Sfantul Maslu

INTRODUCERE

Teologia contemporanã oscileazã între douã concepții sacramentale diferite. Una dintre ele, cea catolicã pune accentual pe semnul sacramental, pe material tainei și face grația dependentã de sãvârșitor “in persona Christi”. “În timp ce grația creatã se împãrtãșește credincioșilor în mod obiectiv, Duhul Sfânt pãstreazã cu credincioșii și cu preotul doar o legãturã subiectivã. Tainele sunt concepute ca niște punți de legãturã între ierarhie și credincioși sub asistența subiectivã a Duhului Sfânt”.

Cea de-a doua concepție, cea preotestantã, se situeazã pe o poziție diferitã de cea a scolasticii medievale, pentru cã inverseazã raportul dintre semnul sacramental și grație și dã prioritate grației în raport cu semnul sacramental, ca sã arate cã Taina nu este dependentã de preot și de Bisericã, în mod obiectiv, ci de cuvântul lui Dumnezeu și de credințã, în mod subiectiv. “Luther a atacat doctrina “mecanicã” a sacramentelor, adicã idea cã ele lucreazã prin ele însele (ex opera operato) și transmit har oricãrui om care nu se aflã în stare de a fi comis un pãcat de moarte. Sacramentele sunt constituite de cuvântul lui Dumnezeu iar prin ele, Domnul ni se adreseazã nouã. Ele trebuie primate, crezute și însușite în mod personal. Luther considerã cã credința fãrã sacramente este de ajuns pentru mântuire. Poți crede chiar dacã nu ești botezat cãci botezul este semnul care amintește de promisiunea divinã”. Prin aceasta reformatorii se însepãrteazã nu numai de scolastici dar și de Fericitul Augustin care punea accentul pe taine și Biserica vãzutã, cu toate cã profesa predestinația. Din cauza predestinației se poate vorbi și de un botez cu apã care se administreazã celor chemați la mântuire dar și de un botez cu Duhul Sfânt care este primit numai de cei aleși ai lui Dumnezeu, la fel și cu Sfânta Euharistie.

“Dacã cercetãm Liturghia bizantinã, cu privire la rolul Tainei în viața Bisericii, desprindem din cuprinsul ei trei idei principale. Mai întâi se observã cã Tainele nu sunt unilateral independente de Bisericã și nici unilateral dependente de Hristos ci sunt mijloace prin care Hristos Însuși lucreazã asupra credincioșilor prin slujitorii Sãi sfințiți”. În acest mod preotul se roagã Domnului Hristos: “Cel ce împreunã cu Tatãl șezi și aici, în chip nevãzut, cu noi ești, învrednicește-ne prin mâna Ta cea puternicã, a ni se da nouã preacuratul Tãu Trup și scumpul Tãu Sânge și prin noi la tot poporul Tãu”.

Biserica Ortodoxã socotește cã mântuirea nu se finalizeazã în moartea lui Hristos pe cruce, ca echivalent juridic ce a adus omenirea jignirii prin pãcat a lui Dumnezeu, ci în unirea lui Hristos cel rãstignit și înviat cu oamenii ce cred în El ca și ei sã poatã muri pãcatului și învia. Consecvent cu aceasta, ea oferã Tainelor un loc de mare importanțã în iconomia mântuirii, ca mijloace prin care se înfãptuiește aceastã unire a oamenilor cu Hristos. “La baza concepției despre Taine a Bisericii noastre stã încrederea în putința lucrãrii Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om asupra altui om, prin intermediul trupurilor și a materiei dintre ele, în ambianța Bisericii, ca Trup tainic al lui Hristos. E încrederea cã Duhul dumnezeiesc poate lucra prin mijlocirea spiritului omenesc asupra materiei cosmice în general și asupra altor personae. Prin mâna omului se scurg puteri spirituale asupra altui om fie direct prin trup, fie prin altã materie. Cel ce transmite aceastã putere ce se scurge prin mânã este subiectul care gândește și voiește, adicã un subiect cu o bazã spiritualã și puterea ce se scurge prin trupul celui care acționeazã asupra altuia merge pânã la spiritual cel din urmã. Cei doi, întâlnindu-se prin simțuri, se întâlnesc prin spirit”.

Baza generalã a Tainelor Bisericii este credința cã Dumnezeu poate lucra asupra creaturii în realitatea ei vizibilã. În acest sens, înțelesul general al Tainelor este unirea lui Dumnezeu cu creatura. Spiritul uman transfigureazã materia cu care e unit de la început. În taina omului toate pãrțile și funcțiile lui sunt taine, pentru cã participã la taina lui ca întreg.

Chiar în baza creației Dumnezeu lucreazã prin cosmos și omul, de asemenea, lucreazã prin cosmos, unindu-și lucrarea sa cu Dumnezeu, uneori mai mult, alteori mai puțin. Prin om se accentueazã în mod special lucrarea lui Dumnezeu asupra creației, în vederea transfigurãrii și spiritualizãrii ei. Aceasta e baza “naturalã” a Tainelor Bisericii, baza faptului cã prin apã, de exemplu, un om poate-I transmite altuia puterea lui Dumnezeu. “Însã Omul Care a devenit mediul prin excelențã al puterii lui Dumnezeu asupra materiei și asupra celorlalți oameni, este Hristos. Din Hristos se extinde spre fiecare Tainã puterea lui Dumnezeu asupra tuturor oamenilor prin gesture și materie”.

FUNDAMENTELE TAINEI SFÂNTULUI MASLU

Toți creștinii ortodocși trebuie sã știe cã mântuirea se dobândește numai în Biserica întemeiatã de Domnul nostru Iisus Hristos prin opera Sa pe pãmânt, printre oameni, culminând cu pogorârea Sfântului Duh peste apostolii Sãi la Cinzecime.

Dumnezeu, prin rugãciunile ierarhilor dar și a celorlalți credincioși, dã harul Sfântului Duh creștinilor spre mântuire prin cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii. Sfântul Isaac Sirul se roagã: “Numãrã-mã între oile turmei Tale prea alese. Hrãnește-mã împreunã cu ele din verdeața dumnezeieștilor Tale Taine”. Deci cele șapte Taine sunt mijloacele necesare de mântuire pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos le-a lãsat tuturor celor care vor împãrtãși același crez prin viața lor curate. Ele sunt mijloace vãzute prin care puterea cea nevãzutã și harul lui Dumnezeu se revarsã în sufletele credincioșilor.

Sfântul Maslu sau Taina Sfântului Eleu, una din cele șapte Taine ale Bisericii, este destinat de cãtre Domnul Iisus creștinilor ce se aflã în suferințe, celor care zac în grele boli sufletești și trupești, tineri sau bãtrâni, muribunzi, demonizaților și celor care au înțeles cã primul ajutor vine de la Dumnezeu. “De aceea Sfântul Maslu se mai numește și Taina Mângâierii. Prin rugãciunile stãruitoare ale preoților care o sãvârșesc, prin credința și mãrturisirea sincerã și post, aceastã Tainã întãrește sufletele credincioșilor dând iertare pãcatelor, vindecarea de patimi și boalã, aduce pace și smerenie în suflet”.

E foarte necesarã aceatã Tainã în viața spiritualã a creștinului cãci ea oferã mângâiere în suferințele omenești care niciodatã nu pãrãsesc umanitatea. Însã ea nu este completã dacã nu va indica spre etapa urmãtoare, fireascã vieții spirituale, cuminecarea cu Domnul nostru Iisus, al Cãrui Sânge intrã în componența organismului, restabilind ordinea și sãnãtatea. Taina Sfântului Maslu trebuie sã fie foarte atent sãvârșitã iar pentru o înțelegere corectã a ei este necesarã o privire foarte atentã asupra scopului pentru care a fost instituitã de Mântuitorul și cum s-a practicat în Bisericã.

TAINA SFÂNTULUI MASLU ÎN SFINTELE EVANGHELII

Dupã predania veche a Bisericii, pentru slujba Maslului trebuie șapte preoți, închipuind cele Sapte daruri ale Sfântului Duh prezentate de profetul Isaia (Is. 11, 2-3). “Numãrul acesta simbolic amintește și de unele fapte din Sfânta Scripturã a Legii Vechi, din care se vede mila și îndurarea lui Dumnezeu. Astfel de șapte ori s-a aplecat Elisei peste un copil mort pe care l-a înviat (IV Regi 4, 34-35). De asemenea, șapte au fost preoții care au sunat din trâmbițe și de șapte ori a fost înconjuratã cetatea Ierihonului când a fost cuceritã de israeliți la întrarea lor în pãmântul fãgãduinței (Iosua 6, 13-16) și de șapte ori s-a rugat prorocul Ilie pe muntele Carmel pãnã când Dumnezeu a dat ploaie pãmântului ars de secetã (III Regi 18, 42-45)”

Ungerea cu untdelemn a bolnavilor era, pe vremea Mântuitorului, cunoscutã și practicatã atât de pãgâni cât și de iudei. Untdelemnul era considerat ca un foarte bun medicament. În parabola “Samarineanul milostiv” citim cã cel rãnit de tâlhari e uns cu untdelemn (Lc. 10,34) iar Sfinții Apostoli când au fost trimiși, înainte de Învierea Domnului sã propovãduiascã pocãința “ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și-I fãceau sãnãtoși” (Mc. 6,13). “Mântuitorul consfințește aceastã practicã și o ridicã la rangul de Tainã. Dar împrejurãrile în care face aceasta sunt cunoscute. Sfânta Scripturã nu conține niciun text în care sã se indice precis timpul și locul când Mântuitorul a instituit Taina Maslului. Ea conține insã mãrturii indirecte din care se poate vedea clar cã Maslul este o tainã instituitã de Domnul”.

Cât a activat Mântuitorul pe pãmânt, El Însuși tãmãduia bolnavii și le ierta pãcatele, dând și Apostolilor aceastã putere tãmãduitoare: “Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Sãi, le-a dat lor putere asupra duhurilor necurate, ca sã le scoatã și sã tãmãduiascã orice boalã și orice neputințã” (Mt. 10,1). “Și sã aibã putere sã vindece bolile și sã alunge demonii” (Mc. 3,15). “Și chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Sãi, le-a dat putere și stãpânire peste toți demonii și sã vindece bolile” (Lc. 9,1). “Și zicând, a scuipat jos și a fãcut tinã din scuipat și a uns cu tinã ochii orbului” (In. 9,6). “Te sfãtuiesc sã cumperi de la Mine aur lãmurit în foc ca sã te îmbogãțești și haine albe ca sã te îmbraci și sã nu se de ape fațã rușinea goliciunii Tale și alifie de ochi ca sã ungi ochii și sã vezi” (Apoc. 3,18). “Din practica lor a deprins și Biserica a sãvârși aceastã Tainã, completând-o cu rugãciunile respective și cu sfințirea untdelemnului cu care se ung bolnavii”.

Existã însã multe referințe biblice la aceastã tainã: “Șerpi vor lua în mânã și chiar ceva dãtãtor de moarte de vor bea, nu vor fi vãtãmați, peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sãnãtoși”(Mc. 16,18); “Iar ei plecând, mergeau prin sate binevestind și vindecând pretutindeni”(Lc. 9,6). “Încât scoteau pe cei bolnavi în ulițe și-I puneau pe paturi și pe tãrgi, ca venind Petru, mãcar umbra lui Petru sã umbreascã pe unul dintre ei. Și se aduna și mulțimea din catațile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi și bântuiți de duhuri necurate și toți se vindecau”(Fapte. 5,15-16). “Încât și peste cei care erau bolnavi se puneau ștergare sau șorțuri purtate de Pavel și bolile se depãrtau de la ei iar duhurile cele rele ieșeau din ei” (Fapte. 19,12). “Faptul cã Apostolii au practicat de timpuriu aceastã Tainã, în vremea în care Mântuitorul propovãduia Evanghelia Sa, dovedește cã ea a fost instituitã mai întâi decât toate Tainele iar pe de altã parte, cã ea a fost un mijloc prin care Mântuitorul Și-a asociat din bunã vreme pe apostolic la o acțiune de ajutorare și slujire a celor suferinzi și bolnavi”.

MĂRTURIA SFÂNTULUI IACOB, RUDA DOMNULUI

Am afirmat cã Dumnezeu consfințește aceastã practicã de a unge cu untdelemn pe cei suferinzi și o ridicã la rang de tainã dar împrejurãrile exacte când face acest lucru nu sunt cunoscute. Sfânta Scripturã nu conține niciun text în care sã se indice précis timpul și locul în care Domnul a instituit aceastã tainã. Ea conține însã mãrturii indirecte din care se poate vedea clar cã Maslul este o tainã instituitã de Domnul.

O astfel de mãrturie o oferã Sfântul Apostol Iacob care scrie: “Este cineva bolnav între voi? Sã cheme preoții Bisericii și sã se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Și rugãciunea credintei va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica și de va fi fãcut pãcate, se vor ierta lui” (Iac. 5, 14-15). Felul de a vorbi al Sfântului Apostol Iacob denotã cã Maslul este o lucrare vãzutã, ce era cunoscutã și practicatã de Bisericã înainte de a scrie epistola sa. Aceastã lucrare se sãvârșea “în numele Domnului”, deci printr-un ritual instituit de Mântuitorul ceea ce înseamnã cã El este promotorul acestei taine. “Sfântul Apostol Iacob scrie apoi cã prin sãvârșirea ritualului Maslului se împãrtãșește creștinului har vindecãtor al bolilor sufletești și trupești. Fiindcã aici este vorba de o lucrare vãzutã cu care se îmbinã harul, este clar cã e vorba de o Tainã. Și cum Sfinții Apostoli nu sunt institutori ci numai sãvârșitori ai Tainelor (I Cor. 4,1) înseamnã cã nici Maslul nu este instituit de ei ci de Mântuitorul care singur poate lega harul de o lucrare vãzutã”.

Din cele spuse de Sfântul Iacob rezultã urmãtoarele:

Ungerea cu untdelemn se administra bolnavului de cãtre preoții Bisericii, în scopul vindecãrii sufletești și trupești, ea aducând cu sine și iertarea pãcatelor, cauza îmbolnãvirii

Aceastã ungere este o Tainã, deoarece împreunã cu rugãciunea preoților și suferindului, în numele Domnului, ea aduce cu sine vindecare și iertarea pãcatelor.

“Din spusele Sfântului Iacov se vede cã este vorba de o tainã și nu despre o ungere obișnuitã cu untdelemn, pe care o putea face orice credincios sau orice om și nu numai preoții. Nu este vorba nici de o ungere harismaticã, adicã o ungere cu vindecãri minunate pe care o fãceau unii credinciosi, înzestrați cu aceastã putere prin harul Duhului Sfânt – harismaticii: <<Și unuia I se dã prin Duhul Sfint cuvânt de înțelepciune… iar altuia darurile vindecãrilor, întru același Duh>> (ICor. 12, 8-9; Mc. 16, 18)”.

Dupã cum se vede în textul epistolei, Sfântul Iacob aratã: necesitatea, elementele materiale și efectele Sfântului Maslu. Iar în rugãciunea de sfințire a uleiului se spune: “Doamne, Care cu mila și cu îndurãrile Tale tãmãduiești zdrobirile sufletelor și ale trupurilor noastre, Însuți Stãpâne sfintește untdelemnul acesta (moment în care binecuvânteazã toți preoții sãvãrșitori ai Tainei) ca sã fie celor ce se vor unge cu el spre tãmãduire și spre schimbare a toatã neputința și întinãciunea sufletului și a trupului și a toatã rãutatea ca și întru aceasta sã se preamãreascã prea sfânt numele Tãu: al Tatãlui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin”.

În ritualul acestei Taine sunt prevãzute șapte pericope din Evanghelie și șapte din Apostol care de asemenea aratã cã Maslul are fundament scripturistic. Se revelã de asemenea acțiunea Mântuitorul de a vindeca persoane suferinde din timpul Sãu, în numele și din îndemnul Cãruia astãzi, preoții sãvãrșesc celor bolnavi acestã Tainã spre vindecarea lor. Avem toate elementele constitutive ale tainei. Ele ne dovedesc cã Domnul Hristos a instituit Taina Maslului, împuternicind pe Apostoli și urmașii lor s-o îndeplineascã in cazul creștinilor bolnavi, pentru vindecarea lor.

MĂRTURII ALE TRADIȚIEI

Pe lângã învãțãtura atât de lãmuritã de Sfântul Iacob despre Taina Sfântului Maslu în timpurile apostolice și de asemenea relatãrile fãcute de Sfintele Evanghelii în acest sens, mai târziu, în primele trei secole ale creștinismului, gãsim foarte puține mãrturii despre ea. “Faptul cã nu existã mãrturii explicite în perioada timpurie a creștinismului nu se explicã prin aceea cã Taina Maslului nu sr fi fost cunoscutã sau practicatã ci pentru cã Pãrinților sau apologeților acestui timp nu li s-a dat motive de a vorbi despre aceastã tainã cãci împotriva ei nu s-a ridicat niciun fel de obiecții ori îndoieli din partea dușmanilor creștinismului”.

Cu toate acestea, în aceastã perioadã întâlnim câteva mãrturii. Astfel Sfântul Irineu, descriind cum diferiți gnostici din timpul sãu desfigurau în diferite moduri partea vãzutã și sensul tainic al unor taine creștinești, și anume: a Botezului și a Ungerii cu Mir, numite de ei rãscumpãrãri, adaugã urmãtoarele: “Alți-și rãscumpãrã pe cei ce sfârșesc viața și se apropie de sfârșit; cãci unii dintre dânșii, amestecând untdelemn cu apã, toarnã aceastã amestecãturã pe capetele lor iar altii toarnã mir și apã, întrebuințznd invocarea comunã ca ei sã devinã accesibili și nevãzuți pentru cele mai înalte începãtorii și puteri și ca omul lor intern sã treacã nevãzut, lãsând trupul în lumea create iar sufletul prezentându-l lui Demiurg”. În ceremonia gnosticilor asupra celor morți, descrisã de Sfântul Irineu nu se poate sã nu se observe taina creștinã a Maslului, schimonositã de ei. Aceastã mãrturisește indirect despre existența și întrebuințarea acestei taine în Bisericã, timpuriu.

Origen se referã mai direct la aceastã Tainã; astfel, enumerând diferite moduri de iertarea pãcatelor, scrie despre Sfântul Maslu, în legãturã cu Pocãința: “Mai este încã un al șaptelea gen de iertarea pãcatelor, un mijloc greu și împovãrãtor, când credinciosul spalã patul sãu cu lacrimi și lacrimile devin pentru dânsul pâine de zi și de noapte și când el nu se rușineazã a-și descoperi pãcatul sãu înaintea preotului lui Dumnezeu și a cere vindecare de la acesta… când se împlinește ceea ce a spus Sfântul Apostol Iacov: <<Este cineva bolnav între voi, sã cheme preoții Bisericii și sã se roage pentru dânsul cu untdelemn în numele Domnului…(Iac.5,14-15)”. Deși Origen prezintã Maslul ca un gen de iertarea pãcatelor, în rand cu Pocãința, totuși, de aici rezultã numai cã el a afirmat Sfântul Maslu ca lucrare sfântã, haricã, egalã cu Pocãința, dupã însemnãtate și pocãințã iar nu faptul cã le-ar fi identificat cu totul între ele. În alte locuri unde a vorbit despre Pocãințã și atribuțiile ei, nicãieri nu pomenește despre Sfântul Maslu ca o parte esențialã a Pocãinței. Afarã de aceasta, acolo unde amintește despre Sfântul Maslu, fãcând aplicare la creștini și motivate de ritualul Vechiului Testament de a stropi cu untdelemn fãina curate de grâu, observã: “Fiecare suflet are trebuințã de untdelemnul milostivirii divine și nimeni nu poate pãrãsi aceastã viațã dacã nu va fi cu el untdelemnul îndurãrii cerești”, observație care, natural, presupunea Taina Sfântului Eleu, cunoscutã tuturor și deosebitã de Taina Pocãinței.

“În Constituțiile Apostolice se gãsește și rugãciunea care se referã la Taina aceasta, cãci preotul trebuie sã se roage ca Domnul sã dãruiascã untdelemnului ce se întrebuințeazã în aceastã lucrare sfântã puterea de a întãri sãnãtatea celui bolnav și de a-l vindeca”.

Începând din secolul al IV-lea, când scrierile Sfinților Pãrinți s-au înmulțit, cuprinzând doctrina credintei creștine, întâlnim un șir neîntrerupt de mãrturii și despre Sfântul Maslu, ca lucrare sfântã, duhovniceascã, haricã, adicã tainã bisericeascã.

Astfel, meritã înainte de toate atenție rugãciunea Sfântului Vasile cel Mare pentru suferinzi, care pe urmã a intrat în rânduiala Sfintei Taine. În aceastã rugãciune preotul, adresându-se lui Dumnezeu, Doctorul sufletelor și al trupurilor, Care dã mângâiere celor descurajați și viațã celor zdrobiți la inimã, precum a dat paraliticului, odatã cu iertarea pãcatelor, în roagã el, în locul celui bolnav, ca sã-I lase și sã-I ierte greșelile lui și sã-I deschidã gura lui spre a proslãvi numele lui Dumnezeu, ca sã-I întindã mâinile lui spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu și pentru a-i conduce picioarele în cãrãrile bunelor Sale învãțãturi, sã întãreascã cu harul Sãu toate membrele și cugetele lui. Aceasta mãrturisește, bineînțeles, atât despre existența tainei în practica bisericeascã din secolul al IV-lea cât și despre credința generalã a Bisericii în aceastã lucrare sfântã, ca menitã de a comunica celor bolnavi harul lui Dumnezeu, pentru vindecarea bolilor trupești și pentru iertarea tuturor pãcatelor.

Același sens și aceeași însemnãtate o are și rugãciunea Sfântului Ioan Gurã de Aur, introdusã se asemenea, în rânduiala Sfântului Maslu. Aici ni se presupune cã dacã preoții, prin puterea rugãciunii lor pot izbãvi pe cei bolnavi de suferințe și de pãcate, dupã cum a zis Sfântul Apostol Iacob, e clar cã prin Sfântul Maslu, se iartã pãcatele, deci este o lucrare haricã deosebitã de Pocãințã.

Referire la Taina Sfântului Maslu gãsim, de asemenea, la Sfântul Ambrozie și la Fericitul Augustin, dintre care cel dintâi vede în ea speranța pentru însãnãtoșirea bolnavului iar cel din urmã, mângâierea ce se dã aici prin referire mai dinainte la viața viitoare.

În timpul papei Inocențiu I, contemporan Sfântului Ioan Gurã de Aur, s-a ivit, precum se știe, oarecare neînțelegeri cu privire la aceastã Tainã dar acestea nu atingeau importanța ei internã, nici practicã ci numai niște neînțelegeri provocate de cuvintele Sfântului Apostol Iacov, invocate ca mãrturie scripturisticã și anume: se poate, oare, sãvârși aceastã tainã asupra tuturor neexceptând nici pe cei credincioși? O pot sãvârși oare numai preoții despre care vorbește Sfântul Iacob sau și episcopii? Iatã ce a scris papa Inocențiu, motivat de aceste neînțelegeri: “Nu rãmâne îndoialã cã acele cuvinte ale Apostolului Iacob trebuie înțelese pentru bolnavii credincioși care pot fi unși cu untdelemn sfințit; se asemenea nu încape îndoialã cã episcopul poate sãvârșii tot ceea ce se permite preotului a sãvârși. Apostolul vorbește de preoți pentru cã episcopii, fiind reținuți de late ocupații, nu pot merge la toți bolnavii… Celor ce se aflã în perioada de pocãințã, nu li se poate sãvârși aceastã ungere cãci ea este Tainã. Cãci cui îi sunt oprite celelalte taine, dacã i se permite numai una singurã”. Acest rãspuns al episcopului de Roma aratã nu numai cã Taina era cunoscutã tuturor și se practica pretutindeni în Bisericã cãtre sfârșitul veacului al IV-lea și cã ea era cunoscutã ca Tainã.

Aceeași însemnãtate o are și o referire pe care o face Sfântul Chiril al Alexandriei credincioșilor, despre Sfântul Maslu, ca lucrare sfântã, haric-vindecãtoare, cunoscutã lor. Fiindcã unii dintre credioncioși recurgeau la ajutorul vrãjitorilor în timp de boalã, el scrie urmãtoarele: “Nu trebuie alergat la acești doctori rãi și de nimic, adicã la demoni. Ci, dacã tu cazi în boala trupeascã și dacã crezi în aceste cuvinte: Domnul Savaot și în aceste numiri divine care se gãsesc în Sfânta Scripturã, cã ele au puterea de a alunga rãul de la tine, atunci roagã-te pronunțând aceste cuvinte. Pe lângã aceasta îți amintesc și ceea ce zice Sfânta Scripturã: <<De este cineva bolnav între voi, sã cheme preoții Bisericii și sã se roage pentru dânsul, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului…>>.

Meritã deosebitã atenție mãrturisirea lui Victor, preot din Antiohia, în secolul V (440), care, în comentariile sale la Evanghelia dupã Marcu, iatã ce scrie, apropiindu-se de cuvintele evanghelistului: “<<și ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și-i tãmãduiau>> (Mc. 6,13). Ceea ce vorbește aici, nu se deosebește de ceeea ce spune Sfântul Apostol Iacov în epistola sa canonicã”. Untdelemnul vindecã bolile și comunicã luminã și bucurie. Și așa ele semnigicã milostivirea lui Dumnezeu și vindecarea de boalã și luminarea inimii. Fiecare înțelege cã toate acestea le face rugãciunea iat untdelemnul servește numai ca semn al acestei lucrãri. Pe lâgã acestea, de vom lua în seamã ceea ce Victor, scriind aceste comentarii, dupã cum aratã prefața lucrãrii sale, a avut ca scop de a aduna ceea ce dascãlii anteriori lui au zis, apoi de aici rezultã clar și neîndoielnic nu numai cã el însuși, in secolul al V-lea, de acor cu Pãrinții din acest timp, învațã cã Maslul este o lucrare sfântã, instituitã de Dumnezeu, vindecãtoare a reupului și a sufletului ci și aceea cã întocmai așa au învãțat despre ele și cei mai vechi Pãrinți ai Bisericii.

Tot așa de lãmurit a învãțat despre aceasta în secolul al VI-lea Chesarie de Arelata, care, învãțându-i pe credincioși cum trebuie sã procedeze în cazuri de boalã, se adreseazã astfel: “De câte ori se întâmplã vreo boalã, sã primeascã bolnavul Trupul și Sângele Domnului nostrum Iisus Hristos și dupã aceea sã se facã ungerea trupului lui ca sã se împlineascã asupra lui cele Spuse de Sfântul Apostol Iacov. Vedeți fraților, cine în caz de boalã aleargã la Bisericã, acela se învrednicește a primi și sãnãtatea trupeascã și iertarea pãcatelor”.

Afarã de aceasta, este foarte însemnat faptul cã, încã pe la sfârșitul secolului al V-lea, în cartea papei Ghelasie despre Sfintele Taine, întâlnim rânduiala Sfântului Maslu cu rugãciunea:”ca untdelemnul sfințit sã fie spre apãrarea trupului și sufletului, spre îndepãrtarea tuturor bolilor și vindecarea neputintelor trupești și sufletești”. Aceset ritual, desigur, a fost luat de Ghelasie, de-a gata din practica bisericeascã, unde el exista din vechime, pe baza tradiției.

Același lucru trebuie sã zicem și despre ritualul Sfântului Maslu ivit în secolul al VI-lea in operele Sfântului Grigorie cel Mare, în care, odatã cu indicarea sãvârșirii lui de cãtre episcope și preoți, sunt adunate și acele rugãciuni care se rosteau.

În concluzie, adãugãm cã în biografiile sfinților vechi, începând din secolul al IV-lea, se gãsesc mãrturii despre sãvârșirea Sfântului Maslu asupra bolnavilor, ca de exemplu biografia Sfântului Ipatie, a Sfântului Eutihie, Evghenie, Teodor Studitul și alții. Pe lânã acestea, trebuie luat în considerare și faptul cã în bisericile nestoriene și monofizite, care s-au devizat în secolul al V-lea de Bisericã, pãstreazã în preznt Taina Sfântului Maslu în rândul celorlalte Sfinte Taine, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacã ele nu ar fi avut prin tradiție aceastã Tainã și înainte de cãderea lor din ortodoxie.

TAINA SFÂNTULUI MASLU ÎN ORTODOXIE

În Taina Sfântului Maslu se împãrtãșește credinciosului bolnav în chip nevãzut harul tãmãduirii sau ușurarea durerii trupești, al întãririi sufletești și al iertãrii de pãcatele rãmase dupã mãrturisire, prin ungerea cu untedelemn sfințit, însoțitã cu rugãciunile preoților. Practicarea ei din timpul apostolilor, deci proveniența ei prin apostoli de la Mântuitorul Hristos este atestatã de Sfintele Evanghelii, în Faptele Apostolilor și în Epistola Sfântului Iacob.

“Una dintre cauzele principale ale deprimãrii și descurajãrii omului este boala. Și de multe ori nici boala, nici deprimarea nu pot fi învinse numai cu mijloace omenești. Bolnavul credincios e chinuit și de conștiința cã boala lui are cauza în unele pãcate pe care nu le-a putut mãrturisi sau cã eventual va muri din cauza acestor pãcate. Șic ine nu trece în viața lui prin boalã și prin aceste deprimãri și îngrijorãri care-I mãresc suferința? E posibil sã credem cã Dumnezeu nu s-a gândit și la un ajutor dat omului în aceste situații de boalã și de slãbire sufleteascã? Taina aceasta aratã cã Dumnezeu Își manifestã mila Lui și fațã de cei suferinzi care-și pun nãdejdea în El, care apeleazã la El când ajung în astfel de situații. De aceea în cadrul acestei Taine se apeleazã mai ales la mila lui Dumnezeu iar El apare în aceastã Tainã, lucrând ca un Doctor plin de milã”.

Taina aceasta poate fi socotitã, prin excelențã, Taina trupului sau Taina rânduitã pentru însãnãtoșirea trupului. Prin ea se pune în relief valoarea pozitivã acordatã de Dumnezeu trupului omenesc, ca Unul Care Însuși a luat trup și îl ține în veci, ne mântuiește prin el, împãrtãșindu-ne viața dumnezeiascã.

PARTEA EXTERNĂ

Partea externã a Maslului constã sin untedelemnul sfințit de preoți care sãvârșesc Taina. Aceasta se vede și din cuvintele Sfântului Apostol Iacov cât și din practicã dintotdeauna a Bisericii. Sfințirea se face prin rostirea unei rugãciuni de șpate ori de cãtre preoții slujitori, în partea primã a Tainei Maslului. Dupã aceea, cu acest untdelemn este uns bolnavul, în chipul crucii, de șapte ori, la frunte, la nãri, fațã, buze, piept și ambele pãrți ale mâinilor.

Uleiul (lat. -“oleum”’; slav. –“miaslo”), îndeosebi cel din mãsline, a fost întotdeauna prețuit nu numai ca un aliment indispensabil pentru hrana omului ci și ca un balsam sau medicament pentru vindecarea rãnilor și pentru îngrijirea sãnãtãții corpului.

În Vechiul Testament untdelemnul era folosit ca materie de jertfã și era adus la altar, fiind socotit ca unul dintre darurile cele mai de preț ale pãmântului și ale muncii omului. El simboliza pacea, voia lui Dumnezeu și binecuvântarea Lui asupra celor aleși. “În cultul creștin untdelemnul este folosit la diferite ungeri rituale: la botez se unge corpul candidatului fiind sfințit, înainte de a-l afunda în apã. La sfârșitul unor slujbe se ung frunțile credincioșilor cu untdelemn folosit la Maslu ori sfințit la Litie. În toate împrejurãrile acestea, când este folosit, untdelemnul sfințit și ungerea cu el simbolizeazã harul lui Dumnezeu asupra omului care crede în El”.

De partea externã se ține și rugãciunea rostitã de șapte ori când se fac cele șapte ungeri. Ea este urmãtoarea: “Pãrinte Sfinte, Doctorul sufletelor și al trupurilor, Cel ce ai trimis pe Unul nãscut Fiul Tãu, domnul nostru Iisus Hristos ca sã vindece toatã boala și din moarte sã izbãveascã, tãmãduiește pe robul Tãu (N.) de neputința trupeascã și sufleteascã ce l-a cuprins și fã sa vieze cu darul Hristosului Tãu, pentru rugãciunile Prea Curatei Stãpânei noastre, Nãscãtoarei de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria. Cã Tu ești izvorul tãmãduirlor Hristoase Dumnezeul nostru și Ție slavã înãlțãm…”.

EFECTELE

Prin aceastã Tainã se comunicã harul care vindecã bolile trupești și pe cele sufletești. Rugãciunea credinței mântuiește pe cel bolnav “și Domnul îl va ridica și de va fi fãcut pãcate se vor ierta lui” (Iac. 5,15), deci ea are un effect fizic și un altul spiritual.

“Efectul fizic sau vindecarea de bolile trupești rezultã din recomandarea pe care o face Sfântul Iacob bolnavilor ca sã primeascã aceastã Tainã. Dacã le-o recomandã, înseamnã cã prin ea se vizeazã vindecarea lor trupeascã, atunci când ea este folositoare pentru mântuirea sufletului. Iar cã aceastã vindecare și urmeazã o aratã cuvintele: “și rugãciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica”. Adicã îl va mântui de boalã și-l va ridica din patul suferinței. Expresia “îl va ridica” mai înseamã și cã îi va ridica moralul, adicã va întãri sufletește pe cel bolnav”.

Iertarea pãcatelor, adicã vindecarea de boala spiritualã, este al doilea effect al Maslului cãci scrie Sfântul Iacob: “de va fi fãcut pãcate, se vor ierta lui”. Efectul acesta este indicat și prin rugãciunea ce se citește cu ocazia ungerii, precum și prin alte rugãciuni ce se fac în decursul sãvârșirii Tainei. În rugãciunea a șaptea, de exemplu, zice: “Ne rugãm Ție Doamne și Te chemãm în ora aceasta, ascultã rugãciunea aceasta și o primește ca o tãmâie și cerceteazã pe robul Tãu acesta, și de a pãcãtuit cu ceva, cu lucrul, cu gândul sau cu vorba, ori în zi, ori în noapte, pe Tine Te rugãm, iartã, slãbește, lasã Dumnezeule, trecând cu vederea pãcatele și fãrãdelegile lui”.

Din spusele Sfântului Iacob “de va fi pãcate se vor ierta lui”, rezultã cã cel ce primește Taina Maslului nu are totdeauna pãcate pe conștințã. Cum însã nimeni nu poate spune cã e fãrã de pãcat, e înteles cã Maslul precede Pocãința, el cãpãtând valențe noi dupã Spovedanie și Împãrtãșanie. Și de fapt, atât în trecut cât și azi, Maslul, de cele mai multe ori, se împreunã cu Pocãința, a cãrei completare se considerã.

Prin taina Sfântului Maslu se iartã toate pãcatele, cu condiția ca primitorul sã simtã regretul pentru ele și sã-și manifeste credința sincer în Dumnezeu.

SĂVÂRȘITORII

Sãvârșitorii Maslului sunt de regulã preoții, așa cum spune Sfântul Iacob. De aici nu urmeazã cã preoțul n-ar fi îndreptãțit de sãvârșirea lui, deoarece având plenitudinea harului, poate sãvârși toate Tainele. “Sfântul Iacob face amintire de preoți, întrucât ei sunt mai la îndemâna credincioșilor și pot fi chemați mai repede sã vinã în ajutorul bolnavilor, decât un episcop care nu poate sãvârși toate cererile din eparhie”.

Din expresia “sã cheme preoții Bisericii”, s-a dedus cã pentru sãvârșirea Maslului este nevoie de mai mulți preoți. Biserica a fixat numãrul de șapte dar acest numãr poate fi și mai mic. În cazul de nevoie urgentã, Maslul poate fi sãvârșit și de un singur preot. “Textul citat nu include o astfel de interpretare, întrucât în Sfânta Scripturã mai sunt cazuri când se folosește pluralul deși e vorba de o singurã persoanã. Exemplu: Domnul zice cãtre leproși: <<Duceți-vã de vã arãtați preoților!>>(Lc. !7,14), cu toate cã dupã Legea mozaicã (Lev. 14) era de ajuns și arãtarea fãcutã unui singur preot. De aceea, cele spuse de Sfântul apostol la plural, se pot întelege și în sensul ca bolnavul sã cheme pe vreunul din preoții Bisericii”.

Este foarte interesantã pãrerea pãrintelui Dumitru Stãniloae cu privire la participarea mai multor preoți la sãvârșirea tainei, de asemenea prezența credincioșilor: “Din aceastã largã comuniune, din acest semn al dragostei pe care i-l dau mai mulți semeni în starea lui de boalã și suferințã, bolnavul prinde de asemenea putere de refacere trupeascã și sufleteascã. Însãși sãvârșirea acestei taine de cãtre mai mulți preoți manifestã vointa Bisericii de a pune mai multe forte lae ei în mișcare, prin comuniunea în rugãciune și în dragoste, pornirea mai multora de a scãpa un membru al ei de neputințã și de durerea în care se aflã. Mai ales la boalã simte omul trebuința simpatiei și a comuniunii, mai ales în aceastã ocazie se adeverește cum omul slãbit prinde putere din dragostea mai multora”.

Ca în toate Tainele tot așa și în aceastã tainã, comuniunea cu preotul și cu alți semeni, ne ajutã sã intrãm în comuniune cu Hristos.

PRIMITORII

Primitorul sau subiectul Maslului este orice creștin bolnav, cãci numai creștinii pot primi aceastã Tainã. Boala la care face referire Sfântul Iacob este de naturã fizicã, de aceea și cei ușor bolnavi pot primi Taina. Pentru sãvârșirea Tainei e necesar ca primitorul sã aibã uzul rațiunii, sã fie conștient. Aceasta se cere pentru cã înainte de Maslu, credinciosul trebuie sã se spovedeascã, ori, aceasta nu se poate face dacã credincioșii nu-și dau seama de starea lor. “Dacã cineva, insã, e grav bolnav și nu e deplin conștient de sine, dar se știe cã e om evlavios, unul ca acesta poate primi Maslul deoarece implicit el are dorinta de a o primi și nu pune piedicã acțiunii harului”.

Din cele de mai sus ar urma cã pruncii, întrucât nu au responsabilitate moralã, nu pot fi împãrtãșiți de Taina Sfântului Maslu. Ei nu se pot spovedi și nici nu-și pot exprima dorința ca sã fie chemați preoții pentru ei pentru a sãvârși Maslul. Totuși credem cã dacã vor pãrinții sã li se facã Maslu, se poate face, întrucât Taina aceasta este instituitã pentru sãnãtatea fizicã a credincioșilor iar harul ce opereazã prin el opereazã acolo unde nu se pune piedicã. Copiii, nepunând piedicã harului, pot primi Maslul.

Vindecarea orbilor, schiopilor, surzilor prin harul lui Dumnezeu este o minune iar Sfântul Apostol Iacob vorbește la Maslu nu despre minuni ci despre vindecãri de boli. Nici cei cu preobleme psihice nu pot primi aceastã Tainã.

În multe pãrți ale Bisericii Ortodoxe e obiceiul ca Taina Maslului sã se împãrtãșeascã în Joia sau Vinerea Mare, precum și cu prilejul pelerinajelor ce fac la mânãstiri chiar și oamenilor sãnãtoși. “Obiceiul acesta se practicã având la bazã o interpretare largã ce se dã cuvintelor Sfântului Apostol Iacob. Sub cuvântul <<bolnavi>> se înțelege nu numai cei bolnavi fizic ci și cei bolnavi spiritual, adicã având pãcate. E drept cã pãcatele cauzeazã o durere a sufletului și se rãsfrânge și asupra trupului, așa cã definitive și aceștia simt o oarecare durere fizicã”.

Maslul se poate împãrtãșii de câte ori se simte necesitatea primirii lui.

TAINA SFÂNTULUI MASLU PRIVITĂ INTERCONFESIONAL

Îndeosebi în primul capitol am vãzut cã Taina Sfântului Maslu are fundament în special biblic dar și patristic, fiind receptatã ca Tainã de Bisericã, practicatã din vechime. Conform pãrintelui Stãniloae, Dumnezeu a instituit aceastã Tainã pentru cã n-a putut rãmâne indiferent la suferințele aduse de boalã oamenilor. De asemenea Taina relevã realitatea cã trupul uman nu este rãu în firea sa așa cum era receptat de cãtre filosofia antimaterialistã sau de ascetismul rãu-înțeles.

Acum, în acest capitol, observãm cum a fost receptatã aceastã Tainã de cãtre marile fracțiuni creștine.

TAINA MASLULUI LA ROMANO-CATOLICI

La romano-catolici, untdelemnul ce se folosește ca materie a Tainei, se sfințește de episcope iar preoții numai ung cu el. Practica aceasta e greșitã, deoarece din cuvintele Sfântului Iacob rezultã cã untdelemnul trebuie sfințit de preoți, cu prilejul sãvârșirii Maslului și nu mai înainte, de episcope. Pentru a menaja susceptibilitãțile creștinilor orientali nuniți cu Roma, sinoadele din Florența și Trident recunosc valoarea untdelemnului sfințit de preoți. Aceasta pentru cã, dupã datina veche, în Biserica veche orientalã, binecuvântarea uleiului o fãceau preoții, ceea ce recunosc și aprobã papii Clement VIII și Benedict XIV. În ce privește ungerea și în Biserica romano-catolicã sunt mai multe ungeri însã în caz de necessitate este de ajuns o singurã ungere: la frunte.

Forma rugãtoare e indicate de însuși Sfântul Apostol Iacob care spune ca preoții sã se roage pentru cel ce-l ung cu untdelemn “și rugãciunea credinței va mântui pe cel bolnav”. Acest motiv a determinat și Biserica romano-catolicã sã aibã o formã rugãtoare. Dupã o decizie a Sfântului Oficiu, confirmatã de Pius X(1906), în Biserica aceasta, în caz de necessitate, se folosește urmãtoarea formã mai scurtã: Per istam sanctam unctionem indulgeat tibi Dominus quidquid deliquisti. Amen”. Forma Bisericii romano-catolice nu este așa dezvoltatã ca cea a Bisericii Ortodoxe. Cãci, pe când forma Bisericii romano-catolice nu exprimã rãspicat, decât un singur efect al ungerii de pe urmã și anume iertarea pãcatelor, forma Bisericii Ortodoxe exprimã douã efecte, adicã vindecarea sufletului și a trupului.

În ceea ce privește primitorii Tainei, Biserica romano-catolicã administreazã Maslul numai celor grav bolnavi, celor de pe patul de moarte și-l considerã ca o cãlãtorie pentru viața de dincolo, de aceea se mai numește și extrema unction (ungerea cea mai de pe urmã). Aceastã practicã e greșitã din punct de vedere biblic dar mai mult psihologic. În primul rând Sfântul Iacob vorbește de bolnavi, în general, nu numai de cei grav bolnavi. Același apostol spune cã taina are scopul însãnãtoșirea bolnavului, nu ca pregãtire pentru moarte: “Și rugãciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica…(Iac. 5,15), adicã îl va ridica din boalã.

Din punct de vedere dogmatic, spunând romano-catolicii cã Maslul este o pregãtire, merinde pentru viața de veci, micșoreazã valoarea Sfintei Împãrtãșanii care singurã este ultimul bine și scopul suprem al vieții umane. Psihologic e greșit pentru cã aceasta nu poate niciodatã sã anunte sfârșitul unui bolnav, pentru cã niciun preot nu poate ști acest lucru dar nici scopul tainei nu este acesta cãci nu așa a fost ea receptatã.

OPINIA PROTESTANTĂ CLASICĂ

Protestantii nu recunosc Maslului caracterul de tainã și interpreteazã cele spuse de Sfântul Iacob referindu-se la o vindecare pe cale naturalã, deci la o vindecare medicinalã sau la o vindecare miraculoasa, harismaticã.

Dacã privim cu atentie cele spuse de Sfântul Apostol Iacob, vom vedea cã ele nu se pot referi la o vindecare medicinalã pentru cã:

ungerea cu untdelemn are ca efect nu numai vindecarea trupeascã ci și iertarea pãcatelor ori iertarea pãcatelor nu poate fi o consecințã a ungerii naturale cu untdelemn.

În textul citat se aratã cã vindecarea se întâmplã nu numai în urma ungerii ci în urma acesteia îmbibatã cu rugãciune.

Dacã Sfântul Iacob s-ar fi referit la o vindecare medicinalã, nu avea rost sã spunã sã fie invitați preoții pentru ungere, deoarece ungerea putea fi fãcutã și de membri din familia bolnavului sau putea prescrie sã o facã diaconii, întrucât ei erau desemnați cu îngrijirea bolnavilor.

Textul citat nu se poate referi la nicio vindecare taumaturgicã, harismaticã deoarece astfel de vindecãri se sãvârșeau de Duhul Sfânt numai în cazuri rare și numai asupra persoanelor chemate cu un scop deosebit iar darul acestei vindecãri nu era legat de tagma preoțeascã ci se acorda oricãruia din membri Bisericii pe care-l alegea Dumnezeu.

Din spusele Sfântului Apostol Iacob însã, precum și din istorie, vedem cã creștinii vechi ca și cei de azi, privesc Maslul ca Tainã și nu harismã extraordinarã și cereau de la preoti sã li se împãrtãșeascã, de câte ori simțeau nevoia vindecãrii.

CONCLUZII

Din cele expuse am realizat cã ungerea cu untdelemn a bolnavilor era, pe vremea Mântuitorului, cunoscutã și practicatã atât de iudei cât și de pãgâni. Untdelemnul era considerat ca un medicament foarte bun pentru trup. În parabola “Samarineanul Milostiv” citim cã cel rãnit de tâlhari e uns cu untdelemn (Lc. 10,34) iar Sfinții Apostoli au fost trimiși, înainte de Învierea Domnului sã propovãduiascã pocãința, “ungeau cu untdelemn pe mulți și-i fãceau sãnãtoși” (Mc. 6,13). Mântuitorul consfintește aceastã practicã și o ridicã la rangul de Tainã. Dar împrejurãrile în care face aceasta nun e sunt cunoscute ca în cazul celorlalte Taine. Sfânta Scriptutã nu contine niciun text care sã indice expres când și unde Mântuitorul a instituit aceatã Tainã.

Sfânta Scripturã conține însã mãrturii indirecte din care se poate vedea clar cã Maslul este o Tainã instituitã de Domnul. O astfel de mãrturie o oferã Sfântul Apostol Iacob care scrie: “Este cineva bolnav între voi? Sã cheme preoții Bisericii și sã se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Și rugãciunea credintei va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica și de va fi fãcut pãcate se vor ierta lui” (Iac. 5,14-15).

În lietratura patristicã vorbesc despre Maslu: Origen, Sfântul Ioan Hrisostom, papa Inocențiu I (417) ș.a. unii dintre ei vorbesc despre aceastã Tainã punând-o în legãturã cu Pocãința și privind-o ca o completare a acesteia. Sfântul Ioan Gurã de Aur, fãcând o paralelã între pãrinții trupești și sufletești spune: “Aceia nasc spre viața trupeascã iar aceștia spre cea sufleteascã. Aceia nu pot sã se apere de moartea trupeascã, nici sã alunge boala provenitã, aceștia din contra, au mântuit de multe ori sufletul bolnav… Și aceasta nu numai prin învãțãturã și sfãtuire ci și prin ajutorul rugãciunilor. Cãci au putere de a ierta pãcatele nu numai cân renasc prin botez ci și dupã aceea precum s-a spus: <<De este cineva dintre voi bolnav>>”.

Existenta omului este nespus de complexã și este cu neputințã ca trupul sã fie separate de suflet. Cu toate cã Taina Maslului are în vedere trupul, în primul rand, lucrarea harului lucreazã asupra sufletului de unde se extinde asupra trupului. În rugãciunile Maslului preotul cere de la Hristos tãmãduirea de patimi, eliberarea simțurilor de înrâuririle rele și alungarea vrașmașului, pentru ca bolnavul, devenit sãnãtos trupește și sufletește sã poatã trãi o viața curate și închinatã lui Dumnezeu. Insistenta cu care se cere, mai mult decât în Taina Pocãinței, tãmãduirea bolnavului de patimile sufletești odatã cu tãmãduirea trupului, aratã cã patimile sunt rãdãcinile pãcatelor la care se referã Taina Maslului.

“Prin ungerea sensibilã cu untdelemn, prin care lucreazã puterea nevãzutã a Sfântului Duh, Taina Maslului aratã, în al doilea rand, cã vindecarea se acordã omului întreg, suflet și trup, ca sã trãiascã în sãnãtate și curãție”.

BIBLIOGRAFIE

*** Biblia sau Sfânta Scripturã, Societatea Biblicã Interconfesionalã, București-1998

*** LITURGHIER, E.I.B., București-2000

*** CARTE DE RUGĂCIUNI, E.I.B., București-1999

*** ÎNVĂȚĂTURĂ DE CREDINȚĂ CREȘTINĂ ORTODOXĂ, E.I.B., București-2000

*** MOLITFELNIC, E.I.B., București-1998

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, LITURGICA GENERALĂ, ediția a II-a, E.I.B., București-1993

Chițescu, Prof. N. / Pr. Prof. Isidor Todoran/ Pr. Prof. I. Petreuțã, TEOLOGIA DOGMATICĂ ȘI SIMBOLICĂ, vol. II, ediția a II-a, ed. “Renașterea”, Cluj-Napoca-2005

Constantinescu, Pr. Prof. Dr. I., DIN TEZAURUL CREDINȚEI NOASTRE, ed. “Marineasa”, Sibiu-1998

Ieromonahul Teognost, TAINA SFÂNTULUI MASLU, ed. “Credința Strãmoșeascã”, Iași-2002

Mircea, Pr. Dr. Ioan, DICȚIONAR AL NOULUI TESTAMENT, E.I.B., București-1995

Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor / Arhid. Prof. Dr. Ioan Zãgrean, DOGMATICA ORTODOXĂ, manual pt Seminariile Teologice, ediția a III-a, ed. “Renașterea”, Cluj-Napoca-2000

Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, IISUS HRISTOS –PANTOCRATOR, E.I.B, București-2005

Stãniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ, vol. III, E.I.B., București-1978

Sfântul Chiril al Alexandriei, DESPRE SFÂNTA TREIME, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stãniloae, E.I.B., București-1994

Silvestru de Canev, TEOLOGIA DOGMATICÃ ORTODOXÃ, vol. V, ed. “Credința Strãmoșeascã”, Iași-2001