din Lege pentru a li se socoti evreilor ca dreptate la Dumnezeu așa cum i s-a socotit lui Avraam și de aceea Sfântul Apostol Pavel a spus că sunt fără cunoștința. Atitudinea ostilă pe care au arătat-o față de Mesia și ura acerbă cu care luptau împotriva Bisericii i-au scos de sub nevinovăția lipsei de necunoștință, versetul 3 precizând acest lucru cu claritate: „Deoarece, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu și căutând să statornicească dreptatea lor, dreptății lui Dumnezeu ei nu s-au supus” (Rom. 10, 3). Ei bine, aici vina lui Israel devine acuzatoare, dreptatea lor era o dreptate strâmbă, aceasta nu izvora din Lege, ci din tradiția de după exil. Legea devenise șchioapă, era mutilată de tradiție numită de Apostol dreptatea lor care a înlocuit dreptatea lui Dumnezeu.

Referitor la acest aspect ar mai fi de adăugat că evreii nesocoteau uneori chiar dreptatea lor, că zice Sfântul Teofilact al Bulgariei: „Evreii caută să-și întărească dreptatea lor, adică pe cea din Lege, pe cea săvârșită din ostenelile și laptele lor (asemănătoare fariseului din pildă, care a căzut. Și căutând această dreptate căzută, nici pe aceasta nu au pus-o, nici dreptății lui Dumnezeu nu s-au supus” sau altfel spus nu s-au ținut nici de una nici de cealaltă. Cum s-a ajuns aici? Ne lămurește Sfântul Ioan Gură de Aur care tâlcuiește cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Evreii s-au rătăcit nu din cauza neștiinței, ci mai mult din ambiție și din iubirea lor de întâietate”, deci nu aruncau nici o privire la dreptatea din Lege. Însă, Apostolul se ferește să acuze direct, el lasă pe fiecare să își facă un proces de conștiință citind cuvântul „căutând să-și statornicească dreptatea lor”. Deoarece devine evident faptul că nici dreptatea lor n-au respectat-o, ci doar au căutat să o statornicească s-o statornicească. Mântuitorul cuprinde această realitate în cuvinte mustrător: „Că leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat și le pun pe umeri oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc să le miște. Toate faptele lor le fac ca să fie priviți de oameni”, ca apoi să-i numească astfel: „Vai vouă … nebuni și orbi!” (Mt. 23, 4-5 și 13-19).

Versetul 3 trebuie înțeles, deci, ca o constatare ce-1 îndurerează pe Sfântul Apostol Pavel. El se simte zdrobit că neamul din care se trage a renunțat la dreptatea lui Dumnezeu care izvora din Lege și au trasat prin cuvinte meșteșugite calea care are finalitate propria lor onoare, dar socotesc că aceasta vine din poruncile Legii, dar nu se supun Legii, ci își impun propria lor voie.

Ce n-a înțeles Israel? N-a înțeles că prin Lege trebuia să se statornicească dreptatea lui Dumnezeu între evrei, că dreptatea lui Dumnezeu din Lege „s-a arătat în toată deplinătatea măreția ei în opera de mântuire, pe care a plinit-o însuși Domnul Iisus Hristos”, care s-a definit singur a fi „Calea, adevărul și viața” (In. 14, 6), ori Israel refuză mâna întinsă a lui Dumnezeu și socotește că poate reveni în bune relații cu El prin „dreptatea lor proprie formulându-și ideea greșită că cel ce observă poruncile legii Mozaice este drept și înaintea lui Dumnezeu”. Ce a urmat? N-au a acceptat Jertfa cu care Mântuitorul împăca pe oameni cu Dumnezeu, iar Apostolul trăiește această dramă la intensitate maximă și cuvântul lui din versetul 4 apare ca o atenționare, dar în același timp și ca o concluzie: „Că sfârșitul Legii este Hristos spre dreptate tot celui ce crede”.

Unii exegeți, în special cei apuseni, socotesc poate pe bună dreptate, că „versetul 4 este teza centrală a lui Pavel care afirmă obiecția împotriva căii Legii lui Israel și cine este piatra de poticnire pentru Israel” și că „acesta este principiul credinței pe care Israel nu vrea să-l recunoască”, ceea ce este adevărat, dar mult mai detaliat și duhul apostolesc teologhisește Sfântul Ioan Gură de Aur zicând: „Privește înțelepciunea lui Pavel, arată că dreptatea este una și aceeași, iar dreptatea din Lege se rezumă în dreptatea cea din credință, iar cel ce a preferat-o pe aceasta a împlinit-o și pe cea din Lege, iar cel ce a disprețuit-o pe cea dintâi, a căzut și din una și din alta. Că dacă sfârșitul Legii este Hristos, apoi cel ce nu-l are pe Hristos nu are nimic și dă îndreptățire fiecărui care crede”.

Legea avea un scop bine determinat pentru Israel, anume să-l aducă în părtășie cu Dumnezeu, iar Hristos este sfârșitul ei pentru că este Dumnezeu, este Acela care plinește Legea. Nu anulează Legea, ci îl ia pe om de acolo de unde l-a mânat Legea, să vindece unde ea acuză, deci acest scop înseamnă îndreptarea omului, ori în aceste condiții Israel nu se va putea vindeca, nu va putea scăpa de acuzele Legii pentru că nici pe aceasta nu a îndeplinit-o așa cum se cuvine. Sesizăm o împotrivire între Lege și Israel: Legea cere, dar Israel nu o poate îndeplini, pe de o parte, iar pe de altă parte Israel vrea, dar prin „dreptatea potrivnică dreptății lui Dumnezeu”. Soluția salvatoare vine de la Dumnezeu: Întruparea Fiului și trecere Lui sub Lege ca să o poată îndeplini în locul lui Israel, căci numai așa își vedea rostul și sfârșitul. Sfântul Teofilact al Bulgariei face precizări în acest sens zicând: „Hristos a săvârșit ceea ce vroia Legea și anume faptul de a îndrepta pe om”, ca apoi să arate ce înseamnă spre dreptate tot celui ce crede, fie ca este iudeu încreștinat sau nu prin porunca: „Așadar, să nu zici tu, creștin evreu, că ai nelegiuit că ai lăsat credința ta ce în Lege, căci chiar prin credința în Hristos ai văzut împlinite întru sine-ți voia și scopul Legii. La fel, nici tu, evreule care încă nu ai crezut, nu deznădăjdui că vei împlini cândva dreptatea Legii, fiindcă numai Hristos este plinitorul îndreptării acesteia. De aceea, dacă vrei să dobândești îndreptarea, câștigă-l pe Hristos prin credință și vei câștiga totul”.

Prin urmare, Hristos este sfârșitul Legii „pentru că este plinirea ei, fiindcă a desăvârșit Legea cea veche”, spune Sfântul Grigorie Dialogul, la care Teofilact adăugă următoarele: „Credința întru Domnul nu este împotriva Legii, ci foarte învoită cu ea, căci Legea ne-a povățuit la Stăpânul Hristos”. Iată că câtă măiestrie exprimă Sfântul Apostol Pavel un adevăr care trebuia să determine pe conaționalii săi ca să nu-L mai socotească pe Hristos drept vrăjmaș al Legii și să rămână pe mai departe „piatră de poticnire”!

2.2. CREDINȚA ADUCE MÂNTUIRE ÎN MOD EGAL (ROM. 10, 5-13)

A doua învățătură tematică a capitolului al 10-lea din Epistola către Romani este ideea paulină privind mântuirea care să dă prin credință în mod egal prin Hristos. Aceasta este expusă de Sfântul Apostol Pavel în versetele de la 5 la 13: „Căci Moise scrie despre dreptatea care vine din lege, că: Omul care o va îndeplini va trăi prin ea. Iar dreptatea din credință grăiește așa: Să nu zici în inima ta: Cine se va sui la cer?, ca adică să coboare pe Hristos! Sau: Cine se va coborî întru adânc?, ca să ridice pe Hristos din morți! Dar ce zice Scriptura? Aproape este de tine cuvântul, în gura ta și în inima ta, – adică cuvântul credinței pe care-l propovăduim. Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire. Căci zice Scriptura: Tot cel ce crede în El nu se va rușina. Căci nu este deosebire între iudeu și elin, pentru că Același este Domnul tuturor, Care îmbogățește pe toți cei ce-L cheamă pe El. Căci: Oricine va chema numele Domnului se va mântui”.

Fiind aspru cu evreii, născuți și crescuți după rânduielile Legii, Apostolul se vede nevoit să se explice, să arate că legea cuprinde și o parte pozitivă pe care o numește „dreptatea care vine din Lege” (vers. 5), sprijinindu-se pe textul din cartea Levitic care spune: „Păziți toate poruncile Mele și toate hotărârile să le țineți, căci omul care le plinește va trăi prin ele: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Lev. 18, 5). Faptul că el repetă din Lege un cuvânt ca acesta și socotește plinirea ei ca dreptate, deci ca pe o binefacere reală, ne dovedește fără dubii că spiritul Legii ducea către Mesia și, prin urmare, plinirea înseamnă credința ca dreptate la Dumnezeu. Aspectul acesta îl sugerează Sfântul Pavel în versetul 5, el ține ca precizarea sa să capete consistență pe temeiul textului din cartea Levitic mai sus menționat socotind că „acela care va împlini poruncile Legii, nu va fi condamnat în fața ei, ci va putea trăi în marginile îngăduite de ea, însă dreptatea înaintea Legii nu este și dreptate înaintea lui Dumnezeu”, deoarece cel ce este drept înaintea Legii își asigură viața aici pe pâmânt și poate trăi liniștit pentru că Legea îl scutește.

Văzând că nu-i suficientă argumentația și știind că nici un om n poate împlini Legea în întregul ei pentru a se îndrepta prin ea, Sfântul Apostol Pavel arată de ce numai prin credință se poate obține dreptatea la Dumnezeu și mai cu seamă că „unii bărbați ai Testamentului Vechi au ajuns la ea, dar numai pentru că și-au îndreptat privirile lor spre viitorul Mesia și și-au pus în Acela toată încrederea lor”. Observăm că Apostolul Pavel propune câteva raționamente care stau la îndemâna celui care crede și pe parcursul câtorva versete face lumină în relația dintre dreptate din lege și dreptatea din credință. Începe cu versetele 6 și șapte, prezentând dreptatea din credință care te oprește categoric să scormonești tainele lui Dumnezeu cu întrebări lipsite de judecată zicând: „Să nu zici în inima ta: Cine se va sui la cer, ca adică să coboare pe Hristos!”, la fel: „Cine se va coborî întru adânc?, ca să ridice pe Hristos din morți!”.

De ce spune Apostolul: „Să nu zici?”. Tocmai pentru că cine pune astfel de întrebări se dovedește pe sine că nu are credință! Avraam n-a făcut-o și i s-a socotit ca dreptate la Dumnezeu. Evreii din vremea Mântuitorului au făcut-o, și chiar cu vehemență: „Și ziceau: Au nu este Acesta Iisus, fiul lui Iosif, și nu știm noi pe tatăl Său și pe mama Sa? Cum spune El acum: M-am coborât din cer?” (In. 6, 42) și au fost păgubiți deoarece n-au crezut – deci nu au găsit dreptate la Dumnezeu, chiar dacă unii socoteau că au făcut toate din tinerețe și din tradiția lăsată de strămoșii lor.

Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenția unor astfel de capcane ale rațiunii și zice: „Când trebuie a crede sunt raționamente de acelea care tulbură și vatămă cugetul celor mai mulți”. În acest context, precizările Apostolului sunt justificate, el pune la mijloc credința lui Avraam despre care a spus: „Avraam a crezut cu nădejde că el va fi părintele multor neamuri, după cum i s-a spus și neslăbind în credință, nu s-a uitat la trupul său amorțit și nici la amorțeala pântecelui Sarrei. Și nici nu s-a îndoit prin necredință, dând slavă lui Dumnezeu. Și fiind încredințat că ceea ce i-a făgăduit are putere să și facă” (Rom. 4, 18-21) și necredința contemporanilor căzuți în capcana raționamentelor. Sfântul Apostol Pavel vede în Avraam un om cu credință puternică, înaltă și plină de nădejde, el propune credinciosului același model, în sensul să aibă o credință înaltă și foarte puternică, așa de puternică încât „să nu mai zici în inima ta, adică nici să nu-ți treacă prin minte de a te îndoi și a zice în sine cum este aceasta cu putință?”.

După exegeza Sfântului Teofilact versetele 6, 7 și 8 arată că Sfântul Pavel restrânge căutările, alergătura de a împlini Legea și raționamentele toate într-un singur fapt: „Tu, Evreule, nu trebuie nici să te sui în cer ca să afli, nici să te pogori în adânc ca să o iei, nici să treci oceanul, ci ea se află lângă tine, în interiorul tău, în gura ta și în mintea ta, pentru că prin Lege Dumnezeu ți-a arătat toate cele cuvenite ție”. Apostolul, însă, face și mai mult, el aplică cuvântul Legii dar prin Moise în actualitate și-l unește cu Hristos, să nu zici în nici un fel: „Cum s-a pogorât din cer și s-a întrupat? Sau, cum, după ce a murit. S-a sculat dintru adânc… Ci crede că S-a pogorât și S-a întrupat, și, după ce S-a îngropat, S-a sculat din morți și iarăși S-a suit la cer”, așa încât adaugă versetul 9 cu trimitere precisă și pe înțelesul oricui: „Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te va mântui!”.

Din acest verset observăm cum responsabilizează pe fiecare în parte, cum îi încredințează soarta în propriile mâini și ar zice: „Mântuirea ta este în cugetul tău și pe limba ta. Pentru mântuirea ta nu ai nevoie de a călători pe un drum îndelungat, căci pe limba ta și în inima ta stă motivul mântuirii tale”. Sfântul Apostol Pavel face lucrul acesta aducând în actualitate câteva versete din Deuteronom (30, 11-14), care vorbesc despre Lege și despre cântarea lui Moise, adusă ca mulțumire pentru că Dumnezeu a pus la îndemâna lui Israel voia Sa. Dar Israel a avut grijă doar de „laptele legii” adică de jertfele impuse de cult, ori, în acest fel Legea devine anacronică adică ceea ce făcea Israel nu era suficient ca să-l ridice la o stare morală înaltă din care să se poată naște Mesia, dar ea devine anacronică deoarece poporul a ales partea cea mai ușoară – laptele legii și nu spiritul care îndemna la credință Sfinții Evangheliști mărturisesc faptul că Mântuitorul a văzut acest lucru și cerea, în cele mai multe cazuri, credință: „Crezi tu aceasta? Crezi ca pot sa fac aceasta? Crede numai și se va mântui fiica ta.

Israel, în majoritate, era împietrit și înțelegea curat legea. I-au spus profeții în mai multe rânduri că va veni Mesia – Îl așteptau dar nu L-au cunoscut. A venit Mesia, și s-a spus: „Vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul!” (Lc. 3, 11) degeaba. După răstignire, îngropare și coborâre în adânc li s-a spus că Domnul a înviat! Părintele profesor dr. Vasile Gheorghiu spune că aceste versete trebuie înțelese ca pe un mesaj care zice: „De la noi nu se pretinde altă osteneală, decât aceea, că să credem în Domnul Iisus Hristos, că El este de fapt Mântuitorul nostru. A crede în el nu întrece puterile noastre, ci este ușor, dat fiind faptul că avem martori mai mulți unul, iar unul dintre ei a fost Sfântul Apostol Pavel”, care spune că cel care va mărturisi și va crede, acela se va și mântui și arată că folosul cel mare al credinței este mântuirea – adică vei scăpa de starea de păcătoșenie în care te găsești și vei avea posibilitatea de a relua din nou raporturi normale cu Dumnezeu.

Apostolul nostru este un opozant direct și energic față de cărturari și farisei, adică de cei ce sunt responsabili de starea lui Israel, el cunoaște cuvintele Mântuitorului: „În vremea aceea, răspunzând, Iisus a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor” (Mt. 11, 25) și îl va îmbogăți cu exegeza la două texte din proorocul Isaia: „De aceea voi face pentru poporul acesta minuni fără seamăn. Înțelepciunea celor înțelepți se va pierde și istețimea celor isteți va pieri” (Is. 29, 14) și „Inima ta își va aduce aminte de aceste vremuri de groază, zicând: Unde este scriitorul, unde este vistiernicul, unde este străjuitorul cel din turnuri?” (Is. 33, 18) , zicând: „Căci scris este: Pierde-voi înțelepciunea înțelepților și știința celor învățați voi nimici-o. Unde este înțeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înțelepciunea lumii acesteia?” (I Cor. 1, 19-20).

Părintele profesor Vasile Mihoc este de părere că trăirea credinței aduce dreptate la Dumnezeu și ni-i pune în față pe Avram și pe Hristos, arătând superioritatea unuia față de celălalt, astfel: „Avraam s-a îndreptat prin credința sa în Cel ce avea să vină (conform textului scripturistic din In. 8, 16), iar credincioșii creștini se îndreptează prin Același. Care însă a venit deja”. Este, deci, clar că toți exegeții dau importanță cuvenită credinței pentru ca atașamentul, curajul mărturisirii și nădejdea răsplății cu mântuirea de la Dumnezeu nu se pot înfăptui fără ea. Unii chiar merg mai departe și arată câtă importanță capătă credința, spunând că „are conexiune cu mântuirea, pe care trebuie să o înțelegem ca mântuire finală, eshatologică, căci mântuirea semnifică fidelitatea credinciosului față de lumea în care trăiește”, în care nu se rușinează dacă-L mărturisește pe Hristos fără reținere ca Domn și Dumnezeu și nu se va rușina pentru că va primi darul mântuirii.

Lucrarea aceasta presupune o armonie între inimă și gură, în această lucrare Sfântul Vasile vede deplinătatea și de aceea Domnul le cere pe amândouă. Căci de nu va fi binele în inimă, cum ar scoate comoara pe gură cel ce nu o are în ascuns? Iar de are cineva cele bune în inimă, dar nu le vestește cu cuvântul, ca și cum s-ar teme să nu-și sfințească cumva limba, i se va zice lui aceea Înțelepciune ascunsă și comoară nearătată!. De aceea Apostolul cere o lucrare comună și văzută care aduce mântuirea, o mântuire ca să nu fie nici o îndoială, deci zice: „nu este deosebire între iudeu și elin, pentru că Același este Domn tuturor, Care îmbogățește pe toți cei ce-l cheamă pe El, căci oricine va chema numele Domnului se va mântui” (versetele 12-13).

Categoric, Sfântul Apostol Pavel pune în practică porunca Mântuitorului atunci când îndeamnă apostolii să meargă și să învețe toată lumea în numele Domnului (Mt. 28, 19) ăentru că Evanghelia este a lumii întregi. Jertfa de împăcare cu Dumnezeu a fost adusă pentru toți, dar prin versetele de la 10 la 12 stabilește o normă cadru de îndeplinit, anume colaborarea dintre inimă și gură, dintre credință și mărturisire. În acest sens, Biserica vede atașamentul total al credinciosului față de Dumnezeu, prin gură și inimă împletindu-se credința și mărturisirea, adică fapta care izvorăște din credință, dup cum spunea Sfântul Vasile cel Mare, pentru că dacă credința nu se arată în afară, tânjește, se veștejește și în cele din urmă moare. Asupra acestui aspect grăiește și Sfântul Apostol Iacov: „Ce folos, frații mei, dacă zice cineva că are credință, iar fapte nu are? Oare credința poate să-l mântuiască? Așa și cu credința: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăși. Dar va zice cineva: Tu ai credință, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credința mea” (Iac. 2, 14; 17-18).

Am insistat mai mult asupra acestui aspect pentru că protestantismul și cultele cu rădăcină în protestantism susțin, argumentând prin cuvântul Sfântului Pavel de la Romani și Galateni, mântuirea numai prin credință, ori, versetul 10 asociază la credință și fapta ce izvorăște din mărturisire, iar argumentul l-au dat mărturisirile martirilor – ca și al Apostolului nostru, toți mărturisind prin fapte.

Lucrarea aceasta, din care versetul următor este comună tuturor, nu există privilegiați sau excepții, așa cum credea Israel, totul este comun, așa cum preciza în capitolul al treilea, versetul al 29-lea: „Oare Dumnezeu este numai al iudeilor? Nu este El și Dumnezeul păgânilor? da, și al păgânilor”! Pentru creștinii dintre iudei se naște oarece nedumerire, ei se pot întreba. Dacă păgânii nu au Legea cum vor putea fi mântuiți? La această întrebare răspunde chiar Sfântul Pavel: „Păgânii care nu au lege din fire fac ale legii și în felul acesta el îi coboară de pe tronuri și le arată că nu au nimic mai mult decât ceilalți oameni”, iar Apostolul argumentează prin cuvântul profeților egalitatea tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu.

Prin linia celor spuse mai sus merg și apusenii, chiar acceptă reciprocitatea. Cert este cp nu spun nimic despre mărturisirea ca faptă a credinței! În Omiliile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur amintea de vanitatea lui Israel ca de o piedică în calea cunoașterii și de rădăcină a îndepărtării de Adevăr, a reticenței și, de ce nu, a răutății, mi se pare că lipsa de insistență asupra faptelor credinței poată să aibă cauză tot în vanitate, dar poate greșesc – și ar fi bine să greșesc! Vanitatea determină să susții mereu același lucru, chiar dacă vezi că mai trebuie ceva, în cazul de față, mai mult decât ceva pentru că este vorba de practica credinței. Starea aceasta de lene spirituală, adică vorba fără temei în faptă este taxată de Dumnezeu prin Isaia prin cuvântul acuzator: „Că limba lor și gândurile lor sunt împotriva Domnului” (Is. 3, 8), adică Dumnezeu vrea să spună că între limba care exprimă gândurile și inima care dorește faptele s-a produs o ruptură majoră greu de remediat prin voința omului, mai ales că Israel este rătăcit prin cei care-l conduc.

Insistența Sfântul Pavel de a se face înțeles în cele scrise deja îl determină să propună un monolog bogat în interogații pe parcursul versetelor 14 și 15, care pot fi socotite ca un preambul asupra unei teme ce urmează și care face obiectul subcapitolului următor.

2.3. VINA LUI ISRAEL (ROM. 10, 14-21)

În această a treia parte a celui de al doilea capitol dorim să facem o scurtă prezentare exegetică a celor șapte versete din capitolul al zecelea care vorbesc despre vina pe care Israel o are pentru faptul că nu au primit legea cea nouă și vom analiza cum dezbate Sfântul Apostol Pavel această problemă. Iată și fragmentul scripturistic la care facem referire: „Dar cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Și cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Și cum vor auzi, fără propovăduitor? Și cum vor propovădui, de nu vor fi trimiși? Precum este scris: Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc cele bune! Dar nu toți s-au supus Evangheliei, căci Isaia zice: Doamne, cine a crezut celor auzite de la noi? Prin urmare, credința este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos. Dar întreb: Oare n-au auzit? Dimpotrivă: În tot pământul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii cuvintele lor. Dar zic: Nu cumva Israel n-a înțeles? Moise spune cel dintâi: Voi întărâta râvna voastră prin cel ce nu este poporul (Meu) și voi ațâța mânia voastră cu un popor nepriceput. Isaia îndrăznește și zice: Am fost aflat de cei ce nu Mă căutau și M-am făcut arătat celor ce nu întrebau de Mine. Dar către Israel zice: Toată ziua întins-am mâinile Mele către un popor neascultător și împotrivă grăitor” (Rom. 10, 14-21).

Chemarea lui Dumnezeu este un act voluntar și conștient, voluntar pentru că izvorăște din dorința de a fi căutat cu toată ființa, și conștient pentru că este vorba despre autoritatea absolută înaintea Căruia te înfățișezi. Sfântul Pavel știind acest lucru se arata îngrijorat de starea educaționala întru ale cunoașterii și spune că din această cauză nu oricine si nu oricum se poate chema numele Domnului. Versetul 14 face referiri directe la păgâni și la neamul său reticent și îndărătnic: „Cum vor chema numele Aceluia în care încă n-au crezut. Și cum vor crede în Acela de Care n-au auzit?”.

Iată cum motivează vestirea Evangheliei.

Apostolul spusese mai devreme că evreii „au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoștință” (10, 2) și că necunoscând dreptatea lui Dumnezeu „dreptății lui Dumnezeu ei nu s-au supus” (10, 3) apoi că „oricine va chema numele Domnului se va mântui” (10, 13) dar se vede nevoit să recunoască fără echivoc faptul că acestea nu se pot împlini dacă, din varii motive, nu cred în Acela pe care vor să-1 cheme, sau dacă chemarea nu a îndeplinit toate condițiile de a se face și înțeleasă. Cineva crede că chemarea „se aseamănă cu o campanie publicitară” că după cum „clipul publicitar dacă nu este înțeles prin ceea ce spune, nu are rost să fie ascultat sau vizionat” tot așa și cu chemarea Evangheliei. Aici intervine importanța actului de a asculta și de a crede că s-a auzit, ori Sfântul Pavel accentuează faptul că adevărata credință este singurul răspuns adecvat la chemarea lui Dumnezeu care celor dintâi le-a oferit legea Sa și celor din urmă Evanghelia Sa.

Versetul 14 prezintă două realități din vremea Sf. Pavel, anume:

1. Pe de o parte, Poporul lui Israel, care nu a crezut cuvântului dumnezeiesc venit prin Lege și Profeți, dar a îndeplinit cu prisosință faptele poruncite de Lege socotind că acestea sunt importante, și ca urmare din lipsă de credință nu pot apela la Dumnezeu. Lui se adresează Apostolul în prima parte a versetului: „Cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut?”. Deci ne spune – ca o tristă mărturisire, că necredința a adâncit o prăpastie adâncă între „Acela în care n-au crezut” și acest popor îndoctrinat pană la ură îndârjită dacă zici ca el”, vorba noastră românească. Sesizăm și o scânteie de mirare în tonul întrebării, adică, după toate descoperirile și faptele milei dumnezeiești în vremuri de mari încercări din istoria sa zbuciumată, nu s-au legat irevocabil de Dumnezeu ca sa creadă în El.

Pe de altă parte păgânismul este nepregătit, lipsit de darul cunoașterii Acelui ce a venit, dar nu în casa sufletului lor și în credința lor păgână, deci pentru ei Apostolul se simte obligat sa le descopere Adevărul. Chiar întrebarea ce urmează celei dintâi disculpă acest neam pentru că „încă n-au auzit” și prin urmare Apostolul se întreabă: „Cum vor crede în Acela?”. Firește că neamul păgânilor nu este lipsit total de responsabilitate pentru nepregătirea lor, deoarece trebuia să facă „din fire ale Legii” dar prin comparație cu Israel, nu i se poate aduce o vină atât de mare, care să-l îndepărteze definitiv de la bucuria cunoașterii și a mântuirii. Probabil acesta este și motivul principal pentru care Dumnezeu pune neamul păgânilor alături de „rămășița lui Israel” și din această împreunare zidește Noul Israel!

Deși sunt două realități, ideea principală a versetului este una singură, și anume: Israel este vinovat și acuzat de necredință față de Dumnezeul părinților săi, pentru aceasta nu este vrednic de iertare, căci confundând prioritățile „au avut râvnă, dar au rămas fără cunoștință” și „necunoscând nu s-au supus dreptății lui Dumnezeu” (Rom. 10, 2-3). Sfântul Ioan Gură de Aur nu găsește nici o motivație de iertare și socotește că „la urmă ei vor răspunde înaintea lui Dumnezeu chiar și pentru această neștiință” deoarece Israel nu poate motiva neștiința, lui i s-a descoperit prin Lege și Profeți, deci neștiința nu vine din cauza neinformării ci vine din pricina faptului că „au pus dreptatea lor înaintea dreptății lui Dumnezeu”.

Versetul 14, însă este și un cuvânt pregătitor pentru Evanghelie, aceasta trebuie auzită de toți și de Israel și de neamuri, cum? „Cum vor auzi fără propovăduitor?” se întreba Apostolul. El știe că Biserica Romei este bine închegată, că este formată din evrei și păgâni, că s-au întărit în credința aceea izvorâtă la Cincizecime, dar nu-i suficient, trebuie un propovăduitor, iar acest propovăduitor este el însuși, care dorește să vină la Roma. Dr. Gheorghiu formulează un logos asemănător spunând: „Apostolul spune că pentru a ajunge la situațiunea de a chema numele Domnului, trebuie, mai întâi, ca cineva să fi crezut în Domnul. În Domnul poate crede însă, numai acela, care a auzit vorbindu-se despre Domnul. Dar numai acela poate auzi vorbindu-i-se despre Domnul, căruia i s-a predicat. Iar pe Domnul Îl poate predica numai acela căruia i s-a încredințat această misiune din partea Domnului Iisus!”. Ori acesta este el – Pavel, trimis să bine vestească, cum spune singur: „N-am fost trimis să botez ci să bine vestesc!”.

Aceasta este Apostolia! Apostolia „scoate omul din indiferența sa, pentru ca Evanghelia – cuvântul lui Hristos, să-l găsească și să-l străbată! Acum nu mai este cuvântul lui Moise revelând Legea, acum este cuvântul credinței, cuvântul care propune obiectul credinței.”, adică a bunei voințe a lui Dumnezeu Care „toată ziua întinde mâinile către un popor” care trebuie să fie ascultător.

Observăm și altceva încă, anume că Sf. Pavel, prin acest verset, pregătește poporul după toate regulile procesului de propovăduire în formă progresivă: trimitere, propovăduire, auzire, credință, chemare. La început sunt trimișii lui Dumnezeu – cei sub porunca Sa de a vesti, aceștia, în Vechiul Testament sunt profeții, iar în Noul Testament sunt apostolii, ei sunt cei ce răspund întrebării lui Dumnezeu: „Pe cine voi trimite și cine va merge pentru Noi? … Iată-mă, trimite-mă pe mine!” (Is. 6, 8) pentru ca în final să fie trimis Fiul socotind că „se vor rușina de El” (Mt. 21, 37) și Fiul să trimită pe ucenici cu mandat precis: „Mergând, învățați toate neamurile” (Mt. 28, 19-20).

Propovăduirea este expresia voinței lui Dumnezeu prin oameni, va exista în toate timpurile și va purta girul lui Dumnezeu: „Fiul omului, am pus cuvintele Mele în gura ta” (Ier. I, 2) sau „Ascultați cuvântul Domnului” (Is. 1, 10). Propovăduirea crește în importanță pe măsură ce Dumnezeu are de comunicat mai mult, așa încât, făcând paralela între Vechiul Testament și Noul Testament vedem că apostolii sunt investiți cu putere mai mare, și aceasta chiar de către Mântuitorul: „Luați Duh Sfânt” (In 22, 23) iar Sfântul Pavel este unul dintre ei.

Auzirea, obligă și acuză în același timp: obligă la împlinirea cuvântului propovăduit și acuză dacă nesocotești cuvântul. În această situație s-a aflat Israel și a fost găsit vinovat că „nu a crezut în Acela” după cum vor fi vinovați toți aceia care, auzind Evanghelia, nu vor crede.

Credința, elementul principal în relația pozitivă cu Dumnezeu. Credința arată, înainte de Hristos, pe cel care este vrednic de darul împăcării, în cazul de față „rămășița lui Israel” din care fac parte: Sfânta Fecioară Maria, apostolii, cei 70 de ucenici, iar după venirea Mântuitorului, pe cel vrednic de însușirea Jertfei Sale pe altarul Sfintei Cruci.

În sfârșit, chemarea, care îmbracă două aspecte: întâi chemarea venită de la Dumnezeu pentru a aduna fiii lui Israel „cum adună pasărea puii sub aripi” (Mt. 23, 37) apoi „toate neamurile” și al doilea, chemarea pe care o fac oamenii față de Dumnezeu, ca expresie a credinței lor.

Toate acestea sunt în vederile Sfântului Pavel, potrivit versetelor 14-15, care fericește pe cei ce duc la îndeplinire „mandatul” încredințat de Dumnezeu, lăudându-i prin cuvinte profetice: „Cât de frumoase sunt pe munți picioarele trimisului care vestește pacea, a solului de veste bună, care dă de știre mântuirea!” (Is. 52, 7). Între aceștia se numără și el, propovăduitorul Evangheliei către neamuri, Sfântul Grigorie de Nazianz extinde aria vinovăției pentru necredință și socotește că „dacă unii nu cred, aceasta este vina lor pentru că nu au primit pe Apostoli propovăduind după porunca Mântuitorului: «În orice casă veți intra, întâi ziceți: Pace casei acesteia. Și de va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră se va odihni peste el, iar de nu, se va întoarce la voi!»”, deci și aceștia se vor face la fel de vinovați ca și Israel pentru necredință.

Sfântul Pavel insistă, chiar, asupra acestui lucru în versetul 16, precizând că: „Nu toți s-au supus Evangheliei” și dă glas mâhnirii profetului Isaia, întrebând: „Doamne, cine a crezut celor auzite de la noi?”. Mâhnirea este justificată pentru că dușmanii Evangheliei erau mulți, iar trimiterea „însemna că toți ar fi trebuit să-i asculte” ori „Apostolul spune că, într-adevăr, nu toți au ascultat cu supunere, însă adevărul nu se vatămă cu nimic din aceasta, pentru că neascultarea Evangheliei a fost proorocită de mult prin proorocul Isaia” precum a și arătat.

Versetul acesta poate fi socotit drept un omagiu adus propovăduitorului Evangheliei care se bucură de împlinirea misiunii sale, socotită de către toți „cea mai frumoasă și mai înălțătoare, mai binevenită și mai folositoare atât pentru omenire cât și pentru sine – aceea de a-L vesti pe Domnul”. Tot aici vedem mărturisirea că din partea lui Dumnezeu s-au împlinit „toate condițiunile câte se cer pentru ca cineva să poată crede în Domnul Iisus Hristos” și cu toate acestea „nu toți s-au supus Evangheliei”. Apostolul spune că „nu toți” deoarece Evanghelia este pentru toți, Mântuitorul a vestit-o tuturor; „nu toți” poate însemna „rămășița lui Israel” pentru că toți ceilalți au refuzat cu încăpățânare să creadă în Mesia, că ziceau: „Tu să ne înveți pe noi?”. Interogația aceasta nu este străină Sfântului Pavel, de multe ori a auzit-o printre loviturile vrăjmașilor.

Ca urmare, învățătura devine temei al credinței, de aceea face precizarea din versetul 17: „Credința este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos”, ceea ce înseamnă că Apostolul dă răspuns întrebării cu care a fost apostrofat Domnul și zice: Da, El vă învață pe voi, „auzirea vine prin cuvântul lui Hristos!” iar el este gura care vorbește. În poemul „Rugăciune înainte de citirea Scripturilor”, Sfântul Grigorie de Nazianz îi numește „slujitori ai adevărului” care „vestesc cu un glas care până la cer se întinde”. De ce oare vede Sfântul așa departe? Pentru că de la cer vine Evanghelia, „este un bun comun al întregii creștinătăți” care eliberează pe oameni de dominația păcatului. Versetul acesta ar mai avea și un alt mesaj, potrivit exegezei Sfântului Teofilact ar atrage atenția că „evreii căutau semne și minuni în toată vremea, cerând să vadă cu ochii lor, ori apostolul spune aici că credința se naște din auzirea propovăduirii, iar nu din privirea minunilor” pentru că auzirea aceasta se îndreaptă spre ceva serios, dumnezeiesc. Meletie Pigas spune despre acest lucru următoarele: „Este prea arătat că ceea ce se află afară de dumnezeiescul grai este afară de credință, precum spune și Marele Vasile, iar dacă este afară de credință nu poate plăcea lui Dumnezeu.”.

Cei mai mulți asociază lipsa credinței cu refuzul de a asculta: „Unde nu există ascultare, acolo nu e credință” zic ei, dar nu întotdeauna asocierea este și acceptată, pentru că cineva poate să asculte și să nu creadă, iar cel mai bun exemplu este precizarea Mântuitorului. El zice: „Cu urechile veți auzi, dar nu veți înțelege” (Mat. 13, 14. apud Is. VI. 9) așa încât auzul nu-i suficient pentru credință, dar este calea de urmat pentru credință, iar „credința este temelia învățăturii creștine evanghelice, orice altceva este numai credință aparentă”. Iată de ce Sfântul Pavel se vede nevoit să întrebe: „Oare n-ați auzit?” (vers. 18). Ei bine, aici s-a făcut și se face deosebirea între cei ce cred și cei ce nu cred, între „rămășiță” și Israelul cel împietrit pe de o parte, dar și între creștinii plini de credință teoretică și cei puțini cu credință care rodesc faptele cele bune, pe de altă parte. Se vede că Israel a auzit dar n-a înțeles și neînțelegând au rătăcit, rătăcind s-au purtat cu dușmănie față de Biserică.

Versetul 18 spune că a auzit tot neamul omenesc, Israel prin Lege și Prooroci, păgânismul din legea firii, legea morală, naturală, deci răspunsul la întrebare este firesc: „Dimpotrivă: «În tot pământul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii cuvintele lor!»”, dar pe ce cale? Primii pe calea Revelației supranaturale și naturale, iar cei din urmă numai pe calea Revelației naturale. Pentru cei dintâi stă mărturie Legea și Proorocii, și nu oricum, ci arătând lămurit: „Căci din Sion va ieși legea și cuvântul lui Dumnezeu din Ierusalim,…El, va da legile Sale”(Is. 2, 3-4). Apo profetul rostește chemarea către Israel: „Voi, cei din casa lui Iacov, veniți să umblăm în lumina Domnului” (Is. 2, 5) și altele asemenea pe care le are în atenție Mântuitorul când radiografiază starea morală a poporului zicând: „Cuvântul Lui nu sălășluiește în voi, pentru că voi nu credeți în Cel pe care L-a trimis Acela. Cercetați Scripturile, că socotiți că în ele aveți viață veșnică” (In. 5, 38).

Revelația nu a găsit tot poporul apt moral, suficient de credincios și dornic de a comunica cu Dumnezeu, de aceea actul ei rămâne fără ecou, Mântuitorul constată acest lucru și întreabă: „De ce nu înțelegeți vorbirea Mea? Fiindcă nu puteți să dați ascultare cuvântului Meu,…Adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac” (In. 8, 43 și 51). Iată, așadar, că la întrebarea Apostolului din versetul 18 Israel nu poate da un răspuns care să-l scape de acuzația indiferenței, și chiar dacă „în tot pământul a ieșit vestirea lor” (a Legii și a Proorocilor n.n.) „Israel nu mă cunoaște; poporul Meu nu Mă pricepe” (Is. 1, 3).

Cei din urmă n-au primit cuvântul prin revelație directă, ei au aflat câte ceva în mod ocazional – din înrudirea cu fiii lui Israel, sau din ceea ce Dumnezeu a zidit în firea lor, dar nu au fost mai receptivi, mai orientați și mai dornici de a reintra sub aripa ocrotitoare a Evangheliei, care „s-a auzit până la marginile lumii” din glasul naturii, că zice psalmistul „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, ziua zilei spune cuvânt. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă. În tot pământul a ieșit vestirea lor” (Ps. 18, 1-3). Vedem, dar, că Dumnezeu S-a făcut cunoscut, și dacă este așa „dacă lumea întreagă a auzit vorbindu-se despre Domnul Iisus Hristos, atunci poate oare să susțină cineva, cu drept cuvânt, că numai poporul Iudeu, în mijlocul căruia Domnul Și-a dezvoltat toată activitatea Sa mesianică, și din sânul căruia au ieșit primii predicatori ai Evangheliei, nu au auzit nimic?… Și dacă au auzit, atunci de ce n-au crezut?”. Ce s-a petrecut în Israel și din ce cauză a fost atât de nesimțitor?

Sfântul Pavel răspunde printr-o interogație consemnată în versetul 19: „Dar zic: nu cumva Israel n-a înțeles?”. Aș zice că întrebarea aceasta ar trebui urmată de două răspunsuri: cel dintâi poate fi socotit și ca o scuză – n-a înțeles! Este o realitate dovedită, Israel n-a înțeles și a înlocuit dreptatea lui Dumnezeu cu dreptatea lui, ca urmare nu s-au mai supus dreptății lui Dumnezeu: dreptatea lui Dumnezeu cerea credința mărturisitorilor și el a ales faptele Legii – adică împlinirea strictă a faptelor poruncite de legea jertfelor de tot felul. Este limpede că Apostolul nu vrea să fie brutal în acuzațiile bine întemeiate prin întrebarea pusă, pentru că el știa prea bine că Israel a înțeles dar n-a îndeplinit. Așa se explică urmarea versetului: „…voi întărâta râvna voastră prin cel ce nu este poporul Meu și voi ațâța mânia voastră cu un popor nepriceput”.

În accepțiunea Sfântului Pavel acest lucru s-a petrecut deja. Israel este întărâtat, lovește în Biserica lui Hristos și nu vrea să-și vină în fire, dovedindu-se „un popor nepriceput” așa încât „binecuvântările mari creștine le vor fi iudeilor ca o pedeapsă binemeritată pentru necredința lor”, dar pot fi – pentru primirea Evangheliei „un îndemn de a se salva măcar în ultima oră”. Aș îndrăzni să cred că abia acum se conturează titlul subcapitolului „Vina lui Israel!”, adică „voi întărâta râvna și voi ațâța mânia” devin cuvinte care-l identifică pe Israelul cel neprimitor, mustrat de durere într-o colindă românească bine cunoscută, prin care este întrebat: „Cum de n-ai găsit în tine, să dai un pic de sălaș Celui mai Sfânt Copilaș?”

Ar mai fi ceva de spus, referitor la acest Israel întărâtat de gelozie, anume că starea aceasta se cunoștea în tot Israelul, întâi de la Moise cum spune Sfântul Pavel, dar și de la alții – Isaia, Ieremia și ceilalți profeți, glasul lor răsună peste timp pentru că este glasul lui Dumnezeu – El poruncește: „spălați-vă, curățiți-vă, învățați să faceți binele, căutați dreptatea, nu mai faceți rău” (Is. 1, 16-17), iar Apostolul socotește aceasta ca „îndrăzneală” pentru că poporul era grabnic la mânie. Convingerea mea este că Israel n-a prea ținut cont de gelozie pentru un bun pierdut și însușit de altul, și spun asta deoarece „nu s-a prea omorât cu firea” ca să primesc acest bun înapoi până în zilele noastre, mai degrabă aș crede că Apostolul a avut intenția de a-l provoca la gelozie și a-l determina să se întoarcă la Dumnezeu prin primirea Evangheliei. În sprijinul celor de mai sus aducem cuvântul Sfântului Teofilact care spune: „Fiindcă – văzând că păgânii se învredniceau pe neașteptate și, afară de toată nădejdea, luau de la Dumnezeu atâtea și atâtea bunătăți și daruri ei ar fi trebuit să râvnească acelora și să priceapă”.

Versetul 20 vine ca o consecință a dezamăgirii lui Dumnezeu cauzată de atâtea și atâtea căderi al lui Israel. El zice Isaia – și Sfântul Pavel repetă încărcat de durere: „Am fost aflat de cei ce Mă căutau și M-am făcut arătat celor ce nu întrebau de Mine” (Is. 65, 2). Apostolul vrea să spună că Revelația supranaturală destinată lui Israel s-a auzit între păgâni și au acceptat-o fără prea mare greutate – ca în ziua Cincizecimii, de unde se trage și Biserica romanilor, iar urmarea vine din binecuvântarea lui Dumnezeu cu prisosință, pentru că așa trebuie înțeles finalul versetului: „M-am făcut arătat celor ce nu întrebau de Mine”. Se împlinește cuvântul profetic acum, Biserica Romei stă mărturie, dar Apostolul remarcă „îndrăzneala” lui Isaia care „s-a exprimat în defavoarea conaționalilor săi, pentru a vorbi astfel, cum a vorbit, ar fi fost nevoie de o cutezanță care nu ar fi putut rămâne nepedepsită din partea lor”.

Realitatea din vremea Apostolului dovedește că între păgâni creștinismul a prins rădăcini adânci, sigur – nu este nici o surprindere pentru că s-a vestit acest lucru, dar faptul că niciodată „nu au întrebat de El, dacă există sau nu, pentru că nu s-au gândit, și mai cu seamă că au devenit popoare credincioase” stă în total dezacord cu „poporul rămas îndărătnic și neascultător, neascultător pentru că n-a voit să se supună voii lui Dumnezeu, și îndărătnic pentru că a refuzat constant să se întoarcă în brațele iubitoare ale Domnului”. Acesta este și motivul pentru care Sfântul Pavel adaugă cel din urmă verset al capitolului X pentru Israel repetând cuvintele Domnului care zice: „Toată ziua întins-am mâinile Mele către un popor neascultător și împotrivă grăitor”.

Toate motivele le avea Israel ca să se atașeze de Dumnezeu, dar n-a făcut-o, ba, chiar cu ostentație făcea invers, atât înainte de venirea Mântuitorului, cât – mai cu seamă, după venirea Lui. Dacă până atunci se puteau folosi de scuza neștiinței și necunoașterii, după venirea Lui și după trei ani de activitate în mijlocul lor, nu mai pot invoca nici o dezvinovățire, deci este vorba de rea voință, „este neascultător și împotrivă grăitor”, deci poartă întreaga vină. Nu putem caracteriza mai bine situația acestui popor nefericit decât prin dictonul latin: „Errare humanum est, perseverare (in malo, n.n.) diabolicum”. Așadar nu surprinde deloc lipsa de viață duhovnicească în Israel, el a fost în centrul atenției lui Dumnezeu, că zice: „Toată ziua întins-am mâinile Mele către el” și nu M-au căutat „urmărind legea dreptății”, dar „neamurile care nu căutau dreptatea au dobândit dreptatea” (Rom. 9, 30-31 și 10, 21).

În cuvântul „toată ziua” Sfântul Ioan Gură de Aur înțelege tot timpul din urmă, iar în cuvântul „am întins mâinile Mele” înțelege „a chema, a trage spre tine, a ruga pe Acela” ca urmare, Dumnezeu a avut toată bunăvoința față de Poporul Său – chiar „a aprins și patima geloziei, „dar nici așa nu s-au clintit din învârtoșarea inimii lor”, și în final, acesta nu s-a mântuit.

Ultimele versete sunt scrise, parcă, fie și numai ca să închidă gura iudeilor, ca să nu spună: „N-am știut” sau „n-am auzit”, ori „n-am priceput”, fiindcă „aici nu este vorba numai de nivelul minții” ci și de inimă, pentru că Israel a înțeles prea bine că Mântuitorul pune la îndoială tot ce crede și trăiește el, chiar atât de bine încât au hotărât să-L omoare, și nu oricum, ci în slujba poporului – așa cum a spus arhiereul Ciafa: „că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (In. 11, 50). Cuvântul acesta arată preocuparea lui Israel pentru a trăi în lumea aceasta, ori Mântuitorul a venit pentru ca să ne pregătească pentru lumea cealaltă, pentru Cerul nou și Pământul nou. Remarcăm un fapt, anume că Sfântul Pavel se ferește să dea răspunsuri la întrebările puse pentru a nu se face vinovat de acuzația: „Tu ne înveți pe noi”, el răspunde prin cuvântul profeților, și aceasta pentru că se folosește de autoritatea Legii și a Profeților, autoritate pe care – teoretic, Israel o cunoștea și chiar „aveau râvnă pentru ea” (Rom. 10, 2).

Urmărind textul paulin, vine firesc și întrebarea: „Oare va mai exista mântuire pentru Israel în viitor?”

Luând în considerare versetul 9 „care este o mărturisire centrală a soteriologiei Epistolei către Romani” credem că și pentru acest popor zbuciumat se va găsi o cale. Vom vedea!

3. TEOLOGIA PAULINĂ PRIVIND RAPORTUL DINTRE LEGEA CE VECHE ȘI LEGEA CEA NOUĂ ILUSTRATĂ ÎN CAPITOLUL AL 10-LEA DIN EPISTOLA CĂTRE ROMANI

„Neamul evreilor sfințiți s-a pierdut, nu au mai ascultat / De profeți cu ochii înlăcrimați. / De aceea și aprinsă mânie a lui Dumnezeu asupra lor au atras / Venită asupră-le din invidia lor față de nou venitul popor / care locul i l-a luat”. Poemul Sf. Grigorie de Nazianz mărturisește o durere adâncă pe care o trăiește la distanță de trei veacuri de cel care s-a identificat cu Israel si s-a pus voluntar sub blestem numai ca să-1 poată vedea mântuit. Trăirea aceasta este caracteristică oamenilor lui Dumnezeu trimiși vă cheme la nunta fiului de împărat pe cei care aveau duhul dormitării și „s-au împietrit”. Sf. Grigorie remarcă pe drept cuvânt, invidia lui Israel cel lepădat față de „poporul nou venit care i-a luat locui”, și acest lucru i-a consemnat viața Bisericii în drumul ei spre Împărăția lui Dumnezeu, pentru că atrocitățile cele mai mari au venit din partea iudeilor, întâi Mântuitorul, apoi Sfântul Arhidiacon Ștefan, Sf. Iacob și următorii.

Capitolul 11 „caută să răspundă la întrebările Ce se întâmplă cu Israel? Poticnirea lui este cădere definitivă? Împietrirea lui are un anume scop?” într-un cuvânt. „Oare lepădat-a Dumnezeu pe poporul Său ?” (vers. 1) Răspunsul vine firesc și încurajator pentru Israel: „Nu a lepădat Dumnezeu pe poporul Său, pe care mai înainte 1-a cunoscut!” (vers 2)

În mai multe rânduri Israel este asemănat cu o vie (Is. 5, 1-7) care nu bucură cu rod pe proprietar. Poetica Vechiului Testament exprimă parabola viei neroditoare astfel: „Cânta-voi acum… pentru via Mea. Iubitul Meu avea o vie pe un deal înalt în pământ roditor. Cu gard am îngrădit-o, șanț am săpat împrejuru-i, viță de soi am sădit într-însa, un turn i-am vădit în mijloc și-un loc am săpat pentru teasc, și-am așteptat să facă struguri, dar ea a făcut scaieți. (…) ce să-i fac Eu viei Mele și încă nu i-am făcut? (…) Că via Domnului Atotțiitorului e casa lui Israel și omul din Iuda e tânăra ei odraslă iubită.

Cu toate acestea, optimismul Sfântului Pavel față de Israel arătat prin exclamația „Nicidecum!” ne dă de înțeles că „Via Domnului” – casa lui Israel, nu va rodi întotdeauna aguridă, si acest lucru îți găsește temeiul în versetele 33-36. arătând că „se topesc în elanul spre Dumnezeu, cugetarea, sentimentul și voința când spune: «O, adâncul bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu !» Optimismul său se manifestă în limitele bunătății lui Dumnezeu, el știe că nu tot Israelul este îndepărtat și că chiar cel îndepărtat, după ce-și va reveni din rătăcire și rea credință, se va mântui prin Harul lui Dumnezeu”.

Cuvântul din versetul 13-14 poate fi socotit ca o țintă pe care și-a pus-o în activitatea sa de apostol al Domnului, ca un deziderat de Ia care nu va abdica niciodată: „Căci v-o spun vouă, neamurilor: Întrucât sunt eu, deci apostol al neamurilor, slăvesc slujirea mea. Dar voi izbuti să ațâț râvna celor din neamul meu și să mântuiesc pe unii dintre ei!” Se încumetă la această lucrare deoarece el știe că „în lăuntrul său este o putere care lucrează, este Evanghelia care-i dă putere de la Hristos, că lucrează împreună cu Hristos – de aceea „evanghelizarea o numește lucrul lui Hristos (Filip. 2, 30).

Se pare că Sf. Pavel reia tema dezbătută în capitolele precedente și că acum stabilește cu exactitate locul iui Israel cel căzut, un loc departe de Dumnezeu dar fără a fi iremediabil îndepărtat, însă folosește cu măiestrie textul Vechiului Testament prin care arată că așa cum s-a mântuit „rămășița” poate să se mântuiască, într-un final și el. Deși situația creștinilor dintre păgâni, în viziunea Sf. Pavel, ar fi privilegiată prin darul lui Dumnezeu… ei nu se pot mândri față de iudei, dacă nu vor ține credința, căci Dumnezeu îi va pedepsi mai aspru decât pe iudei, „care cu timpul vor intra în Biserică după ce însă, mai înainte vor intra păgânii.”

Starea de apăsare pe care suportă Israel prin lepădarea de Dumnezeu va fi cu siguranță ca o pedeapsă, nu știm a da un răspuns în ce constă aceasta pentru că „este o taină a înțelepciunii lui Dumnezeu pe care nu o putem pătrunde.” Însă, din spusele Sf. Părinți, aceștia sunt asociați ca dușmani ai Bisericii împreună cu „închinătorii la idoli, volteriștii, răzvrătiții, ateiști, ereticii…”. Dar, sa încercăm a pătrunde în gândirea Apostolului, care, cu acest capitol atinge punctul al discuției începute în primul capitol!

3.1. ISRAELUL LEPĂDAT NUMAI ÎN PARTE ȘI PÂNĂ LA O VREME (ROM. 11, 1-10)

Redăm aici și fragmentul scripturistic la care facem referire în această primă parte a capitolului al treilea: „Întreb deci: Oare lepădat-a Dumnezeu pe poporul Său? Nicidecum! Căci și eu sunt israelit, din urmașii lui Avraam, din seminția lui Veniamin. Nu a lepădat Dumnezeu pe poporul Său, pe care mai înainte l-a cunoscut. Nu știți, oare, ce zice Scriptura despre Ilie? Cum se roagă el împotriva lui Israel, zicând: Doamne, pe proorocii Tăi i-au omorât, jertfelnicele Tale le-au surpat și eu am rămas singur și ei caută să-mi ia sufletul!. Dar ce-i spune dumnezeiescul răspuns? Mi-am pus deoparte șapte mii de bărbați, care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal. Deci tot așa și în vremea de acum este o rămășiță aleasă prin har. Iar dacă este prin har, nu mai este din fapte; altfel harul nu mai este har. Iar dacă este din fapte, nu mai este har, altfel fapta nu mai este faptă. Ce este deci? Nu tot Israelul a dobândit ceea ce căuta; ci cei aleși au dobândit, iar ceilalți s-au împietrit, Precum este scris: Dumnezeu le-a dat duh de amorțire, ochi ca să nu vadă și urechi ca să nu audă până în ziua de azi. Iar David zice: Facă-se masa lor cursă și laț și sminteală și răsplătire lor! Întunece-se ochii lor ca să nu vadă și spinarea lor încovoaie-o pentru totdeauna!” (Rom. 11, 1-10).

Cuvântul profetic arată că mare lepădare și revenire trebuie să treacă un timp suficient, un timp în care Israel să se trezească și să înțeleagă cât de greu este fără Hristos pe Care L-au pierdut, întoarcerea se va face prin credință ce va fi socotită ca dreptate la Dumnezeu – așa precum Avraam, deci dacă Avraam a crezut că la bătrânețe va avea un fiu, adică a crezut că imposibilul după mintea omenească poate deveni posibil prin darul lui Dumnezeu, tot așa și Israel trebuie să creadă imposibilul de altă dată ca posibil prin darul lui Hristos.

Iată ce spune Apostolul:

Versetul face lumină într-o chestiune capitală pentru Israel. La întrebarea pusă și prin răspunsul dat Apostolului arată că nu Dumnezeu a lepădat poporul, ci poporul s-a lepădat de Dumnezeu înlocuind dreptatea Lui cu dreptatea proprie, dar mai cu seamă arătând că nu toți au procedat la fel, și se da pe sine exemplu. Este unul de-al lor „israelit din urmașii lui Avraam, din seminția lui Veniamin” deci „un israelit veritabil chiar și după naștere”. Ce poate fi mai clar decât atât? Mai mult, el a fost până la o vreme ca și ei și s-a condus după aceeași dreptate omenească izvorâtă din faptele legii iar acum nu mai este așa, dar aceasta nu-I schimbă identitatea. „Sunt israelit” și nu-I este rușine de acest lucru, ba chiar sugerează și celorlalți că pot să se schimbe ca și el.

Totuși apare o nuanță în interpretare, cuvântul «μη γενοιτο» este tradus diferit, fie sub enunțul „nicidecum!”, „Doamne ferește!”, „Să nu fie!”, „Departe să fie aceia”, adică nu poate fi vorba de așa ceva. Sens confirmat în versetul al II-lea ca un răspuns precis: „Nu a lepădat Dumnezeu pe poporul Său!”. În aceasta exprimându-se realitatea că „Apostolul nu dorește nicidecum ca să se adeverească că Dumnezeu ar fi lepădat, cumva, pentru totdeauna pe poporul Iudeu, și că o socotință ca aceasta ar fi chiar și potrivnică proniei și de aceea dea dreptul blasfemică”. Este întemeiată această afirmație pe cuvântul Mântuitorului. Care a venit sa caute și să mântuiască pe cel pierdut (Mt. 27. 11), deci și pe evrei.

Prin finalul versetului 2 Versetul 3 Sf. Pavel argumentează de ce Dumnezeu nu 1-a lepădat în totalitate pe Israel prin exemplul Sf. Proroc Ilie Tesviteanul întrebând: „Nu știți. oare ce zice Scriptura despre IIie ? Cum se roagă el împotriva lui Israel. zicând: «Doamne, pe proorocii lui i-au omorât, jertfelnicele tale le-au surpat și eu am rămas singur și ei caută să-mi ia sufletul»”. Ilie ridică glasul și „se plânge lui Dumnezeu împotriva iui Israel …după hotărârea din partea lui Ahab ca să-l caute și să-l ucidă, pentru că socotea în sinea lui că Dumnezeu l-a uitat. De aici trebuie să înțelegem că deși se roagă împotriva lui Israel, proorocul nu cuprinde în gândurile sale tot poporul, el se referă la Ahab și anturajul său pe care Dumnezeu i-a lepădat, dar o parte este adevărat, mai mică, nu purtau gând rău, ori pe aceasta a ales-o. și dacă a ales pe unii înseamnă că nu l-a lepădat.

Aceasta vrea să o spună si Apostolul în versetul 4 amintind răspunsul lui Dumnezeu dat lui Ilie: „Mi-am pus deoparte șapte mii de bărbați, care nu și-au plecat genunchiul înaintea Iui Baal!” Suni mulți? Sunt puțini? Dacă acceptam ca termen de comparație numărul real al poporului despre care Solomon spunea că este nesfârșit de mare (III Regi 3) atunci sunt puțini, chiar prea puțini, dar dacă socotim că cei puși deoparte sunt puternici ca să suporte prigoana și tari în credință atunci sunt mulți! Sf. Pavel arată prin comparație că situația din vremea sa cu Biserica Romei, dar și cu celelalte nu diferă prea mult, adică cei puțini se cred singuri ca Ilie dar în realitate sunt mulți neștiuți care întregesc numărul celor „puși deoparte” care să facă față prigoanei. Cuvântul arată convingerea Apostolului că „și acum trebuie sa fie alți mulți iudei care cred în Hristos, iar dacă nu se știu nu-i de mirare pentru că nici Ilie nu-i știa pe cei șapte mii care credeau în Dumnezeu!.

O abordare diferită a versetului dau protestanții – socotind că alegerea nu ține din exprimarea credinței libere a celor șapte mii sau a celor neștiuți, nu reprezintă nimic, ci „alegerea liberă a harului lui Dumnezeu… este temelia… pentru ca Dumnezeu i-a cunoscut mai dinainte și deci a cunoscut și încăpățânarea acestui popor. Deci alegerea nu se bazează deloc pe calitatea noastră și de aceea nici nu poate fi în final distrusă de noi!”63. Nu poate fi vorba de așa ceva. Apostolul exemplifică starea lăuntrică a celor neștiuți ca o pornire firească către Dumnezeu, o manifestare a credinței care nu este impusă pentru că Dumnezeu admite libertatea în această chestiune, altminteri Dumnezeu putea să nu lepede Israelul și prin aceasta îl obliga să-i fie credincios. Mai mult. Sf. Pavel, în exegeza le prooroci a lui Isaia. arată că „poporul a înlocuit dreptatea lui Dumnezeu cu dreptatea sa și dreptății lui Dumnezeu nu s-a supus!” ceea ce spune totul și nici noi nu mai insistăm.

Versetul 5 confirmă cele spuse mai sus: „Deci tot așa și in vremea de acum este o rămășiță aleasă prin har”, adică se repetă aceeași lucrare dar în alte împrejurări și cu alt scop, cum spune și dumnezeiescul Hrisostom: „Nu este nimic diferit dacă se face tot așa pe timpul lui Hristos și al apostolilor”, vorbind de Israelul care s-a lepădat împlinindu-se profeția „pe proorocii Tăi i-au omorât…” (vers. 3) ceea ce este o acuzație gravă care pune pe Israel în fața judecății Iui Dumnezeu. Rămășița nu este amintită aici ca un trofeu câștigat prin har, este amintită pentru a arăta că lucrarea harului a determinat credința ca manifestare liberă, despre care Sf. Pavel amintea că este ca o putere care-i ține pe creștini lângă Hristos. „Cine ne va despărți pe noi de iubirea, lui Hristos?” (Rom. 8, 35) zicea el!

Sfântul Pavel vrea să spună că prin har Dumnezeu conlucrează cu omul liber și conștient, că din această conlucrare a rezultat „un rest, o rămășiță pe care Dumnezeu și-a păstrat-o, iar el însuși este semnul, pentru că deși este evreu este creștin”. Și Pr. prof. dr. Gheorghiu susține la fel când zice: „După alegerea grației (κατ εκλογυν χαριτος) Dumnezeu i-a ales pentru că Εl le-a oferit grația Sa iar ei au primit-o, colaborând cu ea” la care explică interogativ prin cuvântul Sfântul Ioan Gură de Aur: „Întrebi de ce nu ne facem părtași toți de grație? Simplu, de aceea, pentru că voi nu voiți. Căci grația, deși este grație, mântuiește numai pe acela, care voiește să o primească! iar primirea se face prin credință, așa și rămășița despre care spune Apostolul”. Același sens îl vede și Sfântul Teofilact și propune atenției o pildă cu aria de grâu zicând: „Precum din paiele care se treieră pentru a se curăța, rămășița, adică ceea ce rămâne jos, este grâul — tot așa și Dumnezeu, lepădând pe cei răi, lasă pentru Sine și alege pe cei vrednici și buni. … iar cuvântul după alegere arată sârguința și osârdia celor ce s-au ales!”

Pentru o înțelegere cât mai clară, versetul 5 trebuie fie analizat în context cu cele anterioare (9, 27; 10, 10; 13, 21) și cu profeția lui Isaia (10, 9; 4, 3; 10, 21) despre care s-a spus mai înainte, dar și cu cele ce vor urma.

Versetul 6 face clarificări privind raportul dintre har și faptele Legii, adică arată cum a ajuns rămășița să fie urmașul legitim al iui Israel în detrimentul celor mulți care au fost lepădați. Apostolul se înverșunează parcă, să arate gravitatea pierderii din pricina proastei, alegeri, eu alte cuvinte ai zice; „Nu aveți nimic de spus, căci și profeții vă chemau, și Dumnezeu vă ruga, și faptele strigau, și gelozia pe care o strecurase în sufletul vostru era de ajuns pentru a vă atrage spre El. Nu puteți spune că cele poruncite au fost grele!” nu mai puteți spune nimic din toate acestea pentru că v-ați făcut vrăjmași ai lui Dumnezeu. Rămășița trebuie să se bucure fără a se terne. pentru că alegerea făcuta prin har nu cere împlinirea faptelor Legii, nu este condiționată decât de credință, dar nu orice fel de credință, ci de credința puternică – avraamică, care să fie socotită ca dreptate la Dumnezeu. Cum așa? Cum adică „dacă este din fapte, nu mai este? Din har, altfel fapta nu mai este faptă? Din nou răspunsul îl dăm prin Avraam: El a crezut imposibilul, pentru el fapta nu era faptă, pentru ei harul a lucrat dar a lucrat pentru că a crezut și credința s-a transformat în faptă mai târziu așa și Sf. Pavel pentru ei harul este mâna întinsă a lui Dumnezeu pentru cei ce cred cu adevărat, liber și conștient, care iubesc pe Dumnezeu pentru iubirea lui Dumnezeu față de ei, ori aici nu mai au loc și rost faptele legii, aceasta spunea Apostolul.

Am insistat asupra acestui aspect deoarece cu totul altfel este înțeles de protestantism, adică se insistă vehement pe lucrarea harului fără a ține cont de voința omului: „Mesajul neprihănirii numai prin har este și rămâne esența Evangheliei. Altfel atacăm libertatea lui Dumnezeu zic ei, chiar pun omul la adăpost de a viețui plăcut lui Dumnezeu, că adaugă: Temelia unui creștin este crucea lui Iisus Hristos. Acolo s-a făcut totul. Eu nu mai trebuie să fac nimic. Când vreau să ajut într-un mod oarecare crucea lui Iisus Hristos devine zadarnică!”.

Ce spui frate? Dumnezeu nu putea să oblige Israelul să creadă? Doar El 1-a ales! Ce spui? Și Sf. Pavel s-ar fi văzut pus în încurcătură cu așa un cuvânt! Dar el adaugă o întrebare în versetele 7-8: „Ce este deci? Nu tot Israelul a dobândit ceea ce căuta: ci cei aleși au dobândit, iar ceilalți s-au împietrit. Precum este scris Dumnezeu le-a dat duh de amorțire, ochi ca să nu vadă și urechi ca să nu audă pană la ziua de azi”. Acum Apostolul acuză pe Israel că nu a vrut sa facă voia lui Dumnezeu, acesta este sensul cuvântului „s-au împietrit”, și „duh de amorțire” iar acestea pătrund pe calea ochilor și a urechilor pentru ca în inimă să se transforme în îndărătnicie. Cineva spune că aceste versete „prezintă oportunitatea de a clarifica natura harului divin” poate fi adevărat, dar dacă adaugă explicația „iubirea lui Dumnezeu nu reprezintă în nici un caz răsplata faptelor bune” nu poți să nu te îndoiești de buna intenție.

„Ochi au ca să nu vadă și urechi ca să nu audă!” zice Apostolul, și Israelul din trecut ca și cel de azi crede că „fapta Legii care reprezintă puterile proprii” exclude lucrarea harului, socotind că este una și aceeași cu fapta bună poruncită de Mântuitorul care include lucrarea harului, aceasta nu este alta decât „raționalismul volterist” cum spunea Sfântul Simeon al Tesalonicului, este felul în care se concretizează cuvântul spus că „ceilalți s-au învârtoșat – ori a învârtoșa înseamnă a nu mai fi dispus sufleteștii de a primi, si a lua atitudine ostilă ia ța de tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi”. lată cum versetul 8 este aducerea la zi a cuvântului profetic: „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura și cu buzele își cinstește, dar cu inima este departe” (Is. 29, 13) că ce altă abordare poate fi ca cea de mai sus!

Cu tot mai mare claritate se desprinde ideea că Sf. Pavel aduce pe Isaia ca martor al orbirii și nesimțirii evreilor, ca să nu pară că vorbește de la sine și cu nedreptate deși era în măsură si avea autoritatea să spună de la sine.

O atenție aparte trebuie dată cuvântului „Dumnezeu a dat” deoarece, după literă se poate crede că împietrirea, amorțirea, orbirea și tot ce îndepărtează de Dumnezeu, ar fi „un dat” căruia trebuie să te supui, adică n-ai de ales, ori acest lucru nu poate fi acceptat pentru că răul nu vine de la Dumnezeu! Adevăratul sens al acestui cuvânt trebuie luat după spirit, adică „a lăsat, a îngăduit” ca ei să aibă duh de împietrire, de amorțire sau de orbire, pentru că îngăduința responsabilizează individul, el poate alege să colaboreze sau să respingă colaborarea cu Dumnezeu. Același lucru îl spune și Sf. Ioan Gură de Aur când zice: „Cuvântul le-a dat de aici să nu o înțelegi ca acțiune, ci ca îngăduință”. De altfel Isaia chiar transmite acest mesaj poporului pentru a-i determina la colaborare, îi cere să treacă peste tot ce au jacul până atunci și mai mult, arată că Dumnezeu însuși a făcut un legământ condiționat de acceptul omului: De veți vrea și de Mă veți asculta bunătățile pământului veți manca. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi. Si de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face (Is. 9, 19)

Sfântul Pavel socotește că poporul trebuie să creadă în făgăduiala lui Dumnezeu așa cum a crezut Avraam pentru că făgăduiala se împlinește prin har, iar dovada cea mai concludentă este „rămășița” prin care se continuă legătura de filiație cu El. Nu același lucru se petrece cu cei mulți care n-au vrut să creadă, pentru ei Apostolul vestește mare strâmtorare: și tot prin Prooroci, el arată că și acum se va împlini cuvântul bine cunoscut al lui David: în versetele 9 și 10 devine aspru și de neînduplecat: „Facă-se masa lor cursă și laț și sminteală și răsplătire. Întunece-se ochii lor ca sa nu vadă și spinarea lor încovoai-o pentru totdeauna!” Pentru cine prevestește David? Pentru neamul lui care se îndepărta de Dumnezeu cu mare ușurință. Pentru cine prevestește Apostolul Pentru cei care nu vor crede în Domnul Iisus Hristos și Îi rămân pe mai departe dușmani.

Sfântul Pavel vrea să spună că dușmănia evreilor are rădăcini în „duhul de amorțire” care provoacă cădere în răutate și în pizmă datorită orbirii. În aceasta se află rădăcina pizmei care „produce cinei rele: orbirea sufletului, asurzirea, defăimarea lui Dumnezeu și a oamenilor, nedreptatea și nesimțirea” toate fiind suportate de Mântuitorul și de Biserica primară. Pentru aceasta Apostolul cere de la Dumnezeu ca „masa persecutorilor”, a celor înrăiți și necredincioși „să fie lor cursă”. De bună seamă că este vorba de masa răutății de care sunt capabili și care s-a împlinit atunci când Mântuitorul a fost răstignit: așa zice si Teodorit: Într-adevăr masa pe care au gătit-o iudeii s-a făcut lor spre cursă și răsplătire și aceasta „le va încovoia spinarea fără încetare”.

Sfântul Apostol Pavel, în cuvântul „spinarea lor încovoai-o pentru totdeauna”, amintește poporului asupririle temporare prin care au trecut și din care Dumnezeu i-a scos datorită bunătății Sale, acum însă pentru răul făcut, asuprirea nu mai este temporară, este pentru totdeauna, dacă nu se vor întoarce prin credință ca să-L mărturisească pe lisus Hristos Domn si Mântuitor (Rom. 10, 9). În fapt, cele două versete, pot fi socotite ca o plângere asemenea plângerii lui David împotriva dușmanilor săi, că și el acum are nenumărați dușmani care-1 împiedică să-si îndeplinească misiunea: „Să se prindă în laț și să le fie răsplătire!” zicea el, dar o zicea așa ca și cum aceasta ar fi sfârșitul urii îndreptate împotriva Bisericii.

3.2. DESPRE POSIBILITATEA LUI ISRAEL DE A VENI LA CREDINȚA CEA ADEVĂRATĂ (11, 11-24)

În capitolul al 11-lea, Sfântul Apostol Pavel vrea să arate că Israel nu e un popor care a fost lepădat definitiv de la fața lui Dumnezeu, ci calitatea lui de popor ales nu s-a schimbat, dar formalismul lor religios și neacceptarea Fiului lui Dumnezeu care a venit în lume ca Mântuitor a dus la marginalizarea sa. Mai bine spus, prin necredință Israel s-a marginalizat singur, s-a exclus din planul mântuirii. Deși, Israel nu a primit mântuirea, multe popoare păgâne au crezut în Hristos și învățătura propovăduită de Sfinții Apostoli. Însă, așa cum spune titlul capitolului al 11-lea, din Sfânta Scriptură, „căile Domnului sunt de-a pururi minunate și nepătrunse”, Pavel vrea să arate că poporul din care și el se trage poate să acceseze mântuirea, dar totul ține de capacitatea poporului ales de a-și recunoaște vina și de a-L recunoaște pe Fiul lui Dumnezeu.

În prima parte a capitolului, Pavel face o incursiune în această problemă, urmând ca în versetele de la 11 la 25 să demonstreze cele spuse mai sus. Să vedem și noi care este fragmentul scripturistic: „Deci, întreb: S-a poticnit, oare, ca să cadă? Nicidecum! Și prin căderea lor, neamurilor le-a venit mântuirea, ca Israel să-și întărâte râvna față de ele. Dar dacă greșeala lor a fost bogăție lumii și micșorarea lor bogăție neamurilor, cu cât mai mult întreg numărul lor! Căci v-o spun vouă, neamurilor: Întru cât sunt eu, deci, apostol al neamurilor, slăvesc slujirea mea, doar voi izbuti să ațâț râvna celor din neamul meu și să mântuiesc pe unii dintre ei. Căci dacă înlăturarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor la loc, dacă nu o înviere din morți? Iar dacă este pârga (de făină) sfântă, și frământătura este sfântă; și dacă rădăcina este sfântă, și ramurile sunt. Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, și tu, care erai măslin sălbatic, ai fost altoit printre cele rămase, și părtaș te-ai făcut rădăcinii și grăsimii măslinului, nu te mândri față de ramuri; iar dacă te mândrești, nu tu porți rădăcina, ci rădăcina pe tine. Dar vei zice: Au fost tăiate ramurile, ca să fiu altoit eu. Bine! Din cauza necredinței au fost tăiate, iar tu stai prin credință. Nu te îngâmfa, ci teme-te; Căci dacă Dumnezeu n-a cruțat ramurile firești, nici pe tine nu te va cruța. Vezi deci bunătatea și asprimea lui Dumnezeu: Asprimea Lui către cei ce au căzut în bunătatea Lui către tine, dacă vei stărui în această bunătate; altfel și tu vei fi tăiat. Dar și aceia, de nu vor stărui în necredință, vor fi altoiți; căci puternic este Dumnezeu să-i altoiască iarăși. Căci dacă tu ai fost tăiat din măslinul cel din fire sălbatic și împotriva firii ai fost altoit în măslin bun, cu atât mai vârtos aceștia, care sunt după fire, vor fi altoiți în însuși măslinul lor. Pentru că nu voiesc, fraților, ca voi să nu știți taina aceasta, ca să nu vă socotiți pe voi înșivă înțelepți; că împietrirea s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul neamurilor” (Rom. 11, 11-25).

După cum spune și Pr. prof. univ. dr. Simion Todoran, la fel ca la finalul din Romani 9, 6-29, Israel, deși în ochii cititorului pare a fi condamnat și chiar nimic nu se mai poate face în privința întoarcerii sale pe calea mântuirii, este din noi integrat în planul soteriologic al lui Dumnezeu. Acesta este un aspect al învățăturii pauline, în care se evidențiază o teză într-un mod lapidar, dar asupra căreia se revine și se oferă o altă perspectivă, parcă contrarie cu cea dintâi.

Sfântul Teofilact al Bulgariei spune că Sfântul Apostol Pavel, fiindcă i-a mustrat destul de multe pe evrei, caută acum să le ofere o mângâiere. Prin întrebarea din versetul 11, Apostolul vrea să arate dacă Israel chiar a greșit iremediabil sau se mai poate face ceva în privința sa. Ei, într-adevăr, au greșit pentru că s-au îndepărtat de adevăr prin necredință, dar greșeala lor nu i-a dus pe un drum fără întoarcere. „Cu alte cuvinte, Pavel vrea să facă două lucruri: mai întâi, să-i mângâie pe iudei; și, al doilea, să smerească mândria celor din neamuri. Deci zice că mântuirea neamurilor s-a făcut pentru că Israelitenii s-au poticnit și nu au crezut. Fiindcă urmarea lucrurilor cerea ca Israelitenii să se mântuiască mai întâi, și apoi neamurile. Dar, de vreme ce ei s-au arătat nesupuși și nu au crezut, s-au chemat neamurile la credință, înțelegere care se arată și în multe alte părți ale Sfintei Scripturi. Iar cei din neamuri au crezut și s-au mântuit pentru ca să-i râvnească pe ei Israilitenii, adică: cinste și slava pe care au luat-o neamurile să-i întărâte pe Israiliteni și să-i înduplece a veni la credința lui Hristos, dacă nu pentru altceva, atunci măcar pentru ambiția și râvna lor împotriva neamurilor”.

Dacă Dumnezeu alege o rămășiță, este prin har, nu pentru că rămășița merită ceva. Așa este și cu tine. Israel a căutat o ocazie să-și întemeieze neprihănirea înaintea lui Dumnezeu, dar ei nu au primit-o pentru că au căzut. Dumnezeu a dat acest har celor aleși. Ceilalți au fost împietriți: Dumnezeu împietrește pe cineva dacă nu a mai rămas nici o ocazie să se pocăiască. În mărturii bazate pe texte din Vechiul Testament, Pavel scoate în evidență această împietrire. El citează texte din profeți (Isaia), din lege (Deuteronom) și Psalmi. În Isaia și în Deuteronom Dumnezeu exercită această judecată de împietrire. Răbdarea lui Dumnezeu se va sfârși. În Psalmul 69 David cere judecata lui Dumnezeu peste Israel pentru că au respins pe Mesia, Domnul Iisus. Asemenea afirmații ni se potrivesc și nouă. Noi trăim vremea harului și ar trebui să-i cerem lui Dumnezeu să-i ierte pe dușmanii noștri. Așa a făcut Domnul Iisus când era pe cruce: „Tată, iartă-i căci nu știu ce fac” (Lc. 23:34). De aceea, harul poate fi acum oferit pentru cei mai răi dintre păcătoși. Pavel se considera cel mai proeminent exemplu dintre aceștia. El spune că lui, șeful păcătoșilor, i s-a arătat milă (1 Timotei 1:12-16). Rămășiței i s-a arătat harul prin jertfa Domnului Isus la cruce potrivit alegerii harului. Dar toți ceilalți vor cădea sub judecata pe care Dumnezeu trebuie să o aducă peste ei pentru că L-au omorât pe Domnul Isus. Era corect pentru poporul Lui pamântesc în Vechiul Testament la fel ca și în viitor când biserica va fi ridicată, să ceară lui Dumnezeu să pedepsească răul. Și Dumnezeu a făcut aceasta. El este Dumnezeul dreptății care va aduce dreptate aleșilor Lui. (mai târziu când din necazul cel mare Biserica va fi fost răpită și noi vom fi în cer), rămășița credincioasă va suferi persecuții teribile și Domnul Isus se va întoarce pe pământ ca să-i salveze (Zaharia 12:1-4: 14:1-4). El va judeca astfel pe persecutori. În 112 Comentariu asupra Epistolei către Romani mulți Psalmi, sentimentul credincioșilor din acele zile răsuna cu dorința lor pentru răzbunare, implorând pe Dumnezeu să le judece dușmanii. De fapt aceasta face David aici. Acum poate te întrebi dacă toate acestea s-au întâmplat lui Israel pentru ai lăsa să cadă. încă odată ideea aceasta a fost îndepărtată când Pavel spune: „Nicidecum !”. Ei au căzut ca să fie respinși. Dar odată ce au căzut, Dumnezeu a oferit harul Său neamurilor. El a făcut aceasta ca să provoace pe Israel la gelozie. Nu trebuie să limitezi termenul gelozie la invidie, de parcă Israel ar invidia națiunile pentru că harul le-a fost oferit lor. Sensul este că l-ar face pe Israel să tânjească după mântuirea care a fost oferită neamurilor. Este bine să realizezi că aceste bogății ne-au venit ca o consecință a nelegiuirii lui Israel. Mântuirea nu ne-a fost oferită pentru că eram noi mai buni. Pierderea lui Israel, deși negativă pentru ei; ei au plecat cu bogățiile spre lume. Ce binecuvântare pentru lume va rezulta la întoarcerea și restaurarea lui Israel. Apoi binecuvântarea minunată va ieși din acest popor de care toate neamurile vor avea parte! Aceasta va fi o situație în Mileniu, domnia de 1000 de ani a Domnului Iisus (Apoc. 20, 4). Deși Pavel a fost apostolul neamurilor el era strâns legat de acești oameni. Când vorbește de unul, aceasta înseamnă că el nu credea că putea să aducă tot poporul la pocăință. El a văzut aceasta ca o glorificare a slujbei sale dacă el putea mântui „ceva” din Israel. Persoanele care sunt acum mântuite formează rămășița conform alegerii prin har.

Sfântul Apostol Pavel vorbește despre Israel ca despre o a treia persoană, absentă fără a o numi de altfel decât printr-un adjectiv posesiv și este vorba aici de cuvântul „lor”. Israel reprezintă grupul celor înlăturați din cauza unei greșeli pe care ei înșiși au făcut-o. Au fost înlăturați, nu numai că se opuneau tuturor neamurilor, ci lumii. „În ciuda afirmațiilor din Rom. 10, 12, alteritatea dintre iudei și păgâni este departe de a dispărea”. Pentru a descrie dinamica acestei alterități, Sfântul Apostol Pavel folosește din nou metafora competiției: „greșeală”, „micșorare”, „sfârșitul cursei”, „înlăturare”, „primirea”. Însăși cuvântul „mântuire” cuvânt care are o conotație eminamente religioasă la Sfântul Apostol Pavel, are la origine sensul de „a ajunge la destinație”, de a atinge scopul cel suprem care este unirea cu Dumnezeu. Acest vocabular trebuie să ne ducă cu gândul la competiție, o competiție care tinde spre rivalitate. Dumnezeu mântuiește neamurile, în urma greșelii lui Israel, pentru a promova gelozia poporului ales de El încă de la Avraam. Cu alte cuvinte, Sfântul Pavel prezintă în cele două capitole anterioare (9 și 10) greșeala lui Israel și ilustrează bunătățile de care s-au învrednicit neamurile care l-au primit pe Hristos, tocmai ca în capitolul 11 să încerce a prezenta posibilitatea întoarcerii lui Israel la Dumnezeu, Acel Dumnezeu pe care oarecând nu L-a acceptat din necredință. Apostolul speră că prin prezentarea discrepanțele dintre neamurile care au primit armonia mântuirii prin Hristos să impulsioneze poporul evreu spre acceptarea Legii celei noi prin care a venit mântuirea.

Sfântul Teofilact al Bulgariei încheie acest fragment paulin care vorbește despre un Israel pasibil spre îndreptare prin următoarea exegeză: „Zice, dacă atunci când au greșit, Israilitenii s-au făcut pricinuitori de mântuire tuturor neamurilor lumii; și dacă, în vremea când ei s-au lepădat, cei din neamuri s-au primit; și dacă greșeala lor și micșorarea s-au făcut bogăție neamurilor – cu cât mai vârtos se va face bogăție lumii plinirea lor, atunci când ei, întorcându-se către Hristos, se vor mântui? Însă Apostolul zice acestea după har, adică mângâindu-i pe evrei, pentru că cei din neamuri nu s-au mântuit fiindcă au greșit Israilitenilor, ci pentru că au năzuit la credința în Hristos, și au primit-o. Aici, dumnezeiescul Pavel iarăși mângâie pe Evrei și îi smerește pe cei din neamuri. Și zice: Vă laud – o neamurilor! Pentru două pricini: mai întâi, pentru că trebuie să slăvesc și să măresc slujba și trimiterea mea, adică pe voi, pentru că Hristos mi-a încredințat să fiu învățător și apostol al vostru; iar al doilea, vă laud pentru ca să întăriți spre râvnă trupul meu, adică pe evrei, care sunt rudele mele după trup. Iar prin trup Pavel și-a arătat curăția și iubirea ce avea către Evrei. De altă parte însă și pe nesimțite, Apostolul arată cu aceasta împietrirea Evreilor, că nu vor să creadă de la sine, ci doar din pizmă, poate, unii dintr-înșii îi vor pe cei din neamuri și vor crede în Hristos”.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune și el foarte frumos că Sfântul Apostol Pavel prin acuzele pe care le aduce la adresa lui Israel cu privire la lipsa lor de dorință de a-l recunoaște pe Dumnezeu și de a primi mântuirea inserează și o perspectivă a îndreptării, a capacității de recunoaștere a lui Hristos și reîntoarcere în planul mântuirii: „Tocmai când i-a arătat vinovați de mii de rele, le-a descoperit și mângâierea. Dar tu gândește-te la înțelepciunea lui Pavel, căci el a introdus acuzația cea adusă lor de prooroci, apoi a așezat și mângâierea. «Că voi ați greșit – zice – nimeni nu poate tăgădui; însă să vedem dacă greșeala poate fi reparată și dacă are vreo îndreptare. Nu este dintre acelea care să nu se poată îndrepta». Ai văzut cum iarăși îi mustră, căci în așteptarea mângâierii el îi face răspunzători de greșelile mărturisite? Vom vedea însă și mângâierea aceea pe care le-a pregătit-o. Și care e acea mângâiere? «Că împietrirea s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul neamurilor. Și astfel întreg Israelul se va mântui» (Rom. 11, 25-26), adică în timpul celei de-a doua veniri și a sfârșitului lumii. Însă el nu spune aceasta deodată, fiindcă până acum i-a certat, a adus învinovățiri peste învinovățiri și aducând ca mărturie din scrierile proorocilor, vorbindu-le mustrător încă din început; a introdus, zic, pe Isaia, Ilie, David, Moise și pe Osie, și odată, și de două ori, și de multe ori. Însă ca nu cumva prin aceasta să-i aducă în deznădejde și să le îngreuneze reîntoarcerea lor la credință, iar pe cei dintre neamuri care au crezut, să-i facă a se îngâmfa și a vătăma cuvântul credinței, îi mângâie iarăși, zicându-le: «ci prin poticnirea lor mântuire s-a făcut neamurilor». Trebuie, însă, ca noi să ascultăm cele spuse până aici, și nu oricum, ci să știm intenția și scopul vorbitorului, adică ce încearcă el să dovedească prin aceste cuvinte, de aceea vă rog dacă aveți dragoste să fiți cu băgare de seamă. Când noi vom primi totdeauna cele vorbite cu un astfel de gând, apoi nicăieri nu vom vedea vreo greutate. Ideea principală din acest pasaj e de a dărâma ușurința și trufia căpătate din cele spuse aici de către cei dintre neamuri, căci astfel și aceștia mai în siguranță vor rămâne în credință, învățându-se a fi modești, iar în același timp și cei dintre iudei izbăvindu-se de deznădejde, mai cu dragoste se vor apropia de har”.

Sfântul Ioan Gură de Aur aduce o și mai frumoasă exegeză pentru versetul 12 din acest capitol și explică exemplar ceea ce Pavel dorea să transmită prin cuvintele sale: „De aceea zice: «Că poticnirea lor mântuire s-a făcut neamurilor, ca să le râvnească pe ele». Dar dacă faptul acesta îl spune ca fiind deja petrecut mai dinainte, tu să nu te minunezi, fiindcă Apostolul voiește a mângâia sufletul lor cel rănit. Ceea ce el spune aici aceasta înseamnă: A venit la ei Iisus și nu L-au primit, deși a făcut mii de minuni, ba încă L-au și răstignit; la urmă a atras către El pe neamuri, ca măcar cinstea acordată acestora să-i ațâțe în amorțirea și nesimțirea lor, și prin gelozia stârnită în ei, să-i poată convinge de a se apropia. Întâi trebuia să fie primiți aceia și numai după aceea și noi, după cum zicea: «Puterea lui Dumnezeu este spre mântuire tot celui ce crede, iudeului întâi și elinului», dar fiindcă ei au fugit, apoi noi, cei care eram după ei, am ajuns înaintea lor. Ai văzut câtă cinste li se aduce prin acest fapt? Mai întâi, zice că noi atunci am fost chemați, când ei n-au voit; apoi, că noi de aceea an fost chemați, ca nu numai noi să ne mântuim, ci ca și ei râvnind mântuirea noastră, să se facă mai buni. Dar ce? Oare noi n-am fi fost chemați și mântuiți? Nu am fi fost, decât numai în rânduiala cuvenită. De aceea și când a trimis pe ucenici, nu le-a zis simplu: «Mergeți către oile cele pierdute ale casei lui Israel», ci: «Mai degrabă mergeți către oile cele pierdute ale casei lui Israel» (Matei 10, 6), arătând că după aceasta trebuie a merge și către neamuri. De asemenea, Pavel n-a zis simplu: «că vouă vă era de trebuință a grăi cuvântul lui Dumnezeu», ci «vouă vă era de trebuință mai întâi de a grăi cuvântul lui Dumnezeu», arătând că numai în al doilea rând trebuiau să ne vestească și nouă cuvântul. Acestea se făceau și se spuneau ca nu cumva aceia să aibă un motiv nerușinat, ca și cum ar fi fost trecuți cu vederea și din această cauză să nu creadă. Acestea toate știindu-le Hristos mai dinainte, a venit totuși către ei mai întâi”.

Partea de la versetele 16 la 24 oferă o comparație între Israel și neamurile care au fost chemate la mântuire în locul poporului ales care a refuzat prin necredință mântuire. Sfântul Apostol Pavel se folosește alegoric de măslin pentru a-și exemplifica învățătura: „Iar dacă este pârga (de făină) sfântă, și frământătura este sfântă; și dacă rădăcina este sfântă, și ramurile sunt. Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, și tu, care erai măslin sălbatic, ai fost altoit printre cele rămase, și părtaș te-ai făcut rădăcinii și grăsimii măslinului, nu te mândri față de ramuri; iar dacă te mândrești, nu tu porți rădăcina, ci rădăcina pe tine” (Rom. 11, 16-18). Sfântul Teofilact al Bulgariei spune următoarele, legat de acest fragment paulin. Apostolul i-a numit măslini sălbatici pe cei din neamuri, iar ramuri dezbinate și tăiate de la rădăcină pe evreii cei necredincioși, fiindcă s-au arătat nevrednici de rădăcina cea sfântă, adică de credința Patriarhilor. Și potrivit a zis că s-au tăiat de la rădăcină, fiindcă, deși evreii, de-a lungul vremii, au greșit lui Dumnezeu în felurite chipuri, niciodată Dumnezeu nu i-a lepădat pe ei atât de mult și atât de muți ani precum i-a lepădat acum. Și în locul lor a fost altoit un măslin sălbatic. Nu a zis că s-a sădit un măslin nou, ci că s-a altoit cel care era, tocmai pentru a se arăta evreilor că deși au avut rădăcina cea bună, s-au uscat ramurile cele care nu l-au acceptat pe Hristos. Rădăcina nu rămas însă fără ramuri, ci altele au fost altoite din rândul neamurilor celor păgâne, care au ascultat cuvântul lui Dumnezeu. Deci, neamurile s-au învrednicit de bunătățile rădăcinii lui Israel, dar Sfântul Apostol Pavel spune că neamurile nu trebuie să se mândrească în fața lui Israel pentru ceea ce a primit, pentru că și ramurile care au fost tăiate (evreii) au făcut parte din rădăcină și nu ramurile au putere, ci rădăcina de la care vine puterea. Putem observa că Sfântul Pavel încearcă să reabiliteze relația dintre neamurile care Îl au pe Hristos și poporul evreu care L-a refuzat și acuză o eventuală trufie în fața poporului care prin necredință nu s-a învrednicit de cele veșnice. Aici se arată faptul că nu trebuie purtată nici o urmă de reticență și superioritate la adresa celor care au căzut, ci chiar recomandă ajutorare și înțelegere a acestora. Aici se observă foarte bine dorința lui Pavel de a-l atrage pe poporul său la dreapta credință.

Respingerea lui Israel a însemnat că mântuirea putea merge spre lume – la neamuri. În II Cor. 5, 19 se spune: „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine”. Aceasta nu înseamnă (spune) că întreaga lume a fost împăcată cu Dumnezeu, este adevărat doar pentru cei care recunosc necesitatea lucrării Domnului Hristos de răscumpărare pentru ei. Nu există o împăcare universală – ca toți , chiar și cei răi să fie mântuiți. Ideea este adesea justificată prin: „Dumnezeu este un Dumnezeu al dragostei”. Sfânta Scriptură vorbește destul de clar despre judecata veșnică (Apoc. 20, 11-15). Aceste versete din Romani 11 arată situația înaintea lui Dumnezeu atât din Israel cât și din lume. În acest moment Dumnezeu nu lucrează public cu Israel ca națiune. Când Israel va fi din nou acceptat, aceasta va fi „viață din morți”. O descriere a acesteia se găsește în Iezechiel 37, 1-14. Dumnezeu dorește să aibă un popor pe pământ care să-I dea mărturie și să-I proclame virtuțile. În trecut Israel a eșuat în a da mărturie doar Dumnezeului adevărat și nici azi nu face aceasta. În prezent această mărturie ar trebui dată de creștini. Dar creștinismul face ceva mai bun? Pasajul din Romani 11, 6 și mai departe este foarte important. El te învață să înțelegi ceva din relația lui Dumnezeu cu creștinismul. Atât din partea lui Israel, cât și din partea creștinismului, Dumnezeu a așteptat mărturie în această lume. Prin imaginea măslinului și a ramurilor lui, Pavel arată gradul în care au ajuns.

În versetul 16 citim mai întâi despre „primele roade” și despre „plămădeală”. Primele roade sunt cele culese după seceriș. Ele sunt sfinte, adică separate pentru Domnul. Din aceste roade, de exemplu primele grăunțe de grâu, se face aluatul. Acest gând se referă la rădăcinile unui copac și la crengile lui. Aceste două exemple, „primele roade…plămădeala” repectiv „rădăcina…ramurile“ vorbesc de faptul că unde originea este valoroasă, orice iese din această origine tot valoros va fi. Apoi vedem un măslin sălbatic ale cărui crengi au fost rupte, spre a fi un măslin „altoit” în versetul 24. Astfel, crengile măslinului sălbatic ar putea beneficia de rădăcina și grăsimea măslinului cel bun. În plus, din măslin crengile au fost rupte. Aceasta s-a făcut pentru a face loc ramurilor care fuseseră rupte din măslinul sălbatic. După cum vorbește Pavel despre crengi, este clar că este limbajul metaforic al oamenilor. Să ne întoarcem la versetul 16. Rădăcina reprezintă originea din care crește ceva și devine vizibilă pe pământ. În versetul 17 din următoarea imagine, apare că unele crengi (care vorbesc despre partea necredincioasă a poporului Israel) sunt rupte (vorbind de către punerea de o parte de către Dumnezeu). Alte crengi au rămas (vorbind despre rămășița credincioasă). În locul crengilor care au fost rupte au fost altoite crengile unui măslin sălbatic (vorbind despre credincioșii dintre neamuri). Ca rezultat, aceste neamuri (care nu aveau nici un drept la nimic) ar putea lua parte la rădăcina și grăsimea măslinului (aceasta vorbește despre dreptul la promisiunile și binecuvântările care aparțineau lui Avraam și urmașilor săi). Înainte de sfârșitul capitolului 11 din Romani, subiectul este mărturia lui Dumnezeu dată de poporul Israel și cum îl judecă Dumnezeu. Atât Israel cât și creștinismul sunt responsabili pentru mărturia pe care ei o arată despre Dumnezeu. Dumnezeu nu putea menține pe Israel martor al Său tocmai pentru că ei au refuzat prin libertatea lor acest privilegiu. Creștinismul l-a înlocuit pe Israel ca martorul lui Dumnezeu pe pământ, dar trebuie să fie atent că acest statut nu îi conferă posibilitatea de a se mândri în fața celor care nu au primit, din neputință, neștiință și necredință mântuirea.

Părintele Simion Todoran spune că „făcută de Dumnezeu, alegerea lui Israel rămâne. Mai întâi, fiindcă rădăcina este sfântă, ramurile, de asemenea, sunt sfinte (11, 16) – ori, sfințenia este scopul alegerii, conform Iesire 19, 5: Deci, de veți asculta glasul Meu și de veți păzi legământul Meu, dintre toate neamurile Îmi veți fi popor ales că al Meu este tot pământul. În sfârșit, numai câteva ramuri au fost tăiate (11, 17): Sfântul Apostol Pavel protejează Israelul minimalizând refuzul Evangheliei. Reintegrarea lui Israel întrevăzută în 11, 15 este confirmată prin imaginea din 11, 24: Căci dacă tu ai fost tăiat din măslinul cel din fire sălbatic și împotriva firii ai fost altoit în măslin bun, cu atât mai vârtos aceștia, care sunt după fire, vor fi altoiți în însuși măslinul lor. Ramurile tăiate încă aparțin, să zicem așa, propriului măslin, și în acești măslini a fost altoit măslinul sălbatic”.

În următoarea parte, mai precis în versetele de la 19 la 24, Sfântul Pavel condamnă o eventuală tendință de superioritate a măslinului cel altoit asupra ramurilor care au fost tăiate și chiar argumentează aceste aspecte: „Dar vei zice: Au fost tăiate ramurile, ca să fiu altoit eu. Bine! Din cauza necredinței au fost tăiate, iar tu stai prin credință. Nu te îngâmfa, ci teme-te; Căci dacă Dumnezeu n-a cruțat ramurile firești, nici pe tine nu te va cruța. Vezi deci bunătatea și asprimea lui Dumnezeu: Asprimea Lui către cei ce au căzut în bunătatea Lui către tine, dacă vei stărui în această bunătate; altfel și tu vei fi tăiat. Dar și aceia, de nu vor stărui în necredință, vor fi altoiți; căci puternic este Dumnezeu să-i altoiască iarăși. Căci dacă tu ai fost tăiat din măslinul cel din fire sălbatic și împotriva firii ai fost altoit în măslin bun, cu atât mai vârtos aceștia, care sunt după fire, vor fi altoiți în însuși măslinul lor” (Rom 11, 24).

Sfântul Apostol Pavel propovăduiește o teologiei a dragostei în care popoarele să fie în armonie. Cu siguranță, atunci când scrie epistola, știa de unele cazuri concrete din Roma în care creștinii se arătau a fi superiori evreilor. Apostolul recomandă o înțelegere a statutului evreilor care au căzut din planul mântuirii din cauza necredinței și a orgoliului: „Ceea ce făcea deosebit de grea posibilitatea de a extirpa păcatul în legea veche, era orgoliul. Prin orgoliu iudeii se socoteau mai presus decât celelalte popoare și batjocoreau învățătura potrivit căreia se puteau șterge păcatele prin credință; din pricina acestui orgoliu ei nu au înțeles niciodată necesitatea mântuirii prin har, legea naturală și cea scrisă nu i-au folosit nimic omului petru că amândouă au agravat situația și păcatul. Orgoliul e acela care a pierdut pe iudei, împiedicându-i să devină drepți după cuvântul Apostolului. Această aroganță fusese combătuă de David și Isaia; Hristos reproșa iudeilor lipsa de curaj pentru fapte, fanfaronada și lăudăroșenia în cuvinte, dincolo de orice măsură. S-ar putea ridica o paralelă între acest orgoliu iudaic și hybris pedepsită de către nemesis din vechile credințe elenice. Se știe cum Părinții veștejeau mândria și slava deșartă în ansamblul păcatelor capitale”. Aici vrea să ajungă și Sfânt Apostol Pavel! El arată că pricina căderii iudeilor a fost orgoliul și superioritatea de care au dat dovadă în raport cu celelalte popoare și atrage atenția asupra creștinilor de acești doi factori care duc la decadență. Măslinul cel sălbatic, deși a fost altoit în rădăcina cea bună, nu trebuie să catalogheze mlădițele cele bune care au fost tăiate ca fiind inferioare, tocmai pentru că ele au fost cândva o parte componentă a rădăcinii celei bune.

Noi creștinii, suntem purtători ai mărturiei pe care Dumnezeu o dă în această lume. Israel a fost pus deoparte. Este un pericol pentru noi, creștinii, să ne lăudăm cu locul în care Dumnezeu ne-a pus. Este ușor să simți că ești mai bun ca Israel. Ei bine, dacă ai vreo idee de mărturia pe care o dau creștinii în lume, nici nu ți-ar trece prin minte să te lauzi. Gândește-te doar la țări ca Irlanda de Nord sau Liban, unde războaiele civile trecute au avut loc între grupările militante sub denumiri religioase creștine. Deci ce mărturie dau creștinii? Dumnezeu în harul său a dat această mărturie nouă în locul Israelului. Doar astfel noi am primit binecuvântarea pe care Dumnezeu a dorit s-o dea poporului Său. Noi, ca și păgâni din fire, nu avem dreptul la nimic. Adu-ți aminte că nu susținem noi rădăcina, ci rădăcina ne susține pe noi. Dumnezeu a pus de o parte pe Israelul necredincios. Și noi am venit în locul lui. Dar adu-ți aminte de ce a fost pus Israel de o parte. Ei și-au pierdut acest loc pe pământ doar datorită necredinței lor. Ei L-au respins pe Dumnezeu și pe Fiul Său. Asta nu înseamnă că noi suntem mai buni dacă le-am luat locul.

Însă, pentru a putea rămâne în acest loc, trebuie să rămânem în adevărul credinței și nu în încrederea noastră personală de credință. Nu faptul că noi credem, ci ce credem. A fi menținuți de Dumnezeu ca mărturie a Lui pe pământ, creștinismul trebuie să aibă un aderență nediminuată la Biblie, pentru că în ea e adevărul credinței. Acum avertizarea lui Pavel pentru noi este să nu ne mândrim. Creștinismul ca întreg, nu ar trebui să gândească că Dumnezeu îl va menține. Dacă ei nu se tem de El, ei vor împărtăși soarta lui Israel. Din alte pasaje din Scriptură este clar că, creștinismul, în întregul său, va deveni necredincios și Dumnezeu îl va tăia. Această necredincioșie crescândă este deja vizibilă.

În multe denominațiuni, doctrinele nou-scripturale despre lucrarea și persoana Domnului Iisus sunt proclamate. Din ce în ce mai mult, creștinătatea se prezintă ca o religie care este egală cu oricare altă religie a lumii. Aceasta ascunde diferența dintre toate celelalte religii și creștinismul. Creștinismul este singura religie care are dreptul să ofere soluția pentru ca un om pierdut să devină curat înaintea lui Dumnezeu. Aceasta se poate realiza doar prin Domnul Iisus Hristos, care a spus: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. (In 14, 6). Aceasta exclude orice altă posibilitate. Din nefericire însă, Mântuitorul Hristos nu este considerat singura posibilitate (așa reiese din ce susțin alții). Creștinismul, de asemenea, este folosit pentru cauze politice viitoare.

Sfântul Teofilact la Bulgariei spune următoarele: „Apostolul arată că cei neamuri nu au fost primiți din pricină că Evreii au greșit și nu au crezut, ci pentru că ei, cei din neamuri, au arătat credință. Deci, chiar cu cuvintele acestea prin care îi smerește pe cei din neamuri, Pavel arată și că Evreii au greșit fără iertare, și ala îndreptează amândouă părțile… Dacă tu – zice – cel din neamuri care erai rău din fire și slujitor la idoli, și care ai strămoși asemenea cu neroditorul măslin sălbatic – te-ai tăiat din măslinul sălbatic al acelora și de la slujirea la idoli și, afară de firea ta, te-ai altoit în măslinul cel bun, domestic și roditor al cunoștinței de Dumnezeu și al credinței lui Hristos; dacă tu – zic – te-ai altoit întru acesta, cu mult mai vârtos se va altoi întru acest măslin bun al credinței Evreul, care avea după fire și din strămoși binele și cunoștința de Dumnezeu. Și cu cât mai vârtos se va întoarce acesta la măslinul său cel bun, adică la credința pe care au avut-o strămoșii săi? Iar când tu – o cititorule! – îl vezi pe Pavel că zice după fire, să înțelegi că aceasta înseamnă cuviință și urmare. De pildă, este după fire, adică de cuviință și de urmare, ca fiul sfântului Avraam să fie și el sfânt. Și, dimpotrivă, când îl vei auzi că zice afară de fire, să înțelegi că aceasta înseamnă necuviință și neurmare. De pildă, fiul unui spurcat și necurat păgân este afară de fire, adică fără necuviință și fără urmare a se face sfânt”.

3.3. MÂNTUIREA LUI ISRAEL (11, 25-32)

În ultima parte a capitolului al unsprezecelea, Apostolul arată faptul că și poporul lui Israel poate să acceseze mântuirea, deși a lepădat legea cea nouă și pe Hristos: „Pentru că nu voiesc, fraților, ca voi să nu știți taina aceasta, ca să nu vă socotiți pe voi înșivă înțelepți; că împietrirea s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul neamurilor. Și astfel întregul Israel se va mântui, precum este scris: Din Sion va veni Izbăvitorul și va îndepărta nelegiuirile de la Iacov; Și acesta este legământul Meu cu ei, când voi ridica păcatele lor; Cât privește Evanghelia, ei sunt vrăjmași din pricina voastră, dar cu privire la alegere ei sunt iubiți, din cauza părinților. Căci darurile și chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi. După cum voi, cândva, n-ați ascultat de Dumnezeu, dar acum ați fost miluiți prin neascultarea acestora, tot așa și aceștia n-au ascultat acum, ca, prin mila către voi, să fie miluiți și ei acum. Căci Dumnezeu i-a închis pe toți în neascultare, pentru ca pe toți să-i miluiască” (Rom. 11, 25-32).

Puternica dragoste pe care o are Sfântul Pavel pentru neamul său și dorința de a-l vedea iarăși în starea de popor mântuit îl determină să fie optimist, și de aceea deschide larg poarta Bisericii pentru ei, vede chiar „o perspectiva slăvită a nădejdii pentru toți aceștia”, ba chiar crede că „împietrirea este numai condiționată si ea va continua până când se va completa numărul de păgâni ce trebuie să intre”, pentru ca după aceea „tot Israelul se va mântui!” așa cum spunea proorocul Osea: „Din stăpânirea iadului îi voi răscumpăra, din moarte îi voi izbăvi (Osea 13, 14).

Să vedem însă ce spune Apostolul: „Poticnirea iudeilor nu este spre cădere sau definitivă”, zice un distins teolog al zilelor noastre, el vede in versetul 25 temeiul că „această împietrire fost un prilej pentru chemarea păgânilor, că împietrirea s-a făcut cu scopul intrării neamurilor în făgăduință iar aceasta era socotită o taină pe care Apostolul o face cunoscută zicând; ..Pentru că nu voiesc… ca voi să nu știți taina aceasta …că împietrirea s-a făcut …până ce va intra tot numărul neamurilor!”. Trebuie spus că Dumnezeu descoperise taina voii Sale lui Israel prin prooroci, cum s-a spus deja, dar „a turnat peste ei un duh de toropeala și de aceea poporul se apropie de Mine cu gura și cu buzele Mă cinstește, dar cu inima este departe” (Is. 29, 10 și 23) deci lipsea pornirea lăuntrică spre El. Acum Sfântul Pavel descoperă taina aceasta neamurilor care nu cunoșteau planul de mântuire, care constituiau obiectul propovăduirii si al chemării la credință, iar descoperirea este justificată prin dorința de a le feri gândul de mândrie, că zice ,,ca să nu vă socotiți voi înșivă înțelepți” spre a vă trufi, și ca să nu fie nici un dubiu adaugă explicația că „împietrirea s-a făcut lui Israel în parte” pentru un anumit timp și cu scopul câștigării neamurilor.

Explicațiile de mai sus sunt o revenire la versetele anterioare pentru o mai temeinică cunoaștere, că ce altceva poate să însemne cuvântul profetic turnat peste ei duh de toropeală” decât că în planul lui Dumnezeu intrau și neamurile? Cercetând cuvântul vom vedea și altceva, anume că taina se referea „nu numai la ce este necunoscut și neînțeles”, ci și că „necredința evreilor nu este obștească”, ci „duhul de toropeală a fost turnat numai peste o anumită parte și nu până la sfârșit”. Versetul 25 este legat intrinsec de următorul, de ce? Pentru că Apostolul vrea să convingă pe creștini că îndepărtarea lui Israel justificată dealtfel, se va sfârși prin întoarcerea de la necredință „Și astfel în întregime se va mântui” așa după cum s-a profețit de Isaia. Cuvântul profetic spune că: „Așa a fost ispășită fărădelegea lui Iacov, și acesta este rodul iertării păcatului său” (Is. XXVII, 9) ca apaoi să arate și calea: „Pentru Sion El va veni ca un Mântuitor, pentru cei din Iacov care se vor căi de păcatele lor” (Is. 59, 20). Din text se desprinde ideea că revenirea lui Israel este legată de venirea Mântuitorului, dar Sfântul Pavel trece profeția într-un alt plan istoric, el socotește – pe bună dreptate, că Mântuitorul este mereu prezent și că deși în prima fază nu a fost primit, fără îndoială nu vor sta lucrurile tot așa dacă li se vor deschide ochii asupra Evangheliei.

Afirmația noastră se justifică chiar de versetul 27 care spune: „Acesta este legământul Meu cu ei, când vor ridica păcatele lor” fără însă a preciza mai departe cuvântul profetic pentru că se subînțelegea că era vorba de lucrarea „Duhului care odihnește de acum și până în veac” (Is. 59, 21). Sfântul Pavel la rându-i profețește prin profeția lui Isaia cele viitoare, adică acestea se vor întâmpla „nu atunci când vă veți tăia împrejur, nu când veți aduce jertfe, nu când veți face toate cele legiuite prin Legea lui Moise, ci când vă veți învrednici de iertarea păcatelor care vine prin botez și se vor împlini în viitor”. Remarcăm faptul că duhul profetic se odihnea și asupra Sfântului Pavel, că el nu era numai purtătorul mesajului evanghelic pentru chemarea neamurilor și că viziunea despre viitorul lui Israel aduce în prim plan o credință puternică – poate asemănătoare celei avraamice, potrivit căreia tot neamul său va primi binecuvântarea mântuirii ca urmare a întoarcerii, a revenirii la sinele său, așa ca fiul risipitor din pilda Mântuitorului.

Planul acesta de mântuire pentru Israel, „taina aceasta”, este „în deplin acord cu cele scrise în Scripturi: «Aceasta va fi legătura pe care o voi încheia cu casa lui Israel, după vremurile acestea! Eu voi da legea Mea în inima lor și o voi scrie în minte lor că eu vreau să iert fărădelegile lor și să nu-Mi mai amintesc de păcatele lor»”.

În viziunea Sfântului Pavel înțelesul celor două profeții ar fi următorul: în centrul lui Israel se află cetatea Sionului – Ierusalimul, aici va veni Mântuitorul, El va scăpa poporul de păcatele sale întorcând nedreptățile de la fiii lui Iacov și încheind cu dânșii o nouă legătură – Evanghelia, și vor obține de la Dumnezeu mântuirea când vor deveni creștini prin botez, abia atunci „întregul Israel se va mântui”. Oare tot Israelul se va mântui? Chiar și cei ce nu vor crede? Categoric nu! Sfântul Chiril al Alexandriei spunea că „întregul Israel însemnează cei mai mulți dintre israeliteni, pentru că mulți vor urma lui Antihrist, după cum spune Ioan Evanghelistul”.

Credem că ideea principală pe care o comunică Apostolul este și dorința sa legitimă: Israelul trebuie să se mântuiască, că spunea „să câștig măcar pe unii dintre ei”, dar s-a lovit de îndărătnicia acerbă manifestată prin ura împotriva Evangheliei, și mărturisește deschis acest lucru: „Cât privește Evanghelia, ei sunt vrăjmași”, dar vrăjmășia o motivează meșteșugit: „din pricina voastră” vrând parcă să spună: „pentru a vă câștiga pe voi, Dumnezeu le-a dat duh de toropeală ca să se împietrească, și-a adus poporul iubit la jertfă ca Avraam pe fiul său”, ceea ce ar avea logică, dar mi se pare prea mult spus. Mai degrabă cuvântul meșteșugit are menirea de a încuraja pe evrei pentru că la versetele 28-29 adaugă „sunt iubiți din pricina părinților, căci darurile și chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi”, deci nu sunt iubiți pentru oarece merite în ale credinței, ci sunt iubiți pentru credința părinților lor, celor care Dumnezeu le-a dat darul înfierii pe care nu-l ia înapoi.

Trebuie, însă, să acceptăm adevărul că Sfântul Pavel – prin întreaga epistolă, vrea să aproape pe iudeo-creștini de păgâno-creștini, și deci metoda ușor acuzatoare la adresa celor din urmă, combinată cu dorința de a determina pe cei dintâi să fie mai „silitori” în credință, ca unii care nu sunt altoiți, ci fac parte din trunchiul măslinului, și împreună formând Biserica unită în iubire, să se constituie într-un temei de neclintit pentru „cei împietriți” să se întoarcă „și la cunoștința Adevărului să vină”.

Sentimentul de vină cu care păgâno-creștinii sunt îndatorați față de evrei are un tâlc, anume că „sunt vrăjmașii Evangheliei pentru voi, fiindcă voi ați fost chemați, de aceea ei au devenit mult mai îndărătnici și mai iubitori de ceartă, altminteri, cu privire la alegere ei sunt iubiți, din cauza părinților dacă sunt dușmani, atunci este pedeapsa lor, iar dacă sunt iubiți, apoi virtutea aceasta este a strămoșilor și nu are nimic comun cu ei, dacă nu vor crede”. Acest lucru îl remarcă Sfântul Pavel în versetele 30-31 pentru o mai bună înțelegere: „voi cândva n-ați ascultat de Dumnezeu, dar acum ați fost miluiți tot așa și aceștia, n-au ascultat acum, ca, prin mila către voi, să fie miluiți acum”. Observăm că Apostolul inversează rolurile: păgânii n-au ascultat până la Hristos și crezând au fost miluiți, iar evreii n-au ascultat acum când a venit Hristos, dar crezând vor fi și ei miluiți, deci și unora și altora li se dă mila lui Dumnezeu nu pe considerentul vreunui merit, ci pentru credință, ca dreptate.

Iată cum se împlinește cuvântul Mântuitorului consemnat de sinoptici: „cei din urmă vor fi cei dintâi și cei dintâi vor fi pe urmă” (Mt. 19, 30), dar aceasta prin mila lui Dumnezeu „potrivit căreia se vor împărtăși și evreii în cele din urmă când vor râvni și vor crede și ei”.

Versetul 32 așează semnul egalități între toți, fie evrei, păgâni, adică acuzația de neascultare este comună, doar că s-a petrecut în timpuri diferite, dar aceasta o spune spre știința tuturor răspicat: „Dumnezeu i-a închis pe toți în neascultare, pentru ca pe toți să-i miluiască!” Acum acuzația este pe umerii tuturor, acum Apostolul le spune fără ocolișuri că „toți au fost necredincioși, deci pe toți i-a mustrat, și… prin îndărătnicia unora i-a miluit pe ceilalți”. Adică „i-a lăsat când pe unii când pe alții să devină neascultători, și „de aceea i-a lăsat să trăiască de capul lor în lumea aceasta ca și cum ar fi fost încuiați într-o închisoare mare, unde s-au prostit atât de mult încât nici unii nici alții nu au mai vrut sa asculte de Dumnezeu, pentru ca mai apoi să se îndure de ei și să-i miluiască”, dar meritele nu sunt ale lor.

Ce trebuie să înțelegem din acest mesaj? Că toată atenția trebuie îndreptată spre Dumnezeu. El „dă Duh de toropeală”, El „închide în neascultare”, și tot El „pe toți îi miluiește”, iar de la oameni așteaptă credința ca dreptate lucrătoare prin iubire, deci nu credința teoretică, seacă și fără roade, așadar credința prin fapte.

3.4. MĂRIREA LUI DUMNEZEU (ROM. 11, 33-36)

Ca să mărești pe Dumnezeii cum trebuie iți trebuie darul de înțelepciune al Duhului acest dar a fost revărsat asupra unora din Vechiul Testament și s-a materializat prin cuvânt, iată câteva exemple:

-Iov cel credincios zice: „Dumnezeu … săvârșește minuni, face lucruri mari pe care noi nu le pricepem… Pe fiecare om El pune a Sa pecete, pentru ca toți oamenii să recunoască puterea Lui… Pe Cel Atotputernic nu putem să-L ajungem cu priceperea noastră” (37, 6, 8, 25)

– Ecclesiatul zice: ,,M-am sârguit în inima mea să cercetez și să iau aminte cu înțelepciune la tot ceea ce se petrece sub soare. Acesta este un chin cumplit pe care Dumnezeu l-a dat fiilor oamenilor, ca să se chinuiască în el… El a pus în inima lor veșnicia, dar fără ca omul să poată înțelege lucrarea pe care o face Dumnezeu (1, 13; 3, 11)

– Cuvântul lui Dumnezeu prin Isaia: „Deschideți porțile, ca să intre un neam drept care păzește credincioșia. Doamne, mâna Ta era ridicată, dar ei n-au văzut-o. Vor vedea râvna Ta pentru poporul Tău și se vor rușina…” (20, 2).

Sfântul Apostol Pavel cuprinde, pe parcursul a patru versete, pe toate la un loc: Adâncul înțelepciunii din care Dumnezeu împărtășește oamenilor, este Revelația care o duce la închinarea prin credința socotită ca dreptate, acest lucru l-a urmărit Sf. Pavel călăuzit de Duhul și a înțeles că Dumnezeu lucrează, de aceea îl preamărește nu numai în cele ce se văd ori s-au lucrat, ci mai cu seamă în ființa Sa nepătrunsa, iar rezultatul este versetul 33: „O, adâncul lui Dumnezeu, cât sunt de nepătrunse căile Lui!” Vocativul din expresia aceasta arată sublimul unui strigăt de adorare față de Cel ce revarsă pentru lume darurile nespus de bogate al înțelepciunii și al științei, care „sunt necercetate și nepătrunse”, dar mai ales așa vor rămâne pană când „vom fi față către față” în împărăția Sa.

Apostolul „admiră și se minunează ca unul care nu știe totul și de aceea a proclamat-o prin două numiri: bogăție si adânc”, dar mai ales pentru că „Dumnezeu, prin cele contrare a construit altele iarăși contrare și de aceea se miră zicând: «Cât sunt de necercetate judecățile lui Dumnezeu și cât sunt de nepătrunse căile Lui!» adică iconomiile Lui, că și acestea nu numai că nu pot fi cunoscute, dar nici măcar cercetate”. Credem că Sf. Pavel rostind acest cuvânt, vede cu ochii minții toată lucrarea minunată a lui Dumnezeu de la întemeierea lumii și până la mântuirea ei, dar în această lucrare întrezărește și „iconomia potrivit căreia potrivit căreia se va face și mântuirea evreilor” deci exegetul nostru se vede nevoit să atragă atenția: „Vezi însă cititorule că Apostolul nu a zis că judecățile lui Dumnezeu sunt nepricepute, ci că sunt necercetate. adică nu primesc cercetarea nicicum”.

Logica versetului se vede în cel următor în care întreabă retoric: „Căci cine a cunoscut gândul Domnului și cine a fost sfetnicului Lui?”. Acum spune odată în plus că mintea omenească nu se poate sui ca să pătrundă această Mare Taina care este Dumnezeu, că rămâne o distanță nesfârșită între El și zidirea Sa. Sf. Pavel exprimă acest lucru folosindu-se de cuvântul Domnului spus de Isaia: „Cine a măsurat apele cu pumnul… Cine a căutat în adânc Duhul Domnului și cine l-a sfătuit pe El? El stă în scaun deasupra pământului, El întinde cerul ca un văl” (Is. 40, 12-13 și 22-23) dar spune cuvântul ca de la sine si în puține vorbe.

Sfântul Pavel voiește să spună că „fiind înțelept, nu este înțelept prin altul, ci El însuși este izvorul bunurilor și nu datorează cuiva vreo răsplată”, deci face toate „după sfatul voii Sale!” și de aceea nu trebuie să mulțumească nimănui. Aceeași logică se găsește și în versetul 35, ca un fel de precizare suplimentară: „nimeni nu I-a dat ca să poată cere înapoi” ci „El a dat pentru fireasca Lui bunătate” pe care nu prea o putem înțelege dacă rămânem cu gândul în granițele celor pământești. Se simte în text ceva ce ține de formația Apostolului ca rabin; rabinii cunoșteau un dicton avertisment poruncit de Talmud. Acesta spunea: Ar fi fost mai bine să nu se fi născut acela care reflectează asupra celor patru lucruri, adică ceea ce se află sus, ce este jos, ce este înainte si ce este după aceea, sau să nu faci obiect al cercetărilor taie ceea ce este prea mult.

Dar el, Pavel, nu se școlise numai la școala rabinică, el fusese școli de Duhul lui Dumnezeu și primise Evanghelia! Concluzia inserată de Sfântul Pavel, pe care trebuie să o avem toți ca pe o literă de lege, este cuvântul de încheiere – de un post-scriptum, adică, țineți minte: „De la El și prin El și întru El sunt toate” (Rom. 11, 36). Cu aceasta a spus tot. „El a aflat, El a făcut, El le stăpânește pe toate, căci este și bogat și nu are nevoia să ia de la altul, este înțelept și nu are nevoie de sfetnici”. Sfântul Vasile cel Mare tâlcuiește cuvintele lui Pavel tot cam în același sens ca și Sfântul Ioan: „În sensul propriu Apostolul a adăugat: De la El, prin El și în El sunt toate”. De la El, pentru El este cauza celor ce există, conform voinței lui Dumnezeu. Prin El pentru că Lui i se datorește conservarea tuturor, după ce le-a zidit pe toate, a adăugat fiecăreia dintre cele făcute pentru conservare. În El, Stăpânul și Dătătorul vieții, s-au îndreptat toate”.

CONCLUZII

Mai sus am după cum s-a putut observa, am făcut o incursiune exegetică a textului de la Romani, capitolele de la 9 la 11, poate unul din cele mai dense texte teologice aparținând Sfântului Apostol Pavel. La prima examinare, cele trei capitole par să se separe de celelalte învățături ale epistolei și chiar să spune că este un subiect nou intercalat printre alte subiecte care se leagă armonios în cuprinsul lucrării. Însă, ele tratează un subiect destul de folosit de Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale și anume necredința iudeilor și incapacitatea acestora de a se mântui legea cea nouă care vine să o împlinească, să o desăvârșească și să o sfințească pe cea veche.

Aluziile la această problemă apar pe parcursul întregii epistole și legătura dintre cele trei capitole se face încă din capitolul 1, când Pavel spune că „spre mântuire celui care crede, iudeului întâi și elinului” (versetul 16). Argumentul general din versetul 18 al capitolului întâi și până la versetul al 20-lea din capitolul al 3-lea, arată faptul că atât iudeii, cât și elinii care nu cred în legea lui Hristos sunt supuși osândei, tocmai pentru că proorocii și legea cea veche au arătat cuvântul Mântuitorului. „O pregătire suplimentară pentru capitolele 9-11 se face prin versetul ce ne introduce în tematica epistolei, unde citatul din Avacum (Iar dreptul prin credință va fi viu) sugerează contextul mai larg că pământul se va umple de cunoștința slavei Domnului, întocmai ca apele care acoperă sânul mării (Avac. 2, 14). Astfel, nuanța eshatologică de la începutul epistolei concordă cu revărsarea de citate scripturistice din finalul conținutului tematic al epistolei (Rom. 15, 9-12). Aceste adaosuri se adaugă de fapt marii incluziuni ce delimitează lexical conținutul tematic al epistolei”.

În anul 2011, editura Oxford avea să publice o lucrarea monumentală și este vorba aici de o ediție a Noului Testament în limba engleză, dar ineditul vine prin faptul că pentru prima dată în istoria creștinismului de o echipă de cercetători bibliști evrei. Interesant este faptul că evreii au început cuvântul introductiv printr-un moto ales din Epistola către Romani, unde Sfântul Apostol Pavel ilustrează cel mai bine irevocabilitatea chemării lui Israel la mântuire. Prin acest gest, specialiștii evrei spunea că doresc să promoveze scrierile Noului Testament în spațiul iudaic tocmai pentru a arăta faptul că între Noul Testament și Vechiul Testament este o strânsă legătură.

Specialiștii sunt de acord cu faptul că pasajul scripturistic din Romani 9-11 conține cea mai mare densitate de citate preluate de un autor biblic din Vechiul Testament. Perspectiva adusă de Sfântul Apostol Pavel se dorește a fi în același timp teologică și profetică, dar și biblică, de aceea argumentele sale sunt sprijinite în permanență pe scrieri cuprinse în cele trei mai părți ale Bibliei ebraice. Mesajul localizat în apogeul argumentării din Romani 9-11 este simplu la prima vedere și poate fi sintetizat prin cuvintele versetului: „Tot Israelul va fi mântuit” (Rom. 11, 26). Mulți cercetători sunt de părere că atunci când Pavel folosește termenul Israel, el are în vedere numai poporul din care provenea și în plus, desemnarea aceasta are la Sfântul Pavel întotdeauna o conotație teologică sau cel puțin facere referire la poporul lui dintr-un punct de vedere biblic, nu etnic sau geografic. Din cap. 10 am văzut că Apostolul este foarte conștient de situația necredinței poporului său, când spune cu vorbele critice ale profetului Isaia că „Toată ziua întins-am mâinile Mele către un popor neascultător și împotrivă grăitor” (Rom 10,21). Însă planul lui Dumnezeu cu lumea și implicit cu Israel nu se oprește aici, de aceea Apostolul pune retoric după acest text întrebarea: „Întreb deci: Oare lepădat-a Dumnezeu pe poporul Său? Nicidecum! Căci și eu sunt israelit, din urmașii lui Avraam, din seminția lui Veniamin. Nu a lepădat Dumnezeu pe poporul Său, pe care mai înainte l-a cunoscut” (Rom 11,1-2) Așadar, Pavel este conștient de necredința majorității iudeilor din timpul său, dar este convins de faptul că aceștia se pot mântui prin credința în Hristos.

Nucleul denunțării necredinței iudeilor implică o încercare de soluție parțială ce gravitează în jurul alegerii adevăratului său popor, făcută de Dumnezeu de-a lungul istoriei, în timp ce alții au fost ocoliți. Sugestia este că aceeași alegere se petrece astăzi. Imediat, problema este re-anunțată. Păgânii care nu au urmat după dreptate, au descoperit-o ca o dreptate a lui Dumnezeu prin credință, în timp ce iudeii care au încercat să găsească dreptatea lor nu au găsit-o pe acesta, deși ea era chiar în prejma lor, proorocii propovăduind printre ei.

Cea de-a doua incursiune ridică un semn de întrebare mai extins, care privește iudeii care nu cred în cuvântul lui Hristos. Cu toate acestea, Sfântul Pavel menționează faptul că Dumnezeu nu s-a arătat total dezolat de necredința acestora și este lângă ei, așteptând întoarcerea lor (Rom. 11, 12). Profeția paulină este prefigurată, dar mai apoi, după o serie de argumente, ni se arată faptul că la sfârșitul veacurilor, când Mântuitorul va veni din nou întru slavă, iudeii nu vor rămânea nepăsători la această măreție și vor crede în Fiul lui Dumnezeu și chiar dacă vor face acest lucru în ultimul ceas, se vor mântui. „În capitolele 9-11, Sfântul Pavel se adresează mulțimii de iudei necredincioși. Ei sunt priviți întotdeauna în legătură, dar cu încordare, cu cei aleși. În centrul imaginii măslinului avraamic, alături de ramurile de măslin sălbatic se află ramurile naturale, care nu au fost tăiate. Câteva ramuri naturale au fost tăiate datorită necredinței. Dar în Israel a fost întotdeauna o rămășiță credincioasă, care este întotdeauna purtătoare binecuvântărilor, chiar și când cei mulți se poticnesc”.

În capitolul 11, în versetul 25, Pavel spune că împietrirea s-a făcut în parte. Cei care s-au poticnit sunt cei împietriți din versetele 7-10. În acest capitol se are în vedere mântuirea eshatologică a celor împietriți, care vor trăi la sfârșitul vremurilor. Mântuirea lor sigură a fost afirmată adeseori: Isaia 27, 6-9 („Dar într-o zi Iacov va prinde rădăcini, Israelul va înflori, ca rodi și cu roadele sale lumea o va umple. L-a lovit oare Domnul cum l-au lovit cei ce l-au lovit, sau i-a omorât El cum au făcut ucigașii lui? Cu izgonire, cu robie pedepsitu-i-a și i-a măturat cu suflarea Lui năprasnică de vânt de răsărit. Așa a fost ispășită fărădelegea lui Iacov, și acesta este rodul iertări păcatului său. El a sfărâmat în bucăți toate pietrele jertfelnicului, ca niște pietre de var; dumbrăvile Astartei și stâlpii soarelui nu se vor mai ridica”), Isaia 59, 15-21 („Și lăsată la o parte este judecata, iar dreptatea stă departe; adevărul se poticnește în piețe și fapta cinstită nu mai are loc. Adevărul nu mai este și cel ce se dă la o parte din calea răutății este sfărâmat. Și Dumnezeul nostru a văzut și S-a mâniat că nu mai este dreptate. Și a văzut că nu este nici un om și S-a mirat că nimeni nu mijlocește. Atunci brațul Lui I-a venit în ajutor și dreptatea Sa a fost sprijinul Său. S-a îmbrăcat cu dreptatea ca și cu o platoșă și a pus pe capul Său coiful izbăvirii; S-a îmbrăcat cu răzbunarea ca și cu o haină și S-a înfășurat în râvna Sa ca și cu o mantie. După faptă și răsplată: urgie împotriva vrăjmașilor și răsplată după faptă împotrivitorilor Lui; ținuturile celor de departe, răsplata cuvenită. Cei de la apus se vor teme de numele Domnului și cei de la răsărit, de slava Lui; că va veni ca un șuvoi îngust pe care Duhul Domnului îl mână. Pentru Sion El va veni ca un Mântuitor, pentru cei din Iacov care se vor căi de păcatele lor, zice Domnul”) și Ieremia 31, 31-34 („Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinții lor în ziua când i-am luat de mână, ca să-i scot din pământul Egiptului. Acel legământ ei l-au călcat, deși Eu am rămas în legătură cu ei, zice Domnul. Dar iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice: Voi pune legea Mea înăuntrul lor și pe inimile lor voi scrie și le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor. Și nu se vor mai învăța unul pe altul și frate pe frate, zicând: Cunoașteți pe Domnul că toți de la sine Mă vor cunoaște, de la mic până la mare, zice Domnul, pentru că Eu voi ierta fărădelegile lor și păcatele lor nu le voi mai pomeni”). Drumul spre acest sfârșit minunat este însă necunoscut oamenilor, iar Sfântul Pavel accentuează acest lucru. Cu toate acestea, deși Apostolul face o întreagă analiză și parcă tine să condamne reticența iudeilor față de cuvântul divin adus de Fiul lui Dumnezeu, el speră că în cele din urmă iudeii se vor mântui, chiar dacă acest lucru se va face la sfârșitul veacului, odată cu a doua venire a lui Hristos.

Despre fragmentul scripturistic paulin de la Romani 9-11 s-a scris mai ales în perioada patristică din secolele IV-V, timp în care se conturează și cele mai frumoase comentarii la Epistola către Romani. Oricum, contextul istoric joacă un rol extrem de important în înțelegerea pasajului studiat de către noi și cercetătorii sunt de părere că primele tâlcuiri la Romani aveau să apară în cercurile gnostice. Gnosticismul, prima și marea provocare pentru creștinismul primelor secole, perceptibil deja în scrierile Noului Testament, este o curent teologic foarte greu de definit în ultima vreme. Spre deosebire de începutul sec. al XX-lea, când gnosticismul era considerat o partidă filozofică în cadrul creștinismului primar, mai ales de origine elenistică, în ultimele decenii se descoperă tot mai mult contururile unui iudaism gnostic în această perioadă a primelor secole creștine. Atitudinea gnostică față de iudaism, față de Scripturile ebraice și riturile iudaice în general este una din cele mai virulente, cel pu țin la nivel teoretic. Gnosticii refuzau orice legătură între sfera divină și cea materială, iar dacă erau evrei, aceștia se depărtau în cel mai profund mod de existența lor iudaică. Nu este exclus ca mulți dintre creștinii primelor generații să fi fost astfel de gnostici, împotriva cărora scrierile ioaneice îndreaptă acuze puternice las fârșitul secolului întâi.

Spre exemplu, Sfântul Ignatie al Antiohiei face distincția între creștinism și iudaism, dar este interesant faptul că această distincție nu vine să submineze iudaismul, ci să arate faptul că evreii au avut posibilitatea mântuirii, dar prin necredință încă nu au accesat acest lucru. Un alt Părinte al Bisericii care a abordat o teologie comparată între Biserica lui Hristos și iudaism a fost Sfântul Iustin Martirul și Filosoful. Acesta a luat tangență cu religia creștină prin iudaism, fiind un cunoscător fin al învățăturii ebraice. Toată această paralele avea să fie ilustrată cel mai bine în lucrarea sa Dialogul cu iudeul Tryfon. La fel de maiestuos explică pasajul biblic de la Romani 9-11 și Origen și putem spune că mult mai atent decât ceilalți exegeți predecesori lui. Pentru Origen Israel și Biserica dintre neamuri sunt în așa măsură interdependente, încât cele mai neașteptate amănunte din textul sacru oferă interpretul biblic ocazia de a arunca o nouă lumină asupra acestui raport delicat și în același timp esențial pentru teologia istor iei mântuirii.

Încheiem aceste concluzii prin ultimele versete ale capitolului al 11 din Epistola către Romani, care reprezintă și concluzia Sfântului Pavel privind teologia ilustrată în Romani 9-11: „Căci Dumnezeu i-a închis pe toți în neascultare, pentru ca pe toți să-i miluiască. O, adâncul bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecățile Lui și cât sunt de nepătrunse căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui? Sau cine mai înainte I-a dat Lui și va lua înapoi de la El? Pentru că de la El și prin El și întru El sunt toate. A Lui să fie mărirea în veci. Amin!” (Rom. 11, 32-36).

BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scriptură, ediția sinodală, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 2014.

Biblia sau Sfânta Scriptură, ediția diortosită de Mitr. Bartolomeu Anania, Cluj-Napoca, Edit. Renașterea, 2009.

AMBROZIE al Milanului, Scrieri. Partea întâi. Trad. de Teodor Bodogae, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 2007.

CHIRIL al Alexandriei, Glafire. Trad. Dumitru Străniloae, în PSB. 39, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 1992.

CHIRIL al Alexandriei, Închinarea și slujirea în Duh și-n Adevăr. Trad. Dumitru Stăniloae, în PSB 38, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 1991.

EFREM Sirul, Cuvinte și învățături, Bacău, Edit. Buna Vestire, 1998.

GRIGORIE de Nazianz, Cele cinci Cuvântări despre Dumnezeu. Trad. Gheorghe Tilea, București, Edit. Herald, 2013.

GRIGORIE de Nyssa, Scrieri. Partea întâi, în PSB. 29, București. Edit. I.B.M.B.O.R., 1982.

IOAN Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel. Trad. de P.S. Teodosie Atanasiu, București, Edit. Christiana, 2005..

IOAN Gură de Aur, Scrieri. Omilii la Matei, în PSB 23, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 1994.

Liturghier, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 1974.

MAXIM Mărturisitorul, Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești. Trad. Dumitru Stăniloae, în PSB 81, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 1990.

NICHITA Sinaitul, Cele 300 de capete, în Filocalia, vol. VI, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 1977.

ORIGEN, Scrieri. Partea a patra, în PSB 9, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 1984.

TEOFILACT al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Romani, București, Edit. Sophia, 2005.

VASILE cel Mare, Asceticele. Trad. de prof. Iorgu D. Ivan, în PSB 18, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 1989.

B. CĂRȚI

***, Dicționar enciclopedic de personaje biblice, București, Edit. Enciclopedică, 1996.

***, Istoria bisericească universală, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 1945.

***, Teologia Dogmatică și Simbolică. Manual pentru facultățile de Teologie, vol. II, Cluj-Napoca, Edit. Renașterea, 2005.

***, Studiul Vechiului Testament. Manual pentru Facultățile de Teologie, Cluj-Napoca, Edit. Renașterea, 2003.

ANANIA, Bartolomeu Valeriu, Noul Testament comentat, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 2005.

BERNARDI, Jean, Sfântul Grigorie de Nazianz. Teologul și opera sa, Sibiu, Edit. Deisis, 2002.

BROWN, Raymond E., Introducere și comentariu la Sfânta Scriptură. Trad. de Pr. Dumitru Groșan, Târgu-Lăpuș, Edit. Galaxia Gutenberg, 2005.

CHIFĂR, Nicolae, Istoria creștinismului, vol. I., Sibiu, Edit. Universității Lucian Blaga, 2007.

COHEN, A., Talmudul, București, Edit. Hasefer, 2003.

COMAN, Constantin, Erminia Duhului, București, Edit. Bizantină, 2002.

COMAN, Ioan G., Frumusețile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Timișoara, Edit. Mitropolia Banatului, 1988.

COMTE, Fernand, Marile figuri ale Bibliei, București, Edit. Humanitas, 1995.

CONSTANTINESCU, Ioan, Studiul Noul Testament. Manual pentru Seminariile Teologice, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 2002.

FARRAR, R.W., Primele zile ale creștinismului. Trad. din seria „Ogorul Domnului” a Patriarhului Nicodim, vol. 32, Piatra Neamț, Edit. Mănăstirii Neamț, 1942.

GHEORGHIU, Vasile, Epistola către Romani, Cernăuți, Institutul de Arte grafice și Editură Glasul Bucovinei, 1938.

KELLER, Werner, Și biblia are totuși dreptate, București, Edit. Litera, 2009.

KRAIOPOULOS, Simeon, Taina mântuirii. Erminia Noului Testament. Epistola către romani, capitolul al X-lea (omilii). Trad. de Cristina Costena Rogobete, București, Edit. Bizantină, 2012.

KRIMMER, Heico, Comentariu biblic. Epistola către Romani, vol. 10, Bucureși, Edit. Lumina Lumii, 2001.

MELNICIUC-PUICĂ, Ilie, Răbdarea și mângâierea care vin din Scripturi. Argumentația veterotestamentară în Epistola către Romani, Iași, Edit. Performantica, 2009.

MEYENDORFF, John, Teologia bizantină, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 1996.

MIHOC, Vasile, Meditații la Evangheliile Duminicilor Triodului și Penticostarului, Sibiu, Edit. Teofania, 2003.

MLADIN, Nicolae, Asceza și mistica paulină, Sibiu, Edit. Deisis, 1996.

MOTVIER, Stephen, Ghid biblic. Introducere în Noul Testament, București, Edit. Societatea Biblică Interconfesională, 2004.

MOTYER, Stephen, Ghid Biblic. Introducere în Noul Testament, București, Edit. Societatea Biblică Interconfesională din România, 2004.

OLARU, Iuliu, Introducere în Cărțile Testamentului V. și N., Caransebeș, Edit. Caransebeș, 1891.

PASCAL, Blaise, Misterul lui Iisus, Cluj-Napoca, Edit. Dacia, 1992.

RUS, Remus, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu, București, Edit. Lidia, 2003.

STĂNILOAE, Dumitru, Sfânta Treime sau la început a fost Iubirea, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 2005.

STOTT, John R. W., Epistola lui Pavel către Romani. Vestea cea Bună a lui Dumnezeu pentru întreaga lume. Trad. de I. Ciobanu, Cluj-Napoca, Edit. Logos, 2000.

VEZAN, Sabin, Sfântul Apostol Pavel, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 1996.

C. ARTICOLE ȘI STUDII:

ACHIMESCU, Dumitru, Relația dintre cunoaștere și credință, în „Studii Teologice”, nr. 4, 1989.

BELU, Dumitru, „Nu mai este iudei, nici elin”, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XXXIX, nr. 1-2, 1963.

BUGA, Ioan, Personalitatea Patriarhului Avraam în epistolele Sfântului Apostol Pavel, în „Studii Teologice”, nr. 3, 1978.

DURA, Nicolae, Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu și Sfintele Taine în lucrarea de mântuire. Teză de doctorat, în „Studii Teologice”, nr. 1-2, 1998.

GHEORGHE, Constantin, Iudaism și elenism în epistolele Sfântului Pavel, în „Studii Teologice”, anul XXV, nr. 1-2, 1973.

MIHOC, Vasile, Epistola Sf. Apostol Pavel către Galateni. Introducere, traducere și comentariu, teză de doctorat, în „Studii Teologice”, nr. 3-4, 1983.

ROVENȚA, Haralambie, Omul lui Hristos, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 6, 1945.

TARAZI, Nadim, Relația dintre Botez și Înviere după Epistola către Romani, în „Studii Teologice”, nr. 1-2, 1974.

BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scriptură, ediția sinodală, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 2014.

Biblia sau Sfânta Scriptură, ediția diortosită de Mitr. Bartolomeu Anania, Cluj-Napoca, Edit. Renașterea, 2009.

AMBROZIE al Milanului, Scrieri. Partea întâi. Trad. de Teodor Bodogae, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 2007.

CHIRIL al Alexandriei, Glafire. Trad. Dumitru Străniloae, în PSB. 39, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 1992.

CHIRIL al Alexandriei, Închinarea și slujirea în Duh și-n Adevăr. Trad. Dumitru Stăniloae, în PSB 38, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 1991.

EFREM Sirul, Cuvinte și învățături, Bacău, Edit. Buna Vestire, 1998.

GRIGORIE de Nazianz, Cele cinci Cuvântări despre Dumnezeu. Trad. Gheorghe Tilea, București, Edit. Herald, 2013.

GRIGORIE de Nyssa, Scrieri. Partea întâi, în PSB. 29, București. Edit. I.B.M.B.O.R., 1982.

IOAN Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel. Trad. de P.S. Teodosie Atanasiu, București, Edit. Christiana, 2005..

IOAN Gură de Aur, Scrieri. Omilii la Matei, în PSB 23, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 1994.

Liturghier, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 1974.

MAXIM Mărturisitorul, Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești. Trad. Dumitru Stăniloae, în PSB 81, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 1990.

NICHITA Sinaitul, Cele 300 de capete, în Filocalia, vol. VI, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 1977.

ORIGEN, Scrieri. Partea a patra, în PSB 9, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 1984.

TEOFILACT al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Romani, București, Edit. Sophia, 2005.

VASILE cel Mare, Asceticele. Trad. de prof. Iorgu D. Ivan, în PSB 18, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 1989.

B. CĂRȚI

***, Dicționar enciclopedic de personaje biblice, București, Edit. Enciclopedică, 1996.

***, Istoria bisericească universală, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 1945.

***, Teologia Dogmatică și Simbolică. Manual pentru facultățile de Teologie, vol. II, Cluj-Napoca, Edit. Renașterea, 2005.

***, Studiul Vechiului Testament. Manual pentru Facultățile de Teologie, Cluj-Napoca, Edit. Renașterea, 2003.

ANANIA, Bartolomeu Valeriu, Noul Testament comentat, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 2005.

BERNARDI, Jean, Sfântul Grigorie de Nazianz. Teologul și opera sa, Sibiu, Edit. Deisis, 2002.

BROWN, Raymond E., Introducere și comentariu la Sfânta Scriptură. Trad. de Pr. Dumitru Groșan, Târgu-Lăpuș, Edit. Galaxia Gutenberg, 2005.

CHIFĂR, Nicolae, Istoria creștinismului, vol. I., Sibiu, Edit. Universității Lucian Blaga, 2007.

COHEN, A., Talmudul, București, Edit. Hasefer, 2003.

COMAN, Constantin, Erminia Duhului, București, Edit. Bizantină, 2002.

COMAN, Ioan G., Frumusețile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Timișoara, Edit. Mitropolia Banatului, 1988.

COMTE, Fernand, Marile figuri ale Bibliei, București, Edit. Humanitas, 1995.

CONSTANTINESCU, Ioan, Studiul Noul Testament. Manual pentru Seminariile Teologice, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 2002.

FARRAR, R.W., Primele zile ale creștinismului. Trad. din seria „Ogorul Domnului” a Patriarhului Nicodim, vol. 32, Piatra Neamț, Edit. Mănăstirii Neamț, 1942.

GHEORGHIU, Vasile, Epistola către Romani, Cernăuți, Institutul de Arte grafice și Editură Glasul Bucovinei, 1938.

KELLER, Werner, Și biblia are totuși dreptate, București, Edit. Litera, 2009.

KRAIOPOULOS, Simeon, Taina mântuirii. Erminia Noului Testament. Epistola către romani, capitolul al X-lea (omilii). Trad. de Cristina Costena Rogobete, București, Edit. Bizantină, 2012.

KRIMMER, Heico, Comentariu biblic. Epistola către Romani, vol. 10, Bucureși, Edit. Lumina Lumii, 2001.

MELNICIUC-PUICĂ, Ilie, Răbdarea și mângâierea care vin din Scripturi. Argumentația veterotestamentară în Epistola către Romani, Iași, Edit. Performantica, 2009.

MEYENDORFF, John, Teologia bizantină, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 1996.

MIHOC, Vasile, Meditații la Evangheliile Duminicilor Triodului și Penticostarului, Sibiu, Edit. Teofania, 2003.

MLADIN, Nicolae, Asceza și mistica paulină, Sibiu, Edit. Deisis, 1996.

MOTVIER, Stephen, Ghid biblic. Introducere în Noul Testament, București, Edit. Societatea Biblică Interconfesională, 2004.

MOTYER, Stephen, Ghid Biblic. Introducere în Noul Testament, București, Edit. Societatea Biblică Interconfesională din România, 2004.

OLARU, Iuliu, Introducere în Cărțile Testamentului V. și N., Caransebeș, Edit. Caransebeș, 1891.

PASCAL, Blaise, Misterul lui Iisus, Cluj-Napoca, Edit. Dacia, 1992.

RUS, Remus, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu, București, Edit. Lidia, 2003.

STĂNILOAE, Dumitru, Sfânta Treime sau la început a fost Iubirea, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 2005.

STOTT, John R. W., Epistola lui Pavel către Romani. Vestea cea Bună a lui Dumnezeu pentru întreaga lume. Trad. de I. Ciobanu, Cluj-Napoca, Edit. Logos, 2000.

VEZAN, Sabin, Sfântul Apostol Pavel, București, Edit. I.B.M.B.O.R., 1996.

C. ARTICOLE ȘI STUDII:

ACHIMESCU, Dumitru, Relația dintre cunoaștere și credință, în „Studii Teologice”, nr. 4, 1989.

BELU, Dumitru, „Nu mai este iudei, nici elin”, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XXXIX, nr. 1-2, 1963.

BUGA, Ioan, Personalitatea Patriarhului Avraam în epistolele Sfântului Apostol Pavel, în „Studii Teologice”, nr. 3, 1978.

DURA, Nicolae, Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu și Sfintele Taine în lucrarea de mântuire. Teză de doctorat, în „Studii Teologice”, nr. 1-2, 1998.

GHEORGHE, Constantin, Iudaism și elenism în epistolele Sfântului Pavel, în „Studii Teologice”, anul XXV, nr. 1-2, 1973.

MIHOC, Vasile, Epistola Sf. Apostol Pavel către Galateni. Introducere, traducere și comentariu, teză de doctorat, în „Studii Teologice”, nr. 3-4, 1983.

ROVENȚA, Haralambie, Omul lui Hristos, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 6, 1945.

TARAZI, Nadim, Relația dintre Botez și Înviere după Epistola către Romani, în „Studii Teologice”, nr. 1-2, 1974.