Sfântul Macarie Egipteanul, supranumit și cel Bătrân sau cel Mare, viețuitor în pustia Skete [607442]

Sfântul Macarie Egipteanul, supranumit și cel Bătrân sau cel Mare, viețuitor în pustia Skete
din Egiptul de Sus, timp de șaizeci de ani, a suscitat nenumărate controverse în ceea ce privește
opera sa scrisă. Scriitori contemporani acestuia, Rufin sau P aladius nu menționează vreo operă
scrisă a acestuia, deși posteritatea, la aproximativ 150 de ani după moartea sa, îi atribuie numărate
scrieri – omilii duhovnicești, scrisori, apoftegme, tratate etc.
Grație nivelului lor intelectual ridicat și evlaviei deosebite, cele 50 de omilii duhovnicești
ale Sfântului Macarie Egipteanul (sau Pseudo -Macarie, conform celor mai mulți exegeți ai operei
lui), au exercitat o puternică influență în mistica și speculațiile medievale și moderne. Omiliile –
prelegeri sunt “oglinda unei personalit ăți de înalt nivel și ecou” ¹. Cu excepția Sfântului Apostol
Pavel nu găsim o scriere care să redea atât de profund și sensibil urmările păcatului adamic.
„Idealist și optimist ca Pavel, Macarie s -a ostenit tot timpul să ridice pe frații săi deasupra celor
pământești. Viața monastică nu este pentru el un scop în sine, ci un mijloc de unire a sufletului cu
Hristos, prin Sf. Duh. Treptele pe care urcă sufletul sunt credința și speranța, purificarea și
renunțarea la lume, dragostea de Dumnez eu și de aproapele, smerenia și rugăciunea – conducător în
carul virtuților”. ²
Conform cu O. Bardenhever (Geschichte des altkirchenlichen Literatur), în lucrarea sa Sf.
Macarie a folosit elemente de filosofie naturală stoică pentru eșafodajul și înțelege rea misticii sale,
dar , mai probabil, realismul său derivă din simbolismul biblic și din vechea tradiție bisericească.
Înca de la primele scrieri patristice a fost ridicată o problemă de o importanță deosebită,cu
specific antropologic și anume, care ar f i organul sau facultatea care ar permite omului întâlnirea cu
Dumnezeu, locul din ființa umană în care Dumnezeu sălașluiește cu toate bogățiile sale. Autorii
biblici sunt unanimi în această privință – locul unde Dumnezeu se descoperă și care constituie
centrul ființei umane este, adâncul ei cel mai de taină, este inima. „Prin inimă omul posed ă o
cunoaștere completă ce presupune deopotrivă iubirea, gândirea, raționamentul, atâta vreme cât ea
cuprinde înlăuntrul ei intelectul și celelalte facultăți ale suflet ului. În Răsăritul creștin, modelul
biblic a fuzionat cu perspectiva platonică orientată spre nous ca parte supremă a persoanei umane.
Omiliile macariene se situează la interferența celor două modele culturale, mijlocite pe de o parte de
tradiția siriacă, iar pe de altă parte de contactul cu teologia alexandrină, respectiv capadociană, cu
un accent totuși pe evidențierea inimii (kardia) ca noțiunea cea mai fidelă pentru exprimarea
interiorității.”³
Inima ocupă, așadar, un loc central în antropologia macari ană, ea fiind nu numai centru al
ființei umane ci și centru al creației lui Dumnezeu, prin iradierea sfințeniei omului în cosmos. Harul
lui Dumnezeu este prezent în inima omului scriind „legile Duhului și tainele cele cerești pe tablele
inimii”. Inima este , la Sf ântul Macarie, ca și la majoritatea Părinților, cugetul sau gândul cel mai
intim sa ascuns al omului, forul de judecată al puterilor sufletului, ansamblul forțelor spirituale care
oferă voinței atitudinea de luat, sau soluția de dat în diferite prob leme. Dar diavolul are și el aceleași
mijloace la dispoziție, însă în sens negativ, pentru a -l împinge pe om în păcat, în lupta împotriva
voinței celei bune întărite de harul lui Hristos. Harul este o esență, o ousie care purifică, sfințește și
dirijează s ufletul către Hristos și către Împărăția Cerurilor. Dar dacă păcatul asaltează sufletul iar
aceastea înclină să cedeze, harul se retrage fără a părăsi sufletul cu totul. Desăvârșirea e un exercițiu
între nevoință și educația severă, toată viața omul progre sând continuu din treaptă în treaptă,
exercițiu controlat de har, un pedagog zelos și liber acceptat. Efortul pentru desăvârșire e și efortul
pentru mântuire.

1. Ioan G. Coman – Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureș ti, 1984, p 399
2. Ibidem p 399
3. Cătălin Pălimaru – Teologia experienței în corpusul macarian, Ed Renașterea 2014
4. Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicești , XV , 32, în Părinți și Scriitori Bisericești vol. 34, Editura
Institutului Biblic 1992, p. 164

Sfântul Macarie Egipteanul propune o „mistică a inimii” capabilă să guste realitățile divine
și prin mijlocirea intelectului. Sfântul nu lasă inima aservită total afectivității și emoțiilor, căci
inima „are drept căpitan mintea” ( Om. 15, 33) , cea care o s trunește. Inima este punctul unde sufletul
și trupul se întâlnesc. Ca organ corporal este legată de toate mădularele trupului. „ Ea st ăpânește și
domnește peste tot trupul” ( Om. 15, 20). În poziția de centru spiritual ea se află în legătură cu toate
facultă țile sufletului. Mai mult, sufletul și inima devin un tot, când vorbim de un gest cu implicații
morale „ cel ce face voia sufletului s ău, voia inimii o face, pentru că sufletul se împleteșteși se
amestecă cu ea”. (Om 15, 35). Ambivalen ța inimii este redată f oarte plastic în epistolele macariene,
inima fiind un spațiu cuprinz ător care incumbă prezența atât a binelui cât și a răului „Inima este un
vas mic și cu toate acestea cuprinde multe lucruri: în ea sunt balauri, lei, fiare veninoase, drumuri
rele și glodu roase și toate como rile răutății, dar tot în ea se află Dumnezeu, îngerii, viața, împărăția,
lumina, apostolii, comorile harului și toate celelalte”. (Om 43,7). În consecință, tot răul pornește din
noi, iar inima este sălașul acestuia. Răul este o putere a diavolului care, în sine, nu se arată, ci stă
ascuns în inimă (Om 15, 21). Noi sesizm doar efectele lui.
Sfântul Macarie Egipteanul explică originea răului în lume, și în consecință și în inima
omului, în termenii revelației – neascultare, greșeală și păcat „Abătându -se omul de la porunca lui
Dumnezeu și ajungând sub sentința mâniei Sale, păcatul a pus stăpânire pe el; acel păcat care, subtil
fiind și adânc, întocmai ca o mare de amărăciune, a pătruns înlăuntrul său și a luat în stăpânire
cămările sufle tului său, până în colțu rile lui cele mai ascunse ” (Om 41,1).
Grație botezului omul devine fiu al Bisericii și părtaș al trupului mistic al Lui Hristos. Opera
de răscumpărare a Mântuitorului și, de aici, taina Botezului îl scot pe om de sub chingile di avolului
situându -l într -o stare intermediară unde harul și păcatul sălășluiesc împreună în inimă. Prin baia
nașterii din nou încleștarea cu răul nu se sfârșește ci abia începe cu adevărat.
Sfântul Macarie Egipteanul privește cu maximă seriozitate acest r ăzboi nevăzut, acest război
duhovnicesc, adoptând un ton optimist, susținând o luptă deschisă cu răul cu speranța biruinței.
„Acela care vrea să placă cu adevărat lui Dumnezeu și urăște cu adevărat partea cea vrăjmașă,
răutatea, are de dus două lupte: una în lucrurile cele văzute ale acestei vieți: să se lepede de
desfătările cele pământești, de iubirea legăturilor lumești și de pasiunile păcătoase; alta întru cele
ascunse: să se lupte chiar cu duhurile răutății.” (Om 21,1). Arena luptei este inima omului.
“Războiul se dă mai întâi înăuntru, în inimă; acolo este lupta și războiul, acolo este cumpăna care
înclină fie către iubirea lui Dumnezeu, fie către iubirea lumii”. (Om 5,6). Adversarii acestei lupte
sunt “duhurile r ăutății” care conlucre ază la subjugarea omului. Răul ademenește și îndeamnă voința
omului spre poftele cele lumești spre înșelăciunea și pofta trupescă. „În felul acesta se săvârșește
orice lucru rău: desfr ânarea și furtul, lăcomia și beția, iubirea de arginți și vanitatea, invidia și pofta
de stăpânire și orice faptă a răutății.” (Om 5,6). Cei care nu urmeaz ă poruncile Domnului ajung,
astfel, robi ai păcatului și „se afundă în marea cea amară a răutății și sunt luați în robie de cei de alt
neam, adică de duhurile răutății și se pierd.” (Om 5,6) .
Îndemnul Sfântului Macarie în această luptă, pentru ca omul sa -și păzească inima, este să nu
desfrâneze în gândurile sale și să împotrivescă minții care naște gânduri rele, să nu asculte de ea
(minte), nici să îngaduie răutății să intre în cugetul său. Vigilența este imperativă. Inima trebuie
păzită de atacurile demonice care o pot încorseta. Paznicul ei este intelectul (nous), însărcinat cu
întâmpinarea gândurilor și examinarea lor la poarta inimii. „Cercetează și vezi de unde îți vin
cugetele și impul surile: de la Dumnezeu sau de la cel potrivnic; cercetează cine dă hrană inimii
tale.” (Om 31,6).
Scopul acestui cumplit război duhovnicesc este izbăvirea de rău și curăția inimii. În general,
în cadrul Omiliilor se repetă ideea că în regiunile cele mai adânci ale inimii omenești sau ale
sufletului, prezența răului nu poate fi eradicată prin niciun efort uman. Aici e sălașul patimilor
ascunse sau incurabile „ izvorul clocotitor al impulsurilor diavole ști a căror înabușire este peste
puterile noastre.” Nimi cirea acestui r ău profund se datorează exclusiv lui Dumnezeu. În opoziție cu
afirmațiile sale pline de optimism referitoare la succesul puterii omenești în acest conflict, Sfântul
Macarie Egipteanul crede că omului îi revine sarcina unei lupte acerbe, avân d însă conștiința
neputinței lui. Doar cu condiția unei lupte eroice, omul se poate învrednici de starea unei inimi pure

„Nu este lucru ușor să dobândim inimă curată; numai cu multă luptă și trudă, numai dacă smulge
din rădăcină răul, omul poate să dobânde ască o conștiință și o inimă curată.” (Om 26, 24).
Strunirea de sine, atenția față de intențiile răului și, mai ales, rugăciunea fierbinte către
Dumnezeu sunt armele duhovnicești cele mai durabile.„ Trebuie s ă fugim de atacurile duhurilor rele
și să luăm aminte de privegherea, credința și nădejdea pe care le -au avut sfinții, cu care au dobândit
încă de aici în sufletele lor comoara cea cerească, adică puterea Duhului. Aceasta este arvuna
Împărăției.”(Om 7,4) Aflându -se în rugăciune, inima omului se umple d e putere divină, iar sufletul i
se bucură în Domnul. Rugaciunea este o distanțare de cele lumești și o trăire a bunătății
dumnezeiești. „ Atunci în rugăciune, omul cel dinăuntru este răpit și purtat în adâncul cel nemărginit
al acelui veac, se împărtășește de o mare plăcere, încât mintea lui, răpită acolo devine străină de
lumea aceasta. În acel timp uită cugetele cele pământești, pentru că mintea i se umple și este
captivată de lucrurile cele divine și cerești, de lucruri nemărginite și de nepătruns, de luc ruri
minunate, pe care gura omenească nu le poate rosti.” (Om 8,1).
Uneori diavolul poate șopti inimii că e plină de păcate și că nu există posibilitatea mântuirii,
doar din dorința acerbă de a -l aduce pe om la disperare. Răspunsul promt al omului trebui e să fie pe
măsură, respingând răul cu argumentul că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, iar prin pocăință
să se întoarcă de la calea strâmbă și să fie viu, urmându -l pe Mântuitor. „ Se cuvine s ă stăruim în
sărăcie, în gândul că suntem străini pe acest pă mânt, în nevoințe, în rugăciuni către Dumnezeu și să
batem la ușă cu încredere. Trupul este aproape de suflet, dar Domnul este și mai aproape. El poate
să vină și să deschidă ușile cele închise ale inimii și să ne dăruiască bogăția cea cerească.” (Om 11,
15)
Creștinii sunt datori să nu judece pe pe nimeni, nici pe cei desfrânați, pe cei plini de păcate,
să-i privească pe aceștia cu gând curat, să nu defăimeze pe nimeni, să nu osândescă, să urască sau să
iscodească pe cineva. „ Pentru c ă aceasta înseamnă să a i inima curată, anume văzând pe cei păcătoși
și bolnavi, să -i compătimești și să arăți îndurare față de ei.” (Om 15,8).
Întărirea duhovnicească deplină înseamnă ascultarea și împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.
Omul trebuie să se silească „ pentru a dob ândi smerenia, iubirea, blândețea,sinceritatea, simplitatea,
toată stăruința și îndelunga răbdare, cu bucurie, precum s -a scris.Tot așa trebuie să se silească a se
nesocoti, a se crede cel mai lipsit și cel mai de pe urmă dintre oameni, a nu vorbi despre lucru ri
nefolositoare, a cerceta totdeauna pe cele ale lui Dumnezeu și a vorbi despre ele atât cu gura cât și
cu inima. De asemenea trebuie să se silească să nu se mânie și să țipe (…) să imite felul de a fi al
Domnului, prin exersarea virtuții, comportare bu nă și frumoasă (…) să nu se înfumureze, crezând
despre sine lucruri mai mari decât sunt, să nu se mândrească și să vorbească ceva împotriva cuiva.”
În lupta duhovnicească cu răul, omul trebuie să se dăruiască din toată inima lui Dumnezeu,
lepădându -se de efemeritatea lumii acesteia. Numai puterea nem ărginită a Duhului Sfânt poate să
aducă la iubirea lui Dumnezeu inima cea împrăștiată pest tot pământul și să -i aducă cugetul spre
Împărăția Cerurilor.

Pentru Sfântul Macarie Egipteanul inima reprezintă qui ntesența persoanei umane,
deopotrivă izvor al păcatului, dar și o sursă nebănuită de energii spirituale restauratoare potențate
de prezența harului Duhului Sfânt. Printr -o conversie de lungă durată ca rezultat al unui război
duhovnicesc aprig cu duhurile răului, inima poate deveni un loc al întâlnirii cu Dumnezeu, al
împărtășirii cu bunătatea Lui cerească. Stăpânirea armelor duhovnicești necesare păzirii tezaurului
prețios al omului care este inima, este rezultatul curățirii de sine, printr -un profund efor t de voință și
al chemării neîncetate a lui Dumnezeu prin intermediul rugăciunii. Curăția inimii este condiția
absolut necesară dobândirii luminii dumnezeiești ce strălucește pe altarul omului interior, este
trăirea vie a pregustării eshatonului și a plină tății slavei lui Dumnezeu de care se împărtășește
creștinul.

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ”JUSTINIAN PATRIARHUL”
MASTER DOCTRINĂ ȘI CULTURĂ CREȘTINĂ

REFERAT LA DISCIPLINA MONAHISM EGIPTEAN

SFÂNTUL MACARIE EGIPTEANUL
– OMILII DUHOVNICEȘTI –
PAZA INIMII

MASTERAND, Anul 1 :

Săndoiu – Vlaicu Nicușor

BUCUREȘTI
2018