Sfantul Grigore de Nazianz Viata, Opera Si Predica Sa

Teologie

Sfantul Grigore de Nazianz Viata, Opera Si Predica Sa

Byadmin ianuarie 1, 2024

Sfantul grigore de nazianz: viata, opera si predica sa

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………..3

CAPITOLUL I. Predica veacului de aur……………………………………….6

I.1.Mari predicatori ai veacului de aur……………………….8

CAPITOLUL II. Viața și activitatea Sfântului Grigorie de Nazianz….11

CAPITOLUL III. Opera Sfântului Grigorie de Nazianz………………….23

III.1. Necrolog……………………………………………………..28

III.2. Poezia………………………………………………………..31

III.3. Tematica poeziei Sfantului Grigore de Nazianz.42

CAPITOLUL IV. Chipul preotului la Sfântul Grigorie de Nazianz…43

CAPITOLUL V. Idei despre pace, ordine și disciplină în cuvântările

Sfântului Grigorie de Nazianz……………………………56

V.1. Pacea, ordinea și disciplina în Biserică…………..56

V.2.Pacea, ordinea și disciplina în societate…………..60

V.3.Pacea, ordinea și disciplina în natura fizică……….61

CAPITOLUL VI. Sfântul Grigorie de Nazianz ca izvor omiletc……..64

VI.1.Formarea Sfântului Grigorie ca predicator………….64

VI. 2.Cauzele succesului predicilor…………………………..65

VI.3.Sfântul Grigorie, predicator desăvârșit………………68

CONCLUZII………………………………………………………………………………71

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………74

INTRODUCERE

Trăind într-o perioadă în care omul „modern” înclină din ce în ce mai mult spre cele lumești, neexistând aproape nici o cale de a ajunge la o comunicare cu Dumnezeu prin intermediul Bisericii, și având tot ceea ce este mai scump pe lume este reprezentat de lucrul material, pentru că lumea pune baza pe ceea ce este la vedere, pe ceea ce se simte și nimic din ceea ce este spiritual este luat în derâdera ca fiind ,,demodat’’.

În acest context care nu este favorabil, noi avem datoria de a fi cât mai fermi și mai tranșanți asupra tuturor problemelor care se vor ivi, de a apăra dreapta credință ortodoxă și de a pune adevărul revelat într-o lumină autentică, răspunzând prompt la problemele sociale și culturale ale vremurilor noastre.

Lucrarea aceasta având ca temelie Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, izvoarele revelației dumnezeiești, se vrea a aduce un răspuns la multe probleme pe care creștinul le întâlnește în viețuirea sa, în drumul său pământesc, pe care trebuie sa-l facă și să-l ducă la bun sfârșit, pentru că la capătul său stă și ne este pregătită „ plata” pentru ceea ce am făcut în această lume.

Această lucrare prezintă importanța personalității marelui Ierarh Grigorie Teologul sau de Nazianz, mesajul predicilor și operei sale precum și actualitatea sa în învățăturile Bisericii Ortodoxe.

Când ne sunt prezentate drept modele, persoanele pline de însemnătate ale Sfinților Ierarhi, Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, Grigorie Teologul sau de Nazianz și Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, ce reprezintă pentru noi prototipul de sfințenie, smerenie, suferință pentru dreapta credință, pentru semeni; sunt prin viețuirea lor în spiritul creștin care ni-l propovăduiesc și nouă prin profunzimea operelor scrise, modele demne de urmat și de admirat.

Această lucrare prezintă prin operele sale mesajul pe care Sfinții Părinți l-au transmis de la Dumnezeu oamenilor și care este „ gura de oxigen ” pentru credincioșii veacului nostru în încercarea lor de a aspira la „ pacea lui Dumnezeu ” care ne conduce pe calea mânturii spre desăvârșire.

Putem spune că lucrarea pe care o vom prezenta, face dovada înțelepciunii Sfântului Grigorie de Nazianz, prin tot ceea ce vom expune: viață, activitate, opere și în special trăire duhovnicească. Exemplul pe care îl avem, ne trezește spiritul moral prin care putem duce o viată creștina adevarată, prețuind Biserica și pe conducătorii ei. Valoarea operei expusă în lucrarea de față este deosebită, din ea învățând ce trebuie să facem pentru mântuirea sufletului și ne este un exemplu de viață, viață pe care noi trebuie să o închinăm desăvârșirii noastre spirituale dar și slujirii aproapelui.

Prin ceea ce vom prezenta în această lucrare, ne vom da seama că viața creștină trebuie trăită în Hristos și pentru Hristos, așa cum a făcut-o și Sfântul Grigorie de Nazianz, iar cei ce nu au făcut-o până acum să urmeze îndemnul pe care Sfântul Apostol Pavel la propovăduit, zicând: ,, Să vă lepădați de omul cel vechi, sticat de poftele înșelăciunii și să vă îmbrăcați în cel nou, după chipul lui Dumnezeu în dreptate și sfințenie”(Efeseni IV, 22).

Din opera și activitatea Sfântului Grigorie de Nazianz putem evidenția, tot ceea ce ierarhul a făcut pentru creștini și creștinism, el urmând la rândul lui exemplul altora, cum ar fi Sfântul Vasile cel Mare, care a fost prietenul cel mai bun al lui dar și îndemnul Sfântului Apostol Pavel care le spunea corintenilor: „ Prea bucuros voi cheltui și mă voi cheltui și pe mine pentru sufletele voastre ” ( II Corinteni XII, 14-15).

Ceea ce Sfântul Grigorie a realizat în viața sa ne face și pe noi să înțelegem sensul acesteia care nu este altul decât mântuirea sufletului, iar pentru aceasta trebuie întotdeauna să avem exemplul Sfintei Scripturi care prin Apostolul Pavel spune: „ Să râvniți la darurile cele mai bune și încă mai înaltă cale vă arăt vouă ” ( II Corinteni XII, 31), calea cea mai înaltă fiind calea dragostei, pentru Dumnezeu și pentru semeni.

I. PREDICA VEACULUI DE AUR

Promovarea predicii creștine începe odată cu încheierea perioadei persecuțiilor. Eliberată de grijile din afară, Biserica s-a putut dedica netulburată dezvoltării cultului, arhitecturii bisericești, literaturii, științelor teologice și retoricii.

Unul dintre factorii care au contribuit la dezvoltarea predicii în secolul de aur a fost accentuarea elementului uman creator în întocmirea și rostirea cuvântărilor bisericești. În primele trei veacuri predicatorii erau priviți „ ca simple organe de vestire a voinței lui Dumnezeu”. Darurile Sfântului Duh, atât de necesare, erau tot mai rare, fapt care a dus la o accentuare a contribuției omenești privind pregătirea predicii și perfecționarea ei tehnică.

Școlile catehetice ( din Alexandria, Antiohia, etc. ) au adus și ele un aport însemnat la promovarea predicii în înțelesul că contribuind la formarea conducătorilor Bisericii, ele au influiențat prin însuși acest fapt, înfrumusețarea și dezvoltarea predicii.

Școlile păgâne de retorică ale vremii și-au avut deasemenea partea lor de contribuție la înflorirea propovăduirii creștine. În folosirea retoricii vremii însă, Părinții Bisericii au avut conștiința deosebirilor esențiale dintre oratoria profană și cea creștină. Preocuparea lor mergea mai ales în direcția alcătuirii unor tipare de sine stătătoare ale propovăduirii sfinte.

În oarecare măsură marea dezvoltare a predicii în veacul IV se datorează și deosebitei prețuiri și dragostei pe care lumea greco-romană de atunci le avea față de arta oratorică. O asemenea situație a determinat pe oratorii creștini ca la întocmirea cuvântărilor să se adapteze cerințelor ascultătorilor pentru ca astfel aceștia să fie mai ușor atrași la primirea cuvântului dumnezeiesc.

Dezvoltarea predicii merge paralel cu dezvoltarea cultului precum și cu construirea de noi și mai mari locașuri de cult. Apar amvoanele. Episcopul vorbea stând în tronul arhieresc sau în ușile împărătești. Se predica Duminica și în zilele de sărbătoare, iar uneori se predica în fiecare zi, mai ales în cetățile cu populație numeroasă. În cadrul slujbei predica era plasată după psalmi și după pericope, ele fiind susținute mai des în Postul mare și în Săptămâna luminată.

Principalul propovăduitor era episcopul, dar nu erau excluși nici preoții. Constituțiile apostolice cer ca și preoții să predice, iar locul lor de predică să fie înaintea episcopului. Astfel, la aceiași Liturghie puteau fi două sau chiar mai multe predici succesive. În Alexandria pe vremea lui Arie, a fost ridicat dreptul preoților de a mai predica.

Învățătura creștină era prezentată îndeosebi sub formă de omilii, dar și de predici tematice, acestea din urmă fiind precedate de un text scripturistic în jurul căruia se desfășura expunerea.

Pentru dezvoltarea unei asemenea forme de propovăduire, a contribuit cel mai mult retorica profană, bine stăpânită atât teoretic cât și practic, de către Părinții veacului de aur. În a doua jumătate a secolului IV s-au dezvoltat în Răsărit cuvântările de laudă, cuvântările de înmomântare, panegiricele.

În Apus, cuvântările oratorilor creștini sunt mult mai simple, mai sobre, mai concise, ele fiind în urma celor răsăritene pentru ca Apusul a fost aproape lipsit de școli retorice. Seria oratorilor bisericești în secolul IV o începe Eusebiu al Cezareei ( + 339 ), cu cuvântările lui panegirice.

I.1. Marii predicatori ai veacului de aur

Eustatie Antioheanul ( +360 ) e lăudat de Sozomen pentru talentul său de scriitor și de vorbitor. El spunea că are o frază cizelată, stil ales, expunere cursivă, conținut adaptat la scopul urmărit, acestea fiind numai câteva din calitățile oratorice ale lui Eustatie.

Din Egiptul de Jos e semnalat Isaia . Cuvântările lui se disting prin caracterul lor practic, simplicitate, prin tendințele lor ascetice, dar și prin adâncimea cugetării.

Omiliile atribuite lui Macarie cel Mare ( + 390 ), se disting prin cuprinsul lor moral și ascetic, ptrin gândirea profundă inspirată din filozofia astoicilor și neoplatonicilor, aceste omilii fiind adresate călugărilor.

Atanasie cel Mare (+ 373 ), este vestit mai ales prin cuvântările contra arienilor. Azi sunt socotite ca autentice numai primele trei, ele fiind de conținut dogmatic și se caracterizează prin tendința lor polemică. Expunerea cuvântărilor este dinamică, energică, plină de acțiune, e orientată și stăpânită cu măiestrie. Clar și fără afectare în grai se înalță cu îndemânare la nivelul unei remarcabile cugetări teologice.

Sfântul Efrem Sirul ( + 380 ) în cele mai multe omilii ale sale găsim ca bază sărbătorile Nașterea Domnului, ale Născătoarei de Dumnezeu, ale Apostolilor și martirilor. Predica o scria de obicei în versuri care se caracterizau prin bogăția imaginației, forța inspirației, prin compoziția poetică. Folosea din plin figurile retorice ( exclamații, invocații, apostrofe, antipofora, etc. ); expunerile patetice care mișcau pe ascultători până la lacrimi. Accentul în omiliile sale este pus uneori pe hiperbolă, mai ales când vorbește despre păcat, pedeapsă, judecată, duhuri rele, etc. Nu urmează întru totul textul scripturistic, ci obișnuiește să-l explice liber.

Antonie cel Mare ( + 355 ), deși n-a avut o pregătire deosebită, s-a distins prin cuvânt lucrat cu finețe și cu frumusețe – cum zice despre el Atanasie cel Mare.

Dar cei mai vestiți decât toți cei amintiți până acum, mai stăpâni pe mijloacele oratoriei, ale culturii creștine și umane au fost fără îndoială cei trei mari capadocieni: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Grigorie Nisanul.

Sfântul Vasile cel Mare trebuie pus în fruntea capadocienilor. Predicile și omiliile Sfântului Vasile cel Mare fac începutul predicii practice. Cuvântările și omiliile Sfântului Vasile cel Mare se caracterizează prin gândire vie, credința caldă, conținut duhovnicesc, observație fină, cunoașterea precisă a problemelor sociale și a inimii omenești, compoziție aleasă, expunere atrăgătoare și unitate metodică. Activitatea predicatorială a Sfântului Vasile cel Mare nu se resimte de influiența retoricii profane.

Sfântul Grigorie Nisanul ( + 400 ) a fost fratele Sfântului Vasile cel Mare. O vreme a fost dascăl de retorică, dar nu se distinge atât prin talentul oratoric, cât mai ales prin tendințele lui teoretice și filozofice. Cuvântările lui se împart în : etice, istorice, panegirice și funebre. În cuvântările funebre urmează – sub raportul formei și organizării materiei – principiile retoricii profane.

Sfântul Ioan Gură de Aur ( + 407 ) cel mai de seamă orator și teolog de la sfârșitul secolului al IV-lea, predicator prin excelență și un model demn de urmat prin predicile și viața sa. În predicile sale atinge problemele morale ale timpului în care a trăit și prin sfaturile și îndemnurile sale călăuzește spre mântuire pe creștini, biciund viciile, îngâmfarea, simonia, necinstea, jurămintele false de la cel mai de jos om până la împărat.

Sfântul Ioan Hrisostomul întotdeauna în cuvântările sale s-a raportat la Mântuitorul Hristos și la Sfinții Apostoli, și în mod cu totul special la Sfântul

Apostol Pavel, raportare ce l-a ferit de riscul dizolvării mesajului său evanghelic.

II. VIAȚA ȘI ACTIVITATEA

SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ

Patria Sfântului Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu sau Teologul, era o a doua parte a Capadociei, cetatea Nazianz, de unde și el se numea ,,de Nazianz”. Părinții lui erau de bun neam și cinstiți, tatăl său avea același nume de Grigorie, iar maica lui se numea Nona. Însă tatăl său era mai înainte în necredință, fiind născut de părinți necredincioși, din tată elin și din maică evreică, și amândurora le urma în parte, atât cu rătăcirea elinească, cât și cu credința iudeilor, precum este credința cea rea a ipsistarilor.

Iar maica Sfântului Grigorie, fericita Nona, era creștină drept-credincioasă, născută din părinți creștini, crescută din scutece întru dreapta credință și în frica de Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii. Ea era bine învățată, iar prin judecățile lui Dumnezeu a fost însoțită cu bărbat necredincios, ca să-l aducă și pe acela la sfânta credință și să se sfințească bărbatul necredincios, după cuvântul apostolului, prin femeia credincioasă, care lucru s-a și făcut, și pentru ca fericita Nona, sfãtuind totdeauna pe bărbatul său cu cuvinte de Dumnezeu întelepțite și cu dinadinsul rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsul, l-a adus la creștinătate cu ajutorul lui Dumnezeu. Căci i s-a facut bărbatului ei o vedenie în vis ca aceasta: i se părea că zice cântând cuvinte din psalmul lui David, pe care niciodată nu le avea în gura sa, decât numai le auzea de la soția sa, care adeseori se ruga; iar el singur nici nu se ruga niciodată, nici nu știa cum să se roage și nici nu voia aceasta. Iar cuvintele care se cântau de dânsul în vis, erau : Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis : În casa Domnului vom merge. Și cu cântarea aceea a simțit în inima o mare dulceață; apoi, deșteptându-se, s-a veselit și a spus și soției sale. Iar ea înțelegând ca singur Dumnezeu cheamă pe bărbatul ei la Sfânta Biserica, a început mai cu dinadinsul a-l învăța credința creștină și a-l povățui la calea mântuirii.

Într-acea vreme, s-a întâmplat ca Sfântul Leontie, episcopul Cezareei Capadociei, care mergea la sfântul sobor a toată lumea, cel din Niceea, să vină în cetatea Nazianz; la acela a dus Sfânta Nona pe bărbatul ei.

Deci, a fost botezat Grigorie chiar de mâinile arhierelului. Iar după primirea Sfântului Botez, a început viața dreaptă și placută lui Dumnezeu, precum se cade creștinului celui adevărat și desăvârșit.

Și atât de mult a sporit în dreapta credință și în fapte bune, încât mai pe urmă a fost ales și episcop al scaunului din cetatea Nazianzului, de care lucru se va spune mai pe urmă. Cu un bărbat ca acesta viețuind fericita Nona în cinstita însoțire și dorind ca să aibă copii de parte bărbătească, înălța rugăciuni cu dinadinsul Dătătorului tuturor bunătăților, ca să-i dăruiască ei măcar un fiu; pe care l-a făgăduit mai înainte de zămislire, ca altă dată Ana pe Samuil, ca să-l dea spre slujba lui Dumnezeu, Care i l-a dăruit. Iar Domnul, care face voia celor ce se tem de El și ascultă rugaciunile lor, a împlinit cererea dreptcredincioasei femei și în vis, prin descoperire dumnezeiască, înainte i-a arătat pe pruncul ce avea să se nască dintr-însa. Și a văzut pe Nona înainte de nașterea fiului ce fel va fi și el cu asemanarea feței, și chiar și numele lui l-a știut.

Deci, după o vreme, a născut un copil parte bărbăteascã, și l-a numit după numele tatălui său, Grigorie, precum în vis se înștiințase ea mai înainte. Și a dat mare mulțumire lui Dumnezeu și purtării Lui de grijă a încredințat pe pruncul cel născut, Lui îndată dăruinu-l pe acela ce de la Dânsul l-a luat prin rugăciune. Însă nu l-a botezat îndată, pentru că era în acele vremuri un obicei, ca cei mai mulți creștini să amâne Botezul până la vârsta la care Hristos Domnul nostru a fost botezat în Iordan de Ioan, adică până la 30 de ani.

Mai pe urmă însă acel obicei, pentru pricini bine socotite, a fost înlăturat de acest Sfânt Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, și de Vasile cel Mare, și de Grigorie de Nyssa și de alți mari pãrinți. Deci, pruncul cel născut, adică Sfântul Grigorie, nu a fost botezat îndată; ci după obiceiul cel vechi, ce era între creștini, s-a amânat botezul lui până la vârsta anilor Domnului nostru Hristos.

Iar crescând pruncul în casa părinților, când a venit la vârstă de copil, îndată a învățat carte și crescând cu anii, creștea și cu înțelepciunea, pentru ca era, după numele său: isteț la minte, deștept și sârguitor în învãțături, încât întrecea pe cei mai vârstnici decât el; căci nu îi erau împiedicați anii cei copilărești la înțelegerea lucrurilor pe care le învățau cei în vârstă. Iar obiceiul lui cel bun în copilãrie se arăta bătrânesc; pentru ca jucăriile copilăresti și tot felul de priveliști, le-a urat cu totul, îndeletnicindu-se la cele mai bune, și mai vârtos la învățătură cheltuindu-și vremea, iar nu în deșertăciune. Și după ce a venit mai în vârstă, dreptcredincioasa sa maică îl învață dreapta credință cu multe învățături, spunându-I că el este rod al rugăciunii; căci cu rugăciuni osardnice l-a cerut de la Dumnezeu și că, chiar mai înainte de zămislire, l-a făgăduit la slujba Domnului

Deci bunul tânăr punea cuvintele cele de maică în inima sa și i se lumina sufletul în credință, în nădejde și în dragoste către Hristos, adevăratul Dumnezeu. Iar întreaga înțelepciune sufletească și curăția trupească a iubit-o foarte mult și și-a pus în gând, ca să-și păzească cu dinadinsul fecioria sa pâ-

nă la sfârșitul său. La aceasta a fost povățuit, pe de o parte de învățăturile cele multe ale maicii sale iubite, iar pe de alta de o vedenie din vis ce i s-a arătat lui în anii tinereții, despre care singur mai pe urmă a povestit.

Pentru ca, dormind odată, i se parea că vede stând aproape de sine două fecioare, îmbrăcate în haine albe, amândouă frumoase la vedere, și amândouă de vârstă și de ani potrivite, însă amândouă neînfrumusețate cu podoabele cele din afară; pentru ca nu cu aur, nici cu argint, nici cu mărgăritare, nici cu pietre de mare preț și mărgele scumpe, nici cu haine noi de mătase, nici cu brâie de aur nu se împodobeau, nici se mândreau cu frumusețile feței, nici cu potrivirea sprâncenelor, nici cu răsfirarea părului, nici cu altele de acestea, cu care fecioarele cele lumești se sârguiesc a vâna ochii tinerilor, spre a fi plăcute acelora; ci cu haine albe curate fiind îmbrăcate și încinse cu cinste, având acoperite nu numai capetele, ci și fețele lor, cu broboade subțiri, privind cu ochii în jos și roșindu-se cu obrajii de rușine feciorească. Și erau pline de curățenie, iar buzele le aveau ca floarea trandafirului roșu, și cu multă tăcere își arătau cinstea. Iar el văzându-le, a simțit mare bucurie în inima sa și socotea că nu sunt dintre pământeni, ci din cei ce covârșesc firea omenească.

Dupa nașterea Sfântului Grigorie, fericita Nona a mai născut și alt fiu, anume Chesarie, și o fiică, Gorgonia, pe care i-a crescut tot în dreapta credință și învățătura cărții. Iar fericitul Grigorie vrând să se deprindă desăvârșit cu frumoasa vorbire retoricească, cu filosofia scolasticească, și cu toată înțelepciunea elinească cea din afară, s-a dus mai întâi în Cezareea Capadociei, și acolo petrecând cu cei mai aleși și mai învățați dascăli, s-a deprins în puțina vreme din destul la învățături: mai întâi că era foarte isteț la minte, și al doilea, pentru că avea multă sârguință și s-a ostenit peste masură. Iar după ce a stat destulă vreme în Cezareea Capadociei, a plecat în Palestina, unde erau într-acea vreme vestite învățături și avea acolo dascăl pe Fespesie retorul. Apoi s-a dus în Alexandria, adunând de la mulți bărbați comoara înțelepciunii și cu înțelepciunea îmbogãțindu-se.

După aceasta, vrând să meargă în Atena, s-a suit într-o corabie cu oameni necredincioși. Și plutind el pe noianul mării partenicești, s-a ridicat o mare furtună, încât toți plângeau deznădăjduindu-se de viața lor și de moartea cea trupească. Atunci și Grigorie plângea, temându-se de moartea cea sufletească, de vreme ce nu era încă botezat, ci era numai catehumen; și își aducea aminte de minunile lui Dumnezeu ce s-au făcut demult cu trecerea lui Israel prin Marea Rosie, apoi de mântuirea proorocului Iona din pântecele chitului; și se ruga lui Dumnezeu cu tânguire, ca să-i izbăvească pe ei de înecare. Această primejdie provenită din învăluirile mării, s-a descoperit părinților lui în vis, care îndată stând la rugăciune, vărsau lacrimi fierbinți către Dumnezeu, cerând ajutor pentru fiul lor ce călatorea pe mare.

Iar Dumnezeu, păzind pe robul său Grigorie spre folosul altora și pregătindu-l spre întărirea Bisericii, a îmblânzit acea sălbatică învăluire, a certat furtuna și valurile și s-a făcut liniște pe mare. Și toți cei din corabie, văzându-se mai presus de nădejde mântuiți de înecare și scăpați ca din ghearele morții, au preamărit pe Hristos Dumnezeu; pentru că știau, că prin chemarea numelui Celui Atotputernic și cu rugăciunea lui Grigorie s-a alinat marea. Încă și un tânăr din cei ce împreună călătoreau, care era cunoscut și iubit de sfânt, a văzut noaptea, în vremea furtunii, pe maica lui Grigorie, fericita Nona, umblând pe mare, apucând corabia, când se afunda, și târând-o la uscat. Și a spus la toți acea vedenie, după ce s-a făcut alinare și toți au mărturisit că este mare ajutător Dumnezeul lui Grigorie; și au mulțumit și au crezut în El. Iar tatăl lui Grigorie, rugându-se în Nazianz cu lacrimi pentru fiul său Grigorie, iar după rugăciune adormind, i s-a arătat iarăși altă vedenie, și anume: a văzut un diavol pregătind pierzarea lui Grigorie l-a apucat cu mâinile și l-a biruit pe diavol. Dintr-această vedenie a cunoscut tatãl mântuirea lui Grigorie de înecare și a dat lui Dumnezeu mulțumire, împreună cu soția sa.

Iar Grigorie, după aceea călătorind fără primejdie, a ajuns la Atena, și acolo petrecând în învățătura cea din afară, a fost la toți de mirare, pentru ascuțimea minții sale și pentru viața cea cu întreagă înțelepciune. Apoi, nu după mult, a mers la Atena și Sfântul Vasile, pentru învățătura înțelepciunii. Și erau ei amândoi, Grigorie și Vasile, adevărați prieteni și împreună viețuitori. Una le era lor casa și hrana, unul le era duhul și aceleași obiceiurile, ca ale unor frați de o mamă. Deci, erau amândoi cinstiți și slăviți în Atena, căci în puțina vreme au întrecut pe dascălii lor iar ucenicii s-au făcut dascăli dascălilor lor.

În acel timp Constantin, fiul marelui Constantin, împărățea peste Roma și peste greci (337- 361), iar Iulian care mai pe urmă a fost împărat (361-363) și depărtat de la Dumnezeu, învață cu ei filosofia, la Atena. De aceea, adeseori zicea Grigorie: ,, O, cât de mare răutate hrănește pământul Romei și al grecilor!”, pentru că vedea mai înainte ceea ce avea să se întâmple.

Deci, petrecând Grigorie și Vasile ani destui în Atena, și trecând toată învățătura desăvârșit, chiar și mai înalți decât toată înțelepciunea atenienilor făcându-se, Vasile s-a dus în Egipt, la părinții cei de Dumnezeu insuflați, ca să învețe înțelepciunea cea duhovnicească, precum scrie în viața lui. Iar Grigorie a fost ținut de atenieni prin rugăminte ca și dascăl, și puțin după Vasile stând acolo, a auzit că tatăl lui a fost ales episcop în Nazianz.

Deci, dezvăluind, s-a întors de acolo în patria tatălui său, după treizeci de ani de la nașterea sa și a primit Sfântul Botez chiar din mâinile tatălui său. Și voia ca îndată să se lepede de lume, și să se ducă în pustie; însă oprit fiind de tatăl său, petrecea lângă dânsul, acasă. Și și-a pus rânduiala ca niciodată să nu se jure, nici să cheme numele lui Dumnezeu în deșert, și a păzit aceasta până la sfârșitul vieții sale. Și neîncetat stătea la citirea dumnezeieștilor cărți, apoi, în gândirea de Dumnezeu petrecând ziua și noaptea, de multe ori vedea pe Hristos în vedenie.

Dupa aceea, tatăl său cu sila l-a sfințit ca preot, în anul 362, și încă voia ca să-l facă și episcop, dar Sfântul Grigorie neprimind vrednicie și o cinste ca aceea, și liniștea monahicească dorind-o, a fugit în taină și a mers la prietenul său, Sfântul Vasile; care și el era acum preot și făcuse în Pont o mulțime de monahi și scrisese către Grigorie, chemându-l la sine cu dragoste. Deci, iarăși amândoi, ca mai înainte în Atena, au început a viețui împreună, unul pe altul având ca model de fapte bune și unul altuia urmând. Deci au scris împreună pustnicescul așezământ al monahilor, petrecând acolo Sfântul Grigorie cu Sfântul Vasile, vreme destulă.

Apoi murind Chesarie, fratele lui Grigorie, au plâns părinții foarte mult după dânsul. Atunci a scris tatăl către Grigorie cu lacrimi, îndemnându-l să se întoarcă la dânsul, să-i ajute la bătrânețe; iar fericitul Grigorie, pe de o parte voind a asculta pe tatăl său, iar pe de alta, văzând nevoia Bisericii, căci atunci Biserica era foarte tulburată de eresul lui Arie, de care și tatăl lui Grigorie, fiindcă era simplu, se vătămase în parte, a mers iarăși din Pont în Nazianz și ajuta pe bătrânul său tată în lucrurile bisericești și în rânduielile casei, spunându-i despre rătacirea lui Arie și întărindu-l în dreapta credință.

După moartea împăratului Constantiu, fiul lui Constantin, luând împărăția Iulian, s-a împlinit despre dânsul proorocia lui Grigorie; căci mare răutate a făcut nelegiuitul acela, lepădându-se de Hristos și radicând prigonire asupra Bisericii Lui. Aceluia se împotrivea Sfântul Grigorie cu multe și înțelepte scrisori ale sale, văzându-i rătăcirea și pierzătoarea înșelăciune idolească, precum și basmele elinești cele mincinoase. Și nu mult după aceea, murind acel rău călcător de lege, după dânsul a luat împărăția drept credinciosul creștin Iovian (363- 364), și iarăși a înflorit credința lui Hristos.

Iar după Iovian, urmând la împărăție Valens arianul (364-378) și pe mulți vătămându-i cu credința cea rea, a tulburat Biserica lui Hristos; pentru cã acum și ariepiscopul Eusebiu, fiind neiscusit în Scriptura cea dumnezeiască, a început a se clătina cu mintea, îndoindu-se de dreapta credință.

De aceasta înștiințându-se Sfântul Grigorie, a scris către dânsul, sfătuindu-l să roage pe Sfântul Vasile, ca să se întoarcă din Pont în Cezareea, spre a fi ajutor împotriva celor răucredincioși. De asemenea, a scris și Sfântului Vasile, sfătuindu-l prietenește și rugându-l ca, nepomenind mania cea de dinainte a lui Eusebiu asupra lui, să meargă în Cezareea , și să ajute celor fără de ajutor, iar Biserica cea clătinată de arieni, iarăși să o întărească.

În anul 371, Sfântul Grigorie este făcut de către Sfântul Vasile episcop de Sasima, pentru că la Tiana era mitropolit Antim, unul dintre adversarii săi. Însă Sfântul Grigorie nu s-a dus la Sasima pentru că o asemenea misiune l-ar fi stingherit în dorurile sale după viața contemplative, dar și pentru că localitatea Sasima i se părea insuportabilă.

El ne vorbește despre retragerea sa în mănăstirea Sfânta Tecla , la Seleucia, care are loc după moartea tatălui său, a bătrânului Grigorie, în anul 374. Dar la stăruințele unei delegații de ortodocși venită de la Constantinopol, în 378, după moartea împăratului Valens și la îndemnul Sfântului Vasile, Sfântul Grigorie pleacă, în 379, la Constantinopol spre a regrupa și a reface Biserica ortodoxă de acolo. El deschide o capelă în casa unei rude, unde oficia și rostea predicile sale care erau foarte apreciate.Viața sa exemplară și talentul său oratoric deosebit, au grupat în jurul său elita intelectuală a capitalei. În capela aceasta, numită în mod simbolic Învierea , Sfântul Grigorie rosti celebrele sale ,,Cuvântări teologice ’’ care sunt în număr de cinci și care i-au adus, mai târziu, numele de Teologul. Auditoriul căruia i-au fost adresate este al unui oraș mare, cu piețile lui publice, cu sărbătorile, cu cursele și cu spectacolele lui. Ele expun și apără învățătura trinitară, împlinind misiunea pe care și-a asumat-o venind în acest oraș. După împăratul arian Valens, creștinii ortodocși deveniseră un grup mic. Acesta fiind ucis în războiul din Adrianopol (la 9 august 378 ), fratele său Grațian, care era deja împăratul Occidentului, a predat partea de Răsărit a imperiului unuia din generalii săi, Teodosie (19 ianuarie 379 ), care s-a manifestat ca apărător deschis al Ortodoxiei. Comunitatea ortodocșilor l-a rugat atunci pe Grigorie, cunoscut ca celebru teolog și ca mare predicator, să vinã la Constantinopol din Seleucia, ținutul Isauriei, unde, deși hirotonit episcop, se retrăsese la 375. După unele ezitări, Grigorie veni la începutul lui 379. Avea atunci 50 de ani. Cuvântările acestea se pare să fi fost rostite între iulie și noiembrie 380.

Fără să numească pe adversarii pe care îi combate în aceste ,,Cuvântări “

se știe că ei sunt aderenții lui Eunomie de Cyzic, sau acesta însuși. Acesta era un urmaș al lui Arie, care considera pe Fiul lui Dumnezeu o creatură. Ca și Grigorie de Nyssa și Teodoret, Grigorie de Nazianz îl denunța pe Eunomie (neindicat cu numele ) ca pe cel ce a prefăcut misterul dumnezeirii într-o tehnologie sau dexteritate de limbaj, expresie a unei virtuozități logice.

Ucenic al lui Aetie, șef al Arienilor extremiști ( anomei ), Eunomie apare la 360, ca diacon, la un Sinod din Constantinopol, fiind adjunct al lui Aetie. Urmând lui Aetie, se agita la Cyzic, unde era episcop, când la Constantinopol, grupând în jurul lui, ca un șef de sectă, pe cei ce se despărțeau de Biserică.

În 383, împăratul Teodosie îl alungă din Constantinopol, în Capodocia, unde a murit între 394 și 395. El a dezvoltat o foarte bogată activitate teologică, dar spre deosebire de ceilalți trei capadocieni (Vasile, Grigorie de Nyssa, Grigorie Teologul) susținea cu putere arianismul pe care cei trei s-au văzut obligați să-l combată. E în aceasta o contradicție. Cum ar avea o lume creat o cunoștință exactă a Celui necreat ? Contribuția aceasta provenea dintr-o confuzie ce o făcea Eunomie între naștere și creație. Dacă Dumnezeu Tatăl e nenăscut, iar Fiul e născut, Fiul nu mai e de o ființă cu Tatăl. Nașterea Lui e una cu crearea Lui. Se făcea o gravă confuzie în această teorie a lui Eunomie. Fiul fiind născut, e neasemenea Tatălui. De aceea adepții lui Eunomie se numeau anomei, ei nu admiteau ca Fiul cel Unul Născut poate fi fără început, ca și Tatăl. Ei socoteau că Fiul are un început, deci vine la existența în timp. Dar prin aceasta introduceau timpul în toată dumnezeirea. Apărea aici o nouă contraindicație : Dumnezeu e Creatorul tuturor, chiar al Fiului. Dar îi comunica acestuia puterea creatoare, însă nu și participarea la ființa Sa. Fiul este în aceasta neasemenea cu Tatăl. Iar prin aceasta e coborâtă însăși valoarea omului în fața lui Dumnezeu. Căci unirea cu Hristos nu mai este o unire cu Dumnezeu.

Sfântul Grigorie pune în evidență contradicțiile și neajunsurile doctrinei lui Eunomie, apărând stăruitor deoființimea lui cu Tatăl spunand cum frumos se spune in cartea parintelui Necula :,,Dumnezeu este iubirea care ne urneste.Ne urneste ca sa ne apropie si ne urneste ca sa ne construiasca in chipul acesta binecuvantat, pe care Dumnezeu ni la pus la indemana”.

Sfântul Vasile a consacrat trei cărți în combaterea ,,Apologiei” lui Eunomie (Contra Eunomium). Acesta i-a răspuns cu o ,,Apologie a Apologiei”, ceea ce l-a făcut pe Grigorie de Nyssa, fratele lui Vasile, să intre și el în lupta împotriva lui Eunomie. Prin Cuvântările din această carte îi răspunde și Grigorie de Nazianz.

Din respingerile celor trei mari capadocieni se poate cunoaște în linii mari teologia lui Eunomie. După el, rațiunea umană poate cunoaște și exprima pe Dumnezeu. Căci prin ea, omul poate cunoaște pe Dumnezeu cum El însusi se cunoaște. Omul chiar poate exprima pe Dumnezeu prin limbajul lui, căci acest limbaj este un produs al lui Dumnezeu. Cuvintele ne relevează adevărul lucrurilor și al lui Dumnezeu așa cum este. De aceea în ,, Cuvântarea 28”, Sfântul Grigorie expune limitele cunoașterii lui Dumnezeu de către om. Isbânda sa misionară contra arienilor-anomei creștea. Dar bunătatea sa i-a adus și neplăceri, ca aceea provocată de încercarea nereușită a lui Maxim Cinicul de a uzurpa prin viclenie și complot scaunul episcopal al Capitalei. Munca lui, virtuțile lui de monah cu viața severă, succesele lui misionare contra ereticilor au dus la instalarea lui oficială ca episcop al cetății de către însuși împăratul Teodosie la 27 noiembrie 380. Sinodul II ecumenic, care se deschide în mai 381 la Constantinopol, confirma alegerea Sfântului Grigorie ca episcop de Constantinopol și el a fost instalat de Meletie al Antiohiei. După moartea acestuia, care a survenit între timp, Sfântul Grigorie a fost chemat la președenția sinodului probabil grație prestigiului său crescând sau grație Canonului 3 al acestui sinod, care prevedea primatul de onoare al episcopului de Constantinopol.

Sosirea episcopilor egipteni și macedoneni, întârziați, a pus problema canonicității alegerii Sfântului Grigorie. I se reprosează că el era deja episcop de Sasima. Sfântul Grigorie și-a dat demisia și, după o cuvântare de rămas bun către Biserica din Constantinopol, pleacă, în iunie 381, în Capadocia. A venit în Nazianz, unde a condus câtva timp treburile episcopiei, încă vacantă. După ce în 383 a hirotonit aici ca episcop pe o rudă a sa, Eulalius, Sfântul Grigorie s-a retras în locul său natal, Arianz, unde și-a petrecut ultimii ani din viață, în rugăciune, studiu și facerea de poezii. A trecut la cele veșnice în 390, la aproximativ 60 de ani de viață.

Sfântul Grigorie e una din cele mai mari podoabe ale literaturii și gândirii patristice. Dacă, spre deosebire de Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie nu era înzestrat cu calitățile omului de acțiune, ci avea un temperament nehotărât și o sensibilitate excesivă, el poseda un deosebit simț al problemelor teologice, o mare înclinare pentru viața ascetică, o înaltă noblețe sufletească și un excepțional talent oratoric și literar. ,,In fond, pastoratia este un mod de viata in care ne miscam, viem si suntem, avandu-L pe Hristos de fiecare data modelul nostru, straduindu-ne la randul nostru sa fim si noi exemplu pentru toti” caci frumos spune titlul unui capitol ,,atat iubesti cat daruiesti”.

III. OPERA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ

Opera Sfântului Grigorie de Nazianz sau Teologul este întinsă, bogată și variată. Ea este scrisă în proză și versuri, împărțindu-se în Cuvântări, Poeme și Scrisori.

Cuvântările sau discursurile în număr de 45 se întind, cronologic, de la 362 la 383. Dintre aceste cuvântări, una singura poate fi socotită exegetica: a XXXVII-a la Matei 19, 1-12, despre căsătorie și feciorie, și o singură cuvântare morală: a XIV-a : Despre dragostea față de săraci. Majoritatea cuvântărilor sunt cu caracter dogmatic, liturgic și ocazional, fiind împărțite după cum urmează:

a). Cuvântări dogmatice;

b). Cuvântări la sărbători mari;

c). Necrologuri;

d). Panegirice în cinstea sfinților;

d). Cuvântări ocazionale.

1.Cuvântări dogmatice: ,,Cele cinci cuvântări teologice’’ -au fost rostite de Sfântul Grigorie în anul 380 la Constantinopol, în capela Învierii ,contra arienilor.

Cuvântarea I tratează despre condițiile necesare studiului teologiei. Acest lucru nu poate fi fãcut de oricine, în fața oricui și tratând despre orice. Teologia cere o înaltă puritate morală și duhovnicească. Învățătura despre Dumnezeu, Sfânta Treime, întrupare, mântuire, Sfintele Taine, este socotită dogma și asupra ei nu se poate filosofa. În shimb, învățătura despre lume sau lumi, despre materie, despre suflet, despre firile intelectuale superioare și inferioare, despre înviere, despre judecată, despre răsplată, despre patimile lui Hristos se poate filosofa. A reuși în discuția unor asemenea probleme, e un lucru folositor, nu a reuși e primejdie.

Cuvântarea a II-a vorbește despre Dumnezeu în sine: existența, firea și atributele Lui. Dumnezeu nu poate fi cunoscut pe cale rațională ( contra lui Eunomiu). Despre Dumnezeu se poate ști sigur numai cã existã, dar ce este El în sine, nu se poate cunoaște. Existența lui Dumnezeu se dovedește cel mai bine prin fãpturile lumii vãzute, sau cum zice Sfântul Grigorie, prin partea de dinapoi a lui Dumnezeu.

Cuvântările a-III-a și a IV-a tratează despre Fiul, despre deoființimea lui cu Tatăl și combat obiecțiunile și textile biblice pe care se sprijineau arienii.

Cuvântarea a V-a vorbește despre Sfântul Duh, care este a treia persoană

a Dumnezeirii, existând nu prin naștere, ci prin purcedere.

2.Cuvântări-Panegirice în cinstea sfinților : în cinstea Macabeilor, în cinstea lui Ciprian de Antiohia, în care Sfântul Grigorie confundă pe Sfântul Ciprian de Cartagina cu magicianul și apoi martirul Ciprian din Antiohia; în cinstea Sfântului Atanasie.

3.Cuvântări-Necrologuri, în număr de patru : la moartea fratelui său Cezar , la moartea surorii sale Gorgonia, la moartea tatălui său, la moartea prietenului său , a Sfântului Vasile cel Mare.

Sfântul Grigorie este creatorul acestui gen literar în literatura patristică, modelele sale fiind apreciate și de către păgâni.

4.Două invective – Cuvinte de înfierare – Contra lui Iulian Apostatul, scrise în anul 363, după moartea lui Iulian-împărat al Imperiului Roman, dar pe care Sfântul Grigorie nu le-a rostit. Aceste cuvântări , unice în genul lor, apară superioritatea creștinismului față de păgânism și critică sever unele măsuri odioase luate de împăratul apostat.

5.Cuvântări în ocaziuni personale–dintre acestea se distinge cuvântarea numită: Cuvânt de apărare pentu fuga sa în Pont, rostită cu prilejul întoarcerii sale din Pont, după ce fusese hirotonit preot și fugise de această cinste. Rostirea ei a avut loc probabil la Paștele anului 362. Cuvântarea este un adevărat tratat despre preoție , în care arată răspunderea , maiestatea , dar și caracterul înfricoșător al acestei taine și misiuni.

Altă cuvântare importantă este cea de despărțirea de credincioșii sãi după demisia din postul de arhiepiscop al Constantinopolului. Această cuvântare a ținut-o Sfântul Grigorie în fața celor 150 de episcopi ai Sinodului II ecumenic, și a întregii sale turme ortodoxe.

Opera poetică a Sfântului Grigorie de Nazianz este întinsă și variată. Ea a fost elaborată în singurătatea de la Arianz între anii 383 și 389. Scopul poeziei Sfântului Grigorie este multiplu: să scoată întărire și învățătura pentru sine și pentru alții din viața trăită, să desfete pe tinerii creștini servindu-le dogmele prin dulceața artei, sã combată pe eretici, în special pe apolinariști, care se foloseau de poezie în propaganda lor, să demonstreze păgânismului ca și creștinii pot folosi arta poetică, și în fine , că autorul mângâie ca lebăda bătrână, povestindu-și sie-și soborul aripilor sale . Sfântul Grigorie a scris 507 poezii cu un total de 18.000 de versuri împărțite de mauri în două cărți:

I. Poeme teologice în două secții: a). dogmatice (38) ; b). morale (40);

II. Poeme istorice în două secții: a). despre sine (206); b).despre alții, cele mai scurte epigrame (94) și epitafe(129).

Poemele teologice cânta cel mai adesea puterea , slava și bunătatea divină, dar mai ales Sfânta Treime. Cele mai reușite sub raportul formei sunt poemele istorice, din care cele autobiografice au un veritabil farfum liric, cel mai adesea cu o notă profound elegiacă. Elementele autobiografice au o deosebită importanțã pentru reconstruirea vieții poetului și a fizionomiei unora din capitolele de seamă ale culturii și moralei timpului. Poemul despre ,,Viața sa’’, este conceput aproape ca o dramă.

Srisorile Sfântului Grigorie de Nazianz sunt foarte importante prin forma și arta lor. Ele sunt în număr de 245, sunt aproape din aceeași epocă cu poezii scrise în anii 383, 389 și 390, cu excepția scrisorilor 51 și 54, scrise în jurul anului 365, și în care este vorba de o colecție epistolară a Sfântului Vasile și a Sfântului Grigorie pregătită de acesta din urmă. Unele dintre ele ( 101 si 102 ) au caracter dogmatic și sunt adresate preotului Cledoniu, iar cea cu numarul 202 este adresată preotului Nectarie, și sunt îndreptate împotriva apolinarismului. Scrisoarea 51 adresată lui Nicobul prezintă teoria artei epistolare, pe baza a trei principii: concizie, claritate și grație.

Testamentul Sfântului Grigorie de Nazianz redactat în anul 381 la Constantinopol, în care donează toată averea Bisericii din Nazianz , spre a fi întrebuințată în folosul săracilor. Doctrina Sfântului Grigorie are o importanță deosebită atât prin precizia și claritatea formulelor, cât și progresul ei față de aceea a contemporanilor .

Sfântul Grigorie are o interesantă teorie a cunoașterii lui Dumnezeu, care, în liniile ei mari, nu se deosebește de a celorlalți Capadocieni. Legea naturală și privirea noastră asupra lumii ne arată că existã Dumnezeu, Creatoare și susținătoare a lucrurilor. Existența și ordinea lumii nu pot fi produsul întâmplării, ci opera lui Dumnezeu. Rațiunea cea de la Dumnezeu înnăscută nouă tuturor, prima lege în noi, ne duce de la cele văzute la Dumnezeu. Dar nimeni nu știe ce este Dumnezeu în firea și în ființa sa. Vom ști aceasta numai atunci când elementul divin din noi: mintea și rațiunea noastră , se va uni elementului înrudit, când chipul se va ridica la arhietip.

Sfântul Grigorie este clasic și normativ cu privire la adevărurile despre Sfânta Treime și despre întruparea Domnului, Sfântul Grigorie este prin excelentă teologul dogmei Sfintei Treimi. El stabilește, cel dintâi, raporturile dintre persoanele Sfintei Treimi și specificul fiecăreia dintre ele: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh au comun: ființa, necreerea și dumnezeirea; Fiul și Sfântul Duh au comun faptul că sunt din Tatăl; Tatăl are specific nenașterea, Fiul are ca specific nașterea, iar Sfântul Duh are ca specific purcederea.

III.1. NECROLOGUL

In creștinism, primul care a folosit Necrologul, care înseamnă cuvântare religioasă rostită de preotul slujitor la înmormântarea unui credincios și în care face referire la viața și activitatea pe care a desfășurat-o credinciosul, este Sfântul Grigorie de Nazianz, fiind socotit „creatorul acestui gen literar în literatura patristică”.

De la Sfântul Grigorie de Nazianz, ni s-au păstrat următoarele necroloage: Cuvântare la moartea fratelui său, Cezar, rostită în prezența părinților săi; Cuvântare la moartea surorii sale Gorgonia; Cuvântare la moartea tatălui său, în prezența Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei; Cuvântare la moartea Sfântului Vasile cel Mare.

Cel mai imporatnt Necrolog este acela rostit la moartea Sfântului Vasile cel Mare ( + 379 ), la doi ani după decesul marelui său prieten , adică în anul 381.

Cât e de greu – zice Sfântul Grigorie – să-ntocmești o cuvântare potrivită pentru acela care și-a făcut propovăduire scopul vieții sale. În treacăt arată că dacă a întârziat cu rostirea cuvântului de cinstire aceasta s-a datorat faptului că a fost angajat în altă parte în acțiunea de apărare a izbăvitoarei învățături creștine.

Înaintașii Sfântului Vasile au fost vestiți prin activitatea lor pentru obște, dar și prin evlavia lor. De la ei a primit Vasile multe daruri prin instrucție și educație, pe care și le-a desăvârșit apoi prin străduința proprie la școlile din Cezareea, Constantinopol și Atena, remarcându-se peste tot, nu numai prin râvna pentru dobândirea cunoștințelor, dar și mai ales prin seriozitatea și tăria caracterului său moral.

După ce amintește cu duioșie despre adânca prietenie care l-a înfrățit cu Sfântul Vasile încă de la Atena, și după ce relevă împrejurările în care prietenul său a ajuns preot, apoi episcop, vorbitorul înfățișează însușirile de conducător bisericesc ale marelui ierarh. Dârzenie împotriva nedreptăților celor de sus; apărător al eparhioților săi oropsiți; ctitor a numeroase instituții de asistență socială; luptător contra lăcomiei cămătarilor și a celor bogați, iată câteva numai din virtuțile relevate de Sfântul Grigorie ca aparținând Sfântului Vasile cel Mare. Care, cum zice autorul necrologului, nu s-a mulțumit să ridice mâinile în sus și să ceară a fi scăpat de strâmtori și necazuri, ci la rugăciune a adăugat scrisul, călătoriile și fapta, munca, încordările sale. A fost mereu preocupat de cei suferinzi, de puritatea credinței și de sfințenia vieții sale și a celor din jur.

La moartea Sfântului Vasile jalea a fost mare. L-au jelit nu numai credincioșii de aproape dar și cei de departe. Nu numai creștini, ci și iudei și păgâni dintre care unii au făcut drum lung numai să-i poată aduce un ultim omagiu.

După moarte, Sfântul Vasile s-a sălășluit în cer unde aduce jertfă și se roagă pentru cei din viața aceasta. Ochii tuturor credincioșilor să fie îndreptați asupra lui ca asupra unei legi vii. Păstoriții lui să se lase călăuziți și mai departe în viață, de duhul păstorului lor.

Sfântul Grigorie de Nazianz încheie acest necrolog cu implorarea adresată Sfântului Vasile, să facă rugăciuni pentru cei rămași în viața aceasta. Izvorul principal al vieții școlare și universitare a marilor Părinți capadocieni, scriindu-l, Sfântul Grigorie a turnat în acest necrolog și pagini dense de autobiografie. Necrologul precum și alte scrieri autobibliografice ale Sfântului Grigorie au uneori neajunsul de a fi prea poetice, exagerând sau împodobind cu exces unele situatii și detalii din viața studențească a celor doi tineri, în special în perioda când aceștia se aflau la Atena, dar acestea sunt scuzabile deoarece au fost folosite într-un necrolog, și nu unul oarecare, ci un necrolog în cinstea unei mari personalități și mai strălucit personaj al timpului, în speță Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei. Inima duioasă a Sfântului Grigorie care fusese deja arhiepiscop de Constantinopol, pune aripi de aur amintirilor luminoase din viața studențească după care tânjea: ,, Și acum îmi dau lacrimile când îmi aduc aminte!”

Tot în necrologie găsim recomandările pe care Sfântul Vasile le dă nepoților săi studenți, atât sub raport al cunoștințelor literare, cât și sub acela al informarției morale, fiind aplicate și trăite la o înaltă formă spirituală de către înșiși cei doi colegi și prieteni, Vasile și Grigorie.

Tonul sobru și forma elegantă a tratatului arată intenția autorului de a instrui și de a cuceri pe adresanți, iar asprimea anumitor considerații sau termeni denotă pe ruda apropiată- educator și pe episcop.

III.2. POEZIA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ

Sfântul Grigorie de Nazianz, supranumit și Teologul, unul dintre membrii treimii capadociene, supranumit și << gura care vorbește >>, a fost o podoabă între literați pe care i-a produs cultura secolului IV al erei creștine. Nici Sfântul Vasile cel Mare, și nici Sfântul Ioan Gurã de Aur, cei doi colegi ai săi din trinitatea << marilor dascăli ai lumii și ierarhi >> , nu egalează pe Sfântul Grigorie în grija minuțioasă și plăcerea profundă a artei cuvântului. Conștient de aurul credinței și teologiei sale. Sfântul Grigorie se ostenește să le exprime în forme vrednice de el, făcându-o în proză prin arta retoricii, dar o face și în poezie, prin arta poetică, una din cele mai vechi și mai glorioase cuceriri ale culturii elenice.

Sfântul Grigorie cunoștea bine poezia greacă de la Homer , Pindar și tragici până la ultimul epigon sau decadent al spiritualității elenistice și până la cei mai recenți reprezentanți ai literaturii creștine. El îi studiase pe marii poeți păgâni în școlile profane ale timpului. Plângea inima în el atunci când vedea că literatura creștină nu-și găsea corespondentul în literatura profană elenă. Lucrul îl intriga cu atât mai mult cu cât pe de o parte păgânii se puteau mândri cu un vechi și bogat patrimoniu poetic, pe care nu odată îl opuneau cu dispreț simplității și lipsei de eleganță creștină, iar literele creștine, pe de altă parte, nu dădeau încă semne de răsad și roadă poetică bogată. La rândul lor, ereticii de toate categoriile creeau piese literare variate în care-și exprimau credința și evlavia lor. Arie făcea propagandă pentru erezia sa în poemul dogmatic intitulat Thalia, din care Sfântul Atanasie transcrie câteva pasagii pe care le analizează. Apolinariștii la rândul lor alcătuiau psalmi care sunau contrar psalmilor lui David și compuneau poezii și alte lucrări pe care le socoteau drept al treilea Testament. Se știe ce semne și cântări executau eunomienii la Constantinopol pe vremea patriarhatului Sfântului Ioan Gură de Aur.

Scriitorii ortodocși sau cei care lucrau mai mult sau mai puțin sub patrimoniul Bisericii nu aveau și o creație poetică deosebită. În afară de frumoasa poezie- imn, de la sfârșitul Pedagogului lui Clement Alexandrinul, de poemul despre pasărea fenix aparținând lui Lactanțiu, de unele versuri din Laudes Domini și de unii hexametric din Juvencus, literatură creștină neeretică nu cunoaște alte creații poetice impunătoare până la jumătatea secolului IV. Începând de aici înainte apar sciitori făuritori de versuri în persoana Sfântului Efrem Sirul și a altor scriitori sirieni ca Cyrillonas, Bălai, în persoana Sfântului Ilarie, a Sfântului Ambrozie, a Sfântului Niceta de Remesiana, a lui Sinesiu de Cyrene, a lui Pulin de Nola, a Probei, a lui Prudențiu și mai ales a Sfântului Grigorie de Nazianz.

Motivele care l-au determinat pe Sfântul Grigorie de Nazianz să scrie poezii sunt de ordin general: dezgustul său față de nesfârșita proză contemporană scrisă și de păgâni și de unii creștini și care, cel mai adesea, nu avea nici o valoare. Era o literatură de vorbe goale care consumă în mod inutil timpul cititorilor. Tematica era ușoară, iar ideile sau principiile erau apreciate. Literatura aceasta în proză putea fi oprită pe două căi: întâi schimbându-i orientarea, adică izvorul de inspirație, înlocuind efemeritatea, pur umană, cu Sfânta Scriptură, izvor de puritate, de lumină și de adevăruri veșnice; în al doilea rând consacrându-se poeziei, pentru care se cerea și se cere multă cheltuială de energie și capacitate întru lustruirea versului. Poezia frânează năvala puhoiului de cuvinte în proză. Ea cere arcuirea unor lumi sau unor fapte ideale pe care nu le poate concepe orice prozator, care deobicei stă nu numai cu picioarele, ci și cu capul pe pământ. Poetul creează o lume nouă a cărei arhitectură din piloni și din arcade de sori și de luceferi și durează nu din blocurile de lut ale prozei, ci din nestematele spiritului și din luminile de fulger ale viziunii dincolo de veac. Poezia e un palat a cărui construcție cere și plan și material și meșteri aleși cu scumpătate. Poezia creștină, mai mult decât poezia în general, impune sobrietate, gravitate și smerenie. De aceea Grigorie scriind versuri nu va cădea în greșeala de a o face pentru a salva deșartă sau Gloria goală, așa cum procedează ceilalți și cum el însuși este acuzat că ar preconiza. El cere ca să nu-i cadă așa de jos cuvântul dat de Dumnezeu. Substanța poeziei creștine fiind dumnezeiască, se impune ca expresivitatea ei artistică să se ridice până la piscul acestei substanțe. Cu alte cuvinte, forma literară va fi ca o harfă îngerească executând o melodie

divină.

Aceste considerații arată că Grigorie avea conștiința vie a rolului său deosebit în procesul care se schița, și anume al stăvilirii prozei de calitate îndoielnică prin ridicarea digului poeziei sale, care însemna nu numai o încercare de ridicare a prozei, ci și un capitol nou, luminos, în cadrul culturii care se predica. Un capitol care contrasta cu capitolul corespunzător din cultura păgână: în timp ce poezia păgână voia să placă oamenilor, poezia Sfântului Grigorie nu voia să placă oamenilor, ci lui Dumnezeu.

În al doilea rând, Sfântul Grigorie enumera urmatoarele mobile poetice personale:

1. Înfrânarea abundenții cuvintelor sale, elementul pe care l-am menționat deja printre mobilele generale și pe care autorul nostru și-l aplica sieși. Cu aceasta Sfântul Grigorie recunoaște într-un anumit fel că era și bolnav de puhoiul verbal al prozatorilor contemporani și încerca să-și înfrâneze acest puhoi prin corsetul versificației din versul 37 înseamnă << muncind versul >>, adică depunând toate eforturile posibile pentru o elaborare și expresivitate poetică vrednică de numele de poezie ca scriind să nu compună multe, pentru ca Sfântul Grigorie e înspăimântat de cantitatea mare în operele scrise, cantitate care e întotdeauna sau aproape întotdeauna în paguba calității. Sfântul Grigorie știe că el scrie sau poate scrie mult. Într-o poezie îndreptată împotriva vestitului Maxim Cinicul, autorul nostru precizează că acest << câine >> egiptean scrie și el și încă scrie împotriva Sfântului Grigorie: << Scrii împotriva unui om în a cărui fire stă scrisul așa cum în firea apei stă să curgă, iar în a focului să încălzească… Prietene, provoci un cal la mers ușor, cu mâna slabă îmboldești un leu >>. Comparații care au uitat puțin de smerenie, dar care subliniază productivitatea bogată a geniului literar Gregorian. Arta poetică va restrânge abundența poetică.

2. Poezia ca instrument de educație pentru tineri și pentru cei ce se ocupă cu literatura. Principiul acesta e vechi și practicat de literatura tuturor popoarelor. Îl găsim formulat expres în piesa Broaștele a lui Aristofan. Poezia face atrăgătoare și plăcute adevărurile, îndemnurile sau idealurile prezentate de ea. Ceea ce în proză este sau pare greu, în poezie devine plăcut și interesant. Poezia îndulcește severitatea poruncilor dumnezeești și le face accesibile; ea e ca o doctorie placută care duce la roade folositoare prin persuasiunea poetică, prin docilitatea pe care o răspândește în suflet. Poezia e necesară pentru tineret și pentru celelalte vârste ca mijloc de destindere: dacă nu va putea mai mult, ea va înlocui cel puțin cântările vocale și sunetele lirei; coarda întinsă a lirei dorește să fie slabită, în sensul că oamenii au nevoie de destinderea placută pe care o oferă poezia. Poezia e ca un joc pentru sufletul omenesc, iar poezia creștină pe care o oferă Sfântul Grigorie e menită să ferească tineretul de primejdii, atunci când caută frumosul. Căci tineretul și oamenii în general caută frumosul; pentru a nu se alipi de frumosul păgân, Grigorie cheamă pe tineri spre frumusețea creștină. Iar frumusețea creștină e o desfătare serioasă care duce la comuniunea cu Dumnezeu. Educația prin poezia creștină n-aduce o schimbare instantanee; procesul acestei educații este îndelungat și roadele depline trebuiesc așteptate mai târziu. Pentru moment, Grigorie recomandă un contact superior între tineret și poezie, un contact prin care noblețea poeziei să pătrundă încetul cu încetul în sufletele tinere. Când, cu timpul, frumusețea va prinde tărie, trăgând de dedesubt frumosul, așa cum tragem – în construcțiile arhitectonice – susținătoarele bolților, vom rămâne cu binele însuși. Sub forma fumosului poetic creștin se elaborează binele moral, virtutea, în așa fel încât când se dă la o parte fenomenalitatea estetică să rămână frumosul moral, adică binele. E, în fond, vorba de vechiul ideal elenic al kalokagathiei, adică de îmbinarea perfectă dintre frumos și bine, dar, în cazul Sfântului Grigorie, ambele aceste elemente sunt creștinate. Sfântul Grigorie era prea îmbibat de cultura elenică pentru a renunța ușor la unul din elementele idealului umanist care i s-a propovăduit în tinerețe și anume la rolul puternic jucat de arta poetică în formarea omului. El nu preconizează arta pentru artă, ci arta pentru folosul real care se poate scoate din ea prin influența ei asupra omului. Autorul nostru știa că toți cei dinaintea lui și cei de după el ce rol înseamnat joacă arta în viața omului.

Creștinismul secolului IV nu putea condamna arta, cum nu putea condamna cultura. Cu toate celelalte elemente ale culturii, arta a contribuit substanțial la succesele misionare ale creștinismului și la aprecierea sa polivalentă. Pe langă acestea, poezia dă sufletului condimentele pe care dulceața le dă mâncărurilor.

3. Sensibilitatea deosebită a autorului. Toti adevărații poeți au avut și au o sensibilitate aparte, sensibilitatea poetică, Sfântul Grigorie avea una deosebită pe care o mărturisește singur: << Mă știu foarte sensibil: un lucru poate fi oricât de neimportant; cu toate acestea eu sunt mișcat >>. Sensibilitatea poetică a autorului nostru se vede nu numai în poeziile sale autobiografice, ci și în cele dogmatice și morale. E o sensibilitate fină și profundă care-l face să vibreze până în adâncurile sufletului. Sufletul său e ca o coardă de liră care suspină la orice atingere. Dacă în actele de credință, în atitudini și în diferitele împrejurări care i-au punctat viața personală era firesc ca sufletul autorului să fie afectat de sensibilitatea proprie temperamentului său, sensibilitatea aceasta ar trebui să fie estompată sau preschimbată în pur ethos artistic în celelalte situații ca: prezentarea de fapte exterioare, descrieri, expuneri de adevruri dogmatice, morale. Și, totuși, și în aceste situații Grigorie dă dovada de aceeași sensibilitate răscolitoare. El participă din plin și cu inimă la orice fapt sau idee pe care le înfățișează cititorilor. Sensibilitate remarcabilă străbate și operele sale în proză, cu precădere în corespondența sa. Bucățile sale în proză dau adesea acorduri de cor sau de orgă. Simofonia credinței și a rațiunii care se ridică uneori așa de luminos din operele sale în proză este orchestrată de profunda sa sensibilitate. Sensibilitatea gregoriană e tot așa de frământată și distilată ca sensibilitatea augustiniană, fără să atingă însă tonalitatea acesteia din urmă. În plus, în timp ce sensibilitatea lui Augustin e punctată cel mai adesea cu mărturisiri de bucurie duhovnicească care-l nimbează așa cum soarele aureolează un vârf de munte, sensibilitatea Sfântului Grigorie revarsă aproape tot timpul lava unor dureri pe care nimic nu pare a le stinge. Avem uneori impresia că sensibilitatea lui Grigorie, dacă nu derivă, în orice caz e agrementată de un fatalism al durerii, de concepția că el a fost născut ca să fie persecutat, ca în versurile următoare:

Eu singur voi fi cântat de toți nu pentru arta vorbirii,

Nici pentru puterea brațului cu care aș fi întrecut pe alții,

Ci, înconjurat de dureri și suspine, ca pe un leu

Cânii cei răi mă latră de pretutindeni – poem de jale

Pentru Răsărărit și pentru Apus. De s-ar întampla vreodată

Ca vreun bărbat la ospețe inima să să-și deslege, sau vreun drumeț

Sau un cântăreț să atingă cu degetele-i chitara armonioasă

Și prin sunete îngânate să povestească durerile mele,

Să-i aducă aminte de Grigorie pe care l-a crescut în Capadocia

Mica cetate a Diocesareei. Pe când fii de mare distincție:

Altu-i frumos, altu-i puternic și altul bun orator

Eu îs celebru prin durerile mele; în mine ai slobozit

Toate săgețile amare ale dulcii Tale mâini.

Sunt un al doilea Iov, dar nu pentru aceleași motive.

Grigorie se prezintă în acest autportret ca un leu pe care-l latră toți câinii și în care Dumnezeu a trimis toate << săgețile amare ale dulceții Sale mâini>>. Viața sa e << un cântec de jale >>. Cu o asemenea concepție, pe care o găsim în majoritatea poeziilor sale autobiografice, era firesc ca autorul nostru să treacă prin filtrul sensibilității sale excesive tot ce i se întâmplă și să fac din limba sa nu numai << trâmbița puternică a adevarului >> ci și chitara instruit a amărăciunilor sale interioare. Într-o bucată intitulată Threnos (Poem de jale ), autorul nostru striga: << Vai!, Vai!, ce dureri! Ce am greșit? Oare eu singur mă ating fără sfințenie de jertfa Ta curată? Oare Tu, Prea Curate, mă purifici prin dureri ca prin foc?… Duc pe pământ cea din urmă scurtă suflare. Mi-au secat toate lacrimile, iar lucrul meu acum e suspinul. Până când mă mai țin nelegiuiții în mâinile lor? Vai, vai!, lacrimile îmi curg șiroaie și inima mi se strânge înăuntru. Îndepărtează, Împărate, boala, sau am pierit! Numai pentru adoratul Tău Grigorie s-a închis milostivirea? Sunt rănit de multe rele dar și de dureri ale trupului. Ție, Hristoase, recunoștință. Ție, care mă cureți prin dureri ca prin foc. Sau înlătura răutatea și milostivește-te față de slujitorul Tău, sau da că să le îndur pe toate cu inima tare. Termenii <<durere >>, << suferință >>, << nenorocire >> revin des sub pana poetului de la Nazianz. Întâmplările lui nefericite, multimea de dușmani cu care a avut de-a face și boala lui trupească au contribuit mult la tonalitatea sufletească a poetului, dar toate acestea s-au grefat pe un fond deja sensibil.

4. Competiția cu păgânismul și ereziile. Deși în manifestul său literar, Sfântul Grigorie așează tot sub punctul trei în competiția cu păgânismul și ereziile – o nouă motivare se înfățișează ca element nou, o prezentam independent, ca paragraf separat.

Poetica elenică, adică produsele literare poetice ale geniului elenic, se bucură de mare prestigiu în toată cultura greco – latină, inclusiv în spațial creștin al acestei culture. Scriitorii creștini ei inșiși cunoșteau aceste produse poetice păgâne, fiindcă le studiaseră în școlile profane ale timpului și învățaseră uneori pe de rost o bună parte din ele. Uneori aceste produse erau apreciate favorabil chiar în mediu creștin și anume în Capadocia prin însuși Sfântul Vasile cel Mare care, în tratatul său Către tineri, recomandă acestora lectura unora dintre poeții greci, cu precădere pe aceea a lui Homer, Hesiod, Theognis. Reacțiunea păgână prin Iulian. Apostatul sublinia și mai mult autoritatea produselor poetice elenice mai ales în opoziție cu literele creștine care erau destul de sărăcăcioase la capitolul poeziei, cu precădere în Biserica rasariteană; produsele eretice nu contau, mai ales că ele erau combătute de ortodocși. Versificarea Bibliei de către cei doi Apolinarie: tatăl și fiul, nu s-a impus, fiind curând uitată, ca și cum n-ar fi fost scrisă niciodată, spune istoricul Socrat. Sfântul Grigorie întelege situația grea, jenantă a culturii creștine în domeniul poeziei; el își ia sarcina ca prin propriul său talent să demonstreze păgânilor că aceștia n-au dreptul să disprețuiască pe creștini, întrucât și creștinii pot crea poezie. De aceea, în manifestul său literar, Sfântul Grigorie precizează:

Afirm că păgânii nu se întrec în arta vorbirii;

Mă gândesc la felul vorbirii în frumoase culori,

Măcar că pentru noi frumosul stă în contemplare.

Eu însă numai am glumit cu voi, care sunteți întelepți

Sa avem o grație ca aceea a leului.

Vorbirea în frumoase culori este, aici, poezia. Grigorie dăduse până atunci dovada, prin scrierile sale în proză, că el era în stare să vorbească și să scrie în frumoase culori, mai precis << în cuvinte colorate >>, cum zice textul original. El acum proclamă răspicat ca autorii creștini – în speță- pot scrie versuri. Grigorie, știe desigur, că un creștin nu trebuie să fie îndrăgostit peste masură de forma sau de frumusețea literară. Pentru creștini, frumosul stă în contemplare, adică în privirea frumuseților dumnezeiești cu ochii inimii curate, cu puterile supreme ale spiritului pur. Marii Părinți ai Bisericii, ca Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nissa, Fericitul Augustin și Sfântul Chiril al Alexandriei vorbesc deseori despre Dumnezeu ca Frumusețe absolută și ținta supremă a desfătărilor noastre duhovnicești. Ei ne vorbesc despre ,,Dumnezeu care ne coboara cerul ca intotdeauna pamantul sa se umple de cer si cerul sa poata primi pamantul”.Gustarea acestei Frumuseți suverane era deliciul marilor contemplative patristici si postpatristici. Dar contemplarea Frumosului absolut, nu era accesibilă decât celor desăvârsiți sau aproape desăvârsiți. Ceilalți erau obligați să se folosească de formele culturii grecești spre a răspândi credința și învățătura creștină. Și cum lumea elenică era pretențioasă cu privire la nivelul în care i se adresau creștinii, aceștia trebuiau să făurească mijloace de expresivitate artistică superioară; printre acestea arta oratorical și poezia se cuveneau a ocupa loc de cinste. În arta oratorical, Sfântul Grigorie a atins un nivel vrednic de a fi înscris pe tabelul de onoare al oratoriei din toate timpurile.

Sfântul Grigorie a scris versuri în competiție nu numai cu păgânismul, ci și cu ereziile. Arienii și apolinariștii făceau o intensă propagandă a doctrinei lor prin opera poetică. Tratând despre Sfânta Treime în versuri, Sfântul Grigorie înțelege să combată pe arieni. În Scrisoarea către Cledoniu, autorul nostru, combătând pe Apollinarie, precizeazã, la sfârșit, că, întrucât apolinariștii creează noi psalmi, care sună contrar celor davidici și scriu opere poetice pe care le socotesc drept al treilea Testament – alături de cel Vechi și de cel Nou, el ( Grigorie ) va face și el psalmi, va compune multe și va da opere poetice. Aceasta pentru că și el pare a avea Duhul Sfânt pe care-L au apolinariștii, admițând ca la aceștia se afla harul Sfântului Duh și nu o inovație omenească. Cuvântul << pare >> e spus ironic. Apolinariștii, deci, compuneau opere poetice nu numai pentru a da replica legii lui Iulian, ci și pentru a-și răspândi erezia lor. Ei numeau elucubrațiile lor poetice sub patronajul Sfântului Duh, pretinzând, adică, o inspirație prin harul Acestuia. În fond, această pretenție era mincinoasă, pentru că nu Sfântul Duh, ci duhul eretic inspira producțiile versificate ale apolinariștilor.

Sfântul Grigorie și-a ținut promisiunea ca poeziile apolinariste vor primi o replică serioasă din partea lui. În adevăr, el nu s-a mărginit să scrie psalmi sub forma de imne în cinstea lui Dumnezeu și tot felul de poezii; el a editat și un număr de poezii contra lui Apolinarie, din care ni s-a păstrat una între poemele dogmatice, a zecea, în 74 versuri, intitulată: Contra lui Apolinarie, despre Întrupare.

Deci, poetica, păgână pe de o parte, poetica erotică pe de alta , au provocat și au stimulat în parte poezia gregoriană. Fiind pus în situația de a-și apăra credința si ortodoxia, Sfântul Grigorie își alimenta și-și lustruia talentul.

5.Mângâierea prin poezie. În al patrulea rând, zice Sfântul Grigorie, în al cincilea precizăm noi, potrivit calculului de mai sus, autorul nostru scrie poezie pentru propria-i mângâiere. Iubitor profund al înaltei poezii religioase și profane, Grigorie a cântărit de mult covârșitoarea putere de înălțare, de luminare și de mângâiere de care era în stare poezia adevărată. El avea sub ochi mai ales exemplul împăratului David, ai cãrui pslami i-au adus atâta îndulcire în anii săi de zbucium. Poezia și filozofia au mângâiat totdeauna pe oamenii superiori, cu deosebire atunci când ei înșiși trăiau și scriau această poezie și această filozofie. Theognis din Megara în Elegiile sale, Ovidiu în Tristele sale, Boethiu în Mângâierile filozofiei au contribuit serios la îndulcirea propriilor lor necazuri prin elaborarea și publicarea de versuri în aceste opere. Aceste opere poetice au mângâiat nu numai pe autorii lor, ci au mângâiat și mângâie și pe unii din cititorii lor. Cei vechi creaseră genul literar al mângâierii sau consolării care ne-a lăsat piese de o rară adâncime și frumusețe. Ei erau de părere că nimeni și nimic nu putea mângâia cu adevărat pe cineva în durere ca prietenul sau prietenii. Iar poezia era un prieten cald, sincer, devotat, mai ales dacă era adevărata poezie. Sfântul Grigorie a avut în poezie un prieten incomparabil care nu numai că l-a întreținut cu gânduri înalte, dar l-a întărit și l-a luminat în tristețea adusã de necazurile sale, de boala sa, de bătrânețea sa. Poezia îi crea iluzia unor zboruri pe aripile de aur ale talentului său până pe piscurile însorite ale artei pure, pe care el avea satisfacția de a fi creștinat-o cel dintâi și de a fi făcut și din ea un organ de laudă a lui Dumnezeu. Erau alții și chiar dintre păgâni care apreciau elogios producțiile literare ale Sfântului Grigorie, inclusiv cele poetice, desigur. Unul dintre aceștia era rafinatul intelectual Nemesiu, prefect de Capadocia, căruia autorul nostru i-a scris patru scrisori și un poem în versuri. Sfântul Grigorie avea, deci, motive serioase de a fi satisfăcut, cel puțin în parte, de versurile sale. Suferințele fizice îi erau și ele îndulcite prin poezia sa. De aici frumoasele sale versuri:

Al patrulea: chinuit de boala, găsii în poezie

Această mângâiere ca lebada bătrâna:

De a-mi povesti mie însumi zborul aripilor mele:

Nu un imn de jale, ci un imn de plecare.

III.3. Tematica poeziei Sfântului Grigorie de Nazianz

Sfântul Grigorie de Nazianz a adoptat o nouă tematică față de cea a poeziei păgâne, el însuși spunând :,,Eu sunt instrumental lui Dumnezeu și, prin cântări armonioase, închin imn Împăratului de care toate se cutremură”. Ca organ poetic al lui Dumnezeu, Sfântul Grigorie va cânta pe Dumnezeu-Împăratul, așa cum despre același Dumnezeu a tratat în toată proza sa.

Tematica Sfântului Grigorie cuprinde în general teologhisirea despre cer și despre pământ, dorind să conțină întreaga existență. Cadrul tematic este mai larg decât acela al poeziei profane, deși și acesta vorbește și de cer și de pământ, dar în perspectivele unui orizont mai restrâns, strict uman. Cerul poeziei gregoriene e sălașul purității absolute a dumnezeirii, în forma cea mai placută și mai proprie Sfântului Grigorie, adicã în forma Sfintei Treimi. Ca izvor al existenței, al vieții, al armoniei și al mântuirii, Sfânta Treime lucrează în lumina puritate desăvârșită. Poezia Sfântului Grigorie de Nazianz e un act de adorare, așa cum e și proza lui. Chiar în poemele sale istorice, acolo unde varietatea materialului și experiența sa personală îi permiteau atitudini și soluții mai degajate, el nu uită o clipă că centrul sau focarul poeziei sale este Dumnezeu.

IV. CHIPUL PREOTULUI LA

SFÂNTUL GRIGORIE DE NAZIANZ

Sfântul Grigorie de Nazianz ne arată care sunt factorii educativi care ajută la formarea noului teolog: familia și școala, amandouă lăsându-și amprentele lor asupra vieții sale în continuare.

Familia joacă primul rol în formarea spirituală și socială a adevăratului teolog, aici învățându-se pentru prima oară cuvintele Sfintei Scripturi și tot aici se învață să iubească pe semenul său, care este orice om. Contactul cu oamenii iluștri ai vremii îi dă posibilitatea să dorească să fie asemenea lor, iar cultura laică îi duce pe drumul cunoașterii și al autoformarii. Teologul trebuie să fie în primul rând om al Bisericii, legat de aceasta prin ocupația lui, interpret al tainelor dumnezeiesti, și nu în ultimul rând preot al Dumnezeului celui Preaînalt.

Sfântul Grigorie spunea c oricine are minte recunoaște cã primul nostru bun este știina, dar nu numai știința teologică, care prin simplitatea propovăduirii nesocotește tot ce înfrumusețează și dezvoltă cuvântul, ci și știința laică, pe care mulți creștini o socotesc a fi capabilă să îndepărteze pe om de Dumnezeu. Acumularea științei din orice ramură a vieții nu va face decât să completeze cultura preotului și nu-i va dăuna. Pentru că ,, a-ți propune să înveți pe alții, câtă vreme tu însuți nu ești destul de învățat”, nu poate aduce decât insatisfacție, deoarece nu poti învăța pe cineva ceea ce nici tu nu cunoști. Preotul trebuie să posede în întregime arta cuvântului, să învețe să-și strunească limba pentu a putea la vreme să scoată ideile ce se zbat în durerile nașterii.

În primul rând inima și cugetul lui trebuie să învețe , ,,să patrundă din punct de vedere teoretic și practic toate numirile și însușirile lui Hristos, atât cele vechi și înalte, cât și cele de mai târziu și mai umilite”. În afară de aceasta, cugetul preotului trebuie să se înalțe în așa grad, încât să vibreze la cuvintele dumnezeiești și la tâlcuirea Scripturilor, iar gîndirea lui să posede în întregime comorile ascunse ale înțelepciunii dumnezeiești, care sunt tainice pentru mulțime.

Scriitorul francez A. de Lamartine spunea despre preot: ,, În fiecare parohie este un om care este al tuturor; este chemat ca martor, ca sfătuitor ori ca reprezentant în toate actele solemne ale vieții, care ia pe om de la sânul mamei sale și nu-l lasă decât la mormânt, care binecuvintează ori sfințește leaganul, nunta, patul morții și sicriul ; un om pe care copilașii se obișnuiesc a-l iubi, a-l venera și a se teme firește de el ; pe care chiar necunoscuții îl numesc părinte ; la picioarele căruia creștinii merg și depun mărturisirile lor cele mai intime ; un om care prin starea lui este mângâietorul tuturor nenorocirilor sufletelor și ale trupurilor ; mijlocitor obligat între bogăție și sărăcie, care vede pe cel bogat și pe cel sărac bătând la ușa sa, rând pe rând; cel bogat pentru a-i lăsa milostenia în ascuns, cel sărac pentru a o primi fără a se rușina, care nefiind de nici o treaptă socială, ține deopotrivă la toate clasele: la clasele de jos prin modestia și simplitatea vieții; la clasele înalte prin educația, știința și înălțimea sentimentelor, ce inspiră și recomandă o religie a iubirii de oameni; un om, în fine, care știe toate, care are dreptul de a spune toate și al cărui cuvânt cade de sus asupra inteligentelor și asupra inimilor cu autoritatea unei misiuni dumnezeiești. Acest om este preotul”.

Sfântul Grigorie Teologul în tratatul său ,, Despre fugã “, ne spune: ,, preoția urmărește să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu, să-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu, dacă nu l-a pierdut ; dacă e în primejdie să-l piardă, să-i arate calea ca să și-l păstreze; iar dacă și l-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi. Preoția urmărește să facă să locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor. Și în sfârșit, scopul cel mai de seamă al preoției este să-l facă Dumnezeu și părtaș fericirii celei de sus pe cel ce aparține cetei de sus, pe om.

Sarcina fiecărui om o poartă el însuși, însă sarcina preoției o poartă cu fiecare preot în parte Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce a făgăduit că << va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor >>( Matei 28, 20 ). Acest fapt înalță misiunea preoției mai presus de orice demnitate și slujire omenească, fiindcă preotul nu lucrează și nu administrează cele sfinte numai cu puterea și capacitatea sa de om, ci cu cuvântul, cu inima și cu puterea lui Hristos, cu acea putere dumnezeiască cu care Mântuitorul a încredințat pe Sfinții Apostoli ca << vor calca peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului >> ( Luca 10, 19 ).

Această putere harică cu care Dumnezeu a investit pe aleșii Săi, are drept scop să mijlocească revărsarea asupra noastră a darurilor dumnezeiești necesare mântuirii și sfințirii sufletelor noastre, căci prin lucrarea preoției, Mantuitorul a lăsat în sarcina preoților grija mântuirii sufletului omenesc, răscumpărat cu prețul scumpului Său Sânge. În această artă a zidirii sufletești a credincioșilor, constă toată greutatea și sublimul preoției creștine căci <<Oricât de anevoioasă și de grea ar părea medicina – spune Grigorie Teologul – totuși nu-i atât de grea ca preoția, unde trebuie să observi și să vindeci purtările oamenilor, patimile lor, viața lor, voința lor și altele asemenea din om; unde trebuie să izgonești din perechea asta a noastră, din suflet și trup, tot ce este animalic și sălbatic și să pui în loc și să statornicești, tot ce este blând și plăcut lui Dumnezeu >>.

Acesta îi făcea pe Sfinții Părinți să se sfiască în fața unei asemenea mari vrednicii iar în anumite situații aproape că nu cutezau să o primească. Chiar Sfinții Trei Ierarhi s-au temut de ea, socotindu-se nevrednici de această chemare, deși erau curați ca îngerii. S-au temut gândindu-se la măreția ei și la responsabilitatea lor ca păstori de suflete, pentru ca îmbratișând-o să facă din această nobilă misiune cea mai vie și mai sfântã lucrare a vieții lor, rămânând peste veacuri adevărate modele de teologi și chipuri desăvârșite ale adevăratului păstor de suflete pe care l-au ilustrat cu inegalabilă măiestrie în operele lor nemuritoare despre preoție și l-au întruchipat în trăirea, nevoința și faptele lor pilduitoare.

Ei știau că a fi preot și teolog, a vorbi despre Dumnezeu și mai ales a-L simți pe Dumnezeu și a săvârsi cele sfinte, trebuie să te sfințești tu însuți mai întâi; trebuie să fii curat cu inima și pentru a fi curat cu inima, trebuie mai întâi ca mintea să-ți stăpânească patimile; trebuie să plângi pentru păcatele săvârșite, sã fii blând, smerit, iertător, să flămânzești și să însetezi de dreptate, să fii milostiv și să iubești pe aproapele tău. Conștient de această menire, Sfântul Grigore Teologul afirma astfel înainte de a se învrednici să dobândească harul preoției: << Pentru ca să curăț pe alții, spune el, trebuie să fiu eu mai întâi curat. Să fiu eu înțelept, ca să înțelepțesc pe alții. Să fiu eu lumina, ca să luminez pe alții. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, Sfântul Grigorie de Nazianz ne arată care sunt factorii educativi care ajută la formarea noului teolog: familia și școala, amandouă lăsându-și amprentele lor asupra vieții sale în continuare.