Sfantul Iustin Martirul - Filosofia și Apologetica

Introducere

Prin lucrarea de față am urmărit aprofundarea cunoștințelor despre Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, crescut în tradiția și cultura păgână, dar primind o aleasă formație spirituală.

Sf. Iustin înnobilează grupul apologeților sec. II. cu sufletul lui profund religios și drept, el a căutat adevărul prin toate sistemele filosofice, nereușind să-l găsească decât în creștinism, creștinismul a devenit pentru el singura filosofie sigură și utilă.

Biserica Ortodoxă Română îl pomenește pe 01 iunie, pe Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, acesta pentru viața lui curată și fără prihană, ajungând la fapta bună cea desăvârșită, și ajungând plin de toată înțelepciunea, și dumnezeiască și omenească, a lăsat pentru toți credincioșii scrieri pline de toată înțelepciunea și folosul care dau mare cunoștință celor ce le citesc.

Lucrarea este structurată în patru capitole principale așa cum se poate vedea din cuprins.

În capitolul de debut am prezentat viața și opera Sfântului, doctrina și convertirea acestuia la creștinism, după lungul său periplu, dominat de dorința cunoașterii lui Dumnezeu.

Lucrările lui Iustin sunt numeroase și de o importanță excepțională, despre unele vorbește el însuși sau Sf. Irineu, despre cele mai multe relatează, cu extrase, Eusebiu și Ieronim.

Filosofia a primit accepțiuni diferite din partea teologiei, de-a lungul secolelor, de la extrema considerare a ei drept o iluzie supărătoare a cunoștinței adevărate și până la reprezentarea acesteia ca o știință indispensabilă creativității teologice.

Din partea filosofiei a existat pericolul manifestat asupra gândirii creștine prin încercarea directă de uzurpare.

Viața și scrierile Sfântului Iustin Martirul și Filosoful reprezintă o mărturie în favoarea conlucrării deosebite existente între cele două științe, religia și filosofia, el reprezentând, alături de Clement Alexandrinul, unul dintre cei mai echilibrați gânditori creștini ai primelor veacuri.

În următorul capitol am aprofundat studiul asupra filiosofiei creștine, pentru care Sfântul Iustin este considerat întemeietorul, el ne arată prin filosofia lui că în acest sistem filosofic există o lacună pe care spiritul lui pătrunzător o întrevăzu încă de timpuriu: „Și stând destulă vreme la el, dacă am văzut că nu mi se mai spunea nimic despre Dumnezeu (căci nici el, de altfel, nu știa prea mult lucruri, zicând că o asemenea învățătură nici nu este necesară), l-am schimbat pe acesta…."

Tot aici am prezentat condițiile primirii Tainei Euharistiei și onoarea martirilor, așa cum ni le prezintă nouă, Sf. Iustin Martirul și Filosoful, astfel Împărtășirea nu era efectuată oricum, pentru primirea acesteia fiind necesară îndeplinirea anumitor condiții: „Nimeni nu poate participa la ea decât numai cel care crede că cele propovăduite de noi sunt adevărate și care a trecut prin baia iertării păcatelor și a renașterii, trăind mai departe așa cum ne-a transmis Hristos. Căci noi nu primim aceasta ca pe o pâine comună și nici ca pe o băutură comună; ci, după cum prin Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru S-a întrupat și a avut în vederea mântuirii noastre trup și sânge, tot astfel și hrana transformată în Euharistie, prin rugăciunea cuvântului celui de la El, hrana aceasta, din care se hrănesc sângele și trupurile noastre prin schimbare, am fost învățați că este atât trupul, cât și sângele Acelui Iisus întrupat“ .

Sfântul Iustin a fost unul dintre apărătorii cei mai devotați ai credinței creștine, trimițând două apologii, una a fost adresată împăratului Antonin, iar cealaltă senatului roman.

În cea de-a doua Apologie, Sfântul Iustin argumentează că un creștin nu ar putea să înfrunte moartea cu atât curaj dacă nu ar fi cu adevărat cinstit, creștinii erau acuzați în acel timp de comportamente odioase, cultul mai ales fiind înțeles cu totul greșit, de aceea, Sfântul Iustin se ridică împotriva judecății nedrepte și spune următoarele: „Eu însumi, pe când mă găseam împărtășind învățăturile lui Platon, auzind de modul în care creștinii erau defăimați și văzându-i că sunt fără teamă în fața morții și în fața tuturor acelora pe care oamenii le socotesc înfricoșătoare, am înțeles că este cu neputință ca ei să trăiască în răutate și pofta plăcerilor. Ce om dedat plăcerilor sau desfrâului care socotește un lucru bun să se hrănească din cărnurile omenești ar fi în stare să îmbrățișeze moartea ca să se lipsească de bunurile lui și nu ar căuta cu tot dinadinsu să se bucure de viața prezentă și să se sustragă magistraților, decât să se expună morții, denunțându-se pe sine însuși? Ei au condamnat la moarte pe mai mulți dintre ai noștri, bazați pe calomniile răspândite împotriva noastră și au supus la chinuri pe servitorii noștri, pe copii și pe femei, și, prin chinuri înspăimântătoare, i-au silit să ne impute aceste crime faimoase, pe care, de altfel, ei le săvârșesc pe față.“

În continuare am prezentat structurile religioase și filosofice ale vremii sale, astfel, filosofia medievala Johan Huizinga scria, cu temei si dreptate in cartea sa Amurgul evului mediu: "Se poate spune ca simbolismul a fost rasuflarea vie a gandirii medievale. Obiceiul de a vedea toate lucruri1e in relatia lor simbolica si in raportul lor cu vesnicia a mentinut, in lumea ideilor, o straIucire in culori sterse si o varietate cu limite vagi. Cand functia simbolizanta fie ca lipseste, fie ca devine pur mecanica, atunci maretul edificiu al dependentelor voite de Dumnezeu devine o necropola"!.

În concluzie, Sfântul Iustin este una dintre figurile cele mai interesante și originale în galeria autorilor creștini ai secolului al Il-lea. El e cel mai mare, cel mai original și mai atrăgător dintre apologeții acestui secol, atât prin viața sa plină de zbucium sufletesc și de evenimente, cât și prin opera sa scrisă, una dintre cele mai bogate din vremea lui.

Cap. 1. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful

1.1.Viața și opera Sfântului Iustin Martirul și Filosoful

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful s-a născut către anul 114 în Sichem, un vechi oraș al Samariei, din părinți greci păgâni, a trăit pe vremea împăraților Antonin cel Pios (138-161) și Marcus Aurelius (161-180), și s-a numit "filosof" fiindcă din copilărie s-a osârduit cu studiul filosofiei păgâne, iar mai apoi cu cel al filosofiei Adevărului, învățătura lui Hristos.

În jurul vârstei de 30 de ani Iustin a primit sfântul botez (între anii 133 și 137) și apoi a deschis o școală de filosofie creștină, mergând la Roma în anul 155, a dat împăratului Antonin o apologie în scris împotriva rătăcirii idolilor, și dezvinovățitoare pentru credința în Hristos, cu care pe una, adică credința creștinilor, o adeverea și o întărea, iar pe cealaltă, adică înșelăciunea idolească, o supunea cu dovediri din Scripturi.

Mai târziu, în anul 161, puțin după urcarea pe tron a împăratului Marcus Aurelius, el a scris o a doua Apologie, adresată de aceasta dată Senatului Roman, el era mistuit de nevoia de adevăr, așa cum el însuși ne spune în Prologul "Dialogului cu iudeul Trifon", este îndemnat de un bătrân necunoscut, pe malul mării, să-i citească pe profeți, ceea ce-i aduce convertirea la creștinism, "singura filosofie sigură și folositoare".

Sfântul Iustin este una dintre figurile cele mai interesante și originale în galeria autorilor creștini ai secolului al Il-lea. El e cel mai mare, cel mai original și mai atrăgător dintre apologeții acestui secol, atât prin viața sa plină de zbucium sufletesc și de evenimente, cât și prin opera sa scrisă, una dintre cele mai bogate din vremea lui.

Numele lui s-a impus ca autoritate încă din epoca patristică, iar unele dintre ideile lui continuă să preocupe cugetători sau istorici ai gândirii umane din vremea noastră.

Ceea ce contribuie a-1 impune încă atenției noastre este, printre altele, faptul că el a continuat să poarte haina de filosof elen și după convertire și apoi detaliul important că el și-a încununat viața cu martiriu.

Dacă tragedia morții lui ne-a rămas consemnată într-un Martirologiu de la sfârșitul secolului al II-lea, drama lăuntrică a sufletului său însetat după adevăr, ca și celelalte date referitoare la viața lui, ni le dă el însuși în cele două Apologii și mai ales în Dialogul cu iudeul Tryfon.

După cum spune în „Apologia întâia în favoarea creștinilor" adresate către împăratul Antonin Piui, el s-a născut la începutul secolului al II-lea în Flavia Neapolis nu departe de vechiul Sichen, azi Nablus în provincia Samaria din Palestina: „împăratului Titus Aelius Hadrianus Antoninus Pius, Augustul Cesar și lui Verissimus, fiul filosof și lui Lucius, filosoful, fiul natural al Cesarului și adoptiv a lui Pius, iubitor de cultură, precum și sacrului Senat și întregului popor roman, eu Iustin, fiul Iui Priscus, nepotul lui Bacchius, născut în Flavia Neapoli din Syria Palestinei, adresez această cuvântare și intervenție a mea, în favoarea oamenilor de tot neamul care sunt pe nedrept urâți și chinuiți, ca unul care însumi fac parte dintre ei".

A crescut printre păgâni, primind o educație aleasă, care i-a deschis dorul după căutarea adevărului, și 1-a îndreptat către filosofie, ca una care singură, după părerea celor de atunci, era în măsură să descopere oamenilor, după o îndelungată ucenicie, adevărul.

El însuși la începutul dialogului cu iudeul Trifon ne spune istoria trecerii sale prin aceste școli și cum s-a inițiat în creștinism. Primul sistem ce i s-a oferit a fost stoicismul care prin înălțimea principiilor morale, prin stima ce profesa prin virtute, prin liniștea sufletească ce promitea înțeleptului, și poate încă mai mult prin pompa teatrală, cu care propunea maximele sale, putea să seducă imaginația unui tânăr cu o inimă nobilă și generoasă.

Cu toate acestea în acest sistem filosofic exista o lacună pe care spiritul pătrunzător al lui Iustin o întrevăzu încă de timpuriu: „Și stând destulă vreme la el, dacă am văzut că nu mi se mai spunea nimic despre Dumnezeu (căci nici el, de altfel, nu știa prea mult lucruri, zicând că o asemenea învățătură nici nu este necesară), l-am schimbat pe acesta…."

De la stoic a trecut la un paripatetic vestit pentru știința lui, dar care după câteva zile de lucru a pretins onorariu de la ucenicul său, ceea ce 1-a scârbit pe acesta, determinându-1 să-1 părăsească, socotind că un asemenea om nu era un filosof.

Fiind însă aprins de dorul filosofiei, a continuat să caute alți filosofi și astfel a dat peste un pitagorean de mare vază în ale cugetării filosofice. Acesta îi spune, că el, Iustin, nu va putea să pătrundă filosofia, dacă nu-și va fi însușit în prealabil muzica, astronomia și geometria, care scot sufletul din sensibil, facându-1 apt pentru inteligibil. Grație lor se va putea ajunge la contemplarea a ceea ce este binele și frumosul în sine.

Pentru că nu cunoaște cele trei discipline în chestiune și pentru că însușirea lor i-ar fi cerut timp prea mult a fost nevoit să renunțe și astfel s-a îndreptat spre a patra școală filosofică: platonicienii.„Nu de multă vreme un filosof platonician venise în orașul lui Iustin și acesta s-a întreținut destul de îndelungat cu el, făcând progrese”.

Ceea ce atrase în chip deosebit pe studentul Iustin de filosoful platonic erau două capitole glorioase ale aceste filosofii: „înțelegerea lucrurilor netrupești mă încântă foarte mult în teoria ideilor dădea aripi judecății mele”

Opera literară a Sfântului Iustin este deosebit de însemnată, pentru că el nu este numai cel mai însemnat reprezentat al literaturii apologetice din secolul II, ci totodată și cel dintâi părinte bisericesc care a desfășurat o activitate literară mai bogată.

Incontestabil, între toți apologeții creștini, Sfântul Iustin ocupă un loc de frunte: nu doar pentru că viața sa și lucrările sale sunt bine cunoscute, cât mai ales pentru faptul că el și-a dedicat întreaga sa existență demonstrării primatului adevărului creștin asupra oricărui sistem filosofic.

Trei dintre lucrările sale s-au păstrat până astăzi. Marele apologet creștin a efectua literaturii apologetice din secolul II, ci totodată și cel dintâi părinte bisericesc care a desfășurat o activitate literară mai bogată.

Trei dintre lucrările sale s-au păstrat până astăzi. Marele apologet creștin a efectuat două vizite la Roma, iar în cursul uneia dintre ele el a redactat prima sa Apologie adresată împăratului Antonin Piul.

Aceasta a fost scrisă la 150 de ani de la nașterea lui Hristos, după cum el însuși precizează, iar cea de a doua se pare că a fost redactată mai târziu, aproape de data morții sale martirice din 165, fiind adresată împăratului filosof Marcu Aureliu.

Dialogul cu iudeul Trifon este posterior primei Apologii, făcând referință la ea, și se crede că a fost scris în Efes, unde ar fi și avut loc întrevederea cu iudeul Trifon. Restul lucrărilor sale este cunoscut doar prin rare citări de către alți autori, precum și datorită unei liste prezentate de Eusebiu de Cezareea.

Impresionant este faptul că Sfântul Iustin în Apologiile sale își structurează discursul nu după regulile clasice ale retoricii, urmând un plan riguros, ci expunerea sa este liberă, vie, convingătoare, având ca scop principal infirmarea acuzațiilor aduse creștinismului de către lumea romană păgână.

În capitolele 1-22 ale primei Apologii Sf. Iustin protestează împotriva ilegalității prigoanelor pornite împotriva creștinilor, arătând că aceștia nu sunt nici atei, nici criminali și nici dușmani ai statului, capitolul 23 deschide o serie de argumentări pozitive: autorul vrea să demonstreze că învățăturile primite de la Mântuitorul și ucenicii Săi sunt singurele adevărate și mai vechi decât cele ale filosofilor, căci ele își au sursa în Cuvântul cel veșnic al lui Dumnezeu, Logosul divin, prin Care sunt toate și Care S-a întrupat la plinirea vremii.

Astfel, deschis acest important subiect, Sf. Iustin tratează în capitolele 24-29 despre demoni, iar mai apoi, în capitolele 30-53, despre Cuvântul lui Dumnezeu și despre întreaga operă de mântuire împlinită de Acesta. Ultima secțiune (cap. 54-65) a Apologiei este o demonstrație a vechimii religiei creștine, în care marele apologet creștin inserează și prețioasele descrieri ale cultului Bisericii primare.

Cea de a doua Apologie este practic o continuare a primei Apologii, un post-scriptum sau un apendice al ei, această scurtă lucrare se vrea a fi un răspuns creștin adus filosofiei stoice, care cunoscuse o fervoare deosebită în timpul lui Marcu Aureliu.

Nu este o expunere sistematică, ci, din nou, Sfântul Iustin, în modul cel mai natural cu putință, încearcă să răspundă obiecțiilor societății păgâne aduse creștinilor: din ironie, cei care nu tolerau această nouă religie îi sfătuiau pe creștini să se lase pradă morții, dacă vor atât de repede să fie cu Dumnezeul lor și, în același timp, îi întrebau de ce acest Dumnezeu pe Care Îl iubesc nu îi salvează din mâinile persecutorilor.

Acestea sunt unele din multele acuzații la care autorul răspunde, insistând asupra unei idei esențiale: creștinismul este unic prin Revelația lui și prin Adevărul Întrupat Care stă la baza lui și rațiunea umană nu poate cuprinde misterul lui fără ajutorul credinței: „Creștin sunt, mândrindu-mă și luptându-mă pentru aceasta, și mărturisesc că nu este străină învățătura lui Platon de cea a lui Hristos, însă nu îi este asemănătoare, după cum nici cea a altora, stoici, poeți sau scriitori. Căci fiecare (dintre ei) datorită părții de Logos seminal (care este în ei), văzând înrudirea (asemănarea dintre ele), bine au vestit (adevărul parțial). Însă, fiindcă ei se contrazic între ei în lucruri esențiale, ei se arată a nu poseda știința cea înaltă (nevăzută) și cunoștința cea sigură. Toate cele ce au fost bine spuse (de toți) ne aparțin nouă creștinilor…”.

Dialogul cu iudeul Trifon poartă și el amprenta stilului apologetic al Sfântului Iustin, în care subiectele puse în discuție sunt amplu tratate, cu destul de multe divagații și cu bruște schimbări ale tematicii.

Lucrarea debutează cu relatarea convertirii autorului la creștinism, pentru ca, mai apoi, să dezbată trei mari subiecte: 1. Caducitatea vechii alianțe și a preceptelor ei; 2. Identitatea Logosului divin cu Dumnezeul Vechiului Testament, Care a vorbit prin prooroci și patriarhi; 3. Chemarea neamurilor la menirea de popor ales după pierderea acestei vocații de către iudei.

Impresionant este faptul că autorul nu aduce nici o singură acuză acelora care au fost principalii instigatori ai persecuțiilor, ci întreg efortul său se concentrează spre scopul unic de aducere a poporului iudeu în sânul Bisericii.

Scrisul Sfântului Iustin aparține unei perioade tulburi din istoria creștinismului primar și el este, totodată, mărturia eforturilor apologetice și misionare ale Bisericii, lucrările sale schițează doar un cadru al acelei epoci în care comunitățile creștine trăiau, se organizau și se dezvoltau în jurul vieții liturgice ca în jurul unui nucleu configurator și dătător de viață.

Cultul creștin este pentru marele Apologet un termen definitoriu în demonstrațiile pe care și le propune: el reușește un echilibru desăvârșit în descrierea adunărilor cultice între rigorile disciplinei arcane, care impuneau o cenzură în reliefarea aspectelor esențiale ale vieții liturgice, și

dorința sa arzătoare de a atrage și de a fermeca auditoriul său prin noutatea și unicitatea religiei celei noi.

Textul Apologiilor trebuie înțeles și analizat în funcție de contextul istoric în care a fost scris, în Roma secolului al doilea, creștinismul era considerat o religie străină, uneori chiar periculoasă, necesitatea unui răspuns creștin la toate acuzațiile aduse noii religii devenise o realitate stringentă.

În operele sale, descrierea adunărilor cultice ocupă o poziție esențială, ele sunt inserate în textul Apologiilor pentru a demonstra netemeinicia acuzațiilor aduse la adresa cultului creștin, însă, în același timp, ele indică o întreagă organizare și structurare a comunităților creștine primare, atât de diverse din punct de vedere etnic, în jurul adunărilor cultice, în care, limba greacă era limba liturgică.

Apologiile nu amintesc faptul, de altfel demonstrat istoric, că diversitatea etnică a marii metropole a dat uneori naștere și la multe tensiuni în sânul comunităților creștine, controversa pascală avea să demonstreze, o generație mai târziu, cât de mult Efesul, unde Sfântul Iustin a fost botezat, ținea să își impună și să mențină străvechea sa tradiție de origine apostolică, tradiție pe care Roma părea să nu o recunoască.

Venirea la Roma în 155 a Sfântului Policarp din Smirna, discipol al Sfântului Evanghelist Ioan, a avut și un scop de afirmare a apostolicității Bisericii Asiei Mici, cu nimic mai prejos decât cea a Romei.

Episcopul de atunci al Romei, Anicet, de origine siriană, a încercat să unifice diferitele practici ale diferitelor grupări etnice. În același context trebuie înțeleasă și coliturghisirea lui cu venerabilul episcop Policarp al Smirnei din anul 155, eveniment la care nu este exclus ca Sf. Iustin să fi luat parte.

Roma secolului al doilea nu avea un loc unic de adunare a tuturor creștinilor, ci diverse locașuri de cult, de dimensiuni mici, în diverse cartiere, spre a nu atrage atenția autorităților, fiecare grup de creștini avea preotul său, care prezida adunările cultice și celebra Sfintele Taine, însă, dincolo de orice diversitate etnică, comunitățile locale erau supuse autorității episcopale unice.

Diversitatea de origine a diferiților episcopi ai Romei demonstrează un primat al autorității duhovnicești asupra apartenței etnice, totuși tensiuni trebuie să fi existat între colegiul presbiterilor și episcopat, lipsa unui locaș de închinare unic pentru Roma a favorizat înflorirea unei oarecare autorități a preoțimii locale.

Unele accente și unele omisiuni din textul Apologiilor atrag în mod special atenția asupra contextului istoric-social în care au fost redactate operele Sfântului Iustin, în acest sens, remarcabil este faptul că autorul amintește doar lacunar cine prezidează adunarea euharistică, el notează că: „Se aduce apoi proestosului…”[prosfveretai t/'w proest'wti t'wn jadelf'wn].

Expresia aceasta revine de patru ori. Sf. Iustin nu folosește în nici una din operele sale termenii de „episcopos” sau de „presbyteros”, în sensul creștin al semnificației lor. Singurii membri ai ierarhiei care apar menționați sunt diaconii. Se pare că autorul folosește această expresie pentru a reda cât mai bine realitatea metropolei romane din secolul al doilea, unde Euharistia micilor comunități creștine era celebrată când de episcop, când de preot, însoțiți de către diaconi.

Faptul că Sfântul Iustin nu face nici o precizare referitoare la sărbătoarea anuală a Paștilor creștine, în condițiile în care Apologiile cuprind o descriere amănunțită a ritualului de inițiere care sfârșea cu Botezul din noaptea Învierii, aduce cu sine întrebarea dacă Roma secolului al doilea cunoștea tradiția pascală și celebrarea ei anuală după tradiția Asiei Mici, pe 14 Nissan.

Sfântul Iustin remarcă doar: „Ne adunăm în ziua soarelui, atât pentru că este ziua întâia, în care Dumnezeu, transformând întunericul și materia, a creat lumea, cât și pentru că în aceeași zi Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, a înviat din morți”. [I Apol. 67, 5]

Prin aceasta, el certifică o stare de fapt pe care creștinismul primar o experimenta continuu: Duminica era ziua noii creații, ziua în care Biserica celebra Învierea Domnului, însă Sfântul Iustin nu face nici cea mai mică aluzie la sărbătoarea anuală a Paștilor.

Dacă apologetul creștin în mod intenționat a trecut-o sub tăcere, a făcut-o pentru că nu a vrut să descrie o tradiție cultică a unor regiuni anume ale Imperiului Roman, și neacceptată în mod general de întreaga Biserică, căci, în timpul papei Anicet, creștinii din Roma care proveneau din Asia Mică, fideli tradiției ioaneice, sărbătoreau Paștile pe 14 Nissan.

Această stare de lucruri o surprinde o scrisoare a Sf. Irineu adresată papei Victor și păstrată de Eusebiu, în care episcopul de Lyon remarcă: „Printre acești [oameni], și preoții anteriori lui Soter, care au condus Biserica pe care acum tu o păstorești, adică Anicet, Pius, Hygin, Telesphore, Xyst, nici ei nu au ținut și nici altora dintre cei care erau împreună cu ei nu le-au impus să observe (această tradiție pascală) și, deși ei înșiși nu țineau [această tradiție], totuși ei nu trăiau mai puțin în pace cu cei care o observau, atunci când aceștia veneau la ei: totuși scandalizarea era mai mare pentru cei care nu țineau această tradiție, văzându-i pe cei care o respectă. Totuși nimeni nu fost excomunicat pentru această ținută, ci, aceia care nu țineau [această tradiție], adică preoții cei care te-au precedat, trimiteau Euharistia celor din comunitățile care respectau [această tradiție]”.

Cu toate că este destul de obscur ceea ce descrie textul, este, în mod cert, ceea ce cunoștea cu siguranță și Sf. Iustin, și anume că, până la papa Soter, Biserica Romei nu a cunoscut celebrarea pascală de tipul celei din Asia Mică ce avea loc pe 14 Nissan, faptul acesta nu a împiedicat pe creștinii din Roma să conviețuiască alături de creștinii din Asia, care în mod sigur au rămas fideli predaniei apostolice a Efesului.

Ceea ce a fost controversa pascală tot Sfântul Irineu precizează în aceeași scrisoare: „Iar când fericitul Policarp a venit la Roma, în timpul lui Anicet, între alte probleme dezbătute, ei au avut unele mici divergențe între ei, dar au ajuns la un comun acord imediat, iar despre acest capitol [celebrarea Paștilor] nu au mai discutat între ei deloc. Căci Nici Anicet nu a putut să îl convingă pe Policarp să renunțe la ceea ce el, alături de Ioan, ucenicul Domnului nostru, și de ceilalți Apostoli cu care împreună a viețuit, sărbătorise întotdeauna, și nici Policarp nu a insistat ca Anicet să observe [această tradiție], zicând că se cuvenea să respecte obiceiul presviterilor care l-au precedat. Și lucrurile fiind așa, ei au rămas în comuniune unul cu altul, și, în biserică, Anicet l-a lăsat pe Policarp să prezideze Euharistia, evident din respect. Ei s-au despărțit în pace și toată Biserica pace având, atât a celor care nu sărbătoreau Paștile, cât și a celor care le sărbătoreau”.

Pe baza acestor afirmații a fost formulată de Holl ipoteza, reluată și aprofundată mai apoi de M. Richard și W. Huber, potrivit căreia Roma timpului lui Anicet și al Sf. Iustin nu a cunoscut sărbătoarea anuală a Paștilor și nu a adoptat tradiția Asiei de celebrare a acesteia pe data de 14 Nisan.

Abia mai târziu, între anii 164 și 166, la 15 ani de la redactarea Apologiei, în timpul papei Soter, este introdusă sărbătorirea Paștilor la Roma, el a stabilit să fie celebrată în prima duminică după 14 Nisan, așa cum era sărbătorită și la Ierusalim, această dată avea să se impună mai apoi, iar pe măsura trecerii timpului, atunci când Biserica avea să se detașeze tot mai mult de rădăcinile ei iudaice, organizându-se treptat, își dezvoltă un cult propriu în conformitate cu noutatea mesajului Evangheliei pe care îl propovăduia.

Cei care au fost mai conservatori în acest proces de evoluție au fost numiți ca „iudaizanți”, și, astfel, conflictul căruia papa Victor vrea să îi pună capăt nu opune două regiuni diferite, Asia și Roma, ci este unul din sânul comunităților capitalei romane, unde creștinii din Asia tindeau la o separare și o singularizare din ce în ce mai mare, dând naștere și unor mișcări schismatice, cum a fost cea a lui Bastus.

Pentru rezolvarea acestor fricțiuni neplăcute Sf. Irineu îi dă ca exemplu papei Victor modul de acțiune al lui Anicet, cât și posibilitatea introducerii unei celebrări pascale unice în prima duminică după 14 Nisan.

1.2. Doctrina Sfântului Iustin

Sf. Iustin este una din mințile cele mai înzestrate și mai adânci ale timpului său, el a ridicat probleme noi, atât în teologie cât și în filozofie și a încercat să pună o punte solidă între cugetarea profană elenă și cea creștină.

Punctele sale de vedere n-au fost totdeauna strict ortodoxe, dar ele au provocat o problematică bogată pe care o vor lărgi și adânci generațiile patristice următoare.

Logosul, are rolul principal în actul creației, al pregătirii umanității pentru mântuire și al mântuirii propriu-zise. Epitetul de "Prim născut" pe care-l dă Fiului, arată rolul de instrument pe care Acesta îl are în lucrarea creației, a cărei cauză este Tatăl.

Doctrina Sf. Iustin o găsim în scrierile lui citate, ocazionale; ea nu cuprinde o expunere completă a creștinismului, el a avut ca scop, mai întâi de toate, apărarea creștinismului împotriva păgânilor și evreilor.

Izvoarele principale ale gândirii lui sunt două: Filosofia și Sf. Scriptură.

Filosofia, pe care a cunoscut-o înainte de a se face creștin, nu a părăsit-o, ci a păstrat haina de filosof, a deschis o școală filosofică, a prezentat creștinismul ca o filosofie adevărată.

El recunoaște că în toate filosofiile și operele tuturor filosofilor sunt semințe de adevăr, pentru a explica acest lucru, ei afirmă că filosofii au prezentat creștinismul ca o filosofie adevărată.

Platon, spre exemplu, depinde de Moise și că tot ce este adevărat în filosofiile vechi și în omenire este o comunicare a Cuvântului (Logos spermaticos), Sfânta Scriptură este inspirată, cuvintele ei fiind cuvintele lui Dumnezeu, ale Cuvântului, ale Spiritului profetic, el citează Sf. Scriptură după LXX (Septuaginta).

Logosul are deci un început, care precede cu puțin pe acela al lumii, dar Dumnezeu are Logosul Său interior din veci. Sf. Duh e Duhul profetic, Care a insuflat Sf. Scriptură și Care Se purta deasupra apelor la creație, acest Duh are locul al treilea, după Logos.

Teoria Logosului e una din creațiile cele mai originale ale Sf. Justin, fiecare rațiune posedând o sămânță a Logosului, această sămânță o face capabilă de cunoașterea adevărului.

E drept că rațiunea profană nu se poate compara cu învățătura creștină, și, totusi, cei care, înainte de Hristos, au încercat să înțeleagă și să dovedească adevărul prin rațiune, cu mijloacele de care dispune omul, au fost duși în fața tribunalelor ca nelegiuți și temerari.

Elementele adevărate din filosofia profană se datoresc mai ales împrumutului pe care aceasta l-a făcut din literatura Vechiului Testament, filosofia nu poate da nimic solid fără ajutorul revelației: îngerii – au o corporalitate aeriană și mănâncă mană, demonii – au corpuri aproape materiale, Satan a căzut în momentul în care a sedus-o pe Eva, ceilalți îngeri răi făcându-se asemenea lui ceva mai târziu.

Inspirându-se, probabil, din Cartea lui Enoh, Sf. Justin susține că neascultarea marei mase a îngerilor a constat în unirea lor cu femei muritoare, din această împreunare au rezultat demonii.

Sufletul omenesc – are oarecare corporalitate, dar el nu e nemuritor prin firea sa, pentru că, ar însemna că e necreat, Dumnezeu singur este necreat și fără principiu, dacă sufletul ar fi nemuritor prin sine, el ar fi o parte din Rațiunea suverană, ar însemna să se suprime diferența între creatură și Creator.

Sufletul este creat și deci muritor prin firea sa, dar Dumnezeu poate face sufletul nemuritor pentru ca acesta să primească recompensa sau pedeapsa eternă, sufletul are viață nu prin sine, ci prin participarea la izvorul vieții, care e Dumnezeu, după moarte, sufletele oamenești, cu excepția acelora ale martirilor, merg la iad unde stau până la sfârșitul lumii.

Dumnezeu este nenăscut, veșnic, fără nume și sălășluind în cele supracerești, după convertire, Dumnezeul acesta impersonal, abstract și cam incoerent devine un Dumnezeu personal, viu, pur, desăvârșit din punct de vedere moral, foarte adevărat sau real față de demonii inconștienți.

El e Tatal dreptății, al cumpătării și al tuturor celorlalte virtuți, El e atotputernic, capabil să asigure învierea oamenilor, Dumnezeu a creat lumea din bunătate fa-ă de oameni și lucrarea dumnezeiască este imuabilă și veșnică.

Sf. Botez și Sf. Euharistie – sunt tratate pe larg la sfârșitul Apologiei I, Sf. Justin afirmă prezența reală a lui Hristos în Sf. Euharistie, pâinea și vinul nu sunt pâine și vin obișnuite, ci sunt Trupul și Sângele lui Iisus Cel întrupat, ajunse la această prefacere prin rugăciune, Sf. Euharistie are caracter de jertfă.

Astfel, în capitolul LXI, Botezul creștinilor, Sf. Iustin ne relatează modul și motivele efectuării Sf. Botez:

„Tuturor celor ce sunt convinși și cred că ceea ce învățăm și spunem noi este adevărat și încearcă să trăiască potrivit acestei învățături, li se spune să se roage și să stăruie înaintea lui Dumnezeu, cu post, să le ierte păcatele trecute, în vreme ce noi ne rugăm și postim cu ei. Apoi îi ducem în locul unde este apa și ei sunt regenerați la fel cum am fost și noi. Căci ei primesc atunci spălarea cu apă, în numele lui Dumnezeu, Tatăl și Domnul universului, al Mântuitorului nostru, Isus Cristos și al Duhului Sfânt.” Căci și Cristos a spus: „Dacă nu vă nașteți din nou, nu puteți intra în împărăția cerurilor”.

Dar este limpede pentru toți că nu este posibil ca cei ce s-au născut o dată să intre din nou în pântecele mamei lor, Profetul Isaia declară cum vor scăpa de păcatele lor cei ce au păcătuit și s-au pocăit, el vorbește astfel: „Spălați-vă și curățați-vă; îndepărtați din sufletele voastre răutatea faptelor voastre; învățați să faceți binele; faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă.

Pentru Sfântul Iustin Martirul și Filozoful primul efect al botezului este iertarea păcatelor pe temeiul jertfei Mântuitorului pe cruce, iertarea păcatelor presupune o schimbare de viată.

Sfântul Iustin nu limitează botezul numai la acest efect, ci îl prezintă ca pe o iluminare, iertarea păcatelor fiind numai un efect preliminar, un început spre dăruirea totală lui Dumnezeu.

În Apologie se folosește pentru prima dată termenul iluminare (1,65), care se referă în primul rând la actul ce se săvârșea în cadrul botezului, această denumire a botezului cu temei în scrierile Noului Testament (cf. I Tesaloniceni 5,5; Efeseni 5,8), va apare în mod curent în scrierile ulterioare.

În „Dialog cu Iudeul Trifon”, Sfântul Iustin vorbește însă despre darurile Duhului Sfânt, despre prezența lui Hristos prin Duhul Sfânt în sufletele credincioșilor, Sfântul Iustin nu prezintă însă în mod explicit aceste daruri ca fiind roade ale iluminării baptismale, botezul deschide neofitului comunitatea frățească și îi permite a lua parte la misterul euharistic, confirmând necesitatea împărtășirii îndată după botez.

Sfântul Iustin amintește două dintre preânchipuirile vechitestamentare ale botezului: izbăvirea lui Noe prin apă (Dialogul cu Iudeul Trifon, 19) și circumciziunea (Dialogul cu Iudeul Trifon, 138).

Rânduiala botezului era precedată de o pregătire deosebită prin rugăciune, post, plecarea genuchiurilor, priveghieri și mărturisirea păcatelor, acest timp de pregătire numit „timpul de probă și reflecție” poate fi considerat ca un început al instruirii catehetice întinse, căci deja în sânul

Bisericii primare se simțea nevoia unei pregătiri deosebite pentru cei ce se converteau la creștinism, aceste exerciții spirituale mărturisesc sinceritatea pocăinței, având drept scop câștigarea milei lui Dumnezeu, acestor exerciții li se atribuie deasemenea valoarea unui exorcism, până la botez catehumenul trebuie să manifeste o deosebită atenție fiind permanent în stare de veghe, căci diavolui nu renunță ușor la partea sa.

“Dacă ochiul a fost făcut anume ca să caute lumina și să se sature de ea, iar urechea pentru sunete și toate celelalte după rostul lor, atunci dorința sufletului se împlinește numai când îl găsește pe Dumnezeu. Se vede că așa este sortit sufletului să nu-și afle liniștea decât în Hristos, căci singur El este și Binele și Adevărul și tot ceea ce poate bucura pe om. Se vede așadar din însăși mărturiile acestea că Taina Botezului este un adânc adevăr și că cei ce se botează în felul acesta, ajung să cunoască pe Dumnezeu. Iar dacă se mai simte lipsa aducem și mărturii mai multe și mai întăritoare din viața mucenicilor, martirilor care au adus drepte mărturii lui Dumnezeu, în ce privește botezul, apoi ne-am putea opri înainte de toate la acel Sfânt Evanghelist Ioan al cărui suflet e străveziu ca o rază de soare, iar gura mai strălucitoare decât aurul.”

Botezul începe cu o solemnă binecuvântare a apei. Se observă și o mare decadență liturgică printre preoți, încât unii pur și simplu omit această binecuvântare, turnând pur și simplu doar câteva picături din „apa sfințită” de dinainte în cristelniță.

Trebuie să înțelegem că în mod special apa ne descoperă sensul Botezului și că această descoperire are loc la sfințirea apei de dinainte de botez, cu alte cuvinte, exact binecuvântarea apei manifestă importanța Botezului, arătându-i legătura cu lumea și cu materia, cu viața și cu toate aspectele ei.

Simbolismul apei unește și „ține împreună” întregul conținut al credinței creștine, Căderea și Mântuirea, Viața și Moartea, Învierea și Viața Veșnică, dar, înțeleasă astfel, binecuvântarea apei de dinainte de Botez încetează să mai fie ceea ce a devenit atât de des: un fel de ceremonie preliminară și opțională, cu scopul de a produce „materia Tainei”, ea este iarăși ceea ce a fost de la început: epifanie, arătarea adevăratului înțeles al Botezului ca act cosmic, ecleziologic și eshatologic: cosmic, pentru că este Taina Noii Creații, ecleziologic, pentru că este Taina Bisericii; eshatologic, pentru că este Taina Împărăției.

Intrând în această taină a apei, începem să înțelegem de ce, pentru a-l izbăvi pe om, trebuie mai întâi să-1 scufundăm în apă, apele creației, întunecate și murdărite de căderea care a devenit chiar simbolul morții și al tiraniei demonice, sunt acum revelate ca ape ale Iordanului, ca început al re-creării și al mântuirii.

Duhul Sfânt, Dătătorul vieții, coboară iarăși asupra lor; iar ele – și prin ele lumea – sunt arătate a fi ceea ce trebuie și au fost create să fie: viața omului ca o comuniune cu Dumnezeu,

după ce apa este binecuvântată, ea este unsă cu untdelemn.

În ungerea prebaptismală a apei și a trupului catehumenului, untdelemnul este mai presus de toate simbolul vieții, dar al vieții nu ca simplă existență, ci ca deplinătate; pe scurt, viața ca participare la viața dumnezeiască însăși, aceasta este recrearea omului: a trupului său, a membrelor sale, a simțurilor sale.

Ajungem la momentul botezului, aici poate fi intuită o obiecție, Cum se poate aplica Botezul copiilor, care în mod evident nu au nici credință proprie și conștientă, nici „dorință” proprie? dacă Biserica Ortodoxă a rămas străină de controversa îndelungată din Apus despre Botezul infantil sau adult, este pentru că ea, în primul rând, nu a acceptat niciodată limitarea credinței la „credința personală”.

Există o diferență – nu numai în grad, ci și în substanță – între credința care convertește un necredincios sau un necreștin la Hristos și credința care constituie viața însăși a Bisericii, astfel, Botezul „depinde” de credința Bisericii, credința Bisericii este cea care cunoaște și dorește ca el să devină – de aceea și face din Botez ceea ce este – deopotrivă „mormânt” și „maică”.

Pe de o parte, nu numai că îi primește pe copiii nou-născuți la Botez, ci chiar cere ca aceștia să fie botezați, totuși, pe de altă parte, ea nu-i botează pe toți copiii, ci doar pe aceia care deja îi aparțin ei fie prin părinți, fie prin nași responsabili, care, cu alte cuvinte, sunt prezenți la Botez din interiorul comunității de credință, acum suntem pregătiți pentru Botezul însuși.

Aceasta este Taina: darul Morții și al învierii lui Hristos către fiecare dintre noi, darul care este harul baptismal, imediat după tripla afundare, cel nou-botezat este îmbrăcat într-un veșmânt alb, veșmântul alb nu doar simbolizează curățirea spirituală și dreptatea pentru care fiecare creștin trebuie să se lupte în viață, ci sunt deopotrivă revelația și darul a ceea ce simbolizează.

Ceea ce descoperă și transmite astfel rămâne noutatea radicală a acelei curății și dreptăți, a acelei vieți duhovnicești noi pentru care neofitul a fost renăscut în scufundarea baptismală și care îi va fi acum acordată prin „pecetea darului Sfântului Duh”, astfel, pe de o parte, ritualul veșmântului alb încheie și pecetluiește Botezul propriu-zis, îmbrăcarea în „veșmânt strălucitor”, „haină luminoasă” corespunde dezbrăcării catehumenului dinainte de Botez, goliciunii acestuia când intră în apa izbăvirii, pe de altă parte, acest ritual deschide a doua parte a slujbei de inițiere: ungerea cu Sfântul și Marele Mir, primirea de către neofit a darului Sfântului Duh.

După scufundarea baptismală și îmbrăcarea în veșmântul alb, neofitul este uns sau pecetluit cu Sfântul Mir, această Taină a provocat disensiuni în lumea creștină. Biserica Romei, după cum bine se știe, a transformat-o în „Confirmație”, acceptarea sacramentală a intrării „adulte” în viața Bisericii, și de aceea a afectat legătura liturgică a ei cu Botezul.

Protestanții, însă, mai rău, au respins caracterul ei sacramental, pentru a nu diminua suficiența de sine a Botezului.

Pe de o parte, Mirungerea nu este o parte organică din Taina baptismală: este săvârșită ca împlinire a Botezului, după cum și următorul act al Tainei — participarea la Euharistie – este împlinirea Mirungerii, pe de altă parte, totuși „pecetluirea” cu Sfântul Mir este în mod evident un act nou, deși pregătit și făcut posibil de Botez, îi dă slujbei de inițiere o dimensiune complet nouă, încât Biserica a știut dintotdeauna că este o altă „taină” – un dar și o Taină distinctă de Botez.

Noutatea și unicitatea radicală a Tainei constau în faptul că prin Mirungere acordă omului nu vreun dar special sau darurile Duhului Sfânt, ci pe Duhul Sfânt Însuși ca dar, iar noi primim acest dar personal al Duhului propriu lui Hristos.

Pentru că această credință și iubire ne-au făcut să ne dorim viața Lui, să fim în El, și pentru că în Botez, fiind botezați în Hristos, ne-am îmbrăcat cu Hristos, Hristos este Cel Uns și noi primim ungerea Lui, Hristos este Fiu și noi suntem adoptați ca fii, Hristos Îl are pe Duhul ca Viață a Sa în El și nouă ne este dată participarea la Viața Lui si astfel, în această ungere unică, minunată și cu adevărat dumnezeiască, Duhul Sfânt, pentru că este Duhul lui Hristos, ni-L dă pe Hristos, iar Hristos, pentru că Duhul Sfânt este Viața Sa, ni-L dă pe Duhul.

Veniți să ne judecăm, zice Domnul, de vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, le voi face albe ca lâna; de vor fi păcatele voastre ca purpura, le voi face albe ca zăpada, dar dacă nu veți vrea să ascultați și dacă vă răzvrătiți, de sabie veți fi înghițiți, căci gura Domnului a vorbit”.

Motivația acestui rit a învățat-o de la apostolic, ne mărturisește sfântul, tot în prima sa Apologie, unitatea și trinitatea lui Dumnezeu este apărată când apără monoteismul și Sf. Treime în formula Botezului: Venerăm pe Creatorul acestui univers, onorăm pe Isus Cristos… crezându-L Fiul lui Dumnezeu celui adevărat și, în rândul al treilea, pe Spiritul profetic.

Isus Cristos este Cuvântul întrupat și făcut om născut dintr-o Fecioară, a fost prorocit în Vechiul Testament, El a răscumpărat lumea luând asupra Sa blestemul tuturor, adică pedeapsa păcatului, distrugând cu Moartea Sa păcatul și moartea, tratând despre răscumpărare, face aluzie la partea care a avut-o Maria și face pentru prima dată o paralelă între Eva și Maria..

Tot din doctrina Sf. Iustin aflăm că Cuvântul este deosebit de Tatăl, care l-a generat înainte de toate creaturile (Dialog, 129), El a creat și orânduit lumea, învierea este clar afirmată și va mai fi, înainte de venirea Domnului.

Părea de asemenea că a fost milenarist, crezând în existenta unei împărății de o mie de ani, când drepții vor domni cu Cristos, deși zice că nu toți cred acest lucru, cu privire la Botez (Apologia l, 61) spune despre catehumen că, după ce s-a pregătit, învățând creștinismul, după ce a postit și s-a rugat, singur și împreună cu alții, este botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sf. Spirit.

Liturghia este descrisă în cap. 65-67, Apologia I-a și se prezintă astfel: Se începe cu citirea Profeților și din Evanghelii, urmează omilia episcopului, apoi rugăciuni comune, sărutul păcii, oferta pâinii și a vinului, apoi rugăciuni de mulțumită, consacrarea, cuminecarea, această adunare se ține în ziua soarelui, adică în prima zi (Duminica).

Despre înviere, din care ne-a păstrat unele fragmente Metodiu din Olimp, arată posibilitatea învierii, conveniența și realitatea ei, împotriva obiecțiunilor gnosticilor.

Scrierea este foarte veche, fiind citată de Tertulian și Ireneu, singura dificultate de a fi atribuită Sf. Iustin este stilul concis, clar și energic, pe când al lui este obscur, a fost scrisă înainte de Adversus haereses a Sf. Ireneu, deci prin 180. Sfântul Iustin a fost un apostol și un sfânt, pătruns de via dorință de a face bine celor cu care vorbea, stilul său monoton, adesea incorect, este înălțat de căldura cu care scrie.

Cu toate că stilul îi este imperfect, scrierile lui sunt de cea mai mare importantă pentru Teologie, conținând nu numai mărturii prețioase despre Euharistie și Întrupare, dar sunt și cea dintâi încercare de a exprima relația dintre credință și Filosofie.

În capitolul XV din Dialogul cu Trifon , Sf. Iustin ne descrie forma devăratului post :

„De aceea, învățați să țineți adevăratul post al lui Dumnezeu, așa cum spune Isaia, ca să fiți plăcuți Lui. Isaia a strigat astfel: ‚Strigă cu glas tare, nu te opri: ridică-ți glasul ca o trâmbiță și arată poporului Meu nelegiuirile sale și casei lui Iacov păcatele ei.

Ei Mă caută zilnic și doresc să știe care sunt căile Mele, ca și cum ar fi un popor care a săvârșit neprihănirea și care nu a uitat judecata lui Dumnezeu. Îmi cer judecăți drepte și vor să se apropie de Dumnezeu, spunând: ‚De ce postim și Tu nu vezi? De ce ne sunt sufletele apăsate și Tu nu știi?’ Pentru că în ziua postului vostru voi vă împliniți plăcerile voastre și îi asupriți pe cei ce vă sunt supuși. Iată că voi postiți pentru lupte și certuri și îl loviți cu pumnii pe cel umil.

De ce postiți astăzi pentru Mine, ca glasul să vi se audă tare? Nu acesta este postul pe care L-am ales, o zi în care omul să-și chinuiască sufletul. Nici dacă vă curbați grumazul ca un inel sau dacă vă îmbrăcați în sac și cenușă să nu numiți acesta post și o zi plăcută Domnului.

Nu acesta este postul pe care l-am ales, spune Domnul, ci dezlegați toate legăturile nedrepte, rupeți înțelegerile legămintelor strâmbe, dați drumul celor asupriți și feriți-vă de orice înțelegere inechitabilă. Împarte-ți pâinea cu cel flămând și du-l în locuința ta pe săracul fără adăpost; dacă vezi pe cineva gol, îmbracă-l și nu te ascunde de cei ce sunt carne din carnea ta.

Atunci va străluci lumina ta ca zorile și acoperământul tău se va ridica repede: neprihănirea ta va merge înaintea ta și gloria lui Dumnezeu te va îmbrăca. Atunci tu vei striga și Domnul te va auzi: pe când încă vei vorbi, El va spune: ‚Iată-Mă, sunt aici.’

Dacă îndepărtezi din mijlocul tău jugul, asuprirea și cârtirea, dacă îți vei da cu bucurie pâinea celui flămând, dacă vei sătura sufletul apăsat, atunci va răsări lumina ta în întuneric, întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare,

Dumnezeul tău va fi cu tine continuu, dorințele sufletului tău vor fi satisfăcute, oasele tale se vor întări și vei fi ca o grădină udată, ca o fântână cu apă sau ca un pământ unde apa nu lipsește’.

Căci Domnul, Dumnezeul vostru este deopotrivă Domnul Domnilor și un Dumnezeu mare, puternic și înfricoșător, care nu are în vedere fața omului și care nu poate fi răsplătit’. În Levitic spune: ‚Pentru că au păcătuit împotriva Mea, M-au disprețuit și s-au ridicat împotriva Mea și Eu M-am ridicat împotriva lor și îi voi nimici în țara vrăjmașilor lor.

Atunci se va întoarce inima lor netăiată împrejur’. Căci tăierea împrejur în trup, care a început cu Avraam, a fost dată ca semn, ca să puteți fi separați de celelalte neamuri și de noi și ca numai voi să suferiți ceea ce suferiți acum pe drept – faptul că țara vă este pustie, orașele voastre arse în foc, străinii vă mănâncă roadele în prezența voastră și nici unul din voi nu poate merge la Ierusalim,

Așadar, tăiați-vă împrejur inimile’, așa cum cer cuvintele lui Dumnezeu în toate aceste pasaje.”

1.3. Filosoful pelerin și convertirea la creștinism

Cea mai cunoscută lucrare a sa este Dialogul cu iudeul Trifon, un dialog imaginar între un evreu și un creștin, în care Iustin relatează felul în care s-a convertit la creștinism.

În Dialogul cu iudeul Trifon, Sfântul Iustin ne mărturisește lungul său pelerinaj dominat de dorința cunoașterii lui Dumnezeu, căutându-l pe Dumnezeu și mai ales simțind nevoia de a se salva, a încercat să se apropie întâi de un stoic, acesta însă nu credea el însuși în existența unui Dumnezeu, ceea ce lui Iustin i s-a părut o nebunie.

A mers apoi la un Peripatetic, adică un urmaș al lui Aristotel, care i-ar fi solicitat onorariu,

l-a părăsit pentru un pitagorician, care însă îi amâna căutarea mântuirii cu teorii matematice ale armoniei, cu astronomie și geometrie, motiv pentru care, simțind că mântuirea este înaintea acestora și nu condiționată de ele, a mers mai departe, întâlnind un platonician.

Acesta a fost în sfârșit pe potriva căutărilor sale: încuviințarea că există lucrurile incorporale, aspirația spre contemplarea Ideilor, l-au făcut pe Iustin să creadă în scurt timp că a dat peste înțelepciune și să aștepte viziunea lui Dumnezeu, însuși țelul filosofiei platonice.

Înțelegând că a găsit filosofia adevărată, s-a retras la malul mării spre a medita, aici a întâlnit un bătrân care, fiind creștin și căzând de acord, până la un punct, cu filosofia platonică în termenii căreia Iustin îi vorbise, l-a întrebat ce crede despre suflet.

Sufletul pre-există trupului și transmigrează, fiind etern și trecând dintr-un corp într-altul, ar fi spus Iustin, în deplin acord cu Platon, dacă greșește, este pedepsit și se încarnează într-o ființă inferioară, de exemplu o fiară.

Dar, fiară fiind, neavând deci știință că a fost pedepsit, cum se mai poate sufletul salva? – l-ar fi întrebat bătrânul.

„Atunci nici ele nu folosesc nimic de pe urma pedepsei, după câte se pare. Ba, aș putea spune chiar că nici măcar nu sunt pedepsite, de vreme ce ele nu pricep această pedeapsă” . Și iarăși, bun fiind, dându-i-se ca recompensă vederea Formelor, de ce mai este apoi aruncat din nou în trup, unde uită tot ce a văzut? „Ce folos au sufletele care Îl văd, sau cu ce se deosebește sufletul care-L vede, de acela care nu-L vede, dacă nu-și aduce aminte nici măcar de faptul că l-a văzut?”

Bătrânul îi spune că sufletul nu este nemuritor prin natura sa, ci pentru că primește nemurirea conform voinței lui Dumnezeu, trăind atâta timp cât vrea Creatorul, eternitatea sufletului este deci rezultatul voinței lui Dumnezeu, astfel se vădește și bunătatea divină, mai degrabă decât în scenariul platonician, acesta este momentul în care lui Iustin „i se aprinde o flacără în suflet” și, după propria mărturisire, se simte cuprins de iubire pentru Profeți și pentru prietenii lui Hristos.

Întrebat de unde își trage înțelepciunea, bătrânul a răspuns că de la profeții evrei, ale căror profeții au fost împlinite de Creștinism, după această discuție nu l-a mai întâlnit niciodată. „Iar mie mi s-a aprins deodată un foc în suflet și m-a cuprins o mare dragoste de profeți, ca și de bărbații aceia care au fost prietenii lui Hristos. Și, gândindu-mă la cuvintele lui, găseam că aceasta este singura filosofie sigură și aducătoare de folos, în felul acesta și pentru aceasta sunt filosof“.

Convertirea fiind încheiată, Iustin va rămâne încredințat și va scrie în Prima apologie că ceea ce este adevărat în filosofia greacă provine de la Moise și de la profeți, considerând că cei care au trăit o viață rațională, în acord cu logos-ul, au trăit creștinește, chiar dacă nu au fost conștienți de aceasta, deci chiar dacă au trăit înainte de Hristos.

În Apologia I Sfântul Iustin mai relatează că trecerea sa de la filosofia păgână la credința în Dumnezeu n-a făcut-o ca pe un gest fără socoteală ci după o matură reflexiune, iată cum se exprimă el: „Eu însumi, pe când mă gândeam împărtășind învățăturile lui Platon auzind cât de mult erau defăimați creștinii și văzând că totuși ei sunt fără de teamă în fața morții și în fața tuturor acelora pe care oamenii le socotesc înfricoșătoare, am înțeles că este cu neputință ca ei să trăiască în răutate și în pofta plăcerilor.

Ce om dedat plăcerilor și desfrâului, care socotește un lucru bun să se hrănească din carne de om, ar fi în stare să îmbrățișeze moartea, ca să se lipsească de bunurile lui și nu ar căuta cu tot dinadinsul să se bucure de viața prezentă și să se sustragă magistratului, de cât să se expună morții, denunțându-se pe sine însuși?"

După convertire, el predica cuvântul lui Dumnezeu în haină de filosof și lupta pentru credință în scrierile sale, în călătoriile sale misionare, el a venit de două ori la Roma unde a înființat și o Școală. In această școală, instalată, „deasupra băilor lui Timotei", Sfântul Iustin a avut destui școlari, printre care și Titian Asirianul, căruia i-a lăsat o impresie profundă și pe care 1-a caracterizat ca: „prea vrednic de admirație".

Această școală este creștină având pretenția de metodă și argumetare filosofică. Martiriul Sfântului Iustin: la Roma, datorită activității sale filosofice și catehetice, a intrat în conflict cu filosoful cinic Crescens, care din invidie și ură personală l-a denunțat autorității romane că este creștin. Sfântul Iustin însuși ne spune următoarele despre conflictul lui cu Crescens: „Eu însumi mă aștept să sufăr din pricina uneltirilor și să fiu pus în butuci de partea celor pe care i-a numit, sau de către Crescens cel iubitor de laudă și de paradă," căci nu se cuvine să numim filosof pe un bărbat, care, vorbind despre noi lucruri pe care nu le cunoaște, acuză în public pe creștini că sunt atei și necredincioși, făcând aceasta pentru bucuria și plăcerea celor mulți, care sunt în rătăcire.

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful este cel dintâi autor care răspunde la întrebarea fundamentală a omenirii: de ce Dumnezeu S-a facut Om, iar răspunzând la această întrebare el lămurește și pe cea a Nașterii lui Dumnezeu dintr-o Fecioară.

Cunoscând că pentru mulți iudei și păgâni era cu totul absurd ca Dumnezeu să fie născut dintr-o femeie, totuși Sfântul Iustin răspunde că rațiunea divină a hotărât ca Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu să se coboare pe pământ printr-o Fecioară, întruparea și nașterea din Fecioară aparțin unui proiect al Părintelui ceresc pentru restaurarea omului în starea lui primordială.

Dumnezeu a anunțat mereu și în diverse moduri că Mesia va veni pe pământ, iar la plinirea vremurilor El a împlinit întocmai ceea ce spusese.

Sfântul Iustin arată că Mântuitorul nostru Iisus Hristos este împlinitorul Legii Vechi și a proorociilor, care în totalitatea lor prefigurează Nașterea Sa din Fecioara Maria .

Atunci când vorbește despre căderea omului și despre restaurarea lui prin Hristos Cel întrupat din Fecioara Maria, Sfântul Iustin introduce o altă temă care face legătura între cele două momente ale istoriei: antiteza Eva-Fecioara Maria.

Două momente generatoare de istorie, care aparțin atât lui Dumnezeu cât și omului, care se leagă între ele printr-o fecioară sunt cele de la Facere 3, 1-20 și Luca 1, 26-38, dacă la creație o fecioară a stricat toată zidirea, iată că Dumnezeu reclădește, dacă omul păcătuiește, Dumnezeu salvează, dacă femeia aduce moartea în lume, Dumnezeu tot printr-o femeie aduce viața.

Prin Eva, încă fecioară, a căzut Adam, dar cu ajutorul Mariei, care a fost tot Fecioară, se naște Mântuitorul Hristos, Dumnezeu întrupat: "Eva, încă nepervertită, a primit cuvântul șarpelui și a născut nesupunerea și moartea, Maria, însă, Fecioară fiind a primit cu credință și cu bucurie vestea pe care îngerul Gavriil i-o aduse, de aceea ea a răspuns: Mă încred în cuvantul tău. De la ea s-a născut Acesta despre care am arătat că vorbesc atâtea scrieri. Cu ajutorul Aceluia, Dumnezeu nimicește șarpele viclean, pe îngerii și oamenii asemănători lui și eliberează din moarte pe cei care se căiesc și cred în El".

Este demn de reținut că prin această antiteză, Sfântul Justin scoate în evidență faptul că primele comunități creștine aveau deplină conștiință asupra realității biologice a maternității virginale a Maicii Domnului și, totodată, asupra răspunsului ei liber, de acceptare în a deveni Mama lui Dumnezeu pe pământ.

Contextul hristologic este evident și arată dubla Naștere a Mântuitorului nostru Iisus Hristos: din veșnicie și în timp din Fecioara Maria, motivul subliniat de autor este acela că Dumnezeu a hotărât să aducă mântuirea oamenilor urmând calea inversă de la căderea în păcat.

Care a fost lucrarea Sfântului Duh, a Logosului sau Puterii lui Dumnezeu asupra Sfintei Fecioare nu se cunoaște, "Important este că prin această umbrire care a însărcinat pe Maria nu s-a petrecut prin împreunare. Dumnezeu lucrează în acest caz, nu pe cale sexuală, ci dinamic, rodind prin Logosul și Puterea Sa, lucrând în spațiul creatural, Dumnezeu se folosește nu de mijloace omenești, ci de ceea ce s-a folosit la creație, adică de Logosul Său. Prin aceasta Dumnezeu inaugurează o nouă creatiune, ceea ce incepe prin intruparea Fiului lui Dumnezeu. Actul zamislirii, desi e provocat de puterea supranaturala a Logosului, are un efect natural: aparitia unei fiinte trupești. Deși actul în sine e supranatural, efectul e natural si supranatural: natural pentru ca Iisus e Om adevarat si supranatural pentru ca El e, in acelasi timp, si Dumnezeu adevarat. Zamislirea in Maria e, deci, un act de unire a supranaturalului cu naturalul" .

Iată, așadar, că la câteva decenii de la scrierile Sfântului Ignatie se observă, prin Teologia Sfântului Iustin, o aprofundare, o descoperire de înțelesuri noi în ceea ce privește persoana și rolul Maicii Domnului.

Sfântul Iustin o arată pe Maica Domnului înscrisă pe linia davidică pentru a raspunde astfel obiecțiilor ereticilor ce se bazau pe mitologia păgână, mai mult, el vorbește de paralela Eva-Fecioara Maria ca de o "trecere" de la moarte la viață, de la rău la bine, aceasta fiind una din primele mărturii despre zămislirea feciorelnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Acest Sfânt Părinte a fost, totodată, cel dintâi care a dat o interpretare a profețiilor Vechiului Testament în sensul susținerii învățăturii despre Fecioara Maria.

Între apologeții care fac referiri la maternitatea Fecioarei Maria, la natura virginală a Nașterii lui Hristos din Maria dar și la paralela Eva-Fecioara Maria, se numără și Meliton al Sardelor, Aristide și Tertulian.

Iustin Martirul și Filosoful dă dreptului un înțeles mai larg și mai pozitiv decât alții dintre juriștii laici, definindu-l astfel: “Tot ceea ce întotdeauna și pretutindeni s-a socotit a fi just, și tot ceea ce s-a prezentat întregului neam omenesc ca dreptate sau ca fiind un lucru drept”.

Această definiție amintește de definiție pe care Vicențiu de Lerin a dat-o Sfintei Tradiții prin celebra formulă: “Quod semper, quod ubique, qoud ad omnibus creditus est”.

El socotește drept măsura principală și hotărâtoare pentru identificarea dreptului, conștiința omenirii întregi, exprimată prin ceea ce întotdeauna, pretutindeni și de către toți oamenii s-a socotit a fi adevărat.

Iustin Martirul reprezintă și teza dreptului natural, dar consideră acest drept ca întemeiat pe voința lui Dumnezeu care se manifestă, fie în mod expres, fie prin revelații naturale, el face apoi unele deosebiri și în ceea ce privește dreptatea declarând că aceasta ar fi de două feluri: una față de

Dumnezeu, și alta față de oameni. Cea dintâi ar fi dreptul sau dreptatea desăvârșită care ar consta din normele prin care se reglementează raporturile oamenilor cu Dumnezeu; iar cea dea doua ar consta din normele care reglementează doar raporturile dintre oameni.

Această distincție este însă artificială și exagerată atunci când este vorba de dreptul propriu-zis, întrucât raporturile oamenilor cu Dumnezeu nu pot fi cuprinse de legile de drept, căci într-adevăr poate intra oare Dumnezeu într-un raport de drept cu oamenii, putem oare coborî pe Dumnezeu până la a-L subordona legii de drept? Poate oare încheia omul un contract de drept cu Dumnezeu? Este evident că nici un cod de lege nu poate fi socotit ca supunându-l în legătură cu Dumnezeu.

Prin urmare, dacă este vorba de un drept sau de o dreptate desăvârșită, în raporturile dintre om și Dumnezeu, acela nu poate fi conceput nici într-un caz ca angajându-L sau supunându-L pe Dumnezeu nici unui fel de norme fie religioase, morale sau juridice, și deci un raport de dreptate desăvârșită a omului față de Dumnezeu trebuie imaginat numai cu privire la starea și atitudinea omului față de poruncile lui Dumnezeu.

Gândirea antica a fost printre primele care a cunoscut separatia intre religie si stiinta. Pe atunci, mari filosofi precum Democrit, Platon sau Aristotel porneau din lumea ideilor stiintifice si ajungeau la concluzii teologice, Democrit admitand existenta sufletului, iar Aristotel concepand pe Dumnezeu ca fiind primul motor nemiscat al lumii.

Contradictia dintre stiinta si religie nu se reduce la aspectul pus in evidenta de dimensiunea timpului conform caruia ideile religioase au fost elaborate in cea mai mare masura in perioada copilariei neamului omenesc, pe cand adevarurile stiintifice sunt rodul maturizarii si maturitatii sale.

Conflictul, cum spune Florin Georgescu, reprezinta forma dezvoltata a contradictiei de principiu dintre cunoastere si falsa cunoastere. Totusi, intre religie si stiinta nu exista o contradictie, un conflict, ci mai degraba sunt doua moduri ale aceleasi realitati.

Lumea este rationala, fiindca isi afla originea ei in Logosul divin, ca Ratiune supremă, violenta din lumea fiintelor necuvantatoare, la care face apel selectia naturala, poate explica lupta lor pentru supravietuire a celui mai puternic, dar nu poate explica lupta lor pentru supravietuire a celui mai puternic, dar nu poate explica evolutia sau saltul calitativ de la o specie la alta, si in cele din urma la om, fara interventia personala a Creatorului.

Dupa apologeti, crestinismul este posesorul adevarului absolut, datorita faptului ca Logosul sau Ratiunea divina insasi coboara prin Hristos pe pamant, filosoful și ganditorul crestin Sfantul Iustin Martirul este primul care intinde mana sufletelor imbibate de filosofia greaca a doctrinei Logosului. Din punctul sau de vedere nu se poate vorbi de o opozitie reala intre crestinismul care se straduia sa-si elaboreze o doctrina coerenta și filosofie, "știința" timpului.

Cap. 2. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, întemeietorul filosofiei creștine

2.1. Filosofia creștină

Filosofia reprezenta pentru Sfântul Iustin mai mult decât o știință pur teoretică sau o posibilitate de a câștiga faimă și ucenici. „Filosofia este bunul cel mai mare și cel mai vrednic de Dumnezeu. Ea singură poate să ne înalțe până la Dumnezeu și să ne apropie de El; iar sfinți cu adevărat sunt numai aceia care-și deprind mintea cu filosofia“.

Nu se cuvine să lăsăm acest pasaj fără o explicare suplimentară, altfel riscăm să inducem o părere eronată privind gândirea Sfântului Iustin, astfel, filosofia de care ni se vorbește aici nu reprezintă un sistem sau o doctrină anume, ci pur și simplu o metodă, este o metodă atât meditativă, cât și practică, de apropiere a omului de Dumnezeu.

Această opinie va fi preluată și dezvoltată de mai mulți Sfinți Părinți, ajungându-se în cele din urmă la concluzia că orice creștin care păzește poruncile evanghelice și are adevărata iubire de Dumnezeu și semeni este un filosof, cum termenul de filosofie se tâlcuiește prin iubire de înțelepciune, filosoful creștin este cel iubitor de Hristos, Înțelepciunea cea desăvârșită.

Moștenirea spirituală a Sfântului Iustin nu trebuie trecută cu vederea deoarece reprezintă o schimbare paradigmatică a relației dintre filosofia păgână și credința creștină, mărturia sa reprezintă un act revelator cu conotații importante și actuale înclusiv astăzi, de aceea, Sfântul Iustin se dovedește un profet al cărui glas răsună peste veacuri întregi, îndemnându-ne să nu uităm cum trebuie valorificate modelele culturale actuale.

Sfinții Părinți sunt de acord că gândirea creștină este o filosofie, o filosofie mult superioară celei profane, "filosofia noastră", sau "filosofia despre Dumnezeu", asa cum o numesc gânditorii patristici.

În capitolul doi al dialogului cu iudeiul Trifon ne prezintă pe larg devenirea lui ca filozof

„Vă voi spune,” am zis eu, „care este părerea mea; căci filozofia este, de fapt, cea mai mare posesiune și este demnă de cinste înaintea lui Dumnezeu, către care ne conduce și pe care ni-L recomandă. Cei care au acordat atenție filozofiei sunt cu adevărat oameni sfinți.

Cei mai mulți nu au înțeles însă ce este filozofia și motivul pentru care ea a fost trimisă oamenilor; altfel, nu ar fi nici platonicieni, nici stoici, nici peripatetici, teoreticieni sau pitagorei, dat fiind că această cunoaștere este una, doresc să vă spun de ce s-a ramificat ea.

Cei care s-au ocupat mai întâi de ea, de filozofie, și care, prin urmare, au fost considerați oameni iluștri, au fost urmați de unii care nu au făcut nici o investigare cu privire la adevăr, ci doar au admirat perseverența și auto-disciplina înaintașilor, precum și noutatea doctrinelor. Și fiecare a crezut că ceea ce a învățat de la maestrul lui era adevărat; apoi, acești oameni au transmis succesorilor lor aceste lucruri și altele asemănătoare. Iar acest sistem a primit numele celui care a fost denumit părintele doctrinei. La început, fiind dornic să discut personal cu un astfel de om, m-am dat pe mâna unui stoic; după ce am petrecut un timp considerabil cu el, văzând că nu am dobândit mai multe cunoștințe despre Dumnezeu (căci el nu Îl cunoștea și spunea că o asemenea învățătură nu era necesară), am plecat și m-am îndreptat spre un altul, numit peripatetic și care, după cum își închipuia el, era iscusit. Acest om, după ce a petrecut cu mine câteva zile, mi-a cerut să stabilesc o taxă, ca relația noastră să nu fie nerentabilă pentru el.

Din acest motiv l-am părăsit și pe el, convins că nu era câtuși de puțin un filozof. Dar când sufleul meu dorea cu nerăbdare să audă caracteristicile și partea cea valoroasă a filozofiei, m-am dus la un pitagoreu, un om foarte vestit, care învăța pe alții din înțelepciunea lui. Când am avut o discuție cu el, dorind să devin ascultătorul și discipolul lui, el a spus: „Ce vei face? Ai cunoștințe de muzică, astronomie și geometrie? Te aștepți să poți înțelege vreunul din lucrurile care duc la o viață fericită dacă nu te-ai informat mai întâi cu privire la acele lucruri care dezobișnuiesc sufletul de obiectele perceptibile și îl fac apt pentru cele aparțin minții, pentru a putea contempla lucrurile demne de cinste și cele bune în esența lor?”

După ce mi-a recomandat multe din aceste ramuri ale științei, spunându-mi că sunt necesare, m-a concediat când i-am mărturisit ignoranța mea. Prin urmare, am acționat cu nerăbdare, după cum era de așteptat când eșuasem în speranța mea, cu atât mai mult cu cât socotisem că omul avea anumite cunoștințe; dar reflectând din nou cu privire la timpul în care ar fi trebuit să zăbovesc asupra acelor ramuri ale științei, nu am putut să mai rabd întârzierea.

Perceperea lucrurilor imateriale m-a copleșit iar contemplarea ideilor a dat aripi minții mele, așa încât, în scurtă vreme se poate spune că am ajuns înțelept; am fost însă atât de nechibzuit încât mă așteptam ca imediat să abordez subiectul cu privire la Dumnezeu, căci acesta este finalul filozofiei lui Platon.

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, după ce-și povestește odiseea neastâmpărului sau intelectual prin toate sistemele de filosofie greacă și ancorează, în fine, în Academia gândirii creștine, unde găsește liman frământărilor sale și unde se convertește, face această declarație caracterisitică: "Astfel, și din această pricină (a convertirii la Hristos) am ajuns eu filosof".

Deci, nu diferitele sisteme de gândire greacă în care Iustin nu găsise apa vie a împăcării minții, ci învățătura creștină era adevarata filosofie, Clement Alexandrinul, era suspectat că acordă un interes prea mare filosofiei grecești și încerca să prezinte doctrina creștină ca pe o culme a filosofiei, a gnozei, cum zice el, atunci el se întreabă dacă filosofia e opera lui Dumnezeu și utilizarea ei rezonabilă nu poate fi decât folositoare.

Dacă mintea și celelalte daruri cu care operează filosofia vin de la Dumnezeu, poate fi filosofia un lucru rău? Sfântul Ioan Damaschin are cuvinte înaripate pentru valoarea și frumusețea actului de cunoaștere: "Nimic nu-i mai prețios" – zice el – decât cunoașterea, cunoașterea este lumina sufletului rațional, contrariul ei, ignoranța, este întuneric, după cum lipsa luminii este întuneric, tot așa și lipsa cunoașterii înseamnă întunericul rațiunii, ignoranța este nota ființelor lipsite de rațiune"

Sfântul Grigorie de Nazianz își face o plăcere și o onoare rară de a fi studiat filosofia și de a fi el însuși filosof, în proza și în versurile lui curge ca o lavă incandescentă toată tematica filosofică a vremii sale, lui Iulian Apostatul care interzicea creștinilor participarea la cultura greacă, el îi replica printr-o interesantă teorie a culturii creștine, capabilă să zidească sisteme mai durabile decât cele ale filosofiei profane.

Grigorie de Nazianz are o idee asa de frumoasă despre înălțimea filosofiei creștine, încât primul din cele cinci Discursuri teologice ale lui tratează exclusiv despre condițiile prealabile de pregătire ale celui ce se dă exercițiului divinei filosofii.

Filosofia este, după Sfântul Grigorie, un oficiu sacru, o cântare înălțată lui Dumnezeu. "A filosofa despre Dumnezeu", zice el, "nu poate face nici oricine și nici nu înseamnă a vorbi despre orice. Faptul nu e usor și nu intră în sfera celor ce se târăsc pe pământ, voi adăuga că divina filosofie nu poate fi tratată nici în orice moment, nici în fața oricui, nici nu poate vorbi despre toate, ci numai în anumite momente, numai în fața anumitor oameni și numai într-o anumită măsură"

Cine sunt dar privilegiații care se pot bucura de filosofia creștină? Numai cei aleși, cei dedați speculației și mai ales cei curați la suflet și la trup sau care sunt acum pe punctul de a se curăți. Atingerea dintre pur și impur este primejdioasă ca aceea dintre ochiul bolnav și raza solară.

Gândirea creștină este o filosofie de înaltă ținută, prin obiectul și prin scopul ei, ea depășește cele mai perfecte achiziții ale filosofiei grecești, s-a spus de multe ori și se mai susține și azi că gândirea creștină patristică e în mare măsură debitoare cugetării elene, că Sfinții Părinți n-au facut decât să pună pe melodie creștină un material vechi, uzat de prea multă circulație în sistemele grecești, partizanii acestei teorii sau n-au înțeles spiritul patristic, sau, au voit și voiesc, să subestimeze valoarea gândirii creștine.

Este adevărat că majoritatea marilor filosofi patristici au studiat la școala greacă profană și și-au asimilat la perfecție sistemele de gândire ale corifeilor cugetării clasice, gândirea școlilor ioniană, eleată, pitagoreică, atomistă, sistemul lui Platon, al lui Aristotel, al stoicilor, al cincilor și ale altora n-au nici un secret pentru Sfinții Părinți, această formație a Sfinților Părinți și-a exercitat influența mai mult în partea formală, sporadic și fragmentar în partea de fond.

Limbajul filosofic al Sfințiilor Părinți folosește de terminologia tehnică consacrată de filosofia profană, dar și aici, o atenție susținută, va observa, că nu rareori gânditorii patristici toarnă conținut sau sens nou în termeni vechi.

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful recunoaște că profesorii săi eleni, în deosebi platonismul, l-au adus până pe pragul creștinismului, filosofia greacă joacă, față de gândirea patristică, rolul pe care Legea Vechiului Testament îl joacă față de Noul Testament.

Sfântul Iustin, Clement Alexandrinul și Origen dezvoltă teoria celebră căreia marii filosofi greci au participat la Logosul "spermatikos", Hristosul fragmentar sau Întelepciunea divină fragmentară precreștină răspândită în lume.

Filosofia greacă era creștină înainte de venirea lui Hristos, prin marile ei creații spirituale, Dumnezeu a condus pe evrei prin Lege, iar pe greci prin Logos, prin rațiune.

Filosofia patristică are, atât prin obiectul cât și prin proporțiile ei, un sens special față de filosofia profană, aceasta din urmă pornea de la om și se înălța până la frontierele universului, gândirea patristică pornește de la Dumnezeu, se coboară în lume și la om, și se întoarce cu aceste două elemente spre țelul ei supranatural, astfel filosofia devine o religie care răspunde la cele două mari probleme puse de gândire: cunoașterea lui Dumnezeu și unirea sufletului cu divinitatea.

Filosofia deschide larg porțile teologiei, devine pregătitoare și slujitoarea teologiei, teologia deschide drumul desăvârșirii prin unirea cu Dumnezeu, filosofie, teologie și desăvârșire, iată cele trei elemente constitutive ale gândirii patristice.

Deși criteriul filosofiei este cunoașterea, al teologiei credința, iar al desăvârșirii contemplația, între ele nu este contradicție: ele se pregătesc una pe alta și conlucrează armonic pentru că activitatea spirituală a omului este unitate și sunt părți componente ale aceluiași spirit.

În ansamblu figura și opera lui Iustin marchează opțiunea sigură a Bisericii antice pentru filozofie, pentru rațiune, mai degrabă decât pentru religia păgânilor.

Cu religia păgână, de fapt, primii creștini au refuzat cu tărie orice compromis, o considerau idolatrie, cu riscul de a fi acuzați astfel de "impietate" și de "ateism".

Într-un mod particular Iustin, mai ales în prima sa Apologie, a adus o critică implacabilă în raporturile cu religia păgână și miturile sale, considerate de el drept "devieri" diavolești de la drumul adevărului, filozofia a reprezentat în schimb locul privilegiat al întâlnirii dintre păgânism, iudaism și creștinism tocmai pe planul criticii religiei păgâne și al falselor sale mituri. "Filozofia noastră…": astfel, în modul cel mai explicit, a ajuns să definească noua religie un alt apologet contemporan cu Iustin, Episcopul Meliton de Sardes (ap. Hist. Eccl. 4,26,7).

2.2. Condițiile primirii Tainei Euharistiei și onoarea martirilor

Una dintre cele mai importante mărturii ale Sfântului Iustin este cea legată de desfășurarea Sfintei Liturghii în vremea sa, astfel, el ne-a lăsat două descrieri în acest sens, una a Liturghiei baptismale (unită cu Botezul) și cealaltă, a Liturghiei obișnuite duminicale.

Împărtășirea nu era efectuată oricum, pentru primirea acesteia fiind necesară îndeplinirea anumitor condiții, „Nimeni nu poate participa la ea decât numai cel care crede că cele propovăduite de noi sunt adevărate și care a trecut prin baia iertării păcatelor și a renașterii, trăind mai departe așa cum ne-a transmis Hristos. Căci noi nu primim aceasta ca pe o pâine comună și nici ca pe o băutură comună; ci, după cum prin Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru S-a întrupat și a avut în vederea mântuirii noastre trup și sânge, tot astfel și hrana transformată în Euharistie, prin rugăciunea cuvântului celui de la El, hrana aceasta, din care se hrănesc sângele și trupurile noastre prin schimbare, am fost învățați că este atât trupul, cât și sângele Acelui Iisus întrupat“.

Condițiile esențiale pentru primirea Împărtășaniei erau: Botezul, credința dreaptă și păzirea poruncilor, astfel, fiecare creștin era pregătit pentru a se uni cu Sfântul Trup și Sfântul Sânge al Mântuitorului, totodată, Sfântul Iustin atrage atenția asupra confundării pe care mulți o făceau cu misterele zeului Mithra, respingând această părere: „Demonii cei răi, imitând acest lucru, au transmis că aceasta are loc și în misterele lui Mithra, deoarece și aici, în slujbele care se săvârșesc cu prilejul inițierii cuiva, i se pune înainte pâine și un pahar cu apă însoțite de unele formule.

Descrierea Liturghiei duminicale a Sfântului Iustin este una dintre cele mai prețioase mărturii ale sale, ritualul începea prin citirea unor pasaje din Vechiul și Noul Testament, fiind urmată de predica episcopului.

După aceea avea loc sfințirea Darurilor, împărtășirea tuturor celor prezenți și trimiterea Împărtășaniei prin diaconi celor bolnavi, exista și o „Liturghie după Liturghie“, fiind vorba de strângerea de bani pentru ajutorarea celor aflați în nevoi. „În așa-zisă zi a soarelui, se face adunarea tuturor celor ce trăiesc la orașe sau sate și se citesc memoriile apostolilor sau scrierile profeților, câtă vreme îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul încetează, întâistătătorul ține un cuvânt prin care sfătuiește și îndeamnă la imitarea acestor frumoase învățături. Apoi, ne ridicăm în picioare toți laolaltă și înălțăm rugăciuni; după care, încetând noi rugăciunea, așa cum am arătat mai înainte, se aduce pâine și vin și apă, iar întâistătătorul înalță deopotrivă rugăciuni și mulțumiri, cât poate mai multe, la care poporul răspunde într-un singur glas rostind Amin. Și se dă fiecăruia să se împărtășească din cele ce au fost consfințite prin Euharistie, iar celor care nu sunt de față li se trimite Euharistia acasă, prin diaconi. Cei ce se gătesc cu dare de mână și vor, dau fiecare ceea ce voiește, după intenția lui, iar ceea ce se adună se depune la întâistătător, iar el se îngrijește și ajută pe orfani și pe văduve, pe cei lipsiți din vreo cauză, pe cei ce se găsesc în închisori, pe străinii care se găsesc în trecere și, într-un singur cuvânt, el devine purtătorul de grijă al tuturor celor ce se găsesc în nevoi.“

„Luați mâncați, acesta este Trupul Meu…beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28)

„Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață vesnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54)

Cuvântul Euharistie vine din limba greacă și înseamnă mulțumire, este Sfânta Taină prin care, sub forma pâinii și a vinului, credinciosul se împărtășește cu Trupul și Sângele Domnului, prezente în mod real prin prefacerea elementelor la Sfânta Liturghie.

Este cea mai importantã dintre Sfintele Taine, în sensul că, dacă prin celelalte Taine creștinul primește harul divin într-un sens limitat, prin Sfânta Împărtășanie primește însuși Izvorul harului, care este Hristos.

Această Sfântă Taină poartă mai multe denumiri : Euharistie, Împărtășanie, Cuminecătură, Cina Domnului, Frângerea pâinii.

Săvârșitorul este episcopul sau preotul, ca urmași ai Sf. Apostoli care au primit permisiunea și porunca de a o săvârși, prin cuvintele: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19).

Primitorii sunt membrii Bisericii care s-au pregătit, au trecut prin Taina Spovedaniei și au primit dezlegare de la duhovnic, nu pot primi Sfânta Împărtășanie creștinii neortodocși chiar spovediți, pentru că primirea Euharistiei este identică cu mărturisirea completă a credinței propovăduită de Biserica Ortodoxă.

Practica intercomuniunii, adică a împărtășirii unor creștini de alte confesiuni, nu este permisă în Biserica noastră, întrucât Împărtășirea este culmea și expresia deplinătății, integrității de credință.

Pentru sporul dudovnicesc al credinciosului, Biserica recomandă împărtășirea frecventă (respectându-se întotdeauna pregătirea necesară) și cere împărtășirea minimă în cele patru posturi din an. Efectele împărtășirii sunt: unirea realã cu Hristos, conform promisiunii Sale: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el” (Ioan 6, 56),

curățirea de păcate și progresul în viața spirituală, conform formulei de împărtășire: „Se împărtășește robul lui Dumnezeu … spre iertarea păcatelor și viața de veci” (Liturghia Sf. Ioan Gurã de Aur), făgăduința Învierii și a vieții de veci: „Cel ce va mânca din pâinea aceasta (Euharistie) nu va muri în veci” (Ioan 6, 51).

Pentru cei ce se împărtășesc cu nevrednicie efectul este osânda, conform cuvintelor Sf.Ap.Pavel: „Să se cerceteze omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar . Căci cel

ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Corinteni 11, 28-29).

Prefacerea pâinii și a vinului în Trupul și sângele lui Hristos la Cina cea de Taină și în orice Sfântă Liturghie este un mister de nepătruns în înțelesul și în modul înfăptuirii lui, căci mister este nu numai felul de a fi al lui Dumnezeu, ci și orice lucrare a Lui asupra creației.

Credința Bisericii în realitatea euharistică, în prezența reală a Trupului și Sângelui Domnului în Sfânta Liturghie, este veche și a fost mărturisită permanent și consecvent de toată Biserica.

Sfinții Părinți ne dau mărturie în acest sens:

Sf. Iustin Martirul: „Aducem în numele Lui jertfa pe care Domnul Iisus a poruncit sã fie adusă, jertfa pâinii și a vinului în Euharistie” (Dialogul cu Trifon, cap.4)

Sf . Ciprian al Cartaginei: „Acolo unde este Euharistia, acolo este Biserica” (De ecclesiae catholicae unitate, cap. 5);

Sf. Ioan Gură de Aur: „ De aceea (jertfa de pe Golgota) o aducem și acum, care a fost adusă și nu s-a sfârțit” (Omilia 17 la Epistola Evrei) ;

Sf. Ioan Damaschin: „Pâinea și vinul nu sunt niciodată închipuirea Trupului și Sângelui lui Hristos, ci însuși Trupul lui Hristos unit cu dumnezeirea…pâinea și vinul sunt prefăcute în Trupul și Sângele Domnului” (Dogmatica 4, 13) ;

Sf. Nicolae Cabasila: „Taina Sfintei Euharistii nu constă în a vedea doar o pâine junghiată, ci pe însuși Mielul lui Dumnezeu, Cel ce prin junghierea Sa ridică păcatul lumii” (Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii).

Săvârșirea Sfintei Liturghii are ca obiect prefacerea darurilor în Dumnezeiescul Trup și Sânge al Domnului Hristos, iar ca scop sfințirea credincioșilor, care, prin acestea, dobândesc iertarea păcatelor și moștenirea împărăției cerurilor. Dumnezeu ne dă în dar toate cele sfinte, fără ca noi să-i dăm nimic în schimb, însă El ne cere neapărat să ne facem vrednici de a le primi și a le păstra, căci nu face parte de sfințire decât celor ce s-au pregătit în felul acesta, se cuvine deci ca, la primirea Sfintelor Taine, să ne înfățișăm pregătiți și cu vrednicie.

Euharistia este sacramentul unității, noi suntem cuprinși în Euharistia lui Iisus Hristos și Domnul Iisus Hristos este Euharistia noastră, Ființa Euharistică desăvârșită, noi știm că adevărata viață este „euharistică”, că am fost creați ca slujitori ai sacramentului vieții, ai transformării ei în viață-în-Dumnezeu. Toți credincioșii aduc prin preot („Ție îți aducem”) Jertfa euharistică în care Sângele lui Iisus Hristos se varsă pentru toți: a nu-l bea înseamnă că Domnul nostru Iisus Hristos moare degeaba dacă nu se împărtășește din ea nimeni dintre credincioși, împărtășirea doar a preotului neschimbând situația.

Deci evloghia și euharistia se pot traduce prin binecuvântare, iar binecuvântare prin baraha. Când Liturghia începe, diaconul spune „Binecuvintează părinte”, iar preotul continuă „Binecuvântată este împărăția a Tatălui, și a Fiului, și a Sfântului Duh”.

Prin urmare și noi am păstrat această semnificație a termenului evreiesc baraha, adică rugăciunea prin care-L preaslăvim pe Dumnezeu pentru actul Său creator și pentru mântuirea pe care ne-a adus în dar, aceasta este în același timp o rugăciune de binecuvântare a darurilor euharistice.

În ritualul evreiesc, după acest baraha, membrii familiei beau cu toții din același potir, împărtășindu-se din binecuvântarea care se pogorâse peste potir, dacă mergem la Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, în Apologia Mayor, 66, versetul 2, se afirmă că darurile, mâncarea sunt euharistizate, toate acestea primind denumirea de euharistie, această euharistizare preface darurile și le face să nu mai fie ce au fost înainte, le face să fie altceva, să nu mai fie pâine obișnuită și vin obișnuit ci Trup și Sânge ale Cuvâtului care s-a făcut om”.

În Noul Testament aflăm că Sfânta Liturghie, Sfânta Euharistie era săvârșită într-un context de ospăț, avea un caracter de agapă. Acest ospăț începe prin binecuvântarea darurilor, dar acesta nu este încă punctul culminant, locul acesta pe care noi îl avem în Sfânta Liturghie se reflectă în secolul I în Didahie.

Avem, de pildă, o binecuvântare a vinului și o binecuvântare a pâinii care încă nu corespund binecuvântării euharistice, era de fapt binecuvântarea care preceda Liturghia, și apoi urma rugăciunea euharistică, deci, în secolul I, slujba se săvârșa într-un context de ospăț, oamenii se adunau să se ospăteze. Spre deosebire de noi, creștinii primari nu mergeau la Liturghie pe nemâncate, cu mâncau mai întâi din darurile binecuvântate de la agapă, iar apoi primeau Sfânta Euharistie.

Ceea ce avem în Didahie, într-un context legat de ospăț, mai găsim într-o scriere de la începutul seculului al III-lea, care îi aparține Sfântului Ipolit al Romei. Există mai multe temeiuri ca această a treia rugăciune euharistică din Liturghie este de fapt momentul euharistic și nu binecuvântarea potirului și a pâinii care era mai degrabă o binecuvântare a agapei ce preceda Sfânta Liturghie.

Un mare teolog rus, Ivan Karabinov, despre care nu se știe cum a sfârșit, probabil într-un lagăr comunist, zice că după a treia rugăciune din Didahie: „Numai cel care este sfânt poate să se apropie și să se împărtășască”, aceasta amintește de ceea ce se întâmplă astăzi în Liturghia noastră: „Sfintele sfinților”.

Se poate observa structura și cele mai importante evenimente euharistice. Ipolit folosește termenul de euharistia doar pentru Sfânta Liturghie, deci se poate observa că la sfârșitul secolului al III-lea, termenul de evloghia începe să se folosească doar în cazul ospățului, la Sfântul Iustin știm că se săvârșa mai întâi o agapă a credincioșilor și deabia după aceasta urma adevărata Liturghie, iar proistosul rostește niște cuvinte care ar proveni direct de la Mântuitorul Hristos. Contextul și motivarea acestei afirmații vine din opera Sfântului Apostol Pavel”.

La început, împărtășirea tuturor credincioșilor la Liturghie era concepută de Biserică drept scopul Euharistiei. Miracolul împărtășirii cu Trupul și Sângele Mântuitorului, Cel Care a Înviat, se petrece pe Sfântul Altar și ni se transmite nouă euharistic.

Îți poți închipui că te afli în ziua de Înviere fără să te împărtășești? În acest sens Sfântul Apostol Pavel ne spune că, „Hristos este Paștele nostru” (I Corinteni 5, 17), așadar, se cuvine să luăm aminte că neîmpărtășindu-ne în Sfintele Sărbători ale Paștilor rămânem departe de a ști ce înseamă Ziua Învierii întrucât nu participăm la „minunea” acestei zile și cum jertfa de pe Cruce și Învierea din morți au constituit punctual culminant al lucrării răscumpărătoare, tot astfel și Sfânta Liturghie – care prelungește în timp și în spațiu prezența lui Hristos Cel răstignit și înviat, este nucleul întregului cult ortodox și centrul activității Lui în Biserică. Germenele cultului rămâne Sfânta Euharistie.

Săvârșirea Sfintei Euharistii noaptea, cum se întâmplă astăzi în noaptea Învierii, a facilitat un proces de tranziție de la ziua liturgică de sâmbătă la cea de Duminică. Încet, încet, sâmbăta își pierde din însemnătatea și locul ei îl ia Duminica, care devine sărbătoare specific creștină, pentru că în această zi a avut loc cel mai important eveniment din istoria mântuirii noastre și anume Învierea Domnului. De aceea, toate adunările liturgice, mai cu seamă cele euharistice erau consacrate acestei zile. Despre intrarea ei în uz ca zi dedicată oficiului liturgic ne dau mărturie și Părinții Apostolici, îndemnând pe creștini să o cinstească: „Cei ce au trăit în rânduielile cele vechi și au venit la noua nădejde, să nu mai țină sâmbpta, ci Duminica în care și viața noastră a răsărit, prin El și prin moartea Lui” – spune Sfântul Ignatie al Antiohiei.

Sfântul Iustin Martirul o numește „ziua Soarelui, deoarece aceasta este prima zi în care Dumnezeu, schimbând întunericul și material, a creat lumea, iar Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, în aceeasi zi a înviat din morți”

Trei capitole ale primei Apologii și câteva pasaje din scrierea Dialog cu iudeul Trifon se referă în mod special la celebrările cultice creștine, în prima Apologie, Sf. Iustin descrie două sinaxe euharistice ale timpului său, prima, redată în capitolul 65, este o Liturghie baptismală, fiind prefațată de ritualul de inițiere creștin, iar cea de a doua, din capitolul 67, este o Liturghie duminicală obișnuită, descrisă în toată simplitatea și sobrietatea ei.

Capitolul 66 se dorește a fi mai mult o explicare din punct de vedere dogmatic a semnificației Sfintei Euharistii, în Dialog cu iudeul Trifon, Sf. Iustin, dorind să demonstreze în ce mod Euharistia creștină depășește atât ca sens, cât și ca semnificație vechile jertfe ale iudaismului, dă câteva indicații privitoare la cultul creștin.

În capitolul 41 al acestei scrieri, Sfântul Iustin, făcând referință la textul scripturistic din Lv 14, 10 și 20, amintește de darul din făină de grâu amestecat cu ulei ce trebuia adus la altar de cel care se curăța de lepră, ca fiind prototipul Euharistiei creștine: cel nou botezat este curățat prin baia nașterii din nou de orice păcat și aduce Stăpânului darul său de mulțumire de pâine și vin în amintirea patimilor Celui care a eliberat de păcat tot neamul omenesc, în același sens, capitolul 117 al aceleiași scrieri demonstrează unicitatea cultului creștin și superioritatea lui față de orice altă formă de adorare a lui Dumnezeu, doar jertfele aduse de creștini sunt bineplăcute Stăpânului a toate pentru că ele sunt jertfele unora care au fost curățiți de toată întinăciunea păcatului prin jertfa Mântuitorului Iisus Hristos

Nu este vorba de o descriere amănunțită, ci de o înșirare a principalelor momente ale celebrării cultice, autorul este mai mult preocupat de o apologie a cultului creștin, decât de o descriere în detaliu a ritualului liturgic, intenția autorului a fost să spulbere legendele create tendențios în jurul cultului creștin, iar în acest sens, trebuie tratată și inserția teologic-dogmatică din capitolul 66, precum și expunerile vădit apologetice din Dialogul cu iudeul Trifon.

Capitolul 65 al primei apologii înfățișează o liturghie baptismală primară care avea loc în noaptea Paștilor, după ce a tratat în capitolele 61-64 despre Taina Sfântului Botez, el descrie în cel următor participarea neofiților la prima lor Liturghie, în descrierea propriu-zisă a sinaxei euharistice pot fi ușor distinse cele două părți mari ale Liturghiei creștine: prima, numită mai târziu Liturghia catehumenilor, avându-și originile în cultul sinagogal iudaic, iar cea de a doua, Liturghia credincioșilor, fiind o creație cu totul nouă a creștinismului, o preluare a structurii generale a binecuvântării după cină, birkat ha-mazon, și o reformulare a ei, în conformitate cu noua realitate cultică creștină.

În acest capitol, sinaxa euharistică propriu-zisă este prefațată de trei acte liturgice:

1. Rugăciunea comună a celor care se numesc frați, numită mai târziu rugăciunea celor credincioși, prin care se încheia prima parte a cultului la care puteau lua parte și catehumenii.

Pentru neofiți era acum prima dată când puteau participa, alături de ceilalți creștini, la jertfa euharistică.

2. După încetarea rugăciunilor, urma sărutarea păcii, ca o pecetluire a lor, ca signaculum orationis, cum o numește Tertulian.

După rostirea comună a rugăciunii adresate lui Dumnezeu, se afirma și se confirma prin acest act faptul că întreaga comunitate, unită prin legăturile nevăzute ale dragostei creștine, era una, împărtășindu-se de viață dumnezeiască, de iubire a Sfintei Treimi.

Sărutarea păcii avea și o altă semnificație, strâns legată de prima: era o dovadă permanentă de păzire a poruncii Mântuitorului, legată de necesitatea împăcării cu aproapele înainte de aducerea darurilor la altar (Mt 5, 23).

3. Urma apoi aducerea darurilor proestosului, de remarcat este faptul că Sfântul Iustin nu spune simplu că pâine și vin sunt proaduse, ci el vorbește despre: „[arto~ kaÅ potvhrion {udato~ kaÅ krvamato~”, deci, sunt aduse proestosului pâine și vin, acesta din urmă fiind desemnat ca „amestec” (krama), și apă, în mod cert se face referință la două potire, unul cu vin amestecat cu apă și altul doar cu apă, fiind vorba despre o Liturghie baptismală în care, după cum apare și la Ipolit al Romei, alături de paharul euharistic era dat neofitului să bea și dintr-un pahar cu apă ca semn al curățirii interioare.

În capitolul 67 sinaxa euharistică duminicală este și ea prefațată de ceea ce mai târziu se va numi Liturghia cuvântului, structurată după modelul cultului sinagogal, care cuprindea și el aceleași trei elemente: rugăciuni, citiri și omilie, această primă parte a Liturghiei se pare că a fost adăugată cultului duminical propriu-zis după ce Euharistia s-a separat de agapele creștine.

Foarte probabil dintru început au existat două tipuri de adunări cultice, unul în care era celebrată Euharistia, iar altul constând din rugăciuni, psalmi, citiri și omilii, din care s-au dezvoltat cu timpul cele șapte laude.

Separarea Euharistiei de agapă a fost un motiv pentru care Liturghia creștină a ajuns să fie prefațată de rugăciuni, citiri și omilii, ca o pregătire pentru sinaxa euharistică propriu-zisă.

Citirile deschideau adunarea cultică, se citeau pericope din Vechiul și din Noul Testament atât cât permitea timpul [[mvecri~ jegcwreÎ].

Proestosul liturghisitor ținea apoi o omilie, mai mult un comentar al pasajelor scripturistice citite. Deși Apologia nu face nici o aluzie la cântarea religioasă, ea trebuie totuși subînțeleasă, căci, dintru începuturi, psalmodia a fost parte componentă a cultului creștin.

Liturghia euharistică propriu-zisă debuta prin rugăciunea comună a tuturor credincioșilor, obiectul ei este precizat de Sfântul Iustin în alte pasaje în care afirma: „Noi facem rugăciuni fierbinți pentru noi, pentru cel botezat și pentru toți ceilalți de pretutindeni”

Cu proaducerea elementelor euharistice, a pâinii, a vinului și a apei [prosfveretai kaÅ o×no~ kaÅ {udwr], începe anaforaua euharistică, liturghisitorul înalță rugăciuni și mulțumiri, atât cât poate.

Tema centrală a rugăciunii euharistice era doxologia și mulțumirea adusă lui Dumnezeu pentru toate darurile revărsate asupra oamenilor și pentru întreaga iconomie a mântuirii, în Dialogul cu iudeul Trifon, Sfântul Iustin remarcă: „Iisus Hristos ne-a prescris să facem Euharistia, pentru ca să mulțumim în același timp lui Dumnezeu, pentru că a creat lumea cu tot ce se află în ea, pentru trebuințele omului și pentru că, sfărâmând de tot legile și puterile răufăcătoare, ne-a liberat de păcatul în care ne-am născut, prin Acela, Care de bunăvoie a suferit”.

Rugăciunea era improvizată, nu existau formulare euhologice scrise care să fie normative și obligatorii în rostirea anaforalei euharistice, poporul își împropria doxologia și mulțumirea rostită de proestos prin răspunsul: „Amin” rostit la terminarea rugăciunii.

Textul Apologiei indică faptul că marea rugăciune euharistică rostită la Roma în secolul al doilea, ajunsese deja la structura deja „clasică” sau „standard” care poate fi regăsită în toate anaforalele de mai târziu.

Binecuvântările asupra pâinii și a vinului nu mai erau rostite separat în cadrul unei cine, ci ele alcătuiau deja o rugăciune unitară, în care era preaslăvit Dumnezeu Cel Unul în Sfânta Treime, episcopul nu rostea formule scurte de rugăciune, ci improviza „atât cât putea”, aducând lui Dumnezeu „cereri și mulțumiri”.

El lasă să se înțeleagă că, în sinaxa euharistică, de proestos depindea nu doar maniera în care era rostită rugăciunea, ci întregul act liturgic, era impregnat de abilitatea acestuia, de vocația lui, de elanul lui duhovnicesc, formularul euhologic fiind unul improvizat.

Însă, chiar dacă era improvizată, rugăciunea cultică urma anumite jaloane structurale fundamentale, ea era adresată „Tatălui tuturor prin numele Fiului și al Sfântului Duh”, aceasta a putut fi o formulă doxologică scurtă, prezentă în mod necesar în toate actele cultice, de asemenea, rugăciunile cuprind euhes kai euharisties.

Asocierea acestor doi termeni este tipică Sfântului Iustin și nu trebuie văzut în folosirea lor în mod necesar o referință la două tipuri distincte de rugăciune, ci, mai curând, prin folosirea lor autorul se referă probabil la două aspecte ale uneia și aceleiași rugăciuni: doxologia și mulțumirea.

Interesantă este remarca pe care o face autorul că pâinea și vinul sunt aduse atât ca doxologie și ca mulțumire, dar și ca anamneză a Patimilor mântuitoare, este aici vorba despre o anamneză în sensul unui text euhologic distinct, cel mai probabil amintirea întregii iconomii a mântuirii, începând cu creația omului și sfârșind cu Patimile și Învierea Domnului, cuprindea în sine motivele pentru care se aducea laudă și mulțumire lui Dumnezeu.

Cuvintele de instituire, cât și epicleza nu sunt amintite în mod explicit de Sfântul Iustin, ci el notează doar că: „în felul în care Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, întrupat prin cuvântul lui Dumnezeu, a avut trup și sânge pentru mântuirea noastră, tot așa am fost învățați că alimentul sfințit (euharistizat) – dij ejuc'h" lvogou to`u parj ajuto'u (di’ euches logou tou par’ autou) – prin cuvântul rugăciunii, care este de la El, hrană cu care sunt hrănite sângele și trupurile noastre prin transformare, este Trup și Sânge ale lui Iisus celui întrupat”.

„În felul în care Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, întrupat prin cuvântul lui Dumnezeu, a avut trup și sânge pentru mântuirea noastră, tot așa am fost învățați că alimentul sfințit (euharistizat)

(I) prin cuvântul rugăciunii, care este de la Dumnezeu, sau

(II) prin cuvântul rugăciunii, care este de la Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, sau

(III) prin Cuvântul, care este de la Dumnezeu,

este Trup și Sânge ale lui Iisus celui întrupat.

Din punct de vedere teologic toate trei variantele sunt posibile, prima face ca Dumnezeu-Tatăl să fie săvârșitorul atât al Întrupării, cât și al Euharistiei, cea de a doua prezintă ca paralel actul săvârșit de Iisus în Euharistie cu cel săvârșit de Tatăl în Întrupare, iar cea de a treia atribuie un rol activ Logosului atât în Întrupare, cât și în sfințirea Darurilor euharistice, ceea ce ar fi în conformitate cu o teologie creștină primară, în care Logosului îi revin și acțiunile fundamentale în iconomia mântuirii care mai târziu au fost definite ca lucrări ale Sfântului Duh.

Varianta a doua este de preferat atât din punct de vedere lingvistic, cât și liturgic, după cum sugerează și Brightman, căci textul de față nu este decât o succintă referință la actul cultic săvârșit de Mântuitorul la Cina cea de Taină asupra pâinii și a vinului, act liturgic care a stat la baza formării și cristalizării anaforalei creștine de mai târziu.

După sfințirea elementelor proaduse, urma împărtășirea celor de față. Desigur, ca și în Didahia condițiile pentru participarea la Cina euharistică țineau de ținuta morală înaltă care se presupunea că cei de față o au: „Căci noi nu luăm acestea ca pe o pâine obișnuită și nici ca pe o băutură obișnuită”. (Apologia 66, 2), în mod clar reiese din descrierea Sf. Iustin că împărtășirea credincioșilor se făcea sub ambele forme, primind Sfântul Trup în mână, iar Sfântul Sânge din potirul adus de diaconi, aceștia jucau un rol deosebit în adunarea cultică, având nu doar simpla misiune de primire a darurilor aduse la altar, ci și pe aceea de a distribui Sfânta Euharistie celor de față și celor absenți.

Cap. 3. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, structurile religioase și filosofice ale vremii sale

În primele trei secole ale erei creștine (e.c.), în pofida apariției crizelor interne (pe teme doctrinare: gnosticismul, marcionismul, maniheismul, docetismul, nestorianismul, montanismul, pelagianismul ș.a.), crize care au dus la apariția unor Biserici cu caracter autonom, creștinismul a continuat răspândirea sa atât în imperiu cât și în afara lui.

Această răspândire n-a fost oprită nici măcar de persecuțiile dezlănțuite de unii împărați romani, motivate de refuzul creștinilor de a recunoaște divinizarea împăratului, deși proclamau fidelitatea lor față de legile civile (reprezentativă este de exemplu Acta martyrum Sicillitarum).

Între principalele persecuții au fost cele de sub domnia lui Nero (64-67), Decius (249-251), Valerian (257-258) și Diocletian (303-311).

Din a doua jumătate a secolului al II-lea, în fața criticii elitelor culturii păgâne, în special al filozofilor, a înflorit apologetica – adică, autoapărarea creștinismului pe plan cultural și moral (de ex. Iustin Martirul și Filozoful, Tertulian, Clement din Alexandria, Origene, Eusebiu din Cezareea ș.a.).

Cu „Edictul de la Milano” (313), împăratul Constantin cel Mare (306-337), și cu „Edictul de la Tesalonic” (380), împăratul Teodosie (346-395), creștinismul a sfârșit prin a deveni o realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi constitutivă a Imperiului Roman.

Tradiția a reușit să împământenească chiar și în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin și Licinius este actul prin care se instituie toleranța față de cultul creștin, dar monografiile istorice precizează că Galerius a emis un edict de toleranță în 311.

Odată cooptat în angrenajele puterii, creștinismul se va transforma rapid într-un crud persecutor al celorlalte culte și religii, dar și al filozofiei vremii, fapt care se va materializa în interzicerea practicării oricărei alte religii în afară de creștinism dar și cu închiderea școlilor de filozofie atât de prețuite de către lumea clasică.

În acest proces au existat, desigur, și numeroase victime omenești, de la membrii ai clerului și simplii credincioși ai diverselor religii "păgâne", până la filozofi.

Împăraților le-au fost recunoscute, din ce în ce mai mult, ample spații de intervenție în viața Bisericii, inclusiv convocarea de Concilii Ecumenice, care în acele secole au avut de înfruntat diferite controverse, mai ales cele care au sfârșit în erezii trinitare și cristologice.

În urma acestor controverse creștinismul a ajuns la formulări riguroase a adevărurilor de credință (dogmele), cuprinse în crezul de la Niceea (numit și Crezul apostolic) și mai apoi în Simbolul (Crezul) niceno-constantinopolitan (sec al IV-lea), istoria prin care s-au decantat însă aceste formulări dogmatice nu este una pașnică, adesea conflictul între teologi și taberele lor de

susținători atingând forme extreme, de violență fizică și psihologică, în chiar timpul și sălile unde s-au desfășurat anumite sinoade (concilii) ecumenice.

În acest context împărații, ca reprezentanți ai puterii seculare și deci garanți ai ordinii publice, au simțit de datoria lor să intervină prin impunerea poziției unei tabere, ca și prin masarea de trupe în orașele în care se țineau aceste sinoade, și unde din această cauză tabere de susținători ai diverselor puncte de vedere teologice în confruntare se încăierau pe străzi.

Unificarea spirituală a filozofiei antice greco-romane la începutul erei creștine, n-a fost posibilă și aceasta din pricina că prea era adâncă anarhia spirituală ce domnea către sfârșitul epocii antice, se simțea de aceea nevoia unei filozofii mai profunde, care să-i ajute omului să se salveze din această anarhie, prin depășirea totală a acesteia. Stoicii, epicureii și scepticii au sfârșit prin a diviniza lumea, de aceea salvarea din lume devine acum menirea filozofiei și nostalgia tuturor acelora care simțeau nefericirea și tragedia timpurilor și decadența interioară adâncă a omului.

Năzuința aceasta de eliberare de natură proprie, ce se fundamentează în egoism, este o necesitate eshatologică și așa se face că un motiv religios pune acum filozofia în mișcare și o îndreaptă spre problema mântuirii omului. Problema centrală a filozofiei este acum căutarea drumului spre realizarea acestui scop, ea voiește să reprezinte un mijloc eshatologic și devine o doctrină mântuitoare: în acest spirit și din acest motiv trebuie ea judecată.

Problema acestei filozofii este "mântuirea lumii, cea din urmă a antichitatii", din acest motiv tendința filozofiei este în această epocă să se transforme într-o religie universală printr-o reânviere a păgânismului și o sublimare a religiei idolatre a acestuia.

"Cu această idee ea pregătește creștinismul, pentru a concura apoi cu acesta și, într-o dramatică luptă, să fie apoi răpusa de creștinism", așa se face că ideea unei religii mântuitoare universale era prezentă în spiritualitatea greacă a ultimului secol i.Hr., ceea ce a făcut ca la ivirea creștinismului acesta să găsească un pământ fertil, de aceea putem spune că năzuința care mișcă ultimele concepții filozofice ale antichitatii eline este caracterizată prin tendința filozofilor de a transfigura și de a se uni cu o ființă transcedentă: Dumnezeu.

Acesta este departe de lumea senzorială și liber de tot, ceea ce dorește și omul să se elibereze și de aceea, el este scopul nostalgiei religioase, așa că omul ar putea să zică: "Doamne, dacă aș fi la Tine, aș fi fericit, căci la Tine nu este nimic din ceea ce mă chinuie pe mine, mă apasă și mă înfricoșează".

Este vorba aici, așadar, despre o concepție dualistă motivată religios, în care Dumnezeu nu mai este un principiu al unei materii haotice, ca la Anaxagora, de exemplu, și nici scopul care mișcă devenirea lumii, ci El este locul fericirii, ce se opune locului unde se afla răul.

Dumnezeu nu mai este un principiu cu ajutorul căruia se lămurește lumea, ci El este scopul către care năzuiește sufletul omului chinuit de nostalgia mântuirii.

Nostalgia religioasă pune între Dumnezeu și lume o deosebire cât o prăpastie și apoi caută să umple această prăpastie, pentru a uni pe om și lumea cu Dumnezeu, iar a realiza acest lucru pe cărări naturale ea nu este posibil, ci numai pe cale supranaturală: prin revelarea minunată din partea lui Dumnezeu și printr-o intuiție simpatetică tot așa de minunată, cât și printr-o iluminare și mai minunată și misterioas.

Din acest motiv acum starea cea mai înaltă și fericită pe care trebuie s-o realizeze omul, nu mai este autarchia cea mai completă, ci entuziasmul pentru unirea cât mai temeinică cu temeiul ultim al tuturor lucrurilor, este aceasta o stare ce nu mai poate fi realizată cu ajutorul rațiunii naturale, ci numai într-un chip misterios, pe care-l pune la îndemână mistica.

Este vorba aici despre o stare ce este caracteristică printr-o înălțare și transfigurare misterioasă a spiritului uman sau a celui care filozofează, pe care acesta n-o poate produce, ci numai pregăti și trăi, printr-o continuă luptă împotriva a tot ceea ce este trecător în el, de aceea, filozofia înclină în acest veac să ia o formă ascetică și ezoterică, mulțumită ascezei, filozoful reușește, deși numai pentru clipite rare, acea stare extatică în care el se unește cu Dumnezeu.

Privită din acest punct de vedere, filozofia nu mai reprezintă în acest timp o formă sistematică-științifică, ci ea se transformă în teosofie sau într-o mistică religioasă. "Niciodată, n-au mișunat religiile într-un amestec mai haotic, de la formele cele mai pure și până la cele mai inferioare, ca în cele dintâi secole după nașterea lui Hristos, de aceea nu este nici o minune că și filozofii acestui timp apar în chip de preoți și profeți".

Kuno Fischer, celebrul istoric al filozofiei, este de părere că direcția filozofică ce stăpânește acest timp poate fi numită "platonism religios", care se începe, după cum am văzut, cu neopitagoreismul, și se desăvârșește în concepția neoplatonismului reprezentat de Ammonius Sakkas, Plotin, Porfirius, Jamblichois și Produs.

"Locul unde se naște o asemenea filozofie este Alexandria, un oraș ce se găsea la granițele dintre trei continente, aici s-a realizat una dintre ideile genialului întemeietor al acestui oraș: Alexandru Macedon, căci în acest timp toate religiile lumii antice și toate concepțiile filozofice s-au întâlnit în acest oraș, au fost cultivate aici și s-au amestecat între ele în formele cele mai diverse".

Aici filozofau reprezentanții Academiei platonice, peripateticienii, stoicii, scepticii și epicureii, "Aici înflorea concepția neopitagorienilor cu a lor simbolică a cifrelor și a numerelor și cu ideea veșnicei întoarceri, chiar și Heraclit, întunecatul din Efes, care milita pentru ideea eternei deveniri ca esență a tuturor lucrurilor, era aici în mare cinste, aici putea fi gasită acea formă de scepticism extrem ce era caracteristică timpului imperiului roman, acel scepticism ce încerca să nege orice principiu al certitudinii, care trăgea la îndoială până și percepția și gândirea și care, de

aceea, a progresat până la nebunia logică a judecății, ce interzicea afirmarea oricărei judecăți, din pricina că orice judecată includea în sine recunoașterea ascunsă a adevărului.

Tot aici, în Alexandria, "conceptia neopita-goreica a unit filozofia greaca cu religia dionisiaca elina, iar in filozofia religioasa a lui Filon substanta religioasa a iudaismului a fost intrepatrunsa de spiritul speculativ al elenismului, iar in neoplatonism se naste, din logodirea spiritului antic grec cu spiritul orientului, floarea frumoasa a misticii grecesti".

Unii istorici ai filozofiei văd originea neoplatonismului în năruirea sistemelor filozofice grecești, ceea ce a dus la discreditarea rațiunii și la credința în puterea intuiției.

Știința pe care o adunaseră cu atâta trudă gânditorii celor șase secole dinaintea erei noastre nu mai avea un temei solid, ceea ce a făcut ca să se caute adevărul într-o revelație mai înaltă, năzuință care a avut influență asupra întregii viziuni despre lume și viață, din această năzuință, după cum vom vedea, s-a născut neoplatonismul.

Desigur, nu trebuie să uităm nici însemnătatea epocală pe care a avut-o pentru filozofie ivirea creștinismului în această lume alexandrină, împotriva creștinismului, care se răspândea extrem de repede, filozofia păgână începe o luptă deznădăjduită.

Sprijinindu-se pe trecutul ei milenar, filozofia a încercat să răspândească falsa versiune că ceea ce creștinismul aducea nou în problema mântuirii sufletului nu-i aparține, ci a fost împrumutat de la filozofii antici greci, de la Socrate, Platon, Heraclit si Aristotel.

De aceea, elenismul muribund mai face inca o data incercarea mare, dupa cum vom vedea, in mistica neoplatonismului, sa faca dovada superioritatii spiritului antic grec fata de religia crestina, pentru ca apoi sa apuna definitiv, vorbind despre aceasta apunere, G. Mehlis scrie: "Gura cantaretului a amutit: cantecul lui nu mai rasuna, marele epos eroic a fost povestit pana la sfarsit".

Ambiția mare a lui Plotin a fost ca să făurească o religie filozofică, care să fie superioară creștinismului și în acest scop el caută să unească filozofia cu religia, "într-o sfântă alianță" anticreștina, dar "truda lui a fost zadarnică, el a venit prea tarziu. Plotin n-a mai putut salva si mantui sufletul antic grec, cu dreptate a spus cineva despre el, ca filozofia lui a fost cea din urma opintire a unui luptator, care simtea in propriul sau piept moartea, acest erou muribund este elenismul, iar conceptia filozofica a iui Plotin, cea mai pura expresie a acestui suflet care moare eroic".

Propovăduirea creștină a întâmpinat de la început unele piedici și greutăți, atât din partea iudeilor, cât și din partea păgânilor, persecuțiile propriu-zise, cele îndurate de creștini din partea autorităților romane și ale mulțimii păgâne au fost mult mai grele, de lungă durată și au pus Biserica în grea cumpănă.

Ele au început în anul 64, sub împăratul Nero (54-68), și au durat până la anul 313, când împăratul Constantin cel Mare (306-337) a publicat edictul de toleranță religioasă, de la Milan. Persecuțiile n-au fost continue, dar au durat mai mult de jumătate din timpul celor trei veacuri.

Cauzele persecuțiilor au fost de mai multe feluri :

a. Cauze religioase, între creștinism și religia greco-romană era o mare deosebire, crestinismul era o religie nouă, monoteistă, spirituală, morală, în timp ce pagânismul era o religie veche, politeistă, idolatră și decăzută.

Pagânii nu aveau o întelegere pentru o religie spirituala, fara temple, fara zei si jertfe, fara reprezentarile zeilor prin statui, în care oamenii de rând credeau ca locuieste puterea lor – numen.

Credinta crestina era socotita de pagâni o apostasie de la religia si traditia stramosilor – mos majorum, dispretul zeilor, ateism si nelegiuire.

Orice calamitate abatuta asupra Imperiului roman, navalirea altor popoare, cutremure, furtuna, vreme rea, inundatii, seceta, foamete, epidemii, toate erau atribuite crestinilor, fiindca au parasit cultul zeilor, iar zeii mâniosi trimit aceste nenorociri asupra oamenilor.

b. Cauze politice, strânsa legătură dintre religie, stat și viața publică scotea și mai mult în evidență contrastul dintre creștinism și păgânism.

Politeismul era în adevăr amestecat în toate manifestările vieții publice și de stat, ideea pagânilor că Imperiul roman este ajutat și protejat de zei și că lor li se datorează creșterea și puterea lui și că, pe de alta parte, nenorocirile care se abat asupra lui vin din cauza crestinilor, care, prin atitudinea lor, jignesc si supara pe zei, au facut ca pagânii sa vada în crestini dusmanii statului.

Cultul împaratului si al zeitei Roma, care constituia de fapt o manifestare de lealitate politica fata de puterea Romei si a împaratului, de la care crestinii se sustrageau, caci ei adorau pe Dumnezeul cel adevarat, Creatorul cerului si al pamântului, a constituit una din cauzele principale ale persecutiilor.

Refuzul crestinilor de a adora pe împarat ca zeu era socotit ca act de impietate (sacrileghim – aoepEia) si ofensa adusa majestatii imperiale – crimen laesae majeslatis. Refuzând sa accepte cultul zeilor, în general, crestinismul era învinuit si pentru crima de ofensa a religiei si a divinitatii – crimen laesae reli-gionis el divinitatis.

c. Cauze moral-sociale, prejudecatile si ura pagânilor se manifestau si în aprecierile lor asupra vietii morale a crestinilor, neânțelegând Taina Sfintei împartasanii, în care pâinea si vinul sunt prefacute, prin Sfântul Duh, în Trupul si Sângele lui Iisus Hristos, crestinii erau acuzati ca ucid copiii la cultul lor si se hranesc cu sângele si carnea acestora.

Neânțelegând rostul și sensul agapei creștine, creștinii erau socotiți imorali, fiind acuzați că la ospetele comune se dedau la desfrâu si comit chiar incesturi, ca Oedip, regele Tebei.

Cei de sus, aristocratii, vedeau în crestini elemente vulgare si-i dispretuiau, pentru ca ei erau recrutati mai mult din clasele modeste. Crestinismul era socotit o religie de sclavi, de ignoranti, de oameni inferiori.

Prin abtinerea lor de la anumite meserii si functiuni legate de cultul zeilor, prin refuzul unora de a servi în armata, crestinii erau socotiti de pagâni inutili societatii, nefolositori în afaceri – infructuosi negotiis.

Persecutiile îndurate de crestini din partea pagânilor au fost multe si grele. Numarul lor este socotit de obicei dupa împaratii romani persecutori. Lactantiu socoteste sase, Sulpiciu Sever, noua, Fericitul Augustin si Paul Orosiu, zece, dar ele au fost mai multe.

De la Traian (98-117) pâna la Deciu (249-251), crestinii au fost urmariti si persecutati pe baza unei dispozitii oficiale, provizorii si marginite, numita rescript, care se aplica într-o cetate sau regiune.

De la Deciu pâna la sfârsitul domniei lui Diocletian (285-305), crestinii au fost persecutati pe baza unei dispozitii generale data de împarat, numita edict, valabila în tot Imperiul, ceea ce a dus la persecutia generala a crestinilor. în genere, la crestini nu se cautau si nu se condamnau anumite crime prevazute si pedepsite de legile în vigoare, ci doar calitatea si numele lor de crestini , pentru nume, spune Sf. Iustin Martirul, Apologia I-a, 4.

Interesa, deci, nu crima sau vina, ci numele însusi: nomen ipsum, nomen cristianum, «confessio nominis, non examinatio criminis damnatur» – «marturisirea numelui, nu examinarea vinei se condamna».

Primul împarat persecutor e socotit Nero (54-68). Predecesorul sau, Claudin (41-54), a luat o masura contra iudeilor, în anul 49, alungându-i din Roma pentru ca se certau între ei pentru persoana lui Hristos (Suetoniu, Vita Claudii, 25, 4).

Masura a atins indirect si pe crestini, prima persecutie sângeroasa a fost în anul 64, sub Nero care a învinuit pe nedrept pe crestini de incendierea Romei, din 19 iulie 64, ca sa scape de furia multimii. Persecutia a fost de o cruzime înspaimântatoare. Istoricul Tacit spune ca a suferit o multime imensa de crestini – ingens multitudo (Annales, XV, 44), dupa traditia crestina, au murit la Roma, ca martiri, Sfintii Apostoli Petru si Pavel, dupa toata probabilitatea în anul 67.

Unii scriitori crestini cred ca Nero a dat un decret prin care interzicea crestinismul, concretizat în formula: «non licet esse vos» – «nu va e permis sa existati», numit «Instilutum Neronianum».

Sub împaratul Domitian (81-96) persecutia începe iarasi. Una din cauzele persecutiei a fost refuzul crestinilor de a plati «fiscus judaicus», adica impozitul perceput de la iudei, dupa darâmarea templului din Ierusalim, în anul 70, crestinii declarând ca ei nu sunt evrei.

Au pierit în aceasta persecutie, în anul 95, persoane nobile, între ele si unele rude ale împaratului, ca varul sau, Flavius Clemens si sotia acestuia, Flavia Domitilla, precum si fostul consul Acilius Glabrio.

După tradiție, a suferit și Sfântul Evanghelist Ioan, fiind exilat în anul 96 în insula Patmos, unde a scris Apocalipsa. știrea că a fost adus la Roma și aruncat într-un vas cu ulei fierbinte, din care a scăpat nevătămat, nu e verosimilă.

Împăratul Traian (98-117) dă contra creștinilor cel dintâi rescript care se păstrează, în timpul său, guvernatorul Bitiniei, Pliniu cel Tânar, trimite împăratului, între 111-112, o scrisoare prin care-i cere sfatul cum să procedeze față de creștinii din provincia sa, care erau numeroși.

În scrisoarea sa de răspuns, cu caracter de rescript, Traian stabilește: creștinii să nu fie căutați din oficiu, dacă sunt denunțați și dovediți ca creștini, să fie pedepsiți, să lase liberi pe apostați, să respingă denunțurile anonime, ca pe ceva nedemn pentru secolul lui (nec nostri saeculi est).

Rescriptul lui Traian are o importanță considerabilă, căci el va servi ca normă în urmărirea și pedepsirea creștinilor pâna la Deciu (249-251), în timpul lui Traian au suferit ca martiri: episcopul Ignatiu al Antiohiei, care a fost adus legat în lanturi la Roma si aruncat la fiare pe la 107-108, în timpul jocurilor organizate în circul Colossaeum de Traian, în urma victoriei sale asupra dacilor, din anul 105-106; episcopul Simeon al Ierusalimului (t 107), în vârsta de 120 de ani.

În timpul împăratului Antonin Piosul (Antoninus Pius, 138-161), a izbucnit o persecutie la Smirna, în provincia Asia Proconsulara, în care au murit 11 crestini. Cel mai cunoscut dintre ei este batrânul episcop al Smirnei, Sfântul Policarp (23 febr. 155), care a fost ars pe rug si strapuns cu un pumnal în circul din Smirna, în anul 155.

Marcu Aureliu (161-180), deși era un împărat cult, filosof stoic, cu predilecție pentru justiție și învățământ, ura creștinismul din rațiuni de stat, sub el a suferit pentru Hristos, la Roma, tânăra fecioară de neam nobil Cecilia.

Tot la Roma a suferit martiriul în anul 165 apologetul si filosoful crestin Sfântul Iustin Martirul, denuntat de rivalul sau pagân, Crescens, si condamnat la moarte prin decapitare, împreuna cu alti sase crestini.

Foarte grea a fost persecuția în Galia, în orașele Lugdunum (Lyon) și Vienna, pe valea Ronului, unde au suferit martiriul pentru Hristos, în anul 177, 48 de martiri, dintre aceștia, amintim pe episcopul Potin al Lyonului, de 90 de ani, doi frați, Ponticus și sora sa Blondina, copilandri, diaconul Sarcctus, medicul Alexandru, Vettius Epagathus, galo-roman de origine nobila, Maturos,

Attalus, Vivliada, care au uimit pe pagâni prin rabdarea si curajul lor, trupurile lor au fost arse, iar cenusa a fost aruncata în apele Ronului (Eusebiu, Ist. bis., V, 1-2; Pr. Prof. I. Ramureanu, Actele martirice, Bucuresti, 1982, p. 53-72).

Sub împaratul Comod (180-192), fiul lui Marcu Aureliu, au suferit moarte martirica la Cartagina, în Africa, în 17 iulie 180, «grupul martirilor scilitani», 12 la numar, numiti asa dupa cetatea Scilli sau Scillium, din Numidia proconsulara, de unde erau de origine.

Actul lor martine este primul document crestin în limba latina (Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit, p. 80-85), alți martiri au căzut în Asia proconsulara, Frigia și Siria.

Cel mai însemnat martir în timpul lui Comod este un roman cult, de origine nobila, senator roman, Apollonius, care a fost judecat si condamnat la moarte de prefectul pretoriului, Perennis, fiind decapitat la 21 aprilie 184 (Pr. Prof. I. Ramureanu, op. dl., p. 88-89), dupa Comod, Biserica a avut câtiva ani de pace.

La începutul domniei lui Septimiu Sever (193-211) persecutia a izbucnit cu violenta în Africa. Pe la 201-202 el a interzis propaganda crestina. în urma acestei masuri au suferit multi crestini. La Alexandria, au suferit martiriul, în 202, Leonida, tatal lui Origen, si alti crestini: tânara Potamiana, o alta tânara Herais si soldatul Basilide.

În Africa, au suferit martiriul la Cartagina, la 7 martie 203, un grup de sase crestini, în frunte cu o nobila romana, în vârsta de 22 de ani, Perpetua, si cu Felicitas, din serviciul ei. Actul lor martiric este unul din cele mai interesante si frumoase din literatura crestină.

În Galia a suferit martiriul, în 202; Sfântul Irineu, episcopul Lugdunului (Lyon), Maximin Tracul (235-238) a poruncit înca de la începutul domniei uciderea «conducatorilor Bisericii, vinovati de învatatura cea dupa Evanghelie. Măsura s-a extins și la preoți și diaconi. (Eusebiu, Ist. bis., VI, 28), au suferit cei doi episcopi rivali de la Roma, Pontian (230-235) si Ipolit (+235), la Alexandria au suferit închisoare preotul Protoctist și diaconul Ambrozie, prieteni ai lui Origen.

Deciu este cel dintâi împarat roman care publica un edict general contra crestinismului, având aplicare în tot Imperiul, cu intentia de a desfiinta crestinismul. Toți crestinii, de orice stare si vârsta, si chiar cei banuiti ca sunt crestini, erau obligati sa se prezinte înaintea unei comisii de stat si sa faca acte de adeziune la pagânism.

Pe lângă martiri, edictul a provocat numeroase apostasii, un episcop, Evdemon al Smirnei, a apostasiat cu un numar însemnat de crestini. Martirii si marturisitorii au fost .numerosi, mai însemnati sunt: episcopul Fabian al Romei (236-250), Alexandru al Ierusalimului (213-251), Vavila al Antiohiei (244-250), Saturnin al Tolosei (Toulouse), în Galia, preotul Pioniu, martirizat la 12 martie 250 la Smirna, și multi altii.

La 13 octombrie 250 au suferit martiriul la Smirna: Carp, Papii, Agatonica siAgatodor (Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit, p. 162-169). Origen, renumitul conducator al scolii din Alexandria, a suferit chinuri grele, din cauza carora a și murit la Tyr, în 254.

Alți creștini și episcopi au reușit să se refugieze, ajutați de creștini, ca: Ciprian al Cartaginei, Dionisie al Alexandriei, Grigorie Taumaturgul al Neocezareei.

În prima apologie a Sf. Iustin, în capitolul IV ne sunt arătate nedreptățile suferite de creștinii din acea perioadă, numai datorităp numelui pe care îl poartă, asta fără nici o judecată și fără alte motive:

„ Prin simpla aplicare a unui nume nu se decide nimic, nici bun, nici, rău, separat de acțiunile implicate de acel nume. Și într-adevăr, până acum, cel puțin după felul cum putem fi judecați pe baza numelui de care suntem acuzați, suntem niște oameni ireproșabili. Dar, dacă am fi condamnați ca făcători de rele, nu ni s-ar părea drept să cerem să fim achitați pe baza unui nume; pe de altă parte, dacă s-ar descoperi că nu am săvârșit nici o crimă, prin faptul că ne numim așa sau prin comportamentul nostru în calitate de cetățeni, este rândul vostru să vă păziți în mod serios să nu atrageți asupra voastră o pedeapsă dreaptă, prin faptul că i-ați pedepsit pe nedrept pe cei care nu erau condamnați încă. Căci dintr-un nume nu poate izvorî nici lauda nici pedeapsa, decât dacă, prin fapte, poate fi dovedit ceva fie ireproșabil, fie ticălos cu privire la el. Dar pe aceia dintre voi care sunt acuzați, voi nu îi pedepsiți înainte să fie condamnați; în cazul nostru, voi primiți numele ca dovadă împotriva noastră, deși, dacă este vorba de nume, ar trebui mai degrabă să îi pedepsiți pe acuzatorii noștri. Căci noi suntem acuzați de faptul că suntem creștini, iar a urî ceea ce este ireproșabil (Chrestian), este nedrept. Apoi, dacă vreunul din cei acuzați neagă acest nume și spune că nu este creștin, îl achitați pe motivul că nu aveți nici o dovadă împotriva lui că este un făcător de rele; dar dacă vreunul recunoaște că este creștin, îl pedepsiți pe baza recunoașterii lui. Dreptatea cere să cercetați atât viața celui care mărturisește, cât și a celui care neagă, pentru ca prin faptele lui să se vadă ce fel de om este fiecare. Căci, după cum unii din cei care au fost învățați de Stăpânul, de Cristos, să nu Se lepede de El, îi încurajează pe alții care sunt chestionați, probabil și cei care trăiesc vieți netrebnice fac la fel, dându-le ocazii celor care, fără nici o considerație, îi acuză pe toți creștinii de lipsă de cucernicie și de răutate. Și aceasta nu este drept. Căci, în domeniul filozofiei, unii care nu fac nimic demn de profesia lor își asumă acest nume și aceste veșminte. Cu toții sunteți conștienți că anticii, ale căror opinii și învățături erau diverse, sunt toți numiți filozofi. Și unii dintre ei i-au învățat pe alții ateismul, iar poeții care s-au înmulțit printre voi hohotesc atunci când e vorba de necurăția lui Jupiter cu privire la copiii săi. Și pe cei care adoptă acum asemenea învățături nu îi împiedicați, ci, din contră, le dați daruri și onoruri celor care îi insultă pe zei într-un mod plăcut urechii.”

După încetarea persecuției, o grea problema pentru Biserica au fost apostatii (lapsi = cei cazuti de la credinta), ținând seama de gravitatea actului de apostasie, au fost patru categorii de cazuti: sacrificat, adica cei ce au adus sacrificii zeilor; ihurificati, cei ce au adus sacrificiu numai arderea de tamâie; libellatici, cei ce au obtinut pe bani un certificat (libellus) din partea autoritatilor ca au sacrificat, fara sa fi adus jertfe; acta facienles, cei ce au declarat la interogatoriu ca nu sunt crestini.

Reprimirea lor în Biserica se făcea, după un anumit stadiu de penitență, prin recomandarea episcopilor și a confesorilor, adică a celor ce au mărturisit credința în timpul persecuției. Împăratul Valerian (253-260), prin edictul din august 257, deschide un razboi neândurător contra Bisericii, creștine erau din nou obligați la sacrificii, mai ales clericii, adunările interzise sub pedeapsa cu moartea, iar averile confiscate.

Un al doilea edict, publicat în 258, agraveaza masurile celui dintâi, au murit ca martiri: papa Sixt II al Romei si diaconul Laurentiu, episcopul Ciprian al Cartaginei (+14 septembrie 258), episcopul Fructuostts, cu doi diaconi, la Tarragona, în Spania, la Utica, în Africa, au fost aruncați într-o groapa cu var nestins 153 de crestini, cunoscuti ca martiri sub denumirea de massa candida.

Împăratul Aurelian (270-275) a început spre sfârșitul domniei o persecuție contra creștinilor, dar aceasta s-a terminat o dată cu asasinarea împaratului, la Caenophrurium (= Castrul nou), în apropierea Bizantului, de un grup de ofiteri, unelte oarbe ale unui secretar veros.

Sub împărații Diocleticm (284-305), Galeriu (293-305), Maximian Hercule (286-305) si Constantin Chior (293-306) Biserica a suferit cea mai grea persecutie, acești împărați, în frunte cu Diocletian, au dat contra crestinilor patru edicte de persecutie, trei în 303 si al patrulea în ianuarie-februarie 304, prin care decretau darâmarea locasurilor de cult crestine, interzicerea adunarilor crestine, arderea cartilor sfinte si a arhivelor crestine, pedepsirea aspra a clericilor si crestinilor care nu apostaziau de la credinta în Hristos.

În 298, Galeriu a procedat la o «înlaturare» a soldatilor crestini din armata. La Durostorum (Silistra) au pierit de moarte martirica, în acest timp, veteranul hdiu si soldatii Hesychius. Nicandru, Marcian, Pasicrate si Valentinian.

Între 303 si 305 au fost numerosi martiri, mai ales în Rasarit, Italia, Africa, provinciile sud-dunarene, Scythia Minor s.a. Astfel, Antim, episcopul Nicomidiei, a fost decapitat în 303, la Eliopol, în Egipt, a suferit Sfânta Varvara. în Cilicia, au suferit Cosma si Damia, doi medici care practicau medicina din caritate crestina, la Antiohia Pisidiei, a suferit Margareta. în Capadocia au suferit Sfantul Gheorghe si Sfânta Dorothea.

La Tesalonic au suferit în martie si aprilie 304 Sfintele Agapi, Mna si Hiona. La 12 august 304, a suferit în orasul Catania din Sicilia diaconul Euplus. La 6 aprilie 304, a suferit martiriul Sfântul Irineu, episcop de Sirmium (Mitrovita), iar la 9 aprilie 304, diaconul sau, Sfântul Dimitrie.

La 20 august 304, fecioara Basila; la 25 octombrie 304, Sfânta Anastasia; la 26 martie 304, au suferit martiriul la Singidunum (Belgrad) preotul Montanus si sotia sa, Maxima; la 2 noiembrie 304, a suferit episcopul Victorin de Poetovio (Pettau, în Austria); la 23 februarie 305, a patimit gradinarul Sine-rotas; în 305-306, au suferit martiriul la Fruska Gora, lânga Sirmium, Sfintii «Ouattuor coronati» – «Cei patru încoronati».

Numerosi au fost martirii în Scythia Minor sau Dacia Pontica (Dobrogea). Astfel, la Halmiris (Salmorus, probabil Cetatea Zaporojenilor, jud. Tulcea), au suferit martiriul pentru Hristos pe la 290 Sfintii Epictet si Astion. sarbatoriti în fiecare an la 8 iulie, în Viata carora se face mentiune despre primul episcop de Tomis (Constanta), Evangelicus (290 – încep. sec. IV).

La Axiopolis (Cernavoda) au suferit Chirii, Chindeas si Tasius (Dasius) (+20 noiembrie 304). Moastele lui Dasius au fost duse la Durostorum (Silistra) si, de aici, la Ancona, în Italia, la începutul secolului al Vl-lea.

La Noviodunum (Isaccea) au suferit martiriul sub Diocletian, între 303 si 305, sau sub Liciniu (308-323), între 320-323, Sfintii Zotic, Attalus, Camasis si Filip, ale caror moaste au fost descoperi"-în cripta de la Niculitel în vara anului 1971, și se află astăzi în biserica mănăstirii Cocos (jud. Tulcea), la Alexandria, a suferit în 307, Sfânta Ecaterina, în urma edictului dat în 305 de Maximin Daia (305-313).

Numerosi martiri au suferit în Orient, în timpul împaratului Liciniu. Astfel, la 9 martie 320, au suferit cei 40 de mucenici, lasati sa înghete în lacul Sevastia din Armenia, la 3 ianuarie, între 320-323, au suferit la Tomis (Constanta) fratii Argeu si Narcis. Tot la Tomis, au suferit la 13 septembrie 320-323 Macrobiu si Gordian (Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cil, p. 185-295).

Persecuțiile au avut serioase urmari pentru Biserica. în perioada primelor secole, pâna la edictul de la Milan din 313, dat de Constantin cel Mare (306-337), iar în Rasarit si dupa aceea, Biserica a dat cel mai mare numar de martiri, cinstiti pâna azi ca sfinti.

Contrar asteptarilor masurilor luate de împaratii romani contra crestinilor si a urii lumii pagâne, cu cât crestinii erau mai persecutati, cu atât numarul lor crestea. Curajul martirilor în fata mortii a facut pe multi pagâni sa treaca la crestinism. «Semen est sanguis christianorum» – «sângele crestinilor este o samânta», scria Tertullian (Apolo-geticum, 50, 13).

Într-adevar, martirii crestini au suferit cu curaj neînfricat, care a uimit lumea greco-romana, toate torturile si pedepsele inventate de fanatismul si brutalitatea lumii pagâne, care ura pe crestini, dispretuia credinta lor într-un Dumnezeu spiritual si invizibil, lua în derâdere credinta si speranta lor în învierea mortilor si viata viitoare si nu avea nici o pretuire pentru viata lor curată și sfântă.

Istorisirea pătimirii martirilor are nu numai o valoare istorica, ci si una doctrinară și morală,

prin mărturisirile lor în fața judecătorilor pagâni, martirii ne arata credinta lor nezdruncinata în puterea lui Dumnezeu si a Fiului Sau Iisus Hristos, Care S-a întrupat si S-a rastignit pentru mântuirea oamenilor, harul Duhului Sfânt vine permanent în ajutorul oamenilor pentru mântuirea lor.

Din punct de vedere moral, exemplul martirilor este de mare pret, caci ei ne arata modul de a ne conduce în viata dupa poruncile Domnului Iisus Hristos pastrate în Evanghelia Sa, din timpul persecutiilor a luat nastere cultul Sfintilor si al moastelor. Sfântul este un intercesor, un mijlocitor bine placut lui Dumnezeu, care, învestit cu nimbul sfinteniei, se roaga lui Dumnezeu pentru crestini si toti oamenii.

Prima informatie în acest sens ne-o ofera Martiriul Sfântului Policarp (+ 23 februarie 155), în care se spune: «Ne închinam lui Hristos pentru ca El este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi cinstim dupa vrednicie ca pe ucenicii si imitatorii Domnului…» (cap. 17). în cinstea martirilor s-au ridicat primele locasuri de cult numite «martiriu», iar numele lor a început sa se deapana azi ca nume de botez.

Prima știre despre cultul moaștelor ne-o da tot Martiriul Sfântului Policarp, cap. 18, în care se spune: «Noi am dobândit mai în urma osemintele lui, mai cinstite decât pietrele pretioase si mai scumpe decât aurul, si le-am asezat la un loc cuvios, Dea Domnul să ne adunăm și noi, după putință, cu bucurie și veselie, ca sa sarbatorim ziua martiriului lui, ca zi a nasterii – dies natalis, numele martirilor au trecut în calendarele crestine si sunt pomenite pâna azi.

Creștinismul a fost combătut, începând cu secolul al II-lea, nu numai cu armele materiale, sub forma persecutiilor sângeroase, ci si cu armele spiritului, pe cale filosofica. Vazând raspândirea rapida a crestinismului, spiritele de elita ale lumii greco-romane s-au servit de filosofia epicureica, stoica, neopitagoreica si neoplatonica pentru a purifica si idealiza pagânismul, pentru a-1 spiritualiza si consolida.

Primii filosofi din secolul al II-lea care au combatut crestinismul sunt Cornelius Fronton, profesorul lui Marcu Aureliu (161-180), Arrianus si Crescens, care a denuntat autoritatilor romane pe Sfântul Iustin Martirul (f 1 iunie 165) ca este crestin.

Satiricul Lucian de Samosata (c. 120-180), un epicureu de mare talent, numit Voltaire al antichitatii, în scrierile sale, Alexandru din Avo-notichos si Despre moartea lui Peregrinus Proteus, aparuta în 167, a combatut toate religiile si filosofiile.

El a ironizat si ridiculizai credinta crestinilor în nemurirea sufletului, în rasplata viitoare, dorinta lor de martiriu, dispretul lor fata de moarte, iubirea si bunatatea lor frateasca, pe care o exploateaza primul înselator venit (Peregrinus Proteus).

Cel mai însemnat adversar al crestinismului, înainte de neoplatonici, a fost Cels, filosof stoic. Pe la 178 el a scris o lucrare critica contra crestinismului, intitulata Cuvânt adevarat, în patru carti, care s-a pierdut, dar e cunoscuta în cea mai mare parte din combaterea ei temeinica facuta după 70 de ani, la 248, de către scriitorul alexandrin Origen, în lucrarea Contra lui Cels, în 8 carti.

Cels cuprinde în critica sa toata religia crestina, pe care cauta s-o discrediteze si s-o compromita. El socoteste crestinismul un amestec de extravagante iudaice, de erori recente si idei împrumutate din filosofie si-1 denunta ca periculos societatii, culturii si statului.

Pe Iisus Hristos îl crede un mag iudeu, nascut dintr-un adulter, iar pe Apostoli niste amagiti si amagitori. Cels a combatut dogma întruparii si învierii Mântuitorului si minunile Sale cu argumente îndraznete la prima vedere dar usor de respins cu putina reflectie, argumentele acestea au fost apoi repetate si de alti adversari ai crestinismului.

Un neopitagoreu, Filostrat, a scris la începutul secolului al III-lea o biografie a lui Apollonius de Tyana, pe care-1 reprezinta ca pe un reformator, un semizeu, un facator de minuni mai marexdecât Iisus Hristos.

Neoplatonismul a fost un sistem filosofic religios care a dat numerosi dusmani contra crestinismului, premergator al neoplatonismului poate fi socotit Plutarh (+ 120-125 d.Hr.), iar întemeietor Ammonius Saccas (+ 240), profesor la Alexandria, pe care 1-a audiat si Origen (+254).

Sistemul filosofic neoplatonic a fost consolidat de Plotin (c. 205-270), elevul lui Ammonius Saccas, un egiptean, care s-a dus în Italia, el a scris Enneadele, sase serii de carti, de câte noua lucrari fiecare serie, deci 54 de carti, în care ia atitudine contra scepticismului, materialismului si gnosticismului.

Elevul lui Plotin, Porfiriu din Tir (+ 304, la Roma), a combatut crestinismul cu ura si patima într-o scriere intitulata Contra crestinilor, în 15 carti, compusa între anii 290-300, el ataca sistematic crestinismul, îndeosebi Sfânta Scriptura si învataturile crestine, cautând contraziceri între Vechiul si Noul Testament, precum si între Apostolii Petru si Pavel, contraziceri folosite în secolele XVIII si XIX de critica protestanta raționalistă.

Tot atât de violent a atacat crestinismul împaratul Iulian Apostatul, dar si filosoful neoplatonic Hierocles, guvernatorul Bitiniei, apoi al Egiptului, în lucrarea Cuvinte iubitoare de adevar catre crestini, scrisa pe la 303, înainte de izbucnirea grelei persecutii a lui Diocletian (284-305), dintre anii 303-305. în aceasta el a adunat toate calomniile spuse mai înainte contra crestinismului de Cels, Filostrat si Porfiriu si înjoseste persoana lui Hristos, punându-L mai prejos de Apollonius de Tyana.

Jamblic (Jamblichus, + 333), elevul lui Porfiriu, a combatut, de asemenea, crestinismul.

Tot atât de violent a atacat crestinismul, cu insulte si neadevaruri, (361-363), în lucrarea sa Contra Galileenilor, în 3 carti, cum numea el în derâdere pe creștini, au mai combătut creștinismul în secolul al IV-lea retorii și sofiștii Libaniu, la Antiohia, Himeriu și Themisthis.

În prima apologie, la capitolul V, Sf. Iustin ne prezintă cum erau acuzași creștinii de ateism, motiv pentru care erau persecutați:

“De ce trebuie să fie așa? În cazul nostru, al celor care făgăduim să nu săvârșim lucruri netrebnice și să nu avem astfel de păreri ateiste, nu examinați acuzațiile aduse împotriva noastră; cedând unei pasiuni lipsite de rațiune și instigării demonilor răi, ne pedepsiți fără considerație și judecată. Căci adevărul va fi rostit. Odinioară, acești demoni răi s-au arătat, pângărind femei, corupând băieți și arătând priveliști atât de înspăimântătoare oamenilor încât, cei care nu și-au folosit rațiunea pentru a judeca acțiunile lor, au fost loviți de spaimă și au fost purtați de frică; neștiind că aceștia erau demoni, i-au numit zei, dându-le numele pe care și l-a ales fiecare dintre acești demoni. Iar când Socrate a încercat, prin adevărata rațiune și prin cercetare, să aducă la lumină aceste lucruri și să-i elibereze pe oameni de demoni, atunci demonii înșiși, folosindu-se de oameni care se bucurau de nedreptate, au pus la cale moartea lui, ca ateu și ca o persoană profană, sub acuzația că „a introdus divinități noi;” și în cazul nostru ei desfășoară o activitate asemănătoare. Nu numai printre greci a reușit rațiunea (Logos) să condamne aceste lucruri, prin Socrate, dar ele au fost condamnate și printre barbari, de Rațiune (sau Cuvântul – Logos-ul) Însuși, care a luat formă, a devenit om și a fost numit Isus Cristos. În ascultare de El, noi nu doar negăm că cei care au făcut astfel de lucruri sunt zei, ci și afirmăm că sunt demoni haini și lipsiți de cucernicie, ale căror acțiuni nici nu se pot compara cu cele ale oamenilor care doresc virtutea.”

Toate cele 27 de cărti ale Noului Testament sunt considerate de Biserica Ortodoxă a Răsăritului și de Biserica Apuseană că sunt canonice, adica normative pentru clerici si credinciosi în nazuinta lor dupa mântuire.

Pâna la finele secolului I, o data cu aparitia Apocalipsei, ultima carte a Noului Testament, în centrele mari ale Bisericii sunt colectate cele mai multe carti canonice.

De o deosebita importanta pentru cunoasterea cartilor canonice ale Noului Testament în secolul al II-lea este Fragmentul Muratori, numit așa după învățatul Muratori, care 1-a descoperit în biblioteca ambroziana din Mediolan (Milan) si dat publicitatii în 1740.

Din Fragmentul Muratori se constata ca crestinii din Roma socoteau canonice: cele 4 Evanghelii, Faptele Apostolilor, 13 Epistole ale Stantului Apostol Pavel, nu aminteste de Epistola către Evrei, despre Apocalipsă, Epistolele lui Ioan si Petru spun că sunt primite, dar unii nu vor sa fie citite în Biserică.

Apologetii secolului al II-lea cunosc si folosesc toate scrierile Noului Testament, socotindu-le canonice, cu exceptia Epistolei catre Filimon si Epistola a III-a a Sfântului Evanghelist Ioan, mai putin folosite.

În secolul al III-lea, marturiile Sfintilor Parinti dovedesc ca în Biserica erau socotite canonice: 4 Evanghelii, Faptele Apostolilor, 14 Epistole pauline si 4 Epistole sobornicesti, I Petru, I

Ioan, Iacob si Iuda. Mai putin citate erau Apocalipsa si Epistola a II-a Petru, a Ii-a si a IlI-a Ioan, dar nimeni nu le socotea apocrife.

În secolul al IV-lea, istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea ("f 340) împarte cartile Noului Testament în doua grupe? Oniologumena. carti recunoscute de toti, si Antilegomena, carti asupra carora au fost unele îndoieli sau au fost mai putin folosite, în prima grupa încadreaza: 4 Evanghelii, 14 Epistole pauline, I Ioan si I Petru și cui îi place si Apocalipsa, în grupa a doua socotește: Epistola II Petru, II si III Ioan, Iacob si Iuda.

Pentru rezolvarea definitiva a problemei canonului cartilor Noului Testament, sinodul local de la Laodiceea din anul 360 a stabilit, prin canonul 59, ca la serviciul divin se pot folosi numai cartile canonice. în canonul 60 se stabileste lista acestor carti, 27 la numar, care este identica cu cea de azi.

Sfântul Atanasie cel Mare (f 373), în Epistola festiva 39 din anul 367, da o lista a cartilor Noului Testament, care corespunde întru totul cu numarul cartilor canonice de azi ale Noului Testament.

Adevărul divin revelat transmis de Domnul nostru Iisus Hristos si de Sfintii Apostoli pe cale orala formeaza Sfânta Traditie, ea este socotită memoria vie a Bisericii sau, după unii teologi, viața Duhului în Biserică, și are valoare egală cu Sfânta Scriptură.

Necesitatea Traditiei dumnezeiesti rezulta din faptul ca întreaga învatatura revelata a fost data mai întâi pe cale orala, apoi a fost fixata, în parte numai, în scrierile Vechiului si Noului Testament.

Mântuitorul n-a scris nimic si nu tot ceea ce a vorbit si a facut Iii în timpul activitatii Sale pamântesti s-a consemnat în Evanghelii (Ioan 20, 30; 21, 25). De asemenea, Sfintii Apostoli n-au scris decât în anumite împrejurari si au lasat alte chestiuni importante sa fie discutate «fata catre lata», prin viu grai (I Cor. II, 34, II Ioan 1, 12; III Ioan 1, 13-14).

Sfânta Traditie are doua aspecte: unul statornic sau permanent, acela în care Biserica recunoaste fondul apostolic al Sfintei Traditii, care se întemeiaza pe învataturile Domnului Iisus Hristos si ale Sfintilor Apostoli, propovaduite prin viu grai, dar neconsemnate în scrierile Noului Testament, si altul dinamic, în care Biserica a prelucrat dupa nevoile ei aspectul statornic, care se întinde pâna în timpul nostru si corespunde unor nevoi practice ale Bisericii, aspectul dinamic al Traditiei va continua pâna la sfârsitul veacurilor.

Primirea Traditiei apostolice de catre Biserica s-a încheiat o data cu moartea ultimului Apostol, dar prelucrarea si precizarea ei s-a facut în epoca patristica, în perioada celor opt secole care se termina cu Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea din 787.

Traditia dumnezeiasca si apostolica se gaseste consemnata în hotarârile Sinoadelor ecumenice, în canoanele Bisericii, în Simboalele de credinta, în cartile de cult si în scrierile Parintilor Bisericii.

Potrivit cu aceasta, Sfânta Traditie cuprinde nu numai învataturile dogmatice dar si rânduielile ei referitoare Ia cult, cum sunt unele practici la savârsirea Sfintelor Taine si diferite dispozitii de conducere.

Traditia autentica a Bisericii este ceea ce au marturisit si marturisesc totdeauna si pretutindeni totalitatea clericilor si credinciosilor care fac parte din Biserica universala, cum spune Vincentiu de Lerin (+ c. 450), quod semper, quod ubique, quod ab omnibus creditum est = ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni si de catre toti.

Cei care au întrerupt succesiunea harica si continuitatea canonica cu Biserica apostolica si universala, prin schimbarea si falsificarea Sfintei Traditii, nu sunt considerati ca marturisitori ai Traditiei autentice.

Simbolurile de credinta sunt mici rezumate ale adevaratei credinte crestine, în Biserica primară, bisericile mai însemnate, ca Biserica Romei, a Ierusalimului, a Cezareei Palestinei s.a. aveau fiecare câte un Simbol de credinta pe care catehumenii îl rosteau Ia primirea Tainei Botezului, spre a deveni membri ai Bisericii.

Principalele Simboluri de credinta folosite de cele trei confesiuni crestine sunt: Simbolul zis «apostolic». Simbolul Niceo-Contantinopolitan si Simbolul «Oiiicumque», numit asa dupa cuvântul cu care începe, cunoscut si sub numele de Simbolul «atanasian».

Simbolul apostolic, este cea mai veche si cea mai scurta marturisire a dogmelor crestine si se prezinta în doua forme, prescurtata si dezvoltata, forma prescurtata, în limba greaca, se gaseste pentru prima oara la episcopul Marcel al Ancirei în epistola trimisa în 337, sau 338, papei Iuliu 1 al Romei (337-352), iar forma dezvoltata, în limba latina, se gaseste la Sfântul Ambrozie (t 397) si Rufin (t 410), el are la baza Simbolul roman din secolul al lll-lea, considerat de origine apostolica. în secolul al IV-lea, Simbolul «apostolic» a fost împartit în 12 articole de credinta, dupa numarul celor 12 apostoli.

Unii scriitori latini, ca Sfântul Ambrozie si papa Leon cel Mare (440-461), afirma ca fiecare articol a fost compus de catre un Apostol, spre a le servi ca îndreptar înainte de plecarea lor în misiune. Parerea aceasta, însa, nu este verosimila. în secolul al XV-lea, canonicul romano-catolic Laurentiu Valla (+ 1457) a negat autenticitatea Simbolului zis apostolic. Simbolul e alcatuit în cea mai mare parte din învataturi referitoare la Sfânta Treime, la hristologie, la Biserica, învierea mortilor si viata viitoare. El cuprinde, între altele, învatatura despre coborârea la iad a lui Hristos si aceea despre comuniunea Sfintilor.

Din cauza nesigurantei originii sale, Biserica Ortodoxa nu 1-a considerat niciodata apostolic,

în conciliu de la Ferrara-Florenta (1438-1439), Marcu Euge-nicul (t 23 ian. 1444), mitropolitul Efesului, a declarat: „Noi nici nu avem, nici nu am văzut un Simbol al Apostolilor.”

Totusi, unii teologi ortodocsi îi acorda un loc de cinste printre monumentele doctrinare ale Bisericii primare.

Simbolul niceo-constantinopolitan si-a primit numele de la primele doua Sinoade ecumenice, Sinodul I ecumenic de la Niceea, din 325 si Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381.

Mai întâi, cei 318 parinti de la Niceea au compus în 325, pe baza Simbolului de botez al Bisericii din Ierusalim, Simbolul niceean, având 7 articole de credinta, acest simbol a fost revizuit si completat apoi cu alte cinci articole de credinta, 8-12, de cei 150 de Părinti la Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol, din 381, primind astfel numele de Simbol niceo-constantinopolitan.

Prima parte a Simbolului, articolele 1-7 exprimau credinta ortodoxa despre persoanele si lucrarile Tatalui si Fiului, iar partea a doua, articolele 8-12, adaugate la Sinodul II ecumenic, exprima credinta despre Sfântul Duh, despre Biserica, despre Taina Botezului, învierea mortilor si viata viitoare. Este de remarcat faptul ca Simbolul niceo-constantinopolitan nu cuprinde adaosul Filioque, adica purcederea Sfântului Duh de la Tatal si de la Fiul, introdus unilateral de romano-catolici în acest Simbol.

Printr-un decret al împaratului bizantin Iustin al II-lea (565-578), Simbolul niceo-constantinopolitan a înlocuit, începând din 567, la primirea Tainei Botezului, la Sfânta Liturghie si la alte ceremonii ale cultului, toate simbolurile locale, devenind Simbolul de credinta al Bisericii Universale, una si nedespartită.

Simbolul numit Quicumque sau Atanasian, având 40 de articole de credinta, apare în secolul al V-lea. Nimeni nu crede în originea lui atanasiana. El este alcatuit pe baza teologiei Fer. Augustin (f 430) despre Sfânta Treime si hristologie.

Prima parte, art. 1-26, se ocupa cu Sfânta Treime, iar partea a doua, art. 27-40, cu problema hristologica, biserica Ortodoxa n-a cunoscut Simbolul Quicumque sau Atanasian decât dupa anul 1000 si I-a respins, întrucât el contine adaosul Filioque, art. 22, împrumutat din teologia Fer. Augustin (f 430) despre Sfinta Treime, el e folosit de Biserica Anglicana în 13 sarbatori principale în locul Simbolului zis apostolic.

Față de persecuțiile împaratilor romani si de atacurile filosofilor si pagânilor, reprezentantii Bisericii n-au ramas inactivi, ei au trebuit sa raspunda prin scris spre a se apara de persecutiile, acuzatiile si calomniile îndreptate contra lor de lumea pagâna si spre a restabili adevarul cu privire la noua credinta crestină.

S-a dat numele de apologeti scriitorilor crestini greci si latini din secolul al H-lea, care au aparat crestinismul si Biserica de ura, fanatismul, învinuirile si calomniile nedrepte ale pagânilor si

de persecutiile crude si sângeroase, dezlantuite de Imperiul roman contra crestinilor, apologetii greci sunt urmatorii: Quadratus sau Codratos care a înmânat împaratului Adrian (117-138), între 124-126, cu ocazia sederii sale la Atena, o apologie în favoarea crestinilor; Aristide, filosof din Atena, a înmânat, catre anul 139, împaratului Antonin Pius (138-161) o apologie pentru crestini în 17 capitole, prin care-i apara de calomniile pagânilor. Ariston de Pella, în Decapolis din Palestina, este autorul dialogului Disputa lui Iason si a lui Papiscus despre Hristos, scris în greceste pe la 140.

Discutia a avut loc între iudeo-crestinul Iason, care apara crestinismul, si iudeul alexandrin Papiscus, care, instruit si lamurit de Iason, se converteste la crestinism. Sfântul Iustin Martirul si Filosoful (+1 iunie 165) a scris multe lucrari în apărarea credintei crestine, dintre care cele mai importante sunt:

Apologia I-a, adresata catre 155 împaratului Antonin Pius si Senatului roman, scriere de mare valoare, în care ne ofera o marturie autentica despre viata crestina si despre Liturghia crestina primară:

„ Prețuiți faptul că pentru voi am spus aceste lucruri; căci stă în puterea noastră, atunci când suntem cercetați, să negăm că suntem creștini, dar nu vrem să trăim spunând o minciună. Căci, îndemnați de dorința vieții veșnice și pure, noi căutăm locuința care este cu Dumnezeu, Tatăl și Creatorul tuturor, și ne grăbim să ne mărturisim credința, fiind convinși că cei care I-au dovedit lui Dumnezeu, prin faptele lor, că L-au urmat, dorind să locuiască împreună cu El acolo unde nu este păcat care să producă tulburare, pot obține aceste lucruri. Pe scurt deci, aceasta este ceea ce așteptăm, ce am învățat de la Cristos și ceea ce învățăm pe alții. Și Platon, într-o manieră asemănătoare, spunea că Rhadamanthus și Minos îi vor pedepsi pe cei răi care vor veni înaintea lor; noi spunem că se va întâmpla același lucru, numai prin mâna lui Cristos, cu privire la cei răi, ale căror trupuri vor fi din nou unite cu sufletele lor, care vor fi supuse acum pedepsei veșnice – și nu doar uneia de o mie de ani, cum spunea Platon. Și dacă cineva spune că este incredibil sau imposibil, această greșeală a noastră ne privește numai pe noi înșine, nu și pe alte persoane, câtă vreme nu ne puteți condamna că am fi săvârșit vreun rău. ”

Apologia a II-a, scrisa dupa 161, adresata Senatului roman, mai scurta, cu continut asemanator:

„De aceea Dumnezeu întârzie producerea confuziei și distrugerii întregii lumi, prin care toți cei răi – îngeri, demoni și oameni vor înceta să existe, datorită seminței creștinilor, care știu că ei sunt cauza menținerii naturii. Căci, dacă nu ar fi așa, nu ar fi fost posibil ca voi să săvârșiți toate aceste lucruri și să fiți îndemnați de duhuri rele. Dar focul judecății se va coborî și va distruge în întregime toate lucrurile, așa cum înainte potopul nu a lăsat în urmă pe nimeni, decât pe cel pe care noi îl numim Noe, iar voi Deucalion – împreună cu familia lui. Din el au ieșit iarăși mari mulțimi, iar dintre aceștia, unii au fost răi, iar alții buni. Noi afirmăm că va fi o conflagrație, dar nu ca și stoicii, a căror doctrină spune că toate lucrurile vor fi schimbate unele cu altele, ceea ce pare extrem de degradant. Dar noi nu afirmăm că oamenii fac ceea ce fac sau suferă ceea ce suferă din cauza destinului, ci că fiecare om acționează corect sau păcătuiește pe baza liberei alegeri. Prin influența demonilor răi, oameni cinstiți, precum Socrate și alții, sunt persecutați și legați, în vreme ce Sardanapalus, Epicur și alții asemeni lor, par să fie binecuvântați cu abundență și glorie. Stoicii, care nu au observat aceasta, au susținut că toate lucrurile au loc din cauza necesității destinului. Dar, din moment ce Dumnezeu, la început, i-a creat pe îngeri și pe oameni cu voință liberă, ei vor suferi, pe drept, în focul cel veșnic, pedeapsa oricăror păcate comise. Iar aceasta este natura tuturor celor create – sunt capabile de viciu sau de virtute. Căci nimeni nu ar fi vrednic de laudă dacă nu ar avea puterea de a se întoarce spre ambele [virtute și viciu]. Acest fapt este arătat și de acei oameni care, pretutindeni, au dat legi și au filozofat potrivit judecății drepte, prescriind înfăptuirea unor lucruri și abținerea de la altele. Chiar și filozofii stoici, în doctrina lor despre morală, cinstesc în mod constant aceleași lucruri, așa încât este evident că nu este prea nimerit ceea ce spun ei despre principii și lucrurile necorporale. Căci dacă spun că acțiunile umane au loc din cauza sorții, ei – fie susțin că Dumnezeu nu diferă cu nimic de lucrurile schimbătoare, care se deteriorează și se transformă în aceleași lucruri, părând să înțeleagă numai lucrurile pieritoare și să-L vadă pe Dumnezeu ieșind la iveală atât în parte, cât și în întregime, în fiecare ticăloșie – fie susțin că nici virtutea, nici viciul nu sunt nimic, ceea ce contravine oricărei idei sănătoase, oricărei rațiuni și bun simț.”

Dialogul cu iudeul Trifon, scris între 150 si 155, în care cauta sa convinga pe iudei de mesianitatea lui Iisus Hristos si de adevarul religiei întemeiate de El:

„Dacă nu recunoaștem aceasta, văzând că Moise a impus asemenea datini, suntem predispuși să adoptăm opinii nechibzuite, ca și cum nu am avea același Dumnezeu care a existat în vremea lui Enoh și a celorlalți, care nici nu erau circumciși în trup, nici nu respectau sabaturile sau alte ritualuri; sau putem crede că Dumnezeu nu a dorit ca fiecare neam de oameni să săvârșească aceleași fapte neprihănite continuu, iar a admite așa ceva pare ridicol și absurd. De aceea trebuie să recunoaștem că El, care este mereu același, a poruncit aceste instituții și altele asemănătoare din pricina oamenilor păcătoși și trebuie să declarăm că El este binevoitor, preștient, nu are nevoie de nimic, este neprihănit și bun. Dar dacă nu este așa, spuneți-mi, domnilor, ce credeți despre acele probleme pe care le investigăm?” Când nu mi-a răspuns nimeni, am zis: „Prin urmare, Trypho, voi proclama înaintea ta și a celor care doresc să devină prozeliți mesajul divin pe care l-am auzit de la acel om. Vezi că elementele naturii nu sunt inutile și că ele nu țin sabaturile? Rămâi așa cum te-ai născut. Căci dacă nu era nevoie de circumcizie înainte de Avraam sau de datina sabaturilor, de sărbători și de sacrificii înainte de Moise, nici acum nu sunt ele mai necesare, după ce, potrivit voii lui Dumnezeu, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel fără păcat S-a născut dintr-o fecioară din tulpina lui Avraam. Atunci când Avraam însuși nu era circumcis, el era îndreptățit și justificat pe baza credinței lui în Dumnezeu, așa cum spune Scriptura. În plus, Scripturile și faptele însele ne forțează să recunoaștem că El a primit circumcizia ca semn, nu în vederea neprihănirii. Așadar, cu privire la popor s-a consemnat, pe bună dreptate, că sufletul care nu va fi circumcis în a opta zi va fi nimicit din familia lui. Mai departe, inabilitatea sexului feminin de a primi circumcizia trupească demonstrează că aceasta a fost dată ca un semn și nu ca o faptă a neprihănirii. Căci Dumnezeu a dat și femeilor abilitatea de a respecta toate lucrurile neprihănite și virtuoase, dar vedem că forma trupească a bărbatului a fost făcută diferită de cea a femeii. Totuși, știm că nici un om nu este neprihănit sau lipsit de evlavie numai din cauza aceasta, ci [este considerat neprihănit] din pricina pietății și a dreptății”.

În apărarea credinței creștine, Sfântul Iustin dă o înaltă apreciere si valorilor culturii umane. în Apologiile sale el afirma ca tot ce este bun si sublim, nu numai în filosofia si cultura greaca, ci la toate popoarele, în toata cultura umana precrestina, a fost împartasit lumii de Logosul divin pe calea revelatiei naturale.

De aceea, dupa părerea sa, filosofia este bunul cel mai mare si vrednic de Dumnezeu, catre Care numai ea singura poate sa ne înalte și să ne apropie (Dialogul cu iudeul Trifon, I). înalta si înteleapta lui cugetare crestina i-au adus Sfântului Iustin pe buna dreptate supranumele de Filosoful.

În cuvântarea plină de îndemnuri, adresată de Sf. Iustin către greci, ne sunt arătate opiniile și părerile filosofilor școlii lui Thales:

„ Dacă refuzați să îi citați pe poeți, spunând că lor le este îngăduit să născocească mituri și să relateze într-o manieră mitică despre zei multe lucruri, care sunt departe de adevăr, îi aveți pe alții drept învățători religioși sau de unde spuneți voi că au aflat aceștia lucrurile referitoare la religia voastră? Căci nu este cu putință ca cineva să cunoască lucruri atât de mărețe și de divine, fără să le fi învățat mai întâi de la cei inițiați. Fără îndoială, veți spune: ‚înțelepții și filozofii’. Căci voi obișnuiți să alergați la ei, ca la un zid întărit, atunci când cineva citează părerile poeților voștri despre zei. Prin urmare, întrucât este nimerit să începem cu cei din vechime, care au fost cei dintâi, voi prezenta părerea fiecăruia, arătând că este chiar mai ridicolă decât teologia poeților. Căci Thales din Milet, care s-a aflat în fruntea studiului în domeniul teologiei naturale, a declarat că apa este cauza primară a tuturor lucrurilor, spunând că toate provin din apă și în apă se descompun. După el, Anaximander, care venea tot din Milet, a spus că infinitul este cea dintâi cauză a tuturor lucrurilor, pentru că toate provin din infinit și dispar în el. În al treilea rând, Anaximenes, care era tot din Milet, a spus că aerul este cauza primară, zicând că toate vin din acesta și se întorc în el. Heraclit și Hippasus, din Metapont, spun că prima cauză a tuturor lucrurilor este focul, căci toate provin din foc și sfârșesc în el. Anaxagoras din Clazomenae a spus că părțile omogene sunt cea dintâi cauză a tuturor lucrurilor, iar Archelau, fiul lui Apollodor, un atenian, a spus că aerul infinit, cu densitatea și

rarefierea lui reprezintă cauza primordială a tuturor lucrurilor. Toți aceștia, pornind de la Thales, au urmat ceea ce ei au numit filozofia fizică.

Potrivit celor învățate în Egipt și fiind influențat de cele spuse despre singurul Dumnezeu, Platon a socotit că era primejdios să menționeze numele lui Moise, din pricina învățăturii acestuia despre singurul Dumnezeu, căci Platon se temea de Areopag. Ceea ce a exprimat foarte bine în tratatul lui elaborat, Timæus, corespunde întocmai celor spuse de Moise despre Dumnezeu, însă Platon a făcut-o ca și cum nu ar fi învățat de la Moise, ci și-ar fi exprimat propria părere. El spune: „După părerea mea, trebuie mai întâi să definim ce este ceea ce există veșnic, fără a fi generat de ceva și ce este ceea ce e generat întotdeauna, fără să existe vreodată cu adevărat”. Bărbați greci, nu vi se pare, celor care sunteți capabili să înțelegeți problema, că este unul și același lucru, cu o mică diferență? Căci Moise a spus: „Cel ce este”, în vreme ce Platon a zis: „Ceea ce este” și ambele expresii par să se aplice Dumnezeului care există dintotdeauna. El este singurul care există veșnic și nu este generat de altceva. Trebuie să luăm aminte ce este celălalt lucru, care este comparat cu cel din veșnicii și despre care se spune: „Ce este ceea ce e generat întotdeauna, fără să existe vreodată cu adevărat”. Vom vedea că el spune clar și evident că Cel care nu este creat e veșnic, iar cei creați sunt generați și pieritori, după cum spunea despre această categorie: „dumnezei ai dumnezeilor, pe care Eu i-am creat”. Platon spune următoarele: „După părerea mea, trebuie mai întâi să definim ce este ceea ce există veșnic și a fost născut și ce este ceea ce e generat întotdeauna, fără să existe vreodată cu adevărat. Cel dintâi este înțeles prin reflectare, îmbinată cu rațiunea și există întotdeauna în același fel. Cel de-al doilea, pe de altă parte, este presupus de o părere formată prin percepția simțurilor, fără ajutorul rațiunii, întrucât nu există cu adevărat, ci vine în ființă și piere”. Expresiile declară celor ce le pot înțelege corect, moartea și nimicirea zeilor care au fost aduși în ființă. Cred că este necesar să ne ocupăm și de faptul că Platon nu îl numește pe acesta ‚creatorul’, ci cel care i-a întocmit pe zei, iar în opinia lui există o diferență considerabilă între cei doi. Creatorul este cel care face creaturile prin propria capacitate și putere, fără a avea nevoie de nimic altceva, în vreme ce acela care își modelează creația are nevoie de materie pentru a o realiza.”

Tatian Asirianul, elevul lui Iustin, a scris pe la 170 o apologie: Cuvânt contra grecilor, în care combate cu severitate cultura greco-romana, viata, morala si asezamintele pagânilor, scotând în relief superioritatea crestinismului.

Miltiade, originar din Asia Mica, a scris o Apologie, adresata la jumatatea secolului al II-lea, catre împaratii Marcu Aureliu (161-180) si Lucius Verus (161-169) si lucrarile Contra Grecilor si Contra Iudeilor, toate aceste opere s-au pierdut.

Apolinarie, episcop de Hierapolis, în Frigia, contemporan cu împaratul Marcu Aureliu, a scris: o apologie Despre credinta, adresata lui Marcu Aureliu, Contra Grecilor, în cinci carti, Contra iudeilor, în doua carti, Despre adevar, în doua carti, dar toate s-au pierdut.

Meliton de Sardes, episcop la Sardes, în Lida, a scris numeroase lucrari din care s-au pastrat unele fragmente. între acestea, se afla si o Apologie, adresata împaratului Marcu Aureliu

Teqfil al Antiohiei (+ 183-185) a scris apologia Catre Autolic, în trei carti, probabil un magistrat pagân, în care apara crestinismul de acuzatiile nedrepte al pagânilor, arata insuficienta pagânismului, scotând în relief superioritatea doctrinara si morala a crestinismului.

Atenagora Atenianul, filosof crestin din Atena, a scris dupa 177 apologia Solie pentru crestini, adresata împaratului Marcu Aureliu, în care combate pe rând cele trei acuzatii principale aduse de pagâni crestinilor: ateismul, imoralitatea si antropofagia.

Filosoful Hermias a scris lucrarea Luarea în râs a filosofilor profani, în care evidentiaza contrazicerile si certurile dintre filosofii pagâni cu privire la Dumnezeu, la creatie, lume si suflet.

Scrisoarea catre Diognet, în 12 capitole, scrisă către 200, este o admirabila descriere a vietii crestine. Crestinii duc o viata morala exceptională, viata lor e o prefata a nemuririi ceresti si a vietii de dincolo, creștinii trăiesc în trup, dar nu dupa trup; traiesc pe pamânt, dar vietuiesc ca în ceruri (cap. VI), ea este în fond o apologie a creștinismului.

Ca apologeti latini mentionam ca mai importanti pe Tertullian si Minucius Felix.

Tertidlian (+ c. 240), nascut pe la 160, la Cartagina, în provincia romana Africa, este un scriitor harnic si de mare talent, de la el ne-au ramas numeroase opere, câteva cu caracter apologetic, dintre care cea mai însemnata este Apologeticum, în 50 de capitole, scris în 197.

Autorul demonstreaza cu o logica impecabila ca persecutiile contra crestinilor sunt ilegale si nedrepte. Se pedepseste la crestini doar numele, calitatea lor de crestini, nu crima de drept comun, deoarece aceasta nu exista – confessio nominis non examinatio criminis damnaîur – marturisirea numelui, nu examinarea vinei se condamna (Apologeticum, II, 3, 11; Scorpiace, IX-X).

În morală, Tertullian, influentat de unele idei rigoriste ale sectei montanistilor, aparuta în Frigia, în Asia Mica, pe la 156-157, se arata foarte rigorist, interzicând crestinilor, contrar Sfântului Iustin, orice legatura cu valorile culturii profane, în filosofie, stiinta, arta si poezie, acestea sunt cuvintele sale: „Ce este comun între Atena si Ierusalim, între Academie si Biserica? Cu atât mai rau pentru aceia care au dat la lumina un crestinism stoic, platonic, dialectic. Noi nu mai avem nevoie de curiozitate, dupa lisus Hristos, nici de cercetare, dupa Evanghelie” (De praescriptione haereticorum, 7).

Biserica, însă, a urmat direcția Sfântului Iustin, rigorismul său moral 1-a împins încă de la 206 spre montanism, la care a trecut formal către 213, el a creat o sectă aparte, a tertulianiștilor, pe care i-a readus la dreapta credinta, mai târziu, Fericitul Augustin (+ 430).

Minucius Felix era un celebru avocat african, care locuia la Roma si a trecut la creștinism, el a scris pentru apărarea creștinismului o apologie, sub forma de dialog, numita, dupa numele personajului principal al lucrarii, Octavius.

Cap. 3. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, structurile religioase și filosofice ale vremii sale

Dialogul se desfasoara între pagânul Caecilius, care acuza crestinismul, si crestinul Octavius, care apara pe crestini de toate acuzatiile si calomniile pagânilor.

Apologetii au avut un mare rol nu numai în apararea crestinismului, ci au contribuit, în acelasi timp, în mare masura la crestinarea societatii greco-romane, ajutând pe pagâni sa se elibereze de toate prejudecatile si îndoielile lor fata de credinta crestina.

În epistola sa către senat, împăratul Marcus Aurelius, recunoaște că victoria sa o datorează creștinilor:

„Împăratul Cezar Marcus Aurelius Antoninus, Germanicus, Parthicus, Sarmaticus, către poporul roman și către senatul cel sacru, salutări: v-am explicat planul meu cel mare și avantajele pe care le-am câștigat prin restrângerea Germaniei, cu multă trudă și suferință, ca urmare a împrejurărilor în care eram înconjurați de dușmani; eu însumi eram blocat la Carnuntum, la distanță de nouă mile de șaptezeci și patru de cohorte. Vrăjmașul era aproape iar iscoadele lor le-au atras atenția asupra noastră. Generalul nostru, Pompeianus, ne-a arătat că se apropia de noi o mulțime amestecată, de 977.000 de oameni, pe care, într-adevăr, i-am văzut. Eu eram prins de această oaste numeroasă, având cu mine numai un batalion, format din legiunile marine întâia și a zecea. După ce mi-am examinat poziția mea și a armatei mele, raportată la mulțimea numeroasă a barbarilor și a dușmanilor, mi-am căutat repede refugiul în rugăciunea către zeii țării mele. Dar, nefiind luat în seamă de ei, i-am convocat pe aceia dintre noi care au numele de creștini. După ce am cercetat situația, am descoperit că erau în mare număr și o oaste numeroasă și m-am mâniat împotriva lor, ceea ce nu se cuvenea nicidecum, căci am văzut apoi puterea lor. Prin urmare, ei au început lupta, dar nu pregătindu-și armele sau goarnele, căci o astfel de pregătire este odioasă în ochii lor, din pricina Dumnezeului pe care îl poartă în conștiință. Așadar, este probabil ca cei despre care noi presupunem că sunt atei, să Îl aibă pe Dumnezeu ca puterea conducătoare, adânc înrădăcinată în conștiința lor. Căci ei s-au aruncat la pământ și s-au rugat nu doar pentru mine, ci pentru întreaga armată, ca să fie izbăvită de această secetă și foamete. De cinci zile nu avusesem apă, căci se terminase, iar noi eram în inima Germaniei, pe teritoriul dușmanului. Și în timp ce ei s-au aruncat cu fața la pământ, rugându-se lui Dumnezeu (un Dumnezeu pe care eu nu Îl cunosc), din cer a fost turnată cea mai înviorătoare și mai răcoroasă apă, iar asupra dușmanilor Romei, o grindină nimicitoare. Și am recunoscut îndată prezența lui Dumnezeu care urma rugăciunii, un Dumnezeu invincibil și indestructibil. Întemeiați pe aceasta, să îi iertăm pe cei ce sunt creștini, ca nu cumva să se roage și să obțină o astfel de armă împotriva noastră. Sfatul meu este ca nici o persoană să nu fie acuzată pe motivul că este creștină. Dacă cineva este învinuit că este creștin, doresc să se arate că cel ce e acuzat că este creștin și recunoaște că face parte dintre creștini, nu este acuzat de nimic altceva decât că are această calitate; dar cel care îl dă în judecată, să fie ars de viu. Mai mult, doresc ca cei cărora li s-a încredințat guvernarea provinciei să nu îi constrângă – pe creștinii care mărturisesc și adeveresc faptul că sunt creștini – să retracteze, nici să nu îi închidă. Doresc ca aceste lucruri să fie confirmate printr-un decret al Senatului.

Poruncesc ca acest edict al meu să fie afișat în Forul lui Traian, ca să poată fi citit. Prefectul Vitrasius Pollio va veghea să fie transmis tuturor provinciilor din jur și ca nimeni care dorește să îl folosească sau să îl dețină, să nu fie împiedicat să obțină o copie a documentului pe care îl proclam acum. ”

Minți luminate, oameni care au cunoscut sau au trecut prin toate curentele filosofice ale timpului lor, le-au comparat pe acestea cu strălucitoarea doctrină a creștinismului și s-au găsit fermecați de aceasta, îmbrățișând-o fără a fi forțați de cineva sau de ceva, ci judecând cu propria lor rațiune și descoperind profunda umanitate și generozitate ce răzbate din întreaga Lege a lui Hristos.

Mai târziu, făcându-se lucrători ai virtuților creștine, și-au “corectat vederea” spre a înțelege altfel întreaga făptură, ajungând practic la adevărata înțelepciune, cea insuflată de Dumnezeu. Și totul fără a fi fost ținuți departe de ispita altor idealuri și sisteme filosofice. Avem astfel de exemple elocvente în persoanele Sfinților Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Iustin Martirul și ale multor altora, care au făcut o alegere înțeleaptă alăturându-se celor botezați în numele Sfintei Treimi, pe care urmau să o slujească cu toată puterea gândului și trupului lor.

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, după ce-și povestește odiseea neastâmparului său intelectual prin toate sistemele de filosofie greacă și ancorează, în fine, la limanul gândirii creștine, unde găsește leac frământărilor sale și unde se convertește, face această declarație: “ Astfel, și din această pricină (a convertirii la Hristos) am ajuns eu filosof” . Deci, nu diferitele sisteme de gândire greacă în care Iustin nu găsise apa vie a împacarii minții, ci învățătura creștina era adevărata filosofie.

Cât de mare accent au pus Sfinții Părinți pe actul de cunoaștere reiese din cuvintele Sfântului Ioan Damaschin: "Nimic nu-i mai prețios decât cunoașterea; cunoașterea este lumina sufletului rațional. Contrariul ei, ignoranța, este întuneric.

Dupa cum lipsa luminii este întuneric, tot așa și lipsa cunoașterii înseamnă întunericul rațiunii. Ignoranța este nota ființelor lipsite de rațiune" . Filosofia creștină, prin urmare, face apel, în mod firesc, la tendința nativă și imanentă a ființei umane de a cunoaște, de a căuta răspunsuri, de a face asociații.

Exploateză, cu alte cuvinte, aceeași parte a interiorului uman ca și filosofia profană. Însă ea este depozitara unui adevăr absolut, incontestabil. La capătul efortului minții umane de a merge pe calea pe care ea o propune, gândirea creștină oferă spre contemplare lumina acestui adevăr. Prin aceasta, ea îndeplinește însuși scopul ultim al filosofiei, acela de a fi “știință a ființei și cunoaștere a adevărului”.

Concluzii

E uimitor că religia și filosofia își unesc și încrucișează căile dar este un lucru firesc pentru că filosofia, în chip organic, duce cugetarea înspre împărăția religiei, spre noțiunea de Dumnezeu.

Dacă lumea trebuie cugetată ca o unitate și altfel ea nici nu poate fi cugetată, această unitate nu poate fi concepută decât prin noțiunea unui Dumnezeu, Care, filosoficește poate fi un postulat, religios, însă, este o realitate, în primul caz, necesară ca o ultimă limită, în al doilea caz, ca prima și ultima realitate.

De o simplitate și de o acuratețe excepțională, textele de interes liturgic din scrierile Sfântului Iustin Martirul și Filosoful sunt cele mai vechi mărturii ale literaturii creștine primare care permit alcătuirea unei scheme generale a Liturghiei din vremea apostolică, desigur, receptarea și interpretarea acestor fragmente presupun o integrare și o relaționare a lor la realitatea cultică actuală, de la care trebuie pornit în investigarea lor.

Evoluția ulterioară a anaforalei liturgice s-a făcut pe schema generală a Liturghiei primare. Această formă sau „shape” a sinaxei euharistice, cum o numește Gr. Dix, cuprinzând în sine elementele esențiale ale instituirii Sfintei Euharistii la Cina cea de Taină, este ceea ce a fost fixat și imutabil pretutindeni în secolul al doilea.

Mântuitorul a instituit nu doar un simplu ritual, adică ceva rostit, ci o acțiune, ceva săvârșit, sau, mai bine spus, continuarea unei „acțiuni” tradiționale iudaice, dar într-o înțelegere nouă.

Diferitele tradiții de rugăciune euharistică descriu întotdeauna aceleași acțiuni esențiale și este posibil ca ele să fi fost la origini înrădăcinate într-un singur arhetip.

Aceasta nu înseamnă că s-ar putea afirma că a existat un text originar, apostolic, neexistând dovezi în acest sens, dar pentru că „acțiunea euharistică” era pretutindeni aceeași, rugăciunea care exprima înțelesul, sensul acestei acțiuni, a avut în mod necesar unele caracteristici fixate, deși acestea erau „frazate” și exprimate variat de către diferitele biserici locale.

În acest sens, pe baza mărturiilor liturgice din scrierile Sfântului Iustin, se poate vorbi despre o uniformitate liturgică relativă în epoca apostolică, fiind aici vorba despre o schemă generală cultică, pretutindeni aceeași, care însă era pusă în expresie de formulare euhologice în mare parte improvizate.

Anaforaua liturgică a secolului al doilea era ajunsă la forma ei clasică, în care cele două binecuvântări asupra elementelor euharistice nu mai erau separate de cină, ci erau ambele rostite împreună, ea avea caracterul general al unei rugăciuni în formă de narațiune, în care predomina caracterul de mulțumire, și culmina în invocarea intervenției divine în preschimbarea darurilor aduse, misterul euharistic apare pentru prima dată comparat cu cel al Întrupării, de unde și unicitatea și frumusețea epiclezei euharistice folosite în vremea Sfântului Iustin.

Marele apologet atribuie conceperea lui Hristos în pântecele Preacuratei Fecioare unei intervenții a Logosului divin.

În același mod, Cuvântul lui Dumnezeu are un rol activ în transformarea elementelor euharistice, căci, conform teologhisirii sale, principiul activ al întregii creații este Logosul spermaticos, Cel Care Se află la originea tuturor lucrurilor.

Epicleza euharistică exista în mod cert încă de la începuturile celebrării Sinaxei euharistice, dar într-o formă incipientă care se va dezvolta pe măsura precizării și evoluției terminologiei dogmatice, epicleza amintită de Sfântul Iustin atribuie un rol activ Logosului atât în Întrupare, cât și în sfințirea Darurilor euharistice, ceea ce este în conformitate cu o teologie creștină primară, în care Logosului îi reveneau acțiunile fundamentale în iconomia mântuirii, dar și în celebrarea cultică, acțiuni care mai târziu au fost definite ca lucrări ale Sfântului Duh, accesibile Bisericii prin Trupul pnevmatizat al Cuvântului întrupat.

Vechimea și precizia mărturiilor Sfântului Iustin referitoare la anaforaua euharistică primară fac din scrierile sale documente de importanță majoră pentru o înțelegere și o receptare cât mai veridică a ceea ce a fost epoca apostolică în cadrul vast al istoriei ecclesiale.

Sfântul Iustin nu este un scriitor descriptiv, ci el este un apologet fervent al unui creștinism al tradiției, pe care îl prezintă cu bucurie, cu sensibilitate, cu dragoste, într-o astfel de manieră încât mesajul filosofiei celei adevărate să fie receptat de cât mai mulți cu putință.

Frumusetea gandirii patristice nu poate fi perceputa decat de cei ce iubesc cu pasiune pe Sfintii Parinti, nu cercetarea orgolioasă a vieții și operelor lor, nu gânduri străine de lumina arzândă a existenței lor, ci dragostea neprihănită și inima umilită ne apropie de sufletul lor și de mintea lor.

Ei spun ca izvorul principal al cunoasterii lui Dumnezeu este iubirea, ca numai prin aceasta iubire dogoritoare sufletul omenesc se poate uni cu divinitatea si ramane cu ea in veac, deci, știința supremă, știința despre Dumnezeu, nu se poate obține decât prin iubire.

Iubind pe Sfintii Parinti ii vom intelege si intelegand gandirea lor vom fi fericiti: "Filosofia, zice Sfantul Iustin Martirul, este stiinta realului si cunoasterea adevarului; iar fericirea este cunoasterea acestei stiinte si a acestei intelepciuni"36. Frumusetea e opera iubirii.

Dacă lumea noastră e frumoasă, este pentru ca ea este izvorata din iubirea lui Dumnezeu, gândirea Sfinților Părinți e frumoasă pentru ca ea s-a zamislit si s-a dezvoltat din iubire, si a tins, cu iubire, catre izvorul insusi al iubirii care este Dumnezeu, la randul nostru, numai iubind aceasta gandire putem gusta minunatele ei frumuseti, și nu o vom iubi zadarnic.

Gandirea patristica este o filosofie optimista. Scepticismul filosofiei profane este inlocuit prin optimismul cunoasterii, această cunoaștere ducând, progresiv, la obtinerea fericirii supreme care e Dumnezeu, revarsa in intreaga opera patristica un parfum de bucurie si energic spirituala.

Adierile de tristete sau de amaraciune care circula cateodata prin aleele filosofiei patristice se explica prin gravitatea rolului pe care-l joaca pacatul in iconomia mantuirii, dar mai ales prin lupta darza, crancena, epica, pe care Sfintii Parinti au avut-o de dat cu tot felul de adversari si de piedici: autoritati de stat neintelegatoare, filosofie pagana orgolioasa, gnosticism dizolvant, erezii zgomotoase si de multe ori disensiuni in chiar sanul Bisericii, dar aceste tristeti sunt trecatoare, nota dominantă este elanul spre înălțimi, bucuria trăirii în Dumnezeu.

În fine, gândirea patristică armonizează umanul cu supranaturalul, spiritul limitat al omului e purtat prin treptele desavarsirii pana la lumina inefabila a dumnezeirii cu care se uneste pentru totdeauna, sus acolo, în azurul nesfârșit, sufletele oamenilor si ingerii vor canta lauda frumusetii divine, a unei frumuseti netrecatoare pe care nu o invata nici o filosofie a lumii acesteia. Singura gandirea Sfintilor Parinti ne arata calea spre paradisul acestei frumuseti.

Sfântul Grigorie din Nazianz arată că filosofia este un oficiu sacru, o cântare inălțata lui Dumnezeu. “ A filosofa despre Dumnezeu”, zice el, “ nu este un lucru pe care să-l poată face oricine și nici nu înseamnă a vorbi despre orice, faptul nu e ușor și nu intră in sfera celor ce se târăsc pe pământ”. “Divina filosofie nu poate fi tratată nici în orice moment, nici în fața oricui, nici nu poate vorbi despre toate, ci numai în anumite momente, numai in fața anumitor oameni și numai într-o anumită măsură” .

Prin urmare, cei care oficiază, filosofii, trebuie să fie oameni aleși, cu anumite calități, și anume să fie dedați speculației, curați la suflet și la trup sau pe punctul de a se curăți. Auditoriul cuvântului divin, pentru a-l putea înțelege și pentru ca acest cuvânt să rodească în ceea ce-l privește, are nevoie de aceleași calități.

Gândirea creștină este, prin urmare, o filosofie de înaltă ținută. Prin obiectul și prin scopul ei, de altfel, ea depașește cele mai perfecte achiziții ale filosofiei grecești.

Numele lui s-a impus ca autoritate încă din epoca patristică, iar unele dintre ideile lui continuă să preocupe cugetători sau istorici ai gândirii umane din vremea noastră. Ceea ce contribuie a-1 impune încă atenției noastre este, printre altele, faptul că el a continuat să poarte haina de filosof elen și după convertire și apoi detaliul important că el și-a încununat viața cu martiriu.

Tragedia morții lui ne-a rămas consemnată într-un Martirologiu de la sfârșitul secolului al II-lea, drama lăuntrică a sufletului său însetat după adevăr, ca și celelalte date referitoare la viața lui, ni le dă el însuși în cele două Apologii și mai ales în Dialogul cu iudeul Tryfon.

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed IBMBOR, București, 1997;

2. Noul Testament cu Psalmii, Bucuresti, 1972;

3. Adămuț, Anton, Literatură și Filozofie Creștină, Ed. Fides, Iași, 1997;

4. Apologeți de limbă greacă, în PSB 2 traducere de Pr. Prof, T. Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă, Pr. Prof. Fecioru, D., Ed. IBMBOR, București, 1980;

5. Bărbuș, Emanoil Pr., Istoria Biserceașcă Universală, Ed. Sophia, București, 2003;

6. Pr. Prof. Dr. Boris, Bobrinskoy, Taina Bisericii, Cluj-Napoca, 2002;

7. Coman, Ioan. G. Pr. Prof. Dr., Patrologie, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1984;

8. Coman, Ioan. G. Pr. Prof. Dr., Elemente de antropologie în operele Sfântului Iustin Martirul și Filosoful, în O. Nr. 3/1968;

9. Eusebiu de Cezareea, Scrieri, în PSB 13, trad. de Pr. Prof. T. Bodogae, Ed. IBMBOR București;

10. Moreschini, Claudio, Norelli Enrico, Istoria Literaturii creștine vechi grecești și latine, Ed. Polirom, Iași, 2001;

11. Rămureanu, Ioan, Pr. Prof., Actele martirice în PSB 11, Ed. IBMBOR, București, 1982;

12. Rămureanu Ioan Pr. Prof., Concepția Sfântului Iustin Martirul și Filosoful despre suflet, în S.T. nr. 7-8/1958;

13. Pr.dr. Remete, George, Dogmatica Ortodoxă, Alba-Iulia 1996;

14. Săndulescu, C., Iustin Martirul și operle sale, teză de licență, București, 1986;

15. Pr.Prof.Dr. Dumitru Stãniloae, Spiritualitate si comuniune în Liturghia ortodoxã, Craiova, 1986 ;

16. Pr. Prof. Dr. Vintilescu, Petre, Liturghierul explicat, București, 1998;

17. G. Dix, The Epiclesis: Some Considerations, Theology 29, 1934;

18. Voicu, Constantin, Arhid. Prof. Univ. Dr., Dumitrașcu Nicu Pr. Conf., Univ., Dr., Patrologie, 19. Editura IBMBOR, București, 2004 ;

20. Sf. Iustin Martirul si Filosoful, Apologia I și II ;

21. Sf. Iustin Martirul si Filosoful, Dialogul cu Trifon ;

22. Nemesius de Emesa Despre natura omului, 1, Migne;

23. Sf. Grigorie de Naziauz, Discursuri Teologice;

24. www.basilica.ro

25. www.crestinortodox.ro

26. ro.wikipedia.org

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Sfantul Iustin Martirul Si Filozoful Opera Apologetica (ID: 167945)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Sfantul Iustin Martirul Si Filozoful Opera Apologetica

Copyright Notice

Cultul Penticostal Biserica Lui Dumnezeu Apostolica DIN Romania

Cateheza Biblia, Izvor Primordial al Catehezei

Participarea Laicilor la Administrarea Averii Bisericesti

Maica Domnului CU Pruncul In Registrul Imparatesc AL Iconostasului

Biserica Si Stat In Primele Patru Secole

Carpatii Orientali Loc Duhovnicesc

Copyright Notice

Similar Posts