Sfântul Grigorie de Nazianz –model Exemplar de Catehet și Orator al Veacului al Iv Lea

=== l ===

CUPRINS

ARGUMENT

În alcătuirea acestei lucrări am încercat să subliniez încă o dată, dacă mai era nevoie, că Sfântul Grigorie de Nazianz este un model exemplar de catehet și orator al veacului al patrulea.

Teologia Sfântului Grigorie a exercitat o mare influență asupra învățăturii creștine și a spiritualității din veacurile următoare. Importanța sa e covârșitoare în tradiția patristică.

Sfântul Grigorie de Nazianz s-a afirmat într-un mod original dovedind calități de adevărat trăitor al învățăturii creștine și mai ales de adevărat Părinte al Bisericii, având o contribuție demnă de luat în seamă în sistematizarea adevărurilor de credință creștine, fapt ce a avut un important rol în dezvoltarea ulterioară a teologiei dogmatice a Bisericii creștine.

Pe parcursul lucrării voi arăta că învățătura sa este una actuală, fiind de un real folos pentru creștinul din zilele noastre, precum și pentru clericii de azi, Sfântul fiind un neîntrecut model de trăire duhovnicească în Hristos și, nu în ultimul rând, un mare dascăl al Bisericii din toate timpurile.

Ceea ce m-a impresionat în opera Sfântului Părinte a fost actualitatea învățăturilor sale. Deși se adresau creștinilor din veacul al patrulea, totuși ele se potrivesc foarte bine și creștinilor din zilele noastre. Învățăturile sale sunt vii, duhovnicești, apropie sufletul de Dumnezeu.Aceasta și pentru faptul că izvorăsc dintr-o trăire autentică pe care Sfântul a dobândit-o în familie și a avut și modele remarcabile de urmat. Nu trebuie să uităm faptul că familia sa a fost una binecuvântată de Dumnezeu, căci a dat mulți Sfinți, după cum voi arăta și în capitolul întâi al lucrării.

El este cel care a vegheat la păstrarea nealterată a învățăturii creștine pe parcursul întregii sale vieți.

Sfântul Grigorie poate și trebuie să fie considerat un mare retor, un excepțional catehet, și în același timp, un mare apologet al credinței creștine- după cum voi arăta în cele ce urmează.

PARTEA ÎNTÂI

CAPITOLUL ÎNTÂI

Scurte informații privind viața și activitatea Sfântului Grigorie de Nazianz

Capadocia secolului al-IV-lea

Secolul IV este descris ca fiind „timpul cel mai fericit al Bisericii creștine” și aceasta pentru că atunci au activat cele mai alese personalități ale vieții creștine, cele mai luminate minți ale acelei epoci. Între acestea s-au evidențiat trei virtuoși bărbați, numiți și „cei trei capadocieni ”: Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa și Grigore de Nazianz. Potrivit talentelor sale, Vasile a fost numit „bărbat al faptei”, deoarece era înclinat în special spre acțiunea practică. Grigorie de Nyssa,stălucea printr-o cugetare speculativă, fapt ce i-a adus numele de „bărbat al cugetării ”, în timp ce Grigore de Nazianz a fost numit „bărbat al cuvântului ” sau Teologul (de Dumnezeu cuvântătorul ), datorită elocinței sale .

Ei au desfășurat o activitate literară și pastorală fără seamăn care a făcut ca figurile lor să strălucească de-a lungul veacurilor de viață creștină, ca niște faruri, ale căror lumini se vor proiecta până departe în umbra timpurilor.

Grigorie, unul dintre cei mai mari Părinți ai Bisericii, a văzut lumina zilei pe la 329-330, nu mult după sfârșitul marilor persecuții îndreptate împotriva creștinilor. Despre viața sa s-a vorbit și s-a scris mult. Grigorie se naște creștin, într-un Imperiu creștin mai puternic și mai strălucitor decât oricînd, în provincia Capadocia.

Astăzi Capadocia este situată în Turcia, fiind o regiune cu climat continental cu mari fluctuații de temperatură, altitudinea ei medie situându-se între 1000 și 2000 de metri. În traducere, Capadocia înseamnă „țara cailor”, după cum ne spune Jean Bernardi,deoarece specificul ei era creșterea cailor.

În zorii secolului al -IV-lea, Capadocia începe să prospere, în special datorită poziției sale geografice, fiind situată pe artera centrală a întregului Răsărit care unea cele două capitale ale Imperiului roman. Așadar era deschisă comerțului, ideilor din afară, informațiilor și culturii.Regiunea iese dintr-o lungă izolare și începe să se distingă. Mulți dintre capadocieni ocupă posturi civile și militare importante:comandă armate, guvernează provincii, unii prefecți ai Constantinopolului sunt capadocieni.Capadocia, fiind o regiune în mare măsură creștinată, furnizează chiar și episcopi unor orașe mai îndepărtate. În timp ea devine o mare citadelă a Ortodoxiei. Nici o provincie romană nu a primit episcopi creștini mai învățați, cum a primit provincia Capadocia și ținutul Pont.

Deși Capadocia devine o provincie înfloritoare, totuși locuitorii ei nu vor înceta să fie luați în râs de către cei din Constantinopol, fiind socotiți „provinciali neciopliți care pronunță rău limba greacă”. De altfel, și Sfântul Grigorie era expus la acest gen de batjocuri, adesea fiind considerat nu doar un străin, ci mai mult chiar,”un țăran, pentru simplul motiv că venea dintr-o regiune pe care se obișnuiseră să o socotească foarte înapoiată”.

Nazianz-orașul natal

Orașul natal al Sfântului Grigorie era o mică așezare din sudul Capadociei, numită Nazianz. Astăzi, acest orășel se află pe teritoriul Turciei, sub numele de Nenizi.

Nazianzul era situat pe șoseaua ce lega Constantinopolul de Antiohia, drum folosit de trupele militare în deplasările periodice spre granița de Răsărit a Imperiului. Orașul avea și un nume oficial, Diocezareea. Este de menționat și faptul că acest orășel era pe plan bisericesc episcopie, existând aici în jur de o sută de locașuri de cult, cele mai multe așezate pe domeniile marilor proprietari de pământ. În vremea aceea, Nazianzul avea statutul unei mici cetăți, de administrația căreia avea grijă printre alții și tatăl lui Grigorie, Grigorie cel Bătrân.

Familia Sfântului Grigorie de Nazianz

Grigorie al nostru „s-a născut din părinți creștini”, într-o familie aristocratică. Acesta nu era un fapt obișnuit la vremea aceea, deoarece persecuțiile împotriva creștinilor nu se sfârșiseră decât cu vreo cinsprezece ani în urmă. Exista un obicei în acea epocă:fiul cel mai mare se numea după numele tatălui. Astfel Grigorie este fiul unui Grigorie, la fel cum și Sfântul Vasile este fiul unui alt Vasile.

Ilustrul tată al Sfântului Grigorie Teologul, Grigorie cel Bătrân-numit astfel pentru a se deosebi de fiul său-nu era creștin din naștere. Se născuse pe la anul 275, fiul său este cel care ne spune multe despre el.

Bătrânul Grigorie avea cincizeci și cinci de ani când s-a născut fiul său și va muri în anul 374, în jurul vârstei de o sută de ani. A făcut parte în tinerețe dintr-o sectă mai puțin cunoscută a hipsistarienilor-adoratori ai Celui Preaînalt. Se pare că aderarea sa la creștinism vine odată cu căsătoria sa cu o creștină din orașul Iconium, pe nume Nonna. Soția sa este cea care după multe rugăciuni și lacrimi și prin exemplul personal reușește să-l convingă să se creștineze. Cuplul deținea o avere considerabilă ce consta îndeosebi din pământuri muncite de coloni și sclavi.

În anul 325, în drum spre Sinodul Ecumenic de la Niceea, episcopii Capadociei aleg și consacră un episcop pentru orașul Nazianz, tot acum este botezat și Grigorie cel Bătrân, care va ajunge în scaunul episcopal câțiva ani mai târziu.

Toate pasajele în care Sfântul Grigorie ne vorbește depre tatăl său sunt imediat urmate de expuneri dedicate mamei sale, pentru care avea o adâncă venerație:„Iar mama, ca să fiu scurt, soață pe potrivă a unui asemenea bărbat și de aceeași greutate morală, încă dinainte foarte evlavioasă din părinți evlavioși, femeie la trup, dar mai mult decât un bărbat prin purtare; amândoi erau pe buzele tuturor prin viața lor deopotrivă”. Aceasta a avut privilegiul de a se naște într-o familie creștină, era o femeie energică, de o credință scrupuloasă. Pe la patruzeci și cinci de ani ajunge soție de episcop.

Primul copil al acestui fericit cuplu e Gorgonia. După multe rugăciuni, Nonna dobândește de la bunul Dumnezeu un fiu, pe Grigorie, cea mai mare dorință a ei fiind ca el să-și închine viața slujirii lui Dumnezeu

ceea ce se va și întâmpla. După Grigorie i se naște încă un fiu-Cezarie care va ajunge un medic vestit la curtea imperială. Au crescut împreună într-un mediu liniștit și și-au început studiile împreună.

Studiile

Pregătirea elementară o primește în casa părintească, apoi este încredințat unui dascăl pe nume Carterios, căruia îi va păstra o amintire plină de recunoștință.

Primele studii le face în capitala provinciei, la Cezareea situată la mai mult de o sută de kilometri distanță de orașul natal. Vestita capitală a Capadociei devenise cel mai important și mai vestit centru spiritual, economic și politic din întreaga Asie Mică. „Micul Grigorie era foarte înzestrat pentru carte. Setea lui de învățătură nu avea sfărșit. La fel de mare era și dorința părinților ca fiul lor să dobândească o cultură cât mai temeinică”. Aici îl întâlnește pe Sfântul Vasile-prietenul său de-o viață. Va merge apoi la Cezareea Palestinei, unde a studiat: logica, dialectica, aritmetica, fizica și alte științe exacte, care costituiau stadiul pregătitor al teologiei creștine.

A mers apoi la Ierusalim-unde cu siguranță s-a închinat la locurile sfinte, la Alexandria-cel mai vestit centru universitar din răsărit unde studia și fratele său Cezarie, și în cele din urmă la Atena- vestită cetate a filosofiei antice, renumită prin Universitatea sa, care atrăgea foarte mulți tineri la vremea aceea. Era un oraș plin de dezordini și de idoli și periculos pentru mântuirea sufletelor.

Aici se păstra mai mult decât în oricare alt oraș o puternică viață idolatră:orașul era plin de statui ale zeilor și demonilor. „Era nevoie de o mare pasiune pentru literatură și în general pentru cultură pentru ca o familie ferventă să consimtă trimiterea acolo a unui tânăr creștin.(…)Acest tânăr creștin dorea să pună cultura greacă în serviciul misiunii evanghelice dar mărturisește și că era aprins de o adevărată pasiune pentru această cultură. Ajuns la cincizeci de ani el scrie:<<Aveam o singură iubire:slava literelor adunate de Orient și Occident, ca și de Atena, mândria Greciei.>>”. Aici avea posibilitatea să cunoască la perfecție toate genurile literare și toate învățăturile predate de filosofii greci, precum și să deprindă tehnicile oratoriei care îl vor ajuta mai târziu în cariera sa de catehet și orator.

El a considerat mereu că „printre toate bunurile pământești locul întâi îl ocupă educația(cultura)și nu numai educația creștină, care rămâne însă pe primul loc”. Astfel, studiile constituie drumul care duce la autodesăvârșire.

Iubirea pentru litere o va sacrifica celei pentru studiile teologice:„Am ostenit multă vreme în ele(literele n.n.), dar și pe ele le-am pus la picioarele lui Hristos cedând în fața marelui Cuvânt al lui Dumnezeu Care acoperă orice cuvânt cu multe forme și întorsături ale minții muritoare”.

Călătoria de la Alexandria la Atena o face cu o corabie și este prins de o furtună care durează trei săptămâni. De teamă că ar putea muri nebotezat, la vârsta de doar douăzeci de ani promite că își va închina viața lui Dumnezeu, întărind astfel promisiunea făcută de mama sa încă înainte de

nașterea lui. În cele din urmă ajunge la Atena și va sta aici până în anul 358.

Prietenia dintre Grigorie și Vasile, care începuse în Cezareea

Capadociei, s-a întărit mult în Atena și s-a păstrat pe tot parcursul vieții lor.

Cei doi urmează cursurile tuturor profesorilor din Atena, printre care Poeresie care era creștin, Himerie, Priscie, familiarizându-se cu toate disciplinele de studiu, inclusiv astronomia, geometria și aritmetica „Fără îndoială, ei au știut să profite de bibliotecile ateniene.Grigorie citează abundent și frecvent mulți autori clasici, îndeosebi tragici, pe care trebuie să-i fi citit la Atena”.

Sfântul Grigorie ne dă multe amănunte cu privire la viața de student în Atena și la programul de studiu pe care l-au urmat. S-a folosit cât mai mult de învățăturile profesorilor și ale oratorilor. A luat de la toți ceea ce găsea că este important. Spiritul său sorbea însetat gândirea lor, însă nu fără discernământ. „Era el însuși cea mai puternică rafinărie spirituală a timpului. Orice auzea trecea neîntărziat prin filtrele proprii. Grigorie era un spirit critic neîntrecut. Nu înmagazina pur și simplu cunoștințele. Studia, cerceta, aprecia și judeca totul. De aceea gândirea fiozofică nu numai că nu i-a slăbit credința, ci, indirect, i-a întărit-o și confirmat-o”.

Rolul filozofiei timpului în formarea sa intelectuală

Din filozofia platonică și neoplatonică el a împrumutat termeni și expresii pe care le-a încreștinat, punându-le în conformitate cu doctrina Bisericii. La fel au procedat și mulți alți Părinți ai Bisericii, contemporani cu Sfântul Grogorie. De aceea Vladimir Lossky afirmă că „în secolul IV Capadocia este o vatră de gândire teologică în care se urmărește conștient marea misiune a creștinării tehnicii filosofice a lumii grecești”.

Astfel părintele Dumitru Stăniloae arată că „Părinții au învățat și au folosit și ei filozofie dar nu ca să destrame Treimea, sau pe Dumnezeu cel personal, ci ca să pună în evidență neputința filozofiei de a atinge realitatea personală supremă. Dacă ereziarhii acelui timp căutau să submineze bazele creștinismului printr-o filozofie strecurată în lăuntrul lui, Părinții Biserici au evidențiat inconsistența acestor erezii de caracter filozofic, pătrunzând ei înșiși în interiorul acestei filozofii”.

Aceeași idee o exprimă și Paul Evdokimov când spune că Sfinții Părinți nu au fost discipolii lui Platon, Aristotel sau Plotin, ci ei doar au împrumutat aparatul tehnic al filozofiei când acesta se potrivea cu obiectul căutării lor teologice. Despre Sfântul Grigorie s-a afirmat că folosește cel mai amplu filozofia greacă, făcând o clară distincție între teologie și filozofie. El folosește adesea expresii platonice pentru a reda doctrina creștină, de aceea el este numit „un platonician creștin”.

Prietenia cu Sfântul Vasile cel Mare

Grupare studenților din care făceau parte Vasile și Grigorie devine cunoscută, creștinii o admiră iar păgânii o invidiază. „Atât de mult i-au impresionat Grigorie și Vasile pe profesorii și colegii lor, încât cei doi au dobândit în lume o faimă asemănătoare celor mai vestiți profesori din Atena”.

Prietenia lor era admirată de întreaga comunitate academică ateniană. Cunoșteau doar doua drumuri:cel care ducea la bisericile creștine, și cel care ducea la școală. Locuiau împreună, mâncau și se rugau împreună. „Amândoi erau luminați de aceeași credință, erau însuflețiți de aceeași dragoste de virtute, mergeau pe același drum și întocmai ca doi plugari, cu aceeași sârguință și cu același avânt arau și semănau ogorul înțelepciunii, culegând apoi rod îmbelșugat(…) încă de la vârstă fragedă se deprinseseră cu înfrânarea în mâncare(…) disprețuiau cu totul orice părea lux în mâncare, punând de timpuriu capăt plăcerilor. Ce să mai vorbesc despre castitatea lor, căci toată viața au rămas curați și sfinți înaintea lui Dumnezeu!”.

Nu va fi atras de lux, după cum el însuși mărturisește: „nu m-au atras frumoasele veșminte de mătase, nici n-am fost fermecat de mesele grase, păscându-mi pântâcele nesățios, mama ticăloasă a poftelor lascive; nu mi-a plăcut să locuiesc în case mărețe și strălucitoare(…) aurul și argintul este al altora, al celor cărora le place să fie înconjurați de avuții nenumărate care le aduc puțină desfătare și multă osteneală. Mie-mi place pâinea de orz și drept dulceață sarea, îmi place să am o masă sobră iar drept băutură trează apa; acasta e pentru mine bogăția cea mai bună și Hristos care înalță pururea mintea mea(…)”.

Având o astfel de pregătire intelectuală, cei doi au un larg orizont de gândire. Ei și-au însușit prin sudii îndelungate toată știința trecutului și a prezentului, considerând că fără această știință, „toate celelalte nu valorează nimic”.

În vara anului 355 sau 356, Grigorie și Vasile termină studiile și se pregătesc să se întoarcă acasă. Deși hotărâseră să plece împreună după terminarea studiilor, Vasile părăsește Atena înaintea lui Grigorie deoarece acesta din urmă era tentat de cariera de profesor care i se propunea.

Grigorie va fi stăpânit toată viața de două vocații contradictorii:cea de intelectual și cea a filozofiei(prin care se înțelege dedicarea unei vieți petrecută în rugăciune, contemplație și studiu biblic.

Tatăl său a fost cel care l-a constrâns să-i rămână alături și să-l ajute atât în administrarea proprietăților familiale, cât și în conducerea episcopiei. Îl vedem însă renunțând în repetate rânduri la propria sa voință pentru a face ascultare, uneori de tatăl său, alteori de Vasile, ca un adevărat nevoitor.

Studii teologice a făcut între anii 357-362, când a început să predice. Aceste studii nu le-a făcut sub îndrumarea vreunui profesor și nici nu le-a încetat vreodată. „Teologul din el se îmbogățea neîncetat. Și a ajuns un teolog atât de important, încât Biserica i-a scris cu majusculă atributul de Teolog”. Pentru el teologia era un munte foarte înalt cu anevoie de urcat de către om. Cu toate acestea, „ca teolog, Sfântul Grigorie este una din cele mai ascuțite și mai înalte minți din galeria Sfinților Părinți”.

A dorit să se facă pustnic, să petreacă în rugăciune și liniște desăvârșită, luându-i ca modele pe Sfântul Pooroc Ilie și pe Sfântul Ioan Botezătorul. „Într-adevăr, asemenea viață îl fermeca. Liniștea desăvârșită îi

dădea totul”.

Însă, și lupta pentru teologie o considera o datorie sfântă. Toată viața și-o va petrece între dorul după isihie și datoria chinuitoare de a se pune în slujba Bisericii.

Hirotonia în preot

Va reveni în Capadocia, la stăruințele tatălui său care îmbătrânise și avea nevoie de ajutor în conducerea episcopiei, cofruntându-se cu dificile controverse dogmatice care îl depășeau. Va fi hirotonit de către tatăl său împotriva voinței sale pe la anul 361.

Despre data botezului său nu ne spune nimic dar este de înțeles că acesta a avut loc nu mult după vârsta de douăzeci de ani. Imediat după hirotonie el fuge din Nazianz, considerându-se nevrednic de această mare demnitate la care a fost adus printr-un „act tiranic”. Se va refugia la Vasile în Pont, pe malul Irisului, de unde va reveni abia la Paștile anului 362, după multe rugăminți ale tatălui său, cu care prilej rostește o cuvântare intitulată „Despre fuga sa”, pe care o compusese în Pont.

Din corespondența sa cu Sfântul Vasile, aflăm despre condițiile de viață pe care și le-au impus: rugăciune, studiul Sfintelor Scripturi și muncă manuală la pământ. În această perioada compune lucrarea care constituie de fapt un tratat despre preoție. El justifică plecarea sa, spunând că se simțea nepregătit pentru o taină așa de mare ca Preoția. Critica clerului va rămâne una din temele majore ale lui Grigorie de-a lungul întregii sale vieți.

Sfântul Grigorie îl va ajuta pe tatăl său ca preot la Nazianz, timp de opt ani, luând adesea cuvântul în biserică.

Împăratul Iulian

În anul 362 împăratul Iulian, care fusese coleg cu Grigorie în perioada studiilor la Atena, trece prin Nazianz pentru a merge la Antiohia ca să-și adune trupe pentru o mare expediție împotriva regatului persan. Împăratul Iulian, deși creștin în aparență, odată ajuns la putere, inițiază o politică anticreștină, dorind să restaureze păgânismul. El oferă recompense și avantaje celor care se lepădau public de Hristos, și expulzează funcționarii care alegeau să rămână creștini.

Încă din perioada studenției, Sfântul Grigorie și-a făcut o impresie despre Iulian și spera ca aceasta să nu se adeverească: „Eu însă l-am văzut așa de mult, încă din momentul în care l-am întâlnit la Atena.(…) Am conștiința că nu m-am înșelat atunci în previziunile pe care le-am avut cu privire la el(…). Ce a făcut din mine un profet a fost labilitatea caracterului său și o abrutizare extraordinară(…). Nu anticipam nimic bun din partea acestui gât clătinător, a acestor umeri fremătători și tresăltători, a acestor ochi neliniștiți care cautau în toate direcțiile. A acestei priviri exaltate și a acestor picioare nesigure care nu puteau sta locului, din partea acestor nări care respirau insolență și dispreț, a acestei grimase ridicole care exprima aceleași sentimente, a acestor izbucniri în râs convulsive și fără măsură(…)”.

În acest timp Cezarie, fratele mai mic al lui Grigorie, încearcă să-și facă o carieră strălucitoare, de medic la curtea Apostatului. Acest fapt provoacă mâhnire bătrânului său tată, iar Grigorie îi scrie îndemnându-l să nu renunțe la credința sa perntru onoruri lumești. Astfel, Cezarie se întoarce acasă așteptând vremuri mai bune.

Cariera împăratului Iulian a fost destul de scurtă, în anul 363 el moare ucis într-o luptă. Sfântul Grigorie va compune două cuvântări, cunoscute sub numele de „Invective împotrive lui Iulian Apostatul”. Aici face o dare de seamă a evenimentelor, ne dă o descriere a persoanei împăratului Iulian și arată că acest persecutor era un instrument al lui Dumnezeu Care i-a pedepsit pentru certurile și corupția care exista între ei.

Pe lângă acestea Sfântul arată că a trecut vremea când se putea distruge creștinismul:„Acest om atât de pătrunzător, acest desăvârșit om de stat n-a ajuns până acolo încât să înțeleagă că persecuțiile anterioare nu creaseră multe necazuri și confuzie, pentru că învățătura noastră nu cucerise încă mulțimile, pentru că adevărul nu intrase încă decât într-un mic număr de suflete și n-avea strălucire, dar acum, când cuvântul mântuirii s-a răspândit și când are o mare putere la noi, încercarea de a elimina și de a înlocui religia creștină ar însemna răsturnarea Imperiului roman și punerea în primejdie a întregului stat”.

Pe când Grigorie era la Annesi alături de Vasile, bătrânul episcop din Nazianz își pusese semnătura sub un simbol de credință eretic, greșeală care va fi îndreptată de Grigorie, adversarul cel mai hotărât al arianismului.

În 368 moare Cezarie în urma unei boli, după ce fusese botezat. Puțin mai târziu moare și sora mai mare a lor, Gorgonia. Cu ocazia funeraliilor Grigorie rostește câte un elogiu pentru fiecare.

Hirotonia în episcop

În 372 împăratul Valens hotărăște să împartă provincia Capadocia în două provincii mai mici pentru a spori impozitele și, probabil, pentru a-i face pe toți episcopii răsăriteni să adere la simbolul de credință arian.

Episcop al Capadociei era Sfântul Vasile, care nu putea să fie influențat în această direcție. El va crea noi scaune episcopale pentru care va

hirotoni câțiva episcopi ferm atașați Ortodoxiei. Astfel, fratele său Grigorie ajunge episcop al Nyssei, iar prietenul său Grigorie al unui mic orășel numit Sasima, aflat în apropiere de Nazianz. Sfântul Grigorie ne lasă o descriere umoristică a acestui oraș: era un centru de plată a impozitelor, un nod rutier foarte aglomerat.

Episcopul Antim din Tyana are grijă ca Grigorie să nu ajungă în Sasima, și pentru aceasta angajează un grup de țărani înarmați cu ciomege ca să-l împiedice să urce în scaunul episcopal. Pentru a doua oară, Grigorie fuge și se întoarce în pustie. La întoarcere va fi episcop colaborator al tatălui său:„Accept să împart acum până la capăt această sarcină cu excepționalul meu tată (…) dar, după aceea, voi lăsa Duhul să sufle unde va voi (…) și nimeni nu va putea să mă silească și nici să mă împingă altundeva”.

Și-a ajutat părinții la bătrânețe, fiind convins, după cum mărturisește în poemul „Despre viața sa”, că:„e lucru foarte evlavios a acorda prima cinstire după Dumnezeu părinților, de la care vine și cunoașterea lui Dumnezeu, i-am dus de mână ca să-mi asigur o bătrânețe primită, veselind o bătrânețe; căci secerăm ceea ce semănăm”.

În anul 374 moare tatăl său și Grigorie rostește cuvântul funebru. De aici ne putem da seama cât de puternic a apăsat asupra sa personalitatea tatălui său. „Am avut un părinte foarte frumos și bun, bâtrân, simplu la purtare, cu viață așezată, un adevărat patriarh, al doilea Avraam(…)”.

Mai multe epitafuri sunt dedicate de Grigorie memoriei mamei sale, însă ea este singurul membru al familiei căruia nu i-a făcut un elogiu

funebru. Ambii părinți și toți copiii acestei familii au fost canonizați de Biserică ca Sfinți.

Retragerea la Seleucia Isauriei

După moartea tatălui său, Grigorie se retrage la Seleucia Isauriei, la mănăstirea „Sfânta Tecla”, unde se consacră unei vieți contemplative. Va rămâne aici aproximativ patru ani dedicându-se tăcerii, rugăciunii și nevoinței aspre. Înfrânarea de la cele materiale îi aduceao nemăsurată desfătare duhovnicească.

În acest timp ajunge împărat al Imperiului de Răsărit, Teodosie-filoortodox, care va influența situația bisericească a ortodocșilor. Grigorie primește în anul 378 o delegație din Constantinopol care îl cheamă aici pentru a regrupa și a reface Biserica ortodoxă de acolo. În drum spre Constantinopol află de moartea Sfântului Vasile și îi scrie lui Grigorie al Nyssei scuzându-se că nu poate veni la inmormântarea prietenului său.

Episcop în Constantinopol

Sfântul Grigorie intră acum într-o nouă fază a vieții sale care se va desfășura pentru scurt timp la Constantinopol, fiind complexă și plină de evenimente. A avut de infruntat ostilitatea și violența arienilor. Acum își demonstrează Grigorie calitățile sale oratorice, predicând în biserica Anastasiei (Învierii), pe care o ridică împreună cu micul grup de creștini ortodocși care îl sprijineau. A locuit în casa verișoarei sale Teodosia și a soțului ei – Avlavios.

În anul 379 Sfântul Grigorie compune Cele cinci cuvântări teologice care se prezintă ca un tratat despre Sfânta Treime. Se poate totuși vedea că la început au fost concepute separat, iar mai apoi autorul le-a unit într-un întreg coerent. Deși nu este un scriitor sistematic, el ne-a lăsat în cuvântările sale prețioase considerații despre îndumnezeirea omului și depre contemplație.

Lucrarea stăruitoare a lui Grigorie va face să crească numărul creștinilor ortodocși în Constantinopol.

Tot în această perioadă Grigorie este victima unui escroc venit din Egipt: filozoful cinic Maxim. Acesta pretinde că este victima persecuțiilor ariene, când de fapt era un răufăcător pedepsit de justiție care vâna scaunul episcopal al Constantinopolului, ceea ce nu va reuși.

Anul 380, deși nu a fost unul de activitate intensă, a fost totuși o perioadă de intensă cugetare și de scriere prolifică.

Intrarea lui Teodosie în capitală are loc pe 24 noiembrie 380. În aceeași zi împăratul îl alege pe Grigorie ca episcop al Constantinopolului, în locul ocupat până atunci de episcopul arian Demofil, pe care îl înlătură. Această nouă fază din viața sa îi va lăsa inima plină de amărăciune.

Starea sa de sănătate a fost mai tot timpul precară și se va agrava, încât în primăvara lui 381 își va scrie testamentul. Va împărți toată averea părinților la rude și la săraci. „Multe le dăduse celor ce le lucrau, găsind fel de fel de motive. Pe altele i le luaseră rudele și vecinii. Restul le îngrijeau oamenii lui. El nici nu voia să știe despre ele. Iubea sărăcia și trăia ca un ascet.(…) Avea să-și facă testamentul, dându-și încolo și-ncoace toată averea, ca să nu-l mai îngreuneze nimic pe pământ. Avea pe-atunci cincizeci și cinci de ani. Multe le-a lăsat bisericii din Nazianz, unele le-a dat pentru hrănirea săracilor și altele altora”.

Greutăți din partea arienilor

A avut multe de suferit din partea arienilor, însă pe toate le-a îndurat cu răbdare, dorind să-i întoarcă măcar pe unii la credința cea dreaptă. Arienii

au pus la cale un atac în noaptea de Paști, când Grigorie urma să săvârșească Sfânta Liturghie ca episcop al Constantinopolului. Au vrut să-l alunge in oraș. Grigorie rezistă atacului lor violent ca un adevărat mucenic. Nu mult după aceasta i-a iertat pe toți, fapt care a înmuiat inimile celor care-i făcuseră necazuri.

Suferă aproape un șoc nervos când realizează că ura arienilor împotriva sa, precum și a celor care îi vânau scaunul poate ajunge până la crimă. Asasinul plătit nu-și poate împlini misiunea și-și cere iertare de la Grigorie. Toate le-a iertat sfântul episcop, fiind interesat doar de sporirea duhovnicească a creștinilor.

Sinodul al-II-lea Ecumenic

Din cauza disputelor ariene, împăratul Teodosie hotărăște convocarea unui nou Sinod Ecumenic la Constantinopol, în anul 381. Actele sinodului nu s-au păstrat și principalele lucruri pe care le știm despre el provin din citatele Sinodului de la Efes din 431 sau din scrierile lui Grigorie și ale altor istorici bisericești ai secolului al-V-lea.

Mai întâi a fost ales Grigorie și întronizat ca arhiepiscop al Constantinopolului:„Era o coincidență uimitoare:în vremea în care tronul episcopal al Constantinopolului creștea în autoritate și influență, în clipa în care primea demnitatea scaunului Romei, tocmai atunci era întronizat oficial cel mai mare teolog al tuturor timpurilor, cea mai impunătoare figură teologică a Bisercii”.

Obiectivul sinodului a fost acela de restabili învățătura de credință de la Niceea, ceea ce s-a realizat fără dificultate. Se stabilește acum învățătura

despre dumnezeirea Duhului Sfânt. Sfântul Grigorie a fost cel care va limpezi această problemă. El folosește termenul de homoousios pentru a

arăta că Duhul Sfânt este deoființă cu Tatăl și cu Fiul.

Dramatic era faptul că majoritatea episcopilor adunați în sinod nu-l înțelegeau din cauza neștiinței, a micimii sufletelor lor și a lipsei vieții duhovnicești. Singurul lor interes era să-și mențină scaunele, să nu cadă în disgrația conducătorilor politici și să nu sufere prigoniri. De aceea unii dintre membrii sinodului de acum acceptaseră în trecut unele erezii ariene, neputând să priceapă urmările dezastruoase ale acceptării învățăturilor greșite ale arienilor și ale respingerii credinței ortodoxe.

A fost acuzat că introduce inovații dogmatice, și mulți dintre prietenii săi s-au înstrăinat de el, după cum mărturisește el însuși într-unul din poemele sale: „În ce mă privește, dacă alții vorbesc despre luptele pe care le-am dus într-o cetate străină,/ când am dat tot sprijinul limbii mele unei învățături nelimpezi,/ îi voi felicita. Mulți vorbesc despre asta,/ străini ca și prieteni ai augustei mele credințe,/ fiindcă nimic nu zguduise vreodată atât întreg pământul/ ca sinceritatea cu care era proclamată dumnezeirea Duhului Sfânt./ Astfel stârnit-am opoziția prietenilor, știu bine,/ și, Ție, Doamne, îți aduc cea mai mare recunoștință pentru această nobilă infamie”.

Pe lângă amărăciunea provocată de aceste dispute teologice se adaugă și faptul că episcopii egipteni veniți la sinod îi contestă canonicitatea alegerii sale în scaunul de episcop al Constantinopolului, deoarece el fusese prima

dată numit pentru scaunul de Sasima. Bărbat de o mare distincție și elocință, a trezit invidia spiritelor mediocre. Aceștia îi reproșau că a călcat rânduiala canonică, potrivit căreia un episcop nu trebuie să părăsească o biserică mai mică pentru una mai mare din vanitate.

Cel mai activ adversar a fost episcopul Petru al Alexandriei, care din invidie pentru talentul și renumele oratoric al Sfântului Grigorie a căutat să impună la Constantinopol pe Maxim Cinicul-omul său de incredere.

Toate acestea, precum și perfidia, invidia, duplicitatea și răutatea unora dintre episcopi l-au făcut să-și dea demisia atât din scaunul de președinte al sinodului cât și din scaunul de episcop.

A urmărit în toată activitatea sa episcopală consolidarea și progresul Bisericii lui Hristos, iar pentru aceasta a lucrat neobosit prin cuvânt și fapte, sacrificându-și liniștea mult dorită, din dragoste pentru credincioșii săi.

Retragarea sa din Sinod

Totuși nimeni nu-l oprește atunci când el propune în ședință retragerea sa, ca și cum toată munca sa ar fi fost în zadar și ar fi trecut neobservată de ceilalți. Își cere voie și de la împărat și, după o cuvântare de rămas bun adresată Bisericii din Constantinopol, pe care el însuși o revigorase, în iunie 381 încheie o etapă importantă a vieții sale.

Cel mai mult l-a durut că a trebuit să-și părăsească turma pe care o păstorea, pentru care suferise atât de multe din partea adversarilor credinței niceene.

Plin de tristețe și amărăciune se retrage mai întâi în casa familială de la Nazianz, afirmând:„ caut ca să locuiesc într-un loc în care să nu mai existe ticăloși”. Venit la Nazianz se ocupă de treburile episcopiei de aici, al cărui scaun era încă vacant.

A ieșit din toate încercările vieții folosind două mijloace:scrisul și rugăciunea. O mare parte a poeziei sale este dedicată eliberării prin scris de tot ceea ce îi apăsa sufletul.

La 1 ianuarie 382, va rosti elogiul funebru al prietenului său Vasile, la un an de la moartea acestuia, la Cezareea. Textul care s-a păstrat constituie cea mai lungă lucrare a autorului. În această lucrare pe lângă elogierea vieții lui Vasile, autorul critică pe acei episcopi lipsiți de cultură, socotind necesar ca episcopul să aibă o cultură solidă și vastă pentru a fi în stare să învețe pe alții. El îl propune pe Vasile ca un model înzestrat cu toate calitățile care lipseau multora dintre episcopii contemporani. Această cuvântare va fi cea mai lungă lucrare a sa după ce autorul o va transpune în scris. Este interesant de observat că Sfântul nu idealizează persoana lui Vasile, însă îl propune ca un model de carieră bisericească.

Ultima cuvântare pe care o ține Grigorie este predica rostită în duminica Paștelui din anul 383. El invită fiecare creștin să trăiască o viață demnă de numele de creștin, renunțând la plăcerile lumii.

Acesta este anul în care Sfântul va intra într-o retragere totală, se consacră rugăciunii, postului și scrisului. Are grijă de studiile nepotului său Nicobul. Deși aflat în retragere el este totuși atent la marele probleme teologice ale vremii.

Din această perioadă a vieții sale se păstrează mai multe scrisori și îndeosebi poemele sale.

Ultimii ani ai vieții

După ce prin 383 a hirotonit pe o rudă a sa-Eulaius, s-a retras la locul său natal, Arianz, unde și-a petrecut ultimii ani ai vieții într-o chilioară, în rugăciune, studiu și compunere de poezii. Într-un epitaf de-al său, compus pentru a fi așezat pe propriul său mormânt, el spune: „Aici zace iubitul copil al lui Grigorie și al Nonnei, Grigorie, slujitorul Treimii;prin înțelepciune el a îmbrățișat înțelepciunea și încă de copil a avut drept bogăție nădejdea cerească”.

Sfârșitul vieții sale pământești este maracat de o grea boală, care i-a slăbit și mai mult puterile. Va muri în ianuarie 390, neștiut decât de vreo câțiva din cei apropiați. „Trebuie să fi fost în a douăzeci și cincea zi a lui ianuarie, când Biserica îi cinstește pomenirea. Lumea-Răsăritul și Apusul n-au știut nimic”.

Viața sa a fost comparată cu un fluviu format din „două râuri cu apă cristalină: unul păgân, al formării sale literare și intelectuale și celălalt, creștin, al credinței și al virtuților sale”.

Moaștele sale se găsesc astăzi în catedrala Vaticanului, iar zilele lui de pomenire în Biserica Ortodoxă sunt 25 și 31 ianuarie.

Sfântul Grigorie a fost un mare păstor de suflete, după cum o dovedește întreaga sa activitate păstorească. A avut o fire sensibilă și a fost mereu frământat de dorința de a se desăvârși în locuri retrase precum și de dorința de a lucra în Biserică.

CAPITOLUL AL-II-LEA

Scrierile Sfântului Grigorie de Nazianz- oglindă a vieții și activității sale

Secolul al-IV-lea- epoca de aur a literaturii creștine

Perioada a doua a literaturii partistice se întinde de la anul 313(Edictul de la Milan) până la 461(data morții împăratului Leon I). Această perioadă „Se impune prin creații multilaterale de o adâncime și de o frumusețe strălucitoare, neatinsă până atunci și neîntrecută după aceea.(…)Această a fost pe drept numită epoca de aur a literaturii patristice”.

Asistăm acum la o adevărată „explozie” a literaturii creștine. Dintre personlitățile marcante ale acestei perioade menționăm:Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Ilarie, Sfântul Ambrozie, Fericitul Ieronim și Fericitul Augustin.

Creștinism și păgânism

„Secolul IV este unul din cele mai bogate din întreaga istorie a omenirii. Două civilizații și două culturi, cea păgână și cea creștină, stau față în față:prima, glorioasă, dar obosită și în multe privințe muribundă, cea de a doua, fără un trecut și creațiuni celebre, căci doar a ieșit din faza copilăriei, dar dârză, plină de vigoare și de încredere în destinul ei”.

Conflictul intelectual dintre creștinism și păgânism în veacul al-IV-lea a fost un conflict al elitelor. Elita păgână era reprezentată de filosofi și gânditori, iar cea creștină de către Sfinții Părinți ai Bisericii, de misionariși clerici în general.

Succesul creștinismului s-a datorat în mare măsură necunoașterii și ignorării din partea păgânilor a nivelului intelectual al elitelor creștine. Mulți dintre Sfinții Părinți dobândiseră o bogată și profundă cultură profană în primul rând, deoarece studiaseră la cele mai vestite școli ale timpului lor, dar și una teologică. Un rol important a jucat și noblețea caracterelor lor, precum și puterea lor de a se sacrifica pentru învățătura creștină și pentru dragostea lor pentru Hristos. Nu exista nici o piedică de care să se teamă.

Libertatea acordată creștinilor prin Edictul de la Milan în 313 face ca literatura creștină să cunoască o dezvoltare nestingherită. De asemenea, înflorirea literaturii creștine este cauzată și de decadența iremediabilă a păgânismului.

Mare parte din producțiile literare ale acestui secol sunt îndreptate împotriva ereziilor existente în biserică, antieretice. Un merit însemnat pentru bogăția literară a acestei perioade au și cele patru Sinoade Ecumenice, cu prilejul cărora s-a sistematizat doctrina Bisericii.

Societatea din acea vreme era cultivată și cerea ca literatura care i se adresa să fie formulată într-o limbă curată și șlefuită, mijloacele de convingere să fie îmbrăcate în forme de înaltă ținută literară. Cultura bogată a autorilor creștini din această perioadă și-a imprimiat specificul în producțiile literare ale timpului. Acești autori aveau simpatie pentru „forma clasică”. „Lungile și subtilele dezbateri în diferitele sinoade și în interminabilele controvese christologice ale veacului al-IV-lea și al-V-lea au rafinat vocabularul și au perfecționat forma la maximum. Literatura creștină duela acum aproape cu cei mai eleganți reprezentanți ai artei literare păgâne”

Genurile literare

Genurile literare care s-au dezvoltat în proză sunt:apologetica(gen literar ilustrat prin tratate care apărau creștinismul în general), polemica și dogmatica(tratate cu teme de teologie trinitară și hristologică, în special), exegeza biblică, istoria Bisericii și a vieții creștine, teologia practică, epistolografia(care, în strânsă legătură cu retorica se dezvoltă foarte mult în secolul al-IV-lea).

Poezia cuprinde genuri proprii: epic, liric, dramatic și didactic, uneori fiind combinate două sau mai multe.

Școala Capadocienilor

Majoritatea operelor literare ale perioadei a doua se încadrează în trei școli principale și în unele mai mici apărute încă din prima perioadă:cea neo-alexandrină, cea antiohiană și cea siriană, și cea nestoriană.

Toți cei trei capadocieni „stau la mijloc între cele două mari școli creștine. Ei erau – ca și concepție – un fel de medie chibzuită între idealismul extrem alexandrin și realismul antiohian (…). Prin urmare, obiectivele divergente ale celor două școli teologice vestite și-au găsit un echilibru în persoana și activitatea literară și practică a capadocienilor, tocmai în toiul luptelor și frământărilor ariene”. Grigorie de Nazianz face parte, alături de Vasile cel Mare și Grigorie al Nyssei, din „școala capadocienilor”, a cărei specialitate a fost speculația dogmatică. Ea a dat Bisericii nume sonore în domeniul teologiei.

Părinți și Scriitori Bisericești care l-au influențat

Dintre părinții și scriitorii bisericești care au avut o înrâurire deosebită asupra sa pot fi amintiți: Origen, Sfântul Atanasie cel Mare, Clement Alexandrinul, Sfinții Irineu de Lugdunum și Ciprian al Cartaginei. Dintre contemporanii săi amintim pe Sfântul Chiril al Ierusalimului, Didim cel Orb, Amfilohiu de Iconiu, Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie de Nyssa, care au contribuit într-o oarecare măsură la imbogățirea tezaurului de gândire și speculație teologică a Sfântului Părinte.

Opera Sfântului Grigorie de Nazianz- trăsături generale

Sfântul Grigorie de Nazianz este considerat un scriitor de prima mână al secolului al-IV-lea. „El și-a încercat condeiul în mai toate genurile literare”, în proză și în versuri, fiind creatorul genurilor literare ale autobiografiei și necrologului, precum și „creatorul propriu-zis al poeziei creștine în amploarea și măreția ei clasică”.

Din activitatea sa omiletică și catehetică putem cunoaște „literatura greco-creștină ajunsă la apogeu”. El s-a inspirat din cultura păgână, dar și mai mult din „izvorul cel nou al Sfintelor Scripturi și al vieții creștine”.

Opera Sfântului Grigorie de Nazianz sau Teologul e întinsă, bogată și variată, fiind rezultatul marilor frământări teologice din jurul dogmei Sfintei Treimi care s-au soluționat la primele două Sinoade ecumenice. A constituit obiectul a numeroase cercetări din partea teologilor și reprezintă un izvor de învățăminte pentru creștinii din toate timpurile.

Ea este scrisă în proză și versuri și se împarte în Cuvântări, Poeme și Scrisori. Opera care ni s-a păstrat de la Sfântul Părinte ilustrează activitatea multilaterală a acestui „contemplativ care a fost în același timp orator și scriitor, autor de epistole, poet bântuit de vise dar și gânditor riguros”.

Sfântul Părinte este unul dintre cei mai mari predicatori și oratori ai perioadei sale. Cugetarea sa profundă este oglindită în operă, care nu poate fi despărțită de viața sa.

Cuvântările pe care le-a alcătuit dovedesc nu numai aleasa formație retorică dobândită la școlile profane ale timpului, ci și un remarcabil talent personal. „Talentul Sfântului Grigorie Teologul în poezie și proză e plin de frumusețe, atracție și finețe”.

Doar opera poetică a fost mai puțin cunoscută în Occident datorită regresului cunoașterii limbii grecești, precum și dificultății vocabularului poetic grec, foarte diferit de cel al prozei.

Cuvântările și împărțirea lor

Cuvântările, partea cea mai prețioasă a operei sale, sunt în număr de patruzeci și cinci și au fost compuse între anii 362-383. O singură cuvântare poate fi socotită exegetică(Cuvântarea a 37-a) și tot una singură morală(„Despre dragostea față de săraci”). Majoritatea cuvântărilor au caracter dogmatic, liturgic și ocazional, fiind mult influențate de arta retorică a autorului.

Părintele Ioan G. Coman le împarte în: Cuvântări dogmatice(Cele cinci Cuvântări teologice), Cuvântări la sărbători mari sau la Praznice împărătești(a 38-a la Nașterea Domnului, a 39-a și a 40-a la Botezul Domnului, 1 și a 45-a la Învierea Domnului, a 41-a la Rusalii), Necrologuri(în număr de patru), Panegirice în cinstea Sfinților( a 15-a în cinstea Macabeilor, a 24-a în cinstea lui Ciprian de Antiohia și a 21-a în cinstea Sfântului Atanasie), Cuvântări ocazionale și două Invective(Cuvinte de înfierare contra lui Iulian Apostatul).

Din examinarea acestor lucrări reiese faptul că ele au fost remaniate și completate de către autor, muncă ce a rămas neterminată, fiind întreruptă de moartea sa care a avut loc în anul 390.

Ele vor fi traduse încă de la sfârșitul secoului al-IV-lea în limba latină, și mai târziu, în cele mai diverse limbi orientale:siriacă, armeană, coptă, georgiană, arabă.

„Aceste opere îl vor face pe un papă din secolul al-XIII-lea să-i confere Sfântului Grigorie din Nazianz titlul rar de dascăl(doctor) al Bisericii universale”. Titlul acesta alături de cel de „Teologul” arată preocupările sale în special speculative și meditative.

Dintre aceste cuvântări, care sunt rodul unor îndelungate frământări și meditații, numai unele au fost rostite, altele fiind alcătuite numai în scris, fără să fi fost vreodată ascultate de un public. Ele exprimă în chipul cel mai grăitor preocupările speculative ale Sfântului Grigorie.

Cuvântări la Praznice împărătești

Cuvântările rostite la Sărbătorile mari, „pline de idei teologice sunt de o rară înălțime religioasă și literară”. Aici tratează teme precum: Botezul, Euharistia, Pocăința, rațiunea și sensul ofrandei creștine, postul creștin, predica și altele.

De exemplu, Cuvântarea despre Botez este una dintre cele mai lungi și mai detaliate. Aceasta este concepută pentru a le arăta creștinilor că nu era de preferat să amâne botezul, fapt care constituia un obicei în acea perioadă. Creștinii amânau botezul cât mai mult deoarece acesta aducea ștergerea tuturor păcatelor anterioare, însă ei nu erau conștienți că mărturisirea păcatelor trebuia mărturisită în mod necesar de pocăință. „Adeseori preotul boteza niște muribunzi inconștienți sau, în orice caz, bolnavi care nu puteau să-l cheme ei înșiși și care erau la bunul plac al celor din jur, riscând să moară nebotezați”. Sfântul subliniază că până și copiii trebuie să se boteze și cu atât mai mult aduții.

Necrologul

Sfântul Grigorie este creatorul sau părintele necrologului în literatura patristică. Pentru necrolog s-a inspirat în parte din genul literar păgân al encomionului. Cele mai cunoscute opere de acest gen sunt: necrologul la moatea fratelui său- Chesarie, la moartea surorii sale- Gorgonia, la moartea tatălui său și la aniversarea unui an de la moartea Sfântului Vasile cel Mare.

Panegiricul

în cinstea fratelui său Cezarie(Cuvântarea a-VII-a) conține descrierile sale despre bucuriile din rai, cu referiri la vițuirea îngerilor în compania îngerilor și a sfinților. „Despre soarta împlinirilor creștine, aici și oriunde, în opera lui Grigore de Nazianz, aflăm cea mai perfectă descriere și viziune asupra imensității Binelui în Rai, și omniprezenta învățătură prin care Eternul Mire al Cerului” va sta în legătură cu „sufletele care au venit spre El”.

Discursuri de înfierare

Invectivele împotriva împăratului Iulian au fost scrise în 363, după moartea acestuia, dar nu au fost rostite niciodată. Au fost denumite Discursuri de înfierare și pot fi considerate documente istorice ale vremii în care se oglindesc personalitatea autorului, precum și „datele ultimei bătălii dintre creștinism și păgânism”. Grigorie este un martor ocular, iar informațiile date de el, sunt de o reală valoare pentru cunoașterea forțelor culturii păgâneși mai ales pentru a ne face o idee despre psihologia timpului.

Ele apără superioritatea creștinismului față de păgânism și critică sever măsurile luate de împărat în defavoarea Bisericii. Atacă foarte violent păgânismul, dovedind în același timp și o cunoaștere desăvârșită a zeilor și credințelor antice.

Autorul este un mare susținător al culturii clasice și al culturii în general, după cum reiese din majoritatea lucrărilor sale, îndeosebi din Cuvântările a 4-a și a 5-a împotriva împăratului Iulian, în poemele autobiografice și în multe din scrisorile sale.

Cele cinci Cuvântări Teologice

Sfântul Grigorie este „Teologul prin excelență al Sfintei Treimi. El stabilește cel dintâi, definitiv, raporturile dintre Persoanele Sfintei Treimi și specificul fiecăreia dintre ele(…) Tatăl are specific nenașterea, Fiul are ca specific nașterea, iar Sfântul Duh are ca specific purcederea”.

Învățătura sa nu este completă, dar el are meritul de a fi elaborat și formulat învățătura ortodoxă despre Dumnezeu și despre Sfânta treime în special, fapt care i-a adus supranumele de „cel Mare” și „Teologul”, acordat de Sinoadele al-II-lea și al-III-lea ecumenice. Numele de Teologul înseamnă „Cuvântător de Dumnezeu” și acesta i s-a dat pentru activitatea sa pastorală și apologetică, pentru că el a apărat învățătura ortodoxă de rătăcirile eretice. Prin opera și activitatea sa, el a influențat foarte mult teologia contemporană și pe cea ulterioară.

Sufletul său sensibil, împreună cu bunul simț și cugetarea sa viguroasă au făcut ca în loc de o expunere dogmatică aridă, să aflăm la Sfântul Grigorie un text accesibil, fermecător, uneori aproape lipsit de citate scripturistice.

Ereziile pe care le combate în Cele Cinci Cuvântări sunt: arianismul, pnevmatomahismul și sabelianismul. În ceea ce privește hristologia, Sfântul Grigorie arată că în Hristos există două firi:dumnezeiască și omenească unite după esență, Hristos fiind Unul și nu doi, așa cum susțineau apolinariștii. Ca o consecință a acestui fapt Sfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu.

Fiecare dintre cele cinci lucrări au o existență independentă una față de alta, dar autorul lor le-a remaniat și le-a unit pentru a alcătui un tratat despre Sfânta Treime.

PoeziileSfântului Grigorie Teologul și valoarea lor literară

Sfântul Grigorie s-a impus în cultura creștină atăt prin cuvântările teologice, cât și prin opera sa poetică.

Se poate afirma fără pericolul de a greși că opera sa poetică este o oglindire desăvârșită a întregii sale vieți și activități. „El a fost unul dintre cei mai expansivi poeți și a inaugurat adevărata poezie creștină(…) Cele mai multe dintre poemele sale sunt meditațiuni religioase. În acesta poeme, poetul își deschide inima sa, celebrează minunile creațiunii, mizeriile vieții omenești și adesea vicisitudinile propriiei sale vieți”.

O parte destul de mare și de importantă a operei Sfântului Grigorie Teologul este scrisă în versuri și tratează subiecte de ordin dogmatic, moral și istoric. Ea a fost elaborată în singurătatea de la Arianz între anii 383 și 389-390. Ea cuprinde 507 poezii cu un total de aproximativ 18.000 de versuri împărțite în două cărți: Poeme teologice(dogmatice-38 și morale-40) și Poeme istorice(despre sine-206, despre alții-94, epitafe-129).

Vast producție poetică a autorului este caracterizată drept „una din cele mai variate și colorate din câte a produs geniul creștin până astăzi”.

Motivația scrierii în versuri

La întrebarea de ce a ales calea versificației, Sfântul Grigorie spune că nu pentru a dobândi o faimă poetică, ci deoarece în împrejurările timpului său se cerea imperios ca învățăturile ortodoxe să fie limpede precizate pentru creștini, astfel încât aceștia să se poată feri de erezii.

În acea vreme ereticul Apolinarie folosește versul pentru a-și răspândi mai ușor învățătura și pentru a-și spori numărul adepților. El a alcătuit o nouă Psaltire și un al treilea Testament, unde își preciza doctrina sa. Acest fapt este un alt motiv pentru care Sfântul alege să scrie poezii: „am procedat și eu în același chip, această cale a versului fiind mai firească, mai accesibilă în special pentru preferințele tineretului și mai captivantă pentru cititor, oricare ar fi el”.

O altă motivație este că poezia este o mângâiere pentru Sfântul Părinte la apropierea morții. „Poetul creștinismului oriental” se folosește de vers pentru a exprima sentimente și atitudini personale sau pentru a reda idei teologice sau filozofice, care erau astfel mai accesibile cititorilor săi. Poemele sale au și un rol pedagogic, autorul scriind de multe ori pentru studenții creștini.

„Scopul poeziei gregoriene e multiplu: să scoată întărire și învățătură pentru sine și pentru alții din viața trăită, să desfete pe tinerii creștini, servindu-le dogmele prin dulceața artei, să combată pe eretici, îndeosebi pe apolinariști, care se foloseau de poezie în propaganda lor, să demonstreze păgânismului că și creștinii mânuiesc arta poetică, în fine ca autorul să se măngâie ca lebăda bătrână, povestindu-și sieși zborul aripilor sale”.

Influențe asupra poeziei

Autorul este considerat un mare poet al Bisericii și al creștinismului. Se poate observa că lirica sa are note comune cu cea a lui Euripide, însă Grigorie avea o puternică personalitate literară pentru a fi doar un imitator al aceluia. În alcătuirea operei sale poetice, autorul se inspiră și din operele poetice anterioare:„operele mele te vor învăța, dacă vrei. O parte sunt de la

mine, o alta vine din afară/ fie că e vorba de elogiul binelui, de condamnarea răului,/ de învățătură de o sentință sau de fragmente alese/ care prind memoria în legăturile literei”.

Din analiza operei poetice se evidențiază cunoașterea profundă a tragediei grecești de către autor, precum și viguroasa cultură clasică a sa. „Grigorie a scris versuri antice făcându-le să exprime însă sentimente cu totul noi.(…) A scrie în secolul al-IV-lea d.Hr. cu cuvintele lui Homer ale poeților tragici și lirici, însemna, desigur, a te adresa unui public de literați. Cu toate acestea, ne-am face o idee falsă despre vocabularul poemelor lui Grigorie dacă ni l-am imagina realizat în întregime din împrumuturi. Din contră, Grigorie e un extraordinar creator de cuvinte”. El mânuiește limba lui Homer cu tot succesul.

Geniul său puternic este cel care va utiliza cu multă înțelepciune toate cunoștințele dobândite, pentru a da la iveală pe de o parte definițiile dogmatice, considerate „un bun etern al gândirii”, iar pe de altă parte poezia sa, pe care părintele Ioan G. Coman o descrie ca fiind „acele cântări ale minții, inimii și imaginației lui, care împodobesc și onorează pe cel mai fin și mai adânc teolog al Bisericii noastre și Ortodoxia însăși”.

Tristețea poeziei Sfântului Grigorie Teologul

Ceea ce caracterizează cel mai mult poezia Sfântului Grigorie este profundul său suflu trist. Însă tristețea sa este cu totul diferită de tristețea profană, care ducea la deznădejde. „Tristețea liricii gregoriene este un suspin după nemurire, după <<Soarele Hristos>>(…) Spre deosebire de muza liricei

păgâne,(…) cea a lui Grigorie inspiră pe poetul său cu armoniile nemuririi de la picioarele tronului Tatălui ceresc. Sufletul creștin știe de unde a venit, și tinde, în pofida furtunei durerilor, spre locul său de origină”.

Cauzele care au contribuit la formarea tristeții sale sunt: în primul rând, sensibilitatea sa profundă, trăsătură caracteristică a naturii sale, și apoi crudele experiențe ale vieții. Sfântul Grigorie a suferit pentru că bunătatea sa fără margini, sinceritatea sa absolută, sensibilitatea sa vie se zdrobeau continuu de zidul indiferenței, și al răutății oamenilor. Toate suferințele și nenorocirile vieții omenești îl impresionează adânc și-i inundă inima de tristețe.

Cu multă durere în suflet vorbește despre invidia pe care o nutreau față de el colegii din cler, care „nu-i puteau ierta simplitatea vieții, dezinteresarea, caracterul său blând, dragostea față de cei umili:

<<Pretindeau că nu e îngăduit ca un om foarte sărac,

Deformat, cu capul plecat, îmbrăcat rău,

Consumat de foame și de plâns, de teama de ce va fi,

Cum și de nenorocirile altora,

Nearătând prea elegant la chip,

Să cinstească mai mult pe un drumeț, pe un rătăcitor,

Decât pe cei puternici și frumoși.>>”.

Ceea ce îl slvează pe Grigorie de la căderea în deznădejde este alipirea sufletului de Dumnezeu și nădejdea în dobândirea vieții celei veșnice și

fericite. Pe acestea le recomandă el și fiilor săi duhovnicești, creștinii în general: „Copiii mei, căci copii îmi sunteți,atâta cât eu mai răsuflu,/Lepădând lumea întreagă și câte în ea rătăcesc,/Nedreptăți regești pe pământ, nedreptăți ale celui ce/Munca altuia fură, nedreptăți de omucigaș,/Bogăție, tronuri, glorie, noblețe, bunuri infidele,/La cre repede noi să fugim,/Unde multe splendori răspândesc o lumină nespusă în jurul Treimii./Un singur lucru e bun și statornic pentru oameni:/Nădejdile cerești prin care mai suflu puțin”.

În compunerea poemelor sale, autorul se folosește din plin de formația sa retorică la școlile timpului.El nu economisește nimic din arsenalul eleganței retorice în versurile sale.

Clasificarea poeziilor

1. Poemele teologice sau dogmatice cântă puterea, slava și bunătatea Sfintei Treimi.

Materialul teologic pe care îl folosește în aceste poeme este de fapt un rezumat al celui din Cele cinci CuvântăriTeologice și din Cuvântările sale la Praznicele Împărătești. Alte teme tratate în aceste poeme sunt: cărțile autentice ale Sfintei Scripturi, plăgile Egiptului, Decalogul, Minunile lui Ilie și Elisei. El compune imnuri adresate lui Dumnezeu, precum și rugăciuni de mulțumire, rugăciuni înainte de citirea Sfintei Scripturi și rugăciuni pentru călătorie.

2. Poemele morale cântă fecioria și castitatea, laudă virtuțile creștine, critică pe cei bogați și pe femeile preocupate de podoabe. În unele descrie existența după moarte prin zugrăvirea lui Hades și apoi prezintă faptul că ultima zi va aduce pentru cei slabi focul etern, întunericul și dogoarea. Datorită păcatului sufletul omului ajunge în fața lui Dumnezeu. Autorul vorbește despre unirea sufletului cu Dumnezeu, unire care este esența împărăției cerurilor, pe când chinul cel mai mare al păcătosului este depărtarea de Dumnezeu și mustrările de conștiință care nu au limită.

3. El a scris un număr de epitafuri în memoria membrilor familiei sale sau a prietenilor săi. A scris și epigrame, însă la vremea aceea epigrama nu avea nimic critic, fiind un poem foarte scurt.

4. Cele mai reușite sunt însă poemele istorice, sub raportul formei. Elementele autobiografice sunt de o mare importanță pentru reconstituirea vieții autorului, a culturii și a moralei timpului său. Poemul „Despre viața sa” este considerat ca fiind „unica autobiografie din literatura antică”, și în același timp un poem apologetic.

5. I s-a atribuit autorului și tragedia Hristos suferind, dar s-a dovedit că aceasta aparține secolului al-XI-lea sau al-XII-lea.

Sfântul Părinte subliniază în unele din versurile sale răutatea multora dintre oamenii Bisericii din vremea sa, pe care îi înfierează aspru, după cum o face și în unele cuvântări.

Un aspect criticat al poeziei sale

Singurul cusur care este atribuit de critici operei poetice a acestui mare geniu care a fost Sfântul Grigorie de Nazianz este că ea a fost redactată spre sfârșitul vieții, și cu toate că este de o rară frumusețe, ea ar fi putut fi „mai spontană și mai vioaie sub raportul formal”. Totuși, cu aceste neînsemnate rezerve, poezia sa rămâne „un monument al artei creștine din primele veacuri”, fiind un fel de poezie-document, o oglindă a frământărilor secolului al-IV-lea.

Scrisorile Sfântului Grigorie de Nazianz

Autorul a scris număr de 245 de scrisori și aparțin aceleiași perioade ca și poemele, cu excepția Scrisorilor 51 și 54 scrise în anul 365. Sunt caracterizate de claritate și concizie, fiind în același timp plăcute și spirituale.

Acestea sunt foarte importante prin forma și arta lor, unele au caracter dogmatic, iar în Scrisoarea 51 adresată nepotului său Nicobul Sfântul ne prezintă teoria artei epistolare, pe baza acestor trei principii:concizie, claritate, grație. Grigorie posedă el însuși calitățile conciziei și sobrietății pe care le va recomanda ca fiind primele de urmat în arta epistolară.

A redacta bine o scrisoare era o dovadă de înaltă cultură, de care autorul nostru nu era nicidecum lipsit. Din totalul de 93 de corespondenți numai cinci sunt femei. Printre corespondenții săi se află: înalți funcționari, generali, episcopi, preoți și monahi, profesori și studenți.

Scrisorile sale sunt foarte instructive în special pentru studiul moravurilor și spiritul vremii.

PARTEA A DOUA

CAPITOLUL ÎNTÂI

Cele Cinci Cuvântări Teologice- mărturie a inegalabilului talent oratoric și catehetic al SfântuluiGrigorie de Nazianz

Cele Cinci Cuvântări Teologice sunt lucrările care i-au adus Sfântului Grigorie cea mai mare faimă în domeniul stabilirii învățăturii corecte despre Sfânta Treime în veacul al-IV-lea. Ele dovedesc în mod exemplar calitățile de mare catehet și retor pe care le-a avut Sfântul Părinte.

Deși el îl numește pe Sfântul Vasile cel Mare „ghid” și „maestru”, totuși teologia sa este mai profundă și elaborată prin formulele dogmatice, prin completările pe care le face în cadrul terminologiei, dar și prin modul științific în care abordează problemele. De aceea Cele cinci Cuvântări Teologice ale sale reprezintă o comoară nu numai pentru opera sa ci și pentru întreaga Ortodoxie.

„Sfântul Grigorie de Nazianz este singurul care teologhisește în fața credincioșilor, realizând capodoperele de elocință creștină și de învățătură despre Dumnezeu, care sunt cele cinci Cuvântări”. El a fost numit de către părintele Grigore Cristescu „Teologul-creator, prin excelență”.

Opera sa este rodul a zece ani de studii asidue în vestitele orașe universitare ale timpului, precum și a nenumăratelor sale lecturi. Toate acestea i-au pus la dispoziție bogăția culturii antice, în special a celei grecești. Pe aceasta a împetit-o cu credința sa creștină și a rezultat „acea magistrală teologie din care nu știi ce să alegi și să admiri mai întâi: frumusețea ideilor, suplețea raționamentului, sau flacăra convingerii și armonia întregului!”.

I.1. Cuvântarea întâi

Această cuvântare este intitulată Către sau împotriva eunomienilor înainte cuvântare. Ea este o prefață la următoarele patru cuvântări și nu tratează probleme de ordin dogmatic ci principii de ordin general. El stabilește principiul de bază că nu toată lumea poate vorbi despre Dumnezeu.

Autorul are de a face cu o comunitate creștină dezbinată de discuții teologice care adesea depășeau puterea de înțelegere a credincioșilor. El le arată că discuțiile teologice sunt rezervate clerului Bisericii și îndeosebi episcopului, deoarece aceștia sunt pregătiți pentru acest lucru. El îi face pe ascultători conștienți de nepregătirea lor.

Calitățile unui adevărat teolog

Sfântul Grigorie arată că a vorbi despre Dumnezeu este lucru greu și nu la îndemâna oricui. Nu oricine poate filozofa despre Dumnezeu și nici oricând și nici nu poate vorbi cu ușurință despre orice trăsătură a lui Dumnezeu. Cel care vorbește despre Dumnezeu trebuie să fie curățit trupește și sufletește:„trupește, prin adormirea simțurilor, prin apatheia; sufletește, prin ridicarea cu mintea la Dumnezeu, prin contemplație, fiindcă cel care nu este curat trupește și sufletește, nu se poate apropia de Dumnezeu, care este puritate desăvârșită, după cum un ochi bolnav nu poate să privească drept razele soarelui”. Cel care vorbește sau cuvântează despre Dumnezeu, teologul adevărat este cel care caută mereu să înțeleagă cuvintele Sfintei

Scripturi, el este și un om al rugăciunii, cerând lui Dumnezeu să-i dea înțelegerea Cuvântului Său. El trebuie să aibă și o bogată cultură profană.

El „compară, clasează, triază, asociază, distinge și argumentează.(…) În Grigorie, teologul este un biblist desăvârșit dublat de un logician nemilos, dar și de un om de rugăciune care ascultă neîncetat ce îi spune Dumnezeu în adâncul inimii”.

Când se poate vorbi despre Dumnezeu

Nu oricând se poate vorbi despre vorbi despre Dumnezeu ci numai atunci când avem desăvârșită liniște sufletească.

Ce subiecte se pot aborda

Se cuvine să se vorbească numai despre problemele care sunt după puterea de înțelegere a ascultătorilor, în special despre cele de ordin practic-virtuțile creștine, căci despre aceste lucruri „de izbutești(să le explici n.n.) nu ești fără de folos, iar dacă greșești, nu este mare primejdia”. El stabilește și opt chestiuni despre care creștinii pot discuta:pluralitatea lumilor, definirea materiei, natura sufletului, duhurile bune și rele, învierea, judecata, răsplata și patimile lui Iisus.

Această exigență se adresa unei comunități care era atrasă de chestiunile religioase însă arăta mai multă curiozitate decât pioșenie, mai mult gusta disputele decât avea simțul sacrului.

Legătura dintre cuvânt și faptă

Autorul insistă foarte mult pe legătura dintre fapta creștinească și teologhisire la adevăratul teolog: „De ce ne-am înarmat limbile, în timp ce

ne-am legat mâinile?”, considerând că vorba fără fapte este o simplă pălăvrăgeală și înșelătorie.

I.2. Cuvântarea a doua

Această cuvântare tratează despre Dumnezeire în general și poate fi împărțită în două părți: în prima parte se pune probema imposibilității noastre de a-L cuprinde cu mintea pe Dumnezeu, iar în cea de a doua se vorbește despre naturile spirituale care, și ele ne rămân necunoscute. Oricât s-ar trudi mintea omenească nu poate să cunoască natura dumnezeiască în sine, deoarece puterea minții omenești este limitată. Mintea noastră poate să înțeleagă numai că Dumnezeu există, deducând aceasta din ordinea și frumusețea naturii înconjurătoare. Dumnezeu în sine nu poate fi cuprins niciodata de mintea omenească și nici măcar de naturile spirituale-îngeri.

Dacă poate fi înțeles că Dumnezeu există, nu poate fi înțeles ce anume este El, nici un cuvânt nu poate defini cu adevărat natura lui Dumnezeu. Cuvântarea se încheie cu un fel de admirație contemplativă a întregii creații.

I.3. Cuvântarea a treia

Lucrarea aceasta, numită și Prima Cuvântare despre Fiul, este consacrată apărării Dumnezeirii Fiului care era atacată de arieni și eunomieni. Sfântul Grigorie spune că nu trebuie să căutăm să înțelegem cu mintea modul nașterii fiului lui Dumnezeu din Tatăl deoarece nașterea Fiului are loc din veșnicie și nu după legile omenești, lucruri care depășesc puterea noastră de înțelegere. În această lucrare el folosește multe argumente scripturistice combătând pe eunomieni.

I.4. Cuvântarea a patra

Această operă, A Doua Cuvântare despre Fiul, este o continuare a celei de a treia și tratează tot despre Dumnezeirea Fiului. În prima parte Sfântul Grigorie răspunde la zece obiecții ale eunomienilor aduse împotriva Dumnezeirii Fiului, iar în a doua parte tratează despre denumirile Dumnezeirii în general și ale Fiului în special, folosind o bogată documentare scripturistică.

I.5. Cuvântarea a cincea

Ultima din cele cinci lucrări este închinată apărării Dumnezeirii Duhului Sfânt și a fost scrisă împotriva ereziei pnevmatomahilor, ea intitulându-se: Despre Sfântul Duh. Această lucrare cuprinde și o recapitulare pe scurt a întregii învățături despre Sfânta Treime, expusă de autor în lucrările anterioare. „Pe lângă caracterul ei special, această lucrare are și un carcter general: există aici cele mai precise formulări cu privire la deoființimea ipostaselor Dumnezeirii și cea mai precisă și sumară definiție a Sfintei Treimi”.

El vorbește cu precădere despre rolul Duhului Sfânt în cunoașterea teologică, și spune chiar că el însuși a fost iluminat de Duhul Sfânt și a putut ajunge la adevărata învățătură despre El. Concluziile sale în ceea ce privește această învățătură le-a dobândit având pe Duhul Sfânt drept călăuză.

Autorul arată că purcederea Duhului Sfânt este o taină la fel de mare ca și nașterea Fiului din Tatăl. El accentuează ideea că Duhul este

Dumnezeu adevărat, deoființă cu Tatăl și cu Fiul. Pentru susținerea învățăturii sale autorul aduce nenumărate argumente scripturistice, demontând astfel teoria pnevmatomahilor, după care Duhul era un Dumnezeu „nescripturistic”, inventat de ortodocși.

Duhul Sfânt este cel care lucrează acum în Biserică, așa cum în perioada Noului Testament lucrase mai ales Fiul, iar în perioada Vechiului Testament lucrase mai ales Tatăl.

Deși încearcă să-și menajeze adversarii cu intenția de a-i câștiga pentru Ortodoxie, el nu evită să-l mărturisească pe Sfântul Duh consubstanțial cu Tatăl și să declare fără echivoc:„Să preamărim pe Dumnezeu-Tatăl și pe Dumnezeu-Fiul și pe Dumnezeu Duhul Sfânt, trei ipostasuri, dar o dumnzeire, neîmpărțită în slavă, în cinstire, în ființă și Împărăție(…) Să ne închinăm Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, o unică dumnezeire și putere”.

Concluzia este că Dumnezeirea este și rămâne necuprinsă de mintea omenească. De aceea, sfătuiește Sfântul Grigorie, cel mai bun lucru de făcut în această privință este să ne lăsăm conduși de cugetarea mai evlavioasă, luând de călăuzitor pe Sfântul Duh, Singurul în stare să ne inspire, prin ilumunarea minții și prin harul credinței, ca astfel să ne închinăm<<Tatălui și Fiului și Duhului Sfânt, unicei Dumnezeiri și puteri>>”.

CAPITOLUL AL-II-LEA

Sfântul Grigorie de Nazianz- Marele Retor al creștinismului

II.1. Arta de a cuvânta

Graiul sau vorbirea este o funcție proprie omului primită în dar de la Dumnezeu-Părintele său Ceresc. Prin vorbire omul poate sta în legătură nu numai cu semenii săi, ci și chiar cu Însuși Creatorul său. În forma sa cea mai înaltă vorbirea devine „cuvântare liturgică sau propovăduire”. Prin vorbirea propovăduire ni se face cunoscută voia lui Dumnezeu, iar noi ne putem conforma ei sau nu, după cum dorim, pentru a ne menține pe drumul mântuirii. Astfel cuvântul omenesc devine o cale de comunicare a mesajului divin.

Lumea a fost pregătită prin cuvânt pentru a ajunge la mântuirea sa. „Hristos Mântuitorul nostru<<în grai uman rostește cuvânt, Cel ce este Dumnezeu Cuvântul(…)>>Cuvintele Fiului lui Dumnezeu întrupat sunt deodată cuvinte-sunet, dar și fapte, deoarece ele produc efecte în suflete și în ființa omului credincios. Aceste cuvinte au produs și lumea”.

II.2. Predica-transmiterea cuvântului lui Dumnezeu

Biserica are menirea de a păstra și de a transmite mai departe cuvântul lui Dumnezeu, cuprins în Sfânta Scriptură și interpretat de Sfânta Tradiție. La începuturile creștinismului, cuvântul lui Dumnezeu a fost transmis de către Sfinții Apostoli, care au fost mai apoi succedați în misiunea lor de către Sfinții Părinți ai Bisericii. Ei s-au folosit de pregătirea retorică pe care au dobândit-o pentru a compune omilii, vieți de Sfinți și chiar imne. Slujirea învățătorească a Mântuitorului, încredințată Sfinților Apostoli și preluată de Părinții Bisericești se continuă în zilele noastre prin preoția lucrătoare. Astfel se poate afirma fără a greși că predica este transmiterea cuvântului lui Dumnezeu actualizat după nevoile creștinilor de azi și după problemele lumii contemporane, însă interpretat mereu în spiritul Sfintei Tradiții și nu altfel.

Sfântul Grigorie de Nazianz, ca și alți Sfinți Părinți, nu numai că a acentuat importanța deosebită a slujirii învățătorești îndeplinită de preoți și de episcopi, ci a fost el însuși un extraordinar predicator și propovăduitor al dreptei credințe, un mare retor în toată puterea cuvântului. Sau, după cum spune o cântare creștină, „din limbile cele ca de foc Grigorie a avut una și foc de cuvinte înalte a suflat”.

El a știut să se folosească de cuvântul mântuitor cu multă pricepere și înțelepciune:„Era într-adevăr un retor mare. Cuvântul îi era adesea poetic. Rezultatul era că-și fermeca ascultătorii, care izbucneau în urale și aplauze. Pe el însă nu-l interesau prea mult asemenea lucruri și a părăsit repede catedra de profesor”.

La Sfântul Grigorie atât expresiile cât și gândirea au fost deosebit de frumoase, ca să ne exprimăm în termenii săi, adică au fost într-un acord total, atât între ele cât și cu viața sa, căci cuvântul celui care vrea să învețe pe alții trebuie să corespundă cu ceea ce se ascunde în inima lui.

Înțelepciunea este cea care trebuie să călăuzească un adevărat retor, și aceasta nu i-a lipsit Sfântului, ci dimpotrivă l-a însoțit pe tot parcursul vieții sale. „Dar nimic nu reține limba grăbită spre cuvânt: nici om, nici zăpadă, nici curgerea unui râu, nici stâcă(…)Cine vrea să o stăpânească, trebuie să aibă mai întâi înțelepciune”, afirmă el într-una din cuvântările sale.

El deprinde regulile retoricii pe parcursul a unei perioade de aproximativ opt ani. Este bine de menționat că retorica era strâns legată de dialectică. „Retorica e arta de a convinge un auditoriu. Dialectica era arta de a dialoga, mai exact de a discuta cu un adversar și a conduce discuția în așa fel încât să ai ultimul cuvânt(…) În ceea ce-l privește pe Grigorie, nu ajunge să amintim că a fost produsul acestei școli: el a făcut tot ceea ce era necesar pentru a fi unul din marii dascăli ai acestui tip de învățământ. Exercițiul cuvântului devenise pentru el o a doua natură”.

În cuvântările sale, el se folosește din belșug de bogata sa cultură dobândită în anii de studii.El va fi numit de Biserică:„Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul” sau Teologul, deoarece teologia sau îndeletnicirea de a vorbi despre Dumnezeu este ceea ce Sfântul Părinte a făcut toată viața sa.

„O vreme cuvântul a fost viața mea”, mărturisește autorul, adică acel cuvânt prin care Îl făcea cunoscut oamenilor pe Dumnezeu.

Grigorie, atunci când predica avea fruntea luminată, fața „ca a Sfințior din vechime”. Aspectul său fizic și blândețea sa îi mângâia și îi odihnea pe credincioși. Deși era episcop, se îmbrăca foarte umil, astfel încât arienii îl numeau „pseudosfântul zdrențăros”, însă aceasta nu micșora cu nimic înălțimea cuvântărilor și a cugetării sale.

II.3. Calitățile unui adevărat retor

În vechime, se cerea și de la un retor profan să aibă o viață curată și neprihănită: „că nu poate fi cineva orator dacă nu va avea viața

neprihănită”. De multe ori un retor era depreciat din cauza moravurilor sale. Dacă aceasta era o cerință a păgânilor de la oratorii lor, cu atât mai mult trebuie să se pretindă curăția morală de la predicatorii creștini, care au obligația de a sădi în ascultătorii lor religiozitatea și moralitatea.

Cuvântul predicatorului trebuie să fie ilustrat prin viața sa personală, altfel nu este folositor. „Unui astfel de predicator îi poate cineva zice:<<Doctore, vindecă-te pe tine însuți!>>(Luca 4, 23). Iar Sfântul Ioan Damaschin zice : „Sau nu învăța, sau învață prin moravuri , ca nu prin cuvinte să chemi, iar prin fapte să alungi”.

Alte calități necesare unui adevărat retor creștin sunt: convingerea (pentru că fără ea nu poate să convingă pe alții), cugetul curat, prudență, cultură teologică și generală solidă și nu în ultimul rând tragere de inimă sau zel în predicarea cuvântului lui Dumnezeu. Toate aceste calități l-au caracterizat din plin pe Sfântul Grigorie de Nazianz, el putând fi considerat un retor model atât pentru creștini, cât și pentru păgâni.

Cuvântările sale au fost adunate după moartea sa de un iubitor al retoricii creștine.

Propovăduirea sa a avut ca scop menținerea creștinilor în sânul Bisericii, precum și ferirea lor de ereziile care bântuiau în acel timp, pentru că Sfântul a fost conștient că acolo unde păstorul de suflete nu folosește cu putere arma cuvântului ce i s-a încredințat, cei străini de Biserica lui Hristos fură din credincioși.

I s-a reproșat că pasiunea sa pentru oratorie a umbrit înalta sa cultură teologică și simțirea sa creștină. Trebuie menționat că Sfântul a procedat așa nu din voința sa proprie, ci pentru că așa era moda și gustul vremii: „În secolul al-IV-lea, retorica era însă marea disciplină intelectuală a păgânismului și aproape unicul vehicul de circulație al bunurilor spirituale ale culturii. Vorbind frumos și după toate canoanele școlii, Sfântul Grigorie a impus, prin desăvârșirea și prestigiul verbului său, foarte mult creștinismul, mediului păgân. El ne spune de atâtea ori că la Constantinopola reușit să refacă comunitatea ortodoxiei, spărgând rândurile ereticilor numai grație cuvântului său meșteșugit”.

II.4. Sfântul Grigorie- retor și apologet al credinței creștine

Așadar Sfântul Grigorie poate și trebuie să fie considerat un mare retor și în același timp un mare apologet al credinței creștine. Adevărurile pe care Grigorie le predica ascultătorilor săi pătrundeau în inimile lor. Le înfățișa amănunțit rătăcirile ereticilor și le explica pe înțelesul credincioșilor, pentru ca aceștia să poată să se împotrivească ereticilor în discuțiile cu ei, și să le demonteze toate argumentele.

Lucrări apologetice au scris și alții, însă în predicile sale apologetice, retorica creștină atinge punctele ei de culme.

Sfântul Părinte mărturisește el însuși, în poemul Despre viața sa, influența pe care a avut-o asupra ascultătorilor săi, precum și efectul

cuvântărilor sale:„Am fost chemat, am fixat [în credință] poporul ce se găsea în mijlocul lupilor, am adăpat cu cuvântările mele turma însetată, am semănat credința înrădăcinată în Dumnezeu, am făcut să strălucească Treimea celor aflați mai înainte în întuneric.Am fost ca un leac pus în lapte lucrând cu forța convingerii: pe unii îi aveam legați de mine, pe alții îi aveam aproape, iar alții urmau să vină și ei”.

CAPITOLUL AL-III-LEA

Activitatea catehetică a Sfântului Grigorie de Nazianz

III.1. Cateheza și menirea ei

Cateheza are vechimea creștinismului. O descoperim în scrierile Noului Testament, în cele mai vechi formule ale simboalelor de credință și în literatura creștină post-apostolică. Ea s-a bucurat de un prestigiu nelimitat în Biserica Ortodoxă întrucât, chiar din secolul al-II-lea, documentele mărturisesc despre numeroase școli catehetice înființate în principalele orașe ale Imperiului Roman, având în fruntea lor „conducători geniali care trezesc și astăzi admirația tuturor pedagogilor și dascălilor preocupați cu studiul fenomenului învățământului religios din primele secole creștine”.

Adevăratul catehet a fost și rămâne Mântuitorul Iisus Hristos. El a învățat pe înțelesul tuturor, fără speculații telogice și expunând integral adevărurile de credință absolut necesare pentru mântuire. Activitatea sa a fost continuată de către Sfinții Apostoli, care au învățat prin viu grai, portivit metodei catehetice.

Astfel, „de la începutul creștinismului cateheza a străbătut ca un fior edificator întraga viață a Bisericii, instruind credincioșii în lumina adevăratei învățături evanghelice”. Cateheza poate influența atât pe cei credincioși cât și pe cei păcătoși. Cei credincioși simt nevoia să asculte predici pentru că prin acestea se întăresc în credință. Cei păcătoși, care „au ridicat între Dumnezeu și ei un perete despărțitor”, au nevoie de predici pentru a se deștepta din somnul păcatului: „prin predică li se insuflă iubire către Dumnezeu și ură către păcat; prin predică se surpă păretele despărțitor și se conduc oamenii pe calea virtuții până la cea mai înaltă deplinătate morală”.

Ea a urmărit totdeauna transformarea omului vechi într-unul nou, străduindu-se să facă din creștinii obișnuiți, membri activi ai Bisericii și ai societății. Cateheza promovează valorile sociale, după cum se poate observa din studiul catehezelor specifice tradiției ortodoxe. Apărută în epoca apostolică, ea nu cunoaște întrerupere până în zilele noastre.

Actul catehetic are două părți: cateheza propriu-zisă și asceza. Prin cateheză se comunică metodic mesajul lui Dumnezeu, învățătura bisericii, în vreme ce asceza favorizează înțelegerea și valorizarea celor comunicate prin cateheză.

Catehizarea înseamnă apostolat, iar acesta presupune dragoste creștină, căci fără ea este neroditor. Ea a fost poruncită de Domnul nostru Iisus Hristos: „mergând învățați toate neamurile…”(Matei 28, 18), „mergeți în toată lumea, vestiți Evanghelia la toată făptura…”(Marcu 16, 15-16). Și Sfinții Apostoli impun activitatea de catehizare, ceea ce face ca aceasta să fie o obligație a Bisericii.

III.2. Cateheza în secolul al-IV-lea

În epoca de aur a literaturii creștine, limbajul folosit în predici și omilii este rezultatul eforturilor Sfinților Părinți de a se face cât mai bine înțeleși de către ascultătorii lor, precum și rezultatul controverselor teologice ale timpului lor, care i-au făcut să-și perfecționeze vocabularul și să-și șlefuiască limbajul în așa fel încât să „descopere formulele cele mai nimerite, prin care să demaște eroarea, să combată răul și imoralitatea”.

Acești Sfinți Părinți au fost numiți remarcabili artiști ai cuvântului scris și vorbit. S-au impus prinmăiestria cu care vorbeau și-i convingeau pe ascultătorii lor.

Trebuie însă subliniat că ei nu au renunțat niciodată la fondul învățăturii creștine de dragul formei: „amândouă aceste elemente-conținutul și forma-au fost îmbinate în chipul cel mai fericit, formând o unitate indisolubilă”.

Dintre toți Sfinții Părinți ai Bisericii se remarcă îndeosebi Sfinții Trei Ierarhi. Aceștia au fost numiți mari dascăli ai Bisericii, pentru că s-au dovedit a fi neîntrecuți educatori creștini, care au știut să-i învețe pe semenii lor să crească până la statura lui Hristos.

III.3. Calitățile unui adevărat catehet oglindite în persoana Sfântului Grigorie de Nazianz

Catehizarea mai înseamnă jertfelnicie din partea catehetului, și continuarea activității învățătorești a Mântuitorului Iisus Hristos în lume și în biserică. Sufletul educației este educatorul însuși, în concepția Sfântului Grigorie de Nazianz. De aceea, un adevărat catehet trebuie să fie caracterizat de: moralitate(însușire de căpetenie), convingere religioasă(căci dacă el nu este convins de adevărurile propovăduite, nu va putea convinge nici pe alții), entuziasm dăscălesc, seninătate(sau stăpânirea de sine care vine din împăcarea cu Dumnezeu și cu propria conștiință), liniște, calm, înțelegere, răbdare, îngăduință, tact pedagogic creștin și zel apostolesc de a vesti

cuvântul lui Dumnezeu, iar toate acestea trebuie să izvorască dintr-o iubire creștină adâncă. Fără dragoste nici măcar nu se poate concepe educația creștină. Dragostea este cea care stabilește o legătură sufletească între oameni, între educator și cel care este educat.

Sfântul Grigorie a avut toate aceste calități în desfășurarea actvității de catehet, urmând Catehetului Hristos, Care a învățat pretutindeni, fără odihnă. Personalitatea de pedagog și de eminent educator creștin a Sfântului Grigorie se conturează și prin aceea că el s-a comportat ca un adevărat părinte iubitor față de creștinii pe care i-a păstorit, fiii săi duhovnicești. Ceea ce a făcut ca el să fie considerat „făclier de inimi”, și „dăltuitor de caractere”. Ceea ce l-a făcut și mai responsabil față de credincioși a fost harul pe care l-a primit prin taina preoției în trepta de preot și mai apoi în cea de episcop.

Grigorie revine asupra temelor considerate mai importante, la fel cum Sfântul Pavel „nu s-a mulțumit numai a predica o data, ci în comunele întemeiate de el a mers și a doua oară, ba în unele și a treia oară; le-a adresat epistole, le-a așezat preoți și episcopi, ca aceștia să poarte dregătoria omiletică, pe lângă cea preoțească și pastorală”.

Un aspect esențial al funcției de episcop este că acesta are vocația de a-i învăța pe credincioși, de a-i catehiza, și de aceea este foarte rar înlocuit în misiunea sa de a predica. Acesta a fost și cazul Sfântului Grigorie, care nici

nu avea nevoie să fie înlocuit datorită pregătirii sale temeinice în arta

oratorică.

III.4. Principiile didactice în cateheză

Pentru întocmirea unei cateheze(sau a unei predici) este nevoie să se foloseacă de anumite reguli și norme numite principii didactice. Acestea au fost utilizate de către toți aceia care și-au asumat înalta misiune de a învăța pe alții, precum și de către învățătorii religiei creștine.

Mântuitorul Iisus Hristos le-a aplicat în mod exemplar, El fiind Învățătorul desăvârșit. Activitatea Sa a fost continuată de Sfinții Apostoli, de Părinții Apostolici și de către toți marii Sfinți Părinți ai Bisericii, care s-au folosit în activitatea lor catehetică de toate principiile didactice(principuil autonomiei și respectării libertății individuale, principiul respectării particularităților de vârstăși individuale(psihologic), principiul învățământului interesant și plăcut, principiul temeiniciei și durabilității, principiul intuiției, principiul participării conștiente și active, la care se adugă principiile pedagogiei creștine:cel hristocentric și cel eclesiocentric).

III.5. Felurile catehezei

O cateheză sau o predică poate fi de mai multe feluri: omilie(predică analitică, predică tematică(sintetică), sau pareneză(predică ocazională).

Cea mai veche formă de predică este omilia, care are un caracter analitic, pe parcursul ei explicându-se anumite versete din Sfânta Scriptură. Cuvântul omilie vine din limba greacă și înseamnă a convorbi cu una sau mai multe persoane, și de aici a cuvânta. De la Origen, cuvântul omilie este întrebuințat îndeosebi spre a desemna o cuvântare bisericească. Ea cunoaște o deosebită înflorire între secolele al-III-lea și al-VI-lea. Găsim și în opera Sfântului Grigorie astfel de omilii(teologice, una exegetică și una morală).

Din predicile Sfântului Grigorie ne-au parvenit doar o mică parte, adică numai cele pe care autorul s-a gândit să le publice. Este foarte posibil ca autorul să nu se fi limitat în predicile sale numai la tratarea problemei trinitare, însă s-au păstrat mai cu seamă acele predici care tratează această problemă deoarece numai acestea au fost publicate.

Opera sa cuprinde, după cum s-a arătat mai sus, doar Cuvântări, Poezii și Scrisori, astfel că în ce are ea mai viabil este o operă „de cateheză și predică”.

III.6. Sfântul Grigorie – exeget

Fără îndoială Grigorie explica Sfânta Scriptură credincioșilor săi deoarece acest lucru făcea parte din atribuțiile unui episcop.

Fericitul Ieronim spune despre Grigorie că „lecțiile sale mi-au explicat Scriptura”, acest elogiu, venind din partea unui maestru al exegezei este deosebit de important.

Singura cuvântare exegetică ce ni s-a păstrat este Cuvântarea 37, unde autorul vorbește despre căsătorie sugerând chiar modificări ale legii romane în această privință. El spune că atât femeia cât și bărbatul trebuie să aibă aceeași pedeapsă în caz de adulter. O altă cerere vizează interzicerea celei de-a treia căsătorii. Deasemenea, mama și tatăl trebuiau să fie egali în privința autorității asupra copiilor.

Fiind susținută în prezența împăratului Teodosie, episcopul este conștient că afirmațiile sale au o greutate deosebită, fiind o invitație directă și limpede de a modifica legea.

CAPITOLUL AL-IV-LEA

Sfântul Grigorie de Nazianz-Catehetul Reformator al tarelor morale ale contemporaneității

Sfântul Grigorie își începe activitatea sa catehetică reformatoare prin critica aspră a membrilor clerului care nu se ridicau la înălțimea misiunii la care fuseseră chemați.

IV.1. Calitățile care se cer de la un preot sau de la un episcop

Preoția, după Grigorie este „arta de a conduce pe om-ființa cea mai complexă și cea mai felurită în gând și faptă- este arta artelor și știința științelor.

Deși autorul nu face o descriere sistematică a calităților unui adevărat preot, totuși el insistă asupra celor mai importante. Preotul trebuie să fie încercat duhovnicește și întru toate să fie pildă credincioșilor săi. „Păcatul să-l înfricoșeze. De virtuți să se îngrijească zi și noapte”. Pentru a putea să învețe pe alții trebuie mai întâi să se străduiască să se curățească pe el însuși, să se lumineze, să învețe și să se apropie de Dumnezeu. Numai așa va putea să-i curețe pe ceilalți să-i învețe să-i sfințească și să-i unească cu Dumnezeu.

Misiunea preotului este aceea de a aprinde în sufletul păstoriților săi căldura iubirii de Dumnezeu, pentru că așa cum spune Sfântul Grigorie, „Preoția urmărește să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu, să-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu, dacaă nu l-a pierdut; dacă e în primejdie să-l piardă, să-i arate calea ca să și-l păstreze; iar dacă și l-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi(…)”.

Faptele preotului sunt anulate de lipsa curățeniei morale, în consecință, preotul nu numai că trebuie să nu fie rău, ci trebuie să strălucească în bine.

Prima calitate necesară preotului, ca și în cazul episcopului, este curăția vieții sau sfințenia vieții. Preotul trebuie-spune autorul- „întocmai ca argintul sau aurul, să nu sune niciodată fals, să nu aibă sunet de aramă, oriunde s-ar găsi, în orice împrejurare din viață și orice trebri ar avea; să nu aibă vreun gând sau vreo faptă rea(…)”.

Sfântul Părinte subliniază faptul că păcatul se lucrează foarte ușor, în timp ce virtutea se dobândește cu greu, „se prinde greu de om, ca și focul de lemne ude”, cerând din partea creștinului, și cu atât mai mult din partea preotului, multă osteneală pentru a o dobândi. „Mai ușor ia cineva din puțina răutate a unui om, decât puțin din viața îmbunătățită a altuia”,spune Sfântul Părinte.

O altă calitate indispensabilă unui preot este aceea de a cunoaște foarte bine sufletul omenesc, psihologia sexelor și a vârstelor, pentru a putea da cele mai bune remedii celor care vin și-i cer ajutorul. De asemenea Sfințitul autor subliniază că îndreptarea celor careau căzut în păcat trebuie făcută cu răbdare și nădejde, cu dragoste și convingere, nu cu silnicie sau cu forța.

Este vrednic de harul preoției numai „cel căruia i s-a aprins inima de cuvintele cele curate și în foc lămurite(Psalmi 11,6)ale lui Dumnezeu, spre a i se deschide Scripturile(Luca24,45), cel care a contemplat frumusețea

Domnului, cercetând Biserica Lui(Psalmi 26,8), care a pătruns vistieriile duhovniceștiși a urcat, prin făptuire,treapta contemplației;cel care s-a unit cu Cuvântul și s-a împărtășit cu El; cel ce a învățat să vorbească înțelepciunea lui Dumnezeucea ascunsă întru taină;cel ce a luat crucea lui Hristos și vrea să-I urmeze Lui până la capăt”.

Exemplul vieții personale a preotului este foarte important în misiunea sa. Predica prin cuvânt luminează doar mintea și sensibilizează inima credincioșilor, însă exemplul faptei este mai ușor de intuit de către aceștia, făcându-i să pună în practică cele auzite. „Marele scop pentru care este pus un păstor într-o parohie nu este acela de a-și urmări studiile sale teologice, nici de a-și cerceta enoriașii în fiecare săptămână, nu este nici măcar acela de a le predica duminica; ci acela de a trăi în mijlocul lor ca un om al lui Dumnezeu, a cărui prezență însăși să fie o dovadă că e cu putință să trăiești pe pământ viața de sus și că lucrurile de care se vorbește duminica la biserică sunt realități”.

IV.2. Preoția și Medicina

Autorul compară preoția cu medicina și spune că preoția este cu mult mai grea decât medicina pentru că preotul are chemarea de a vindeca sufetele oamenilor, de a izgoni tot ce este animalic și sălbatic în om și de a sădi în loc tot ce este bun și plăcut lui Dumnezeu. Medicina se ocupă mai mult cu cele ce se văd, este știința vindecării trupurilor. Preoția însă, este știința vindecării sufletelor, ea se străduiește să vindece pe omul cel ascuns

al inimii. Și după cum nu toate trupurile se vindecă folosind aceleași medicamente, tot așa și sufletele se vindecă prin diferite învățături și mijloace: „pe unii îi îndrepți dacă îi mustri în văzul și auzul lumii, iar pe alții dacă îi sfătuiești în taină(…)A le descrie pe toate prin cuvânt și a le cunoaște cu de-amănuntul,ca să cuprinzi într-un capitol toată știința vindecării sufletelor, este cu neputință, oricât de multă sârguințăș pricepere ai avea. Numai experiența însășiși cazurile de duhovnicie dau lumină și științei vindecării sufletelor și preotului”.

IV.3. Motivele pentru care a fugit de preoție

În lucrarea Despre fuga sa el prezintă o serie de argumente pentru a justifica fuga sa imediat după ce a fost preoțit împotriva voii sale. Este foarte posibil ca această cuvântare să nu fi fost rostită în fața publicului. Ea face parte din tratatele clasice despre preoție, tocmai prin valoarea ideilor pe care le cuprinde.

Primul motiv pe care autorul îl invocă pentru a-și explica fuga este teama de dregătoria înaltă la care el a fost chemat pe neașteptate și pe nepregătite.

Apoi, această misiune nu se potrivea cu marea sa înclinare pentru viața ascetică, de care a fost stăpânit toată viața:„Eram îndrăgostit dintru început-spune el- de singurătate, cum nu știu să fi fost îndrăgostit vreodată unul din cei ce studiază arta retorică. Iar în vremea primejdiilor mari și cumplite prin care am trecut, făgăduisem lui Dumnezeu să trăiesc în pustnicie. Gustasem chiar ceva din viața pustnicească. Ajunsesem oarecum în pridvoarele ei, iar trăirea acestei virtuți m-a aprins și mai mult de dorul de sihăstrie”. Fire interiorizată, cu o intensă și bogată viață sufletească, Sfântul Grigorie este dornic și însetat de liniște și singurătate față de lume, pentru a putea vorbi mai mult și mai curat cu Dumnezeu, prin rugăciuni.

Desele sale retrageri în pustie sunt încercări de a trăi prin și pentru credință. De aceea consideră el că hirotonia a fost un act de tiranie împotriva sa, pentru că l-a smuls cu sila din această înaltă viețuire și l-a forțat să viețuiască în mijlocul lumii zbuciumate.

Un al treilea motiv este că simțea frică și rușine în același timp de a se alătura preoților din vremea sa care percepeau preoția ca pe o meserie oarecare sau ca pe o sursă de câștig. „Mi-a fost rușine(spune el n.n.) să fiu alături de ceilalți preoți care, cu nimic mai buni decât gloata-mare lucru dacă nu chiar cu mult mai răi-,intră în locurile cele preasfinte cu mâini nespălate, cum s-a spus ,și cu suflete cu totul neinițiate,care pretind să intre în sanctuar înainte de a deveni demni să se apropie de cele sfinte, care se înghesuie și se împing în jurul sfintei mese, ca și cum preoția ar fi nu pildă de virtute, ci mijloc de trai, nu slujire plină de răspundere, ci domnie fără îndatoriri. Ei sunt la număr aproape mai mulți decât cei pe care-i păstoresc. Slabi în credință, ticăloși, cu toată strălucirea lor, încât, după părerea mea, o dată cu trecerea timpului și cu creșterea răului n-au să mai aibă peste cine păstori, căci toți au să fie învățători în loc să fie învățați de Dumnezeu”.

IV.4. Înfierarea comportamentului nedemn al clericilor

În Cuvântarea 20 autorul înfierează comportmentul nedemn al episcopilor din vremea sa. Judecăți aspre la adresa episcopilor se întâlnesc și în alte cuvântări și în poemele sale. Situația trebuie să fi fost destul de gravă dacă „un episcop hărăzit titlului de dascăl al Bisericii universale să-și trateze confrații drept<<savanți improvizați>>sau teologi<<făcuți prin alegeri>>, așa cum face Grigorie în primele rânduri ale Cuvântării 20, sau să-i acuze că<<vomită pe altar banii săracilor>>(Cuvântarea 42)”.

După cum se poate observa, profilul episcopului în general este redat cu multă causticitate. Mulți dintre episcopi erau simple marionete ale puterii politice „slujitori ai oportunităților schimbătoare”, care își schimbau orientarea în funcție de cum li se cerea de către cei aflați la putere pentru a nu-și pierde scaunul de episcop. De aceea Sfântul Părinte îi numește „câini care au ajuns păstori”(Poemul 2). „Acești înalți clerici respiră duhul veacului: autortari și orgolioși, ei sunt nobili care și-au păstrat în privința decorului și fastului deprinderile anterioare. Ici și colo, apare și un alt tip de episcop:de această dată este vorba de parveniți, avizi de bani și putere, bădărani și lipsiți de cultură.(…) Nu te poți aștepta la nimic bun nici de la unii nici de la ceilalți”.

El tratează această temă cu un realism lucid și cu o rigoare vecină uneori cu cruzimea. În această privință el poate fi privit ca un reformator care a atacat tarele episcopatului contemporan și a încercat să le înlăture. El arată că un adevărat episcop trebuie să fie „negerșit întâiul dintre cei mai buni(…)căci cu greu unul mediocru ar putea să stăpânească peste cei buni, și numai dacă luptă foarte tare”.

El le oferă tuturor episcopilor ca model demn de urmat pe Sfinții Apostoli, care au trăit în lipsuri, nu în lux, fiind interesați de răspândirea cuvântului Evangheliei mai mult decât de orice altceva.

Cel mai important lucru care se cere de la un episcop este să fie capabil să-i învețe pe alții. Pentru aceasta nu are prea mare importanță dacă se folosește de un limbaj simplu:„Utilizează expresii pedestre, exprimă-te rustic, nu am nimic împotrivă! Știu să umblu și pe jos!(…)Filozofează prin simplitatea cuvântului!(…)Învață-ne cum vrei, dar învață(…)Dar dacă ești cu totul orb, de ce călăuzești pe alții fără să vezi?”.

În Poemul 2 găsim o descriere la fel de sarcastică și aspra a membrilor Sinodului al doilea ecumenic:„Aceștia urlau fiecare din locul său;/ era o adunare a unui popor de gaițe împopoțonate,/ un fel de circ de copii, o gașcă de un soi nou,/ un vârtej care trăgea în urma lui praful ridicat de vânturi,/ oameni cărora nimeni crescut/ în frica lui Dumnezeu n-ar fi vrut să le dea cuvântul,/ căci bâzâie încoace și încolo în neorânduială, sau pur și simplu îti sar/ de-a dreptul în față ca viespile”. În continuare, autorul este și mai sever:„această adunătură de traficanți de Hristos, (…) cu toții au dobândit înălțimea, dar nici unul harul./ Dă la o parte pielea și vei vedea lupul(…) Se fălesc și, înșelând lumea,/ prin convingere sau prin constrângere/ roiesc prin înălțimi ca gândacii spre ceruri”.

De aceea alegerea unui episcop trebuie să se facă luând în considerare faptele lui, modul de a se comporta și, nu în ultimul rând, ortodoxia credinței sale.

Această operă este, așadar, expresia celei mai înalte conștiințe a responsabilității sacerdotale ce apasă pe umerii preotului sau ai episcopului.

CAPITOLUL AL-V-LEA

Contribuția Sfântului Grigorie de Nazianz la formularea învățăturii creștine în secolul al patrulea

Doctrina pe care o susține Sfântul Grigorie are o importanță deosebită, remarcându-se prin precizie, claritatea formulelor și în special prin progresul față de cea a contemporanilor săi.

V.1. Învățătura despre un singur Dumnezeu în Sfânta Treime

Credința sănătoasă este, după Sfântul Grigorie, aceea în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, în unica putere și Dumnezeire:

„un Dumnezeu care în trei străluciri lumea conduce”.

Sfântul Grigorie învață că Dumnezeu este unul în ființă și întreit în Persoane: „Dumnezeirea este unica natură simplă. Ea se concepe unic și treimic, după însușiri sau ipostaze”. Autorul arată că Dumnezeu are caracter personal, iar acesta este posibil numai într-o Treime de Persoane, deoarece o Persoană solitară fără iubirea din veci față de altă Persoană nu este Persoană.

Atunci când vorbește despre Persoanele Divine, autorul folosește unele formulări precalcedonice: „Persoanele se despart în neîmpărțire, ea(Dumnezeirea) fiind una în trei și cele trei una, unirea nefiind amestecareși nici despărțirea înstreinare.(La Sfintele Lumini)”. El a apărat atât inseparabilitatea celor trei Persoane, care sunt unite prin ființa divină, cât și neamestecarea lor datorită însușirilor personale, care au fost numite mai târziu predicate. „Cele trei subiecte divine nu se desprind Unul de Altul, Unul din conștiința Celorlalte, ca să arate dumnezeirea separat, ci toate

converg spre unime. Ca și ceilalți doi Capadocieni(Sfântul Vasile și Sfântul Grigorie de Nyssa), Sfântul Grigorie de Nazianz are ca punct de plecare concretul, adică cele trei ipostasuri, văzând în ele firea <<una>> : <<Nici nu am început a cugeta la Unitate și Treimea mă și scaldă în slava Sa. Nici nu am început a cugeta bine la Treime și Unitatea mă cuprinde din nou(…) când întrunesc pe Cei Trei în aceeași cugetare, văd o singură flacără, fără a putea împărți ori analiza lumina unificată >>”.

Sfânta Treime a fost marea temă și marea iubire a vieții sale. De aceea când Sfântul vorbește despre Dumnezeu, el înțelege Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Singurul lucru pe care îl înțelegem în legătură cu Dumnezeirea este nemărginirea Ei. Dumnezeu este incomprehensibil. Tot ce se poate ști despre Dumnezeu din lumea creată este numai faptul că El există, însă despre modul existenței Sale nu putem ști nimic.

În viața divină întâietatea o are Tatăl, însă fără să subordoneze ființa celorlalte Persoane Treimice. Tatăl este principiul în Sfânta Treime. El este Tată din veșnicie, neavând început în exitența lui. Denumirile de Tată și Fiu acordate celor două Persoane din Sfânta Treime sunt diferite de cele omenești: „Paternitatea trebuie înțeleasă dincolo de timp deoarece <<nu a fost Tată mai în urmă, căci nu a început să existe cândva și este Tată la propriu, pentru că nu este și Fiu, după cum și Fiul este Fiu la propriu pentru că nu este și Tată>>”(Cuvântarea a treia).

Între nenașterea Tatălui și nașterea Fiului nu există o contrazicere, acestea fiind doar moduri de posedare a ființei divine de către Tatăl(prin nenaștere) și de către Fiul(prin naștere).

Tatăl cuprinde în Sine întreaga ființă a Fiului. Inspirat din gândirea Părinților anteriori, Grigorie arată că a mărturisi unitatea firii dumnezeiești

înseamnă de fapt a recunoaște pe Tatăl drept izvor unic al Persoanelor.

Pentru a înlătura pericolul unei înțelegeri subordinaționiste, Grigorie prezintă doctrina trinitară în trăsături bine definite: „Există numai un Dumnezeu, fără de început, necauzat și/Nemărginit de ceva/Fost mai înainte de El…și acesta este marele Tată/Al bunului Fiu, al marelui Unuia-Născutului…Dumnezeu singur/E altul/Și nu după Dumnezeire altul, și acesta este Cuvântul Lui/Dumnezeu,/Al celui ce este fără de început și unul din totul din cel unul în sine…/Un Dumnezeu singur din bunul Dumnezeu e Duhul”.

V.2. Învățătura despre Mântuitorul Iisus Hristos

În secolul al IV-lea, hristologia, care s-a structurat în urma conflictelor doctrinare dintre diferitele sisteme teologice, învață că omul poate dobândi unirea cu Dumnezeu numai în Logosul divin înomenit. Problemele teologice s-au discutat în acea perioadă cu o mare seriozitate și angajare personală

Nașterea Fiului din Tatăl din eternitate nu poate fi înțeleasă de noi, este o taină a credinței.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră este echivalentă la Grigorie cu o nouă creație: „Mântuirea este acum o nouă zidire în Hristos, o a doua părtășie a Lui cu omul din prima creație, omul se împărtășește de chipul și de asemănarea cu Dumnezeu. În această a doua zidire se petrece un lucru și mai dumnezeiesc, fiindcă Dumnezeu Însuși se amestecă cu firea noastră omenească(La Naștere, 13)”.

Unitatea ipostasurilor din Sfânta Treime este folosită pentru prima dată ca model al unității celor două firi în Hristos. Astfel Sfântul Grigorie a înlăturat pericolul ca cineva să conceapă că firea omenească asumată de Hristos se absoarbe în cea dumnezeiască(cum învăța Apolinarie), și pericolul ca cineva să conceapă asumarea firii omenești de către cea dumnezeiască ca aparentă, exterioară și nereală.

Iconomia este la Sfântul Grigorie „taina cea mare a lui Dumnezeu cu privire la noi oamenii”, ea cuprinde toate tainele lui Hristos, toate actele vieții lui pământești, toate cele legate de venirea Lui în lume. Ea are ca efect readucerea omului la starea lui dintâi, ba chiar la mântuire.

Ultima sa contribuție teologică adusă Bisericii a fost o lucrare împotriva ereziei lui Apolinarie. Acesta susținea că la întrupare, Hristos a luat doar trup omenesc, nu și minte omenească, aceasta fiind înlocuită de Logosul Divin-Dumnezeu Cuvântul, ceea ce însemna că Iisus Hristos nu a fost Om deplin.

Sfântul Grigorie arată că prin întrupare, Cuvântul lui Dumnezeu ia întreaga fire omenească și că numai ceea ce Și-a împropriat, aceea este ceea ce se mântuiește. Ce nu a luat asupra Sa rămâne nevindecat, adică rămâne în păcat, în moartea duhovnicească.

Mântuirea înfăptiută de Mântuitorul Iisus Hristos a avut ca scop ducerea omului la creatorul său și îndumnezeirea sa: „Christos își uni chipul Său divin cu al nostru,/Ca, Dumnezeu suferind, chinurilor mele leac să aducă,/Și pe mine, prin a Sa formă de om, dumnezeu să mă facă”.

Hristos S-a făcut Om întru toate în afară de păcat, luând firea omenească din Fecioara Maria curățită de către Duhul Sfânt și la suflet și la trup. Așadar, Mântuitorul a pășit în lume „cu firea omenească luată asupră-Și, una din două firi potrivnice între ele, din carne și din Duh, una îndumnezeind și alta îndumnezeindu-se”. Firea omenească și cea dumnezeiască sunt unite în mod teandric în persoana lui Hristos. În Poemul IV dogmatic, Sfântul relevă faptul că Logosul însușindu-Și firea omenească afară de păcat, a unit în El cerul cu pământul. Întruparea Sa nu prejudiciază Dumnezeirea, căci a fost muritor, dar în același timp era și Dumnezeu.

Cei care nu cred în dumnezeirea Fiului comit un păcat pe care nu l-au făcut nici măcar demonii: „păcatul acesta nu l-au făcut nici chiar diavolii, care au recunoscut pe Dumnezeu, pe alungătorul lor, încredințându-se ei de aceasta din cele ce pătimeau(La Sfintele Paști)”.

V.3. Sfântul Grigorie apără dumnezeirea Sfântului Duh

În Cuvântarea 31 afirmă cu tărie divinitatea Duhului Sfânt, aceasta fiind contribuția „cea mai originală a lui Grigorie la teologia trinitară”.

Profesorul Jean Bernardi consideră că situația în care a avut loc cel de-al doilea Sinod Ecumenic a fost una prezidențială:„Un episcop disponibil venit din răsărit afirmă și demonstrează, bazându-se pe texte, divinitatea Duhului Sfânt. Un împărat venit din extremul Occident(Teodosie n.n.) dă acestei învățături sprijinul autorității sale atotputernice. De aici a rezultat

formularea definitivă a unei dogme fundamentale care s-a înrădăcinat în

toate cugetele. Putea fi concepută o mai mare reușită?”.

Sfântul Părinte explică de ce Duhul Sfânt este mai puțin evidențiat în Sfânta Scriptură. El spune că în Vechiul Testament este descoperit în mod clar Tatăl și mai puțin clar Fiul, iar în Noul Testament Fiul este prezentat în mod clar și Duhul Sfânt este doar indicat, deoarece așa s-a produs procesul dezvoltării revelației divine în istoria mântuirii neamului omenesc. Duhul Sfânt a început lucrarea Sa în lume după înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer.

Sfântul Duh este Dumnezeu adevărat, deoființă cu Tatăl și cu Fiul: „Era întotdeauna și este și va fi, fără să aibă nici început, și nici sfârșit, ci fiind de-a pururi împreună orânduit și numărat cu Tatăl și cu Fiul”. Iar în poemul „Despre Duhul”, autorul spune: „Să ne cutremurăm de marele Duh, Dumnezeu deopotrivă, prin Care/ Am cunoscut pe Dumnezeuși Care este limpede Dumnezeu/ Și Care mă îndumnezeiește aici, Atotputernicul, a toate dătătorul”.

Față de Sfântul Vasile, Grigorie nu ezită să exprime într-un mod clar dumnezeirea Sfântului Duh: „Astfel, făcând pași îndrăzneți în lumina Duhului Sfânt, el a ajuns să exprime cel dintâi, între teologii Bisericii, adevărul că Duhul Sfânt este Dumnezeu, ca și Tatăl și Fiul”.

Celor care spuneau că Fiul nu poate fi deoființă cu Duhul deoarece unul este născut, iar celălalt purces, Sfântul le răspunde că acestea(nașterea și purcederea) sunt două moduri de a poseda unica ființă divină. El le aduce ca argument exemplul cu Eva, Set și Adam: „Eva și Set coboară din același Adam, unul fiind din plasmă, iar altul născut, fapt care nu a dus totuși la o nedeoființime a lor, și unul și altul fiind deopotrivă oameni. Că unul este Tatăl și altul Fiul și altul Sfântul Duh, aceasta se datoreștefaptului logic că unul este nenăscut, altul născut și altul purces, păstrându-se astfel neamestecarea celor trei ipostasuri în Unica natură și vrednicie a Dumnezeirii”(Cuvântarea a cincea Teologică cap.9-11).

El este lucrător împreună cu Fiul la zidirea și învierea lumii(Psalmi 32,6; 53,30; Iov 30, 4), este ziditor al renașterii celei duhovnicești, sfințește, atotputernic, atoatedătător, este Duh al blândeții, însă în același timp Se aprinde față de cei care păcătuiesc”. Nici El, nici Fiul nu stau în poziții secundare față de Tatăl: „Chiar dacă unul este născut, iar altul purces, ei descind din rădăcina fără de început, fără să divizeze Dumnezeirea”.

Acest Duh, în care, după autor, rezidă originea înțelepciunii, este cel care l-a inspirat și pe Sfântul Grigorie în toată activitatea sa. Prin contribuția sa, problemele privitoare la Sfânta Treime și-au aflat răspunsul definitiv, care a devenit și tradiție a Bisericii.

Bazat pe revelație și pe tradiția anterioară, Sfântul Grigorie a elaborat o învățătură personalistă, dinamică ce depășeste uneori gândirea primelor secole. El a stabilit cu o mare precizie proprietățile specifice ale fiecărei Persoane divine și identitatea de ființă dintre Ele.

V.4. Doctrina despre crearea omului și căderea în păcat

Omul este intermediar între lumea materială și cea spirituală, alcătuit din trup și suflet, acesta din urmă fiind „ o parte din lumea cugetătoare”, „chip și asemănare cu El”, sau cum spune într-unul din poemele sale: „este o suflare a lui Dumnezeuși cerescul a suferit/ amestecare cu pământescul. Este lumină ascunsă în peșteră/ Și totuși dumnezeiască și nemuritoare”. Așadar, omul este un „amestec din cer și pământ”, este în același timp „pământesc și ceresc, trecător și nepieritor, văzut și înțelegător, între măreție și smerenie, unul și același, duh și carne, duh pentru har și carne pentru mândrie”.

Trupul omenesc este cel care se războiește cu omul, fiind un „dușman binevoitor” al sufletului și „prieten întinzător de curse”, pe care autorul spune că se luptă să-l istovească „ca unul care știu pentru ce am fost făcut și că trebuie să mă urc la Dumnezeu cu ajutorul faptelor”. Am fost creați cu trup și suflet, spune autorul, „ca să cunoaștem că în același timp suntem și foarte mari și foarte umili, pământești și cerești, vremelnici și nemuritori, moștenitori ai luminii și ai focului, adică ai întunericului după partea din ființa noastră spre care ne vom apleca. Asceza este considerată de către autor o eliberare a sufletului de materie, „ieșirea sufletului din trup”.

Căderea omului în păcat s-a petrecut prin mâncarea din pomul neascultării. Acest pom nu a fost sădit de Dumnezeu pentru ca omul să cadă în păcat, ci pentru ca omul să se întărească în practicarea virtuții: „nu fusese sădit cu vreun gând rău de la început și care nu fusese oprit pentru vreo

invidie oarecare(…) ci, era bun dacă se împărtășea din el la vreme potrivită, căci pomul acela era o contemplare, după părerea mea, la care este cu putință de a ajunge, fără vreo primejdie, numai celor care sunt mai desăvârșiți după firea lor, dar nu era bun pentru cei încă mai simpli și mai lacomi după pofta lor, așa cum nici mâncarea desăvârșită nu este prielnică la cei plăpânzi încă și cărora le trebuie lapte”.

Și la căderea în păcat omul a primit un dar de la Părintele său ceresc, și anume moartea. Aceasta reprezintă curmarea păcatului „ca să nu rămână fără de moarte răutatea și astfel pedeapsa se face iubire de oameni. Căci în felul acesta cred eu pedepsește Dumnezeu”.

Mântuirea omului este un dar de la Dumnezeu.

CAPITOLUL AL-VI-LEA

Importanța și actualitatea activității de catehet și retor a Sfântului Grigorie de Nazianz

Pentru Tine trăiesc, pentru Tine vorbesc, pentru Tine sunt o jertfă însuflețită,singura avuție care mi-a mai rămas.

„Un om în același timp seducător și iritant, un episcop care știa să vorbească și să scrie, un creștin hrănit deopotrivă cu Scriptura, dar și cu literatura și cu gândirea greacă; un poet și un contemplativ, un logician riguros și un suflet excesiv de sensibil, un personaj de o anvergură extraordinară”, Sfântul Grigorie de Nazianz a fost un spirit fin și delicat, un temperament melancolic înclinat spre singurătate și interiorizare contemplativă în jurul dialogului sufletului cu Dumnezeu. Avea o înaltă noblețe sufletească și un excepțional talent oratoric și literar.

Sfântul Grigorie de Nazianz face parte dintre cei trei Sfinți Ierarhi ai Bisericii. Aceștia s-au remarcat prin înalta cultură filozofică, acumulată în marile centre universitare ale vremii, prin cunoștințele teologice adânci, prin înțelepciunea uimitoare, râvna pentru dreapta credință și mai ales prin harul facerii de minuni și sfințenia vieții lor. Toate acestea „îi situează pe acești mari sfinți în rândul celor mai aleși ierarhi, dascăli și povățitori de suflete ai Bisericii(…) devenind astfel exemple vii vrednice de urmat pentru noi toți-păstori, preoți, monarhi, duhovnici, dascăli și credincioși”.

VI.1. Sfântul Grigorie de Nazianz- călăuză pentru orientarea teologică a creștinilor de astăzi

Atât Sfântul Grigorie din Nazianz, cât și ceilalți doi Sfinți Ierarhi sunt „o călăuză sigură și de necontestat pentru orientarea noastră teologică”. Teologia modernă nu poate face abstracție de gândirea lor „care rămâne normativă datorită faptului că a avut un caracter general, incluzând toate aspectele vieții omului, dar și ale societății”. Ei au fost cei care au arătat care trebuie să fie relația între cultură, trăire și slujire și cum trebuie creștinul, dar în special preotul să le combine în viața sa. Ei și-au însușit cultura timpului lor, punând-o în slujba teologiei.

Sfinții Trei Ierarhi sunt patronii învățământului teologic, deoarece „prin concepția, prin ideile pedagogice din unele lucrări ale lor, rămân îndrumători în acțiunea de creștere și a viitorilor preoți ai Bisericii Ortodoxe, ai Bisericii noastre”.

Minte aleasă, subtilă și cutezătoare, Sfântul Grigorie din Nazianz este pentru Biserica Ortodoxă, Teologul prin excelență. Geniul său s-a manifestat îndeosebi în trei domenii:al teologiei, al misionarismului și al poeziei. El a creat bunuri spirituale și morale de care beneficiază cu atâta folos de mai bine de 1500 de ani creștinismul. Prin aceasta el rămâne un model de gândire, de simțire și de creație literară chiar și pentru adversarii săi.

Întreaga lume creștină îi datorează formularea clasică a învățăturii despre Sfânta Treime-cea mai mare taină care stă la temelia credinței ortodoxe, precum și multe capodopere ale literaturii sacre creștine.

Sfântul Grigorie este cel care apără dumnezeirea Duhului Sfânt și formulează învățătura ortodoxă cu privire la această probelmă. El a fost nu

doar un teolog, ci și un mare apooget al credinței creștine. Apologeții au fost pentru creștinii din toate timpurile adevărați „ghizi ai conștiințelor(…) Considerăm că readucerea în predică a acestor pagini apologetice(din opera

Sfântului Grigorie n.n.) este de natură să revigoreze idealul vieții creștine în perioada de re-naștere spirituală(de astăzi n.n.) în care Biserica este factorul hotărâtor”.

Opera sa este însă foarte importantă și în domeniul hristologiei:el alături de ceilalți Părinți Capadocieni, având o contribuție indiscutabilă în ceea ce privește conturarea personalității Fiului lui Dumnezeu, Care este și fiul omului în același timp.

Astfel, în anul 431Sfântul Grigorie a fost citat ca autoritate majoră în Sinodul al-III-lea ecumenic de la Efes, iar în anul 451, el va fi desemnat cu numele de „Grigorie Teologul” în Sinodul al-IV-lea ecumenic de la Calcedon.

Gândirea teologică a Sfântului Grigorie de Nazianz va rămâne ca principiu normativ pentru gândirea creștină ulterioară. Cei mai mari cugetători creștini ai ultimelor două perioade patristice se vor folosi de lucrările Sfântului Grigorie de Nazianz: „Aceasta a marcat începutul actualizării și continuității gândirii sale teologice până în vremea noastră”.

Teologia Sfântului Grigorie a exercitat o mare influență asupra învățăturii creștine și a spiritualității din veacurile următoare. Importanța sa e covârșitoare în tradiția patristică.

VI.2. Influența teologiei gregoriene asupra contemporanilor și asupra urmașilor săi

Teologia sa a exercitat o puternică influență doctrinară atât asupra contemporanilor, cât și asupra urmașilor săi din perioada patristică și post patristică și chiar până în vremea modernă. Dintre Părinții și Scriitorii Bisericești care au fost influențați de marele său geniu, amintim: în primul rând pe Sfântul Vasile cel mare și peSfântul Grigorie de Nyssa, prietenii săi, apoi pe Didim cel orb, Sfântul Ioan Gură de Aur, Evagrie Ponticul(îl numește pe Sfântul Părinte „înțeleptul său învățător”), Fericitul Ieronim(care venise la Constantinopol și-l audiase, numindu-l „dascălul meu din explicațiile căruia am învățat Scripturile”), Rufin de Aquileea(care îi traduce câteva din cuvântări), Sfântul Ambrozie de Milan(care se folosește de argumentele teologice ale Sfântului Grigorie pentru a-i combate pe arieni), Fericitul Augustin(îl numește pe Grigorie „unul din episcopii cei mai iluștri” ai Orientului).

Tot aici trebuie amintiți și Sfântul Maxim Mărturisitorul-care comentează operele sale, Leonțiu de Bizanț-îl citează uneori foarte elogios, Sfântul Ioan Damaschin și Sfântul Grigorie Palama. Sfântul Teodor Studitul folosește pentru a-i combate pe iconoclaști, citate întregi din Sfântul Grigorie. La fel procedează și Sfântul Simeon Noul Teolog, pentru a arăta ortodoxia învățăturii pe care o susține.

Influența Sfântului Grigorie de Nazianz se observă în plin Ev Mediu,

în mari centre monahale catolice și de către mari teologi catolici ca: Odon de Cluny, Ioachim de Floris, Bonaventura, Toma d’Aquino.

VI.2. Pătrunderea teologiei Sfântului Grigorie de Nazianz la noi în țară

La noi în țară nu se cunoaște cu precizie când a pătruns teologia Sfântului însă, numeroase idei, expresii și imagini din cuvântările și poemele sale se regăsesc în operele unora dintre reprezentanții vechii noastre literaturi religioase și nu numai. Dintre aceștia se pot aminti: Neagoe Basarab-„Învățăturile către fiul său Teodosie”, Mitropolitul Varlaam-„Cazania sau carte românească de învățătură”, Mitropolitul Dosoftei-„Psaltirea în versuri”, cronicarul Miron Costin- poemul „Viața lumii”, Mitopolitul Antim Ivireanu-„Didahii”, și alții.

În secolul al-XIX-lea părți din opera sa sunt traduse sau tipărite la noi de către mitropoliții cărturari, Veniamin Costachi al Moldovei și Grigorie Dascălu al Țării Românești.

Importanța de netăgăduit a operelor sale este demonstrată și prin faptul că el „începe să fie autorul cel mai copiat după Biblie din întreaga tradiție manuscrisă bizantină”, și aceasta încă din secolul al-V-lea d. Hr.

VI.4. Calitățile unui bun orator al zilelor noastre

Ca și în primele zile ale creștinismului, și astăzi, misiunea învățătorească a Bisericii este de o mare importanță, mai ales că astăzi, vrăjmașii dreptei credințe și-au înmulțit mijloacele de atac și le-au diversificat. Din experiență se poate vedea că puterea de convingere asupra credincioșilor depinde într-o mare măsură și de bunul renume al predicatorului:„ascultătorii judecă predica nu dupîăcuvintele rostite, ci după faima predicatorului”.

De aceea cel care predică trebuie să fie model de viață creștină pentru ceilalți, pentru că cel mai bun mod de a învăța este prin exemplul personal. Aceasta era o cerință pe care o aveau de împlinit oratorii păgâni. Cu atât mai mult, astăzi, trebuie să se pretindă curăția morală de la predicatorii creștini, care au obligația de a sădi în ascultătorii lor religiozitatea și moralitatea.

VI.5. Sfântul Grigorie- model de urmat pentru clericii de azi

Dintre însușirile sufletești care trebuie să lumineze personalitatea propovăduitorului, evocăm: sfințenia vieții, smerenia, discreția, discernământul și bunul simț.(…). Sfințenia vieții presupune, înainte de orice, compatibilitate între cuvântul predicat și viața personală”. Astfel orice preot sau episcop din zilele noastre trebuie să-și ia ca model în activitatea sa învățătorească pe unul dintre marii Părinți ai Bisericii, care și-au conformat viața cu învățătura creștină, după cum spune Sfântul Apostol Pavel:„Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmațile credința”(Evrei 13,7). Dintre acești mari Părinți face parte și Sfântul Grigorie de Nazianz, prin viața și activitatea sa puse în slujba Bisericii lui Hristos.

Sfântul Grigorie rămâne actual în teologia modernă și prin atitudinea sa față de gândirea și cunoștințele superioare pe care trebuie să le posede un teolog. Iată cum se exprimă Sfântul Grigorie în legătură cu aceasta:„A-ți propune să înveți pe alți, câtă vreme tu însuți nu ești destul de învățat, sau, cum spune proverbul, să înveți olăria începând a face vase mari,adică să cauți să sădești pietatea în sufletele altora, înainte de a o avea tu însuți,mi se pare că este un lucru nebunescși semeț: nebunesc fiindcă nu-ți dai seama de neștiința ta și semeț pentru că te apuci de un lucru pe care de abia‚ îl pricepi”.

Pentru a ajunge la înălțimea chemării sale, preotul sau episcopul trebiue să fie-după Sfântul Grigorie-un pios trăitor al virtuților creștine „să atragă pe credincioși pe calea virtuții prin covârșirea virtuții sale, adică să fie prin viața, comportamentul și gândirea lui „o oglindă nepătată a lui Dumnezeu și a celor dumnezeiești”. Astăzi se cere mai mult ca oricând, ca preotul să fie un creștin adevărat între ceilalți oameni, încât „Evanghelia să se răspândească datorită purtării lui nu mai puțin decât cuvântului lui”, spune marele ierarh capadocian.

Sensul vieții Sfântului Părinte Grigorie a fost acela de a se jertfi pe sine pentru Hristos, așa cum trebuie să facă orice slujitor al Său, fie el cleric sau laic.

VI.6. Sfântul Grigorie- model de urmat pentru studenții de azi

Dar el nu este un adevărat exemplu numai pentru clericii zilelor noastre, ci și chiar pentru studenții de astăzi. A împletit studiul cu virtutea, căci, spune Grigorie: „Noi știm că e mai ușor să te molipsești de rău decât să împărtășești virtutea, pentru că mai iute se ia o boală decât se dă sănătate”.

Calitățile care îl recomandă ca model pentru studenți sunt: marea sa dragoste pentru învățătură, pentru cultura teologică dar și cea profană, pentru iubirea lui Dumnezeu înainte de orice, și nu în ultimul rând pentru curățenia vieții.Din cultura profană el recomandă să se ia numai ceea ce este folositor pentru îmbogățirea sulturii noastre și pentru slava lui Dumnezeu.

Toate acestea fac din el un model ideal de urmat pentru orice student al zilelor noastre.

VI.7. Recomandările Sfântului Grigorie pentru creștini

Lucrarea Despre iubirea față de săraci este singura morală a Sfântului Părinte. Ea cuprinde un călduros și stăruitor îndemn adresat de autor creștinilor din vremea sa, pentru a-i ajuta pe toți cei oropsiți de soartă care, la sfârșitul secolului al patrulea, umpleau satele și orașele din imperiul roman.

Aici el arată că virtutea creștină care le însumează pe toate celelalte este iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui nostru:„Dumnezeu este iubirea și vrea să-L iubim, mai mult decât prin orice, prin iubirea dintre noi, pe care El Însuși a pus-o drept lege a iubirii noastre față de El”.

Cu privire la iubirea față de săraci, Sfântul vorbește despre jertfirea noastră pentru aproapele aflat la nevoie sau în suferință, spunând că aceasta este adevărata putere a iubirii creștine, „puterea ei cea mai mare o aflu în iubirea săracilor și în înduioșarea rărunchilor și în suferirea împreună cu cei din aceeași plămadă cu noi. Căci prin nimic altceva nu se slujește așa de desăvârșit lui Dumnezeu, ca prin mila față de aproapele, fiindcă nici nu este ceva mai propriu lui Dumnezeu decât aceasta, înaintea Căruia merge mila și adevărul”. Așadar, cea mai sfântă datorie a noastră este să ajutăm pe semenii noștri și să legăm milostenia cu virtutea iubirii și a credinței în Dumnezeu.

Pentru toate virtuțile creștine autorul găsește exemple în Sfânta Scriptură: „Fiecare dintre aceste virtuți este o cale spre mântuire și care duce hotărât la unul dintre sălașurile veșnice și fericite, fiindcă, după cum deosebite sunt alegerile de viață, tot așa și lăcașurile multe sunt la Dumnezeu, împărțite și deosebite fiecăruia după a lui vrednicie”.

El spune că prin facerea de bine față de aproapele, și în special față de aproapele aflat în suferință, noi repetăm în mic și față de puțini opera de mântuire a lui Hristos săvârșită pentru întreaga lume. Iubirea față de oameni este o imitare a iubirii divine, după cum spune autorul, iar omul nu are nimic mai dumnezeiesc ca facerea de bine.

Predicatorul vrea să trezească în ascultătorii săi o atitudine generală de compasiune față de cei nenorociți și bolnavi și, în special, față de cei leproși. Aceasta este o preocupare pe care o împărtășea cu Sfântul Vasile cel Mare și cu Sfântul Grigorie al Nyssei.

Sfântul Părinte nu este doar un mare teoretician în domeniul teologiei speculative, el dovedește că este „tot atât de mare și în domeniul teologiei practice, în latura moral-socială a vieții noastre. El prezintă creștinismul nu numai ca o sumă de învățături desăvârșite, ca pe un fapt de credință, ci și ca pe o întrupare a virtuții și a moralei neegalate; iar creștinul adevărat, pe măsura acestei învățături și morale este, după el, o făptura nouă care stabilește în sine armonia deplină între credință și virtute”.

Renumele pe care autorul și l-a câștigat în Biserică nu trebuie atribuit numai preocupărilor sale teologice ci, aproape în aceeași măsură, și preocupărilor sale umanitariste.

Îndemnul Sfântului pentru creștini este ca ei să fie „ca niște luminători în lume, ca o putere dătătoare de viață pentru ceilalți oameni”. Din învățătura sa se degajă cu putere convingerea că adevărata viață creștină trebuie să se afle într-un continuu progres, atât pe planul apropierii de Dumnezeu, cât și pe planul apropierii de semeni, care este în strânsă legătură cu primul.

Cel mai de preț dar pe care putem să-l aducem noi lui Dumnezeu este propria noastră viață: „Să ne aducem daruri pe noi înșine, adică averea cea mai de prețși cea mai proprie lui Dumnezeu. Să redăm chipului dumnezeiesc din noiceea ce este după chipul lui Dumnezeu, (…)să ne facem la fel cu Hristos, fiindcă El S-a făcut la fel cu noi. Să ne facem dumnezei pentru El(…)”. După Sfântul Grigorie în chipul adevăratului creștin și teolog trebuie să se armonizeze teologhisirea, sau vorbirea despre Dumnezeu și viața, prin care îl primim și îl slujim pe Hristos, dovedindu-I cu faptele iubirea noastră.

El recomandă milostenia creștină ca pe o cale sigură de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Filantropia făcea parte integrantă din misiunea Bisericii și de aceea toți Părinții acestei perioade au practicat-o, chiar și cei care au avut preocupări preponderent culturale. Sfântul Grigorie și-a împărțit săracilor o mare parte din averea sa și nu a fost niciodată atras de ea, cosiderând-o mai degrabă ca pe o povară care îl ține legat de cele pământești.

Acesta este mesajul pe care îl desprindem din opera Sfântului Grigorie de Nazianz. Ancorarea în realitatea timpului i-a adus interesul ascultătorilor săi.

El rămâne „prin viața sa privață și publică, cel mai mare creștin al secolului său;cea mai caldă și luminoasă columnă a credinței creștine în secolul al-IV-lea d.Hr.”.

CONCLUZII

„Sfântul Grigorie e una din cele mai mari podoabe ale literaturii și gândirii patristice. Dacă, spre deosebire de Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie nu era înzestrat cu calitățile omului de acțiune, ci avea un temperament nehotărât și o sensibilitate excesivă, el poseda un deosebit simț al problemelor teologice, o mare înclinare pentru viața ascetică, o înaltă noblețe sufletească și un excepțional talent oratoric și literar”.

Universalitatea învățăturilor patristice este dată de universalitatea Sfintei Scripturi, din care acestea își trag seva. Tot aici se încadrează și învățăturile cuprinse în opera Sfântului Grigorie de Nazianz. Autorul face parte din Sfinții Părinți, a căror autoritate e decisivă în materie de doctrină. Ei au fost cei mai apropiați de veacul apostolic, putând pătrunde astfel în gândirea autorilor Sfintei Scripturi și tâlcui în spiritul și litera învățăturilor dumnezeiești. Aceștia sunt considerați „luceferi ai dreptei credințe”, avâd un deosebit prestigiu teologic, filosofic, literar și istoric.

Scrierile patristice prezintă un mare interes pentru orice om cult, iar pentru creștinii ele merită să facă parte din lectura zilnică alături de Sfânta Scriptură. În acest sens Franz Oehler, după cum este el citat de preotul M.Pâslaru spune: „Să dea Dumnezeu deci, ca să ne întoarcem cu drag noi, fiii, înapoi la Sfinții Părinți ai Bisericii noastre și să ascultăm cu multă băgare de seamă cuvântul lor cel viu. Moștenirea ce ni se cuvine de la ei s-o agonisim, ca s-o posedăm !”

Numele de-Grigorie de Nazianz-nu este acordat în mod corect deoarece Sfântul nu a fost niciodată episcop al Nazianzului, ci numai a girat de două ori pentru doar câteva luni un scaun vacant. Ar fi trebuit să se numească Grigorie al Constantinopolului, după obiceiul vremii, însă se presupune că papa Damasus îl confunda cu tatăl său, bătrânul episcop de Nazianz.

O altă motivație este că din cauza episodului cu Maxim Cinicul care se infiltrase pe lângă acest papă, precum și din invidie, Biserica Romei nu a vrut să-l recunoască niciodată pe Sfântul Grigorie ca episcop de Constantinopol. Același lucru se întâmplă și cu al doilea succesor al său, căruia toată lumea îi va spune Ioan Hrisostom sau Ioan Gură de Aur, dar niciodată Ioan de Constantinopol.

„Răsăritenilor le revine meritul de a-i fi atribuit lui Grigorie al nostru un titlu rar și prestigios pe care-l împarte numai cu Sfântul Ioan Evanghelistul: Teologul.

El este cel care a vegheat la păstrarea nealterată a învățăturii creștine pe parcursul întregii sale vieți.Sfântul Grigorie și-a îndeplinit misiunea magistral. Nu degeaba a fost el numit Grigorie, ceea ce înseamnă „veghetorul”, adică un om care trăiește într-o așteptare lucidă și concentrată a lui Dumnezeu.

Viața Sfântului a fost în deplină concordanță cu învățătura sa. Sfârșitul său este încununat de smerenie.

„Ceea ce s-a păstrat din viața sa este destul pentru a înțelege că și el

ar fi putut spune – și o spune în felul lui – asemenea Sfântului Apostol Pavel – „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”.

Bibliografie

I.Sigle și Abrevieri

I.A. Sigle

Bernardi = Bernardi, Jean, „Grigorie din Nazianz. Teologul și epoca sa(330-390)”, Editura Deisis, Sibiu, 2002.

Coman, Geniul…în S.T. = Coman, Ioan G., Geniul Sfântului Grigorie din Nazianz, în <<Studii teologice>>, Revista Facultăților de Teologie din Patriarhia Română, nr.4-6, București, 1994, pag.3-37.

Coman, Geniul…Ed. I.B.= Coman, Ioan G., Geniul Sfântului Grigorie de Nazianz, Editura Institutului de Bizantinologie, București, 1937.

C-tin. Leonte = Leonte, Constantin, Sfinții Trei Ierarhi modele desăvârșite pentru pregătirea teologică, intelectuală și morală a viitorilor slujtori ai Sfintelor altare, în <<Biserica Ortodoxă Română>>, Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, nr.3-4, București, 2000, pag.155-161.

I.B.M.B.O.R. = Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

Sf. Grigorie, Taina…= Sfântul Grigorie de Nazianz, Taina m-a uns, traucere de Ghe. Tilea, Editura Herald, București, 2004.

Sf. Grigorie, Opere = Sfântul Grigorie de Nazianz, Opere dogmatice, traucere de Ghe. Tilea, Editura Herald, București, 2002.

V. Cristescu, Persoanele = Cristescu, Vasile, Persoanele trinitare și comunitatea dintre Ele în teologia Sfântului Grigorie de Nazianz, Editura Junimea, Iași, 2000.

Vulturul rănit = Papadopoulos, Stelianos, Vulturul rănit.Viața și activitatea Sfântului Grigorie Teologul, Editura Bizantină, București, 2002.

ST =Studii Teologice, Revista Facultăților de Teologiedin Patriarhia Română, București,II/(1949)ș.u.

I.B. Abrevieri

nr. = numărul

pag. = pagina

pp. = paginile

pr. = preot

Sf. = Sfântul

trad. = traducere

vol. = volumul

II. Literatură de specialitate

II.A. Izvoare, documente, dicționare

xxx, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

xxx, Concordanță biblică tematică, Editura Mitropoliei Moldovei și

Bucovinei, Iași, 2000.

xxx, Dicționar Biblic, Editura Cartea Creștină, Oradea, 1995.

xxx, The Fathers Speak:Saint Basil the Great, Saint Gregory of Nazianzus, Saint Gregory of Nyssa,translated and edited by Georges Barois, Saint Vladimir’s Seminary Press, Crestwood –New York, 1986.

xxx, Masterpices of Christian Literature in Summary Form, Edited by Frank N. Magill with Ian P. McGreal associate editor, Harper & Row Publishers, New York, 1998.

xxx, Nicene and Post Nicene Fathers, Peaboy:Hendrickson, 1994.

xxx, Oxford Advanced Learner’s Dictionary of Current English, Oxford University Press, 2000.

xxx, Viața și învățăturile Sfinților Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, Iași, 1995.

Chifăr, Nicolae, Istoria Creștinismului(vol.II), Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2000.

Coman, Ioan G., Patrologia, volumul III,Sfânta Mănăstire Dervent, 2000.

Rămureanu, Ioan, Istoria Bisericii Universale, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române București, 1992.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere de D. Fecioru, Editura Scripta, București, 1993.

Sfântul Grigorie de Nazianz, Opere dogmatice, traucere de Ghe. Tilea, Editura Herald, București, 2002.

Sfântul Ioan Gură de Aur,

Sfântul Grigorie de Nazianz,

Sfântul Efrem Sirul, Despre Preoție, traducere de D. Fecioru, Editura Biserica Ortodoxă, București, 2004.

Sfântul Grigorie Teologul, Bucăți alese, text grec publicat și adnotat de Iuliu Valaori, Tipografia Curții Regale, Bucuresci, 1904.

Sfântul Grigorie de Nyssa, Viața Sfintei Macrina, traducere și prefață de Ioan I. Ică jr., Editura Amarcord, Timișoara, 1998.

II.B. Cărți și Studii

Adămuț, Anton I., Literatură și filosofie creștină secolele I-VIII, vol. I, Editura Fides, Iași, 1997.

Anghelescu, Gheorghe F., Timp și dincolo de timp.Considerații din

antropologia patristică clasică răsăriteană, Editura Universității din București, București, 1997.

Aramă, Gheorghe, Curs de Omiletică, București, 1922.

Belu, D., Sfinții Părinți ca izvor omiletic, în <<Mitropolia Ardealului>>, nr. 7-8, 1959, pp. 548-561

Bernardi, Jean, „Grigorie din Nazianz. Teologul și epoca sa(330-390)”,

Editura Deisis, Sibiu, 2002.

Călugăr, Dumitru, Preocupări catehetice, Seria Didactică, Sibiu, 1944.

Călugăr, Dumitru, Catehetica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române București, 1984.

Călugăr, Dumitru, Actualitatea ideilor pedagogice în unele din lucrările Sfinților Trei Ierarhi, în <<Mitropolia Ardealului>>, ianuarie-martie, 1974, pag.60-63.

Cârstoiu, Jusinian, Activitatea Profetului Ilie în viziunea Sfântului Grigorie de Nazianz și a Sfântului Ioan Gură de Aur, în <<Biserica Ortodoxă Română>>, Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, nr.7-12, București, 1998, pag.349-359.

Chifăr, Nicolae, Teologie și spiritualitate patristică, Editura Trinitas, Iași, 2001.

Coman, Ioan G., Persoana Logosului Iisus hristos în lumina primelor patru secole patristice, în <<Studii Teologice>>, nr.9-10, 1972, pag.654-672.

Coman, Constantin, Teologia și Duhul Sfânt la Sfinții Trei Ierarhi, în <<Studii teologice>>, nr.2, 1990, pag.130-137.

Coman, Ioan G., Geniul Sfântului Grigorie din Nazianz, în <<Studii teologice>>, nr.4-6, București, 1994, pag.3-37.

Coman, Ioan G., Studiile universitare ale Părinților Capadocieni, în <<Studii Teologice>>, nr. 9-10, 1955, pp. 684-693.

Coman, Ioan G., Probleme de Filozofie și Literatură Patristică, Editura

Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,1976.

Coman, Ioan G., Probleme de Filozofie și Literatură Patristică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române București,1976.

Coman, Ioan G., Sfântul Grigorie de Nazianz despre împăratul Iulian(vol.I), Editura Institutului Român de Bizantinologie, București, 1938.

Crainic, Nichifor, Sfințenia împlinirea umanului, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993.

Cristescu, Grigore, Predică și cateheză, <<Biblioteca pentru studii omiletice și catehetice>>, nr. 3, 1971, pp. 25-40.

Cristescu, Vasile, Influența teologiei trinitare a Sfântului Grigorie de Nazianz asupra gândirii creștine ulterioare, în <<Teologie și Viață. Revistă de gândire și spiritualitate>>, nr.1-3, Editura Trinitas, Iași, 1995, pag.42-58.

Dubneac, Felix, The Beauty of Christianity and its Distinguished Personalities, London, 1994.

Dura, Nicolae, Propovăduirea Cuvântului și Sfintele Taine în lucrarea de mântuire(teză de doctorat), în <<Studii teologice>>, nr.1-2, 1998, pag.3-287.

Ford, David și Mary, Căsătoria,cale spre sfințenie.Viețile Sfinților căsătoriți, în românește de Constantin Făgețan, Editura Sofia, București, 2001.

Ganea, Ioasaf, Sfântul Grigorie Teologul, propovăduitor al iubirii de semeni, în <<Mitropolia Olteniei>>, nr.1-2, 1975, pag. 17-22.

Gheorghescu, Chesarie, Sfinții Trei Ierarhi-Modele de dascăli și păstori în Biserica creștină, în <<Glasul Bisericii>>, nr. 1-2, 1974, pag. 38-44.

Gordon, Vasile, Bunul nume al propovăduitorului, condiție sine qua non a reușitei predicii, în <<Teologie și Viață>>, nr.1-7, 2001, pag.95-108.

Gordon, Vasile, Importanța principiilor didactice în catehizare, în <<Ortodoxia>>, Revista Patriarhiei Române, nr.1-2, București, 2002, pag.41-52.

Grigoraș, Costachi, Omiletica și Catehetica, Editura Universității, Iași, 1993.

Grigoraș, Costachi, Mergând învățați toate neamurile-Omiletică și Catehetică Specială, Editura Trinitas, Iași, 2000.

Iordănescu, Cicerone, Istoria vechii literaturi creștine vol. al II-lea, Editura Moldova, Iași, 1996.

Küng, Hans, Great Christian Thinkers, S.C.M. Press Ltd., 26-30,

Tottenham Road, London, 1994.

Lecca, Paulin, Cum să citim Biblia în învățătura Sfinților Părinți, Editura

Sofia, București, 1999.

Leonte, Constantin, Sfinții Trei Ierarhi modele desăvârșite pentru pregătirea teologică, intelectuală și morală a viitorilor slujtori ai Sfintelor altare, în <<Biserica Ortodoxă Română>>, nr.3-4, 2000, pag.155-161.

Lossky, Vladimir, Telogia Mistică a Bisericii de Răsărit, Editura Bonifaciu, 1998.

Magdan, Leon, Lumină din lumină – Cugetări din operele Sfinților Părinți,

Editura Acvila, 1998.

Maguire, Henry, Art and Eloquence in Byzantium, 1994.

Martzelos, Georgios, Sfinții Părinți și problematica teologică, Editura

Bizantină,București, 2000.

Meyendorf, John, Teologia Bizantină.Tendințe istorice și doctrinare, traducere din limba engleză de Alexandru I. Stan, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române București, 1996.

Micle, Veniamin, Inițieri catehetice, Editura Sfânta Mănăstire Bistrița, Eparhia Râmnicului, 1993.

Miron, Vasile, Chipul preotului ortodox reflectat în opera teologică și pastorală a Sfinților Trei Ierarhi, în <<Studii teologice>>, nr.3-4, 1997, pag.55-68.

Papadopoulos, Stelianos, Vulturul rănit.Viața și activitatea Sfântului Grigorie Teologul, Editura Bizantină, București, 2002.

Papadopoulos, Stylianos, Sfântul Grigorie de Nazianz sau „Teologul”, traducere de Ilie Frăcea, în <<Glasul Bisericii>>, nr. 1-3, 1982, pag.110-116.

Pâslaru, M., Valoarea scrierilor patristice și folosul ce rezultă din studiul și lectura lor, Râmnicu – Vâlcea, Tiparul Tipografiei „Cozia” al Sfintei Episcopii, 1933.

Popa, Gheorghe, Lege și iubire. Coordonate biblice și hermeneutice pentru Teologia morală, Editura Trinitas, Iași, 2002.

Popa, Ioan D., Opera Sfinților Părinți din „Epoca de Aur” ca izvor al predicii, în <<Studii Teologice>>, nr.5-6, 1970, pag.350-358.

Popescu, Adrian N., Sinteză teologică gregoriană, în <<Glasul Bisericii>>, nr. 1-3, 1982, pag.110-125.

Răducă, Vasile, Actul catehetic: Cateheza și acțiunile catehetice, în <<Studii teologice>>, nr.3-4, 1997, pag.153-164.

Stănescu, Nicolae, Teologie și Viață la Sfântul Grigorie de Nazianz, în <<Mitropolia Olteniei>>, nr.1-2, 1962, pag.3-12.

Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.

Sterea, Tache, Actualitatea gândirii teologice a Sfinților Trei Ierarhi la sfârșit de mileniu, în <<Studii teologice>>, nr.1-2, 1999, pag.132-144.

Teșu, Ioan C., Preoția Creștină-„artă a artelor” și „știință a științelor”. Însemnări pe marginea tratatului despre preoție al Sfântului Grigorie de Nazianz, în <<Teologie și Viață>>. nr.1-7, Editura Trinitas, Iași, 2001, pag.109-122.

Ware, Kallistos, Educația teologică în Scriptură și la Sfinții Părinți, în <<Studii Teologice>>, nr.4-6, 1994, pag.83-90.