Sfântul Ioan Gură de Aur Apărător al Dreptei Credințe

CUPRINS

Cuprins……………………………………………………………………………….2

Introducere…………………………………………………………………………..3

I. Viața Sfântului Ioan Gură de Aur……………………………………….5

II. Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur…………………………………….

III. Dreapta credință în scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur……………..

III.1. Cunoașterea lui Dumnezeu la Sfântul Ioan Gură de Aur………

III.2 Lupta Sfântului Ioan Gură de Aur cu ereticii Anomei……….

III.3. Hristologia………………………………………………………………………….

IV. Actualitatea Învățăturii De Credință…………………………………….

=== l ===

CUPRINS

Cuprins……………………………………………………………………………….2

Introducere…………………………………………………………………………..3

I. Viața Sfântului Ioan Gură de Aur……………………………………….5

II. Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur…………………………………….

III. Dreapta credință în scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur……………..

III.1. Cunoașterea lui Dumnezeu la Sfântul Ioan Gură de Aur………

III.2 Lupta Sfântului Ioan Gură de Aur cu ereticii Anomei……….

III.3. Hristologia………………………………………………………………………….

IV. Actualitatea Învățăturii De Credință…………………………………….

Concluzii………………………………………………………………………………..

Bibliografie…………………………………………………………………………….

INTRODUCERE

Sfântul Ioan Gură de Aur se impune ca personalitate proeminentă prin relieful său unic de om, de scriitor, de preot, de inițiator de reforme în duhul Evangheliei. El a atras o atenție multilaterală și aprecieri deosebite din partea contemporanilor săi. Nimeni n-a fost așa iubit în timpul vieții cât și după moarte, ca Gură de Aur. Aceasta relevă profilul unei personalități în afară de comun. El a depășit pe mulți dintre contemporanii săi printr-o prospețime, puritate și bărbăție spirituală rar întâlnită din epoca apostolică și printr-o energie combativă cu totul deosebită. Această energie s-a desfășurat vertical până în ultima zi a vieții sale și n-a fost oprită decât de moartea sa, la vârsta de 53 de ani. Dar noi, ca și creștini-rtodocși credem și simțim că Sfântul Ioan Gură de Aur rămâne și este alături de noi prin forța sa duhovnicească prin scrierile, rugăciunile sale și prin dumnezeiasca Liturghie. Părintele I. G. Coman spune: „Fericiții Ieronim și Augustin, străluciții săi contemporani latini, depășeau pe Sfântul Ioan prin puterea speculației dar era neîntrecut prin avântul misionar și prin energia practică pe care o punea în lucrarea sa de a schimba pe oameni în forțe vii ale binelui. S-ar putea spune că ceea ce reprezintă performanțele speculative ale Sfântului Grigorie de Nyssa în teologia dogmatică, reprezintă inepuizabila energie activă a Sfântului Ioan în teologia practică”.

Biserica soarbe puteri binefăcătoare din omiliile, tratatele, scrisorile și liturghia sa, precum și din capitolele de frumusețe îngerească ale vieții sale. „Există în aceste izvoare atâta viață, altitudine și puritate duhovnicească, e atâta apel la inima omenească pentru a și le însuși, e atâta mângâiere pentru toate sufletele și în toate situațiile, încât nu se poate concepe viața bisericească și creștină fără Sfântul Ioan Gură de Aur. Lucrul se explică prin aceea că nimeni n-a trăit mai curat și mai din plin ca el adevărurile evanghelice. Inima lui de apostol zelos nu putea să nu proiecteze în afară profilul luminos al acestor adevăruri pe care le voia întrupate în fiecare om. Scopul cel mare în jurul căruia el a concentrat neîncetatele sale eforturi a fost transformarea fiecărui om într-un Hristos”. El dorea o Biserică și o lume în care egalitatea, înțelegerea, munca și pacea să fie realități concrete, nu simple deziderate. Teoretic vorbind, contemporanii săi erau, uneori, de acord cu el dar, practic, ei n-au înțeles să-l sprijine îndeaproape niciodată, exceptând unele prietenii sfinte ale sale. Astăzi, însă, Biserica cere traducerea în viață a unor lozinci care –spre bucuria Sfântului Ioan Gură de Aur- coincid până la identitate cu programul său de înnoire duhovnicească.

Neegalat ca orator bisericesc, Sfântul Ioan Gură de Aur este recunoscut unanim, în Răsărit și în Apus, înainte ca și după ruptura din 1054 și reforma lui Luther, ca cel mai autorizat comentator al scripturilor pauline. „Și cum pătrunderea și tâlcuirea desăvârșită a unei opere scrise presupune înțelegerea până la identitatea deplină cu ea a personalității celui ce a plămădit-o, cu dreptate este a recunoaște că nimeni altul nu a trăit mai aproape de sufletul marelui apostol Pavel ca Sfântul Ioan Hrisostom”. Asemănarea aceasta dintre Sfântul Apostol Pavel și Sfântul Ioan Gură de Aur explică în bună parte predilecția pro-paulină cu rădăcini afective, cu revărsări magistrale a Sfântului Ioan Gură de Aur. Forța sa predicatorială, forța geniului său exegetic rămân omiliile la Epistolele pauline. Talentatul său ucenic, Sfântul Isidor Pelusiotul a spus totul în această privință, cu greutate de competență indiscutabilă: „Dacă Sfântul Pavel s-ar fi folosit de limba greeacă atică spre a se interpreta pe sine însuși, nu ar fi comentat altfel decât fericitul bărbat amintit”. Nici un glas autorizat de după aceea n-a slăbit tăria verdictului său prin vero ezitare oricât de timidă în aprecierea acestei evidențe.

Sfântul Ioan Gură de Aur a dat o importanță deosebită puterii cuvântului care are drept scop „cunoașterea exactă a doctrinei adevărate și corectitudinea vieții”. Din cugetările și predicile sale s-ar putea extrage o adevărată teologie a cuvântului. Cuvântul –această mare particularitate a omului- este, dintre toate formele de expresie umană, cea mai plăcută lui Dumnezeu. Citând textul din Osea: „Aduceți cu voii cuvinte” (14, 3), el afirmă că cuvântul omului are o valoare de jertfă, „jertfa cea mai mare, cea mai sfântă și mai presus de orice”.

Uriașa personalitate a Sfântului Ioan Gură de Aur domină și ilustrează vremea sa în mod incomparabil. Nici un alt om al timpului, cel puțin în Răsărit, nu a atras interesul contemporanilor și stima posterității ca el, n-a lăsat amintirea și celebritatea lui. Știința lui teologică și talentul lui neîntrecut, virtuțile lui evanghelice și calitațile lui sufletești mari, atitudinea lui eroică în încercări dureroase și mai ales destinul său măreț și tragic, au umplut încă de atunci lumea creștină de faima și numele lui, respectat de la Apus până la Răsărit.

Ciocnirea între idealul evanghelic și realitățile vieții omenești era obișnuită în opoziția ce întâmpina creștinismul în lume, dar în păstorirea Sfântului Ioan a fost de o intensitate unică și zguduitoare. „El a luat asupra sa o sarcină care unora li se pare utopică, a predicat și a voit pentru toți o viață morală ideală, a gândit toate în duhul Evangheliei cu o putere sufletească, o căldură și o consecvență uimitoare care scandaliza pe ipocriți și-i făcea adversari. Ierarhul cu suflet de apostol, cu viață de ascet, cu energie morală de profet, se găsea și lucra într-o societate căreia îi aparținea și de care totuși se deosebea”.

Activitatea predicatorială desfășurată de Sfântul Ioan Gură de Aur, recunoscut ca cel mai ilustru predicator al Bisericii creștine, a avut și are o permanentă actualitate. Din această cauză, cercetarea și studierea cuvântărilor lui se impun ca o datorie fundamentală pentru toți teologii creștini, fiindcă ele constituie un neprețuit de bogat izvor al Ortodoxiei noastre.

I. Viața Sfântului Ioan Gură de Aur

Luminătorul lumii și dascălul a toată lumea, stâlpul și întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinței, Sfântul Ioan Gură de Aur, „care slujește chiar la treptele Tronului lui Dumnezeu s-a născut în Antiohia Siriei la anul 347”. Acesta a fost o mare și complexă personalitate duhovnicească, un om împodobit cu alese calitați intelectuale și cu o viață morală ireproșabilă, un om care a crezut cu tărie că poate îndrepta lumea și moravurile ei. „El a înfruntat pe toți cei care greșeau, chiar și pe puternicii vremii lui, cu riscul de a-și pierde scaunul și de a fi exilat. El a fost și un mare preot și episcop model”.

Tatăl sau numit Secundus era unul din generalii, iar mama sa Antusa făcea parte din cele mai nobile familii din Antiohia. Copilul lor Ioan, a avut nefericirea sa-și piardă tatăl. „Mama sa, Antusa vestită prin curațenia sufletului și a credinței sale, ramasa vaduvă la 20 de ani, a dat dovadă de o adevarată creștina, a renunțat din totdeauna la căsătorie și s-a consacrat educației și instrucției fiului ei”. Cu toate că ar fi avut prilejul să se mărite a doua oară cu un om de neam mare și ales, i-a găsit cu cale să trăiască singură ca sa-și închine viața și munca ei creșterii lui Ioan.

Într-adevăr ea a dat cea mai aleasă educație (creștere) fiului său Ioan cu un devotament și o dragoste care a smuls admirația păgânilor. „Și dacă Sfântul Ioan a ajuns a fi stâlp al creștinătății, asta o datorează în mare parte și grijei deosebite și dragostei nețărmurite cu care mama sa îl pregăti pentru rolul ce avea să-l joace odată în Biserica Răsăritului, precum tot astfel în Apus tot în vremea aceea Monica dădu Italiei pe strălucitul Augustin, care a însemnat pentru Apus, ceea ce Sfântul Ioan Gură de Aur a însemnat pentru Răsărit”.

Averea pe care o avea și de la parinții ei și de la soțul ei, era îndestulătoare pentru a da fiului ei una din cele mai alese instrucții, atât clasică cât și creștină. Instrucția creștină a primit-o mai întâi în casa părintească sub îndrumările mamei sale și mai apoi primind o instrucție aleasă în școlile vestite ale timpului, având între dascali pe retorul Libanius și pe filosoful Andragatius. „Atât de mult l-a impresionat pe Libanius prin însușirile sale intelectuale și prin zelul său pentru studiu, încât se zice că fiind întrebat Libanius înaintea morții sale pe cine ar dori să lase ca urmaș, acesta ar fi spus: <<Pe Ioan dacă nu l-ar fi furat creștinii>>”.

Deși ajunsese să stăpânească arta retorică în mod stralucit, profesiunea de avocat nu a practicat-o decât pentru o scurtă vreme de timp, suficient pentru ca mai apoi să regrete că nu a mers imediat pe calea monahismului, așa cum o făcea prietenul său, Sfântul Vasile cel Mare. „După ce și-a încheiat studiile, toți cunoscuții se așteptau ca el să aleagă avocatura, ci fiind o fire meditativă, la vârsta de 18 ani s-a dedicat citirii Sfintei Scripturi, rugăciunii și a început să frecventeze <<Ascleterionul>> din Antiohia, condus de Diodor și Carterius. I-a îndemnat și pe colegii săi Teodor și Maxim să facă același lucru. Aceștia i-au urmat sfatul, și în cele din urmă au ajuns episcopi, primul de Mopsuestia, iar celalalt de Seleucia”.

Succesul meditației și educației sale retorice va fi încununat de frumusețea predicilor sale, „motiv pentru care posteritatea îi va adăuga supranumele de <<Gură de Aur>>, ceea ce nu s-a mai întamplat în istoria Bisericii decât în cazul unui episcop de Ravena, Petru Chrysologul”.

Însoțit de mama sa Antusa, Sfântul Ioan Gură de Aur s-a prezentat la poarta Bisericii din Antiohia și a primit botezul. Viitorul Sfânt a fost întotdeauna bucuros de a fi botezat în Biserica Antiohiei, una din cele mai vechi în timp, pentru ca ea a fost întemeiată direct de către Apostoli. În momentul când a fost botezat, Sfântul Ioan Gură de Aur avea 20 de ani.

Poate părea curios că Sfântul Ioan, fiul Antusei, a așteptat 20 de ani ca să se boteze. „În primele veacuri ale creștinismului oamenii se botezau foarte târziu, întrucât botezul iartă toate păcatele, păcatele anterioare, unii așteptau chiar ultimele clipe ca să primească botezul abia pe patul de moarte, ca să ajungă în cer fără păcate, asemenea pruncilor nevinovați”.

În timpul școlarizării sale, tânărul Ioan a avut un prieten foarte bun, pe Vasile, care întrecea în dragostea ce-i purta pe toți prietenii săi. „A fost, spune Sfântul Ioan Gură de Aur în tratatul său despre preoție, lânga mine tot timpul. Una ne era și ravna și dorința, născute din aceleași năzuințe. Nu numai când mergeam la dascăli, dar și cand i-am părăsit, când a trebuit să ne hotărâm ce drum este mai bun pentru noi de ales în viață; și atunci am fost tot de o părere”. Dar când a fost vorba ca cei doi prieteni să îmbrațișeze „viața cea fericită a monahilor, filosofia cea adevărată, unitatea dintre cei doi s-a șubrezit, pentru că tânărul Ioan, doritor de succese lumești, a îmbrățișat profesiunea de avocat și își petrecea tot timpul la tribunal, după cum însuși mărturisește”. Totuși prietenul său Vasile nu l-a părăsit; dimpotrivă nu se îndura, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, să mă lase singur nicio frântură din zi. Nu înceta rugându-mă să părăsim casa părintească și să trăim amândoi îndeobște.

Nu mult după aceea, prin 374 sau 375, după ce mama sa a părăsit lumea aceasta, tânărul Ioan a putut să-și împlinească dorul său făurit cu prietenul său Vasile, de a îmbrațișa adevărata filosofie, adică de a se face monah. S-a retras în munții învecinați cu Antiohia și s-a pus sub ascultarea unui bătrân ascet sirian. În sihăstria acestuia a stat patru ani. Dorind, însă, să ducă o viață și mai desăvârșită, dupa pildele sfinților sihaștri, care se nevoiau în munții Antiohiei, s-a adâncit în pustietatea muntelui și a trăit vreme de doi ani de unul singur într-o peșteră, supunându-și trupul la nevoințe mai presus de fire. „Asceza exagerată la care s-a supus i-a șubrezit mult sănătatea, îmbolnăvindu-se de stomac. Sfântul Meletie aflând de starea șubredă a sănătații sale și totodată având nevoie și de un ajutor, l-a silit să se coboare din munți și să vină în oraș. Tânărul monah a făcut ascultare; și odată cu această coborâre a început urcarea sa pe cele mai înalte trepte ale oratoriei creștine și ale teologiei ortodoxe”.

În anul 381 este numit de episcopul Meletie ca diacon în episcopia Antiohiei, iar după cinci ani, succesorul acestuia, „episcopul ulterior canonizat, Flavian, menționat elogios și în omiliile din acest volum, îl numește preot, slujire pe care și-o va menține timp de aproape doisprezece ani, fiindu-i încredințată misiunea de a rosti predici”.

În anul 386 este hirotonit preot de către episcopul Flavian, blândul și sfiosul bătrân care avea pentru noul preot o dragoste părintească. „În această slujbă el a avut prilejul să-și arate minunatul talent de predicator pe care până atunci fusese silit să-l țină ascuns ca făclia sub obroc”.

Prima predică pe care o ține este o laudă la adresa bunului Flavian, ale cărui merite el le arată în fața poporului, învățându-i să-l cinstească și mai mult. „În cei unsprezece ani cât a stat în aceasta calitate la Antiohia, preotul Ioan, care acum avea 40 de ani, ținu un număr nesfârșit de predici, în care pe rând arată credincioșilor ce îndatoriri au față de Biserică, îi mustra pentru diferite greșeli, le explica Sfânta Scriptură, îi învăța să se ferească de tovărășia păgânilor și evreilor, să umble în calea dreptății, să fie darnici cu săracii, să se ferească de trufie, de lux, de destrăbălare; într-un cuvânt, netrecând cu vederea niciuna din greșelile în care poate cădea un creștin, când părăsește calea mântuirii”.

În această perioadă Sfântul Ioan Gură de Aur a rostit circa 700 de predici, a avut de înfruntat tulburările de apariția și amplificarea ereziilor cât și conflictul politic dintre Antiohia, capitală a provinciilor Imperiului Bizantin din Orientul Apropiat și autoritatea imperială din Constantinopol, „conflictul a culminat în anul 397 cu revolta înfrântă a antiohienilor, cărora Sfântul Ioan și episcopul Flavian le-au venit în ajutor”.

Ca preot, timp de 12 ani, a fost slujitorul și predicatorul neîntrerupt al patriarhiei din Antiohia, alcătuind multe cuvinte de învățătură. ”Din acest timp ne-au rămas de la el Cuvântările asupra Evangheliei de la Matei, Cuvântările despre statui și cuvântările la cele 14 Epistole ale Sfântului Apostol Pavel, toate adevărate îndreptare pentru o viață desăvârșită”.

Și în acest timp când cei mai mulți socoteau intrarea în rangurile bisericești ca un prilej de îmbogățire, el caută și izbutește să-și îndeplinească această grea sarcină în toată întinderea ei. „Și una din îndatoririle de căpetenie ale păstorului era să-și mângâie turma în nenorocire, îndatorire pe care vom vedea că noul preot și-a îndeplinit-o cu o destoinicie vrednică de faima și de marele viitor ce-l aștepta”.

Sfântul Ioan Gură de Aur ajungea de nenumărate ori la întristare văzând această mulțime care asculta predicile sale, în picioare, ore în șir dar care nu-i urma sfaturile. Dar Sfântul Ioan avea să-i vadă cu ochii săi pe toți cetățenii Antiohiei devenind creștini, până la ultimul, urmând Evanghelia la literă. Împrejurarile care au făcut din antiohieni adevărați creștini și-au avut punctul de plecare pe ziua de 26 februarie 387.

Dar pe 26 februarie 387 și-au făcut apariția în Antiohia afișe oficiale anunțând o mărire a impozitelor. E sigur că impozitul nu-l interesa pe Sfântul Ioan Gură de Aur. El spunea: „Dați Cezarului ce-i aparține Cezarului”, iar acum era obligat să se ocupe și se impozite.

Problema nu era simplă. Pe atunci imperiul roman era condus de Teodosie. Se pare că urma să împlinească cincizeci de ani și pregătea pentru acest eveniment festivități grandioase. Festivități care costau bani. „Auzind acestea populația Antiohiei a ieșit pe străzi demoralizată; femeile plângeau, bărbații se lamentau. Dar cei mai mulți antiohieni erau pe stradă căutând o soluție. Antiohienii nu iubeau banul mai mult decât cetățenii din vremea noastră. Dar în acea vreme, în secolul IV, plata unui impozit însemna torturi, morți, răniți, copii deveniți orfani, femei devenite văduve, oameni invalizi”. De aceea cei mai mulți își luară lumea în cap, fugind de prăpădul ce-i amenința; orașul părea pustiu, iar cei ramași așteptau din zi în zi să vină porunca cumplită. Episcopul Flavian porni la curte ca să domolească mânia împăratului, iar noul preot, Sfântul Ioan Gură de Aur rămase să liniștească sufletele deznădăjduite ale antiohienilor. „Cu acest prilej pronunță el vestitele sale predici despre statui, prin care el arăta poporului ca nenorocirea ce le stă deasupra capului nu e decât o încercare dumnezeiască, de care nu pot scăpa decât căutând să se îndrepte și să se lepede de păcate”.

Dar faima lui mersese așa de departe că în anul 397, când moare Nectarie, arhiepiscopul din Constantinopol, curtea împarateasca îl cheamă ca urmaș al acestuia. Această numire era datorită în primul rând atotputernicului Eutropiu, favoritul împaratului Arcadiu, care se suise pe tron după moartea tatălui său, Theodosiu. „Dar el lua pe Ioan din mijlocul credincioșilor săi, nu era lucru atât de ușor, pentru ca aceștia țineau atât de mult la dânsul, încât era de prevăzut că se vor împotrivi la mutarea aceluia care era mângâietorul fără pereche al sufletelor lor. Drept aceea, pentru a înlătura o tulburare, Eutropiu dădu ordin ca Ioan să fie luat pe furiș și adus la Constantinopol, lucru care se și întamplă”.

Eutropiu, ministrul împaratului Arcadiu, urmărind ca, prin numirea unui antiohian ca arhiepiscop să diminueze influența episcopului Teofil al Alexandriei, care avea și el un candidat pentru funcția arhiepiscopală. „În cele din urmă, la 28 februarie 398, Sfântul Ioan este întronat ca arhiepiscop al Constantinopolului, hirotonit de însuși episcopul Teofil al Alexandriei, însă numai sub constrângerea deciziei imperiale, căci, dupa aceasta numire, a fost unul dintre cei mai mari dușmani ai noului episcop de Constantinopol”. Însă curtea, care avea dreptul să numească pe arhiepiscop, îl alese pe Ioan atât din pricina meritelor sale extraordinare, cât poate și pentru că vedea, ca un astfel de om, crescut departe de intrigile și de viața de capitală, va putea fi un instrument supus în mâna ocârmuirii lumești care va putea să-l conducă cum va vrea. În această privință s-a înșelat amarnic curtea împărătească cu Eutropiu în frunte, care făcea și desfăcea totul în împărăția condusă de slabul și nehotărâtul Arcadiu. Căci noul episcop avea o parere foarte înaltă despre sarcina unui păstor de suflete, părere pe care a și arătat-o el cândva în scris, în cartea lui Despre Preoție: „Episcopii trăiesc pe pământ, spunea el, dar sunt însărcinați să cârmuiască ceea ce e în cer, și așa o putere mare n-a dat Dumnezeu nici îngerilor nici arhanghelilor”.

Îndată ce Sfântul Ioan a ajuns pe scaunul arhiepiscopal, s-a și apucat de treabă pentru a îndrepta situația din Biserică. În primul rând a trimis soli la Roma și a împăcat pe Flavian (cu papa). „Apoi s-a apucat să îndrepteze moravurile clericilor săi, referitoare la mâncare, băutură și la modul de viață. Pe unii chiar i-a scos afară din Biserică. Fiind din fire gata spre mustrare și indignat pe cei ce nedreptățeau, el s-a lasat și mai mult în seama acestor însușiri (după ce a fost ridicat) la treapta de episcop”. A schimbat în palatul episcopal anumite lucruri care puteau să-i displacă lui Dumnezeu. „A poruncit să fie vândute toate vasele de argint, covoarele , canapelele, băile de marmură, candelabrele. Iar acești bani să fie dați săracilor, ba chiar din rezultatul acestor vânzari a fost ridicat un spital pentru săraci”.

A vândut totul și a lăsat pereții goi. Avea în camera sa doar icoana Sfântului Pavel deasupra mesei de lucru. „Exista o armată întreagă de bucătari, de administratori, de chelneri, de chelari. Le-a plătit tuturor lefurile și i-a concediat. A trimis ustensilele culinare și toată instalația la bucătăriile azilurilor pentru săraci”. Personalul palatului episcopal nu mai văzuse niciodată așa ceva. Angajații au îndrăznit să-i spună respectuos sfântului ca episcopul Constantinopolului era al doilea episcop al lumii, ca avea obligații oficiale. Trebuia să dea recepții și toate acele obiecte de bucătărie și toată acea veselă îi erau absolut indispensabile. „Sfântul Ioan Gură de Aur s-a supărat, și a răspuns ca un episcop nu este un cârciumar care invită oamenii ca să le dea să mănânce și să bea. Un episcop e un medic și un părinte duhovnicesc”. A mai luat măsuri aspre împotriva clericilor care țineau în locuințele lor călugărite, împotriva clericilor care se îmbogățeau de pe urma preoției, împotriva clericilor care erau robi pântecelui, desfătării și desfrânării. A poruncit că din economiile realizate de pe urma cheltuielilor fără rost în palatul arhiepiscopal să fie ajutați săracii și vaduvele. A zidit spitale pentru bolnavi, case de adăpost pentru bătrâni și săraci; a organizat în mod sistematic opera de asistență socială.

Pe lângă opera socială, Sfântul Ioan Gură de Aur a făcut și opera misionară. „A adus la ortodoxie pe mulți dintre goții care locuiau în jurul Constantinopolului; le-a dat o biserică în care să slujească, le-a hirotonit preoți dintre goți și a dat dispoziție ca slujba bisericească și predica să se facă în limba gotă. A trimis apoi monahi pentru răspândirea creștinismului în Sciția, Persia și Fenicia”.

Dar măsurile administrative, reformele introduse în viața clerului și predicile sale, care biciuiau pe față viciile, au creat dușmănii și nemulțumiri. „Au nemulțumit în primul rând pe oamenii palatului arhiepiscopal: aceștia au fost lipsiți dintr-o dată de luxul și banchetele cu care-i obișnuise fostul episcop Nectarie, pentru că Sfântul Ioan introdusese în palat viețuire ascetică; el însuși mânca odată pe zi, mâncăruri simple; mânca singur la masă și apa îi era băutură”. A nemulțumit pe clericii care exploatau pe credincioși în folosul lor. A nemulțumit pe episcopii simoniaci, pe care i-a caterisit la sinodul convocat la Efes în 401.

Sfântul Ioan Gură de Aur și-a creat apoi și dușmani personali pe trei episcopi: Acadie, „acesta era prieten cu Sfântul Ioan Gură de Aur, a venit odată la Constantinopol ca să-l viziteze, dar pentru că arhiepiscopul nu i-a dat o locuința pe placul lui, s-a supărat și s-a jurat că se va răzbuna”. Sfântul Ioan Gură de Aur voia să fie slujitorul credincios al Domnului și nu servitorul oamenilor. Continua să traiască în palatul arhiepiscopal ca într-o peșteră: cu legume, apă, singurătate și rugăciuni. „De la venirea lui Sfântului Ioan Gură de Aur, palatul episcopal din Constantinopol fusese transformat într-o mănăstire”.

Rigorismul moral impus de Sfântul Ioan Gură de Aur, pe care el însuși îl adoptase prin practicarea unei discipline ascetice severe, va deveni cauza cea mai importantă a dușmăniei pe care i-o vor purta autoritățile politice și religioase dintr-un oraș care, deși dobândise de aproape șaptezeci de ani statutul de capitală a unui imperiu creștin, nu renunțase cu adevărat la un vechi laxism moral susținut în continuare prin activitățile publice ale cetățenilor. „Astfel, Sfântul Ioan se pronunța împotriva luxului și imoralității de care se făceau vinovați cei care formau aristocrația Imperiului, cât și clericii, ori credincioșii din rândul poporului”.

Fără sprijin politic, Sfântul Ioan devenise prada ușoară a episcopului Teofil al Alexandriei. Pornind de la cazul călugarilor numiți „Frații lungi”, condamnați de arhiereul alexandrin se pare, pe nedrept, ca fiind eretici origeniști. „Teofil a reușit să convoace în anul 403 un sinod în care Ioan este condamnat în urma unor capete de acuzare lipsite de temei și caterisit cu consimțământul a 36 de episcopi, inclusiv a unora care îi erau subordonați în cadrul arhiepiscopiei din Constantinopol”.

Dar dușmanul cel mai puternic, care a dus și la deznodământul tragic al vieții Sfântului Ioan Gură de Aur, a fost însuși împărăteasa Eudoxia. Supărarea ei a intervenit de acolo că episcopul a intervenit pe lângă împărăteasă în favoarea unei văduve sărace ce se numea Calitropia, căreia împărăteasa îi luase întreaga avere la moartea soțului ei surghiunit. „O astfel de intervenție Eudoxia a socotit-o drept insultă. Dușmănia ei a crescut și mai mult când doamnele de onoare au convins-o că Hrisostom a vizat-o și pe ea în cuvintele sale rostite împotriva femeilor care fac lux și se împodobesc. Se crease astfel o atmosferă potrivnică arhiepiscopului Constantinopolului”.

Sinodul de la Constantinopol avea deci drept obiect condamnarea lui Ioan Gură de Aur. În primăvara anului 403 și-a făcut apariția la Constantinopol un episcop bătrân pe nume Epifanie foarte venerat în Cipru. Specialitatea sa era detectarea ereziilor. Toată viața se ocupasesă detecteze erezii la toți monahii din străfundul deșertului, de pe munți, din mănăstiri sau din orașe. „Sfântul Epifanie, însă, ajuns la Constantinopol și-a dat seama de ce uneltea Teofil împotriva arhipastorului Constantinopolei și a plecat din capitala imperiului spre patria sa. Cei care-l trăseseră pe sfoară era Eudoxia și Teofil”.

Teofil, însă, n-a avut curajul și nici îndrazneăla să prezideze el sinodul, ci l-a pus președinte pe Pavel, mitropolitul Heracleii. „Acuzațiile împotriva Sfântului Ioan au fost aduse de cei doi diaconi din Constantinopole, pe care Sfântul Ioan îi excomunicase, pe unul pentru omor, iar pe celalalt pentru adulter. Cei doi diaconi au format aceste acuzatii având făgăduința că vor fi primiți in Biserica; ceea ce s-a și întâmplat după exilarea lui Hrisostom”.

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost chemat să se prezinte în fața sinodului lui Teofil. „La această chemare, arhiepiscopul Constantinopolei a adunat în locuința sa mai mult de 40 de episcopi și a răspuns că nu se prezintă decât cu condiția plecării din sinod a celor patru episcopi, care sunt pe față împotriva lui, adică: Teofil, Severian, Acacie și Antioh. În urma acestui răspuns, sinodul lui Teofil l-a caterisit. Împăratul Arcadie a confirmat hotărârea și a poruncit să fie exilat”.

Poporul capitalei, care adora pe episcopul său, a căutat să împiedice plecarea lui. Dacă arhiepiscopul ar fi vrut să se împotrivească poruncii împărătești, în Constantinopol s-ar fi riscat razboiul civil căci poporul ținea așa de mult la pastorul său, că ar fi fost gata să-și dea sângele pentru el. Însă arhiepiscopul nevinovat, dorind mai bine să se jertfească pe sine, decât să provoace vărsarea de sânge, s-a hotărât să se supună de data asta puruncii împărătești, și pleca în surghiun. „Dar nici împăratul nu scăpa de mânia poporului. A doua zi norodul dădu afară din Biserică pe prelatul menit să înlocuiască pe cel ce nu putea fi înlocuit de nimeni, și apoi se duse la palatul împărătesc, unde prin strigăte amenințătoare ceru pe pastorul surghiunit”.

Tocmai atunci se nimeri să se întâmple un cutremur de pământ. Toată lumea văzu în aceasta un semn al mâniei lui Dumnezeu, iar împăratul a fost nevoit să cheme înapoi pe sfânt. „La întoarcere el a fost primit de o mulțime nenumărată de credincioși, care cu lumânări aprinse în mână, cântând cântece sfinte, îl așteptau ca pe un mântuitor”. „Poporul îl îndemna să se suie la amvon să le vorbească iar, însă el șovăi, căci după canoane, un cleric caterisit, pentru a-și putea lua iar postul sau, trebuie mai întâi să fie dezlegat tot de un sinod. Împăcarea dintre el și curte n-avea să fie de lungă durată”.

Viața episcopului sfânt Ioan a decurs, în general, în liniște până când în apropierea bisericii a fost înălțată o statuie de argint care o reprezenta pe împarăteasa Eudoxia. Lângă această statuie aveau loc de obicei „jocuri populare”. „Sfântul Ioan considerând cele întâmplate ca o batjocură la adresa bisericii, cu îndrăzneala-i cunoscută a început să vorbească împotriva celor ce făceau aceasta”. Împărăteasa dându-și seama că Sfântul Ioan se referă la ea și socotind cuvintele lui o insultă, a cerut iarăși convocarea unui sinod împotriva lui Sfântul Ioan.

Eudoxia și doamnele aristocrației imperiului din Răsărit i-au convocat pe Acachie, Antioh ca și pe toți episcopii dușmani Sfântului Ioan Gură de Aur și le-au adus la cunoștință planul de asasinare a sfântului. Episcopii le-au asigurat pe Eudoxia și pe prietenele sale aristocrate ca asasinarea sfântului nu-l va supăra pe Dumnezeu.

Cu ajutorul poliției Constantinopolului de la curtea imperială și episcopii s-au străduit să găsească un „ucigaș plătit”. „Astfel de oameni există în marile orașe. Ucigașul recomandat de poliție era un om cu experiență. Nu era la prima sa crimă. Dar dificultatea stătea în aceea ca episcopul nu era păzit numai de poliție, era păzit și de credincioșii săi. Zi și noapte mulțimea săracilor din Constantinopol se aduna în jurul palatului episcopal veghind viața sfântului”.

Timp de mai multe săptămâni asasinul a incercat să pătrundă în chilia lui Ioan Gură de Aur. Dar i-a fost imposibil să se strecoare printre rândurile de săraci care îl păzeau pe protectorul lor. „Cu ajutorul clerului Eudoxia a încercat de mai multe ori să-l lichideze pe sfânt. Dar fără rezultate”. „Partizanii săi, care nu vroiau să recunoască măsura luată împotriva iubitului și neasemuitului lor păstor, se numiră ioaniți și avură de răbdat mai mulți ani de-a rândul toate asupririle din partea dușmanilor Sfântului”.

Aflând că deja un grup de soldați era pregătit să-l scoată cu forța, pentru a nu se face tulburări în popor, episcopul sfânt Ioan și-a luat rămas bun de la episcopii pe care îi iubea, de la Olimpiada și diaconițele Pentadia și Procla. Fiind purtat de un grup de soldați traci, s-a îmbărcat pe o corabie și s-au îndreptat spre Bitinia. Iar de aici, mergând ziua și noaptea au ajuns într-un orășel pustiu din Armenia, numit Cucuz.

În scrisorile sale Sfântul Ioan se plânge de suferințele la care a fost supus atât din pricina climei ținutului, cât și din lipsa celor de neapărată trebuință. A fost de două ori bolnav. Peste acestea mai erau și năvălirile isaurilor, din pricina cărora în iarna anului 406 a trebuit să se mute într-o fortareață din apropiere de unde în primăvară s-a intors iarăși în Cucuz. „Din îndepărtatul lui surghiun, Sfântul Ioan a stat în necontenită legătură epistolară cu prietenii săi și cu cei rămași credincioși, fie clerici, fie laici; n-a încetat să se intereseze de problemele bisericești și mai ales de opera misionară pe care o începuse în Constantinopole”. Epuizat de boală și de slăbiciune, pe o arșița cumplită de vară, a lunii iulie 407, escortat de soldați, Sfântul Ioan a trebuit să ia drumul ultimului său surghiun. Nu putea face decât trei kilometri pe zi. „După trei luni de călătorie obositoare, la 13 septembrie ajunge într-un sat în apropiere de Comana, unde se afla o bisericuță a Sfântului mucenic Vasilisc. Lângă bisericuță era locuința preotului și câteva case. Sfântul a poposit în casa preotului. Noaptea în vis, și s-a arătat Sfântul mucenic Vasilisc și i-a spus: „Curaj frate Ioane, mâine vom fi împreună!”.

A doua zi dimineața, era 14 septembrie, cu puterile slăbite, s-a rugat sfântul de capetenia soldaților să amâne plecarea. Nu i s-au îngăduit și au plecat la drum. „Dar nu făcuse decât ceva cale și Sfântul Ioan Gură de Aur a fost cuprins de o slăbiciune atât de mare, încât a trebuit să recunoască și neomenosul ostaș că nu mai poate continua drumul. A intrat în Biserică, a cerut veșmintele bisericești și și-a schimbat toată îmbrăcămintea sa până la încăltăminte. Hainele sale le-a dăruit săracilor”. Apoi, a îmbrăcat hainele de slujbă, a săvârșit Sfânta Liturghie și s-a împărtășit cu Preacuratele Taine.

După împărtășire a înălțat rugăciunea de mulțumire, a dat sărutarea cea mai de pe urmă celor care erau lângă el, s-a culcat spunând cuvintele: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.

După ce și-a făcut semnul sfintei cruci și a rostit cuvântul: „Amin” și-a dat sufletul. Aceasta s-a petrecut în ziua de 14 septembrie, ziua praznicului Înălțării Sfintei Cruci anul 407. „În cinstea Sfântului Ioan Gură deAur, Biserica Ortodoxă a mai rânduit și alte zile de pomenire: 15 decembrie în care se pomenește hirotonirea sa ca arhiepiscop al Constantinopolului; 27 ianuarie, când se săvârșește pomenirea aducerii moaștelor Sfântului Ioan Gură de Aur în Constantinopole, săvârșită în anul 438 de Proclu; și la 30 ianuarie-de Sfinții Trei Ierarhi mari dascăli ai Bisericii și ai lumii: Sfântul Vasile cel mare, Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu și Ioan Gură de Aur”.

„Pentru frumusețea și strălucirea cuvintelor sale, Sfântul Ioan a fost numit de contemporanii săi <<Hrisostom>>, adică: <<rău în ale cărui valuri curge aur>>; numele acesta i-a fost dat de marele epistolograf Sfântul Isidor Pelusiotul cu un secol mai târziu, adică <<Gură de Aur>>, care va însoți permanent numele bunei mame și evlavioasei crestine Antusa”.

Bunul Dumnezeu a rânduit ca viața acestui strălucit sfânt să fie scurtă, 63 de ani. În schimb a fost bogată în fapte și scrieri. Au fost și sunt o mină de aur pentru teologii din Răsărit și din Apus, din timpurile vechi și din timpurile noi. Autorul lor va rămâne veșnic izvorul la care vor alerga toți cei însetați de frumusețile gândirii și viețuirii creștine. Aceste însușiri deosebite au făcut ca Sfânta Liturghie alcătuită de el să se săvârșească în bisericile ortodoxe în toate zilele anului cu excepția câtorva zile. Acesta este respectul pe care Biserica Ortodoxă îl aduce Sfântului Ioan Gură de Aur.

II. Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur se impune ca personalitate proeminentă prin relieful său unic de om, scriitor, de poet, de inițiator de reforme în duhul Evangheliei. El și-a atras după cum am mai spus o deosebită atenție și aprecieri pasionate din partea contemporanilor săi. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost foarte iubit de contemporani, dar a rămas la fel de iubit și după moarte. De aici reiese personalitatea sa ieșita din comun, acesta depăsind pe cei mai mulți din contemporanii săi printr-o prospețime, puritate și cutezanță spirituală nemaiîntâlnită din epoca apostolică.

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a realizat pe sine complet în preoție. Dumnezeu îl înzestrase cu multe daruri și el ar fi putut să ajungă un vestit retor sau jurist ori un dregător de seamă. Energia exceptională desfașurată de el l-ar fi încununat cu maximum de rezultate în orice ocupație pe care și-ar fi ales-o. El a pus bazele teoretice ale concepției sale despre sensul acestei misiuni în tratatul său „Despre Preoție”. „Demnitatea învățăturii și a Preoției este mare și minunată, având cu adevărat nevoie de votul lui Dumnezeu încat pe cel vrednic să-l pună la mijloc”. Frumusețea inimii, iată ce trebuie să descopere, în prealabil episcopii la candidații pentru preoție. „Preoția este o vrednicie fără pereche, pe care nimic nu o egalează pe pământ. Preoția se săvârșește pe pământ, dar are rânduiala cetelor cerești. Sfântul Duh a rânduit ca preoții, înca pe când să aducă lui Dumnezeu aceeași slujbă pe care o aduc ingerii în ceruri”. „Pentru aceea preotul trebuie să fie atât de curat, ca și cum ar sta chiar în cer, printre puterile cele îngerești”.

Misiunea preotului este pregătirea drumului mântuirii pentru credincioșii săi și pentru sine prin lucrarea fără răgaz a pastorației. Pastorația este, după Sfântul Ioan, expresia practică a sufletului preotului pentru sufletele credincioșilor. „Factorii pastorației hrisostomice sunt: dragostea, curăția, munca, entuziasmul și jertfa. Preotul este un părinte obștesc al întregii lumi. Se cuvine ca el să se îngrijească de toți fără excepție ca și Dumnezeu, căruia el îi slujește cele sfinte”.

Să audă pe cei ce defăima pe preoți și să învețe de la David câtă evlavie a arătat față de împărat, cu toate că mult mai cinstit este preotul decât împaratul, pentru că este chemat la mai mare începătorie. „Chiar de vom ști cu de-amănuntul viața preotului, și tot nu suntem îndreptățiți să-l defăimăm, ci să facem cele zise de el. Și dacă nu ne este îngăduit să ne judecăm viețile unii altora, cu mult mai mult viețile preoților”.

Un preot cu o concepție și convingeri eroice despre misunea sa urmărește exercitarea unei influențe viguroase asupra turmei pe care o păstorește. „Sfântul Ioan Gură de Aur a fost prin excelență un moralist practic, evanghelic, în inimă și viața căruia credința fără fapta bună nu are nicio valoare”.

Sfântul Ioan Gură de Aur combate o altă boală la clerici, nedreptatea în general și lăcomia. „Lăcomia de bani, de mâncare de patima grea care trebuie extirpată. Lăcomia celor ce poftesc cele multe, aceștia sunt mai ticăloși și decât cerșetorii, ca cei ce sunt cuprinsi de mai mare si mai iute scârbe decât aceștia, arătat este de aici”.

„Căci, de pilda, lăcomia este un aluat vechi, și oriunde ar cădea, în orice casă ar intra o face necurată. Nimic nu este mai putregăios decât lăcomia”. Critica Sfântului Ioan Gură de Aur e adesea corosivă, el atrăgea asupra egalității dintre toți oamenii. El prețuiește foarte mult munca, critică pe leneși oricine ar fi ei, dar cu deosebire pe bogați care se folosesc de munca altora. Cea mai mare problemă era aceea a raporturilor dintre bogați și săraci. El face apel continuu la cei bogați, pentru a face milostenie spunând: „Milostenia nu lasă să ni se stingă candelele. De vor fi păcatele voastre ca purpura, ca zăpada le vor albi. Milostenia nu ne lasă să cădem acolo, unde a căzut bogatul cel nemilostiv”.

Să ne îmbrăcăm cu această podoabă, să dobândim această brățară de aur, pentru suflet câta vreme suntem aici, ca și ea să ne cunoască atunci când ne vom înfațișa înaintea Dreptului Judecător. Milostenia este mama dragostei, a dragostei care caracterizează creștinismul, care este mai mare decât toate semnele și minunile, prin care creștinii care o sâvârșesc se aseamănă cu Iisus Hristos. Milostenia este mai presus decât orice faptă bună, și pe cei ce o iubesc îi pune lângă Împăratul a toate.

Milostenia fiind un oficiu înalt, trebuie făcută și cu alte precauțiuni: Jertfa adusă pe acest altar va fi nu numai profund consimțită și intenționată, dar și făcută din daruri neprihanite. Nu se primește milostenia din furt, precum nu se primeau ca jertfă, din Legea Veche, animalele cu defect. „Nu cantitatea milosteniei este, apoi, principalul, ci dispozitia sufletească a celui ce dă, în raport cu posibilitațile sale. Demnitatea milosteniei o garantează pe de altă parte primitorul ei, care, sub înfațișarea săracilor este Hristos”. Răsplata milosteniei nu trebuie așteptată pe pământ. „Cei ce doresc și gândesc în felul acesta sunt ca niște invitați la prânz ales care, grabiți, se reped și se satură din mâncarurile mai puțin gustoase ce se servesc la început. Așa cei milostivi sunt iubiți și miluiți, și pomeniți în rugăciunile către Dumnezeu. De aceea, săracii nu trebuie evitați. Să umblăm chiar după ei, să-i găsim. Ajutorarea lor s-o facem direct, personal, nu prin intermediari”. Sfântul Ioan a organizat strălucit lucrarea de asistență a Bisericii din Antiohia și mai ales a celei din Constantinopol.

A dispus măsuri de economie strașnică la multe articole de celtuieli, aplicând această măsură chiar în palatul său patriarhal din care a eliminat luxul, și pe care l-a împodobit cu sobrietate și simplitatea apostolică și monahală în care trăiesc ca preot in Antiohia. Sfântul Ioan ținea la curent liste cu numărul și desigur cu numele săracilor. „Intensitatea acestei acțiuni este oglindită și de anumite statistici și soluții păstrate în cuvântările sale. Sfântul Ioan întreținea 3000 de săraci cu veniturile dintr-un singur legat, în afară de asistența pe care o dădea prizonierilor, bolnavilor și strainilor și în afară de îmbrăcămintea care se împărțeau zilnic. El nu lasă însă totul pe seama Bisericii. Lucrarea ei caritativă oficializată întâmpina o mulțime de greutăți și risca să se lase neîmplinite multe nevoi. Din aceste pricini, Sfântul Ioan atrage atenția credincioșilor să nu lase milostenia numai pe seama Bisericii, între altele și pentru aceea că la judecata se va cere fiecăruia socoteala asupra faptelor de iubire pe care le-a săvârșit personal și direct”.

Propune în conformitate cu procedeul folosit de comunitățile creștine primare, ca fiecare familie să adune pe îndelete daruri pentru săraci, sfătuiește a se institui în fiecare casă o cutie a milelor în care să se strângă zeciuiala pentru săraci. În general el cercetează toate căile pe care iubirea curată și năvalnică poate să devină fapta de milostenie. Iisus Hristos ne-a poruncit, zice El bunăoară sa chemăm pe săraci la masă. Dacă însă nu putem suferi prezența lor la masa, să le ducem cel puțin partea lor de hrană acasa la ei.

Ambasadorul săracilor n-a pregetat, un moment să evidențieze posibilitatea și îndatorirea pentru toți oamenii de a practica milostenia. „El a înfățișat-o frumos și convingător ca pe o mijlocitoare a noastră pe lângă Dumnezeu. Ea sfărâmă lanțurile, risipește întunericul, stinge focul, omoară viermele, oprește scrâșnirea dinților. Ei i se deschid porțile cerului. Una din coordonatele principale ale umanismului hrisostomic este prietenia și sora ei dragostea. Putini oameni au vorbit și au scris așa de frumos despre prietenie și dragoste ca autorul nostru”.

După Sfântul Ioan Gură de Aur, omenirea este un organism unitar. „Suntem toți un singur trup, deosebindu-ne unii de alții numai atât cât se deosebește un mădular de altul”. „Prietenia, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, este unirea atât de strânsă între cel ce iubește și cel iubit. Este ținta supremă pe care o au de atins fiii acestui pământ”. Dumnezeu a rânduit înfaptuirea prieteniei să fie dictată și înlesnită de factorii naturali pe care Sfântul Părinte îi deosebește. Între factorii fizici, el numără: crearea oamenilor din aceeași materie, comunitatea de origine, și legăturile matrimoniale. „Dumnezeu n-a făcut apoi pe toți oamenii de vârsta matură a lui Adam, ci a rânduit ca ei să vină pe lume unii prin alții, nașterile succesive și creșterea copiilor având să producă și să mențină prietenia, legătura unirea lor. Crearea din aceeași materie. Impulsul spre prietenie, spre unire, este dat de neamul omenesc prin unitatea materiei din care se trage”. Astfel, oameni și neamuri care nu erau uniți prin rudenie naturală se apropie și se împrietenesc pe calea căsătoriilor. „Sfântul Ioan Gură de Aur schițează prietenia unei prietenii cu totul noi. Cadrul ei material rămâne același. Fundamentul, criteriul prieteniei nu mai rămâne folosul și calculul omenesc ci voia lui Dumnezeu”.

Adevărata prietenie nu se inspiră din interese trecătoare: petreceri, servicii reciproce etc. Cu asemeni temeiuri ea nu poate fi nici caldă, nici trainică; durează cât ele: o zi. O greseală mică, o pierdere bănească, un sentiment de pizmă sau de slavă deșartă ori altă pricină de acest fel, ajunge pentru a nimici această prietenie care nu are rădăcina spirituală. „Prietenia, pentru ca să fie puternică și neschimbatoare, trebuie să aibă temei, motiv și model pe Iisus Hristos, care și-a dat viața pentru prietenii săi (Ioan XV, 13). Cel ce iubește în acest fel, nu bagă în seamă nici noblețea rasei, nici pornirile șovine, nici bogațiile. Poate să-l urască, să-l insulte, să-l dea spre moarte: el stăruie în iubirea sa, caci are un temei îndestulător pentru iubire: Iisus Hristos”.

A înmulți prietenii este o datorie. Și pe cei răi trebuie să-i câștigăm ca prieteni, chiar cu prețul celor mai stăruitoare și prelungite silințe, „pentru ca avându-i apropiați să-i putem deprinde mai ușor cu virtutea”. „Omul este opera lui Dumnezeu, numai rătăcirea sa este lucrarea diavolului”.

Ca să ne păstrăm prietenii, trebuie să-i respectăm. „Nimic nu e în stare să întrețină prietenia ca stăruința în a încărca pe aproapele de atențiuni”. În general, pe prieten să nu-l ținem niciodată dator, ci să ne socotim datori lui, chiar dacă el ne este nouă dator. Porunca iubirii de frați dictează ca prietenilor mai degrab să le dăm, decât să primim din mâinile lor.

„Prietenia se hrănește din curăția vieții celor care se hotărăsc s-o cultive”. „Piedici în calea prieteniei mai sunt apoi: bogăția pentru care unii sacrifică prietenia, slava deșartă, insultele”.

Ajutorul prieteniei este necesar nu numai celor mai slab înzestrati, ci tuturor oamenilor, oricât ar fi de puternici și dăruiți. Unirea, prietenia, atracția, este o lege care stăpânește întreaga natură. „Un prieten adevărat este remediul vieții. Nenumărate comori nu egalează valoarea lui”. Cu prietenul ți-e ușoara și calea exilului; fără el nici acasă nu te simți bine. Cu un prieten și săracia este insuportabilă; fără el și sănătatea și bogăția sunt de nesuferit. „Dragostea pe care trebuie s-o arătăm unii față de alții, zice sfântul Ioan, trebuie să depășească aprecierea ce există între prieteni. Cea mai însemnată particularitate a moralei creștine este dragostea”. Iubirea este deci totul. „Precum cineva, chiar de ar fi îmbrăcat în aur de sus până jos, nu este recunoscut ca împărat dacă n-are diadema împărătească, tot așa iubirea e pecetea care autentifică toate valorile și virtuțile”.

Numai dragostea nu are nicio suferință. Ca o albină harnică adună de peste tot nectarul celor bune și-l strânge în sufletul celui ce iubește. Iubirea este astfel, un mare învățător, în stare să întoarcă pe oameni din rătăcire, să le schimbe felul de viată, din pietre să-i faca oameni. Alteori schimbă de-a dreptul firea lucrurilor, prefăcând în lucruri bune pe toate cele ce se ating de ea. A lua bunurile altora, pare ceva plăcut; dragostea nu îngăduie însă, ca aceasta să se arate ca ceva plăcut, ci pregătește sufletul să fugă de o asemenea faptă, ca de ceva cu neputință de suferit. Și iarași clevetirea pare tuturor oamenilor ca ceva care face multă plăcere; dar dragostea hotărăște ca o asemenea faptă este amară, iar vorbirea de bine, desfătătoare. „Lacrimile iubirii sunt mai dulci ca râsul și voia bună”.

Acest fericit părinte dorește ca noi să ne achitam mereu de această datorie și ca ea să dureze necontenit, să nu se stingă niciodată. „Gradual privită, cea mai înaltă speță este iubirea vrașmașilor asupra căreia insistă îndelung, întrucât e mai anevoie să te invinuiești cu ea și s-o împlinești”. Domnul nostru Iisus Hristos este modelul desăvârșit al iubirii vrașmașilor. Arhidiaconul Ștefan, Sfântul Apostol pavel, Samuel și ei au strălucit prin acestă înaltă virtute. O importanță deosebită are, în teologia Sfântului Ioan Gură de Aur, concepția sa despre comuniunea euharistică.

„Partea interna începe cu Botezul, crește și se întărește prin Euharistie și ajunge la unirea real mistică desăvârșita creștinilor cu Hristos și intre ei. Acestă unire mistică sau comuniune euharistică în Hristos și prin Hristos se vădește prin viața creștină. Trebuie o corespondență la posibilitatea maximă între comuniunea harică și viața morală a creștinului”.

În fața faptului euharistic, Sfântul Ioan Gură de Aur, cere credinciosului, mai presus ca oriunde, cea mai desăvârșita stare de suflet și de conștiință. De aceea sfântul zice că cel ce nu este vrednic să se împartașească acela nu este vrednic nici să participe la jertfa liturgică. „Problema evlaviei euharistice, la Sfântul Ioan Gură de Aur cuprinde la un loc totul: și pe preoții săvârșitori ai tainei și pe credincioșii care se apropie de ea și o primesc. Chipul preotului creștin, în faptul euharistic, mai ales, trebuie să fie așa de luminos și de curat, ca și cum nu pe pământ ar fi traiul lui și în cer”.

Viața preotului trebuie să fie un model, viață de inger, dumnezeiască chiar, fie pentru neînsemnata vrednicie încredințata lui de Dumnezeu, de a împartăși credinciosilor Harul mântuitor. Credincioșii, nici ei sa nu fie mai prejos, în curație. Dacă preotului i se cere o viață la înălțimea Domnului, credincioșilor, în apropierea lor de dumnezeiasca Euharistie, li se cere o vrednicie spirituală care să egaleze pe cea a ucenicilor Lui. Această evlavie Euharistică este declarată și de formularul liturgic. Anunțarea prefacerii darurilor este facută de liturghisitor în regula evlaviei credincioșilor. „Să luăm aminte, Sfintele Sfinților”. Sfintele pentru cei Sfinți, el zice, de fapt că, dacă cineva nu este sfânt, fiindca pe sfânt nu-l face numai slobozirea lui de păcate.

O evlavie euharistică marginită doar la câteva zile sau la câteva săptămâni în an, cum se obișnuiește, oricât de palid, o evlavie periodica este, de fapt, un armistițiu temporal, tactic, între virtute și păcat, este o anomalie în viața creștină. „Ca fapt de purificare spirituală, evlavia euharistică își are câteva principii deosebit de importante. Pocăința spune Sfântul Ioan Gură de Aur, are nevoie de fapte drepte și virtuoase, dar ca milostenia cu libertate nimic nu este în stare să stingă para focului păcatelor”.

Nu există păcat pe care să nu fie în stare să-l stingă milostenia. Îndurarea creștină însâ este cerută aici mai ales, prin aceea că dumnezeiasca Euharistie este Jertfa izvorâtă din îndurarea lui Dumnezeu față de lume. În fața dumnezeieștii Euharistii, învață Sfântul Ioan Gură de Aur, trebuie să vină cu iubire de Dumnezeu. „Trupul și Sangele Lui trebuie mâncat și băut numai de iubitorii Lui si iubitori ai Lui nu pot fi cei care urăsc și trec cu vederea apropele lor”. Numai așa să ne apropiem de sacrilegiul euharistic cu sacrificii de iubire reciprocă.

Odată cu aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur deschide cele mai largi perspective umanitarismului creștin, angajat și promovat cu o rară amploare, în lumina faptului euharistic. „După Cina cea de Taină, observă el, Domnul și ucenicii au ieșit spre Muntele Măslinilor. Pomenirea acestui munte, în preajma faptului euharistic, prilejuiește sfântului nostru una din numeroasele însușiri ingenioase ale talentului său oratoric și un strălucit chip de adaptare a numirilor biblice, cerute în practica moravurilor”.

Creștinii trebuie să fie ca măslinul și ca untuldelemn: să fie, pentru aproapele lor din nevoi, luminători ajutători, salvatori din strâmtorări ca samarineanul milostiv. Omul este numai când este umanitar. Neumanitatea, dimpotrivă este cea mai jalnică descalificare religioasă, mai mult, ea este o stare diabolică în viața omenirii. „Multe sunt lucrurile care caracterizează creștinismul, dar mai mult decât toate și mai bine decât toate iubirea reciprocă între oameni și pacea”. De aceea în văzduhul de deasupra Sfântului Potir, Sfântul Ioan Gură de Aur aude mereu cuvintele cântarii îngerești, de deasupra peșterii Betleemului: Slavă întru cei de sus și pe pamant pace, între oameni bunăvoire. Atmosfera din jurul Sfantului Potir trebuie să fie de-a pururi o amosfera de pace și d concordie omenească.

Primitorii dumnezeieștii Euharistii să se apropie de ea cu sentimente frățești și pașnice. Când Sfânta Evanghelie vorbește de dumnezeiasca Euharistie ca jertfă de unire și iubire, ea respinge darul adus la altar de cel in vrașmașie cu aproapele, cu fratele. „Jertfa de împacare între Dumnezeu și oameni, dumnezeiasca Euharistie cere de la primitorii ei jertfa de pace și de iubire”.

Pacea pentru lumea creștină, legată de momentul euharistic, a fost cerută de Biserica și propovăduită chiar din primele începuturi ale comunitaților și adunărilor cultice creștine, sub denumirea liturgică de „sănătatea pacii”, în special. Înainte de Sfânta Jertfa, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, creștinii se sărutau între ei, chiar dacă, de cele mai multe ori, faceau numai cu gura, nu și cu inima. Sacrificiul împăcării, dumnezeiasca Euharistie cere „ca să nu se apropie de ea niciun prefacut, niciun om plin de răutate, cu gând plin de venin, ca să nu se facă părtaș la osânda. Caci atunci după primirea Euharistiei, diavolul a năvălit în Iuda pentru nemernicia lui, nimeni deci să nu fie ca Iuda, nimeni să nu intre plin de veninul răutății”.

Dă cuvenita vrednicie pricinei acestei Jertfe. Căci jertfa aceasta a fost așezată pentru păstrarea păcii tale cu fratele tău, iar tu dacă nu mergi pe calea păcii, zadarnic mai iei parte la Jertfă, fiindcă zadarnică ți se face fapta aceasta. Pentru aceasta a coborât din cer Fiul lui Dumnezeu ca să împace natura noastră cu Domnul ei… „Fericiți făcătorii de pace, căci aceia fii ai lui Dumnezeu se vor chema. Dumnezeiasca Euharistie se săvârșește în adunarea credincioșilor, în prezența întregii comunități și în cadrul liturgic. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur s-a străduit din răsputeri pentru realizarea practică a legăturii permanente dintre credincios și Biserică, pe cale liturgică. Acum însă Biserica a ajuns să fie o simpla casă, din lipsa de evlavie. Biserica era socotită, pe atunci, în primul rând „credința și viața evlavioasă”, iar nu „ziduri și acoperișuri”. „Zgomotul și neorânduiala nu trebuiesc aduse în Biserică, unde vorbește Dumnezeu și unde totul trebuie să se petreacă în încordarea minții și în liniște desăvârșită, așa cum trebuie să fie întotdeauna în sacra și veritabila adunare creștină”.

Străbunii noștri, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, ne-au zidit biserici nu cu gândul de a ne arăta adunați laolaltă de prin casele noastre, căci adunări de felul acesta se văd și în piață, și la băile publice și la ceremonii, ci cu gândul ca, strângând laolaltă ucenici și dascăli, aceia să se facă mai buni prin lucrarea acestora. Întra-adevăr se cade ca în Biserică să fie întotdeauna o singură voce, ca și cum unul ar fi corpul tuturor.

Dar nu numai așezare sufletească se cere în fața Sfintei Mese euharistice, ci și asezare trupească. Aici credinciosul să vină curat nu împodobit, căci una este curăția și alta este podoaba. „Sfântul Ioan Gură de Aur își îndreapta gândul mai ales la simplii și curații credincioși de pe ogoare. Îi vedea adesea cum iși înjuga boii la plug, tragând brazde cu nădejde de rod însutit și îi vede și cum urcă și pășesc pragul bisericii, îi vede cum își cultivă campul și după aceea, cum își cultivă și sufletul: îi vede cum cosesc mărăcinii de pe ogoare, ca să nu înăbușe sămânța și îi vede cum cosesc și mărăcinii păcatelor, prin auzirea cuvântului dumnezeiesc”.

Viața celui de la țară este mai apropiată de Mântuitorul Iisus Hristos și de Evanghelie, decât viața celui de la oras. De aceea, la țară, ziua de sărbătoare, duminica în primul rând, este întâmpinată, pe lângă curăția sufletului, cu o desăvârșită curățenie trupescă, ia parte la Sfânta și dumnezeiasca Liturghie, din care un lucru îl știe bine, anume că aici se face dumnezeiasca Euhaistie prin care se aduce în lume și rămâne mereu de-a pururi cu lumea, Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. „Începând cu cămașa curată pe care o ia pe el, cu haina cea mai bună pe care o are și terminând cu busuiocul din grindă frecat în palmă, ca să dea casei mireasma de sărbătoare, duminica în primul rând este întâmpinată, pe lângă curăția sufletului, cu o desăvârșită curățenie trupescă”.

La adunarea liturgică, omul creștin, femeia creștină, să vină împodobiti cu smerenia, cu înfrânarea, renunțând la pompele satanei. Sfântul Ioan spune: „voiesc ca femeile să se împodobească pe sine cu sfiala și cu întreaga înțelepciune, iară nu cu împletiturile părului, sau cu aur, sau cu mărgăritare, sau cu haine scumpe”.

Credinciosul trebuie sa-și dea seama de cuprinsul și de desfășurarea Sfintei Liturghi, mai ales în partea ei chemată liturghia credincioșilor, spune a participa conștient și cu folos duhovnicesc la rugăciunile și actele legate de săvârșirea dumnezeieștii Euharistii, de care este legată toată această a doua parte a Sfintei Liturghi. De la masa Euharistică nu trebuie să lipsească nimeni, cum nici atunci la Cină, nu a lipsit nimeni, toti împărtășindu-se, fapt care ne indică că pilda lor trebuie urmată de toți. De aceea Biserica a stabilit împărtășirea obligatorie a credincioșilor cel puțin de patru ori pe an, în vremea celor patru posturi.

Sfântul Ioan Gură de Aur precizează: „Precum v-am spus adesea, s-ar cuveni ca pentru împărtășit să țineți seama nu de sărbători, ci de curăția conștiinței și atunci să vă atingeți de Sfânta Jertfa”.

Putem să ne împărtășim odată în an, sau chiar la doi ani, dar dacă ne-am împărtăși cu nevrednicie totul este în zadar. Sfântul Ioan Gură de Aur, idealul vieții creștine, idealul practic, urmărit asiduu și înfățișat în cel mai luminos chip. În toate parabolele Sale, cum este cea cu fecioarele, cea cu năvodul, cea cu spini, cea cu pomul cel neroditor, Mântuitorul caută virtutea în fapte. Faptele, ca și ucenicii reprezentați de ele , trebuie să fie mult mai numeroase decât dascalii, fapt care face din creștinism, mai mult decât o filosofie a dogmelor, o filosofie a faptelor.

Abordând problema cea mai de seamă a Bisericii, problema dumnezeieștii Euharistii, ea este cea mai de seamă devreme ce este încorporarea tainică a lui Iisus Hristos , realizatorul Bisericii. Conștiința Euharistică pe care o trezește El cu atâta putere în lumea creștină, nu este chemat și ridicat omul la o conștiință mai înaltă și mai desăvârșită, ca în fața faptului euharistic. Biserica lui Iisus Hristos, este o Biserică vie și puternică în măsura în care se hrănește cu Trupul și Sângele lui Iisus Hristos. „Dumnezeu, în adâncul rânduielilor Lui, ne-a dat să bem toți laolaltă din unul și același Potir arătând că așa, mai ales, izbutește iubirea euharistică sa-și ajungă splendorile ei și ca umanitarismul creștin, mai mult decât în orice, își dobandește, își realizează iubirea noastră cea mai cuprinzătoare numirea de <<iubire duhovnicească>>”.

III. DREAPTA CREDINȚĂ ÎN SCRIERILE SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

Predicatorul rămas fără egal în toată istoria creștinismului, nu a făcut din temele dogmatice subiecte speciale, nici pentru Omiliile, nici pentru lucrări ale sale, deși aproape nu este latură a învățăturii de credință a Bisericii pe care acest mare dascăl al creștinătății să nu o fi atins.

Cunoașterea lui Dumnezeu la Sfântul Ioan Gură de Aur

Una dintre puținele excepții o formează tema cunoașterii lui Dumnezeu, care alcătuiește primele din cele 12 Omilii împotriva anomeilor. Desigur că și faptul că această temă e predată în niște omilii și nu în tratate, face ca nici ea să nu fie expusă într-o formă sistematică, proprie temelor dogmatice, ci în forma potrivită unor cuvântări către popor, în care un rol de seamă îl deține voința de a mișca inimile.

IV. ACTUALITATEA ÎNVĂȚĂTURII DE CREDINȚĂ

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost și rămâne un mare om al Bisericii și al creștinismului.

Biserica îl cinstește ca pe un mare sfânt, iar școlile superioare teologice îl apreciază ca pe unul din cei Trei mari dascali ai lumii și ierarhi. El a fost și rămâne model neîntrecut pentru ierarhi, pentru dascalii de teologie, pentru preoți, pentru monahi și credincioși. „Ceea ce a impus pe Sfântul Ioan Bisericii a fost și este ortodoxia, adâncimea și frumusețea învățăturii sale, viața sa exemplară și excepționalul său talent de predicator, dar și profunda sa dragoste față de om. Dragostea lui pentru om pleacă din dragostea lui Iisus Hristos pentru oameni, din convingerea că în fiecare om este întrupat Mântuitorul Hristos și că în fiecare semen al nostru avem sau întalnim pe Iisus Hristos”.

Dragostea Sfantului Ioan pentru om era așa de curată, de înaltă și de integrală, pentru că ea venea de la Însuși Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru noi. Numai Dumnezeu putea revărsa în firea omenească parfumul și lumina dragostei de om insuflată și Sfântului Ioan Gură de Aur. El mulțumea prietenilor care-l criticau nu din răutate, ci din dragoste. „Cine laudă totul, fără deosebire, și calități și defecte acela nu dă dovadă de iubire și numai înșală căci cel ce urăște certarea este nebun” .

Bazată pe Evanghelie, dragostea hrisostomică de om nu ține seama de clasele sociale și nu face discriminări între oameni. Dragostea ne face fără de prihană în toată puterea cuvântului. Sfinții lui Dumnezeu au fost foarte iubitori de Dumnezeu, de aproapele și foarte compătimitori. Sfântul Apostol Pavel a spus: „Cine ne va despărți de dragostea lui Dumnezeu? Necazul sau strâmtoarea, sau goana, sau foametea, sau golătatea, sau nevoia, sau robia (Rom 8, 35). „El a disprețuit tot pământul și marea, el a disprețuit până și porțile cele tari ale morții pe care nimic nu le putea birui în totul, iată-l că atunci cand a văzut lăcrimând din ochii unor prieteni ai lui a fost zguduit acest bărbat tare ca diamantul, încât nu a putut ascunde durerea”. Sfântul Ioan Gură de Aur se adresează diaconiței Olimpiada într-o scrisoare pe când era în exil pentru a o încuraja: „Spune, te rog, întregii binecuvântate tale case multe din partea noastrã. Rãmâi sãnãtoasã și bucuroasã, stãpâna mea preaveneratã și preaiubitã de Dumnezeu.

Iar dacã vrei sã-mi scrii pe larg, aratã-mi și în acesta, fãrã sã mã amãgești, cã ai îndepãrtat toatã deprimarea și petreci în tihnã. Fiindcã acestea vreau sã fie leacul scrisorilor mele: sã-ți producã multã voioșie, și atunci mã vei vedea scriindu-ți necontenit. Dar sã nu-mi scri iarãși: <<Multã mângâiere am din scrisorile tale>>, cã ci asta o știu și eu, ci cã ai mângâiere cât vreau eu, cã nu ești tulburatã, cã nu plângi ci petreci în tihnã și voioșie”.

Deci dacă se răcește dragostea cuiva, atunci se împrăștie bruma și gheața pe inima sa, pentru că în adevăr, răzbunarea și răutatea sunt ca bruma și gerul, care prăpădesc plantele. „Noi însă să chemăm pe soarele dreptății, să îl rugăm de a trimite în inimile noastre razele sale și atunci nu va mai fi brumă peste ele, ci apă de băut. Când focul soarelui dreptății se va atinge de sufletul nostru nu va lăsa în el nimic țeapăn, nimic arzător și nimic neroditor, ci totul se va arăta plăcut, dulce și încărcat de plăcere. Dacă noi ne iubim unii pe alții va veni și acea rază”. Expresia cea mai înaltă pe care o folosește Sfânta Scriptură exprimă cinstea deosebită cu care Dumnezeu înconjoară pe om, este: „Să facem om dupa chipul și asemănarea Noastră”. „Omul e mai de cinste decât toate ființele văzute. Pentru el au fost zidite toate: cerul, pământul, marea, soarele, luna, stelele, animalele și toate ființele necuvântătoare”. Prezentarea omului ca încoronare și stăpân al creației e o înaltă concepție umanistă, pe care diferitele științe și religii o împărtășesc deopotrivă.

Sfântul Ioan Gură de Aur acordă cinstire deopotrivă și sufletului și trupului. La fel despre egalitatea principală a barbatului cu femeia. „Crearea femeii e o minune tot așa de mare ca și crearea lui Adam. Ea este egală lui, înțelepciunea și libertatea de voință pe care primii oameni le-au arătat, dând nume ființelor, lucrurilor și faptelor, ca încununare a unui lung proces de observație, experiența și abstractizare implica o considerabilă putere pe care omul și-o achiziționează progresiv, grație efortului său spiritual”.

Sfântul Ioan spune, că omul e creat în mod special pentru a fi stăpân. Nimic din cele ce sunt pe pământ nu e mai mare ca el. Toate sunt sub puterea lui. Omul a pierdut strălucirea chipului dumnezeiesc prin păcat. Chipul acesta n-a dispărut complet, dar el e serios alterat de păcat. „Alterarea chipului lui Dumnezeu în om, începută prin neascultare și neglijență și continuată prin păcatele de tot felul, născutaă din acestea poate fi corectată printr-un stăruitor proces de educație, de desăvârșire”.

Procesul de desăvârșire este o serie neîntreruptă cu patimile îndeosebi, cu lăcomia, cu desăvârșirea și cu slava deșartă pe care adevăratul creștin trebuie să le biruie. În această luptă rolul principal revine rațiunii și credinței. Efortul continuă în această direcție duce la asemănarea cu Dumnezeu care va vedea ca rezultat îndumnezeirea. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că vârful celei mai înalte virtuți este asemănarea cu Dumnezeu, pe cât cu putință.

Sfântul Ioan stăruie mai des asupra dragostei oamenilor între ei. Dragostea și credința sunt organic legate, ele formează „o minunată pereche”. Dragostea fără credință nu folosește și este de-a dreptul imposibilă. Fără dragoste celelalte virtuți nu valorează nimic. Dragoste este capul, rădăcina și mama tuturor bunurilor. „Ea apropie, împacă armonizează, unește nu numai pe cei prezenți, ci și pe cei absenți, nu numai pe cei vii ci și pe cei vii cu cei morți. Dragostea e curată de orice întinăciune; ea e ca o albină care adună și depozitează numai mierea binelui; ea e mai duioasă ca o mamă și mai bogată ca o stăpânitoare”.

Ea este începutul, mijlocul și încununarea desăvârșirii. Monahismul și preoția sunt expresii culminante ale dragostei de Dumnezeu și de oameni. Monahii și preoții sunt misionarii acestei dragoste în lume. Dragostea crează sentimentul de solidaritate interumană. „În actul cunoașterii tainelor divine, credința este factorul prim. Rațiunea nu ne poate lămuri marile taine ale credinței. Nu pot fi lămurite prin puterea rațiunii taina întrupării Cuvântului, învierea prea minunată a lui Iisus Hristos, toată opera binefăcătoare a Crucii lui Iisus Hristos”. Precum iubirea face unirea și armonia, tot așa și credința, cât timp nu se lasă dominată numai de rațiune.

Sfântul Ioan, a arătat valoarea creștinismului îndeosebi iudeilor și păgânilor care nu recunoșteau divinitatea lui Iisus Hristos și n-au primit creștinismul. „Ideea sa conducătoare a fost nu atât aceea de a combate pe păgâni și iudei, ci aceea de a-i converti și a-i aduce la credința în Iisus Hristos. Credința ne descoperă mizeria condiției noastre umane”.

Sfântul Ioan insistă în scrierile sale că minunile pe care le-a săvârșit Domnul Iisus Hristos sunt o mărturie nedesmințită a puterii și vredniciei Sale dumnezeiești. Nimeni până la Iisus Hristos n-a săvârșit în lume asemenea fapte minunate. „Numai minunile, spune Sfântul Ioan Hrisostom, pe care le-a săvârșit Mântuitorul Hristos pot convinge pe necreștini despre măreția dumnezeiască a lui Iisus Hristos. Căci minunile s-au făcut nu pentru cei credincioși, ci pentru cei necredincioși și nepricepuți”.

Dumnezeirea religiei creștine se poate dovedi prin minunata răspândire a creștinismului în întreaga lume și prin transformarea morală a lumii antice, datorită operei misionare a celor doisprezece Apostoli ai lui Iisus Hristos, săraci, simpli, neinstruiți, îmbrăcați doar cu putere de sus (Luca XXIV, 49). Dar acest oameni, Apostolii, ne spune Sfântul Ioan, au întemeiat biserici în toate părțile lumii, în timp ce erau loviți, legați, prigoniți, alungați, biciuiți, jefuiți, arși, înecați împreună cu ucenicii lor. Cea mai mare operă a lui Iisus Hristos în lume este întemeierea Bisericii Sale dumnezeiești.

Dupa înălțarea Mântuitorului la cer, răspândirea și întărirea creștinismului s-a făcut prin propovăduirea Apostolilor, care s-au străduit să îndrepte și să regenereze întreaga viață morală a lumii antice. „Și nu numai asta e minunat, zice Sfântul Ioan Hrisostom, ci faptul ca acești oameni simpli, săraci și puțini, necunoscuți și nepricepuți, vorbind o limbă cărora li s-a încredințat îndreptarea întregii lumi, poruncindu-li-se să o ridice la cele mai înalte virtuți, au săvârșit aceasta nu în pace, ci când se ridicau împotriva lor lupte nenumărate din toate părțile. În fiecare popor, în fiecare cetate. Credinciosii erau prigoniti de imparati, de oameni simpli, de cei liberi, de sclavi, de popoare, de cetăți.

Sfantul Ioan Hrisostom spune că multe războaie s-au ridicat împotriva Bisericii. Multe armate s-au pregătit contra ei, care au combătut-o cu armele; s-au urzit tot felul de torturi și pedepse: sobe de fier înroșite în foc, instrumente de chinuit, căldări cu apă clocotită, cuptoare de foc, lacuri, prăpăstii etc.

Iar acestea s-au întamplat creștinilor, fie de la cei străini, fie de la cei apropiați, căci luptau nu numai cetățenii împotriva cetățenilor și rudele împotriva rudeniilor, cunoscuți împotriva cunoscuților, prieteni împotriva prietenilor. Cu toate acestea, credința lui Iisus Hristos strălucește în orașe și în sate, în insule, în câmpii, în pustiuri, în zgomotul porturilor. Mântuitorul Hristos a întemeiat marea familie creștină. Faptul că Biserica creștină s-a răspândit în toate părțile universului arată că Domnul Iisus Hristos nu este un simplu om, ci este Dumnezeu adevărat. „Sfântul Ioan Gura de Aur și-a asigurat o actualitate permanentă prin râvna lui neobosită pentru pace. Puțini sunt creștinii din primele veacuri care să-l egaleze în această privință”. „Pacea e fruntea bunurilor, legătura tuturor bunurilor, mama tuturor bunurilor. Ea este siguranța oamenilor și ne garantează favorurile dumnezeiești. Pacea își are originea în Dumnezeu pentru că însuși Dumnezeu este pace”. Însuși Mântuitorul Hristos salută de trei ori pe ucenicii Săi cu salutul „Pace vouă” (Ioan 20, 19, 29, 26).

Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume ca să aducă pace, ca să unească cele cerești cu cele pământești, ca să pună capăt războiului vechi, ca să mântuiască lumea. El a suferit pentru pace, a fost răstignit pentru pace, a fost înmormantat pentru pace. „El ne-a lăsat pacea ca moștenire, ne-a dat-o ca pe un zid al Biseicii, ne-a așezat-o ca pe un scut și sabie împotriva diavolului. Pacea permite dezvoltarea culturii și a bunurilor materiale și morale de tot felul; ea își atrage admirație mai mult decât săvârșirea, căci pacea e mai mare decât desăvârșirea. Niciun bun nu se poate compara cu bunul păcii”.

Creștinii adevărați răspândesc pacea în toate direcțiile, ei nu pot trăi și lucra decât în atmosfera de pace, fie că se duc la Biserică, fie că se roagă acasă, fie că salută sau aduce darul său la altar. Prin aceasta el arată că dragostea e mai mare decat toate virtuțile. Specificul păcii hrisostomice este că ea trebuie să fie mai întâi sufletească și sinceră. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Ce-ți folosește că toată lumea e în pacea dacă tu te războiești cu tine însuți”.

Sinceritatea este însușirea principală a adevăratei păci. „Cuvintele Mântuitorului a răspândi pacea în lume sunt un îndemn prin cuvintele: <<Fericiți făcătorii de pace, că aceia fii ai lui Dumnezeu se vor chema>>. A răspândi pacea înseamnă, așadar, a lucra pentru mântuirea celor pe care i-am convins să trăiască în pace”.

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost un luptător sincer și devotat pentru pace. El a reușit să creeze în mediul său la Antiohia și Constantinopol, o atmosferă favorabilă păcii. Pentru el pacea însemna dragostea și solidaritatea tuturor în dragoste. Pentru aceasta și Sfântul Apostol Pavel zice: „Pacea să țineți cu toți și sfințenia”, adică modestia „fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu”.

Sfântul Ioan Gură de Aur a caracterizat în chip admirabil esența creștinismului în următoarele cuvinte: „Multe lucruri sunt în adevăr care caracterizează creștinismul, dar mai mult decât toate și superior tuturor este dragostea și pacea”. De aceea și Mântuitorul Hristos zice: „Pacea Mea dau vouă” (Ioan 14, 27, 13, 35). Nu numai minunata răspândire a creștinismului în lume este o mărturie despre existenta și providența lui Dumnezeu, ci întreg universul prin măreția, imensitatea, varietatea și nespusa lui frumusețe și întocmire, proclamă atotputernicia, nemărginirea și divinitatea Sa.

Universul întreg nu e opera întâmplării, nu a ieșit de la sine din neexistență și haos la existență, ci este creația lui Dumnezeu. Operele lui Dumnezeu odată create se mențin și se păstrează datorită providenței Sale. Iar operele care se păstreaza sunt: cerul, pământul, marea, aerul, schimbările anotimpurilor și nu în cele din urmă pe om etc.

De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea credincioșilor Bisericii din Antiohia: „Zidirea aceasta atât de mare, atât de frumoasă și de minunată, legile zilei și ale nopții, hora continuă a anotimpurilor, se vede de aici că o putere nevăzută le înfrânează, că voința lui Dumnezeu le înlănțuiește. Să gândim la frumusețea cerului, ci este atât de măreț și de strălucitor, să privim izvoarele care izvorăsc mereu și nu seaca, ci curg neîncetat zi și noapte de când s-au făcut, la marea care primește atâtea râuri și nu trece dincolo de țărmuri”.

Concepția Sfântului Ioan Gură de Aur despre univers este antropocentrică, adică întreg universul este pus de Dumnezeu atotcreatorul spre servirea omului, cea mai perfectă ființă spirituală corporală din totalitatea creației Sale. Sfântul Ioan spune: „această lume atât de armonioasă și minunată, Dumnezeu n-a creat-o pentru nimeni decât pentru om”. El vrea să ne arate cât de minunat a creat Dumnezeu creierul, inima, ochiul omului și celelalte simțuri. Iată cât de frumos ne explică Sfântul Ioan despre minunata întocmire a ochiului omenesc: „Tu însă, daca vrei să înveți cât de mare este înțelepciunea Creatorului nostru, gaâdește ce se face din lut; ce altceva decât cărămizi și oale. Cu toate acestea a putut Dumnezeu, Marele Meșter, să facă, din materia din care se fac numai cărămizi și oale, ochiul care-i așa de frumos încât îi uimește pe toți care-l văd, și a putut să pună în el atâta putere încât să vadă înălțimea cerului, iar cu ajutorul micii lumini a ochiului să cuprindă atâtea corpuri, și munți, dumbrăvi, păduri și mări fără să obosească. Picioarele merg puțină cale și obosesc, ochiul însă străbate atâta cale și nu obosește”. Dintre toate mădularele noastre, ochiul ne este cel mai necesar și de aceea Dumnezeu nu l-a lăsat să sufere de oboseală, să ne poata sluji neîmpiedicat. Frumusețea trupului este totuși relativă, căci ea îi vine omului din frumusețea sufletului, care înnobilează chipul omenesc și-l îmbracă în lumină, bucurie și strălucire. Un suflet virtuos și frumos aruncă o strălucire negraită asupra trupului. Sfântul Ioan spune: „Nu trupul are în sine frumusețea, ci strălucirea lui vine din ființa sufletului”.

Omul hrisostomic nu se măsoară după criteriile omului păgân: rasă, avere, clasă socială, ci după capacitatea de a practica virtutea până la asemănarea cu Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur urmând linia spirituală a Sfântului Apostol Pavel, ne spune: „Poporul iudeu deși era mic, și l-a ales Dumnezeu ca să fie bogația Sa, neluând aminte la puținătatea lui, ci la virtutea lui, fiindca El voia să-i conducă spre virtute”. Mântuitorul Hristos s-a întrupat în lume, nu spre nimicire, ci spre plinirea și desăvârșirea legii Vechiului Testament. Creștinismul a păstrat multe din învățăturile Vechiului Testament. Altele, însă, au fost înlocuite prin Legea cea Nouă a lui Iisus Hristos, ci ea conduce spre Mântuitorul Hristos.

Mai înainte de toate, noi, creștinii trebuie să preferăm iubirea și pacea. Legea cea Nouă a eliberat omenirea de idolatrie; legea întâi a nimicit pe Faraon, iar legea a doua a nimicit pe diavolul însuși. Cei ce respectă legea lui Hristos, câștigă cerul. „Iudeii contemporani Mântuitorului și anume căpeteniile lor religioase au acuzat pe Mântuitorul Hristos că a numit pe Tatăl Său Dumnezeu. Aceasta acuzație au reînnoit-o în secolul IV anomeii”. Lumea antică se închina elementelor firii. Zeii reprezentau proiectarea și întruparea sentimentelor și concepției umane pe un plan superior viețuirii omenești. Erau cu toții unii față de alții, ca niște dușmani și războinici; parinții înjunghiau proprii lor copii, mamele se înfuriau împotriva copiilor, nimic nu se respecta, nici legea naturală, nici legea scrisă, ci toate erau răsturnate; desfrâurile și crimele nu se terminau, iar mai rele decât crimele erau hoțiile. Și fiindcă se închinau unui zeu hoț. „Religia păgână nu putea conduce omenirea către viața curată și morală. Zeii înșiși, care constituiau modelele de viețuire pentru oameni, se dedau la amoruri, la crime, la tot felul de aventuri și păcate omenești. Nerușinarea păgânilor mergea atât de departe că în timpul aducerii jertfelor săvârșeau lucruri rușinoase”.

Întreaga religie păgână nu era pentru oamenii antichității decât o școală a imoralității. Cu tărie combate Sfântul Ioan Gură de Aur aceste reprezentări amoroase ale zeilor, care sub pretextul religiei și artei, îndemnau pe oameni la imoralitate. Neavând lumina învățăturii lui Iisus Hristos și harul înnoitor al Sfântului Duh, lumea veche se afla sub stăpânirea diavolului, care îndemna pe oameni numai la fărădelegi. „După părerea Sfântului Ioan, preoteasa Pythia de la Delhi cu care atâta s-au laudat grecii, făcea oracole în templul lui Apollon, fiind stăpânită de Duh necurat”.

Sfântul Ioan Gură de Aur combate cu toata tăria superstițiile păgâne de tot felul din timpul său, care aveau încă mare înrâurire asupra creștinilor. Una dintre superstițiile răspândite printre păgâni era aceea că sufletele celor ce mor de moarte violentă se transformă în demoni. Sfântul nostru descoperă credincioșilor absurditatea unor astfel de superstiții. După moarte, sufletele drepților nu pot rătăci aici pe pământ. „Sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu”, ne spune Scriptura (Înț. Sol. III, 1). Sufletele copiilor, întrucât sunt nevinovate, sunt la un loc cu sufletele drepților, pe care Dumnezeu îi are sub ocrotirea Sa.

Cât privește sufletele celor morți de moarte violentă, acestea nu devin demoni, ci numai sufletele celor ce au trăit în păcate devin la fel cu demonii, nu fiindcă s-ar schimba firea lor omenească ci pentru faptul că de buna lor voie au imitat răutatea diavolului. „Omul poate alege de bunăvoie răul sau binele, căci el este stăpânul sorții sale, deoarece a fost inzestrat de Dumnezeu cu libertate”.

Sub influența creștinismului păgânismul se transformă încetul cu încetul. În secolul al IV-lea , păgânii credeau în existența unui Dumnezeu suprem, în nemurirea sufletului, în viața viitoare, încât foarte ușor puteau fi convertiți. Purtarea morală a unor creștini lasă adesea de dorit și constituie un exemplu rău pentru necreștini. Bucurându-se de libertate prin Edictul de la Milan promulgat în 313 de Constantin cel Mare, creștinismul începuse să slăbească. Creștinii aveau o cunoștință superficială despre religia lor, iar datoriile credinței devenisera simple obiceiuri, care se împlineau prin rutină și formalism. „Creștinii înșiși trebuie să ducă o viață curată, după învățăturile Evangheliei, la fel ca monahii. Ei trebuie să fie cumpatați ca monahii, să se roage ca monahii, să lucreze ca ei și să se arate plini de iubire ca ei”.

Sfântul Ioan Gură de Aur a arătat creștinismul atât față de ereticii timpului său cât și față de ereticii celor patru secole creștine anterioare. Unii dintre urmașii ereticilor secolului al treilea trăiau încă în timpul său. În scrierile sale, el combate sau face mențiune de tot felul de eretici, ca: gnosticii, valentinienii, Pavel de Samosata și adepții săi, Marcion din Pont, Sabelie din Libia, maniheii, Apolinarie din Laodiceea, novațienii, arienii, Marcel de Ancira, Fotin de Sirmium, Sofronie, anomeii, macedonienii, antropoformiții.

Vine mai întâi Sabelie libianul, el afirma că Tatal, Fiul și Sfântul Duh, sunt numai niște simple nume date și aceleași persoane. „Marcion Ponticul spune că Dumnezeu care le-a făcut pe toate, nu este nici bun și nici părinte al bunului Iisus Hristos ci un altul oarecare; iar Mântuitorul Hristos nu s-a întrupat pentru noi”. Marcel Fotinos și Sofronie pe Cuvântul îl numesc „energie” și spun că această energie este cea care a locuit într-un om din sământa lui David iar nu ființa enipostatică. „Arie din Alexandria îl numeste pe Mântuitorul Hristos Fiu al lui Dumnezeu, dar numai cu vorba pentru ca îl consideră creatură și mai mic decât Tatăl”.

Sfântul Ioan Gură de Aur a combătut temeinic erezia lui Marcion din Pont. Acest ereziarh admitea doi Dumnezei: Unul, Dumnezeul Vechiului Testament, numit „Dumnezeu cel drept” în care predomina însușirea dreptații, altul Dumnezeul Noului Testament, numit „Dumnezeul cel bun care are ca însușire bunătatea”.

Referitor la Marcion și adepții lui, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Unde sunt cei ce resping Vechiul Testament și alții Noul Testament. Să asculte pe Pavel cel ce închide gurile cele nelegiuite, cel ce oprește limba cea luptătoare împotriva lui Dumnezeu, care ne arată prin cuvântul lui ca același Duh a inspirat și Vechiul și Noul Testament. Marcion mai afirma că Mântuitorul nu s-a întrupat, în realitate ci a luat numai asemănarea omului”.

Dacă Dumnezeu s-ar fi întrupat, susținea Marcion, atunci el nu putea rămâne curat, pentru că oamenii nu sunt curați. El nu știe, răspunde Sfântul Ioan Hrisostom că oamenii pot deveni curați. Combătând cu alt prilej pe Marcion care nega realitatea întrupării lui Iisus Hristos, Sfântul Ioan spunea credincioșilor: „Dacă Mântuitorul Hristos nu s-ar fi născut după trup cu adevărat și n-ar fi avut mamă, El nu i-ar fi arătat atâta grijă și iubire în întreaga Sa viață pământească”.

Cu aceeași stăruință și putere de argumentare a combătut Sfântul Ioan Gură de Aur rătăcirile maniheilor. Împrumutând ideile unor filosofi greci, maniheii pretindeau că Dumnezeu a creat lumea dintr-o materie preexistentă.

„Materia în sine nu este rea și ea nu ne împinge spre păcat. Fără materie omul nu poate exista căci ea ne hrănește, ne susține viața, ne recreaza și întărește puterile sufletului și ale lui”.

Maniheii depreciau creația lui Dumnezeu. Astrele care strălucesc pe cer, ziceau ei, sunt vrednice de Creatorul Suprem, dar cele de pe pământ ca scorpionii, șerpii âi atâtea fiare sălbatice, ca și arborii neroditori nu sunt vrednice de Dumnezeu. Maniheii susțineu că diavolul este autorul Legii Vechiului Testament, iar Iisus Hristos a venit să surpe tirania diavolului.

Vechiul Testament nu este opera diavolului, le răspunde Sfântul Ioan Hrisostom, ci opera aceluiași Dumnezeu iubitor și bun ca și Noul Testament. „Maniheii nu au pus preț pe Vechiul Testament dar mai bine spus, nici pe Noul Testament, căci chiar cinstea pe care parcă i-o dau este o insultă tot atât de mare ca și insulta ce o dau Vechiului Testament în aceea că îl despart de Vechiul, iar prin aceasta îi atacă vrednicia de credință”.

Din cauza acestor erori dogmatice, Sfântul Ioan Gură de Aur numește pe manihei „câini muți”. Ei nu admiteau nici învierea morților, așa cum crede Biserica creștină încă de la început. Maniheii negau învierea trupului și răsplătirea faptelor omului după judecata universală. „Cuvintele întru Hristos înseamnă sau întru credința în Iisus Hristos, sau că au murit pentru dânsul cei ce au suferit multe primejdii, multe ticăloșii, cei ce au umblat pe calea cea strâmtă. Căci și păcătuind oamenii și nepăcătuind, totuși Dumnezeu pururea este unită nepăcătuirea spre ea, după cum se petrece cu învierea morților”.

Sfântul Ioan a apărat doctrina ortodoxă a bisericii și față de învățăturile greșite ale lui Sabelie, Arie, anomeii care erau o latură a arienilor, conducătorul lor era Eunomiu. Sabelie libianul auzindu-l spunând: „Eu și Tatal una suntem Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl”. A făcut din apropierea dintre el și Tatăl, arătată prin aceste cuvinte, temei de erezie și a ajuns la presupunerea că Dumnezeu este o singură persoană și de un singur ipostas.

Tot astfel și când se spune cuvântul „unul”, acest cuvânt are aceeași putere și tărie. De pildă: „Un Dumnezeu, spune Pavel, Tatăl, din Care sunt toate, și un Domn, Iisus Hristos, prin care sunt toate”. Dacă spusele: „unul este Dumnezeu, Tatăl ar scoate din dumnezeire pe Fiul, atunci și spusele „unul este este Domn, Fiul” ar scoate din Domnie pe Tatăl. Dar cuvintele „un Domn, Iisus Hristos”, nu scot din domnie pe Tatăl, și nici cuvintele: „un Dumnezeu Tatal”, nu scot din dumnezeire pe Fiul.

Daca numele de „Dumnezeu” ar fi mai mare decât numele de „Domn” și mai cinstit, n-ar fi trebuit ca Fiul, care după cum spun anomeii este mai mic decât Tatăl, să fie numit cu un nume, care se cuvine Tatălui, care ar fi după ei, propriu numai Tatăl. „Dar lucrurile nu stau așa cum spun anomeii, nici Fiul nu este mai mic decât Tatal, nici numele de Domn nu este mai înjositor decât numele de Dumnezeu. Din pricina aceasta Scriptura întrebuințează fără deosebire aceste numiri și pentru Tatăl și pentru Fiul”.

Sfântul Ioan Gură de Aur cu multă întristare se adresează credincioșilor ca cel mai mare rău este sfâșierea camășii celei necusute a Bisericii. Două sunt devierile din corpul bisericesc: „una când ne răcim cu dragostea unul către altul, iar a doua când îndrăznim de a săvârși în acel corp fapte nevrednice, Nimic nu este ca să dezbine Biserica mai mult ca iubirea de stăpânire; dar nimic nu poate irita mai mult pe Dumnezeu ca aceea de a împărți Biserica”.

Chiar de a săvârși bunuri, totuși cei ce taie corpul bisericii vor fi nu mai puțin răspunzători ca și cei ce au crucificat corpul ei. Sfântul Ciprian al Antiohiei a spus: „Nici sangele martirului nu va putea sterge păcatul acesta”. Iar Sfântul Apostol Pavel zice: „Nu sunt vrednic a mă chema apostol pentru că am gonit Biserica lui Dumnezeu.” Totul în lume a fost creat de Dumnezeu pentru Biserică. „Mai ușor este să se stingă soarele decât să se nimicească Biserica” spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Această credință în puterea lui Iisus Hristos și în biruința Bisericii Sale L-a întărit de-a lungul întregii sale vieți, i-a fost ancoră tare în momentele cele mai grele ale vieții, când din toate părțile îl asaltau valurile vrășmașilor și ale uneltirilor omenești de tot felul. „Peste piatra cea puternică a credinței, nici râurile și nici vânturile abătându-se peste ea, cu nimic nu ne vor putea vătăma căci noi stăm neurniți pe această piatră”.

Marele Predicator este actual și prin atitudinea pe care el o are față de muncă. Adevarata concepție despre muncă și-a format-o Sfântul Ioan în munții Antiohiei, unde a petrecut viața monahală.

Pentru determinarea credincioșilor să muncească, iscusitul orator prezintă, în predicile sale, numeroase exemple scripturistice demonstrând demnitatea acordată muncii de dreptii Vechiului Testament și de Sfinții celui Nou. „Astfel amintește de Avraam primitorul celor trei oaspeți la stejarul Mamvri (Facerea 19, 1-8), cum aleargă la turma și aduce cele necesare, iar soției poruncește să pregăteasca ea însăși mâncarea”.

Prețuirea muncii de Sfântul Ioan Gură de Aur surprindea și scandaliza pe mulți. El însă nu s-a lăsat intimidat și a continuat să dezvolte tema muncii pe toate tonurile posibile. Refuzul muncitorilor de tot felul de a lucra ar însemna pieirea bogaților și în general a celor ce nu muncesc.

Același lucru se întâmplă și cu somnul. Nici așternutul moale, nici patul ferecat cu argint, nici liniștea camerei, nici altceva asemănător nu ne face somnul plăcut și dulce, ci osteneala, munca, nevoia de mare somn, dorința de a pune capul jos când ni se închid pleoapele. Cu toate acestea, munca o istovește atât de mult pe slugă încât poate dormi, fie că flămândă sau sătulă. „Săracul însă, îndată ce lasă munca de toată ziua, cu mâinile și picioarele ostenite, este cuprins deodată de un semn dulce și adânc, chiar înainte de a pune capul jos, primind și această mare răsplata pentru munca lui cea dreaptă”.

Când Adam trăia fără să muncească, a căzut din rai; când Apostolul Pavel muncea, se trudea și spunea: „În osteneală și trudă, lucrând zi și noapte atunci s-a suit până la al treilea cer din rai. Să nu disprețuim dar munca, să nu defăimăm osteneala. Primim răsplată foarte mare și aici pe pământ înainte de răsplata din Împărăția Cerurilor”.

Continuă Sfântul nostru: „Deci iubitule nu disprețui pe fratele tău, căci icoana (chipul) acestuia este foarte mult aproape de cea apostolică. Când vezi lemnarul sau fierarul, sau hornarul, să nu-i disprețuiești din această pricină, ci pentru acesta încă mai mult să-i admiri, fiindcă și Petru încingea, avea mreaja și pescuia în mare după învierea Stăpânului”.

Pentru aceasta o spune și Mântuitorul Hristos, că „răsare soarele Lui peste cei răi și peste cei buni și plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți”. A umplut-o cu mii și mii de animale și a pus în animale însușiri firești, dintre care pe unele să le imităm iar de altele să fugim. De aceea și Scriptura îl trimite pe leneș la furnică, zicând: „Du-te la furnică, leneșule și urmează căile ei și să ajungi mai înțelept ca ea”. „Ia și tu dar lecție de dragoste de muncă de la furnică și admite pe Stăpânul tău nu numai pentru că a făcut furnica. E mică de tot vietatea aceasta, dar e dovada puternică a mareției înțelepciunii lui Dumnezeu!”.

„De la furnică să învățăm dragostea de muncă, iar de la albină și dragostea de muncă și dragostea de frumos și de aproapele. Că și albina nu muncește și nu se ostenește în fiecare zi mai mult pentru ea decât pentru noi. Și aceasta este însușirea de căpetenie a creștinului, să nu caute folosul lui, ci folosul celorlalți. Și noi să luăm exemplu de la aceste vietăți, căci atunci vom avea cu prisosință răsplata faptelor bune și ne vom învrednicii cununilor celor mai strălucite de a le primi de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos”.

Principalul argument, indiscutabil, impus prin convingerea credinței, folosit de Sfântul Ioan Gură de Aur, în predicile sale pentru justificarea și fundamentarea adevărului unității credinței. După concepția hrisostomică, întemeierea Bisericii se realizează în Paradis, prin crearea primilor oameni, facuți după chipul lui Dumnezeu (Facere 1, 29).

Pentru dovedirea egalității membrilor Bisericii, și în baza acestei egalități le revine obligația de a păstra unitatea nezdruncinată, Sfântul Ioan Gură de Aur demonstreză ascultatorilor săi că, și persoanele Sfintei Treimi sunt egale între Ele. „Alt argument folosit de Sfântul Ioan Gură de Aur în predicile sale, pentru accentuarea unității în biserică, este formulat pe temeiul adevărului dogmatic că toți creștinii botezați alcătuiesc în calitate de mădulare, Trupul tainic al Domnului, realitate ontologică ce îi obligă să păstreze unitatea deplină”.

Sfântul Ioan Gură de Aur încredințează pe ascultători că, în această uniune organică, realizată în Trupul tainic al Domnului, am fost strânși prin dragostea lui Dumnezeu-Tatăl, manifestată plenar față de neamul omenesc, prin trimiterea Fiului Său în lume. Pentru ilustrarea adevărului că nu există decât o singură Biserică adevărată, Sfântul Ioan Gură de Aur o aseamană cu trupul omului.

Unitatea credinței creștine este alt argument folosit de Sfântul Ioan Gură de Aur pentru a convinge pe ascultători să trăiască în comuniune deplină în Biserica lui Iisus Hristos. „Marele Predicator subliniază faptul că Fiul lui Dumnezeu a venit din cer să ne descopere învățătura nouă, unică și adevărată, capabilă să ne schimbe radical gândurile lumești stăpânite de duhul urii și al dezbinării”.

Credința adevarată de poziționată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Biserica Sa, este singura forță unionistă a tuturor creștinilor, mai puternică și decât prietenia. Argumentele cele mai puternice, folosite de Sfântul Ioan Gură de Aur în predicile sale, pentru trezirea sufletelor credincioșilor la datoria de a conviețui în dragoste desăvârșită sunt: Unitatea Bisericii, consecința ontologică a unitații Sfintei Treimi, Biserica, Trupul tainic al Mântuitorului nostru Iisus Hristos și unitatea credinței creștine. „Sfântul Părinte revenea mereu asupra acestor adevăruri fundamentale, specifice doctrinei ortodoxe referitoare la unitatea creștină, dar acorda spații vaste doctrinei eclesiologice pauline, dezvoltând-o inegalabil în raport cu alți teologi patristici, datorită pasiunii pentru scrierile Sfântului Apostol Pavel”. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață că Sfânta Scriptură este izvorul principal al doctrinei noastre. Orice preocupare a creștinului, referitoare la credință își găsește rezolvarea în textul inspirat al Sfintei Scripturi, care răspunde tuturor întrebărilor religioase și morale. În materie de credință, scrierile biblice sunt mai presus de întreaga cugetare omenească fiind mai vrednice de crezare decât însăși evidența lucrurilor vizibile. În omiliile sale zice: „Ne putem înșela cu privire la ceea ce vedem; în credință nu există eroare posibilă”.

Conștient permanent de misiunea ce-i revine, în calitate de părinte și îndrumător duhovnicesc de a împărtăși credincioșilor cele mai înalte principii de viață creștină desprinse din bogatul conținut scripturistic, ele ne deșteaptă conștiința morală și ne curață cugetul în scopul împlinirii virtuților.

Prezentând concepția sa despre Sfânta Scriptură, Sfântul Ioan Gură de Aur o descrie în termeni oratorici, demonstrând că ea întărește curajul, răcorește și odihnește sufletul mai bine decât umbra unui frunzis bogat pe călătorul ostenit de oboseala drumului.

Sfânta Scriptură oferă totodată credincioșilor exemplul drepților și al sfinților care au împlinit voia lui Dumnezeu, fiind astfel un puternic stimulent pentru creștinul dornic de progres moral; ea ne comunică viața credincioșilor din timpurile apostolice. Referitor la originea Evangheliei după Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă următoarele: „Venind iudeii care crezuseră și rugând pe Matei, acesta le-a lăsat în scris ceea ce a predicat oral și le-a scris Evanghelia (Matei ) în limba ebraică”.

Preocuparea pastorală majoră a Sfântului Ioan Gură de Aur a constat în determinarea credincioșilor de a avea fiecare un exemplar al Sfintei Scripturi. Lucru greu de realizat în epoca respectivă, dar care revine mereu în omiliile sale, asupra acestei teme. Într-una din omilii, insistă prin cuvintele „vă îndemn să aveți cartea Sfintei Scripturi! Înțelegeți pentru că vă cer aceasta pentru a vă hrăni sufletele voastre?”.

Sfântul Ioan nu intenționează să determine creștinii să-și procure Sfânta Scriptură pentru a o păstra ca obiect de lux, obicei combătut cu severitate ci să o citească. Pentru a-i determina să-și completeze această mare lacună spirituală, dorește să vada mai mult în mâinile lor Sfânta Scriptură, să o citească cu evlavia și atenția cuvenită. „Se știe că, în epoca patristică, clericii aveau obligația specială de a citi Sfânta Scriptură. Într-una din scrisorile sale redactată în exil, Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă următoarele sfaturi citețului Teodot: <<Tot timpul liber consacră-l citirii Sfintei Scripturi>>”.

Deasemenea, călugării se retrageu la chilii, unde se îndeletniceau cu citirea Sfintelor Cărți, întrerupând-o numai pentru participarea la rugăciunile comune. Atât de mare era preocuparea călugarilor cu citirea Sfintei Scripturi, încât unii credincioși indolenți se considerau dispensați de această obligație creștinească, socotind-o specifică monahilor.

Pentru determinarea credincioșilor să citească Sfânta Scriptură, marele orator consacra o întreagă cuvântare a acestei teme. El dorește ca, ascultătorii săi să mediteze îndelung asupra textului și să revină adesea asupra lui, să se dedice nu numai citirii ci și studuiului aprofundat. Sfântul Ioan Hrisostom dorește și recomandă să se citească Sfânta Scriptură în întregime, deoarece este inspirată de Dumnezeu și folositoare instruirii religios-morale.

Sfânta Scriptură, fiind de origine dumnezeiască nu poate fi citită ca o simplă carte, ea impune o pregătire atât trupească cât și sufletească. Din punct de vedere fizic, înainte de a lua cartea, creștinul își spală mâinile; barbatul își descopera capul, femeia îl acoperă; apoi se așeaza liniștindu-se și începe a citi. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Daca voim să citim nu superficial Sfintele Scripturi ci cu deplină grijă, vom fi mântuiți. Sufletul pregătit prin curăție și concentrare, prin atenție și evlavie profundă, este ajutat de Duhul Sfânt să înțeleagă sensurile adânci ale textelor scripturistice și să guste rodurile lor duhovnicești. Dacă cititorul face tot ceea ce depinde de el, Dumnezeu coboară în sufletul său, îi luminează mintea, îi descoperă cele ascunse, învățându-l ce nu știa din tainele dumnezeiești ale mzntuirii”.

Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă pentru înțelegerea Sfintei Scripturi citirea textului ce trebuie interpretat de ierarhia bisericească în cadrul Sfintei Liturghii. Mult mai ușor îi va fi să arate adevărurile religioase și morale, cuprinse în pericopa evanghelica, fiindcă ei sunt deja familiarizați cu ea. Creștinul când citește cu credință și evlavie Sfânta Scriptură, opera Duhului Sfânt, adresată tuturor oamenilor, stă de vorbă cu Însuși Dumnezeu. Din aceasta cauză, Sfântul Ioan Gură de Aur învață că „este imposibil ca cel care stă de vorba cu Dumnezeu și îl ascultă, să nu dobândească vreun folos”.

Citirea și meditarea textelor scripturistice ferește creștinul chiar de ispitele și cursele diavolului. Potrivit concepției hrisostomice diavolul „văzând în noi marea râvnă pentru preocupările spirituale nu numai că nu ne atacă, da nu va îndrăzni să ne privească, știind că manevrele lui vor fi zadarnice, iar loviturile cu care va îndrăzni să atace vor cădea asupra lui”.

Sfânta Scriptură oferă și remediile corespunzătoare sufletelor bolnave de păcate și patimi nenumărate constând în reguli clare și reguli precise, care vindecă orgoliul, senzualitatea, deznădejdea, lăcomia de avere etc. Foloasele dobândite din citirea Sfintei Scripturi nu sunt doar de natură duhonicească, și nu se referă numai slujitorilor Sfântului Altar. Dimpotrivă, Sfântul Ioan învață că citirea ei este mult mai necesară celor ce trăiesc în lume, decât celor din singurătate.

Accentuând foloasele religioase, morale și sociale, rezultate din această îndeletnicire, Sfântul Ioan Gură de Aur adresează un apel stăruitor creștinilor, Sfânta Scriptură zicând: „Să ne apropiem cu dragoste de Cărțile Sfinte, că studiul perseverent risipește tristețea, aduce bucurie, distruge viciul înrădăcinează virtutea. Valorile se desfac, iar voi plutiți în pace, având cârmaci cunoașterea dumnezeieștilor îndrumări, și frământările lumii nu izbutesc să rupă cârma conducătoare”.

Sfântul Ioan Gură de Aur cere interpretului cunoștinte temeinice de introducere biblică, înțelegând prin ele: cunoașterea datelor istorice, a noțiunilor geografice și a cauzelor care au determinat apariția Cărților Sfinte.

Cunoscător inegalabil al Sfintei Scripturi, Sfântul Ioan Gură de Aur a expus magistral în omiliile sale adevărată învățătura despre citirea și interpretarea ei, rămânând de-a lungul secolelor normativă în teologia și pastorala ortodoxă.

Sfântul Ioan Gură de Aur face următoarea comparație: „Pentru aceasta, creștinul care cercetează Biserica și ascultă interpretarea autentică a Sfintei Scripturi, se aseamănă cu omul care, intrând numai într-o parfumerie, după ce iese, raspândește în jurul său un parfum bine mirositor, cu atât mai mult va răspândi acest bun miros, cel care frecventează Biserica”.