SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG MODEL AL TEOLOGULUI ORTODOX 1 Cuprins 1.Introducere 2.Viața sfântului Simeon Noul Teolog 3.Învățăturile și opera Sfântului… [608122]

Radu Teodorescu
SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG MODEL AL TEOLOGULUI ORTODOX
1

Cuprins
1.Introducere
2.Viața sfântului Simeon Noul Teolog
3.Învățăturile și opera Sfântului Simeon Teolog
4.Sfântul Simeon ca și model al teologului secolului al XXI-lea
5.Actualitatea tradiției legate de Sfântul Simeon Noul Teolog
6.Concluzie
2

INTRODUCERE
„Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Săi , Dumnezeul lui Israel” (Psalm 67, 36)
Mai multe tradiții religioase folosesc un termen destul de perimat în zilele noastre.
Este vorba mai mult decât orice de denumirea de „sfânt.” La începutul acestei cărți care o
dedic Sfântului Simeon Noul Teolog, ocrotitorul teologilor ortodocși aș vrea să lămuresc
dacă îmi este îngăduit noțiunea de sfânt și de sfințenie. Prin urmare iată ce putem citii în
dicționarul explicativ al limbii române: „ SFẤNT, -Ă, sfinți, -te, adj., subst. I. Adj. 1. Epitet
dat lui Dumnezeu , considerată ca întruchipând suprema perfec țiune și puritate. ♦ Epitet dat
celor sanctifica ți de biserică. ◊ ♦ (Rar; despre oameni) Care duce o via ță curată și
cucernică. 2. Care ține de divinitate, de religie, de cultul divin; care este considerat ca
posedând harul lui Dumnezeu. ◊ Sfânta slujbă = liturghia. Locurile sfinte = ținuturile
menționate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit și propovăduit Iisus Hristos.
Sfântul Mormânt = mormântul unde a fost îngropat Iisus Hristos. Sfânta sfintelor =
sanctuarul vechiului templu din Ierusalim. 3. Care constituie un obiect de cult, de venera ție;
care se cuvine cinstit, slăvit, venerat. 4. (Pop.) Epitet dat unor elemente ale naturii. Sfântul
soare. ♦ Epitet dat zilelor săptămânii. 5. Desăvârșit, perfect, infailibil. Ce-am vorbit e sfânt.
♦ (Substantivat, urmat de un substantiv introdus prin prep. „de” și exprimând ideea de
superlativ) Stra șnic, zdravăn. O sfântă de bătaie. II. Subst. 1. S. M. Sg. Art. (Pop.)
Dumnezeu ◊ Expr. A-l vedea (pe cineva) sfântul = a) a o păți, a da de belea; b) a da peste
un noroc neașteptat. A-l uita (pe cineva) sfântul, se spune când cineva zăbove ște undeva
prea mult (și degeaba). Ferit-a sfântul! = în nici un caz, nicidecum. 2. S. M. și f. Persoană
recunoscută ca un exemplu desăvâr șit al vieții creștine și consacrată ca atare, după moarte,
de către biserică. ◊ Expr. Până la Dumnezeu, te mănâncă sfin ții = până să ajungi la cel mai
mare, înduri multe de la slujba șii mai mici. A-l fura (pe cineva) sfinții = a ațipi, a adormi; a
muri. A-i ieși (cuiva) un sfânt din gură = a vorbi foarte drept și înțelept, a spune o vorbă
potrivită. A sta (ca un) sfânt = a sta nemi șcat; (despre copii) a fi foarte cuminte. A se
închina la sfinți sau a se ruga de to ți sfinții = a se adresa la cei puternici cu rugămin ți, a fi
nevoit să solicite rezolvarea unui lucru în mai multe locuri și cu stăruințe. La sfântu-
așteaptă = niciodată. ♦ Om care duce o via ță curată și cucernică. 3. S. F. Pl. Art. (În
credințele populare) Iele. 4. S. M. Pl. Mucenici ( 2). – Din sl. Sventŭ.”1
Prin urmare putem vedea din chiar definiția termenului că există o gamă extrem de
variată a sfântului și a ceea ce înțelegem prin el. În religie, sfințenia este un atribut al lui
Dumnezeu, dar există persoane anume care împărtășindu-se de Dumneezu am putea spune
că ajung la sfințenie. Prin urmare, sfințenia este o stare care o întâlnim la persoanele care
stau extrem de aproape de Dumnezeu. La fel de bine sfințenia este și o stare transcedentă.
Prin urmare, în rândurile care urmează vom încerca să arăm mai mult decât orice
actualitatea temei teologului ortodox, aceasta fiindcă în zilele noastre teologii sunt am
putea spune destul de divizați în ceea ce privește „lucrarea” pe care o au înainte și în spre
care trebuie să se îndrepte. Oricum, voi putea fii cât se poate de mult suspectat și acuzat
1 http://dexonline.ro/definitie/sfânt .
3

de faptul că abordez tema unei persoane, canonizate după Biserica Ortodoxă, prin
canonizare înțelegem că a fost trecut în rândul sfinților, care a trăit cu mai bine de 1000 de
ani în urmă. Anul morții sfântului Simeon a avut loc în 1022. Prin urmare din punct de
vedere istoric ar putea să se spună că sunt cât se poate de arhaic în a aborda o temă care
este după unii extrem de învechită.
Tema teologilor și a celor care doresc să facă teologie nu este una învechită dar ea
trebuie înțeleasă într-un anume context. Prin urmare Sfântul Simoen am putea spune că
este unul dintre cei mai mari teologi ai ortodoxei. Lui îi v-a fii dedicat acest volum care este
scris cum am spus la mai bine de 1000 de ani de la moartea sa. Dintre toți sfinții ortodoxiei
Simeon este unul dintre puțini care a purtat numele de teolog. Ceea ce voi încerca să arăt
în aceste rânduri este mai mult decât orice nu o încercare de a dezgropa morții ci dincolo
de orice de ce Biserica la numit pe Simon teolog și de ce Biserica nu denumește și pe alți
sfinție teologi?
În Biserica Ortodoxă în special, Sfântul Simeon dimpreună cu Grigorie și Ioan Teologul
sunt sfinții patroni sau mai bine spus protectori ai teologilor și a teologilor ortodocși. Din
fericire despre Sfântul Simeon avem extrem de multe referințe teologice și istorice. Oricum,
cea mai mare frică care o am referitor la scrierea acestui volum este mai mult decât orice
faptul că cititorul contemporan ar putea să găsească acest volum extrem de neactul într-o
lume în care istoricul este am putea spune nesemnificativ. Pentru lumea secolului al XXI-lea
Sfântul Simeon ține mai mult decât orice de o tradiție arhaică a trecutului. Ortodoxia crede
că Sfântul Simoen este am putea spune actual în sensul în care el este un reper sau mai
bine spus un „model” pentru teologul secolului al XXI-lea. Nevoia de modele teologice este
am putea spune mai mult decât orice necesară pentru secolul al XXI-lea un nou secol din
istoria umanității în care ne confrutăm de mai multe ori cu aspecte fără de precedent.
Prin urmare, în rândurile care vor urma vom pătrunde în trecutului unei persoane pe
atât de controversate dar pe atât de mult am putea spune fascinante. Este vorba mai mult
decât orice de personalitatea Sfântului Simon Noul Teolog. Sfântul Simon Noul Teolog este
un sfânt care nu este am putea spune cunoscut sau mai bine spus popular omului secolului
al XXI-lea preocupat de probleme de ordin economic și industrial. Sfântul Simeon am putea
spune că este actual în zilele noastre la fel cum a fost actual în zilele de maximă glorie și de
înflorire ale Imperiului Bizantin de la Constantinopol. Este adevărat că este o mare gaură
temporală dintre perioda în care a trăit Sfântul Simon Noul Teolog și zilele noastre. În
rândurile care vor urma ne vom oprii mai mult asupra personalității lui Simeon și vom vedea
de ce a primit din partea Bisericii titlul de teolog.
Aceasta mai mult decât orice fiindcă din câte știm Biserica și în special Biserica
Ortodoxă conferă extrem de greu titlul de „teolog” cuiva. Prin urmare, în Biserica Ortodoxă
Sfântul Simoen este un teolog cu toate drepturile sale depline. Sfântul Simeon este astfel
canonizat de Biserica Ortodoxă și recunoscut ca și sfânt de toată ortodoxia.
Oricum, este destul de greu să scriem despre o persoană care nu mai trăiește în zilele
noastre. Dar, după cum ne spune tradiția ortodoxă pe sfinți trebuie să îi cinstim. Pe sfinți
trebuie să îi vedem ca și modele, dar mai mult decât orice pe sfinți trebuie să îi pomenim ca
și unii care au fost cei care au arătat mai mult decât orice „adevărata viețuire” în
Dumnezeu și au realizat am putea spune mai mult decât orice „voia lui Dumnezeu.”
Voia lui Dumnezeu este mai mult decât orice ceea ce putem vedea în viața sfinților și
a sfântului Simeon Noul Teolog. Sfântul Simeon este astfel un „sânt uitat” al trecutlui care a
trăit acum mai bine de 1000 de ani și care de fapt pentru mulți este o persoană care nu mai
4

prezintă nici un interes. În rândurile care vor urma voi arăta că Sfântul Simeon este mai
mult decât orice ceea ce am putea denumii un „model și un reper” pentru teologul
secolului al XXI-lea. După cum s-a evidențiat în vremurile mai recente, omul are nevoie mai
mult decât orice de „repere” și de modele pe care să le urmeze, aceasta în special în cazul
generației mai tinere sau mai bine spus a generației care este în formare.
Tradiția ortodoxă a atestat că celor care voiesc să devină teologi Sfântul Simeon Noul
Teolog este mai mult decât orice un model și punct de urmărire pentru cei care se află am
putea spune în starea de căutare a unor puncte de orientare. A ne orienta în lumea
religioasă este un fapt destul de dificil, aceasta fiindcă, de multe ori lumea religioasă este
am putea spune un hățiș sau mai bine spus un teren care trebuie defrișat sau mai bine spus
un teren pe care trebuie să îl urmăm sau mai bine spus pe care trebuie să ne centrăm.
Prin urmare, știm că cei 1000 de ani care au trecut de la moartea Sfântului Simeon
sunt o perioadă de timp imensă în care au existat extrem de multe „facturări și inovații în
lume și în special în cea religioasă.” Lumea religioasă însă este o lume care am putea spune
că trăiește în altă sferă sau în altă dimensiune decât cea în care existăm noi. Lumea
religioasă este mai mult decât orice am putea spune o lume care există pe „altă galaxie”
decât a noastră. Lumea religioasă este asftel mai mult decât orice o lume care se bazează
pe existența sfinților și a celor care au ajuns la sfințenie. Sfinții sunt astfel, cei care am
putea spune că au ajuns la „deplinătatea existenței omenești.”
Ortodoxia crede în existența sfinților. Sfântul Simon Noul Teolog este după cum știm
mai bine decât orice un sfânt al teologilor. Credem că Sfântul Simon este un Sfânt care
trebuie să fie mai mult decât orice în centrul tuturor atenției teologilor. Sfântul este astfel,
am putea spune mai mult decât orice ceea ce am putea denumii „cavalerul bineului” sau
„biruitorul răului.”
În primul rând, în cadrul Sfântului vom descoperii mai multe trăsături extraordinare,
care uneori au culimnat în facerea de minuni sau depășirea legilor naturii. Oricum, „puterea
sfinților” nu este una care are o gravitație în sine ci mai mult decât orice în Dumnezeu sau
mai bine spus în voia lui Dumnezeu. Astfel unii sfinți, cum a fost cazul trecerii prin marea
Roșie a lui Moise, lucrau miracole în plan supranatural și au puterea aceasta dată de la
Dumnezeu și este folosită indirect de Dumnezeu în diferite împrejutări extraordinare.
Ortodoxia recunoaște că sfinții au fost lucrători de minuni adică au depășit legile
naturale și au făcut fapte supranaturale.2 Prin urmare sfinții lui Dumnezeu am putea spune
că sunt mai mult decât orice persone care au un statut aparte față de restul oamenilor.
Astfel, sfinții am putea spune că nu sunt criminali și nici terorișit sau recidiviști. La fel de
bine sfinții nu sunt am putea spune persoane fără de lege sau mai mult decât orice
persoane care sunt supuse „legilor naturii” sau ale firii. Prin urmare, am putea spune că în
sens ortodox, un sfânt este mai mult decât orice o persoană care am putea spune a ajuns la
„desăvârșirea morală și spirituală.” În sfânt se realizează am putea spune toate atributele
esențiale ale calităților moralale sau personalitare.
Prin urmare, știm astfel cât se poate de mult că în lume nu au existat numai tirani și
despoți ci am putea spune mai mult decât orice și „sfinți sau drepți” care am putea spune
sunt persoane alese de Dumnezeu pentru un scop pe care Dumnezeu singur îl cunoaște sau
îl știe. Sfințenia lui Dumnezeu este un aspect de care omul se poate împărtășii atunci când
este în stare de comuniune cu Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeu este mai mult decât
2 O lucrare pe această temă a fost scrisă de Mihail Urzică, Minuni și false minuni, (Editura Anastasia: București,
1993).
5

orice am putea spune creatoare, ea duce la sfințenie, în unele cazuri la depășirea legilor
naturale.
Legile naturii sunt mai mult decât orice ceea ce am putea definii ca și depășite în
cazul sfinților. Astfel, aghiografia ortodoxă cunoaște mai multe exemple de sfinți care au
fost lucrători de nimuni. Ar fii destul să ne amintim de părinții deșertului egiptean. Oricum
darul minunilor, este un dar care se acordă destul de rar în aghiografia ortodoxă. Însuși
Domnul Iisus Hristos a avut darul de a face minuni, dar pe care sfinții l-au luat de la
Dumnezeu.
Darul facerii de minuni este un dar excepțional pe care îl avem de la Dumnezeu sau
mai bine spus un dar pe care îl primim din comuniunea cu Dumnezeu. Vom descoperii în
persoana sfântului Simoen Noul Teolog o complexitate cât se poate de covârșitoare de
atribute care îl fac am putea spune un „ales al lui Dumnezeu.” Tema sfântului ca și ales al
lui Dumnezeu este mai mult decât orice în centrul ortodoxei. Ortodoxia consideră că sfântul
este ales al lui Dumnezeu.
Sfinții sunt astfel mai mult decât orice ceea ce am putea denumii ca și eroii vieții
religioase sau ai Bisericii. Vom insita în această carte probabil pe cea mai fundamentală
dintre lucrările Sfântului Simeon Noul Teolog, este vorba mai mult decât orice de Imnele
iubirii dumnezeiești, una dintre principalele cărți ale ortodoxiei.3 Prin urmare, prezentul
volum este mai mult decât orice ceea ce am putea denumii o sinteză și o repunere în
actualitate a personalității sfântului Simeon Noul Teolog pentru secolul al XXI-lea, un secol
care are după cum vom arăta are nevoie de mulți teologi și de extrem de multe persoane
pregătite în studiul teologiei. Dar în ortodoxie, după cum vom arăta în finalul acestui vomul
vom avea nevoie mai mult decât orice nevoia de a fii în pas cu tradiția și predaniile pe care
le-am primit de la înaintașii noștrii. Din viața sfântului Simeon reise că el a fost mai mult
decât orice o persoană plăcută lui Dumnezeu și mai mult decât orice un ales al lui
Dumnezeu.
Sfântul Simeon a fost exponentul unei lumi a trecutului dar care am putea spune că
încă de mai „bântuie” sau încă mai este în centrul atenției memoriei noastre „colective” ca
să folosim un termen al psihanalizei. Lumea bizanțului cu impunătorul său fast și pedanterie
este o lume cu care intrăm în contact numai din manualele sau din cărțile sau
documentarele ecranizate. Lumea bizantină a fost o epocă din trecutul umanității care s-a
extins pe mai bine de 1000 de ani. Imperiul bizantin, primul imperiu creștin din istoria
umanității a apărut odată cu Împăratul Constatin cel Mare în jurul anului 300 și s-a încheiat
istoric în anul 1453 la căderea Constantinopolului. Această perioadă de mai bine de 1000 de
ani a fost extrem de creatoare în plan aghiografic.
Dintre sfinții imperiului bizatin am putea enumera nume precum: Sfântul Nicolae
Cabasila, Sfântul Ioan Hrisostom, Sfântul Fotie cel Mare, Sfântul Maxim Mărturisitorul sau pe
Sfântul Teodor Studitul. Lumea bizantină este o lume aparte care s-a fondat pe fondul unei
crize europene produse de declinul imperiului roman din Italia. Imperiul bizantin a fost mai
mult decât orice un imperiu elenist sau mai bine spun un imperiu care era condus de
elenofoni. Bizanțul a fost am putea spune o cultură elenofonă. Dar, ceea ce a fost cu
adevărat unic și reprezentativ în istoria bizanțului a fost mai mult decât orice faptul că
Împăratul Constantin cel Mare a influențat viața religioasă a bizanțului și a declarat
3 Traducerile românești ale Imnelor iubirii dumnezeești au variat. Prima traducere a acestei lucrări s-a făcut în
secolul al XIX-lea la Mănăstirea Neamț din Nordul Moldovei. Cea mai des întrebuințată traducere în limba
română o găsim la Dumitru Stăniloae, Mitropolia Olteniei în anul 1993.
6

creștinismul religie oficială în tot imperiul. Astfel cultele idolatre din acele vremuri, des
întâlnite în mari metropole europene cum era Atena sau Roma, erau abolite prin edictul de
la Milano din anul 313 și Biserica, în special cea Ortodoxă era liberă să acționeze după voia
ei proprie.
Libertatea creștinismului a fost un subiect dezbătut nu numai în Biserică ci și în lumea
academică. Această libertare avea să fie mai mult decât orice o libertare care a fost extrem
de creatoare în plan aghiografic. Am enumerat mai sus numai câțiva sfinții din timpurile
bizantine, mai mulți bizantinologi au arătat că de fapt ei au fost mult mai mulți dar s-au
pierdut din punct de vedere istoric. Prin urmare știm mai multe nume de sfinți din timpul
imperiului bizantin, dar evident nu știm pe toți sfinții din această perioadă. Trebuie să știm
că imperiul bizatin era un imperiu care se extindea pe trei continente: Africa, Asia și Europa.
Este posibil ca în Elada acestei perioade să fii existat mai mulți sfinți ortodocși în special pe
la comunitățile de la muntele Athos.
Prin urmare Sfântul Simeon a fost exponentul unei perioade extrem de înfloritoare a
trecutului umanității sau mai bine spus a unuia dintre cele mai extinse imperii din istoria
umanității. Vom arăta în rândurile de față că sfântul Simeon a jucat un rol extrem de activ
în viața imperiului. Sfântul Simeon era un „obișnuit” la curtea imperială de la
Constantinopol. Oricum, el după cum vom vedea nu a fost prea mult influențat de viața
imperială. Setea lui de Dumnezeu nu a fost un punct de poticnire în „elogiile și demintățile”
de foarte multe ori derizorii sau deșarte ale lumii bizantine. Se știe că bizantinii nu au fost
am putea spune „sfinți pe pereții bisericilor.” Mai mulți dintre basileii sau împărații bizantini
au fost persoane reprobabile care erau departe de o viață evlavioasă. În cele din urmă
istoricii cred că aceasta a fost una dintre principalele cauze ale „căderii imperiului bizantin.”
Înțeles în contextul imperiului bizatin Sfântul Simeon este un un sfânt uitat și dat
„uitării.” Vom arăta în aceste rânduri mai mult decât orice actualitatea mesajului sfântului
Simeon Noul Teolog. În acest sens, trebuie să știm că în Biserică și în special în Biserica
Ortodoxă, avem o disciplină de studiu separată față de istorie care se numește aghiografie.
Ce este aghiografia? Aghiografia este știința care se ocupă cu studiul vieții sfinților sau mai
bine spus cu colectarea de informații despre sfinți și persoane sfinte.
Prin urmare, aghiografia nu are ca obiect de studiu am putea spune istoria imperiului
bizatin care este mai mult decât orice extrem de lungă și de complexă. În hățișul istoriei,
aghiografia își propune să scoată la lumină sau să pună în evidență mai mult decât orice
ceea ce am putea denumii persoane sfinte care au ajuns la sfințenie. Sfințenia este un dar
dat de Dumnezeu sau mai mult decât orice și mai mult decât orice este un aspect
supranatural: cum a fost posibil ca Hristos să vindece orbi, muți, lunatici sau paralitici fără
nici o metodă convețională este o întrebare care și acum la mai bine de 2000 de ani de la
existența lui Hristos, umanitatea nu a fost capabilă să răspundă.
Ceea ce este și mai suprinzător este că în fiecare epocă istorică Dumnezeu și-a avut
aleșii Săi sau mai bine spus a avut ceea ce am putea spune că au fost persoan chemate de
Dumneezu la sfințenie prin care Dumnezeu a lucrat de multe ori fapte miraculoase și care
depășesc graninețele de cuprindere a minții umane. După cum vom vedea, viața Sfântului
Simon Noul Teolog nu a fost o viață obișnuită ci a fost mai mult decât orice o viață dedicată
lui Dumnezeu la nivel total. În viața Sfântului Simeon vom vedea că slujirea lui Dumnezeu
nu a fost o opțiune ci mai mult decât orice un act deplin și total. De fapt, aceasta este am
putea spun este definiția sau una dintre definițiiile sfințeniei: slujirea totală a lui Dumnezeu.
7

Prin viața sa sfântul Simeon s-a dovedit a fii mai mult decât o simplă personalitatea
istorică a imperiului Bizantin. Sfântul Simeon a intrat astfel după moartea lui în memoria
deplină a creștinismuului ortodox și este un sfânt care figurează în toate calendarele
Bisericii ortodoxe. Referitor la Imperiul Bizantin, perioda în care a trăti Sfântul Simon există
mai multe teorii, dintre care am putea spune că sunt foarte multe care susțin că imperiul
bizatin nu a fost decât o continuare a Impeirului Roman. Aceste opinii sunt dezmințite de
mai mulți istorici care susțin că este cât se poate de evident că atunci când vorbim de
imperiul bizantin, nu vorbim de imperiul roman din Italia ci mai mult decât orice de un
imperiu distinct care avea capitala la Constantinopol. La Constantinopol avea să se facă una
dintre cele mai mari catedrale ortodoxe din istorie, este vorba de celebra Sfânta Sofia care
exista deja pe vremea Sfântului Simeon Noul Teolog.
Personalitatea Sfântului Simeon trebuie cuprinsă și înțeleasă într-un anume context
social și istoric. Acest context a fost am putea spune istoric perioda imperiului Bizantin. Mai
mult decât orice sfântul Simeon a fost exponentul culturii și al civilizației bizantine, o cultură
care a dominat bazinul mediteranean mai bine de 1000 de ani. Prin urmare este necesar să
înțelegem personalitatea Sfântului Simeon mai mult decât orice ca și o personalitate
aghiografică și care are o complexitate pe care trebuie să o cuprindem în cadrul adecvat
nașterii și dezvoltării ei. Sfântul Simeon este mai mult decât orice ceea ce am putea
denumii „sfântul și teologul prin excelență” a culturii și civilizației bizantine.
Informațiile care le avem azi despre Sfântul Simeon că sunt destul de puține. Totuși,
acest sfânt a marcat am trectul ortoxiei și a creștinismului dând un nou suflu de viață
ortodoxiei și Bisericii în general. Nevoia de sfinți este din ce în ce mai resimțită în vremurile
noastre, așa că mai mult decât orice avem nevoie să privim în spre trecut nu ca să
„distrugem trecutul” ci mai mult decât orice să învățăm din trect ca să ne putem da seama
unde suntem azi. Întrebarea pe care o ridic este următoarea: este cu folos să mai discutăm
azi în secolul al XXI-lea de un sfânt ortodox care pentru marea majoritate este obscur și
desuet?
Este cât se poate de evident că avem nevoie de o raportare la persone și personalități
excepționale cum a fost Simeon Noul Teolog. Din viața și scrierile Sfântului Simeon putem
învăța extrem de multe lucruri bune și folositoare. Trebuie doar să încercăm și să facem
efortul de a ne transpune în contextul vieții sfântului Simeon din jurul anului 1000 după
Hristos.

8

VIAȚA SFÂNTULUI SIMEON NOUL TEOLOG
„Sfințenia este obiceiul de a îți lega de Dumnezeu micile gesturi și acțiuni”
C. S. Lewis
Cei care sunt familiari cu Biserica Ortodoxă și cu învățăturile și tradției ei vor putea
vedea că în fiecare an pe data de 12 martie în calendarul ortodox apare ziua de prăznuie a
unui celebru sfânt medieval, este vorba mai mult decât orice de Sfântul Simeon Noul
Teolog. Viața Sfântului Simeon este un aspect care îi preocupă pe foarte puțini dintre
contemporanii noștri dar trebuie să ne aducem aminte că dintre toți sfinții ortodocși,
Simeon este unul dintre puținii care poartă numele de teolog.
În calendarul ortodox vom întâlnii foarte mulți sfinți „doctori fără de arginți”, milostivi,
atoniți sau mărturisitori. În data de 12 martie însă caldenarul ortodox a rânduit o zii anume
sau o zii specială. Este vorba de ziua de pomenire a lui Simeon Noul Teolog. Prezentul
capitol este mai mult decât orice un capitol de aghiografie. În spiritualitatea ortodoxă,
aghiografia este mai mult decât orice știința care se ocupă cu studierea critică a vieților
sfinților. Acum ne vom ocupa mai mult cu datele biografice care le avem rămase de la
Sfântul Simeon Noul Teolog. Mai mult decât orice voi spune din capul locului că Sfântul
Simon Noul Teolog nu a fost european după naștere dar a murit în Europa. Sfântul Simeon
s-a născut mai mult decât orice în Asia Mică [Turcia de azi] la anul 949 într-o regiune care
era numită la vremea nașterii sale Paflagonia, în localitatea Galatia și avea să moară la anul
1022.4 La vremea nașterii sale Turcia făcea parte din Imperiul Bizantin și am putea spune că
a fost un imperiu elen. Imperiul bizantin a fost mai mult decât orice caracterizat de o relație
pacifică dintre Europa și Asia. Părinții Sfântului Simon se numeau Vasile și Teofana. În timp
ce Imperiul italian sau roman a fost am putea spune „iresponsabil” de mai multe acțiuni
4 Această localitate a fost destul de celebră în antichitate, fiind localitatea la care sfântul Apostol Pavel a trimis
o epistolă, Epistola către galateni se adresa locuitorilor din Galata din vremrurile sale. Astăzi această localitate
este cartierul Beyoğlu din Istambul. Oricum, numele orașului este cunoscut și sub nedemurea elenă care a
rămas neschimbată Γαλατα.
9

intreprinse în spațiul asian sau asiactic, împărații bizantini și-au propus mai mult decât orice
„restabilirea unor relații cordiale dintre Europa și Asia, aceasta în special pe baza a mai
multor eșecuri ale italienilor de a mai realiza ceva din acest diaolog intercontinental.
Moștenirea pe care imperiul italian a lăsat-o în urmă a fost am putea spune cât se poate de
amiguă. Aceasta fiindcă italieni nu au fost extrem de implicați în regiunine Asiei Mici pe care
pretindeau că le stăpânesc.
Oricum, Asia Mică a fost în Evul Mediu un spațiu care a dat mai mulți sfinți sau mai
bine spus a fost extrem de productiv în plan aghiografic. Astfel, un alt mare sfânt celebru
din regiunea Asiei Mici a fost mai mult decât orice sfântul Simeon Noul Teolog. Plecat spre
studiu Nichita Stethatul avea să îl numească „cărunt la minte.” Sfântul Simon a fost singurul
copil la părinții săi.
Dominația romano-italiană a fost am putea spune dezastroasă în ceea ce privește
relațiie Europei cu Asia. Aceasta fiindă împărații italieni de la Roma credeau că sunt singurii
care au un cuvânt de spus în ceea ce privește Europa și raportarea ei la Asia [Asia Mică era
doar o formă de amăgire cu care liderii italieni credeau că pot menține o stare de
cordialitate dintre cele două elemente]. Prin urmare, balanța avea să fie restabilită în timpul
domniei lui Constantin cel Mare și avea să dureze până prin anul 1453 la 400 de ani de la
moartea Sfântului Simon Noul Teolog.
În jurul anului 1000 la curtea imperială de la Constantinpol era la conducere dinastia
porfirogeneților. Împărat la nașterea lui Simeon era Constantin VII Porfirogenetul sau
Constatin al VII-lea Nobilul. Trebuie să știm că Sfântul Simeon a fost senator în Imperiul
Bizantin. El făcea parte la fel de bine din garda Împăratului. Sfântul Simeon a avut o viață
prin urmare de aproximativ 88 de ani. Cele mai multe scrieri despre Sfântul Simeon Noul
Teolog nu le avem de la sine ci mai mult decât orice de la un ucenic de al său pe nume
Nichita Stithatul. Prin urmare, o biografie despre Sfântul Simon o avem de la ucenicul său.5
Oricum, există mai multe scrieri despre Simeon Noul Teolog. O altă persoană care a
întocmit mai multe lucrări despre Simon este am putea spune Niceta Stethatul. Se știe că
dorința Sfântului Simoen de a intra în mănăstire a fost în jurul vârstei de 14 ani. După cum
vom arăta din motive bine întemeiate el se v-a resemne și v-a fii acceptat ulterior când se
v-a mai maturiza.
Lecturile din copilărie ale Sfântului Simon au fost mai mult decât orice din sfinții
părinți precum a fost Sfntul Marcu Asvetul și Sfântul Diadoh al Foticei care au avut un
impact extrem asupra tânărului Simeon. Lectura acestor doi sfinți ortodcoși la- împis pe
Simon din gragedă pruncie să vrea să deprindă meșteșugul rugăciunii neîncetate. Se pare
că în urmă lecturii din acești doi sfinți, Simoen avea să se roage lui Dumnezeu până
noaptea târziu.
Am putea spune că viața Sfântului Simeon nu a avut nimic „extraordinar sau mai bine
spus ieșit din comun.” Sfântul Simeon ca și toate familiile bizantine din acele vremuri a fost
am putea spune mai mult decât orice de origine aristocratică. Părinții Sfântului se crede că
făceau parte din aristocrația imperiului bizantin. Se pare că bunicii Sfântului Simeon aveau
funcții extrem de înalte la palatul de la Constantinopol. Astfel, Sfântul Simoen spre
deosebire de alți copii din vremurile sale s-a bucurat am putea spune de o expunere
maximă a celor mai bune școli ale vremurilor, el fiind trimis să studieze la Constantinopol.
5 În literatură română teologul care a scris cele mai multe în secolul al XX-lea a fost părintele Dumitru
Stăniloae.
10

În timpul șederii Sfântului Simeon la Constantinopol nu știm prea multe doar că a acceptat o
funcție extrem de înaltă la palatul bizantinilor.
Moartea unchiului său aveam să aibă mare impact asupra sfântului Simon care în anul
963 se decide să intre într-o celebră mănăstirea bizantină denumită Studion de lângă
Constantinopol.6 Aici la această mănăstire Sfântul Simon avea să se întâlnească cu o
personalitate marcantă a vremurilor, este vorba mai mult decât orice de Simeon
Evlaviosul.7 Prin urmare, Sfântul Simon se v-a forma sub protecția lui Simeon Evlaviosul.
Alegerea Sfântului Simon de a intra la mănăstirea s-a manifestat și pe fondul refuzului său
de a profunda cultura și studiile profane. Se pare că Simeon Evlaviosul l-a primit pe Simon și
l-a acceptat în obștea mănăstirii. Totuși, Simoen Evlaviosul i-a dat o perioadă de răgaz lui
Simoen Noul Teolog până la primirea s-a definitivă în mănăstire. Astfel, Sfânul Simon avea
săp mai aștepte încă 6 ani până la momentul călugăriei sale. Acum face o ultimă vizită la
casă părinților. Se spune că în această perioadă când se ruga atât se ruga de intens că
înțepenea în rugăciune. Egumen la Studion era un călugă Petru, dar care nu era părintele
duhovnicesc al mănăstirii. Din cauza invidiilor care le stârnește la Studion el este alungat
din această mănăstire.
Conștient de calitățile deosebite ale tânărului Simon, Simoen Evlaviosul îl duce la o
altă mănăstire. Este vorba de mănăstirea Mamas. Aici Simon v-a fii călugărit și își v-a începe
viața de nevoințe ascetice. V-a fii hitoronit și v-a devenii ieromonah. Este ale să conducă
mănăstirea Mamas pe când avea 31 de ani. Se dovedește un extraordinar de buin
administrator renovând mănăstiurea în întregime. La această mănăstirea rostea cuvinte de
învățătură zilnic sub forma unor cateheze. Simeon Noul Teolog avea să conducă această
mănăstire timp de 25 de ani. Prin urmare, din copilăria sfâtrnului Simoen putem vedea că a
avut am putea spune o prepoderență în spre ceea ce este curat și spiritual. Sfântul Simon a
fost un tânăr extrem de educat și foarte mult deprins cu învățătura și cu studiul mai mult
decât orice. În timpul tinereții mai multe documente ne spun că a fost extrem de mult
dedicat studiului și învățăturii pe cât era posibil în secolele al X-lea și al XI-lea timpul când a
trăit. Evident, după cum am spus de la vremea sa au trecut mulți ani. El a rămas însă în
canonul sau în cultul Bisericii Ortodoxe ca și o persoană provindențială care a ajuns la culmi
de viață spirituală extrem de înalte.
Adversarul central al Sfântului Simon avea să fie mai mult decât orice Ștefan al
mitropolitul Nicomidiei. Acesta avea să îl invidieze extrem de mult pe Sfântul Simon pentru
modul său de a trăii și de a se raporta la Dumnezeu. Ștefan al Nicomidiei era și el pe
vremea respectivă un înalt deminar la curtea Bizanțului. Invidios pe Sfântul Simoen și pe
modul său de a vieții el avea să influențeze curtea imperială de la Constantinopol și Sfântul
Simon v-a fii exilat pe marginea Bosforului de partea asiatică și lăsat într-un loc pustiu. Aici
v-a descoperii un mic paraclis ortodox unde se v-a adăpostii. Oricum, se pare că relația
6 Mănăstirea Studion a fost întemeiată prin anul 462 sau 463 de un consul bizantin pe nume Studios de une îiu
vine și numele și avea hramul Sfântului Ioan Botezătorul. Aici a mai trăit un mare sfânt din timpul Impeirului
Bizatin este vorba mai mult decât orice de Sfântul Teodor Studitul. Mănăstirea a avut mai multe nume cum ar
fii Studiou, Stoudios, Stoudion si Studium. Împăratul Constantin Copronimul a fost un împăcat care am putea
spune că s-a opus foarte mult mănăstirii pe care avea să o închidă. Mănăstirea se v-a redeschide prin anul
775. Oricum azi se mai păstrează numai ruinele mănăstirii ea fiind distrusă de vicisitudinile vremurilor.
Oricum, persoanlitatea centrală de la această mănăstire nu a fost Sfântul Simoen Noul Teolog ciu mai mult
decât orice Teodor Studitul. 7 Simeon Evlaviosul a fost mai mult decât orice autorul a mai multe scrieri dintre care multe nu s-au mai
păstrat. În Filocalie avem o scriere de la el denumită Capetele morale.
11

Sfântului Simon cu curtea imperială de la Constantinopol se răcise extrem de mult în timpul
când Simeon s-a retras la mănăstire. Exilat și prigonit Sfântul Simon avea să construiască în
singurătate ajutat de prieteni și de ucenbici o mănăstire pe locul exilului său. Ceea ce știm
despre Sfântul Simon Noul Teolog este că a trăit aproximativ 13 ani în exil. Sfântul Simon
avea să moară pe data de 12 martie 1052 în urma unei boli extrem de severe în localitatea
Paloukiton.
În mod miraculos trupul său a rămas neputrezit. Astfel, după mai mulți ani de la
moartea sa trupul său a fost exhumat și moaștepe puse la închinare. Faptul că Sfântul
Simon nu a putrezit după moarte a fost încă un fapt evident al sfințeniei sale. Aceasta ar fii
o „sinteză” a vieții Sfântului Simoen. Nu trebuie să uităm că acest mare sfânt fost mai mult
decât orice o persoană pe care trebuie să o analizăm în contextul vremurilor sale.
Contextul vremurilor Sfântului Simeon a fost un context confuz care se afla la
încheirea unui mileniu și la începerea unui al mileniu. Este vorba mai mult decât orice de
anul 1000 care era un an critic în contextul de atunci. Nimeni nu prea știa în ce direcție
aveau să se îndrepte lucrurile. Prin urmare, nu sunt singurul care am scris despre Sfântul
Simon. Oricum, vremurile în care a trăit el au fost extrem de confuze. Evident, viața
Sfântului Simoen Noul Teolog trebuie înțeleasă într-un anumit context sau mai bine spus în
general c-am în mentalitatea din secolele al X-lea și al XI-lea după Hristos. În limba română
prima traducere a vieții Sfântului Simon o avem de prin anul 1835.8
Prin urmare, viața Sfântului Simeon Noul Teolog trebuie plasată într-un anumit cadru
care ține foarte mult de istoria Bizanțului. Imperiul Bizantin a fost un imperiu care a elaborat
o spirutualitate aparte care în secolul al XXI-lea nu este am putea spune populară. Aceasta
fiindcă vremurile și lumea s-a schimbat. S-a remarcat că lumea bizantină era extrem de
evalvioasă și extrem de crediuncioasă. Aceasta a fost am putea spune o trăsătură și a vieții
sfântului Simeon. Despre Imperiul bizantin știm foarte puține lucruri ăstăzi, doar că acest
imperiu a fost extrem de influent în estul Europei. Imperiul Bizatin se exitinde ca teritoriu pe
trei contienente: Asia, Africa și Europa.
Spre deosebire de imperiul macedonain și de cel roman care i-au precedat impeirul
bizatin a fost am putea spune un imperiu care era în toalitate creștin. S-a și spune de mai
mulți autori că Imperiul Bizatin a fost singurl Imperiu creștin în deplinătate din istorie.
Această lungă istorie a imperiului bizantin avea să culimneze cu ridicarea Catedralei Sfânta
Sofia din Istambul vechiul Constantinopol, o capodoperă a arhitecturii umanității realizază
pe Împăratul Iustinain cel Mare. La vremea Sfântului Simeon Catedrala Patriarhală Sfânta
Sofia era funcțională am putea spune și era încă existentă în toată gloria și splendoarea ei.
Ne putem imaginia fastul liturgic și religios din Constantinpolul în care tânărul Simeon
mersele dornic să intre în contact cu lumea bună sau înalta societate a vremurilor. Ne
putem imagina am putea spune „pedanteria de la curtea bizantină” cu care a intrat în
contact Sfântul Simeon și toate discursurile sau ideile filosofice care se dezbăteau într-un
oraș extrem de înfloritor care se afla în culmea succesului și a gloriei. Sfântul Simeon nu a
fost străin de această perioadă înfloritoare din istoria umanității. Patriarhi, filosofi,
comercianți și savanți erau persoane destul de des întâlnite la Constantinopol. Orașul lui
Constantin avea în acele vremuri o „aromă deosebită” și am putea spune ceva aparte. Prin
anii 900 sau 1000 după Hristos orice muritor vroia să ajungă la Constantinopol.
Constantinopolul nu era numai un simbol politic ci am putea spune și un simbol religios. Era
orașul care era menit după întemeietorul său Constantin cel Mare să „revanșeze” Roma
8 O altă viață a Sfântului Simon Noul Teolog o avem în Filocalia 6 editată în anul 1977.
12

păgână. Astfel, în timp ce în Roma, Coloseumul [Amfitiatrul Flavian] lui Vespasian și
Domițian domina centrul imperiului, în Constantinopol, centrul vieții orașului avea să fie
catedrala Sfânta Sofia.9
Prin urmare, contextul vieții sfântului Simeon a fost am putea spune un context
imperial. La fel de bine sfântul Simeon a fost o persoană care a trăit pe două continente:
Asia și Europa. Prin urmare am putea spune că în cintextul istoric, sfântul Simon a fost un
sfânt europan. El a marcat în specail spritualitatea secolului al XI-lea. La o primă vedere
viața Sfântului Simeon am putea spune că nu are nimic spectacular sau extraordinar, cu
excepția faptului că a fost prezent la curtea imperială bizantină, Sfântul Simon a fost un
model social și urban. Era un om ascultător, supus, onest și muncitor.
În orice caz, știm puține lucruri despre persoana Sfântului Simon acum la mai bine
1000 de ani de la moartea sa. Prin urmare, nu știm ce haine purta sau care era genul de
cărți care le prefera să le citească. Sfântul Simon a fost astfel am putea spune un iubitor de
solitudine și liniște. Ceea ce ne spun mai multe mărturii de ale lui Nichita Stihatul este că
sfântul Simeon a experimentat extrem de mult „lumina necreată a lui Dumnezeu.” Din
scrierile lui Niceta Stehatul reise că de mai multe ori sfântul Simon cădea în extaz și în
această stare avea descoperirea luminii necreate a lui Dumnezeu.
Evident, viața Sfântului Simeon este pliduitoarea fiindcă după cum atestă ortodoxia el
a fost sfânt, prin urmare am putea spune că nu a fost o persoană obișnuită. Din viața lui
reise foarte clar aproape toate trăsăturile unui ascet. Oricum, ceea ce este extrem de
central vieții sfântului Simeon este mai mult decât orice „viziunile sau vedeniile” luminii în
mărire a lui Dumnezeu. Unii spun că după moartea lui Simeon Evlaviosul i s-ar fii arătat într-
o lumină orbitoare.
Mai multe mărturii ne spun că în timp ce sfântul Simon se ruga lui Dumnezeu a fost
atacat în mod vizibil de demoni. Oriccum, trebuie să spunem că vom întâlnii anumite laturi
extreme în viața Sfântului Simon. De exemplu, sfântul Simeon avea obiceiul să se roagă la
mormintele celor decedați. La fel de bine ni se spune că atunci când se ruga Sfântul Simon
cădea în extaz mai multe ore. „În istoria creștinismului trei sfinți au primit titlul de Teologul:
Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, Sfântul Grigorie al Nazianzului și Sfântul Simeon,
sărbătorit pe 12 martie. Sfântul Simeon a primit numirea de Noul Teolog mai întâi ca o
ironie a adversarilor săi, însă, mai apoi, a ajuns să descrie viețuirea sa duhovnicească și
scrierile în care dovedește un grad înalt de pătrundere a lucrărilor dumnezeiești..”10
Prin urmare, am putea spune că „memoria istorică” a lui Simon este am putea spune
extrem de ștearsă, dar Simeon a fost mai mult decât orice ceea ce am putea denumii o
persoană marcantă a aghiografie, deși ca și senator al Bizanțului, Simon a fost o
personalitate statală marcantă a epocii sale, el a fost fără de nici o îndoială o personalitate
uimitoare a epocii sale. Simeon a fost mai mult decât orice un mare inițiat în viața ortodoxă.
El a ajuns la măsuri uimitoare de rugăciune și de contemplație. Aversiunea lui față de
„învățătura seculară sau laică” a fost foarte problematică pentru el de la o vărstă foarte
9 Crimele comise de împărații romani erau mult prea evidente pentru ca să nu existe o „revansă” istorică.
Această revanșă, trebuai să aibă loc în afară de Europa. Acesta fost motivul pentru care Constantin alesese
capitala Imperiului la Constantinopol. Roma aducea aminte la mulți de „crudele și barbaricele” crime din
Coloseum. 10 http://www.noutati-ortodoxe.ro/biserica-ortodoxa-il-sarbatoreste-astazi-pe-sfantul-simeon-noul-
teolog_l307_p0.html .
13

tragică. Am putea spune că Simon a fost extrem de mult precupat să fie în întregime
dedicat lui Dumnezeu și slujirii Sale.
Pentru noi ca și oameni care trăim în secolul al XXI-lea este cât se poate de „deficil”
să ne raportăm la un sfânt care a trăit acum mai bine de 1000 de ani. Oricum, este
mângâietor să știm că au existat înaintea noastră sfinți și un sfânt ca și Simeon care ne
poate fii nou și în special celor care studiază sau vor să studieze teologie și teologie
ortodoxă un model de urmat. Astfel, viața Sfântului Simon a devenit am putea spune cât se
poate de controversată după moartea lui, fiindcă unii au văzut că ar fii imposbil ca Simeon
să fie trectul în rândul sfinților ca și fost senator la curtea imperială bizantină.
Senatul din care făcea parte mai înainte de călugăria sa Sfântul Simeon se numea mai
mult decât orice sinkletos [ σινκλατος]. Inițial senatul Bizantin avea c-am 300 de membrii,
când s-a fondat Constantinopolul ca și capitală a Imperiului. O reformă a senatului Bizantin
avea să vină în timpul Împăratului lui Iustinian. Pe vremea Sfântului Simon Noul Teolog,
senatul de la Constantinopol avea undeva pe la 10000 de membrii. Se știe astfel că în
timpul vieții sfântului Simon au fost extrem de multe neînțelegeri între Împărat și Senat.
Sfântul Simon avea să fie un „mediator între curtea imperială și senatul constantinopolitan.
Toate aceste aspecte sunt puțin știute în zilele noastre de istorici și de cei care sunt
interesțai de studiezea imperiului bizantin. Prin urmare, ni-l putem imagina pe Sfântul
Simon intim al împăratului și memberu al unui senat imperial care începuse cu 300 de
membrii și acum ajunsese la 10000 de membrii. Atribuțiile sale ca și senator nu sunt cât se
poate de clare, dar se știe că Sfântul Simon era am putea spune și un bun scriitor la fel de
bine mai avea și datoria de a păzii apatamentul împăratului.
Lumea bizantină este o lume de multă vreme apusă. Dar această lume a creat o
spiritualitate și o civbilizație unică care a fost sinteza a două lumi diferite. Este vorba de
Europa și Asia. Prin urmare, Sfântul Simoen a fost am putea spune și un mediator de relații
de pace și de înțelegere între Europa și Asia care se întâlneau geografic la Bosfor. Bosforul a
fost am putea spune un loc care din punct de vedere istoric a fost extrem de „tensionat și
de controversat.”
Aecasta mai ales fiindcă Imperiul Roman a lăsat în umră în funte cu liderii de la Roma
o situație destul de neclară în ceea ce privește relațiile Europei cu Asia. Liderii de la Roma
au făcut marea greșală de a vorbii în numele întregii Europe. Prin urmare, Imperiul Bizantin
nu a fost numai un imperiu de dominație ci un un imperiu care a dovedit că din punct de
vedere istoric Europa și Asia pot trăii în înțelegere și cooperare. Coopetarea bizantină dintre
Europa și Asia a fost extrem de creativă nu nu numai în plan geografic ci am putea spune și
în plan istoric, cultural sau folosofic. Datele istorice care le avem dina ceastă peiroadă am
putea spune că sunt extrem de puține.
Totuși, în timpul Bizanțului Bosforul avea să ajungă la o maximă înflorire și la zenitul
dezvoltării sale. Constantinpolul de pe vremea sfântului Simon era am putea spune unul
dintre cele mai râvnite orașe ale lumii. Aici își doreau să ajungă toți marii erudiți și toți marii
savanți. Constatinopolul fermeca am putea spune cu șarmul său oriental și prin priveliștea
uimitoare a strâmtorii Bosforului. De fapt actualul Istambul este numai o mică „rămășită
istorică” a vechiului Constantinopol. La Constantinopol existau cele mai bune școli, cele mai
bune universități și cele mai bune academii. Era orașul de vis al oricărui tânăr mai răsărit
din acele vremuri și a fost am putea spune și orașul de vis a tânărului Simeon Noul Teolog.
Prin intermediul Constantinopolului Simon avea să fie familiarizat cu cultura și
civilizația europeană. Oricum, se pare că deși Simeon era extrem de familar cu cultura
14

Europei, nu a stăruit prea mult asupra ei și s-a consacrat cel mai mult spre viața
pnevmatică prin faptul că în cele din urmă a intrat la mănăstire. Sfântul Simeon este am
putea spune post mortem sinteza a două culturi: europeană și asiană.11
Prin urmare, știm foarte bine că din viața sfânților în general putem trage unele
foloase prin faptul că învățăm de la sfinți anumite lucruri pe care nu le-am putea învăța de
la alte persoane în general. Astfel, sfinții am putea spune că sunt extrem de mult „aproape
de Dumnezeu” și au o experință nemediată sau mejlocită a lui Dumnezeu. Din viața
sfântului Simon aflăm că al a avut extrem de mulți oponeți în special în plan eccelsial.
Oponentul său principal a fost mai mult decât orice mitropolitul Ștefan al Nicomidiei cu care
după cum am spus el nu a avut o relație extrem de pritenească. Oricum, pentru a îl înțelege
pe Simeon trebuie mai mult decât orice să înțelegem contextul acelor vremuri.
Lumea bizantină din secolul al X-lea și al XII-lea nu a fost în nici un caz lumea din
vremurile noastre. În această lume, dezbaterile stale au fost din mai multe punct de vedere
extrem ambigue uneori. Deși Constatin cel Mare și sinoadele ecumenice stabiliserăm am
putea spune cât se de poate de evident, care era principala credință a imperiului, existau în
bizanț extrem de multe grupuri religoise paracreștine sau mai bine spune obscurantise care
doreau o altă credință în imperiu.
Viața sfântului Simon a fost am putea spune cât se poate de mult legată de viața
imperiului. Deși după unele opinii ni se spune că Sfântul Simeon nu a fost senator în
imperiu, este cât se poate de evident că el a fost cât se poate de mult implicat în viața și
probleme imperiului mai înainte de a intra la mănăstire. Nici în zilele de azi nu știm exact
care au fost motivele care l-au determinat pe Simeon să intre în mănăstire. Este cât se
poate de prosibil ca modul de adminstrație a unor înalți demninari bizantini să îl fii
determinat să tânărul Simon să renunțe la viața de la curtea imperială unde după cum ne
spun unele documente Simoen ar fii putut ajunge chiar și împărat al Bizanțului.
Se pare că Simeon a fost extrem de rezervat în ceea ce privește acceptarea de
demnități imperiale. Singura demnitate care a primit-o în imperiu a fost cea de a senator.
Deși Simon putea ajunge Împărat fiindcă din câte ne spun mai toate mărturiile istorice avea
toate posibilitățile deschise, opțiunile lui Simeon au fost cât se poate de „imprevizibile.”
Simeon v-a refuza demnitatea de împărat în bizanț și se v-a retrage definitiv la o mănăstire
din imperiu. Acest fapt a stârnit extrem de multă simpatie în epocă. La fel de bine am putea
spune și în zilele noastre. Din senator, Simon avea să ajungă simplu ieromonah.
Este foarte probabil ca în mentalitatea timpului demnitățile eccelsiale să fie din ami
multe punct de vedere în competiție cu cele imperiale. Aceasta fiindcă între ierarhia
bizantină și cea ecclesială a existat o legătură extrem de strânsă. Cu ce surprindere ar fii
trebuiit să fii fost acum 1000 de ani în lumea bizantină când au auzit că tânărul Simeon
marele consident și acolit al împăratului se retrage la mănăstire.
Simeon Noul Teolog a fost unul dintre puținii sfinți ai ortodoxiei care a renunțat la
purpura imperială pentru umila rasă monahală. Lumea de azi nu prea poate cuprinde
11 Ceea ce este destul demn de remarcat în acest sens, este am putea spune din mai multe puncte de vedere
„mistificarea” istoricilor italieni a relațiilor relației Italiei cu Imperiul Bizantin. Astfel, istoricii italieni denumesc
imperiul bizantin Imperiul Roman de răsărit, ceea ce este destul de reprobabil, fiindcă Constatin cel Mare a
schimbat capitala imperiului în Constantinopol. Prin urmare noua capitală și noua reședință de unde avea să
fie localizat imperiul început de Constatin cel Mare avea să fie în la Bosfor. Istoric, și în zilele noastre istoricii
italieni susțin că de fapt imperiul Bizantin nu a fost decât o continuare a imperiului italian sau Roman.
Termenul care avea să fie atribuit noului imperiu format a fost mai mult decât orice Imperiul Bizantin după
numele orașului care a fost luat ca și capitală: Bizanț sau Bizantium.
15

contrastul care a avut loc în viața sfântului Simeon. Evident, aceasta avea să stârnească
foarte multe antipatii față de Simeon care a fost acuzat în epocă că a descosiderat
„demnitatea imperială” a bizantinilor. Acest Simeon însă care a ajuns până la capacitatea
de a putea conduce un imperiu, avea să se retragă umil și smerit într-o simplă măînăstire
ortodoxă. Aici el a renunțat la tot comfortul și la toată „pendanteria” de la curtea imperilă și
avea să ducă o viață ascetică practicând postul și rugăciunea.
Sfântul Simeon a fost am putea spune un model în epocă și exemplul lui am putea
spune că ne mai vorbește și azi. În mănăstire, sfântul Simon avea să se concentreze asupra
scrisului. El avea să devină unul dintre cei mai faimoși scriitori ai epocii și ai bizanțului în
general. Sfântul Simeon a fost o persoană extrem de vexată în filosofie, în retorică și în
gramatică în special. Deși nu s-a născut în Elada el era vorbitor de limba elenă. Srierile sale
au fost redactate în limba elenă timpa oficială a imperiului. Prin urmare, este posbil ca
sfântul Simeon să fii fost poliglot.
Mai multe decât orice, din epoca bizantină în care a viețuit Sfântul Simeon Noul
Teolog putea vedea mai mult decât orice ceea ce am putea denumii contrastul dintre fastul
imperial și fastul ecclesial. Bizantinii ami mult decât orice erau iubitori de fast și de mari
ceremonii imperiale. La unii dintre basileii sau împărații bizantini, am putea spune că
aceasta a fost mai mult decât orice o „fixație” comportamentală. Ceremoniile imperiale de
la curtea din Constantinopol durau uneori săptămâni. Un astfel de caz a fost mai înainte de
nașterea Sfântului Simeon împăratul Iustinain cel Mare. Iustinian cel Mare, am putea spune
că a îmbrățișat credința creștin ortodoxcă numai formal, după unii pentru a putea ajunge în
fucnția de împărat sau basileu. Odată ajuns basileu el a căutat mai mult decât orice să
impună cât mai mult indetitatea bizantină, aceasta a dus la construirea celebrei sale biserici
din centrul Constantinopol, Sfânta Sofia.
Am putea spune că viața sfântului Simeon nu a fost străină de contrextul vremurilor
lui Iustinain cel Mare. În vremea lui Simon, curtea bizantină imperială era extrem de
preocupată cu chestiuni de religie.12 Oricum, unii susțin că Simon a fost înzetrat în timpul
vieții cu darul de a face minuni. Acest lucru a fost chestionat de mulți alți care nu cred în
acest lucru.
Sfântul Simon avea să fie recunsocut ca și sfânt de Biserica Ortodoxă. Acest lucru
avea să fie cât se poate de mult contestat de restul confesiunilor creștine. Oricum din viața
sfântului Simeon am putea spune că tragem mai multe foloasă. Din viața sfântului Simon
aflăm am putea spune mai multe lucruri din etapa trecută a umanității care a fost imperiul
și cultura bizantină a cărui exponent sfântul Simeon a fost cât se poate de mult. Prin
urmare, pitem vedea din viața Sfântului Simoen mai multe tărsături morale. În primul rând
ca și deminat în înalta curte imperială a bazileilor, Sfântul Simeon a fost asculător și câtă
vreme a stat în îndatoririle sale imperiale și-a făcut cu vârs și îndesat datoria și obligațiile
care iau revenit.
În al doilea rând, Sfântul Simon și-a dat seama că acceptarea unor funcții mai mari
decât cea de senator imperial ar fii putut aduce cu sine o viață destrăbplată și lipsită de
Dumnezeu. De fapt în toată viața sfântului Simeon putea vedea această caracteristică a sa
de a viețui cât se poate mai mult în curăție și mai ascetic. Acest lucru a avut să aducă în
epocă mai mulți dușmani ai sfântului Simeon. Dușmanii sfântului Simon am putea spune că
12 Oricum, ceea ce a rămas cel mai mult de definit în zilele noastre este mai mult decât orice unde este
mormântul Sfânutui Simon Noul Teolog.
16

nu au fost vizibili. În acest sens, este foarte probabil să credem că Sfântul Simon ar fii ajuns
chiar basileu sau împăcat bizantin dacă arr fi găsit în context favorabil.
Ranchiuna și controversele statale și interesele deșarte și vanitoase ale marilor
deminari de la curtea de la Constantinopol erau foarte bine cunoscute. Setea de stăpânire și
de putere au primit în anumite contexte proporții tiranice. Tronul imperial bizantin era
râvnit de foarte mulți pretendeți și avem motive să credem că Sfântul Simeon a fost de mai
multe ori martorul „vrășmășiei dintre diferiți rivali bizantini” care își diputau pretențiel de
supremație în imperiu. Oricum, situația imperiului nu era atât de gravă pe vremea sfântului
Simeon. Imperiul bizantin avea să cadă cu mult mai târziu și nu din cauza conducerii statale
ci mai mult decât orice am putea spune din cauza „segmentării care exista între înalții
demnitari de la curtea imperială.”
Bizanțul a fost un pământ mult dorit care avea să stârnească invidia și egoismul a mai
multor popoare europene și asiatice. Să ne amintim că Bizanțul a existat istoric timp de mai
bine de 1000 de ani. Una dintre cele mai de preț moștenrii ale Bizanțului pe care moi
contemporanii nu se cuvine să o neglijăm a fost Sfântul Simeon Noul Teolog. Paradoxal,
apogeul statal și politic al Imperiului Bizantin avea să aducă cu sine apogelul unei
spiritualități și mistici bizantine unice și singulare în istoria umanității. Sfântul Simoen avea
să devină unul dintre cei mai mari mistici ai impeirului bizantin și ai umanității aceasta
fiindcă contextul era de așa natură.
Un imperiu creștin prin excelență, Bizanțul a încurajat viața religioasă și în special
viața creștinească. Relația dintre împărat și patriarh era o relația tradițională în Bizanț.
Patriarhii și împărații au ajuns la un moment dat să se susțină reciproc în funcțile care le
aveau. Se pare că relațiile Sfântului Simeon cu patriarhul Constantinopolului erau mult mai
strânse decât relațiile Sfântului Simoen cu împăratul. Aceasta a dus în cele din urmă la
exilarea Sfântului Sim,eon sau am putea spune la scoaterea lui „din cerul puterii din
Constantinopol” unde devenise o persoană incomodă.
Avem motive să credem că la curtea imperială din Bizanțul Sfântului Simeon,
fondoselile, mofturile și slugărnicia erau de foarte multe ori practicate. Mai mulți împărați
denumeau demnitari în fucnții de conbducere și de răspundere a imperiului prin miture și
corupție. Sfântul Simoen a luat atitunie împotriva acestor abuziri care aveau loc la palatul
imperial. Se pare că în tabăra opusă lui era mitropolitul Ștefan al Nicomidiei care departe de
a fii un ascet și un teolog era un „om compromis” care cânta în strună curții imperiale.
Știm că au existat mai înainte de retragerea definitivă a Sfântului Simoen de la curtea
imperială mai multe „dispute vehemente” dintre Simeon și Stefan al Nicomidiei care deși
era conștient de personalitatea Sfântului Simeon a găsit de cuviință să îi pună mai multe
bețe în roate. Unul dintre oprincipalii protagoniști ai exilării sfântului Simoen a fost am
putea spune Ștefan al Nicomidiei. Totuși, ca și în cazul altor sfinți ai ortodoxiei cum ar cazul
Sfântului Ioan Botezătorul sau a Sfântului Maxim Mărturisitorul, Sfântul Simeon nu a murit
ca și martir ci a avut am putea spune susținerea nesară plecând din această lume fără să
fie necesară omorânrea lui.
Este cânt se poate de posibil ca asupra Sfântului Simon să se fii făcut mai multe
amenințări cu moartea mai înainte de fii exilat. La acest capitol, atât aghiografii cât și
istoricii nu au căzut de acord. Sfântul Simoen avea să se găsească la vârsta de 80 de ani
singur și părărit și am putea spune cât se poate de neajutorat. Câte regrete a suferit el din
cauza șicanelor de la curtea imperială din Bizanț numai Dumnezeu știe fiindcă sfântul fiind
fire modestă și umilă nu ne-a lăsat prea multe mărturii.
17

În scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog avem extrem de puține amănunte despre
sine. Ceea ce ne spune din cuvintele sale Sfântul este că din copilărie a fost am putea
spune cât se poate de mult „atras de viața creștinească și de ortodoxie” simțind o chemare
irezistibilă de a slujii lui Dumnezeu. Se pare că sfântul Simeon a fost am putea spune cât se
poate de mult fascinat de viața mistică și de cea contemplativă care de pe la vârsta de 27
de ani a devenit singurul său țel. Niceta Stethatul ne spune că părinții lui nu ar fi dorit să
intre la mănăstire fiindcă era singurul lor copil și era am putea spune singurul lor sprijin de
la bătrânețe.
Ceea ce am putea spune mai mult decât orice este că viața Sfântului Simeon nu a fost
un eșec. Nevoia Sfântului Simeon de retragere a fost cât se poate de mult productivă în
plan literar. Retras din tumultul constantinopolitan Sfântul Simeon avea să se consacre în
scrierea a mai multe opere și lucrări teologice și dogmatice dintre care culmea creaței sale
teologice a fost mai mult decât orice Imnele iubirii dumnezeiești.13
Imnele iubirii dumnezeiești ne descoperă am putea spune o altă „față” a lui Simoen.
Aceste imne în număr de 58 descoperă am putea spune sinteza trăirii religioase și ortodoxe
a Sfântului Simeon. Imnele iubirii dumnezeiești am putea spune că sunt mai mult decât
orice sinteza teologiei sfântului Simeon. Ele ne arată că viața sfântului Simeon de după ce
a renunțat la prerogativele sale imperiale a fost am putea spune în întregime dedicată lui
Dumnezeu.
Prin urmare, Sfântul Simeon a fost departe de a fii un călugăr habotiv și
fundamentalist care ține cât se poate de mult o singură orientare în viața lui. Imnele iubirii
Dumnezeuzeiești de arată mai mult decât orice marea iubiri a lui Simoen față de Dumnezeu
și cât de mult a dorit acest sfânt al ortooxiei să se apropie de Dumnezeu. Chiar și azi la mai
bine de 1000 de ani de la decesul său, exemplul său ne șochează și ne dă fiori. Imnele
simoniene au fost am putea spune rezultatul unei chemări profunde care a vechit de la
Dumnezeu și în care acest mare sfânt și mistic ortodox s-a afundat, încât după cum spun
chiar el de mai multe ori a fost deplin afundat în adâncul trăirii lui Dumnezeu.
Desprin de lume și de vacarmul ei, Sfântul Simoen nu s-a dovedit am putea spune un
„urâtor al lumii” din care venea ci mai mult decât orice o personaă care a transces lumea și
problematica ei. Viața și biografii Sfântului Simeon ne spun că el a fost de mai multe ori
„inundat de lumină.” Desprins de „cotidian și de derizoriul său” Simeon care pe acum era
un bărbat în toată deplinătatea cuvântului, avea să aibă una dintre cele mai profunde și mai
impresionate experințe și trăiri religioase. Sinteza acestei vieți a fpst lăsată nouă ca și
moștenire în Imnele iubirii dumnezeiești, imne care sărbătoreau „iubirea infinită” care o
avea sfântul față de Dumnezeu și de existența Lui.
Imnele iubirii dumnezeiești descoperă cu adevărat că acest mare sfânt a fost o
personană remarcabilă și extraordinară. Acum la mai bine de 1000 de ani de al compunerea
lor, Imnele iubrii dumnezeiești încă mai sunt actuale pentru cei care doresc să facă teologie.
Teologia Sfântului Simeon ne arată am putea spune și mai multe lucruri despre persoana
sa. Am putea spune că Sfântul Simoen a avut din mai multe punct de vedere o
personalitate „dublă” una era implicată în lucrurile seculare și imperiale din Constantinopol
și cu alta era în lumea de dincolo sau mai bine spus cât se poate de mult în relație
nemijlocită cu Dumnezeu.
13 A se consulta prima ediție în limba română de la Mănăstirea Neamț și mai apoi ediția din anul 1991 Craiova
în traducerea lui Dumitru Stăniloae.
18

Este cât se poate de evident, că personalitatea sfântului Simeon a fost deaprte de a fii
una a unui despot sau a unui tiran sau a unui tâlhar. Om al rugăciunii și al contempolației,
sfântul Simeon ne-a lăsat am putea spune mai mult decât orice o bogată moștenire literară
pe care este nevoie să o cercetăm. Fără de nici o îndoială numele Sfântului Simon se leagă
de imperiul bizantin. Imperiul bizantin nu mai există viața, biografia și viața Sfâmntului
Simon mai există am putea spune și este mai mult decât orice ceea ce ne face să ne
aducem aminte de lumea bizantină.
Este ctâ se poate de evident că Sfântul Simeon a fost am putea spune un bizantin
convins. A fost probabil unul dintre cei mai devotați bizantini care au existat vreodată.
Relația Sfântului Simoen cu imperiul bizantin a fost am putea spune una destul de strânsă.
Sfântul Simeon nu a fost numai un mare scriitor ci a fost am putea spune și un mare
imnograf. La fel de bine a fost un orator desăvârșit. Cetehzele sfântului Simeon au fost mai
înainte de a fii citite în fața audienței scrise de sfântul Simoen.
Eistă mai multe mărturii că atunci când Sfântul Simeon se ruga cădea în stare de
contemplație. Din această stare de contemplație sfântul Simeon nu mai ieșea mai multe
timp. Prin urmare, este necesar să ne aducem aminte de Sfântul Simoen și de viața sa, în
special pentur cei care vor să fie teologi. Ceea ce este am putea spune extrem de
caracteristic Sfântului Simeon este mai mult decât orice „experiența lui Dumnezeu în
lumina Sa necreată.” Mistica și teologia Sfântului Simoen am putea spune că a fost mai
mult decât orice o mistică și o teologie a luminii.
Din viața Sfântului Simoen putem vedea că acest sfânt a fost cât se poate de mult
dispus de a se nevoie și de a se apropia de Dumnezeu. Astfel, preocupările Sfântului
Simeon au fost cât se poate de mult legate de viață în Dumnezeu și de a ajunge la o
cunoaștere a lui Dumnezeu. Prin urmare, știm că Dumnezeu alege pe anumiți poameni din
toate timpurile pentru a își face voia și ceea ce intenționează. Prin urmare, Dumnezeu este
Cel care cheamă pe unii oameni la sfințenia. Oricum, cum am spus în ortodoxie există o
veche tradiție a vieților sfinților. În viețile sfinților ortodocși există mai multe variante ale
vieții sfântului Simeon Noul Teolog. Sfântul Simeon este mai mult decât orice ceea ce am
putea denumii un sfânt care este cât se poate de mult tradițional după dogma ortodoxă.14
Prin urmare, trebuie să știm că Dumnezeu este mai mult decât orice ceea ce am
putea denumii centrul aghiografiei ortodoxe. Sfinții din ortodoxie am putea spune că sunt
mai mult decât orice sfinți care sunt mai mult decât orice ceea ce am putea denumii sfinți
înduhovniciți sau mai mult decât atât sunt sfinți care am putea spune că sunt cât se poate
de mult prietenii lui Dumnezeu. Din cele mai vechi vremuri sfinții au fost am putea spune
„intimii lui Dumnezeu.” Dacă Dumnezeu există am putea spune că Dumnezeu este mai
mult decât orice capabil de a aduce pe unii la sfințenie și la tot ceea ce decurge din ea. În
acest sens, viața acelei persoane am putea spune că a devenit mai mult decât orice una cu
Dumnezeu.
Sfântul Simeon prin viața și prin faptele sale am putea spune că a intrat mai mult
decât orice în ceea ceea ce am putea denumii „cercul de intimi ai lui Dumnezeu.” La fel de
bine el a devenit un părinte ale tradiției ortodoxe sau mai mult decât orice al crezului
ortodox. Prin viața sa Sfântul Simeon a intrat în tradiția ortodoxă ca și un sfânt părinte al
ortodoxiei. La fel de bine prin faptul că Sfântul Simeon a fost am putea spune feidel tradiției
ortodoxe el a ajuns la vederea lui Dumnezeu în mărirea Sa inefabilă și supralumească.
14 O ediție necritică a vieții sfântului Simeon a fost elaborată de Simeon Metafrastul și o altă ediție necritică a
vieții sfântului Simoen a fost elaborată de Lascaron Munteanu.
19

Vedenii sau desoperirile care le-a avut sfântul Simeon au fost cât se poate de mult
concentrate în jurul idei de sfințenie și de iubire a lui Dumnezeu în lumină.
Tema luminii a fost o temă care l-a preocupat pe Sfântul Simeon. Mai toată viața lui
Sfântul Simoen a fost preocupat de definirea luminii care iese din Dumnezeu fiindcă
concluzina el de mai multe ori că lumina care iese de la Dumnezeu nu este aceiași cu
lumina care vine de la soare sau de la stele și lună. Sfântul Simeon a fost mai mult o
persoană cât se poate de filosofică. Este greu de spus dacă sfântul Simeon a fost mai mult
decât orice un savant sau un academician. Este cât se poate de evident că viața de
mănăstire a fost viața care i s-a potrivit cel mai mult. În mănăstire Sfântul Simeon s-a simțit
în elementul său.15
Prin urmare putem vedea la Simeon am putea spune mai mult decât orice ceea ce
putea denumii o sete după Dumnezeu și după contemplația lui Dumnezeu. Dumnezeu a fost
astfel am putea spune mai mult decât orice ceea ce este dincolo de orice centrul vieții de
88 de ani a Sfântului Simoen. Simoen Noul Teolog a avut parte de o viață am putea spune
cât se poate de tumultoasă sau mai bine spus plină de încercări și de contradiții. Din
preferatul și un candidat central l-a funcția de basileu sau de împărat al Bizanțului, Simeon
avea să moartă exilat și descopsiderat. Dar deja Simeon era am putea spune o personă
matură care numai credea în „zădărniciile acestei lumi trecătoare.”
În pământ străi și singur Simeon avea să se concentreze încă odată în spre Dumnezeu
și acolo avea să ăși ridice toate simțirile. Simeon avea să moară pe malul Bosforului cu
încrederea că toate viața lui a fost mai mult decât orice o viață închinată lui Dumnezeu și
slujirii sale. În vremuri când lumea părea confuză și tulbure, Simon avea să își găsească
liniștea sa lăuntircă sau mai bine spus pacea s-a profundă în slujbele Bisericii și în obștea
mănăstirii de la marginea Bosforului.
15 Miquel P. La conscience de la grâce selon Syméon le Nouveau Théologien // Irénikon 42, 1969. P. 335. Loos
M. Courant mystique et courant hérétique dans la société byzantine // JÔB 32, 2, 1982. P. 238. Rigo A. Monaci
esicasti e monaci bogomili. Firenze, 1989. P. 203. Les références sur les oeuvres de Syméon sont données
dans le texte avec abbréviations suivantes: Cat.= Syméon le Nouveau Théologien, Cathechèses. T. I—III. Éd.
par B.Krivc— chéine et J.Paramelle. Paris, 1963-1965; Eth. = Traités Théologiques et éthiques. T.I. Ed. par
J.Darrouzès. Paris, 1966; Hymn. = Hymnes. T. I—II. Éd. par J. Koder, J. Para-melle. Paris, 1967; Vie = Vie de
Syméon le Nouveau Théologien par Nicétas Stéphatos. Ed. par I.Hausherr. Roma, 1928. Rozenthal-Kamarinea
1. Symeon Studites, ein heiliger Narr // Acten des XI Internationalen Byzantinistenkongresses. Munchen, 1960.
S. 515-520. H.Graef insiste sur le fait que Syméon aimait son père spirituel "whatever the older man's
shortcomings" (Graef H. The Spiritual Director in the Thought of Symeon the New Theologian // Kyriakon.
Festschrift J. Quasten. II. Munster, 1970. P. 609). Cf.: Spidlik Th. La spiritualité de l'Orient chrétien. I. Roma,
1978. P. 261-270; Bardy G. Apatheia // Dictionnaire de la spiritualité. I. Paris, 1937. P. 733-744; Volker W.
Praxis und Theoria bei Symeon dem Neuen Theologen. Wiesbaden. 1974. S. 269-270. Evagre le Pontique.
Traité pratique. II. Paris, 1971. P. 702. Cf. PG. 40, col. 1111-1112; PG. 65, col. 153, 392, 296, 340. Vasilij
Krivochéine. Prepodobnij Simeon Novyj Bogoslov. Paris, 1980. P. 320-321. Turner H.J.M. St. Symeon the New
Theologian and Spiritual Fatherhood. Leiden, 1990. P. 212. Traités théologiques et éthiques. Ed., trad.
J.Darrouzès. I. Paris, 1966. P. 135. Vasilij Krivochéine. 0p. cit. P. 318. 286 Centuries… P. 176-177. Vasilij
Krivochéine. 0p. cit. P. 329. Cf. Hymn. XVIII, 149-160. Fraigneau-Julien B. Les Sens spirituels et la Vision de
Dieu selon Syméon le Nouveau Théologien. Paris, 1985. P. 138. Kazhdan A.P. Predvaritelnye zametchanija o
mirovozzrenii vizantijskogo mistika X-XI vv. Simeona // Byzantinoslavica XXVIII. 1967. P. 12-13, 19-22, 38 La
version originale de cette lettre ne pas été publiée; nous avons utilisé la traduction néogrecque: Του οσίου
Συμεών… μεταφρ. Δ. Ζαγοραίου. Ι. Συρω, 1886. S. 80. Vita s. Andreae Sali. PG. 111. Col. 700. Maximi
Confessoris Centuriae. III. 78. Kazhdan A. 0p. cit. P. 30. Cf. Vie, p. LXVII. Vasilij Krivochéine. 0p. cit. P. 178.
Bergeron H. Le Sens de la Lumière chez Syméon le Nouveau Théologien // Contacts. 38. 1986. P. 26. Cf.
Biedermann H. Das Menschenbild bei Symeon dem Jungeren dem Theologen. Wurzburg, 1949. S. 74-76.
20

Îngreuiat de zile și de griji dintre cele mai diverse Sfântul Simon avea să plece din
această lume numai trupește fiindcă sufleteșe simțim că Sfântul Simon este și acum cu noi.
De la sfântul Simoen ne-au rămas foarte multe scrieri și rugăciuni. Dar ne-au rămas ca și
mărturie peste secole și milenii uimitoarele sale Imne ale iubirii dumnezeiești. Imnele iubirii
dumnezeiești sunt imne care sunt am putea spune mai mult decât orice imne care au
rămas mai mult decât orice ca și imne ortodoxe care au dat contur unei iubiri unice a unei
persoane care avea să fie unică sau mai bine spus care avea să se distingă în toată
ortodoxia ca fiind de o autenticitate uimitoare.
Acest biet monah bizantin pe care istoria l-a îngropat am putea spune cât se poate de
mult a fost unul dintre cei mai mari trăitori ortodocși ai tuturor veacurilor. Numele sfântului
Simeon avea să intre în caldenaru ortodox și a rămas am putea spune de la moartea sa ca
și o mărturie a unei perioade istorice sau mai bine spus ca și un martor cât se poate de
profund al ortodoxiei și al tradiției ortodoxe dincolo de orice.
Sfântul Simeon a fost am putea spune filosof, scriitor, ieromonah, mistic, retor și
mentor a mai multor generații de mari demnitari bizantini. La fel de bine a fost am putea
spune produsul unei spiritualități și a unei culturi care fie că nu voim să recunoaștem a avut
ample implicații în istoria umanității. Este ușor ca azi să scriem despre aceaastă perioadă
uitată din trecutul nostru și al Europei în special. Viața și biografia Sfântului Simon ne arată
un om remarcabil cu o trăiere capabilă să despartă trecutul umanității și să își arate și azi
actualitatea.
În general am putea spune că indiferent de gradus de avansare la care am ajuns din
punct de vedere spiritual, viețile sfinților sunt încă o lectură actuală. Moaștele sfântului
Simeon nu mai știe unde sunt astăzi. Odată cu ridicarea imperiului otoman, mai toate
rămășițele legate de trecutul bizantin au fost date uitării. Este posibil ca din această
perioadă să fii dispărut și moaștele lui Simeon. Mai multe mărturii ne spun că după Sfântul
Simeon au rămas moaște. Locația lor se mai știe astăzi.
21

ÎNVĂȚĂTURILE ȘI OPERA SFÂNTULUI SIMEON NOUL TEOLOG
„Lumea acesta o ține Dumnezeu până ce v-a plinii numărul îngerilor căzuți din
sufletele drepților”
Sfântul Simeon Noul Teolog
„Întru începuturi era lumina.” În rândurile care urmează voi încerca să fac o trecere în
revistă a operei unuia dintre cei mai mari sfinți ai ortodoxiei șiașa am putea să deschidem
acest nou capitol al teologiei practicate de Sfântul Simoen Noul Teolog, un mare sfânt al
Bisericii Ortodoxe. De la Sfântul Simon ne-au rămas mai multe cărți și scrieri, unele extrem
de dificile pe care ar merita să le analizăm. Acest capitol se vrea mai mult decât orice o
prezentare a operei Sfântului Simeon și a ceea ce avem de la el ca și moștenire spirituală și
teologică. Prin urmare de la sfântul Simeon ne-au rămas aproximativ 279 de scrieri sau
volume. Aceasta din câte se știe fiindcă este posibil ca mai multe din aceste volume să fie
pierdute. Mare parte dintre aceste scrieri au fost cu teme teologice și sprituale sau ascetice.
Oricum, din toate aceste cateheze, tomusuri dogmatice sau ascetice lucrarea centrală
a sfântului Simeon a rămas Imnele iubirii dumnezeiești. Cea mai productivă parte dintre
scrierile Sfântului Simoen a fost perioada când a stat la mănăstirea Studion. Am putea
spune că aici sfântul Simeon și-a elaborat mai toate scrierile sale. Prin urmare, o analiză a
operei sfântului Simeon Noul Teolog este am putea spune cât se poate de necesară.
Vom începe prin a spune că toată teologia sfântului Simon a fost a „dezbatere” sau
mai bine spus o „dezvoltare” a monoteismului. Astfel teologia sfântului Simon este din
capul locului monoteistă. Existența unui singur Dumnezeu și a modului lui Dumnezeu de a
se arăta au fost am putea spune primele preocupări ale Sfântului Simeon. În tinerețe
Sfântul Simeon a fost am putea spune cât se poate de mult preocupat de monotisim fiindcă
și-a dat seama de adevărul existenței unui singur Dumnezeu. Din acest motiv, extrem de
precaut Sfântul Simeon a avut după cum am arătat în tinerețe repulsie față de studierea
22

unor autori antici politeiști cum era cazul după cum am arătat în lumea bizantină. În Bizanț
am putea spune că exista frica unei reîntoarcei a vechilor concepții despre lume.
Prin urmare am putea spune că în scrierile sfântului, destul de multe la număr, putem
găsii mai multe povețe și lucruri pe care el le-a experimentat din propria inițiativă. Tema
centrală însă a teologiei scrierilor sfântului Simeon Noul Teolog nu a fost însă strict
monoteismul ortodox ci mai mult experiența lui Dumnezeu ca și lumină.
Prin urmare o temă recurentă în opera sfântului Simeon este am putea spune „tema
luminii lui Dumnezeu.” Pentru Sfântul Simon Dumnezeu a fost mai mult decât orice
experimentat în lumina inefabilă și necerată a lui Dumnezeu. Prin urmare, sfântul Simon nu
vorbește de o lumină fizică și cosmică ci mai mult decât orice de o „lumină necerată” pe
care au experimentat-o sfinții apostoli pe muntele Tabor când Hristos s-a schimbat la față.
„„Dumnezeu este lumină, o lumină nesfârșită și necuprinsă. Toate cele din jurul Lui sunt
lumină comună și împărțită fără împărțire între persoane (…) Tatăl e lumină, Fiul e lumină,
Duhul e lumină. Cei trei sunt o lumină unică, simplă, necompusă, netemporală (…) Tot ce
vine de la Dumnezeu este lumină și ce ne vine din lumină: lumină e viața, lumină
nemurirea, lumină iubirea, pacea, adevărul, ușa împărăției cerurilor, lumină este Hristos,
Mântuitorul și Împăratul lumii; lumină pâinea Trupului Său neprihănit, lumină potirul
preacinstitului Său sânge, lumină Învierea Sa, lumină degetul Său, lumină mâna Sa, lumină
ochii Săi; lumină e Domnul, glasul Său, ca lumină din lumină.”16
Tema luminii lui Dumnezeu este cât se poate de recurentă în teologia Sfântului
Simeon Noul Teolog. Dumnezeu apare ca și creator al luminii fotonice și mai mult decât
orice ca și ființator al luminii spirutuale sau a luminii imateriale care iese din Dumnezeu.
Lumina care iese din Dumnezeu am putea spune că este mai mult decât orice o lumină
„transcendetă și penevmatică.” Lumina lui Dumnezeu este dincolo de galaxii și de cosmos
sau planete. Lumina lui Dumnezeu este în teologia sfântului Simon eternă și incoruptibilă.
Ceea ce este cât se poate de evident în teologia sfântului Simeon este mai mult decât
orice faptul că Dumnezeu este autor sau sursă ultimă a luminii. Lumina după sfântul Simon
nu este numai imaterială ci este am putea spune și de natură spirituală sau mai bine spus
intelectuală. S-a vorbit astfel de mai mulți alți teologi care au urmat Sfântului Simoen Noul
Teolog că lumina lui Dumnezeu a fost tema centrală a teologiiei sale. Sfântul Simon a fost
preocupat de a da o definiție luminii lui Dumnezeu. Lumina lui Dumnezeu care este sursă a
lumini fizice fie că este ea solară sau cosmică, este mai mult decât orice o lumină care nu
este indetică cu ființa lui Dumnezeu și am putea spune că iasă din ființa lui Dumnezeu ca și
un atribut al lui Dumnezeu. Tema luminii lui Dumnezeu am putea spune că apare recurent
sau „obsesiv” în scrierile Sfântului Simeon. Sfântul Simeon a fost astfel un analist al luminii
taborice sau a luminii care a apărut pe Tabor. Era clar că după mărturia Scripturi, lumina lui
Hristos era profundă și imaterială. Dacă această lumină era imaterială, atunci ce fel de
lumină era ea? Lumina lui Hristos sau lumina lui Dumnezeu a fost mai mult decât orice o
„lumină transecendentă sau eternă” care a apărut dincolo de lume și de univers.
S-a și spus de mai mulți că pentru Sfântul Simeon, lumina lui Dumnezeu era am putea
spune existență mai înainte de cosmos și de lume. Lumina lui Dumnezeu este mai mult
decât orice ceea ce definește am putea spune centrul nucleic al lui Dumnezeu în teologia
sfântului Simeon. Lumină necereată și imaterială, lumina lui Dumnezeu nu este de natură
fizică sau minerală. Sfântul Simeon ne spune că de mai multe ori a experimentat lumina lui
16Tratat teologic III.
23

Dumnezeu în mărire și în extaz. Această lumină ne spune el că îl învăluia și îl trimitea într-o
altă lume decât a noastră. Lumina lui Dumnezeu a devenit astfel centrul teologiei Sfântului
Simeon.
Centrul teologiei sfântului Simeon am putea spune că a fost mai mult decât orice
„lumina Taborică.”17 Ce a fost acea lumină care a ieșit din Hristos la schimbarea Sa la față?
Este cât se poate de evident, că în cazul lui Hristos s-a vorbit de o fotonofonie [ φοτοφονια]
este mai mult decât orice o arătare a luminii lui Dumnezeu. Lumina lui Dumnezeu a fost
astfel am putea spune ceea ce a ținut cel mai mult de experimentarea voii lui Dumnezeu.
Voia lui Dumnezeu este am putea spune mai mult decât orice “lumină intelectuală
sau noetică” a omului. Lumina noetică este o lumină care am putea spune vine dincolo de
lumea creată sau de cosmos. În orice caz, ceea ce reise din scrierile sfântului Simeon este
mai mult decât orice de o „fotonică pnevmatică.” Lumina lui Dumnezeu s-au fotologia care
ține de persoana lui Dumnezeu este mai mult decât orice ceva care ține mai mult de
mistica ortodoxă și de cea spirituală. Vederea lui Dumnezeu în lumină este am putea spune
centrul teologiei sfântului Simeon Noul Teolog. Lumina lui Dumnezeu este mai mult decât
orice o realitate metacosmică și metasofiologică. Metafizica luminii lui Duzmnezeu am
putea spune că este pentru sfântul Simeon Noul Teolog cel mai profund grad de cunoșatere
a lui Dumnezeu.
De fapt tema luminii lui Dumnezeu a fost cât se poate de comună și altor mari mistici
din perioada bizantină cum ar fii Sfântul Grigorie Palama sau Sfântului Nicoale Cabasila.
Pdrin urmare, tema luminii lui Dumnezeu a fost cât se poate de mult prezentă la mai mulți
mistici și teologi ai bizanțului. Tema luminii am putea spune că a fost mai mult decât orice o
temă a spiritualității evului mediu și a sfântului Simeon Noul Teolog.
Tema luminii lui Dumnezeu este mai mult decât orice o temă centrală a teologiei
ortodoxe. Teologia ortodoxă este mai mult decât orice o teologie a luminii și a vieții mai
mult decât orice. Lumina lui Dumnezeu este mai mult decât orice ceea ce am putea definii
esențialul ortodoxiei. În ortodoxie Dumnezeu este asimilat mai mult decât orice cu tot ceea
ce este bun și pozitiv sau mai bine spus cu tot ceea ce este drept și bun. Astfel, în ortodoxie
vom întâlnii mai mult decât orice tema lumii și a vederii lui Dumnezeu ca și lumină.
Prin urmare este cât se poate de evident că ceea ce ne arată sfântul Simeon este mai
mult decât orice tema luminii necreate a lui Dumnezeu care iasă din Dumnezeu și care
după părinții bizantini a fost mai mult decât orice centralitatea cunoașterii teologice.
Vederea lui Dumnezeu în lumină este mai mult decât orice ceea ce definește centralitatea
doctrinei ortodoxe a vederii lui Dumnezeu sau mai mult decât orice „ceea ce știm despre
Dumnezeu ca și lumină.”
Lumina lui Dumnezeu este mai mult decât orice ceea ce am putea spune că este
dincolo de orice centrul preocupărilor Sfântului Simeon Noul Teolog. Sfântul Simeon avea să
devină un predecesor în spiritualitatea și teologia bizantină a energiilor necreate a lui
17 „Și după șase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru și pe Iacov și pe Ioan, fratele lui, și i-a dus într-un munte înalt,
de o parte. Și S-a schimbat la față, înaintea lor, și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut
albe ca lumina. Și iată, Moise și Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Și, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne,
bine este să fim noi aici; dacă voiești, voi face aici trei colibe: Ție una, și lui Moise una, și lui Ilie una. Vorbind el
încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, și iată glas din nor zicând: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care
am binevoit; pe Acesta ascultați-L". Și, auzind, ucenicii au căzut cu fața la pământ și s-au spăimântat foarte. Și
Iisus S-a apropiat de ei, și, atingându-i, le-a zis: Sculați-vă și nu vă temeți. Și, ridicându-și ochii, nu au văzut pe
nimeni, decât numai pe Iisus singur.” Matei 17, 1-8.
24

Dumnezeu. Prin urmare, Dumnezeu este mai mult decât orice în ortodoxie nu centrul unor
energii create ci mai mult decât orice ceea ce am putea denumii centrul unie lumini eterne.
În Dumnezeu ne spune sfântul Simeon lumina este eternă. Lumina lui Dumnezeu este am
putea spune supracosmică și supraesențială. Faptul că în Dumnezeu ființează numia lumina
și că Dumnezeu este ființă de lumină este un adevăr ce nu poate fii contestat de nimeni.
Lumina este astfel o temă centrală a fotologiei ortodoxe. În acest sens cultul ortodox
nu este un cult arhaic ci am putea spune că este mai mult decât orice un cult un cult al
luminii spiritualității lui Dumnezeu. Tema luminii este o temă care apare în mai multe arii de
studiu: poetică, literatură, asrte sau științe. Lumina a inspirat am putea spune pe foarte
mulți pictori, muzicieni sau artiști în diferite creații. Lumina a fost un punct de inspirație și în
ceea ce privește teologia ortodoxă. Unul dintre cei mai mari sfinți ai luminii lui Dumnezeu a
fost am putea spune sfânbtul Simeon Noul Teolog.
Oricum, lumina care iradiază din Dumnezeu este mai puternică decât orice există sau
de cât orice gen de lumină fizică. Esența luminii lui Dumnezeu este am putea spune
necunoscută sau transcendetă omului fiindcă tot ceea ce ființează din Dumnezeu este am
putea spune mai mult decât orice este transendent omului.
Evident, Sfântul Simon nu a spus tot ceea ce se putea spune despre lumina lui
Dumnezeu. Dar la sâfntul Simoen putem găsii enorm de multe referințe la lumina lui
Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Simeon am putea spune că a fost un deschzitor de
drumuri în ortodoxie. Prin urmare, ceea ce învățăm de la Sfântul Simeon este mai mult
decât orice ceea ce am putea denumii faptul că sursa luminii solare nu vine din sine la fel
cum sursa cosmosului nu este în sine ci în Dumnezeu. Lumina lui Dumnezeu este astfel mai
mult decât orice ceea ce am putea denumii o lumină supranaturală care este proprie lui
Dumnezeu și îngerilor.
Lumina îngerilor este astfel am putea spune cea mai aproape de lumina lui Dumnezeu
și de lumina care iese din Dumnezeu. Lumina lui Dumnezeu am putea spune că este centrul
teologiei simioneine și de antuci am putea spune că e ea este actuală. Aceasta mai mult
decât orice fiindă lumina învierii lui Hristos a fost o altă reflecție a luminii lui Dumnezeu.
„După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminică), au venit
Maria Magdalena și cealaltă Marie, ca să vadă mormântul. Și iată s-a făcut cutremur mare,
că îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra și ședea deasupra ei. Și
înfățișarea lui era ca fulgerul și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Și de frica lui s-au
cutremurat cei ce păzeau și s-au făcut ca morți.”18
Prin urmare vedem că tema luminii despre care a scris enorm de mult Sfântul Simeon
nu a fost în nici un caz o temă pe care numai el a abordat-o. Lumina ca și stare de
comuniune cu Dumnezeu este mai mult decât orice proprie tuturor sfinților părinți ai
Bisericii. La fel de bine această lumină o găsim reprezentată ca și aureolă la mai toți sfinții.
Sfinții Bisericii sunt priviți de mai multe ori ca și ființe ale luminii sau ale comuniunii de
lumină cu Dumnezeu.
Tema luminii lui Dumnezeu nu o întâlnim numai la sfântul Simeon Noul Teolog. „ The
Light Within The Light of the Self “The light that shines above the heavens and above this
world, the light that shines in the highest world, beyond which there are no others–that is
the light that shines in the hearts of men.”
(Chandogya Upanishad 3:13:7) Gambhirananda: “Now, that Light which shines beyond this
heaven, beyond the whole creation, beyond everything, in the highest worlds which are
18 Matei 28, 1-4.
25

unsurpassingly good, it is certainly this which is the light within a person.” It is the Atma
Jyoti, the Light of the Self, which is also Divinity Itself. As a student of the upanishadic
wisdom through his Master, Jesus, Saint John wrote: “This then is the message which we
have heard of him [Jesus], and declare unto you, that God is light.” (I John 1:5) That Light is
purely spiritual (Spirit, actually) beyond the light we see in this world, but which
nevertheless is also a manifestation or extension of that Light, as is the entire creation. In
all the worlds–and beyond all the worlds–it is the One Light that shines in, and as, all. What
a glorious concept! A truth as profound as it is simple. “The Lord shall be unto thee an
everlasting light, and thy God thy glory.” (Isaiah 60:19) This was the Essene teaching which
Jesus received even in infancy. Original Christianity–which was identical with Sanatana
Dharma–taught that the Divine Light “was the light of men.…the true Light, which lighteth
every man” (John 1:4, 9) without exception. That Light cannot be alienated from us, but is
ever the essence of our existence, making us “the children of light.” (John 12:36) This is the
real Gospel, the Good News, of real religion.” According to Buddhism, all beings are imbued
with a spark of inner divine light…. The Jewish mystics use similar words when they speak of
the inner spark or the spark of God. The Koran, referring to man, talks about the little
candle flame burning in a niche in the wall of God’s temple. Almost inevitably a spiritual
search becomes a search for divine or sacred light. By cultivating our inner core, we search
for this light in ourselves as well as the divine.” – Lama Surya Das.”19
Prin urmare este cât se poate de evident, că la sfântul Simoen lumina lui Dumnezeu a
fost mai mult decât orice orice o lumină ultimă și inefabilă. La fel de bine această lumină
era am putea spune “eternă.” Lumina lui Dumnezeu am putea spune că este realitatea
ultimă a experimentării lui Dumnezeu sau mai bine spus a ceea ce putem vedea noi ca și
existent în Dumnezeu. Lumina lui Dumnezeu este astfel am putea spune mai mult decât
orice ceea ce ține de existența și de ființa ultimă a lumii de apoi. Lumea de apoi în
eshatologia ortoodoxă este o lume a luminii. Fără de nici o îndoială lumina lui Dumnezeu
este mai mult decât orice ceea ce am putea denumii lumina ultimă a iubirii și a cunoștinței
de Dumnezeu.20
Ființa lui Dumnezeu ne spune sfântul Simeon nu este lumină dar ceea ce iese din
lumina lui Dumnezeu este mai mult decât orice am putea spune lumina necreată a lui
Dumnezeu. Sursa luminei zilei pe care o vedem cu ochii fizici este entelechetic în termenii
lui Aristotel ceva care are sursă pe Dumnezeu și existența Lui. Sursa ultimă a luminii de
orice gen am putea spune că este lumina lui Dumnezeu. Lumina lui Dumnezeu este mai
mult decât orice ceea ce am putea spune că este sursa ultimă a tot ceea ce este din punct
de vedere omenesc lumină adevărată.
„Dumnezeu este lumină și în El nu este întuneric” ( 1In 1,5). Sfânta Treime este lumina
cea mai curată de iubire, însăși creația, rodul binecuvântat al profundei Sale iubiri, este în
sine bunătate și frumusețe (cfr. Gen 1,31). Întunericul se naște în inima omului când se lasă
ispitit de către amăgitorul, care vrea să-l despartă de Dumnezeu și de aproapele. (cfr. Gen
3,1-12). Când lumina Tatălui a venit să strălucească în lume, întunericul nu a recunoscut-o
și nu a primit-o (cfr. In 1,5.10-11). Când Fiul răstignit pe cruce, înalță spre Dumnezeu
strigătul aclamator și își dă ultima suflare (cfr. Mc 15, 34-37; Mt 27, 46-50) pare că
întunericul cuprinde pământul (cfr. Mt 27, 45-46), iar soarele se întunecă (cfr. Lc 23,44).
Dar, de fapt, apusul luminii în adâncurile întunericului înseamnă răsăritul soarelui, iar zorile
19 www.atmajyoti.org . 20 http://www.centralpc.org/sermons/2005/s051225.htm .
26

învierii revelează omului misterul iubirii treimice. „De aceea mă iubește Tatăl, pentru că îmi
dau viața pentru ca să o iau din nou. Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine
însumi. Am putere să o dau și am putere să o iau din nou. Această poruncă am primit-o de
la Tatăl meu” ( In 10,17-18). Fiul nu acționează doar „ca și cum” ar trebui să-și dea viața, El
o oferă cu adevărat, „pe deplin” (cfr. In 10, 15-17; Fil 2,8). Și astfel o reia. Căci viața pe care
a primit-o de la Tatăl este iubire, o poți avea dacă o dăruiești. Acționând astfel, Fiul îl
ascultă pe Tatăl (cfr. In 5,19) care, având viața în sine însuși, a dat-o Fiului, pentru ca și Fiul
să o aibă în sine și să o transmită, așa cum se întâmplă în taina Sfintei Euharisti. (cfr. In
6,57).”21
Prin urmare tema luminii lui Dumnezeu este mai mult decât orice fundamentală
ortodoxiei și crezului în Dumnezeu. Astfel, dincolo de lumina galaxiilor, a stelelor și a
constelațiilor există un alt gen de lumină, este vorba de lumina lui Dumnezeu sau mai mult
decât orice de lumina necreată a lui Dumnezeu. În timp ce lumina fizică este creată lumina
lui Dumnezeu este am putea spune necreată. Fotonul studiat cu mare atenție ne-a
descoperit că în spatele său există o altă sursă de lumină este vorba mai mult decât orice
de lumina necreată. Sfântul Simon a scris despre lumină în legătură cu lumina pe care o
primit de la Dumnezeu și care este prezentă în lumina pascală.
Mai multe decât orice am putea spune că lumina necreată este chipul Bisericii
Ortodoxe care este o Biserică a luminii . „Η τέλεσή της αποτελεί προνόμιο του
ελληνορθόδοξου Πατριάρχη Ιεροσολύμων που επαναλαμβάνεται κάθε Μέγα Σάββατο
μεσημέρι στη λειτουργία της Αναστάσεως, στον Πανάγιο Τάφο του Χριστού. Την
παρακολουθούν χριστιανοί από όλα τα δόγματα αλλά και αλλόθρησκοι. Αν και η πιο
συνηθισμένη αναφορά για το «Άγιο Φως» περιλαμβάνει την αυτανάφλεξη των κεριών,
εντούτοις, σύμφωνα με μαρτυρίες πιστών, το Άγιο Φως είναι ένα σύνθετο φαινόμενο το
οποίο εμφανίζεται στο θώλο εντός του Ναού της Αναστάσεως αλλά και κατ΄ άλλους έξω
από αυτόν. Εμφανίζεται σαν λευκογάλανες οριζόντιες ταινιώδεις αστραπές,
περιστρεφόμενες ανταύγειες ή κινούμενες φλόγες που κανείς δεν γνωρίζει από που
προέρχονται. Στον Ναό δεν υπάρχει ηλεκτρικό ρεύμα και ηλεκτροφωτισμός. Μαρτυρίες
αναφέρουν ότι πολλές λαμπάδες των πιστών και κανδήλες ανάβουν μόνες τους, ενώ η
φλόγα δεν τους καίει τα πρώτα λεπτά. Ορισμένα βίντεο δείχνουν ιερείς ή πιστούς να
κινούν το κερί κοντά στα γένια τους ή στα χέρια τους και να μην παθαίνουν τίποτα. Το Άγιο
Φως αμέσως μετά την αφή του, ο Πατριάρχης Ιεροσολύμων το μεταδίδει στους
εκπροσώπους άλλων εκκλησιών και στους πιστούς που παρευρίσκονται στον Ναό του
Παναγίου Τάφου . Στη συνέχεια ο έξαρχος του Παναγίου Τάφου της Αθήνας παραλαμβάνει
το ιερό ή ανέσπερον φως και με ειδική πτήση το μεταφέρει στην Αθήνα όπου με απόδοση
«τιμών αρχηγού κράτους» ακολουθεί η υποδοχή και μεταφορά του στην Μητρόπολη
Αθηνών καθώς και σε ένα μεγάλο αριθμό άλλων Μητροπόλεων. Φαίνεται πως σχετικά με
την τελετή αυτή, «η πρώτη αδιαφιλονίκητη μαρτυρία που την περιγράφει με αναγνωρίσιμη
μορφή χρονολογείται από τον ένατο αιώνα. Πολλές μετέπειτα περιγραφές…δείχνουν ότι
έχει διατηρηθεί ουσιαστικά χωρίς διακοπή μέχρι σήμερα. Με τον τρόπο αυτό, η τελετή
αφής του αγίου φωτός αναδεικνύει μια σπάνια περίπτωση ζωντανής παράδοσης, που
επιβιώνει για τόσους αιώνες χωρίς να χαθεί στο πέρασμα του χρόνου. Πολλοί Ορθόδοξοι
Χριστιανοί υποστηρίζουν ότι πρόκειται για ένα θαυματουργικό υπερκόσμιο φως που
βλέπουν οι πιστοί. Αυτοί που το θεωρούν θαύμα, πιστεύουν ότι είναι το φως της
Αναστάσεως του Χριστού, που συμβαίνει πάνω από τον τάφο του. Σύμφωνα με την πάγια
21 http://www.ecum.ro/dokumente/adunarea/coda.doc .
27

στάση των Πατριαρχείων για όλα τα προσκυνήματα της Ορθοδόξου Εκκλησίας, το
Πατριαρχείο Ιεροσολύμων , υπό την αιγίδα του οποίου γίνεται η τελετή της αφής, δεν
παίρνει επίσημα θέση για το αν πρόκειται για θαυματουργική επέμβαση. Όσον αφορά τις
διαδικασίες που σχετίζονται με την απόδοση τιμών αρχηγού κράτους κατά τη μεταφορά
και υποδοχή της φλόγας του αγίου φωτός, συχνά εκφράζεται η άποψη ότι πρόκειται για
υπερβολή.”22
Prin urmare, lucrarea fundamentală a Sfântului Simeon a fost mai mult decât orice
Imnele iubirii dumnezeiești. Datorită însemnătății și importanței istorice a acestei lucrări, voi
insista mai mult pe această lucrare și pe semnificația ei. Imnele iubirii dumnezeiești sunt în
număr de 58 de imne și sunt am putea spune că sunt cât se poate de semnificative și
sintetice. Știm astfel că este cât se poate de evident că Imnele iubirii Dumnezeiești se
adresau lui Dumnezeu și erau dedicate lui Dumnezeu. „ Tu ești verdeața raiului. Tu ești
ospățul dumnezeiesc, Tu ești cămara de nuntă negrăită, Tu ești masa tuturor, Tu ești
pâinea vieții (Ioan VI, 35) Tu ești băutură cea mai noua. Tu ești paharul apei și apa vieții
(Apoc. XXI, 6). Tu ești sfeșnicul nestins pentru fiecare dintre sfinți. Tu ești veșmântul și
cunună și Cel ce împarte cununi, Tu ești bucuria și odihna, Tu, desfătarea și slava, Tu ești
veselia și plăcerea.23
Prin urmare este cât se poate de evident că Sfântul Simeon a fost mai mult decât
orice un sfânt care a căutat să dea mai mult decât orice expresie și contur „sentimentului
de iubrire față de Dumnezeu. Prin urmare, putem vedea cât se poate de mult de la sfântul
Simeon vom putea învăța că iubirea lui Dumnezeu sau modul în care noi iubim pe
Dumnezeu are mai mult decât orice anumite cerințe ca și modalizate de expresie sau de
manifestare. Iubirea lui Dumnezeu este astfel un semn propriu al semntimentelor omului.
Omul simnte nevoia de a iubrii și de a iubrii pe Dumnezeu. „Care e mila Ta nemăsurată,
Mântuitorule? Cum ai binevoit să mă faci mădular al Tău pe mine necurățitul, risipitorul și
desfrânatul? Cum m-ai îmbrăcat în veșmântul atotstrălucitor, din care fulgeră strălucirea
nemuririi și face toate mădularele mele lumină? Căci trupul Tău, neprihănit și dumnezeiesc
strălucește întreg de focul dumnezeirii Tale, cu care este amestecat în chip negrăit. Această
(lumină) mi-ai dăruit-o și mie, Dumnezeul meu. Căci o dată ce acest înveliș murdar și
sărăcăcios s-a unit cu trupul Tău atotneprihănit și sângele meu s-a amestecat cu sângele
Tău, știu că m-am unit și cu dumnezeirea Ta și m-am făcut trupul Tău preacurat, mădular
strălucitor, mădular cu adevărat sfânt, mădular luminos, străveziu și strălucitor. Văd
frumusețea ta, privesc strălucirea, oglindesc lumina harului Tău, și mă uimesc de strălucirea
ei și-mi ies din mine înțelegându-mă pe mine ce-am devenit, din ce-am fost, o, minune ! Mă
umplu de sfială, simt o sfială față de mine însumi. Mă cinstesc, am frică de mine, cum Te
cinstesc și am frică de Tine: Nu mai știu ce să fac, sfiindu-mă întreg, unde să mă așez și de
cine să mă apropii și unde să aplec mădularele Tale și spre ce lucruri, spre ce fapte să le
folosesc pe ele. Atât de înfricoșătoare și de dumnezeiești. Da-mi mie Tu să grăiesc și să și
fac cele ce le grăiesc, Făcătorule, Creatorule și Dumnezeul meu!”24
Prin urmare, în ciuda a mai multor controverse teologice legate de Imnele iubiirii
dumnezeiești ale sfântului Simeon vom vedea că Imnele sfântului Simoen sunt mai mult
decât orice ceea ce am putea spune expresia unei evlavii cât se poate de profunde și de
autentice. Vedem că sfântul Simeon a ajuns la unle stări extreme ale trăirii lui Dumnezeu.
22 A se vedea wikipedia Αγιος Φως. 23 Imnul întâi. 24 A se vedea Imnul al doilea al Sfântului Simeon.
28

Dumnezeu a fost astfel am putea spune mai mult decât orice centrul iubirii sfântului
Simeon. Prin urmare, vom putea vedea că Sfântul Simeon a fost mai mult decât orice un
„geniu al poeticii bizantine” sau mai mult decât orice cel care a dus imnologia ortodoxă la o
nouă cotă de profunzime și de dezoltare.
Mai mult decât orice știm că limba de redactare a Imnelor iubirii dumnezeiești este
mai mult decât orice limba elenă. Limba Imperiului bizantin a fost prin excelență limba
elenă. Vom vedea că și în imnele iubirii dumnezești Sfântul Simoen a accentul tema lui
Dumnezeu ca și lumină și ca și viață: „Căci care este slavă sau lumina nemuritoare, sau
bucuria, sau strălucirea vieții nemateriale a îngerilor, a arhanghelilor, a domniilor,
Heruvimilor, Serafimilor și a tuturor celorlalte oștiri cerești, dacă nu lumina Sfintei Treimi,
împărțită întreit în chip neîmpărțit, care este una în trei Persoane, cunoscută în chip
necunoscut, atât cât voiește Ea.”25
Știm astfel cât se poate de bine că una dintre cele mai profunde mărturii teologice și
spirituale ale secolului al XI-lea au fost Imnele iubirii dumnezeiești. De la scrierea lor s-a
scurs foarte mult timp, dar ele continuă am putea spune să vorbească celor care sunt
interesație de viața spirituală și de comuniunea cu Dumnezeu. Pe parcurul timpului în
literatura română s-au făcut mai multe analize dinter care unele au ajuns să fie extrem de
bine realizate cum ar fii traducerea unei părți a scrierilor Sfântului Simon în Filocalia
românească.26
Este cât se poate de evident că din Imnele iubirii dumnezeiești a reieșit am putea
spune o amplă și profundă evalvie a lui Simeon față de Dumnezeu, am putea spune un gen
de evlavie totală care este greu de conceput pentru omul obișnuit. Oricum, am putea spune
că tonul Sfântului Simon în imnele sale este când rugător și când este imnologic sau
doxologic. Mai mult decât orice imnele iubirii dumnezeiești sunt am putea spune o
„doxologie” neînceată adusă lui Dumnezeu și creației sale. Este când se poate de evident
că tonul imnelor Sfântului Simeon este am putea spune mai mult decât orice ceea ce am
putea denumii catacrtic și expiator.
Imnele sunt mai mult decât orice ceea ce am putea denumii „doxologie dogmatică.”
Se dovedește din cuprinsul lor că Sfântul Simoen a fost am putea spune un foarte bun
dogmatist și extrem de versat în adevărurile de credință oortodoxă. „Pe Acesta l-au primit
îngerii ca forță de stabilitate sigură întrucât au căpătat o cunoștință și o teamă mai mare
când au văzut pe Satana căzând și pe cei ce s-au supus împreună cu acela mândriei; pe toți
câți L-au uitat pe Acela
și au căzut în robia trufiei Dar cei ce L-au avut pe El în cunoștință s-au întărit prin frică și
iubire, alipindu-se Stăpânului lor. Astfel recunoașterea stăpânirii a pricinuit și sporirea iubirii
Aceasta fiindcă au văzut mai mult și mai limpede strălucirea fulgerătoare a Treimii și
aceasta a depărtat de la ei orice altă gândire și i-a făcut neschimbători pe cei ce au primit la
început o fire schimbăcioasă. Și așa au rămas în înălțimea cerurilor.”27
Tot în aceste imne întâlnim mai multe povețe ale sfântului pentru cei care vor să
urmeze viața Bisericii și a lui Hristos. Sfântul a arătat cât se poate de mult cinstire față de
“călugări și de cei din mănăstiri” care pentru el erau un fel de eroi sau cavaleri ai
ortodoxiei. Genul literar profesat de Sfântul Simoen ne arată că el a fost am putea spune
mai mult decât orice un “om despărit și care a ajuns la starea de nepătimire.” Din
25 Imnul al doilea. 26 Sfântul Simon Noul Teolog a fost tradus în Filocalia românească în volumul al VI-lea. 27 Imnul al doilea.
29

conținutul imnelor ne vom da seama că nu avem de a face cu un om oarecare ci este am
putea spune un om care a ajuns la un fel de stare de extreme de diferită și de separată de
ceea ce am putea denumii ca și obișnuitul uman: “Dar, o, Doamne, și Ziditorule a toate,
Care m-ai făcut pe mine animal muritor din pământ și m-ai cinstit cu harul nemuritor și mi-
ai dat să trăiesc, să grăiesc și să mă mișc și să Te slăvesc pe Tine, Stăpânul tuturor, Însuți,
Stăpâne, dă-mi mie, ticălosului, și să cad înaintea Ta și să-ți cer ce-mi este de folos.”28
Prin urmare, este cât se poate de evident că Sfinții Bisericii și în special sfntul Simon
nu a fost un sfânt oarecare. Sfântul Simon a fost am putea spune mai mult decât orice ceea
ce este definitoriu pentru „spiritualitatea și pnevmatologia ortodoxă.” Am putea spune că
orice teolog sau mai bine spun orice teolog ortodox nu poate trece peste sfântul Simeon
Noul Teolog. Sfântul Simon este astfel un sfânt pentru care inițiați ai teologiei și în sărecial a
teologiei ortodoxe. Imnele sale care sunt traduse în mai toate limbile pământului sunt am
putea spune „cartea de vizită” a a cestui mare teolog a ortodoxiei.
Ceea ce am putea spune că este caracterul existențial al Sfântului Simon a fost mai mult
decât orice faptul că el și-a legat toată exisstența sa de Dumnezeu și de ceea ce a derivat
din Dumnezeu. Am putea spune că Imnele Sfântului Simeon sunt mai mult decât orice un
gen al literaturii teologice. Sfântul Simeon a trăit într-o epocă în care imnologia ortooxă era
la modă și era am putea spune extrem de creativă. El ne oferă în imnele sale sfaturi
practice refetiro la cum trebuie să trăim: „Socotește-te cel mai nevolnic dintre toți, cel mai
sărac străin, mai smerit ca alții, și aceasta te va face întâiul din Împărăție. Deci mari sunt
acestea, de le dobândești. Căci vei fi următorul Stăpânului. Și ce e mai bun ca aceasta ?
Toate le izbândește plânsul de fiecare zi, El e mai dulce ca orice mâncare și băutură. El dă
cunoștință celor ce curg și stau, căci desparte mai întâi de lumea întreagă Nevoiește-te
pentru tăcerea, care le păzește acestea. Căci taie toate rădăcinile nefolositoare.”29
Ceea ce putem vedea din Imnele Sfântului Simoen este mai mult decât orice că
iubirea lui Dumnezeu este am putea spune transcendentă. Iubirea de Dumnezu a devenit
am spune mai mult decât orice ceea ce am putea definii o trăsătură a tuturor epocilor
istorice. Gradul de sfințenie la care a ajuns Simeon îl putem vedea în rândurile care
urmează: „Cum ești izvorâtor de foc, Cum ești și apă răcoritoare, cum și arzi și îndulcești, Și
singure ele vor trăi, să nu se amăgească nimeni. O, iubire care ne indumnezeiesti, Tu ești
Dumnezeu. Uimitor lucru și greu de aflat e acesta. Cum nimicești stricăciunea? Cum faci
dumnezei pe oameni, cum faci întunericul lumină, cum ridici pe cei din iad, cum faci pe
muritori nestricăcioși? Cum atragi întunericul la lumină, cum biruiesti noaptea? Cum
luminezi inima, cum mă prefaci pe mine întreg? Cum Te unești cu oamenii, cum ne faci fii ai
lui Dumnezeu, cum ne arzi cu dorul Tău, cum ne străpungi fără suliță? Cum rabzi și cum
suporți, cum nu răsplătești îndată, cum, fiind în afară de toți, vezi cele ce sunt făcute de
toți? Cum fiind departe de noi, vezi fapta fiecăruia ? dă răbdare robilor Tăi să nu-i
copleșească necazul.”30
Prin urmare știm că Dumnezeu este am putea spune mai mult decât orice ceea ce
este centrul preocupărilor Sfântului Simon Noul Teolog. „Cum mă închin Ție, care ești în
mine, dar Te văd departe? Cum Te înțeleg în mine, dar Te observ în cer? Tu singur știi, Care
le faci acestea și luminezi ca soarele în inima mea materială în chip nematerial. Tu care ai
făcut să strălucească lumina slavei Tale, Dumnezeul meu, prin apostolul și ucenicul și robul
28 A se vedea Imnul al IV-lea. 29 Imnul al V-lea. 30 Imnul al VI-lea.
30

Tău, preafericitul Simeon, luminează și acum în mine și învață-mă să-i cânt aceluia imne în
Duh, noi și vechi, dumnezeiești, și ascunse, ca prin mine să se arate minunată cunoștința
Ta, Dumnezeul meu, și înțelepciunea Ta cea înaltă să se arate și mai mare și toți să Te
laude pe Ține, auzind, Hristoase al meu, că vorbesc în limbi noi prin harul Tău. Amin, fie,
Doamne, după voia Ta.”31 Ceea ce putem vedea cel mai mult în Imnele iubrii dumnezeiești
este am putea spune mai mult decât orice o profundă cunoaștere angelologică a Sfântului
Simeon sau mai mult decât orice ceea ce am putea denumii „familiaritateasa cu îngerii lui
Dumnezeu.” Astfel, la Sfântul Simeon am putea spune că totul este mai mult decât orice
ceea ce este „comuniunea cu Dumnezeu și cu îngerii Săi.” La Sfântul Simeon starea de
comuniune cu Dumnezeu este mai mult decât orice ceea ce am putea denumii „stare de
comuniune cu îngerii lui Dumnezeu.”
„Oamenii iubesc pe oamenii asemenea lor, când par să întreacă prin ceva pe alții, dar
pe Făcătorul tuturor, pe Singurul nemuritor, pe Cel ce poate toate în toți, cine văzându-L nu-
L va iubi ?”32 Este cât se poate de evident că aici Sfântul Simon ne face am putea spune
analogia iubirii de Dumnezeu ca fiind mai centrală decât iubirii de Dumnezeu sau mai mult
decât orice iubirii de semeni. Omul are datoria de a își iubii semenii din evalvie față de
Dumnezeu. Aceasta a fost genul de „lume” la care visa Sfântul Simeon am putea spune mai
mult decât orice. Lumea Sfântului Simeon, o lume care chiar la vremea viețuirii sale era de
neînțeles, am putea spune că a fost mai mult decât orice o lume destul de diferită și de
deosebită față de lumea noastră sau mai bine spus am putea spune o lume care se baza pe
alte principii și avea altă axiologie.
Lumea Sfântului Simeon era lumea principiului iubirii. Vom vedea că Simon a fost
probabil unul dintre cel mai mare teologii ai umanității care a accentuat tema iubirii. Omul
este chemat să Îl iubească pe Dumnezeu și pe semenii săi. Evident, la Simeon iubirea totală
era numai Dumnezeu. Am putea spune că în istorie Sfântul Simeon a fost singurul care a
foat adeptul „iubiri totale de Dumnezeu.” Din viața Sfântului Simeon putem vedea că el l-a
iubit pe Dumnezeu total și definitiv. „Vai, vai, Dumnezeule, Doamne, Atotiitorule! Cine se va
sătura de frumusețea Ta nevăzută, Cine se va umple de necuprinderea Ta? Cine va umbla
cu vrednicie pe calea poruncilor Tale și va vedea lumina feței Tale, cea mare, minunată,
neîncăputa în lumea aceasta grea și întunecoasă, care scoate din lume pe cel ce o vede cu
trupul, o, taină negrăită!”33
Sfântul nu face mai apoi decât să se uite cu tristețe la soarta morții care duce cu sine
pe toate cele ale lumii.34 Astfel am putea spune că Sfântul Simoen este mai mult decât orice
un martor la mai multe teofanii pe care a voit în cele din urmă să le scrie pentru ca mărturia
lui și a vieții sale să rămână mai mai mult decât orice disponibilă celor care vor venii după
el. Așa se face că acum la mai bine de 1000 de ani de la moartea Sfântului știm ce fel de
descoperiri a avut de la Dumnezeu sau mai bine spus că Sfântul a fost martorul unor
teofanii. Iată cum ne descrie Sfântul o teofanie a sa: „Aflându-mă în această stare și cu
mintea ocupată și părându-mi că-mi fixez privirea în cer, și tremurând ca nu cumva
arătându-mi-se mai mult să mă topească, L-am aflat pe El, pe care îl priveam de departe,
pe care Ștefan L-a văzut deschizându-se cerurile și pe care Pavel văzându-L mai târziu, a
orbit. L-am văzut cu adevărat întreg, ca foc în mijlocul inimii mele Astfel cutremurat de
31 Imnul al VII-lea. 32 Imnul al VIII-lea. 33 Imnul al IX-lea. 34 Acesta este am putea spune mai mult decât orice subiectul imnului al X-lea.
31

minune și înfricoșat puternic, mi-am ieșit din mine, m-am pierdut întreg, neștiind ce să fac.
Și neputând suporta copleșirea slavei, m-am întors și m-am refugiat în noaptea simțirilor de
aici. Și acoperit de gânduri, m-am ascuns în ele, ca într-un mormânt; și în loc de piatră
punându-mi acest trup foarte greu deasupra, m-am acoperit, socotind să mă ascund de Cel
ce e pretutindeni și care M-a sculat odinioară pe mine cel mort și îngropat Căci tremurând și
neputând privi spre slava Lui, am preferat să întru și să rămân în mormânt și să locuiesc cu
morții, trăind eu însumi în mormânt, decât să fiu ars și să pier întreg.”35
Mărturia Sfântului Simeon Noul Teolog este am putea spune mai mult decât orice
ceea ce este dincolo de orice o mărturie despre triadologia lui Dumnezeu sau a unui
Dumnezeu care există în trei ipostaturi: Tată, Fiu și Duhul Sfânt sau Spiritul Sfânt. „Dar eu,
nenorocitul, prefer întunericul și de aceea el se face mai gros smeritului meu suflet, și din el
se hrănesc și se înviorează patimile în mine și se ivesc balauri și reptile și șerpi, ce tulbură
mereu mădularele sufletului meu. Căci slava goală și deșartă mă mușcă și-și înfundă dinții
în inima mea. Din el, slăbind eu și moleșindu-mă, au ieșit câinii sălbatici și mulțime de fiare
și aflându-mă zăcând la pământ, m-au rupt cu dinții lor. Căci plăcerea și lauda au sfâșiat
măduva și nervii mei, tăria și curajul sufletului meu, depărtându-le de la mine. Dar cum le
voi descrie pe toate ?”36
Prin urmare, mai toată mistica și teologia Sfântului Simeon s-a legat am putea spune mai
mult decât orice de ceea ce este din mai multe puncte de vedere „experineța proprie a lui
Dumnezeu și a trăirii cu Dumnezeu în deplinătate și în profunzime. „Dar, o, fire neprihănită,
ființă ascunsă, iubire de oameni necunoscută celor mai mulți oameni, milă nevăzută de cei
ce viețuiesc fără minte ființă neschimbătoare, netăiată, întreit sfântă, lumină simplă și fără
chip, întru totul necompusă, necorporală, nedespărțită, necuprinsă de nici o fire, cum te-ai
făcut văzută ca mine, cum Te-ai făcut cunoscută celor din întuneric ? Cum Te-ai făcut ținută
în mâinile Sfintei Tale Maice ? Cum te-ai făcut legat ca un ucigaș, ai pătimit trupește ca un
răufăcător, o, împărate, voind cu orice preț să mă mântuiești și să mă introduci iarăși în
raiul slavei ? Aceasta e iconomia Ta, aceasta venirea, aceasta, mila și iubirea Ta de oameni,
care s-a arătat pentru noi, toți oamenii, Cuvinte, pentru credincioși, necredincioși, păgâni,
păcătoși, sfinți.”37
Ceea ce este extrem de important și de semnificativ în scrierile Sfântului Simon am
putea spune că este mai mult decât orice faptul că sfântul menționează că îngerii lui
Dumnezeu sunt mai mult decât orice prezenți atunci când cineva se împărtășește de
Dumnezeu și cu Dumnezeu. „De aceea, uitând de plăcere, am fost cuprins de cutremur
știind că-mi este cu neputință – cum cred eu și toți – să liturghisesc prin mine și să am astfel
viață îngerească, mai bine zis, cea mai presus de îngeri, în trup, că – precum a arătat
cuvântul și cum e adevărul – să fiu cinstit să mă fac mai aproape, ca ei, o dată ce îl ating și
cu mâinile și-L mănânc cu gura pe Cel înaintea căruia îngerii stau cu cutremur. În ce
privește judecata fraților, pe care am fost rânduit să-I păstoresc, care suflet ar suporta-o,
care minte ar fi în stare să rabde fără osândă părerea fiecăruia și să împlinească fără lipsă
toate datoriile sale și să se scape pe sine de judecata lui ?”38
Oricum, trebuie să spunem că nu putem analiza deplin bogăția de sensuri a teologiei
Sfântului Simon care este am putea spune mai mult decât orice ceea ce a marcat profund
35 A se vedea Imnul al XI-lea. 36 Imnul al XII-lea. 37 Imnul al XIII-lea. 38 Imnul al XIV-lea.
32

tradiția ortodoxă. „Atunci sunt uimit, minunându-mă de bunul chip al frumuseții Lui și că,
deschizând cerurile, Ziditorul s-a aplecat și mi-a dăruit slava negrăită și minunată.
Și cine va ajunge mai aproape de El, sau cum va fi urcat altul spre nemăsurata înălțime ?
Cugetând eu, El se află înăuntrul meu, strălucind înăuntrul ticăloasei mele inimi, învăluindu-
mă din toate părțile de o strălucire nemuritoare și luminând toate mădularele mele cu
razele Lui. Pătrunzându-mă întreg, mă îmbrățișează întreg, se dă pe Sine întreg mie,
nevrednicului, și sunt umplut de iubirea și de frumusețea Lui și mă umplu de dulceața
dumnezeirii.”39
Prin urmare putem vedea că Sfântul Simeon a fost am putea spune cât se poate de
mult interesat de toate aspectele vieții sprituale și a abordam am putea spune mai toate
cele legate de viața în Dumnezeu. „Dar oricine voiește să ia harul Meu cu viclenie și se
apropie cu fățărnicie sau având în sine răutatea, sau încrezându-se în faptele sale, stăpânit
de mândrie sau de pizmă, nu va avea parte cu Mine, care sunt Hristos”. Acestea ți le spune
Dumnezeu prin noi, ție și tuturor, în fiecare ceas. Iar de voiești, Îți voi arăta clar, Ascultă
iarăși pe Dumnezeu vorbindu-ți în parabole : „Cu ce voi asemăna împărăția cerurilor ?
Asemenea este, ia aminte, cu grăuntele de muștar pe care luindu-l un om, l-a semănat în
grădină. Și a odrăslit și s-a făcut un copac mare” (Luca XIII, 18).40
Prin urmare știm foarte bine că Dumnezeu este mai mult decât orice ceea ce fost
„preocuparea centrală a Sfântului Simeon.” Astfel tot ceea ce era cel mai esențial și mai
imporan pentru Sfântul Simeon a fost mai mult decât orice de a fii plăcut lui Dumnezeu.
„Mă tem, i-am spus, Stăpâne, sunt păcătos ! A ieșit, a venit la mine și m-a îmbrățișat.
Spune-mi, pentru ce te-ai temut, pentru ce ți-e frică și tremuri ? Minunea e mare și
înfricoșătoare, dar vei vedea și mai mari. M-am uimit, zicând : Doamne, nu îndrăznesc să
mă apropii de Tine, nici nu vreau să par mai îndrăzneț ca focul, căci văd că ești om mai
presus de om și nici nu îndrăznesc să Te privesc pe Tine, pe care Te-a respectat și focul. El
m-a atras mai aproape, m-a îmbrățișat și iarăși m-a sărutat cu sărutare sfântă și întreg a
răspândit mireasma nemuririi. Am crezut, am dorit să-i urmez și am voit să mă fac slujitor
numai Lui.”41
„Acolo arde rugul fără să se consume și se dezleagă îndată încălțămintea picioarelor
mele, Acolo se desface marea și trec singur și văd pe vrăjmași înecați în ape. Acolo văd
pomul sădit în inima mea și toate se preschimbă în mine. Acolo am produs mierea ce curge
din piatră și de atunci sufletul meu nu s-a mai împărtășit de grijă și teamă. Acolo am aflat
pe Hristos, dăruitorul acestora, acolo I-am urmat Lui din tot sufletul meu. Acolo am mâncat
mana și pâinea îngerilor și n-am mai poftit nimic din cele omenești. Acolo am văzut înflorind
toiagul uscat al lui Aaron și m-am uimit de faptele minunate ale lui Dumnezeu. Acolo am
văzut rodind sufletul meu sterp și cum lemnul uscat face rod frumos. Acolo am văzut inima
mea mocirloasă și risipitoare, curată, nevinovată și fecioară și auzind : „Bucură-te cea plină
de dar, că Domnul este cu tine și în tine în veci”. Acolo am auzit : „Scufundă-te și spăla-te în
cristelnița lacrimilor’’. Și făcând acestea, am crezut îndată și am câștigat vederea. Acolo m-
am înmormântat în mormântul smereniei desăvârșite și a venit la mine Hristos cu o milă
nemăsurată și a ridicat piatra grea a răutăților mele. Și a zis : „Vino, ieși din lume ca dintr-
un mormânt”. Acolo, am văzut, cum a pătimit în chip nepătimitor, Dumnezeul meu, și cum
39 Imnul XVI. 40 Imnul XVII. 41 Imnul XVIII.
33

s-a făcut mort, fiind nemuritor și a înviat din mormânt fără să rupă pecețile. Acolo am văzut
viața și nestricăciunea viitoare pe care o dăruiește Hristos celor ce-L caută pe El.”42
Prin urmare știm că Dumnezeu a fost mai mult decât orice ceea ce am putea denumii
mai mult decât orice Cel care v-a redeschide paradisul pentru Sfântul Sfântul Simeon.
Astfel, imnul al XX-lea este am putea spune unul dintre cele mai profunde imne din cele 58
câte a scris Sfântul Simon. „M-ai făcut rai ce are în mijlocul său pomul vieții și pământ ce
ascunde în sine pe Cel de toți neîncăput, pe Tine, pe care Te-am căutat odinioară din toată
inima mea și am dorit să aud pururea cuvânt și am voit să am pomenirea Ta în sufletul meu
și să aud să se vorbească cât mai des despre Tine. Și de fapt mai înainte mintea mea nu
putea gândi în chip curat despre Tine, nici ochii mei nu Te puteau vedea și urechea auzi,
nici inima mea nu putea primi suișuri dumnezeiești, ci se înspăimânta întreagă numai la
auzul despre Tine și sufletul meu se strângea în sine de frică și cutremur.”43
La fel de bine în imnele sale sfântul Simeon răspunde și la unele întrebări teologice
care i-au fost adresate de mai mulți și în special de călugări începători care au voit să afle
mai multe lucruri de la sfânt în privință cu viața lor spirituală.44
42 Imnul XIX. 43 Imnul al XX-lea. 44 A se vedea Imnul XXI-lea.
34

SFÂNTUL SIMEON CA ȘI MODEL AL TEOLOGULUI SECOLULUI AL XXI-LEA
„Cel care se roagă este teolog și teolog este cel care se roagă.”
Evagrie Ponticul
Secolul al XX-lea s-a încheiat mai bine de un deceniu. În acest secol am putea spune
că au funcționat mai multe școli de teologie care au dat mai mulți teologi care au dus mai
departe tradiția teologie Ι ortodoxe din secolul al XX-lea. Am putea să ne amintim nume
sonore cum ar fii: John Meyendorf, Alexander Schmemann și George Florovsky care au fost
cele mai semnificative nume în ortodoxia secolului al XX-lea. Am putea spune că mai toți
adevărați și reali teologi ortodocși sunt simionieni sau mai mult decât orice trebuie să fie
familiari cu învățăturile și viața Sfântului Simeon Noul Teolog.
În acest sens, Biserica recomandtă tuturor teologilor ortodocși mai înainte de a se
avânta în lumea ortodoxiei să fie cât se poate de mult familiaru cu Sfântul Simeon și
învățăturile sale. Astfel, în zilele noastre tărim într-o lume a lipselor de repere și de
perspectivă sau de viziune. Prin urmare, lumea este schimbătoare am putea spune și cât se
poate de nestatornică. De mai multe ori după mentalitatea lumii de azi, modelele care sunt
puse în fața noastră sunt cât se poate de nestatornice și de imprevizibile. Astfel, ceea ce
este aparent actual azi nu mai este mâine și la fel de bine în luna următoare.
Sfinții au fost cei care sunt pentru noi modele cât se poate de statornice de viață și
existență. Sfinții au fost am putea spune mai mult decât orice ceea ce fost dincolo de orice
repere de existență și de viețuire. Sfințenia este astfel un garant sigur al pășirii pe calea
credinței. Astfel, clas α teologilor este mai mult decât orice ceea ce am putea definii ca ceea
ce este dincolo de orice o clasă care se ocupă cu studiul adevărurilor legate de Dumnezeu
și de existența Lui. Existența lui Dumnezeu este mai mult decât orice ceea definește
preocupările teologilor.
Sfântul Simeon a fost la rândul lui un teolog reușit sau mai bine spus „de succes,” a
fost unul dintre cei mai de încrede funcționari de la curtea imperială a Bizanțului. Sfântul
Simeon era un om ascultat numai de cei din mănăstiri și din Biserici ci a fost prețuit până la
exilul său de mai toată curtea imperială din Bizanț. Cum am arătat în primul capitol al
acestui volum, memoria istorică nu l-a uitat pe Sfântul Simeon. Sfântul Simeon este trecut
în toate calendarele ortodoxe și este studiat la toate facultățile de teologie ortodoxă din
lume.
În cinstea Sfântul Simeon s-au făcut Biserici, s-au scris slujbe și s-au scris zeci de
volume și de articole. Sfântul Simeon a fost extrem de iubit în timpul vieții sale dar nu a fost
35

am putea spune destul de bine înțeles în epocă. Scrierile sale fascinau pe mulți dar și mai
mulți oameni își dădeau seama că sfântul Simon nu era un om obișnuit. Era permanent la
slujbe și la Biserică, ba se mai spunea că în jurul lui mai apărea și o lumină care îl cerceta
din când în când.
Sfântul Simeon s-a remarcat ca fiind un om sobru, serios, harnic [se poate spune
despre el că a muncit toată viața], un bun povățuitor și un bun prieten [sunt mai multe
mărturii din epocă care ne spun că era extrem de săritor față de prietenii săi]. Simeon a fost
mai mult decât orice un om demn de admirat. A fost un om supus și cât se poate de mult
demn. A apărat interesle imperiului său cât s-a putut. Corupția și scandalurile de la curtea
imperială nu l-au înspăimântat pe sfântul Simeon.
În mare parte ceea ce știm despre sfântul Simeon este că în jurul anului 1000 de la
Hristos Imperiul trecea prin mari fragmentări și prin mari schimbări. Lumea bizantină deși
era în apogeul ei, am putea spune că era o lume destul de ruptă sau de fărămițată. La
curtea imperială aveau loc o serie de comploturi și de uneltiri în lupta pentru putere a
diferiților demnitari și reprentanți imperiali. Avem motive să credem că lupta pentru tronul
imperial din Constantinopol era extrem de acerbă și de cruntă. Basileii bizantini erau
oameni cu mai multe fețe. Pe de o parte basilei afișau o profundă evalvie și atașement față
de Biserică și de credința ortodoxă, în timp ce în interior erau cât se poate de intersați de
lupta pentru dominație sau de putere. Sfântul Simon a avut o sarcină extrem de grea în
contextul unei societăți bizantine care era cât se poate de dezbinate și de fragmentate.
Cazurile de „luptă internă pentru tronul patriarhal erau extrem de des întâlnite în Bizanț.”
Prin urmare, de mai multe ori Sfântul Simeon a avut rolul de mediator dintre cele
două mari centre ale vieții bizantine: imperială și patriarhală. Patriarhii bizanțului erau mari
autorități sociale din acele vremuri. Prin urmare Sfântul Simon a avut de mai multe ori
sacrici imperiale și patriarhale. Este destul de uimitor cum această persoană a reușit o
sinteză atât de evidentă între imperiu și Biserică. Modul bizantin de viețuire a fost mai mult
decât orice ceea ce am putea denumii o sinteză unică a statului și a religiei. Acest model
este și acum actual pentru mai multe state din Europa și din Asia.45
Mai mult decât orice este cât se poate de evident că trebuie să arătăm astfel
trăsăturile de bază ale Sfântului Simeon. Cum am spus, Sfântul Simeon era un om blând,
cumpătat, destoinic, constant și am putea spune cel mai mult decât orice nu era dornic de
demnități sau de poziții sociale înalte. Sfântul Simeon a fost mai mult decât orice ceea ce
am putea denumii mai mult decât orice un exemplu și un model de urmat.
În special Imnele sale după cum am arătat ne arată imaginea unui om duhovnicesc și
cât se poate de dedicat slujirii sale. Prin urmare ce calități trebuie să aibă un teolog
ortodox? Am putea spune că teologul și mai mult decât orice teologul ortodox trebuie să
aibă mai multe calități. Am putea să le grupăm în trei categori:
1.intelectuale
2.morale
3.temperamentale.
45 Ceea ce este cât se poate de evident în vremea Sfântului Simon a fost am putea spune mai mult decât orice
o lipsă de „compartimentare” sau de „separație,” între diferitele secțiuni academice ale teologiri. Astfel,
școlile de teologie din vremea Sfântului Simeon au fost am putea spune cât se de poate de mult destul de
generice. Accentul teologic din vremea Sfâmntului Simoen a fost mai mult decât orice pe „trăirea și
experimentarea lui Dumnezeu în rugăciune.”
36

Care ar fii calitățile intelectuale ale teologului ortodox? În primul rând se cere ca după
modelul Sfântului Simeon teolgoul trebuie să fie erudit și mai bine spus cât mai erudit.
Teologul trebuie să iubească studiul și cititul. Unui teolog nu i se cere să studieze numai în
timpul anilor de pregătire teologică ci mai mult decât orice el are obligația de a studia și de
a fii la curent cu tot ceea ce apare din domeniul teologic dar mai mult decât orice cu ceea
ce ține de ceea ce ramura sa de specializare: angelologie, dogmatică, liturgică, omiletică,
catehetică sau studiul biblic.46 Prin urmare, după cum Domnul Iisus Hristos a chemat pe cei
12 apostoli la apostolat și ei au lăsat în urmă toate ale lor și au urmat lui Hristos am putea
spune mai mult decât orice că și teologul are are o anumită chemare. Modelul și exemplul
vieții sfântului Simeon Noul Teolog mai mult decât orice este un model fiindcă foarte multe
din trăsaturile vieții sociale din Bizanț le întâlnim și în zilele noastre. Nestatornicia,
neseriozitarea, lipsa de cumpătare, vulgaritatea, nesâbuința și alte trăsături de caracter de
acest gen am putea spune că sunt prezente și astăzi.
„An Orthodox theologian is assumed to be traditional. He really doesn’t care about
currency, or the challenges of the age. The world has never liked the Cross, and it has
always complained about the difficulties of Trinitarian dogma. The ethical acerbities which
stem, inexorably, from Holy Tradition the modern age has taken as “moralistic,” even
“fundamentalistic.” A long time ago, when Orthodoxy got too conservative (or seemed that
way), relevant philosophers who “responded” to “contemporary challenges” forged a
nominalism that made Grace a far less frightening thing, and intellectualized it into
something less than a phenomenon. Too, the West could now take its ethics in spoonfuls, in
casuistic legerdemain. Now, Orthodoxy must seem too conservative again, and no one likes
the heady alum-tasting mix of dogmatic Trinitarianism, Christology (with a real historical
and male Jesus), 37piscopal authority and responsibility, agrarian sensibility, creationism,
anti-contraception, asceticism, familiar and terrible mystery. Once again, the reaction is
burgeoning, this time on two sides. One is a renewed attempt at caesaropapism. The other
is a quasi-pentecostal celebration of Euro speak, with eschatological hopes vested in the EU
and a bi-pulmonary ecclesiology. Apart from these new developments, an Orthodox
theologian only cares about being understood in the vernacular: this is not the same as
responding to challenges of the age. The world has always “challenged.” But the Church
has always proclaimed the Gospel instead, recognizing that under the cover of plaintive
“challenges” (which are almost always chock full of impish denunciation of authority, like 7th
graders acting out against a disrespected teacher), there really does exist a hunger and
thirst for truth (rather than gaseous constructs like “consensus”). This is the need for the
Gospel and Holy Tradition: and in this dynamic response to the impassive Uncreated, there
really is, as some have said, “a deifying vision of conviction and commitment, capable of
transforming the whole world.” As nice as that sounds, there is also, at the same time and
without contradiction, a structured system of truth and a study of doctrinal formulations.
There is, dare we say it, the unavoidable, authoritative witness of exclusive, even offensive,
dogma (“exclusive,” i.e., “every other theory is wrongheaded”).”47
Prin urmare Sfântul Simeon a fost mai mult decât orice cea ce am putea denumii un
mare spiritualist sau mai bine spus modelul teologului ortodox din evul mediu. În evul
46 Un dicționar al teologilor secolului al XX-lea a fost scrie de Preot Profesor Gheorghe Drăgulin. 'Dicționar bio-
bibliografic, teologi ortodoc și români și străini, secolele XIX-XXI'. (Editura Proxima: București, 2011). 47 http://janotec.typepad.com/terrace/2008/03/orthodox-theolo.html .
37

mediu au existat mulți alți mari teologi dintre care îi putem amintii pe Petru Abelard sau pe
Anselm de Cantembury.48 Știm astfel cât se poate de mult că Dumnezeu este Cel care face
posibil teologia și tot ceea ce țin de teologie. Prin urmare, teologia profesată de Sfântul
Simeon nu a fost budistă, hindusă sau taoistă. Calitățile morale ale teologului trebuie să fie
mai mult decât orice de natură spirituală. Nu se cade teologului ortodoxă să fumeze, să fie
afemeiat, să fie violent și necontrolat și mai mult decât orice să se complacă în viața laxă și
senzuală a plăcerilor trupești și a celor de acest fel. Modele de teologi contemporani am
putea spune că sunt multe. Ne putem amintii de Ioanis Zizioulas, Kalistos Ware sau de
Constatin Coman și mulți alții.
Teologia sfântului Simeon a fost departe de a fii o teologie care susținea reîncarnarea
sau metempsihatoza. La fel de bine teologia sfântului Simeon nu a fost o teologie care a
avut alți urmași vrednici cum a fost Părintele Ioanis Romanidis în secolul al XX-lea. „ Η
σημασία του θεολογικού του έργου (διδακτικού, συγγραφικού, αγωνιστικού) κάνει πολλούς
μελετητές να μιλούν για εποχή προ και μετά τον π. Ρωμανίδη. Διότι θεωρούν ότι εφερε
αληθινή τομή και ρήξη με το σχολαστικό παρελθόν της Ελλαδικής Ορθοδοξίας, που
λειτουργούσε ως βαβυλώνιος αιχμαλωσία στη θεολογία της. Η διατριβή του σφράγισε
αποφασιστικά αυτή την αναγεννητική πορεία, σε σημείο, που και αυτοί οι για διαφόρους
λόγους επικριτές ή ιδεολογικά αντίπαλοί του, να προδίδουν στα γραπτά τους την επιρροή
του π. Ιωάννου στη θεολογική τους σκέψη. Συγκεκριμένα, ο π. Ιωάννης: α) Επανέφερε στον
ακαδημαϊκό θεολογικό χώρο την προτεραιότητα της πατερικής εμπειρικής θεολογήσεως,
παραμερίζοντας τον διανοητικό – στοχαστικό – μεταφυσικό τρόπο θεολογήσεως, β)
Συνέδεσε την ακαδημαϊκή θεολογία με την λατρεία και την φιλοκαλική παράδοση,
καταδεικνύοντας την αλληλοπεριχώρηση θεολογίας και πνευματικής ζωής και τον
ποιμαντικό – θεραπευτικό χαρακτήρα της δογματικής θεολογίας. Γ) Διείδε και υιοθέτησε
στη θεολογική μέθοδο τον στενό σύνδεσμο δόγματος και ιστορίας και γι’ αυτό μπόρεσε να
κατανοήσει όσο λίγοι την αλλοτρίωση και πτώση της θεολογίας στη Δυτική Ευρώπη, που
επήλθε με την φραγκική κατάκτηση και επιβολή. Η καλή γνώση της ιστορίας, εξ αλλού,
Φραγκοσύνης και Ρωμιοσύνης (προοριζόταν για καθηγητής της Ιστορίας στο Γέηλ) τον
βοήθησε να διαπιστώσει και αναλύσει τη διαμετρική διαφορά Φράγκικου και Ρωμαίικου
πολιτισμού, εισάγοντας ρωμαίικα κλειδιά στη διερεύνηση της ιστορίας και του πολιτισμού.
Δ) Βοήθησε, έτσι, την πληρέστερη έρευνα και του Ελληνισμού, έξω από τις
κατασκευασμένες δυτικές θέσεις, με την ορθή – ως απόλυτα τεκμηριωμένη – χρήση των
ιστορικών ονομάτων του Ελληνικού έθνους, της σημασίας και δυναμικής τους στην
Ιστορική του πορεία. ”49
Teologul ortodox trebuie să fie mai mult decât orice un om moral și un exempolu în
tot ceea ce se poate. El este mai mult decât un preot. În ierarhia Bisericii ortodoxe teologul
este mai mult decât un ierarh sau un patriarh sau un preot sau diacon. Aceasta fiindcă
modelul vieții celor trei teologi ai ortodoxei au făcut acest lucru posibil. Astfel în ceea ce
privește raportarea din toate epocile trecute umanitatea s-a raportat la Dumnezeu prin
teologi. „Κατὰ τὸν ἴδιο τρόπο καὶ οἱ ἀπ’ αἰῶνος ἅγιοι καὶ οἱ παλαιοὶ καὶ οἱ τωρινοὶ
πνευματικὰ βλέποντες δὲν βλέπουν σχῆμα ἢ εἶδος ἢ ὁμοίωμα, ἀλλὰ φῶς ἀσχημάτιστο,
ἐπειδὴ καὶ αὐτοὶ εἶναι φῶς ἐκ τοῦ φωτός, δηλαδὴ τοῦ Ἁγίου Πνεύματος. Ὅμως ἂν καὶ
48 http://www.parembasis.gr/0000/00_88_04.htm . 49 A se vedea Ioannis Romanidis pe wikipedia.
38

φτάνουν σ’ αὐτὴ τὴν κατάσταση, τὰ σώματά τους δὲν γίνονται ἀμέσως ἄφθαρτα καὶ
πνευματικά, ἀλλὰ ὅπως ἀκριβῶς τὸ σίδερο ποὺ πυρακτώνεται στὴν φωτιὰ παίρνει τὴν
λαμπρότητά της, ὅταν ὅμως ἀπομακρυνθεῖ ἀπ’ αὐτὴν γίνεται πάλι ψυχρὸ καὶ μαῦρο, ἔτσι
ἀκριβῶς καὶ τὰ σώματα τῶν ἁγίων: Μετέχοντας καὶ αὐτὰ στὸ θεῖο πῦρ, δηλαδὴ στὴν χάρη
τοῦ Θεοῦ, ἁγιάζονται, φλεγόμενα καθαρίζονται, γίνονται διαυγῆ καὶ πολυτιμότερα ἀπὸ τὰ
ἄλλα σώματα. Ἀλλὰ ὅταν ἡ ψυχὴ βγεῖ ἀπὸ τὸ σῶμα, ἀμέσως καὶ αὐτὰ παραδίδονται στὴν
φθορὰ καὶ διαλύονται σιγὰ-σιγά. Ἄλλα ὅμως διατηροῦνται γιὰ πολλὰ χρόνια χωρὶς νὰ εἶναι
οὔτε ἐντελῶς ἄφθαρτα οὔτε πάλι τελείως φθαρτά, ἀλλὰ διασώζουν μέσα τους τὰ
γνωρίσματα καὶ τῆς ἀφθαρσίας καὶ τῆς φθορᾶς, ὥσπου νὰ φτάσουν στὴν τέλεια ἀφθαρσία
καὶ νὰ ἀνακαινιστοῦν τὴν τελευταία καὶ κοινὴ ἀνάσταση τῶν νεκρῶν. Γιὰ ποιό λόγο; Διότι
δὲν ἔπρεπε νὰ ἀναστηθοῦν καὶ νὰ ἀφθαρτωθοῦν τὰ ἀνθρώπινα σώματα, πρὶν ἀπὸ τὴν
ἀνακαίνιση τῶν κτισμάτων, ἀλλὰ ὅπως ἀκριβῶς πρῶτα πλάστηκε ἡ φύση ἄφθαρτη καὶ
ἔπειτα ὁ ἄνθρωπος, ἔτσι πάλι πρῶτα ἡ κτίση πρέπει νὰ μεταποιηθεῖ ἀπὸ τὴν φθορὰ στὴν
ἀφθαρσία καὶ μετὰ μαζὶ μ’ αὐτὴν ν’ ἀλλάξουν καὶ νὰ ἀνακαινιστοῦν τὰ φθαρτὰ σώματα τῶν
ἀνθρώπων, ὥστε ὁ ἄνθρωπος πνευματικὸς πιὰ καὶ ἀθάνατος νὰ κατοικήσει σὲ τόπο
ἄφθαρτο, αἰώνιο καὶ πνευματικό. Καὶ ὅτι αὐτὸ εἶναι ἀλήθεια, ἄκουσε τὸν Ἀπόστολο Πέτρο
ποὺ τὸ βεβαιώνει: .Θὰ ἔρθει ἡ ἡμέρα τοῦ Κυρίου σὰν κλέπτης τὴν νύχτα καὶ τότε οἱ
οὐρανοὶ θὰ διαλυθοῦν ἀπὸ τὴν φωτιὰ καὶ τὰ στοιχεῖα τῆς φύσεως θὰ καοῦν καὶ θὰ
λυώσουν. (Β’ Πέτρου 3: 10,12), ὄχι γιὰ νὰ ἐξαφανιστοῦν, ἀλλὰ γιὰ νὰ ἀναχωνευθοῦν καὶ νὰ
ἀναστοιχειωθοῦν σὲ καλύτερη καὶ αἰώνια κατάσταση. Ἀπὸ ποῦ γίνεται φανερὸ αὐτό; Ἀπὸ
τὰ λόγια ποὺ προσθέτει στὴν συνέχεια ὁ Ἀπόστολος: .Καινούριους οὐρανοὺς καὶ καινούρια
γῆ προσδοκοῦμε κατὰ τὴν ἐπαγγελία σου. (Β’ Πέτρου 3: 13). Τίνος τὴν ἐπαγγελία;
Ἀσφαλῶς τοῦ Χριστοῦ ποὺ εἶπε: .Ὁ οὐρανὸς καὶ ἡ γῆ θὰ παρέλθουν, οἱ λόγοι μου ὅμως δὲν
θὰ παρέλθουν. (κατὰ Ματθαῖον 24: 35). Παρέλευση τοῦ οὐρανοῦ ἐννοεῖ τὴν ἀλλαγή του, γι’
αὐτὸ λέει ὅτι ἂν καὶ ὁ οὐρανὸς θὰ ἀλλάξει, ὅμως οἱ δικοί του λόγοι θὰ μένουν ἀναλλοίωτοι
καὶ σταθεροί. Αὐτὸ προανήγγειλε καὶ ὁ προφήτης Δαυίδ: .Σὰν μανδύα θὰ τοὺς τυλίξεις καὶ
θὰ ἀλλάξουν, ἐσὺ ὅμως θὰ παραμείνεις ὁ ἴδιος καὶ τὰ ἔτη τῆς ζωῆς σου δὲν θὰ ἐκλείψουν.
(Ψαλμοί,101: 27-28). Τί θ ὰ μποροῦσε νὰ γίνει σαφέστερο ἀπὸ αὐτὰ τὰ λόγια.”50
Știm astel cât se poate de mult că Dumnezeu a ales ca în anumite epoci teologii și
mai mult decât orice teologii ortodocși să fie posibili. Dar trebuie să știm că teologii
ortodocși nu sunt oameni de afaceri sau mari magnați industriali. Ceea ce este cel mai
dificil din punct de vedere social este încadrarea teologilor într-o lume cât se poate de
realistă și de accepabilă. Deși trăiesc în lume teologii nu sunt din această lume ci sunt din
„sfera de existență a lui Dumnezeu.” Acest lucru trebuie bine înțeles și cuprins într-un
spațiu cât se poate de convențional. Dacă teologii sunt scoși din lumea în care trăim cum a
fost cazul exilului Sfântului Simeon Noul Teolog, înseamnă că lumea în care trăim nu este în
nici un caz o lume care vrea să se apropie sau este sincer inter εsată de o relație cu
Dumnezeu.
„Πριν απ’ όλα, τρία πράγματα πρέπει να αποκτήσεις κι έπειτα να κάνεις αρχή στην
αναζήτησή σου. Αυτά είναι: αμεριμνία από κάθε πράγμα, είτε παράλογο, είτε εύλογο,
δηλαδή νέκρωση απ’ όλα· συνείδηση καθαρή, δηλαδή να φυλάγεις τον εαυτό σου
ακατηγόρητο από τη συνείδησή σου· και απροσπάθεια, δηλαδή να μην κλίνεις σε κανένα
πράγμα του κόσμου τούτου, ούτε αυτού του σώματός σου. Έπειτα κάθισε σε κελί ήσυχο και
50 http://www.xristianos.net/?p=1444#more-1444 .
39

σε μία μοναχική γωνιά και πρόσεξε να κάνεις ό,τι σου λέω· κλείσε τη θύρα και μάζεψε το
νου σου από κάθε μάταιο και πρόσκαιρο πράγμα, και τότε ακούμπησε στο στήθος το
πηγούνι σου, στρέφοντας τα αισθητά μάτια μαζί με όλο το νου στο κέντρο της κοιλιάς,
δηλαδή στον ομφαλό, και κράτησε και την αναπνοή από τη μύτη για να μην αναπνέεις
ανεμπόδιστα, και ερεύνησε νοητά στα έγκατα σου να βρεις τον τόπο της καρδιάς όπου
είναι στη φύση τους να συνδιατρίβουν όλες οι ψυχικές δυνάμεις. Στην αρχή έχεις να βρεις
σκότος κι ανυποχώρητη σκληρότητα· αν όμως επιμείνεις κι εργαστείς αυτό το έργο νύχτα
και μέρα, θα βρεις, ω του θαύματος, ατέλειωτη ευφροσύνη. Γιατί όταν ο νους βρει τον
τόπο της καρδιάς, βλέπει παρευθύς εκεί μέσα εκείνα που δεν ήξερε ποτέ του. Βλέπει
δηλαδή τον αέρα που βρίσκεται μέσα στην καρδιά και τον εαυτό του φωτεινό και γεμάτο
διάκριση. Και στο εξής, από όποιο μέρος εμφανιστεί κανένας λογισμός, πριν ακόμη να
σχηματιστεί ή να είδωλοποιηθεί, τον διώχνει και τον αφανίζει με την επίκληση του Ιησού
Χριστού. Και από εδώ ό νους, μνησικακώντας κατά των δαιμόνων, σηκώνει καταπάνω τους
τη φυσική οργή και κυνηγά και χτυπά τους νοητούς εχθρούς. Τα υπόλοιπα θα τα μάθεις με
τη βοήθεια του Θεού μόνος σου, με τη φύλαξη του νου σου και κρατώντας στην καρδιά τον
Ιησού· γιατί λέει κάποιος: «Να κάθεσαι στο κελί σου και αυτό θα σε διδάξει τα πάντα». ”51
Prin urmare teologul se cuvine săp aibă toate calitățile morale și intelectuale de care
dispune și mai mult decât orice să fie dacă este posibil cel care este un garant al acestor
calități în comuninatea sa. Teologul trebuie să fie astfel un exemplu și un model de urmat
pentru toată lumea. El trebuie să fie familiar cu viețile sfinților, ale părinților Bisercii și cu
toate scrierile patristice și bisericicești. La fel de bine teologul ca și moralist trebuie să știe
foarte bine dogma și adevărul de credință ortodox. Ca și moralist teologii au obligația de a
cunoaște canoanele Bisericii Ortodoxe și de a fii primii care le îndeplinesc. La fel de bine
teologii se cade să fie repere pentru restul celor care vor să înainteze pe drumul spre
Dumnezeu. Tot ca și calitate morală teologul trebuie să fie un om de rugăciune și de post. El
trebuie să se roage și să poasteasă dacă se poate în toate cele 4 posturi mari de peste an și
am putea spune în fiecare miercuri și vineri a săptămânii. Astfel, teologul v-a ajune să fie
am putea spune la înălțimrea chemării sale pe care care spre deosebire de meserii și de
alte profesii o are chiar de la Dumnezeu.
Prin urmare voi insista pe câteva alte trăsături de caracter al teologului. Ca și caracter
teologul trebuie să fie un om sincer, un om inimor, deschis și să nu fie rău, certăreț sau
needucat și nemanierat. Prin urmare, cu cât mai multe calități are un teolog cu atât mai
bine. În epocă Sfântul Simeon nu a fost numai un mare călugăr ci a fost mai mult decât
orice și un mare teolog. Sfântul Simeon știa dogmatică, mistică, patrologie, catehism,
omiletică și liturgică. Sfântul Simon ni se spune că era un bun tipicar știind foarte bine tipul
Bisericii Ortodoxe. „ The real theologian is not the person who can speak eloquently about
the deep things of God. Rather, the real theologian is the person who embodies that
understanding of God in prayer and holiness. That is, a theologian is not the person who has
a theoretical knowledge about God, but rather the one who has a practical and experiential
knowledge of God. I wonder what would happen to the church if we shared Evagrius’
conviction. What would the church look like if all our leaders were this kind of praying
theologian? If all our scholars were this kind of saint? If all our pastors had this kind of
relationship with God? I’ve come to believe, you cannot give what you do not have. You
51 http://www.xristianos.net/?p=935 .
40

cannot teach me how to become what you are not already. So, as a pastor, how can I teach
people how to pray if I don’t already pray? How can I teach people how to be holy if I am not
already holy, or at least well on the way?”52
Prin urmare vom vedem că în ierarhia lucrurilor lui Dumnezeu teologii sunt undeva
foarte sus. Deși lumește teologii sunt și ei oamenii ca oricare alții, nu același lucru îl putea
vedea și din punct de vedere al lui Dumnezeu. Un teolog nu este indentic în fața lui
Dumnezeu ca și un simplu preot sau ierarh. Teologul este am putea spune cel mai avansat
în cunoașterea și experimentrarea lui Dumnezeu. La fel de bine teologii au o chemare
aparte sau mai bine spus separată de la Dumnezeu.
În timp ce preotul este „este slujitor al lui Dumnezeu în raportul cu lumea” teologul
este de mai multe ori exclusiv dedicate cunoașterii și aprofunădrii tainelor lui Dumnezeu.
Există am putea spune o linie cât se poate de mare de demarcație. Teologia este cât se
poate de mult superiară preoției care deși a fost instituită de Domnul Iisus Hristos nu are
aceiași axilologie sau aceiași chemare ca și teologia.
Evident, în cadrul teologiei ortodoxe contemporane, teologia pastrorală este teologia
care îl face pe cineva preot. Dar, teologia pastorală am putea spune că nu este „gradul
ultim al teologiei.” Ascetica și mistica sunt dincolo de teologia pastorală. Astfel, un teolog
trebuie să aibă ample cunoștințe din domeniul asceticii și al misticii. Scrierile Sfântului
Simeon Noul Teolog am putea spune că dovedesc cât se poate de mult că Simeon ave
acunoștințe de ascetică și de mistică cât se poate de profunde și de bine întemieate.
Teologia Sfântului Simoen și Sfântul Simeon ca și teolog a fost am putea spune cât se
poate de mult un mistic și o persoană a misticii ortodoxe. Mistica Sfântului Simoen s-a
centrat cel mai mult pe „iubirea lui Dumnezeu.” Aceasta l-a făcut pe Sfântul Simoen să se
deosebească am putea spune cât se poate de mult de alți teologi ortodocși. Nici un alt
teolog ortodox nu a scris atât de convingător referitor la „iubirea de Dumnezeu” cum a scris
Sfântul Simoen. Mai mult decât atât forma pe care a dat-o Simeon descrierii acestei teologii
a fost mai mult decât orice „poetică.” Sfântul Simeon a fost astfel teologul care a elaborat o
poetică a iubirii de Dumnezeu. Poetica sa a fost am putea spune cât se poate de mult o
poetică extreme de profundă în care Simeon a dat expresie sentimentelor sale de iubrii
față de Dumnezeu și mai mult decât orice de comuniune cu Dumnezeu.
Sfântul Simeon a fost în istoria creștinsimului sfântul care a dat cel mai bine
„expresie iubirii creștine de Dumnezeu.” Sentimnetul iubirii de Dumnezeu este am putea
spune un setiment care este prezent conștient sau inconștient la mai toți dintre cei care
existăm.53 „Okay, since BWT is so poorly supported empirically and since the scientific
community is telling us that IDT isn’t science, what’s wrong with a simple profession of
ignorance? In response to the question How did life originate and develop? What’s wrong
with simply saying We don’t know ? (Such a profession of ignorance, by the way, was the
reason Michael Denton’s book Evolution: A Theory in Crisis was panned by the Darwinist
establishment.) As philosophers of science Thomas Kuhn and Larry Laudan have pointed
52http://laurenporter.wordpress.com/2011/02/25/what-makes-you-a-theologian . 53 http://www.theology.ie/theologs.htm .
41

out, for scientific paradigms to shift, there has to be a new paradigm in place ready to be
shifted into. You can’t shift into a vacuum. Napoleon III put it this way: “One never really
destroys a thing till one has replaced it.” If you’re going to reject a reigning paradigm, you
have to have a new improved paradigm with which to replace it. BWT is the reigning
paradigm. But what alternative is there to BWT? Logically, the only alternative is IDT. But
IDT isn’t part of science. This is a case of Hobson’s choice. There’s no pleading ignorance
and no shifting away because BWT is the only game in town. Note that I’m not saying BWT
is a tautology. The tautology criticism has been a long-standing criticism offered against
Darwinism. Accordingly, Darwinism is tautologous because it asserts the survival of the
fittest, but then turns around and identifies the fittest with those who survive. This sort of
tautology is not what we’ve been talking about here. BWT has genuine content. It sets
definite limits on the type of world we inhabit. BWT is not true simply as a matter of
linguistic convention. The problem is that BWT purports to be the conclusion of a scientific
argument based on empirical evidence, but is actually a strict logical consequence of a prior
assumption about how to do science, namely the assumption of methodological
naturalism.”54
Este astfel cât se poate de evident că Sfântul Simeon a fost dat la o parte de mai
mulți alți teologi din cauza profunzimii sale și a introspecției sale în iubirea lui Dumnezeu.55
54 http://www.leaderu.com/offices/dembski/docs/bd-theologn.html . 55 „Thinkers in the ancient world sought to plumb the depths of ultimate reality. With that quest for ultimate
reality came the birth of the discipline of philosophy. Some philosophers focused on one particular aspect of
philosophy called metaphysics (ultimate being). Others focused their attention on epistemology (the science
of knowing). Still others stressed in their investigation the basic principles and elements of ethics (the study of
the good and the right). And others focused on the ultimate foundations for aesthetics (the study of the
beautiful). One philosopher stood out as being deeply involved in the study of all of these matters as well as
others. His name was Aristotle. Because Aristotle’s philosophical investigation was so comprehensive that it
encompassed all of the above concerns of philosophy, he earned for himself the supreme epithet, namely,
“the Philosopher.” Among students of philosophy, if passing mention is made of the title “the Philosopher,”
everybody understands that that title can be a reference to only one person — Aristotle. In a similar manner,
the study of theology historically has brought to the surface outstanding thinkers and scholars. Some are
known for their specific ability to create a synthesis between theology and secular philosophy. Augustine, for
example, was known for his ability to take precepts from the philosophy of Plato and blend them with biblical
theology. Much of Augustine’s theology was therefore of a philosophical kind. The same could be said to a
certain degree of Thomas Aquinas, who gave us a similar synthesis between Aristotelian philosophy and
Christian thought. Among the sixteenth-century magisterial Reformers, we notice that Luther, being a brilliant
student of language, brought to the theological table an uncanny ability to provide vignettes of insight into
particular questions of truth. But Luther was not a systematician by nature, and so he could not be the
theologian of theologians. He never developed a full-orbed systematic theology for the instruction of the
church. That task in the sixteenth century was left to the genius of the Genevan theologian John Calvin. Calvin
brought to the study of theology a passion for biblical truth and a coherent understanding of the Word of God.
Of all of the thinkers of the sixteenth century, Calvin was most noted for his ability to provide a systematic
theological understanding of Christian truth. His magnum opus, Institutes of the Christian Religion, remains to
this day a titanic work in the field of systematic theology. Luther did not live long enough to recognize the full
impact of Calvin’s work, though he did see that Calvin would become a towering figure. It was left to one who
knew Calvin and his work more extensively, namely, Philip Melancthon, Luther’s assistant and an impressive
scholar in his own right, to give Calvin the sobriquet “the Theologian.” Thus, if one mentions “the
Philosopher,” we understand that to mean a reference to Aristotle. On the other hand, if one mentions “the
Theologian,” the heirs of the Reformation think exclusively of John Calvin. In our day there seems to be an
ongoing battle between advocates of systematic theology and advocates of biblical theology. We are living in
a time of unprecedented antipathy toward rationality and logic. Where systematic theology used to reign
42

Astfel, din teologia sfântului Simeon am putea spune că deducem cel mai mult modelul
teologului ortodox. Căutarea de modele am putea spune că este un imperativ al mai multor
științe. Astfel, modele se fac în cultură, în civilizație, în științe, în filosofie și în artă ca să
enumerăm numai câteva categorii de studiu. Nevoie de modele este imperioasă în zilele
noastre la mai mulți dintre noi. În înțelecpiunea și experineța ei Biserica Ortodoxă a
răânduit un model de teolog. Acest model a fost am putea spune Sfântul Simeon Noul
Teolog. La fel de bine ca și modele de teologi ortodoxia ne mai pune în față și alte modele
de teologi cum ar fii Sfântul Ioan Teologul sau Sfântul Grigorie Teologul.
Cine a scris foarte mult despre teologi a fost mai mult decât orice francezul Placide
Deseile.56 „Με τον ερχομό του Κυρίου στον κόσμο το σκοτάδι πάλι διαλύεται και το φως
πάλι παίρνει τη θέση του. Ολόκληρη η χώρα της Αιγύπτου τιμωρείται με πυκνό, ψηλαφητό
σκοτάδι. Πάλιν ο Ισραήλ, ο λαός του Θεού, φωτίζεται με νέα φωτεινή στήλη. Ο λαός που
κάθεται στης άγνοιας το σκοτάδι, ας δει τώρα το άπλετο φως της επίγνωσης του
θελήματος του Θεού. «Τα αρχαία πέρασαν. Τώρα στον κόσμο έγιναν όλα καινούργια». Το
γράμμα υποχωρεί. Το πνεύμα υπερέχει, υπερτερεί. Οι σκιές εξαφανίζονται και στη θέση
τους έρχεται η αλήθεια. Ο Μελχισεδέκ (σύμβολο και προτύπωση της παντοτεινής βασιλείας
και ιερωσύνης του Χριστού), καλεί σε μεγάλο πανηγύρι. Ο αμήτωρ γίνεται απάτωρ. Ο
Ιησούς δηλαδή σαν Θεός δεν έχει μητέρα. Ύστερα όμως, έρχεται στον κόσμο και σαν
άνθρωπος δεν έχει πατέρα. Γεννιέται από την αγνή και άσπιλη Παρθένο «εκ Πνεύματος
Αγίου». Καταργούνται οι νόμοι της φύσης. Πρέπει να γεμίσει ο άνω κόσμος, ο Παράδεισος.
Ο Χριστός διατάζει. Να μη αντισταθούμε. Να δεχθούμε την αγάπη Του… Ο άσαρκος παίρνει
την ανθρώπινη σάρκα. Ο λόγος του Θεού περιβάλλεται το υλικό σώμα. Ο αόρατος γίνεται
ορατός. Ο άπιαστος ψαύεται, ψηλαφίζεται. Ο άχρονος καταδέχεται να έχει αρχή. Ο Υιός
supreme in theological seminaries, it has all but vanished, exiled to the perimeter of academic studies. This
antipathy toward rationality and logic finds its nadir in the modern allergy against systematic theology, with
nothing to fill its place except the expansion of biblical theology. A possible tendency exists in biblical
theology to interpret the Bible atomistically without a concern for coherency and unity. This dichotomy
between biblical theology and systematic theology is a classic example of the fallacy of the false dilemma,
sometimes called the either-or fallacy. If we look to John Calvin, we see a scholar whose mastery of the
content of Scripture was unparalleled. Calvin had a passion for the Bible, as well as a monumental knowledge
of the Bible, and yet he is known as a systematic theologian. He was not a systematic theologian in the sense
that he took some extra-biblical philosophical system and forced it upon the Bible. For him, a system was not
a preconceived Procrustean bed to which the Bible was forced to conform. On the contrary, Calvin’s system of
doctrine was the result of his attempt to find the coherent substance of the Bible itself. That is, Calvin worked
out the system that is within Scripture, not a system that is imposed upon Scripture. Calvin was convinced
that the Word of God is coherent and that God does not speak in contradictions or in illogical statements. It
has been said a multitude of times that consistency is the hobgoblin of small minds. If that is in fact true, then
one would have to come to the conclusion that the smallest mind in the universe is the mind of God, because
God in His thinking is altogether consistent and altogether coherent. It is in that appreciation of the nature of
God that Calvin sought passionately to set forth the unity of the Word of God. In that regard, he has done a
masterful service to the history of Christian thought. Some people see Calvinism, bearing the name of John
Calvin, as an odious distortion of the Word of God. Those who appreciate Calvin’s commitment to biblical truth
see Calvinism as “a nickname for biblical Christianity,” as Spurgeon said.”
http://www.crosswalk.com/church/pastors-or-leadership/john-calvins-legacy-the-theologian-of-theologians-
11605530.html.
56 http://www.crestinortodox.ro/credinta/teologul-biserica-69881.html .
43

του Θεού γίνεται υιός του ανθρώπου, για τη σωτηρία μας «ο Ιησούς Χριστός χθες και
σήμερα ο αυτός και θα είναι ο ίδιος και στους αιώνες.”57
Știm astfel de mai multe descrieri ale vieții Sfântului Simeon. Sfântul Simeon este mai mult
decât orice modelul teologului ortodox prin excelență sau cel care este am putea spune
reperul esențial al ortodoxiei și a ceea ce ține de ortodoxie în general. Sfinții Părinți sunt la
fel de bine modele ale teologilor, doar că ei au fost am putea spune modele sau repere
totale care mai mult decât orice au arătat dincolo de orice ceea ce am putea denumii ca și
„școala teologilor ortodocși.” O școală a teologilor ortodocși se poate forma numai în jurul
unor repere sau modele esențiale cum ar fii cele care țin de existența studiului și a erudiției
ortodoxe. „Όπως γνωρίζεις και από τις μελέτες σου, ό αληθινός μοναχισμός συνδέεται με
την ησυχαστική ζωή και λέγεται ησυχαστικός. Και μάλιστα στις ημέρες μας, που
δημιουργείται σύγχυση γύρω από το τι είναι μοναχική ζωή πρέπει αυτό να λέγεται συχνά.
Στον Ορθόδοξο μοναχό καθαρίζεται ή καρδιά του, με την καθαρτική ενέργεια του Θεού,
φωτίζεται ό νους του με την φωτιστική ενέργεια του Θεού και στην συνέχεια καθίσταται
απλανής Θεολόγος, οπότε ό άνθρωπος αυτός ζει ορθόδοξα μέσα στο μοναστήρι, έχει
εκκλησιαστικό φρόνημα, και τότε μπορεί να διακονήσει καλώς την Εκκλησία, εάν τον
καλέσει ό επίσκοπος και να εξασκήσει αληθινά την ιεραποστολή εάν τον καλέσει ή
Εκκλησία και να παρεδρεύει σωστά στο ιερό θυσιαστήριο, εάν λάβει και τον βαθμό του
πρεσβυτέρου. Εάν δεν έχει την σωστή αυτή βάση, δηλαδή την ησυχαστική ζωή, τότε όλα
τα άλλα διακονήματα που θα εκτελεί μέσα στην Εκκλησία θα πάσχουν, διότι θα γίνονται με
άνθρωπαρέσκεια, με φιλαυτία και φιλοδοξία και δεν θα βοηθούν τους ανθρώπους, αλλά
μάλλον θα δημιουργούν θόρυβο και ταραχή. ”58
Prin urmare, știm că teologii ortodocși sunt astfel extrem de mult tributari tradițiilor
care le avem de la Sfântul Simeon Noul Teolog. „ A force d’avoir voulu se concentrer sur
l’important, les combattants de la foi sont passés à côté de l’essentiel, à savoir les
concrétisations, dans le quotidien, des implications des idées et des principes qui sous-
tendent la réalité de la vie chrétienne. Ainsi, pour faire sérieux, on ne s’est jusqu’ici
intéressé qu’au prétendu « débat de fond », alors que celui-ci ne peut être effectif et
réellement efficace que dans la mesure où il met en lumière les conséquences de telle ou
telle opinion. Evidemment, pour toucher enfin les vrais problèmes qui gangrènent le monde,
il est nécessaire de faire le sacrifice de l’« académicité » et du « sérieux » de la « science »
moderne. Il est clair que, non seulement le système académique moderne n’est pas adapté
à l’étude de la théologie, mais encore il est intrinsèquement perverti par les présupposés
apostats de la pensée hégélienne. On ne peut parvenir à rien si l’on ne renonce pas à la
manie critique de la modernité. Il ne s’agit pas, en effet, d’être le plus « objectif », le plus
« scientifique » possible, mais le plus éveillé possible au monde invisible – éveil et
illumination inséparables de la vraie sanctification, qui est entièrement et exclusivement
normée par la Parole de Dieu, vraie et inspirée, et dont chacun des mots est oui et amen,
inspirée et exhaustivement contraignante pour tous les hommes de toutes les époques.
Comment s’incarne cette lutte à tous les niveaux de l’existence et de la réalité ? En
remontant de l’accidentel au primordial, du particulier à l’universel et de l’insignifiant à
l’important. Le combat pour la Vérité ne se situe plus au niveau du bricolage et de la
57 A se vedea http://www.xristianos.net . 58 http://www.pigizois.net/pneumatikoi_logoi/monaxismos_kai_theologia.htm .
44

réparation. Les structures mêmes de la réalité sont ébranlées par l’autonomie-roi, qui est
actuellement le premier ennemi.59
Prin urmare, teologul ortodox este mai mult decât orice ceea ce am putea denumii cel
care este primul chemat la cunoașterea lui Dumnezeu și la a fii și celor din jur un
îndrumător și un sprijin în căutarea lui Dumnezeu. În genarl, ortodoxia recomandă ca cei
care sunt teologi mai mult decât orice să fie cercetați și ca scrierle lor să fie păstrate. Așa a
fost cazul și cu Sfântul Simeon al căror scrieri le avem și azi și din care ne putem da seama
și ne putem orienta am putea spune ce fel de trăire a lui Dumnezeu a avut acest sfânt
ortodox și care au fost mai mult decât orice ceea ce am putea denumii trăsătura lui de
caracter sau mai mult decât orice ceea ce a fost dincolo de orice limita ultimă a iubirii de
Dumnezeu și a sfințeniei Sale.
„On the other hand, Zizioulas owes his theological formation to authors like Henry De
Lubac. There are very many similarities between the two, there is even an Oxford thesis
examining their striking similarities, a sign that Zizioulas has assumed many theological
elements from the catholic theologian De Lubac, and assimilated them to his thinking thus
becoming himself a thoroughly catholic theologian. The same concept of “Church –
Eucharist” is also found in the Russian theologian Afanasieff, but it is typically western. As
the East emphasizes the life in the Spirit and the acquisition of the Holy Spirit (see saint
Seraphim of Sarov) so the West emphasizes the Eucharist. Between the two emphases lies
the huge difference in theological mentalities, which separate the two traditions. In the case
of Orthodoxy, one discerns the freedom of man and the prominence of the Presence of God;
in Western Christianity prominent is the human initiative in “achieving”, “possessing” and
“consuming” the Eucharist. As the Romanian theologian Dumitru Popescu has noticed: “By
emphasizing the Eucharist in the typical manner pertaining to catholic theologians,
Zizioulas has removed the vertical dimension of the Church and rendered the Eucharist
from a means into an end in itself”. No wonder then, in the light of such startling
similarities, that a profound sympathy has developed between Zizioulas and the catholic
world, wherein, out of mutual responsiveness, Zizioulas’ s writings are constantly published
and celebrated as expressive of the true spirit of Catholicism, as perceived by an
“orthodox”, recently rehabilitated into the catholic faith!”60
Știm astfel că Dumnezeu este astfel „centrul studiul teologilor.” Cine este Dumnezeu
pentru teologii ortodocși? Dumnezeu este mai mult decât orice creator sau făcător de viață.
Pentru teologii Dumnezeu este „dătătorul de viață” sau cel care a dat viață la tot ceea ce
există. La fel de bine Dumnezeu este pentru teologii ortodocși „izvor al sfințeniei.” La fel de
bine în teologia ortodoxă am putea spune că Dumnezeu este PROTOTIPUL sau ARHETIPIUL.
Dumnezeu este dincolo de orice am putea spune MODELUL SUPREM al omului. Dincolo de
Dumnezeu am putea spune că nu mai există nimic sau am putea spune că El este
supramodelul în spre care cu toții ne îndreptăm.
59 http://larevuereformee.net/articlerr/n227/francois-turretin-theologien-de-lorthodoxie-classique . 60 http://digilander.libero.it/ortodossia/Zizioulas.htm .
45

Dumnezeu ca și arhetipul ultim al omului a fost o temă comună a mai multor curente
teologice sau mai bine spus filosofice. Astfel mai mulți filosofi s-au proclamat pe sine pe
parcursul anilor drept modele la fel de bine ca și antroposofi sau metafizicieni. Este cât se
poate de evident că Dumnezeu nu este ușor de cuprins într-o schemă a modelelor, dar mai
presus de orice trebuie să știm că Dumnezeu Însuși este Modelul nostru ultim în spre care
sfinții nu fac decât să ne îndrepte sau mai bine spun să ne ghideze.
În acest sens, modelul ultim al teologilor este Dumnezeu în spre care am putea spune
că noi țintin etern sau mai bine spus ne îndreptăm etern, dar Dumnezeu este mai mult
decât un simplu model sau un arhetip el fiind am putea spune mai mult decât orice ceea ce
este denumit ca și făcătorul sau creatorul nostru. Dumnezeu este Cel care ne-a chemat sau
mai bine spus este Cel care ne proniază sau de duce la un scop pe care numai El singur îl
cunoaște. Scopul pentru care lumea și cosmosul a fost creat este cunoscut numai de
Dumnezeu. Dumnezeu știe astfel am putea spune tot ceea ce are loc în lumea creată și în
lumea cosmosului.
Evident, în finalul acestui capitol trebuie să mărturiresc că Dumnezeu este am putea
spune modelul ultim sau mai mult decât orice ceea ce am putea denumii ca și arhetipul
final al omului și al umanității. Dar, prin viața lor au existat unii sfinți sau chiar unii teologi
care au fost dăruiți de Dumnezeu am putea spune cu extrem de multă „clarviziune” sau cu
enorm de multă trăire ortodoxă. Astfel, în epoca Bizanțului, așa a fost sfântul Simoen.
Controversat de mulți, respins de alții, sfântul Simeon avea să fie mai mult decât orice ceea
ce am putea denumii un arhetip al teologului ortodox care are menirea de a îl forma și de a
îl centra teologic pe teolog în spre o direcție descoperită lui de Dumnezeu.
Sfântul Simeon este am putea spune mai mult decât orice ceea ce am putea denumii
modelul prin excelență a teologului ortodox. Om de o evlavie ieșită din comun, un ascet
desăvârșit și un orator impecabil, moștenirea teologică care o avem de la Sfântul Simeon a
fost pe parcursul veacurilor un izvor nesecat de inspirație și de trăire pentru cei care au fost
dornici de a se avânta în tainele teologiei ortodoxe sau mai mult decât orice în studiul
teologiei ortodoxe. Dogmatica ortodoxă, aghiografia ortodoxă sunt toate pline de referințe
la Sfântul Simeon și la lucrările sale.
Sfântul Simeon după cum a demonstrat-i viața lui deși a fost turc la origini și a devenit
mai apoi european după exilul său din Constantinopol a fost fără de nici o îndoială ceea ce
am putea denumii modelul sau arhaticpul teologului ortodox din toate veacurile și din toate
timpurile. Principala și cea mai uimitoare scriere a sa „Imnele iubirii dumnezeiești” a fost
fără de nici o îndoială ceea ce am putea denumii sinteza teologiri ortodoxe din toate
vremurile. Imnele iubirii dumnezeiești sunt astfel o carte sau un volum care îl recomandăm
la toți cei care vor să studieze teologie ortodoxă.
Acum 1000 de ani ca și în zilele noastre Imnele iubirii dumnezeiești au fost imnele
unei inimi aprinse de iubirea și dorința de a cunoaște pe Dumnezeu. Cunoașterea lui
Dumnezeu a fost pentru Sfântul Simeon mai mult decât orice ceea ce am putea denumii
46

sensul ultim sau destinația ultimă a omului. Dincolo de toate acestea în spatele vieții
Sfântului Simeon trebuie să știm că a fost mai mult decât orice Dumnezeu și voința lui
Dumnezeu.
ACTUALITATEA TRADIȚIEI LEGATE DE SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG
„Într-una sfântă, universală și apostolească Biserică…”
Crezul niceo-constantinopolitan
47

Sfinții și sfințenia sunt două noțiuni care am putea spune sunt complementare una
alteia. În următoarele capitole vom insista mai mult decât orice pe noțiunea de sfințenie.
Sfințenia are mai mult decât orice mai multe definiții, dar dincolo de orice în sens tradițional
sfințenia este în ortodoxie și o „tradiție.” Termenul de tradiție este în elenă παραδοσις. Prin
urmare, trebuie să știm că după sfinții părinți pentru a ajunge la sfințenie trebuie să stăm
mai mult decât orice într-o tradiție. Tradiția ortodoxă este o tradiție care în sensul ei veridic
are mai mulți sfinți și este cea care a dezvoltat o aghiografie în decursul timpului.
Nu greșesc dacă afirm că sfințenia este o tradiție în Biserica Ortodoxă. Ortodoxia este
mai mult decât orice o tradiție a sfinților care au început în Vechiul Testament și se
continuă și în Noul Testament. Prin urmare s-au dat mai multe denumiri sfințeniei. Dar mai
mult decât orice trebuie să știm că sfințenia este o stare pe care o conferă Dumnezeu
anumitor persoane alese din cursul istoriei omenești. O astfel de persoană a fost și Sfântul
Simeon supranumit și Noul Teolog datorită profunzimii trăirilor sale și a vieții sale cu
Dumnezeu. Sfântul Simeon a fost astfel în sens real un sfânt și un om desăvârșit. Astfel
odată ce au ajuns la sfințenie sfinții intră în ceea ce am putea denumii tradiția ortodoxă.
„Sfânta Tradiție sau Sfânta Predanie este învățătura dată (lăsată și transmisă) de
Dumnezeu prin viu grai Bisericii, din care o parte s-a fixat în scris, mai târziu. Ca și Sfânta
Scriptură, Sfânta Tradiție cuprinde descoperirea dumnezeiască trebuitoare mântuirii
noastre. Ea este viața Bisericii în Duhul Sfânt (sau "viața Duhului Sfânt în Biserică" –
Vladimir Lossky ) și curentul, fluviul viu al vieții Bisericii. Altfel definită, Tradiția sfântă este
"învățătura dată de apostoli primilor episcopi, iar aceștia celor de după ei până astăzi,
prezentă în definițiile sinoadelor ecumenice, în scrierile Sfinților Părinți și în cărțile de slujbă
ale Bisericii.”61
Astfel, mai mult decât orice sfințenia este o tradiție și am putea spune ceea ce
definește viața sau experimentarea cu Dumnezeu. Despre sfinți și sfințenie s-au scris mai
multe cărți dintre care cele mai celebre sunt Viețile sfinților. Pedagogic Biserica a așezat
petru fiecare zii a anului pomenirea unui sfînt care este astfel, o persoană model pentru cel
care vrea să se raporteze la existența lui Dumnezeu. Ceea ce s-a putut remarca este că
„cultul sfinților” este mai mult decât orice derivat din cultul îngerilor.62
61 A se vedea Catehismul Bisercii Ortodoxe. 62 „Unul dintre obiectivele cultului nostru de venerare îl alcătuiesc Sfinții Îngeri, care sunt nu numai obiective
ale cultului de venerare, adică primitori ai manifestărilor de cinstire pornite din partea credincioșilor, ci și
subiecte ale cultului de adorație, adică cinstitori ai lui Dumnezeu, împreuna cu noi, oamenii, și cu sfinții. Cultul
îngerilor are un solid fundament vechi-testamentar (Facere 48, 4; Jud. XIII, 15, 16; Iesire 23, 20-23; III, 15;
Iosua 5, 13-16) și chiar nou-testamentar (Apoc. 22, 8- 9). Totuși, în creștinismul primar constatăm o oarecare
rezervă în ceea ce privește cinstirea îngerilor, din pricina denaturării sau practicării abuzive și eronate a
acestui cult, fapt la care contribuia o dublă influență: una venită din partea păgânilor – care asimilau pe îngeri
cu numeroasele divinități adorate de ei – și alta din partea gnosticilor, care asimilau pe îngeri cu eonii, pe care
ei îi socoteau intermediari între Ființa supremă și oameni. Împotriva unui asemenea cult păgân sau
superstițios al îngerilor previne pe credincioși chiar și Apostol Pavel. De aceea, mărturiile despre existența
unui cult creștin al îngerilor, care se întâlnesc înca din sec. II, sunt contrabalansate de altele, care par că
interzic acest cult, sau caută sa-l mențina în adevăratul lui spirit, atunci când el este conceput sau practicat
greșit. Astfel, Sf. Iustin Martirul enumera pe îngeri între ființele spirituale pe care le cinstesc creștinii; același
lucru face și apologetul Atenagora. Sfântul Irineu declara gnosticilor că Biserica nu invocă pe îngeri; în schimb,
Origen afirma că cinstirea (sspairsia) pe care crestinii o acordă îngerilor nu trebuie confundată cu cea pe care
o dăm lui Dumnezeu. In sec. IV, distincția aceasta între cultul dat îngerilor și cel dat lui Dumnezeu apare
formulată și mai lămurit la Eusebiu al Cezareei. Sf. Ambrozie recomandă, în termeni clari, invocarea îngerilor.
La începutul secolului V, Fericitul Augustin încă dezaproba teoretic ridicarea de biserici în cinstea îngerilor, ca
și a martirilor, deși acestea existau în realitate pretutindeni în lumea creștina, înca mai dinainte. În schimb, el
48

Din cultul sfinților îngeri am putea spune că a derivat cultul sfinților care sunt
persoane care au stat sub protecția sfinților îngeri. Între îngeri și sfinți se poate spune că
există o legătură extrem de apropiată fiindcă sfinții sunt din mai multe puncte de vedere
asemănători îngerilor. Prin urmare, cultul sfinților este în acelaști timp o încuvințare umană
că există Dumnezeu și datorită relației pe care unii oameni o au cu Dumnezeu se poate
ajunge la sfințenie. Astfel, în timp ce relația unei persoane cu Dumnezeu este am putea
spune destul de „instabilă,” relația unui sfânt cu Dumnezeu este am putea spune totală sau
absolută.
Prin urmare, ortooxia diferit de alte culte creștine sau religoase are un puternic cult al
sfinților. Cine sunt sfinții? Sfinților li s-au dat mai multe definiții pe parcursul timpurilor.63
Sfinții au fost prin urmare persoane excepționale care au trăit cât se poate de mult în
Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Au existat astfel mai multe categorii de sfinți dintre care
putem amintii pe Sfinții Ioan Hrisostom, Sfântul Ignatie Teoforul sau Sfântul Grigorie
Palama. Sfântul prin urmare este eroul religiei la fel cum înotătorul este am putea spune
eroul sportului și al înotului. Chemarea la sfințenie o găsim ca venind chiar de la Dumnezeu.
Astfel, persoana centrală în ortodoxie care este autor și izvor al sfințeniei este mai mult
decât orice Domnul Iisus Hristos. Aceasta fiindcă ortodoxia crede că Domnul Iisus Hristos a
înviat și este Cel care a biruit moartea și iadul.
Prin urmare, pe sfinți și chiar pe Sfântul Simeon îl putem găsii în calendedarele
noastre ca fiind menționați de Biserică și ca fiind ceea ce am putea denumii parte din
tradiția Bisericii Ortodoxe. Cultul sfinților este am putea spune cât se poat de tradițional și
de împământenit în Biserica Ortodoxă. Fie că este vorba de sfinții apostoli, de sfinții părinți
admite bucuros cinstirea relativă a îngerilor, deosebind-o de adorarea lui Dumnezeu, singurul Căruia putem
aduce jertfă. Numeroase inscripții din primele secole creștine cuprind, de asemenea, invocații litanice și
formule de rugaciuni adresate direct sau indirect îngerilor și indeosebi Sfântului Arhanghel Mihail. Cultul
Sfinților îngeri a luat o mare dezvoltare în vechimea creștina, mai ales în Egipt, Italia și Siria, unde întâlnim de
timpuriu cele mai numeroase paraclise, oratorii și biserici închinate îndeosebi sfinților arhangheli. Un focar în
care cultul acesta luase probabil o direcție greșita, idololatra, era Biserica Frigiei din Asia Mica, mai ales prin
orașele ei Colosse și Laodiceea, unde urmele unui asemenea cult le întâlnim, precum am văzut înca din epoca
apostilică (Col. 2, 18). De aceea, Sinodul local din Laodiceea, ținut în a doua jumătate a secolului IV, se vede
nevoit să oprească cinstirea îngerilor prin hotărârea sa din Canonul 35, a cărui interpretare a dat loc la o
mulțime de dificultăți, discutți și controverse; despre aceasta hotărâre amintește, puțin mai târrziu, și
episcopul Teodorei al Cirului. Asemenea măsuri restrictive împotriva cultului superstițios al îngerilor s-au luat
și in Biserica de Apus, chiar mult mai tarziu, prin sinoadele ținute la Roma in anul 492 și in anul 745. Toate
acestea nu interzic și nu osândesc cultul corect al îngerilor, ci numai pe cel eretic. Astfel, sub stricta
supraveghere și indrumare a Bisericii, conceput și practicat în spirit cu adevărat creștin – ca o venerare sau
simplă cinstire, iar nu ca adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu – cultul Sfinților îngeri a luat cu timpul o
mare dezvoltare, atât în pietatea particulară cât și în cultul liturgic al Bisericii, ceea ce se vede atât din
mărturiile literare, care se înmulțesc treptat din sec. IV înainte, cât și din numeroasele forme de exprimare pe
care le-a îmbrăcat credința creștina în existența îngerilor și evlavia față de ei, ca de ex.: invocarea puterii lor
supranaturale în rugăciuni, consacrarea unei zile pe săptămâna (luni) deosebitei lor cinstiri, slujbele speciale
de origine mai noua, alcătuite în cinstea și spre lauda lor (Acatistul Sfinților Arhangheli Mihail ș i Gavriil,
Canonul de rugăciune către îngerul pă zitor al vieții omului și Canonul de rugăciune către Puterile cerești și
către toți Sfinții), rugăciunile și imnele compuse în același scop de către marii imnografi creștini și încadrate
treptat în slujba zilei de luni din Octoih și în rânduiala diferitelor servicii religioase, dar mai ales bisericile, din
ce în ce mai numeroase, închinate lor și sărbătorile orânduite în cinstea lor.” Pr. Profesor Ene Braniște, Cultul
sfinților îngeri îân antichitatea creștină.
63 O lucrare fundamentală pe această temă a fost scrisă de Peter Brown, Cultul sfinților www.ceupress .com .
49

de la sinoadele ecumenice sau de sfinții din timpul imperiului bizanzin, mai în toate epocile
istoriei umanitatea a produs sfinți.
Renumitul psihanalist Carl Gustav Jung spunea că sfinții și tradiția lor sunt am putea
spune un tabu al omului. Nevoia de sfinți este am putea spune o nevoie cât se poate de
evidentă a omului și a celor care trăim în zilele noastre.64 În lucrarea sa Totem și Tabu, Jung
arăta că și nevoia de sfinți este undeva în inconștientul colectiv al omului și al nevoii de a
scrie despre sfinți și despre existența lor. „ Ce este religia? ,,O nevroza obsesionala
universala?’’. Se pare că religia ( indiferent de cult), devenită obsesie pentru unele categorii
de oameni, pentru unele societății rudimentare se asemăna cu obsesiile nevroticilor. Religia
ar trebui ,, controlată’’ doctrina ei poate avea pentru spiritele mai slabe efect de bumerang.
Câte crime și nenorociri nu s-au întâmplat de-a lungul istoriei și chiar in zilele noastre în
numele religiei ?. Putem fi de acord că religia este un remediu pentru o suferință psihică
(pierderea unei ființe dragi și nu numai) dar această credință dusă la extrem se va
transforma în factor patogen. » 65
Prin urmare, știm bine că sfințenia nu este o secțiune a psihanalizei, a psihologiei sau
a psihiatriei dar este mai mult decât orice ceea ce am putea denumii o secțiune a
aghiografiei sau mai mult decât orice a ortodoxiei. Ortodoxia este definită mai mult decât
orice de sfinții ei care sunt cei care o reprezintă. Primii sfinți am putea spune că au fost
istoric drepții vechiului testament și mai apoi apostolii lui Hristos [istoria pomenește 12
apostoli].66 „Η ζωγραφική της Ορθοδοξίας είναι η Τέχνη που διαμορφώθηκε είς το
Βυζάντιο, με την μορφή της ψηφιδογραφίας , της τοιχογραφίας, της μικρογραφίας και των
φορητών εικόνων. Η Τέχνη αυτή από την εξελληνισμένη Ανατολή, συνεχίσθηκε και
διαμορφώθηκε στους Ελληνορωμαικούς χρόνους. Οι δύο κύριοι δημιουργοί της Τέχνης
αυτής ήταν η ανατολική και η Ελληνική Τέχνη και τελικά η Κωνσταντινούπολη, η οποία και
έγινε το κέντρο του Βυζαντινού Κράτους. Η εικονογραφία εμφανίζεται σαν Τέχνη όχι για
τον εαυτό της αλλά για την Εκκλησία. Αρα, η αγιογραφία υπηρετεί τις ανάγκες και τους
βαθύτερους σκοπούς της Εκκλησίας. Οι σκοποί αυτοί δεν ήταν υλικοί αλλά πνευματικοί,
τους οποίους έπρεπε με κάποιο τρόπο να τους διακηρύξει. Ο μεγάλος στόχος της
Εκκλησίας ήταν να κατοχυρώσει τα «πιστεύω» της, τα δόγματά της. Προς τον σκοπό αυτό
θα αναπτύξει την πιο υψηλή θεολογία, η οποία θα εκτεθεί και θα ερμηνευτεί από τον
άμβωνα των ναών. Για τους λόγους αυτούς, ζήτησε την συνδρομή της ζωγραφικής… Και σε
όλα αυτά μόνο η ορθόδοξη αγιογραφία ανταποκρίθηκε πλήρως. Με αυτό τον τρόπο
συνυφάνθη το περιεχόμενο της αγιογραφίας με την ζωή, την εξέλιξη και την όλη παράδοση
της Εκκλησίας, ούτως ώστε θα είναι οπωσδήποτε ελλιπής η γνώση αυτής, χωρίς την
γνώση και κατανόηση της Αγιογραφίας. Η πίστη της Εκκλησίας στην ύπαρξη κάποιου άλλου
πνευματικού κόσμου, κάποιας άλλης πραγματικότητας, προσδιόρισε από την αρχή τον
ουσιαστικό χαρακτήρα του περιεχομένου της αγιογραφίας της…. Η ωραιότητα του κόσμου
εκείνου την ενδιαφέρει και με τα μέσα που διαθέτει, επιζητεί του κόσμου εκείνου να γίνει ο
64 O carte pe această temă a fost scrisă de Anton Caragea, Sfântul și cultul sfinților (Editura Herald, 2009). 65 A se vedea Totem și tabu, (Editura Antet, 2010). 66 Cazul Sfântului Apostol Pavel este încă dezbătut de teologii ortodocși. Știm că Sfântul Pavel s-a convertit în
urma unei „arătări miraculoase” a lui Hristos pe drumul Damascului, pe când pe atunci Saul era în drum spre
Bisericile din Damasc. Deși locul lui Iuda Iscarioteanul a fost după trădarea sa înlocuit de Matia, Domnul
Hristos înviat și-a mai ales un Apostol. Este vorba de Sfântul Pavel. Prin urmare este cât se poate de corect să
vorbim de 13 apostoli ai lui Hristos, Pavel [nume luat la convertirea sa pentru Saul] fiind denumit și „apostolul
neamurilor.”
50

διερμηνέας. Αλλά επειδή αυτός ο κόσμος δεν υπάρχει, δεν παρίσταται, αλλά εκφράζεται,
ένεκα τούτου και η ζωγραφική δεν παριστά τα θέματά της, αλλά απλώς τα εκφράζει. Η
Ορθόδοξη Βυζαντινή αγιογραφία δεν είναι τέχνη απλά θρησκευτική, όπως συμβαίνει στην
Δυτική τέχνη, αλλά καθαρά θεολογική. Τα θέματά της δεν είναι απλή «ιστορία», αλλά
αποτελούν υψηλή θεολογία της Ορθοδόξου Εκκλησίας. Την γραμμή αυτή ακολουθεί και ο
ορθόδοξος αγιογράφος. Η αγιογραφία δεν είναι προσωπική, δεν εκφράζει δηλαδή την
προσωπική αντίληψη του καλλιτέχνη, αλλά την συνείδηση της Θείας Αποκάλυψης και έχει
οικουμενικό χαρακτήρα, αποβλέπουσα να εκφράσει το πιστεύω της «μιας Αγίας, Καθολικής
και Αποστολικής Εκκλησίας». Κατα συνέπεια μιλάμε για την «προσωπικότητα» ή το
«προσωπικό ύφος» του βυζαντινού αγιογράφου όχι με την συνήθη έννοια (δηλ της της
ιδίας, πρωτότυπης μορφολογικής ερμηνείας ενός αγιογραφικού έργου), αλλά με την έννοια
της δύναμης αυτού του αγιογράφου να εκφράσει με τα καλλιτεχνικά του μέσα τα
πνευματικά ιδεώδη της πίστεως. Ετσι λοιπόν ο αγιογράφος πρέπει, πέρα από τις όποιες
αγιογραφικές γνώσεις διαθέτει, να μπορεί να ιστορεί θεολογικά μέσα από τις εικόνες του
δημιουργώντας την συνέχεια της παράδοσης, που θέλει την Βυζαντινή Αγιογραφία να
διακονεί στο πέρασμα των αιώνων την Ορθόδοξη Πίστη & Λατρεία μας προς δόξαν
Θεού.”67
Oricum, sfințenia și în special sfințenia ortodoxă s-a extins mai apoi în mai multe arii
și categorii ale omului. Astfe, există sfinți călutări, sfinți martiri, sfinți doctori [fără de
arginți], sfinți împărați [cum a fost cazul lui Constantin și Elena], sfinți mărturisitori [cum a
fost cazul lui Maxim Mărturisitorul], sfinți ocrotitori ai copiiilor [cum este cazul Sfântului
Stelian], sfinți protectori ai Europei „până în 1964, Europa nu avea patroni cerești. În acel
an, la 24 octombrie, Paul al VI-lea îi desemna primul: Sfântul Benedict din Norcia. El a
trebuit să vegheze singur asupra Continentului până în 1980, când Ioan Paul al II-lea i-a pus
alături frații Chiril și Metodiu, apostoli ai slavilor. Și întrucât Casa-Europa nu putea fi
reprezentată doar de bărbați, papa însuși în 1999 a desemnat alături de cei trei sfinți tot
atâtea sfinte: Brigita Suediei, Ecaterina din Siena și Edith Stein – călugărița carmelită Tereza
Benedicta a Crucii. În felul acesta Patronii au devenit șase. Dacă numărul lor este atât de
mare, este de presupus că Europa noastră a ajuns într-o stare critică, și are absolută nevoie
de protectori…Dar adevărul e mai puțin banal. Papii, în proclamarea atâtor Patroni pentru
ocrotirea unui Continent bătrân și dezorientat, își propuneau cel puțin două obiective: să
atragă atenția creștinilor europeni asupra unor figuri valide și diversificate nu doar de
„făuritori” ai Europei de ieri, dar și „modele” pentru europenii de azi. Studiind aceste figuri,
creștini sunt invitați să redescopere cum acești sfinți au edificat Europa în timpurile lor și
să-i imite în timpurile noi,”68 și există și sfinți ai teologilor ortodocși cum sunt în special cei
trei sfinți ortodocși : Sfântul Ioan Teologul, Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Simeon Noul
Teolog.
După cum am spus sfinții sunt o temă foarte larg dezbătută în Biserica Ortodoxă. În
Bisericile protestante și neoprotestante propriu zis nu întâlnim nici un sfânt. Cultul sfinților
apare în sepcial la creștinii ortodocși și la cei catolici. Ceea ce s-a putut remarca în special
67 http://www.byzantineiconography.gr/el/history.asp . 68 http://storico.radiovaticana.org . Legat de problema unor sfinți protectori ai Europei părerile au fost am putea
spune cât se poate de diversificate. Teoretic, liderii de la Vatican și-au asumat istoric dreptul de a denumii
sfinți protecotri ai Eurorpei dar în lumea creștină nu există un consens general referitor la aceasta.
51

după anul 1054 este că sfinții ortodocși nu mai sunt identici cu sfinții catolici. Astfel,
ortodoxia și catolicismul au avut sfinți comuni numai până în anul 1054 când a avut loc
marea schismă. Prin urmare, am putea spune că Europa a fost mai mult decât orice
„afectată” și „victimă” a neînțelegerilor clericale. Oricum, cultul sfinților a rămas o tradiție
în ortodoxie. Tradiția sfinților este am putea spune mai mult decât orice ceea ce ține de
iubirea sfinților față de Dumnezeu.
Am putea spune că în termenii Sfântului Simeon Noul Teolog iubirea de Dumneezu
este mai mult decât orice „totală” și absolută.” Iubirea de Dumnezeu am putea spune că a
ajuns la zenitul ei sau la punctul ei central în sfinți și în special în sfinții ortodocși. De la
Sfântul Simeon am putea spune că avem o o „tradiției iubirii de Dumnezeu.” Sfântul Simeon
a fost mai mult decât orice un iubitor al lui Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu este am putea
spune primul lucru ca relevanță și ca importanță în ortodoxie. Ortodoxia crede mai mult
decât orice în Dumnezeu și în existența Lui ca și sursă de sfințire a omului.69
Dumnezeu este mai mult decât orice ceea ce am putea denumii Cel care poate fiie
experimentat prin sfinții Săi. Sfinții ne sunt astfel dimpreună cu Sfântul Simeon Noul Teolog
modele și mai mult decât atât ceea ce am putea denumii ca și exemple pe care trebuie să
le urmăm. Astfel, în celebra lucrare a lui Simeon Metafrastul întâlnim lucrări care sunt mai
mult decât orice exemple reale ale sfinților și a modului în care au tărit ei dincolo de orice.
„Sfinții sunt prezenți nu numai în Biserică, ci și în viața, ocupațiile ș i greutățile creștinilor
de astăzi. În primul rând, sfinții din toate tim purile și din toate locurile sunt modele
desăvârșite de viețuire creștină. Sfinții sunt creștinii autentici, care în lupta cu păcatul și
răul, au luptat până la sânge, uneori cu sacrificiul vieții lor. Virtuțile sfinților reprezin tă căi
de urmare a lui Hristos, de purtare a Crucii și de împlinire a des tinului creștin. În Viețile
Sfinților atributul sfințeniei înseamnă depăși rea permanentă a omului sau transfigurarea
neîncetată în harul divin al lui Hristos și dăruirea necondiționată față de semenii lor. Și
noi, creștinii de astăzi, avem menirea de a refuza pactul cu răul, compromisuri le și de a
stopa și a învinge — asemenea sfinților — răul din lume ș i din viața noastră. Pe de altă
parte, modelul de viețuire creștină constă î n trăirea vieții în Hristos, în împlinirea
Evangheliei și în imitarea sfinț tilor, dar și prin conlucrarea noastră cu harul divin, pentru
realizarea unei epectaze reale, și în dragostea sau dăruirea noastră față de orice o m,
indiferent dacă este credincios sau necredincios. Pe baza sfințeniei și a Vieților Sfinților se
poate redefini astăzi statutul de creștin și crești nism. Sfințenia înseamnă identificarea
deplină a creștinilor cu Hristos, hristificarea lor sau trăirea vieții în Hristos.”70
Sfinții și exemplul vieții lor a continuat din cele mai vechi vremuri să ne fascineze și să
ne ridice sentimente uimitoare. Mai toți dintre noi îi căutăm pe sfinți. Prezențe diafane și
luminoase lumea noastră a fost fascinată din cele mai vechi vremuri d sfinți de și de aurora
lor de lumină. Fie că a fost vorba de Palestina de la vremea lui Hristos, de deșretul egiptean
al Sfântului Antonie cel Mare sau de Constantinopolul Sfântului Simeon Noul Teolog, sfinții au
fost am putea spune o fascinație ancestrală a noastră a tuturor. In subconștientul nostru
69 Aceasta a fost tema dezvoltată de Mircea Eliade în celebra sa lucrare Sacrul și profanul. În timp ce
apropierea de Dumneezu duce la ceea ce am putea denumii sfințenie, depătarea de Dumnzeu duce la ceea ce
știm ca și păcătoșenie sau mai bine spus ca și profan. 70 http://ortodoxiesiviata.blogspot.com/2008/11/vieile-sfinilor-paradigm-duhovniceasc.html .
52

colectiv sfântul a fost mai mult decât orice ceea ce a continuat să ne atragă și să ne
fascineze. Sfinții sunt mai mult decât orice ceea ce am putea denumii « călăuzele și
îndrumătorii noștii siguri către Dumnezeu. »
Ortodoxia a considerat că o Biserică fără cultul sfinților nu poate exista. În istorie sfinții
s-au dovedit a fii cei care ne-au călăuzit pașii în spre calea în spre care vrea Dumnezeu.
Dacă șefii de state sau coducătorii noștii sunt cei care ne conduc de multe ori după propria
lor voie și după propia lor plăcere am putea spune că sfinții sunt cei care ne conduc în mod
cât se poate de sigur spre Dumnezeu mai ales în viața noastră spirituală sau duhovnicească.
După cum am spus sfinții de pe pământ sunt doar o pală reflecție a sfinților din ceruri
sau mai mult decât orice ceea ce am putea denumii existența sfiențeniei. Ceea ce este cel
mai tragic este că în zilele noastre sfineția este o noțiune abonadonată și uitată. Mai mult
decât atât avem din ce în ce mai puțini care vor să ajungă la sfințenie. În zilele noaste ale
secoului al XXI-lea interesele omului sunt am putea spune cât se poate de lumești. Omul de
azi este am putea spune preocupat în sense filosofic mai mult de „a avea” decât „a fii.” Am
putea spune că preocuparea de bunuri materiale, bani și averi domină lumea de la începutul
secoului al XXI-lea. Omul este astfel întors de la viața cu Dumnezeu și este am putea spune
cât se poate mai mult deschis în spre lumea materială și „eventualele plăceri” pe care ni le
poate aduce ea.
Fuga după plăceri este am putea spune o trăsătură a vremurilor noastre. Lumea din
jur trebuie să fie mai mult decât orice „producătoare de plăceri” și de gratificare senzuală.
Am putea spune că lumea noastră și-a pierdut ceea ce am putea denuimii „sobritatea
ascetică” a sfinților. O lume a lipsei de nevoiță și ascetism am putea spune că este o lume
sortită eșecului. Cultul sfinților a fost astfel o temă centrală a ortooxiei cum nu a fost am
putea spune a protestantisnului și a neoprotestantismului. Din cele mai vechi vremuri
ortodoxia a crezut că sfinții sunt cei care pot mijlocii pe lângă Dumnezeu pentru noi și pentru
mântuirea noastră.71
Astfel ortodoxia a hotărât ca în fiecare zii a anului să avem o zii a unui sfânt în care
acest sfânt este pomenit. Astfel, din cele 365 de zile ale calendarului în fiecare zii putem
vedea rânduit de Biserică cel puțin un sfânt. Care este rolul sfântului în sens real?72 Rolul
sfântului este mai mult decât orice ceea ce am putea denumii să medieze între Dumnezeu și
om sau mai bine spus să fie un fel de mijlocitor între Dumnezeu și om sau Dumnezeu și
lume. Se crede că la sfârșitul lumii sfinții vor fii cei care vor asista sau mai bine spus vor
„asista” pe Dumnezeu în a face distincția și diferența dintre cei buni și cei răi.
Sfințenia nu este prin urmare o stare patogenă sau obscurantisă ci este am putea
spune un lucru care se dobândește de la Dumnezeu prin ample eforturi și încercări. Ceea ce
este paradoxal este că ân timpul vieții sale omul poate devenii sfânt sau mai mult decât
orice poate ajunge la sfințenie. Sfințenia atunci când este conferită cuiva este am putea
71 Ample scrieri pe această temă au fost scrise în literatura română de Arhimadritul Cleopa Ilie în mai multele
sale volume. 72 În anii 1960 Marea Britania a produs un celebru serial de spionaj intitulat sugestiv Sfântul în care protagonist
era vestitul Simon Templar.
53

spune un lucru care este dar sau un datum al lui Dumnezeu. Creat de Dumnezeu omul poate
ajunge la o cumuniune maximă cu Dumnezeu și poate ajunge sfânt. Sfinții sunt astfel am
putea spune prin execelență slujiutorii lui Dumnezeu sau mai mult decât orice ceea ce am
putea denumii cei care sunt permanent în slujba lui Dumnezeu alături de îngeri. Procesul
prin care un sfânt este consacrat ca și sfânt este denumit canonizare.73
Știm astfel cât se poate de mult că sfinții sunt dincolo de orice ceea ce am putea
denumii „modelele autentice ale vieții religoase.” La fel de bine am putea spune că sfinții
sunt mai mult decât orice eroii binelui. În lumea de azi avem din pounct de vedere spiritual
două genuri sau categorii de eroi: eroi ai răului și eroi ai binelui. Între aceste două entități
am putea spune că se dă o amplă luptă de supremație. Binele este astfel îtnr-o contradiție
continuă cu răul și așa a fost de la începutul lumii.74 Prin urmare, Sfântul Simeon indiferent
73 „Pentru a se putea proceda în zilele noastre la acte de canonizare, trebuie să fie îndeplinite următoarele
condiții de fond: 1. Ortodoxia neîndoielnică a credinței celui despre care se tratează, ortodoxie păstrată până
la moarte, fie în tot timpul vieții, fie în timpul de la care a îmbrățișat credința ortodoxă. 2. Proslăvirea lui de
către Domnul, cel puțin printr-unul din următoarele daruri sau puteri: a) puterea de a suferi moartea martirică
pentru dreapta credință b) puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii, pentru mărturisirea dreptei
credințe, până la moarte. c) puterea de a-și închina viața celei mai desăvârșite trăiri morale și religioase. d)
puterea de a săvârși minuni în viață sau după moarte – sau în fine – e) puterea de a apăra și de a sluji cu
devotament eroic credința și Biserica Ortodoxă. 3. Răspândirea miresmei de sfințenie după moartea lui și
confirmarea acesteia, prin cultul spontan pe care i-l acordă poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinții.
Cultul acesta poate fi organizat sau difuz, manifestându-se printr-o cinstire simplă, prin faima sau numele de
sfânt. De la îndeplinirea acestei condiții pot face excepție numai mucenicii dreptei credințe. « Despre
canonizarea sfinților în Biserica Ortodoxă – noțiuni introductive de pr. prof. Liviu Stan, publicat în Ortodoxia, an
II, nr. 2, apr-iunie, București, 1950. 74 „Prin canonizare, în Biserica Ortodoxă se înțelege înscrierea sau așezarea cuiva în canonul sau catalogul
sfinților ca o formă de recunoaștere a sfințeniei unei persoane de către autoritatea bisericească. Canonizarea
nu este o imitare a practicii păgâne antice prin care eroii erau considerați zei, ci prin ea Dumnezeu îi
răsplătește pe cei care au dus o viață sfântă, devenind modele pentru creștini și mijlocitori către Dumnezeu ca
unii care au trăit ca și noi în lume. În legătură cu condițiile trecerii în rândul sfinților, Biserica Ortodoxă nu a
considerat să se impună reguli precise ca în Biserica apuseană, care a stabilit respectarea unor condiții ce
privesc atât trecerea unei perioade de timp, cât și săvârșirea unui număr obligatoriu de minuni. În Răsărit,
canonizarea se făcea fie imediat după trecerea la cele veșnice, prin cultul și venerarea lor de către cei care i-
au cunoscut și aveau evlavie deosebită față de ei, fie după o perioadă de timp de la trecerea lor la Domnul, ca
urmare a solicitării credincioșilor și a maturizării convingerii că aceștia sunt împreună cu sfinții. Totuși, având
în vedere numărul mare de canonizări care au avut loc la începutul secolului al XX-lea în Biserica Rusă și după
căderea comunismului și a URSS și în celelalte Biserici locale, s-a pus problema stabilirii unor criterii și
proceduri de canonizare, precizându-se felul în care trebuie să se facă canonizarile în Biserica Ortodoxă, de
către cine și când, deoarece nu exista o rânduială precisă, generală și obligatorie în întreaga Biserică, ci
fiecare Biserică locală și-a însușit în baza principiilor generale o procedură proprie de proclamare a sfinților,
fapt pe care îl putem vedea în literatura teologică până în secolul al XX-lea. De aceea, îin cele ce urmează nu
vom descrie istoricul canonizarilor și procesul pe care îl respectă fiecare Biserică atunci când consideră
trecerea în diptice a unui erou al ei, ci vom încerca să vedem care sunt regulile pe care le-a urmărit și pe care
trebuie să le urmărească Biserica Ortodoxă în stabilirea unei singure proceduri pentru canonizarea sfinților.
Acest act este precedat de o cercetare serioasă a persoanei în cauză, a vieții, a învățăturii, a minunilor și a
moaștelor, dacș sunt descoperite, făcută de Biserică sub supravegherea episcopului. Până în secolul al XIX-lea,
un rol important în canonizarea sfinților îl aveau și împărații bizantini, țarii ruși și domnitorii popoarelor
ortodoxe. În acord cu Biserica, ei interveneau pentru generalizarea cinstirii sau chiar pentru canonizarea
propriu-zisă a unor sfinți. De-a lungul timpului, autoritatea bisericească a fixat câteva criterii după care cineva
putea fi trecut în sinaxarul ei: moartea martirică , mucenicia, adică suferința pentru Hristos, sfârșirea prin
moarte pentru credință . Aceasta a fost socotită și a rămas semnul și dovada de netăgăduit, cea mai sigură
a sfințeniei. Alt semn al sfințeniei a fost mărturisirea neînfricată a dreptei credințe în fața oricărei
54

de epoca istorică în care a trăit a fost am putea spune un erou al binelui și al adevărului.
Sfântul Simeon a luptat în acest sens în lumea Bizanțului pentru o lume mai bună și pentru
ca lucrurile să fie mai bine și mai frumoase în lumea noastră.
Aportul Sfântului Simeon la viața Bizanțului, un capitol încheiat al istoriei europene și
balcanice a fost unul major. Foarte mulți îanlți demnitari de la curtea imeprială au fost aduși
de sfântul Simeon pe drumul evlaviei și al credinței. Figura Sfântului Simoen, cu barbă și
mantie călugărească s-a dovedit a fii am putea spune providențială unei lumi bizantine
fărămițate de ranchiună și de comploturi imperială. Lupta pentru tronul imperial era în
bizanț am putea spune mai mult decât orice ceea ce o luptă acerbă și cât se poate de
înverșunată. Sfântul Simoen a arătat ca facerea bineului nu trebuie să fie formală sau mai
bine spun formalistă.
Prin urmare care este imaginea tradițională a Sfântului în ortodoxia?75 Sfântul este în
sens ortodox un ascet, un eroul al binelui, un model și un arhetip al vieții cu Dumnezeu și
mai mult decât orice am putea spune cel care ne este un reper în drumul nostru spre
Dumnezeu. Sfinții de mai multe ori ne arată căp avenasarea noastră spre Dumenezu nu este
„instantanee” ci este graduală. Am putea spune că apropierea de Dumnezeu este de cele
mai multe ori un drum, sau dincolo de orice o „cale spre Dumnezeu.”76 Sfinții sunt fără de
nici o îndoială ceea ce am putea denumii „eroii absoluți ai binelui.” Ceea ce s-a remarcat
este că lumea dorește să aibă sfinți dar nu este gata să îi primească în vremea în care
trăiesc.77 Astfel, marea majroitate a sfinților au fost recunoscuți ca și sfinți numai după
moartea lor. Oricum, am putea spune că din mai multe puncte de vedere canonizarea este
numai un proces formal al Bisericii.
amenințări, indiferent dacă aceasta atrăgea moartea sau exilul, închisoarea sau alte suplicii suportate cu
bărbăție eroică. Al treilea semn al sfințeniei a fost dintotdeauna viața sfântă, viața fără prihană, însoțită de
faptele milei trupești si ale milei sufletești, cea mai înaltă trăire morală și religioasă. Pentru viața trăită în
acest chip, Dumnezeu preaslăvește cu daruri sau puteri suprafirești, cu darul facerii de minuni din această
viață sau după moarte, săvârșirea minunilor fiind socotită ca al patrulea semn al sfințeniei . Al cincilea
semn al sfințeniei a fost socotit lupta pentru apărarea dreptei credințe, care trebuie să fie făcută cu toate
puterile pentru triumful Ortodoxiei. Astfel, cei care luptă pentru Biserică luptă pentru Hristos, iar prin credința
lor lucrătoare ei conservă Adevărul mântuitor, devenind binefăcători ai Bisericii. Pe langa semnele amintite
mai este considerat semn al sfinteniei ne-stricăciunea trupului după moarte. Dar, pentru că acest semn să fie
dovada sfințeniei, trebuie să fie însoțit necondiționat de darul săvârșirii minunilor. Biserica nu a considerat că
descoperirea trupului neputrezit este în mod obligatoriu semn al sfințeniei, deoarece acest lucru poate fi și
dovada unor păcate grele. De aceea, ea a rânduit rugăciuni și dezlegari pentru cei trecuți la cele veșnice în
spațiul românesc, pe lângă pomenirile săvârșite la soroacele stabilite de Biserică, s-a obișnuit deshumarea la
șapte ani după deces, când se fac dezlegări, mai ales dacă se constată păstrarea rămășițelor pământești
nedescompuse. Pentru a verifica sfințenia unei persoane, Biserica a rânduit ca atunci când se descoperă
rămășițe plăcut mirositoare să se facă și 40 de Sfinte Liturghii, pentru ca Dumnezeu să descopere prin aceasta
lucrarea Sa. Astfel, după cum este consemnat în tradiția noastră, canonizarea o face Biserica, dar nu singură,
ci la inițiativa credincioșilor. Bisericii îi revine misiunea de a cerceta ca cel ce urmează a fi trecut în rândul
sfinților să îndeplinească condițiile stabilite de-a lungul timpului.” http://ionut-
puerava.blog.com/2010/02/04/canonizarea-sfintilor-in-biserica-ortodoxa .
75 Mai recent o carte sugestivă pe această temă a fost scrisă de Monahul Moise, Valeriu Gafencu, sfântul
închisorilor (Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2008). 76 http://www.lacasuriortodoxe.com/article-32944001.html . 77 Referitor la aceasta spunea și Domnul Iisus Hristos că „nici un prooroc nu este bine primit în patria lui.”
55

Mai mult decât atât am putea spune că sfântul ne este un pedagog în viața religioasă
sau mai bine spun un criteriu la care ne putem raporta. Există astfel tradiția ca la botezul
ortodox sau la botezul creștinesc în general să se dea celui nou botezat un nume de sfânt.
Aceasta fiindcă, se crede că din mai multe puncte de vedere sfântul poate fii un model sau
un îndrumător noului botezat. Astfel, tradiția este ca la botez copilului să îi fie dat numele
unui sfânt. Din acel moment am putea spune că copul are un sfânt protector sau mai mult
decât atât are ceea ce am putea denumii un „model.”
Evident, aceasta nu înseamnă că toți teologii ortodocși trebuie să aibă numele de
Grigorie, Ioan și Simeon. S-a luat de Biserică tot tradițional ca acești trei sfinți să fei sfinți
protecotri ai teologilor ortodocși, dar teologii nu trebuie să poarte neapărat numele lor.
Hățișul lumii de azi este am putea spune din mai multe puncte de vedere ostil teologilor și a
lucărării sau misiunii lor. Aceasta fiindcă lumea de azi este mai mult decât orice ceea ce am
putea denumii „nehotărâtă” și nestatornică. Nestatorinicia lumii de azi o putem vedea în mai
multe arii de activitate.
Putem vedea că lumea este de mai multe ori condusă de mofturi sau mai multe decât
orice de ceea ce am putea denumii ca și curente suberane sau curente imprevizibile. Lipsa
de statornicie a lumnii de azi este contratacrată de ceea ce am putea denumii „tradiția
aghiografică” a ortodoxiei. Aghiografia ortodoxă se bazează astfel am putea spune pe ceea
ce am putea denumii „tradiția ortodoxiei.” Între aghiografie și tradiție există astfel am putea
spune o legătură cât se poate de evidentă, fiindcă din câte ne putem da seama tradiția
aghiografică este mai mult decât orice ceea ce am putea denumii firescul naturii religioase.
Ceea ce putem vedea în zilele noastre este mai mult orice ceea ce am putea denumii
setea după „nefiresc” fiindcă se știe foarte bine că tradiția ortodoxă este mai mult decât
orice „ortodoxia tradițională” este mai mult decât orice ceea ce este denumit „firescul
lucrurilor.” Ori pentru mai mulți există o mare diferență dintre ceea ce privește tradiția
orientală și cea tradițională. Astfel sfinții occidentali am putea spune că nu sunt sfinți
orientali. Ceea ce doresc să arăt cel mai mult decât orice este că sfinții sunt mai mult decât
orice firescul naturii umane. Natura umană după cum s-a arătat de mai multe ori se
împlinește în sfințenie.78
Sfințenia este mai mult decât orice ceea ce am putea denumii firescul naturii umane
dar mai mult decât orice ceea ce am putea denumii sfințenia ortodoxă. Sfințenia ortodoxă
care este am putea spune atât de antipatimă lumii de azi este de fapt ceea ce așteaptă
lumea de azi de la conceptul de sfințenie. O lume fără noțiunea de sfințenie am putea spune
că este o lume pe punctul de a naufragia. Naufragiul lumii este mai mult decât orice ceea ce
am putea denumii lipsa de sfinți și de sfințenie. Fără sfinți nu mai avem repere și nu mai
avem pe cine urma sau după cine să ne ghidăm.79 În general prin puterea dată lor de la
78 A se vedea Nichifor Crainic Sfințenia împlinirea umanului, (Editura Trinitas: Iași, 1993). 79 Angenendt, Arnold. Heilige und Reliquien: die Geschichte ihres Kultes vom frühen Christentum bis zur
Gegenwart. Munich: C. H. Beck, 1994. Bentley, James, Restless Bones: The Story of Relics (London: Constable,
1985); Brown, Peter. The Cult of the Saints: Its Rise and Function in Latin Christianity .Chicago: University of
Chicago Press, 1981. Davidson, Linda Kay, and Maryjane Dunn-Wood. Pilgrimage in the Middle Ages: A
Research Guide. New York: Garland, 1993. Finucane, Ronald. Miracles and Pilgrims. Popular Beliefs in
56

Dumnezeu sfinții am putea spune că ne pot îndrepta în spre Dumnezeu și în spre a face voia
lui Dumnezeu. Dar voia lui Dumnezeu am putea spune că nu poate fii tegiversată sau mai
multe decât orice negociată. Voia lui Dumneezu este exprimată odată pentru totdeauna.
Sfinții sunt cei în care trăirea cu Dumnezeu este mai mult decât orice un „firesc” sau o
naturalețe. Sfinții Îl fac pe Dumnezeu prin încercările și prin „viața lor” pe Dumnezeu firesc.
După cum pentru o construi o casă avem nevoie de zidari, la fel de bine lumea noastră
în care trăim cu toate contorsiunile și dilematica ei este mai mult decât orice o lume care are
nevoie de sfinți, adică de aleși ai lui Dumnezeu care să facă voia lui Dumnezeu și care să ne
tragă și pe noi după ei în drumul mântuirii noastre. Astfel, în Europe se cunosc mai mulți
sfinți care au rămas cu moaște, adică cu trupul neputrezit după moarte. Din România am
putea enumera pe Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș care are moaștele la Timișoara. Sfânta
Filoteia care are moaștele la Curtea de Argeș, Sfântul Nicodim cel Sfințit care are moaștele
la Tismana, Sfântul Ioan cel Noul care are moșatele la Suceava, Sfântul Grigorie Decapolitul
care are moșate la Mănăstirea Bistrița, Sfânta Parascheva care are moșate la Iași, Sfântul
Dimitrie basarab care are moaște la București și pe Sfinții Zoticos, Atalos și Kamasis care au
moaște la Tulcea.
La fel de bine în Grecia sunt mai multe alte moaște. Dintre cele mai cunoscute moaște
din Grecia am putea amintii pe moaștele Sfântului Grigorie Palama și Dimitrie Izvorâtorul de
Mir din Tesalonic, moaștele Sfântului Nicodim de la Muntele Athos și moaștele Sfântului
Ioanis Evitul din insula Evia. Mai mult decât orice moaștele sunt o dovadă insurmontabilă a
existenței tradiției seculare a cultului sfinților. La fel de bine moaștele sunt un avertisment
pentru cei care cred că sfinții nu sunt posibili în lumea noastră.
Medieval England . Totowa, NJ, 1977. Gauthier, Marie-Madeleine. Highways of the Faith: Relics and
Reliquraries from Jerusalem to Compostela . Trans. J. A. Underwood. French original, 1983; English translation,
London: Alpine Fine Arts, 1983. Geary, Patrick. Furta Sacra: Thefts of Relics in the Central Middle Ages.
Revised edition. Princeton: Princeton University Press, 1990. Head, Thomas. "Art and Artifice in Ottonian
Trier." Gesta, 36 (1997), pp. 65-82. Head, Thomas. Hagiography and the Cult of Saints. The Diocese of
Orléans, 800-1200 . Cambridge: Cambridge University Press, 1990. Head, Thomas. "Hagiography" and
"Relics." In Women in the Middle Ages: An Encyclopedia , ed. Nadia Margolis (New York: Garland, in press),
Grabar, André, Martyrium. Recherches sur le culte des reliques et l'art chrétien antique , 2 vols. Paris: College
de France, 1943-6; reprint, London, 1972. Lifshitz, Felice. The Norman Conquest of Pious Neustria:
Historiographic Discourse and Saintly Relics, 684-1090 . Studies and Texts, 122. Toronto: Pontifical Institute of
Mediaeval Studies, 1995. Maraval, Pierre, Lieux saints et pèlerinages d'Orient, histoire et géographie. Des
origines à la conquête arabe. Paris: CERF, 1985. Reber, Ortrud. Die Gestaltung des Kultes weiblicher Heiliger
im Spätmittelalter: Die Verehrung der Heiligen Elisabeth, Klara, Hedwig und Birgitta. Hersbruck, 1963.
Reinburg, Virginia. "Remembering the Saints," in Memory in the Middle Ages , eds. Nancy Netzer and Virginia
Reinburg (Chestnut Hill, MA, 1995), pp. 18-33. Saxer, Victor. Le culte de Marie-Madeleine en Occident, des
origines à la fin du moyen âge. Auxerre: Société des fouilles archéologiques et des monuments historiques de
l'Yonne, 1959. Schmitt, Jean-Claude. The Holy Greyhound: Guinefort, Healer of Children Since the Thirteenth
Century. English translation, Cambridge, 1983. Sheingorn, Pamela (ed. and trans.). The Book of Sainte Foy .
Philadelphia, 1995. Sheingorn, Pamela, and Kathleen Ashley (eds.). Interpreting Cultural Symbols: Saint Anne
in Late Medieval Society. Athens, GA: University of Georgia Press, 1990. Smith, Julia. "Oral and Written:
Saints, Miracles, and Relics in Brittany, c. 850-1250" Speculum 65 (1990), pp. 309-43. Southern, R. W. The
Making of the Middle Ages. New Haven, CT: Yale University Press, 1953. (Chapter 5 on the cult of the Virgin
Mary). Sumption, Jonathan. Pilgrimage: An Image of Mediaeval Religion. Totowa, NJ: Rowman and Littlefield,
1975. Wilson, Steven (ed.). Saints and Their Cults . Cambridge: Cambridge University Press, 1983.
57

Am putea spune că sfinții sunt cea mai zborbitoare evidentă a cultului sfinților. În fața
moaștelor sfinților nu putem decât să ne dăm seama că există sfinți în lumea noastră și că
lor se cuvine să de aducem cinstire nu ca lui Dumnezeu ci mai mult decât orice ca și cei care
au slujit lui Dumnezeu și ne sunt și nouă punct de reper și de urmare în drumul sau călătoria
noastră spre Dumnezeu.
Dumnezeu se descoperă pe Sine în mai multe feluri fiindcă infinitatea complexității lui
Dumnezeu depășete orice cuprindere a minții umane care este limitată. Astfel, sfinții sunt
cei care ne arată devărata „față a lui Dumnezeu” dincolo de „măștile unei lumi nesigure.”
Nevoia de siguranță am putea spune că este o caracteristică a zilelor noastre zile în care
suntem din ce în ce mai agasați și mai agresați de „răsturnări spectaculoase de situație.”
Cultul sfinților este după ortodoxie acel răgaz binecuvântat pe care trebuie să ni-l permitem
mai mult decât orice. Într-o lume a tumultului și a catastrofelor sfinții sunt cei care ne ajută
să vedem dincolo de „granițele limitate” ale contemporanilor noștrii în profunzimea
existenței lui Dumnezeu.
În epoca sa sfântul Simeon a fost un asfel de sfânt care în vremurile noastre nu ne mai
trezește mare interes. Aceasta și pe fondul faptului că lumea de azi nu mai are prea mult
interes sau considerație față de sfinți. Lumea de azi am putea spune că a uitat ceea ce este
esențial de fapt cea mai mare criză a noastră a celor care trăim în secolul al XXI-lea este
criza sfințenei. Pe fondul vacarmului urban sau metropolitan, sfinții și cultul lor sunt de cele
mai multe ori o „epocă arhaică” a unei lumi care a pierdut permanent setea de a se
adutodepășii. Mesajul ortodoxiei a rămas același din toate veacurile. Începând cu predica lui
Hristos din Palestina, chemarea la sfințenie a rămas neschimbară și indetică. Apostolii lui
Hristos, părinții apostolici, martirii din arenele romane, părinții de la sinoadele ecumenice,
afluxul eremiților din deșetul egiptean, sirian sau arab, au fost dovezi ale tendinței umanului
față de „altceva” din ceea ce ne oferă lumea de azi.
Lumea de azi am putea spune că nu mai este recunoscătoare. Persoane uimitoare și
cu adevărat eroice au fost dați uitării și îi mai putem afla numai pe pereții unor mănăstiri
uitate de lume sau în Sinaxarele ortodoxe pe care nimnei nu le mai citește. Despre sfântul
Simeon aflăm în fiecare an pe data de 15 martie. Oricum, trebuie să subliniez că în ceea ce
privește pe Sfântul Simeon tradiția cinstirii sale este un fapt consacrat în lumea ortodoxă. Nu
același lucru se poate spune și despre lumea catolică sau occidentală un teologi sunt
persoane de genul lui Toma Aquino și Bonaventura.80
Teologia profesată de sfântul Simeon este astfel parte din tradiția ortodoxă. Sfântul
Simeon contrar la mai multe alte opinii care susțin diferite păreri. Scrierile și complexitatea
lucrărilor care ne-au poarvenit istoric de la Sfântul Simeon de arată că este vorba de mai
multe decât orice ceea ce am putea denumii „o persoană inspirată de Dumnezeu.”
Ortodoxia crede că sfântul Simeon a fost inspirat de Dumnezeu în scrierile sale și că din mai
80 Este cât se poate de concludent să amintesc în aceste rânduri că în Biserica Catolică Toma Aquino și
Bonaventura sunt sfinți. Astfel catolicii nu vorbesc de Toma Aquino ci de Sfântul Toma Aquino și de Sfântul
Bonaventura. În acest sens, în lumea catolică, Sfântul Simeon este un simplu teolog fără să aibă apelativul de
sfânt. În acest sens, catolicii consideră că sfinți patroni ai teologilor sunt Toma Aquinio și Bonaventura doi
mari mistici occidentali. În ortodoxie Toma Aquino figurează ca și teologi și nu ca și sfinți.
58

multe puncte de vedere putem vorbii de un caracter universal al scrierilor sale. Experiența
personală s fântului Simeon a fost copleșitoare. Ea stă și astăzi la o mie de ani de la plecarea
din lume a acestui sfânt ca și mărturie pentru cei care vor să afle care este țelul teologiei
ortodoxe.
Ceea ce este tradițional este mai mult decât orice am putea spune pentru sfântul
Simeon experiența lui Dumnezeu ca și „lumină, adevăr și ca și viață,” ceea ce ne face să
credem că putem vorbii cu adevărat de un sfânt în toată regula referitor la sfântul Simeon.
Lucrările sfântului Simeon au rămas în istorie și în special în istoria Bisericii ca și un fel de
„tradiție a ortodoxiei” care am primit-o de la sfinții de mai înainte de noi. Vremurile în care a
trăit sfântul Simeon am putea spune că nu sunt extrem de „separate și departe sau diferite”
de vremurile noastre. Imperiul bizantin a fost un imperiu care a lăsat în urma lui o
„moștenire istorică impresionantă.” La fel de bine s-a vorbit de mai multe ori de o
aghiografie ortodoxă din timpul Bizanțului. Acest imperiu în care a trăit sfântul Simoen este
astăzi un imeperiu de care după cum am spus nu ne mai aducem aminte decât numai din
istorie și din arheologie. Au existat astfel extrem de multe vestigii bizantine în Asia Mică și în
Europa de sud est despre care nu mai știm nimic.
Fără de nici o îndoială Constantin cel Mare care în ortodoxie este cinstit ca și sfânt a
fost cel care a făcut posibil imperiul bizantin să există, imperiu care a dat sfinți cum ar fii
Sfântul Grigorie Palama sau Nicoale Calasila. Acest imperiu nu mai există astăzi după cum
am arătat mai sus, dar de la el avem o moștenire istorică și aghiografică care s-a grupat într-
un studiu anume denumit bizantinologie.81 Astfel, sfântul Simeon a intrat pentru
impresionanta s-a operă teologică și ecclesială în tradiția ortodoxiei și a Bisericii noastre.
Sfântul Simeon s-a distins între restul sfinților ca și un sfânt al luminii și al iubirii. Tradiția pe
care o avem de la Sfântul Simeon trebuie să o primim ca și un dar de la Dumnezeu sau mai
bine spus ca și un fel de „zălog” al legăturii cu Dumneezu.
Datoria noastră a celor care trăim în secolul al XXI-lea este să cunoaștem trecutul nu
ca și pe un fapt istoric ci mai mult decât orice ca și un tazaur ca poate să adăpostească
lucruri pe care noi le-am îngropat cu ignoranța noastră. Față de sfinți nu trebuie să fim
ingoranți din moment ce sfinții au fost lăsați de Dumnezeu pentru binele și edificarea
noastră. În ortodoxia sfinții sunt mai mult decât o simplă aghiografie sau un studiu
aghiografic ci am putea spune fără de nici o îndoială că ei sunt o „tradiție.” Sfinții sunt cei
care ne arată „calea”, cale care nu este alta decât existența în Domnul Iisus Hristos.
81 A se vedea Emilian Popescu, Curs de bizantinologie, Universitatea Bucure ști, Fac. de Teologie ortodoxă,
1996.
59

CONCLUZIE
„Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot…”
(Isaia 6, 3)
Cartea noastră despre Sfântul Simeon Noul Teolog ca și model al teologului ortodox
se încheie aici. Prezenta carte se vrea o carte de inițiere a uneia dintre cele mai centrale
figuri ale spiritualității și pnevmatolo γiei bizantine. Imperiul bizantin a fost imperiul în care a
trăit Sfântul Simeon. După cum am arătat acest imperiu a avut o durată de existență de
aproximativ 1100 de ani [din jurul anul 300 până în anul 1453]. Sfântul Simeon Noul Teolog,
alături de Grigorie Palama și Nicolae Cabasila avea să fie una dintre cele mai centrale figuri
ale Bizanțului. De la ei avem o impresionată moștenire istorică și spirituală.
Am arătat aici că teologia profesată de Sfântul Simeon se adresează teologilor sau
celor care studiază teologia. Sfântul Simeon nu este un sfânt ușor accesibil am putea spune
maselor de oameni neinițiați în teologia ortodoxă. Opera pe care o moștenim de la Sfântul
Simeon este impresioantă după cum am arătat aici. Am încercat în prezentul volum să
alcătuiesc un contur al uneia dintre cele mai profunde personalități din istoria Asiei și a
Europei. Sfântul Simeon a fost în același timp și asian și european. Mai mult decât orice
Sfântul Simeon a fost am putea spune un exponent al culturii elenistice care la vremea lui a
primit forma bizantină. Ceea ce este demn de remarcat în acest volum este că la vremea
Sfântului Simeon atacurile islamice asupra Bizanțului își făceau simțită prezența.
60

Sfântul Simeon a fost am putea spune un fidel și loial păstrător a tradiției imperiale
moștenite de la Constantin cel Mare. Ceea ce nu convenea în lumea arabă din vremea
Sfântului Simeon și mai apoi în jurul dății căderii Constantinopolului a fost mai mult decât
orice faptul că imperiul bizantin era un imperiu în care religia oficială era creștinismul.
Destul de subit, acesta a fost unul din motivele care i-au făcut pe otomani la anul 1453 să
asedieze Constantinopolul și să îl cucerească. Ceea ce a fost cel mai grav în acest sens, a
fost că modelul social impus de otomani nu a fost nimic mai mult decât o „pseudomorfoză”
sau mai mult decât orice un surogat al celui bizantin. Imperiul otoman a ajuns să aibă
aceleași teritorii ca și imperiul bizantin doar că otomanii au impus forțat islamul pe toate
teritoriile lor, ceea ce a dus la celebra „islamizare” a Europei.
Sfântul Simeon din punct de vedere istoric nu a ajuns să trăiască „islamizarea”
imperiului. Aceasta a survenit la aproximativ 300 de ani de la moartea lui.82 Oricum, spre
deosebire de creștinarea imperiului de la Constantin cel Mare, islamizarea imperiului de la
vremea Căderii Constantinopolului s-a dovedit a fii un proces tragic și nedorit. Mai toate
popoarele balcanice aveau să sufere de pe urma acestui proces de islamizare. Sultanii de la
acum noul Istambul aveau să ducă un proces ambiguu de islamizare imperială bazați pe
doctrinele lui Mohamed. Ceea ce a fost cel mai tragic a fost că sultanii spre deosebire de
bazileii bizantini urmau un fel de proces totalitar de islamizare.
Cea mai bună dovadă a acestui proces total de islamizare a fost martiriul domnitorului
român Constantin Brâncoveanu care a fost decapitat fiindcă nu a voit să renunțe de
credința creștină. Aceste simpoame de islamizare au fost prezente și la vremea Sfântului
Simeon dar nu au avut am putea spune încă „puterea” sau „forța” de a devenii majoritare
în imperiu. La vremea Sfântului Simeon exista în imperiul bizatin o mică facțiune
musulmană aceasta datorită faptului că la un anumit moment imperiul a avut granițe cu
Arabia.
Lumea bizantină a Sfântului Simeon este o lume pe care trebuie să o studiem și să o
înțelegem într-un anumit context. Acest context a fost am putea spune nu declinul
Imperiului Roman ci necesitatea de a da contur unei sinteze dintre cultura asină și cea
europeană. Acest sentiment a fost mult mai prezent în estul sau Europa Orientală decât în
vestul sau Europa occidentală. Imperiul bizantin din vremea Sfântului Simeon avea teritorii
în toată umea civilizată: Asia, Europa și Africa. Insula Cipru din marea Mediterană era mai
mult decât orice o insulă care făcea parte din Bizanț.
Prin urmare, în prezentul volum am arătat contextul în care a trăit Sfântul Simeon și
care a fost am putea spune implicațiile lui în viața imperială. Bazilei bizantini au fost o
categorie de persoane care de fapt au avut multe din caracteristicile și trăsăturile
vremurilor noastre. Am arătat că Sfântul Simeon a fost o persoană extrem de implicată în
„afacerile” imperiului. Dar cel mai mult el a fost am putea spune cel care a avut merite
deosebite pentru păstrarea tradiției ortodoxe. Agresiunea arabă era am putea spune cât se
82 Runciman, Steven (1965). The Fall of Constantinople: 1453 . London: Cambridge University Press. Norwich,
John Julius (1995). Byzantium: The Decline and Fall . New York: Alfred A. Knopf. The Siege of Constantinople
(1453), de martorul ocular Nicolo Barbaro. Franz Babinger: Mehmed the Conqueror and His Time Princeton
University Press. 1992. Andrew Wheatcroft: The Infidels: The Conflict Between Christendom and Islam, 638–
2002 Viking Publishing. 2003 . Richard Fletcher: The Cross and the Crescent Penguin Group. 2005 Justin Wintle:
The Rough Guide History of Islam Rough Guides. 2003. Smith, Michael Llewellyn, "The Fall of Constantinople",
in History Makers magazine No. 5 (London, Marshall Cavendish, Sidgwick & Jackson, 1969) p. 192. The Cross
and the Crescent Exhibit: Royal Academy of Arts Magazine Spring 2005.
61

poate de mult islamizantă. Arabii au fost un imperiu care fără să aibă „capacitatea militară”
de a domina au recus la metode religoase de dominație. Una dintre aceste metode a fost
dominația radicală a islamizării.
Perioada istorică în care a trăit Sfântul Simeon a fost am putea spune o perioadă
favorabilă religios. Mentalitățile erau încă deschise și nu se ajunsese la „radicalismul și
fundamentalismul islamic” caracteristic de după 1453. Sfânta Sofia sau Biserica
Înțelepciunii deși avea un titlu confuz era totuși un lăcaș ortodox care permitea patriarhilor
ecumenici din acele vrememuri un dialog deschis cu oficiali imperiali. Modelul fusese lansat
de Constantin cel Mare. Modelul de conducere imperială a lui Constantin mai funcționa încă
la vremea Sfântului Simeon. Astfel, Bizanțul avea simfonia mai multor Patriarhate dintre
care primul era cel de la Constantinopol.
Patriarhia de la Constantinopol a fost am putea spune foarte mult în centrul
preocupărilor Sfântului Simeon, aceasta fiindcă Sfântul Simeon era familar cu teologia
Noului Testament, o teologie care se axa mai mult decât orice pe „relația de paternitate cu
Dumnezeu.83 Evident, în contextul vremurilor Sfântul Simeon a fost am putea spuen cât se
poate de implicat în relațiile dintre patriarhia ecumenică și palatul imperial. Relațiile dintre
patriarhia ecumenică și baiselii de la curte nu au fost cele mai fericite. Așa se face că în cele
din urmă Sfântul Simeon avea să fie trimis în exil, adică avea să fie maginalizat și
desconsiderat. Faptul în sine a fost însă aparent fiindcă, aici în exil sfântul Simeon avea să
ajungă la apoteoza sau zenitul vieții și a operei sale.
Exilat și părăsit, Sfântul Simeon nu a fost descurajat cum mulți ar crede ci s-a dedicat
vieții de rugăciune și de mănăstire. Aici avea să compună o operă unică care a rămas în
istoria și în patrimoniul ortodoxiei și am putea spune și al umanității. Un om părăsit,
descosiderat și considerat a fii demodat s-a dovedit a fii în cele din urmă unul dintre cei mai
mari teologi din istorie. Viața Sfântului Simeon nu am putea spune că a fost una ușoară.
Ritmul evenimentelor de la curtea imperială era unul de mai multe ori trepidant cum este
am putea spune și la unele președenții din zilele noastre.84 Datoriile și sarcinile imperiale
erau apăsătoare. Ele veneau din toate direcțiile.
În prezentul volum am încercat că reactualuzez în memoria contemporanilor noștii o
mare și celebră figură a trecutului: figura Sfântului Simeon. Un sfânt pe care noi îl vedem
doar menționat în calendar și despre care auzim uneori fugar ceva despre viața lui din
Sinaxare. Teologii și în special teologii ortodocși sunt însă cât se poate de familiari cu viața
și învățăturile lui Simeon. Ca și teolog Sfântul Simeon a fost am putea spune la fel de
identic cu alte personalități sau nume ca și Toma Aquino, Bonaventura sau Anselm de
Canterbury.
După cum am arătat epoca în care a trăit Sfântul Simeon a fost mai mult decât orice
medievală. Sfântul Simeon a fost mai mult decât orice și un exponent al filosofiei
medievale. Era un profund cunoscător al curentelor filosofice ale vremurilor și a scris foarte
multe lucruri cu caracter filosofic. Oricum filosofia Sfântului Simeon era una religioasă și se
baze pe cuvintele lui Hristos: „Eu sunt calea, adevărul și viața.” Deși familiar cu platonsimul
și aristotelianismul se pare că Sfântul Simeon a pus mai mult decât orice accent pe filosofia
creștină. În acest sens în istorie Sfântul Simeon a rămas ca și unul dintre cei mai mare
filosofi creștini.
83 A se vedea Radu Teodorescu Teologia paternității lui Dumnezeu http://www.scribd.com/Radu3 . 84 În vremea noastră Sfântul Simeon ar fii fost un fel de „consilier prezinețial” doar că la timpul său forma de
guvernare era imperiul.
62

Teologia Sfântului Simeon a fost fără de nici o îndoială filosofică și mistică. El a dat
astfel una dintre cele mai evidente expresii și contururi ale spiritualității și mentalității
bizantine. Putem vorbii de Sfântul Simeon ca și de un filosof bizantin și mai mult decât orice
de un filosof creștin ortodox. Istoric, bizanțul a fost perioada în care filosofia ceștin ortodoxă
a ajuns la apogeul ei. Dintre alți filosofi celebrii bizantini mai putem amintii pe Nichifor
Blemides, Ioanis Italos, Teodor Metochites sau Mihail Pselos.85 Este greu de cuprins filosofia
bizantină din care făcea parte și Sfântul Simeon în câteva cuvinte. Oricum, în filosofie se
simțea în acele vremuri nevoia unei filosofii religioase sau mai mult decât orice nevoia unei
filosofii creștin ortodoxe. Relatările din epocă a mai multor sfinți ortodocși erau multe prea
zborbitoare ca filosofii să rămână numai la Platon, Aristotelis sau Democrit. În acest sens,
Sfântul Simeon a avut un aport imens la elaborarea gândirii și filosofiei bizantine.
Această filosofie a fost o îngemănare a cunoștințelor antice cu cele creștine. Filosofia
bizantină și-a propus mai mult decât orice îngămânarea dintre creștinsim și ortodoxie. După
cum am arătat mai sus din această îngemănare sau ridicat personalități uimitoare. Lumea
bizantină a fost astfel am putea spune extrem de creatoare sau mai mult decât orice
extrem de productivă în plan filosofic și antropologic. A existat astfel o antropologie, o
epistemologie și o metafizică bizantină. Unul dintre cei mă străluciți și mai renumiți
exponenți a fost Sfântul Simeon Noul Teolog.
Teologia Sfântului Simeon Noul Teolog s-a bazat mai mult decât orice pe învierea și
înălțarea Domnului Iisus Hristos. Lumina învierii și realitatea înălțării Domnului Iisus Hristos
a fost fără de nici o îndoială ceea ce am putea denumii tema centrală a teologiei profesate
85 B.N.Tatakis, La philosophie Byzantine , Paris, 1949. Este prima introducere generală în filosofia bizantină,
apărută ca parte componentă a prestigioasei Histoire de la Philosophie a lui Emile Brehier. Tatakis ridică
pentru prima dată problema existen ței unei filosofii bizantine, discutând influen ța Părinților Bisericii asupra
gândirii bizantine. G. Podskalsky, Theologie und Philosophie in Byzanz: Der Streit um die theologische
Methodik in der spatbyzantinischen Geistesgeschichte , Munchen, 1977. Se ocupă cu problema conflictului
asupra metodei teologice în Bizan ț, în secolele 14 și 15, dar prezintă și idei mai generale cu privire la rela ție
dintre filosofia bizantină și teologie. Argumentează că, deoarece în Bizan ț teologia nu a devenit o știință cu
metodă și epistemologie proprie, limita între teologie și filosofie a răămas clar definită, filosofia păstrându- și
astfel autonomie, spre deosebire de spa țiul apusean. H. Hunger, Die hochsprachliche profane Literatur der
Byzantiner, Munchen, 1978, cu un capitol despre filosofia bizantină. Con ține conspecte ale unui număr mare
de opere filosofice bizantine. K. Oehler, Antike Philosophie und Byzantinisches Mittelalter , Munchen, 1969.
Argumentează că gândirea filosofică în Bizan ț a ajuns la soluții originale, acest lucru fiind facilitat tocmai de
asocierea ei cu teologia. J. Beckmann, Geschichte der Philosophie , ed. K. Vorlander, 1990. Con ține un capitol
despre filosofia bizantină, în care sus ține importanța studiului logicii și metafizicii gânditorilor bizantini.
Katerina Ierodiakonou, "Die theoretische und praktische Autonomie der Philosophie als Fachdisziplin in
Byzanz", în: M. Asztalos et al. (eds.), Knowledge and the Sciences in Medieval Philosophy , Helsinki, 1990, pp.
233-236). Susține că activitatea filosofică din perioada bizantină trebuie considerată ca însemnând faza
medievală a filosofiei grece ști, absolut distinctă de ceea ce se cunoa ște ca etapa finală a filosofiei antice și de
asemenea diferită de teologia Părin ților Bisericii. N. Matsoukas, Ιστορια τής Βυζαντινης Φιλοσοφιας (în limba
greacă), Tesalonic, 1994. (Tradusă în române ște de C. Coman și N. Deciu, Editura Bizantină, Bucure ști). O
elaborare sistematică în care autorul discută conceptual filosofia bizantină, organizat în func ție de tematica
ontologică, antropologică, etică, estetică și gnoseologică. A. de Libera, "La Philosophie a Byzance", în: La
philosophie medievale , Paris, 1995. L. Brisson, "L'aristotelisme dans le monde byzantin", "Le monde byzantin
et la philosophie grecque", în: M. Canto-Sperber (ed.), Philosophie Grecue , Paris, 1997. L. Couloubaritis,
Histoire de la philosophie ancienne et medievale , Paris, 1998. Katerina Ierodiakonou (ed.), Byzantine
Philosophy and Its Ancient Sources , Clarendon Press, Oxford, 2002. Un meritoriu volum cu cercetări recente la
care au colaborat Sten Ebbesen, Paul Kalligas, Dominic O'Meara, Michael Frede, Jonathan Barnes, John Duffy,
Borje Byden, Polymnia Athanassiadi, George Karamanolis.
63

de Sfântul Simeon. Mai mult decât orice Sfântul Simeon a fost am putea spune un „teolog al
învierii lui Hristos.” În acest volum am căutat să arătăm am putea spune mai mult decât
orice ceea ce este central în teologia ortodoxă: persoana Domnului Iisus Hristos.
Discursurile teologice și etice asupra cărora am insistat în acest volum sunt am putea
spune o carte de referință a oricărui teolog ortodox sau a oricăruia dorește să ajungă
teolog. Tema învierii Domnului Iisus Hristos, a schimbării Sale la față, a patimii și a
Cincizemicii sunt cu toate prezente în teologia Sfântului Simeon. Sfântul Simeon a
prefigurat prin viața sa am putea spune și căderea Imperiului Bizantin un imperiu care în
ultima parte a vieții sale s-a dovedit a fii ostil.
Am arătat în acest volum că personalitatea Sfântului Simeon Noul Teolog nu a fost în
nici un caz o personalitate „senzațională” sau mai mult decât orice am putea spune o
personalitate cât se poate de dorincă de a fii o vedetă mondenă și urbană. Tot aici am
arătat în special trăsăturile de caracter ale Sfântului Simeon și faptul că prin aceasta
Sfântul Simeon a fost și este încă un model al teologului ortodox. Nevoia de a avea modele
și repere este cât se poate de vitală astăzi în zilele în care în mass media și chiar în
seminarile și facultățile de teologie ortodoxă sunt promovate mai multe genuri de
stereotipuri teologice. Aceste steroetipuri se reduc de multe ori la „teologi exorciști” care
terorizează pe cei din jur cu ameințarea puterilor întunericului pentru a își crea ei înșiși un
„calapod” al propriei lor nesiguranțe și instabilități. Existența lui Dumnezeu a adus cu sine
din cele mai vechi vremuri și nevoia unei „clase aparte” de persoane care să se dedice
studiului adevărurilor legate de existența lui Dumneezu. Am putea spune că aceasta a fost
o constantă mai în toate epocile istorice. În special în cele trei perioade istorice principale:
antichitate, evul mediu și modernitate putem vorbii de existența teologilor și mai apoi a
teologilor ortodocși. Dintre cei mai renumiți teologi medievali am putea amintii pe: Ioan
Scottus Eriugena, Hugo din Saint-Victor, Ioan Duns Scottus, Augustin de Hippo, Petru
Abelardul, Anselm de Laon sau printre cei mai celebrii Toma Aquino.86
Am arătat în această carte că Sfântul Simeon nu a fost un teolog scolastic ci a fost
mai mult decât orice un teolog ortodox. Deși nu era străin de problematica teologiei
scolastice care domina lumea medievală, Sfântul Simeon am putea spune că s-a distins prin
„experieneța și experimentarea” proprie a lui Dumneezu și a vieții cu Dumnezeu.

86Teologia medievală am putea spune că s-a deosebit cel mai mult prin ceea ce am putea denumii ca și
„teologia scolastică.” Scolasticismul am putea spune că a fost mai mult decât orice cea ce am putea denumii
un accent exclusiv pe studiul pur intelectual și academic fără experimentarea vieții de rugăciune sau
contemplative. Dintre cei mai renumți teologi scolastici am putea amintii pe William Ockham, dominicanul
Francisco de Vitoiria și iezuitul Francisco Suárez. Tot în scolastică mai putem amintii pe Isidor din Sevilia, Beda
Venerabilul, Casiodor, Alcuin, Rabanus, Bernard de Clairvaux.
64