Sfantul Ambrozie al Mediolanului Punte de Legatura Intre Apus Si Rasarit
Sfântul Ambrozie al Mediolanului Punte de legătură ȋntre Apus și Răsărit
Planul lucrării
INTRODUCERE
REPERE BIOGRAFICE ALE SFÂNTULUI AMBROZIE AL MEDIOLANULUI
Contextul politic și religios
Contextul politic
Contextul religios
Familia Sfântului Ambrozie
Formarea Sfântului Ambrozie
Educația laică
Probus și Simplicianus
Alegerea Sfântului Ierarh Ambrozie în scaunul Episcopal
Raportul dintre Sfântul Ambrozie și împărații Valentinian I, Gratian, Valentinian II și Teodosie cel Mare
Raportul Sfântului Ierarh Ambrozie cu dinastia valentiniană
Relațiile Sfântului Ambrozie cu împăratul Teodosie ce Mare
LUPTA SFÂNTULUI IERARH AMBROZIE AL MEDIOLANULUI ÎMPOTRIVA EREZIILOR ȘI A PĂGÂNISMULUI
Sinodul ortodox de la Sirmium din anul 378
Sinodul de a Aquileia din anul 381
Sinodul de la Roma din anul 382
Sinodul de la Capua din anul 392
Sinodul de la Mediolanum din anul 393
Disputa cu păgânismul
Atitudinea Sfântului Ambrozie față de iudaism – Conflictul de la Callinicon
OPERA SFÂNTULUI AMBROZIE AL MEDIOLANULUI
DOCTRINA SFÂNTULUI AMBROZIE AL MEDIOLANULUI
RECEPTAREA ȊNVĂȚĂTURII TEOLOGICE A SFÂNTULUI AMBROZIE AL MEDIOLANULUI
SFANTUL AMBROZIE PE TERITORIUL ROMANESC
TABEL CRONOLOGIC
ANEXE
CONCLUZII
INTRODUCERE
Secolul al-IV-lea, apare în istorie ca o perioadă de agonie a lumii clasice, fiind totodată și o perioadă excepțională pentru creștinism, căci în această perioadă se impune definitiv în fața păgânismului. Pe plan ecclesial, evoluția Bisericii traversa o perioadă de criză și adâncire în interior, de conflicte și neînțelegeri între creștini, provocate adesea de către amestecul autorităților statale în orânduirile bisericești. Toate acestea au dus la o criză profundă de manifestare a adevărului revelat, fiind imperios necesar un răspuns la toate aceste probleme și neînțelegeri.
Acest secol, deși este marcat aprige dispute ȋntre Ortodoxie și eterodoxie, este cunoscut în Istoria Bisericii Creștine drept, ,,secolul de aur” datorită apariției neînfricaților apărători ai dreptei credințe. În această perioadă Biserica și-a dobândit libertatea de credința și tot în acest veac a fost formulată mărturisirea de credința la Sinoadele Ecumenice de la Niceea (325) și Constantinopol (381). De menționat însă că, în primele veacuri creștine Biserica nedezbinată lupta cu mai multă ușurință cu încercările, căci ramura răsăriteană și cea apuseană se afla într-o stare de comuniune, unite în duh și adevăr.
Sfinții Părinți ai secolului al-IV-lea au abordat teme existențiale ca răspuns la nevoile umane, teme care până atunci erau abordate doar de școlile filosofice, însă doar într-un mod ambiguu fără ca să-l aibă în centru pe Mântuitorul Iisus Hristos – Piatra cea din Capul Unghiului. Dintre teologii de seamă ai acestei epocii îi putem aminti pe Fericitul Ieronim, Atanasie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians, Grigorie de Nyssa, Ioan Casian, Chiril al Ierusalimului, Rufin de Aquileia, Didim cel Orb, Ambrozie de Mediolanum. Aceste mari personalități au fost marcante pentru istoria Bisericii Creștine fiind apărători ai dreptei credințe și cunoscându-se prin operele lor, legând prietenii și având același scop, mântuirea și păstrarea adevărului revelat neștirbit.
Una dintre cele mai proeminente personalități ale vremii, a fost negreșit Sfântul ierarh Ambrozie al Mediolanului. Acest mare ierarh apusean s-a remarcat atât ca un cleric deosebit și apărător al credinței ortodoxe niceene cât și ca un remarcabil și abil diplomat ecclesial, reglementând raporturile dintre Biserică și puterea statală, în spiritul unei relații de cooperare și colaborare, în care statul, în calitatea sa de instituție creștină, ajuta Biserica în misiunea ei, iar Biserica își păstrează libertatea de exprimare, pentru o bună îndeplinire a misiunii pastorale, misionare, sociale, și teologice. Ierarhul Mediolanului s-a impus prin forța practică a caracterului său echilibrat și mai ales prin înțelepciune, reușind să sfătuiască cu rezultate remarcabile pentru Stat și Biserica pe împărații: Grațian, Valentinian II și Teodosie cel Mare, pe care i-a format și i-a determinat să ia măsurile necesare împrejurărilor.
Cu adevărat putem spune că Sfântul Ambrozie reprezintă pentru Biserica Apuseană ceea ce reprezintă Sfântul Vasile cel Mare în Răsărit, remarcându-se prin acuratețea conținutului doctrinar, exegetic și moral, fiind un autentic exemplu de continuitate a teologiei apostolice și post-apostolice și un învățător pentru mulți teologi de seamă ai Bisericii printre care amintim: Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin, Leon cel Mare. Imediat după hirotonie Sfântul Ambrozie, trimite scrisori ierarhilor din Apus, dar mai ales din Răsărit, ținând o corespondență strânsă cu Sfântul Vasile cel Mare, fapt ce demonstrează că Sfântul Ambrozie a înțeles problemele Bisericii în secolul al-IV-lea, lupta cu ereziile. Această corespondență, din nefericire, nu s-a păstrat, însă s-a păstrat o scrisoare a Sfântului Vasile ce Mare din anul 375, prin care Sfântul Vasile adresează laude, asemănând aceasta chemare cu cea a lui David și a lui Amos. Sfântul Ierarh Ambrozie înțelegând necesitatea informației în materie de teologie, pentru a face fătat chemării sale, a reușit să-și însușească gândirea patristică orientală, alcătuind la rândul său lucrări de mare profunzime, dintre care unele au impresionat pe Fericitul Augustin, căci una din cele mari cununi literare a Sfântului Ambrozie, este aceea de a fi convertit pe acela care avea a devină marele Augustin.
Sfântul Ambrozie, trăind dramatica înfruntare dintre Ortodoxie și grupările eretice și fiind un luptător pentru apărarea adevărului revelat autentic, a abordat diferite teme doctrinare, remarcându-se prin acuratețea expresiilor, dovedind a fi un continuator remarcabil al gândirii apostolice, și totodată, ancorat în realitățile timpului sau, atent la problemele societății creștine de pretutindeni. Realismul sau pe de o parte, iar pe de altă parte freamătul vremii, caracterizat și alimentat de invaziile barbare, l-au îndreptat pe Sfântul Ambrozie spre acumularea cunoștințelor istorice.
Istoricii notează armonia și unanimitatea cu care dreptcredincioșii și ereticii arieni din Biserica Milaneză au ales pe episcopul lor în persoana consularului Emiliei și Liguriei. Aceasta συμφωνία τϖν πάντων, această înțelegere a cetățenilor milanezi, sau mai bine spus, armonia tuturor, înțeleasă ca un semn dumnezeiesc și admirată chiar de puterea imperială, prevestea activitatea viitoare ecumenică a Sfântului Ambrozie, încercând să apropie Răsăritul și Apusul creștin.
Sunt demn de luat în seama aspectele dimensiunii misionare și ecumenice ale Sfântului Ierarh Ambrozie, bucurându-se de o receptare de mare amploare în rândul sfinților părinți. Formulările sale hristologice și dogmatice au fost traduse și foarte apreciate chiar în mediile grecești, fiind citat la Sinoadele ecumenice din secolele V-VIII, considerat în Răsărit stâlp al învățăturii adevărate: ,, Apărătorului credinței și slujitorului Bisericii lui Hristos, Sfântului Ierarhului Ambrozie, episcopul cetății Mediolanum, cântări de laudă să-i aducem, că unuia care a luptat pentru apărarea dogmelor celor sfinte și a biruit ereziile.”
REPERE BIOGRAFICE ALE SFÂNTULUI AMBROZIE AL MEDIOLANULUI
2.1. Contextul politic și religios
Încă de la începutul secolului al-IV-lea, Biserica Creștină începea o nouă perioadă, prin edictul de toleranță din anul 313 de la Mediolan al împăraților Constantin cel Mare și Liciniu. Deși acest decret oferă religiei creștine o situație favorabilă misiunii și manifestării libere a cultului creștin, este totuși un punct de cotitură și de încercare, căci creștinii nu au fost acceptați de către păgâni nici după promulgarea edictului imperial, considerându-se că religia creștină aduce atingeri grave credinței străvechi și zeilor protectori.
2.1.1. Contextul politic
În anul 286, împăratul Maximian, asociat la conducerea imperiului muta capitala Imperiului Roman de Apus în cetatea Mediolanului devenind totodată și reședința imperială. Această prezență a puterii civile supreme conferă importanță și scaunului episcopal căci deseori episcopal milanez prezida sinoade sau mijlocea în fata autorității imperiale, problemele delicate. Episcopul cetății Mediolanului, în această perioadă intervine în alegerea clericilor și deține controlul general al vieții religioase și disciplinare.
La data de 17 noiembrie 375, în provincia Pannonia Superior, moare împăratul Valentinian I. Pe scaunul imperial îi urmează Grațian, fiul său. Grațian se arătă binevoitor față de Ortodoxie, fiind un om blând, dreptcredincios, smerit și în unele momente mult prea timid pentru funcția de împărat. La scurt își asociază la tron fratele vitreg, Valentinian a-II-lea în vârstă de 4 ani, însă neacordându-i întregul teritoriul central al imperiului, ci doar provincia Iliric. Valentinian al-II-lea va rămâne la Sirmium, reședința provinciei, sub tutela ȋmpărătesei Iustina, mama sa. Acest fapt nu a rămas fără urmări, căci se naște din aceste acțiuni ale lui Grațian, ceea ce istoricii numesc, ,,problema Iliricului”. Mai explicit prefectura Iliricului era râvnita deopotrivă atât de împăratul apusean cât și de împăratul bizantin. Mai mult de acest lucru, împăratul Grațian stăpânea și prefectura Occidentală, pe lângă Italia și Africa. Prefectura occidentală cuprindea Galia, Spania și Bretania.
2.1.2. Contextul religios
Una dintre problemele majore cu care s-a confruntat Biserica Creștină a fost erezia ariană. Promotorul acestei erezii este Arie, de origine egipteană, preot al Bisericii Baucalis din Alexandria, discipol indirect al ereticului Paul de Samosata. Arianismul s-a născut dintr-o neputință a preotului Arie, de înțelegere a tainei lui Dumnezeu Unul în ființă, dar întreit în Persoane. S-a încercat depășirea acestei dificultăți în prima parte a secolului, culminând cu Sinodul din 325 de la Niceea, convocat chiar de Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Acest demers nu a făcut decât să potențeze și mai mult conflictul întreținut de ambiția și mândria arienilor. După Sinodul I Ecumenic arienii s-au împărțit în trei categorii: arienii rigoriști sau anomeii, semiarienii sau omiusienii și acacienii, divizând Biserica Răsăriteană, iar mai târziu Biserica Apuseană, creând dezbinare, căci Bisericile creștine aveau deopotrivă credincioși care negau divinitatea Mântuitorului Iisus Hristos, fiind adepți ai lui Arie, iar pe de altă parte credincioși care respectau hotărârile Sinodului de la Niceea, fiind dreptcredincioși. Aceste dispute doctrinar-trinitare au fost prezente în Biserică până în secolul al-VI-lea, alimentând controversele hristologice ulterioare.
Dat fiind faptul că erezia lui Arie, condamnată în Răsărit încă din anul 325 la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, a ajuns destul de târziu în Biserica Apuseană, dispute aprinse pe această temă având loc ȋn Occident, abia după anul 351, când Constantius II, susținător al arienilor, a devenit împărat al Imperiului Roman de Apus. Claudio Moreschini spune: ,,Este interesant, prin urmare, că cei treizeci de ani după conciliul de la Niceea, care fuseseră atât de agitate în Orient, se scurseseră fără să lase aproape nicio urmă în creștinătatea occidental: această ignoranță denotă fără niciun dubiu, faptul că în Antichitatea târzie, mai ales cele două lumi ale Mediteranei, cea occidentală și cea orientală, trăiau deja sub multe aspecte o viață separate, așa cum se va întâmpla apoi în Evul Mediu”.
Împăratul Valentinian I adoptă o atitudine de neutralitate în problemele religioase, conștient de răul pe care îl poate comite intervenția puterii statale în viața religioasă, lucru ignorat de înaintașii săi. Însă, Auxențiu s-a bucurat de o protecție tacită a împăratului, reușind să-și păstreze scaunul episcopal, în ciuda eforturilor depuse de ortodocși, reprezentați de Sfântul Ilarie de Pictavium. Dovada acestui fapt constă în neacceptarea de către împărat a deciziei sinodului ținut la Mediolan serica Apuseană, dispute aprinse pe această temă având loc ȋn Occident, abia după anul 351, când Constantius II, susținător al arienilor, a devenit împărat al Imperiului Roman de Apus. Claudio Moreschini spune: ,,Este interesant, prin urmare, că cei treizeci de ani după conciliul de la Niceea, care fuseseră atât de agitate în Orient, se scurseseră fără să lase aproape nicio urmă în creștinătatea occidental: această ignoranță denotă fără niciun dubiu, faptul că în Antichitatea târzie, mai ales cele două lumi ale Mediteranei, cea occidentală și cea orientală, trăiau deja sub multe aspecte o viață separate, așa cum se va întâmpla apoi în Evul Mediu”.
Împăratul Valentinian I adoptă o atitudine de neutralitate în problemele religioase, conștient de răul pe care îl poate comite intervenția puterii statale în viața religioasă, lucru ignorat de înaintașii săi. Însă, Auxențiu s-a bucurat de o protecție tacită a împăratului, reușind să-și păstreze scaunul episcopal, în ciuda eforturilor depuse de ortodocși, reprezentați de Sfântul Ilarie de Pictavium. Dovada acestui fapt constă în neacceptarea de către împărat a deciziei sinodului ținut la Mediolan în 364, în cadrul căruia episcopii niceeni hotărau depunere episcopului arian Auxențiu.
2.2. Familia Sfântului Ambrozie
Născut și crescut într-o familie nobilă creștină în cetatea Treveri, Sfântul Ambrozie este cel din urmă copil al familiei. Tatăl său, pe nume tot Ambrozie, prefect al Galiei, moare prematur, în jurul anului 350, lăsându-și soția și trei copii singuri, fără să se bucure prea mult de realizările părintești. Autorul biografiei Sfântului Ambrozie al Mediolanului, Paulin de Milan, nu precizează data nașterii Sfântului Ambrozie, astfel, cercetătorii plasând nașterea să între anii 333-340, cel mai probabil acesta născându-se în anul 333/334.
Paulin, biograful Sfântului Ambrozie nu oferă foarte multe date, însă ne-a lăsat o povestire din care înțelegem că Dumnezeu a lucrat în mod vădit încă din fragedă pruncie în persoana Sfântului Ambrozie: ,,Odată, pe când copilul era așezat în leagăn, în curtea pretoriului, și dormea cu gura deschisă, din senin, veni un roi de albine și îi acoperi fața și capul în așa fel încât albinele îi intrau și îi ieșeau continuu din gură. Tatăl său, care se plimba alături de mama sau de fiica sa, și-a împiedicat slujnica, care purta de grijă de a hrăni copilul, să le alunge (căci era impacientată să nu sufere vreun neajuns copilul) și aștepta cu o afecțiune părintească să vadă cum se termină minunea. Dar, după scurt timp, ele au zburat și s-au urcat atât de sus în aer, încât nu au mai putut fi văzute de ochi omenesc. Atunci, tatăl, înspăimântat, a zis: ,,Dacă va trăi acest copilaș, va fi cineva mare. Într-adevăr, încă din prima copilărie a robului său, a lucrat Domnul să se împlinească ceea ce a fost zis:, Cuvintele frumoase sunt fagure de miere” (Pld. 16,24); căci acel roi de albine al scrisului său ne-a produs noua fagure, ce a făcut știute darurile sale cerești și a înălțat mintea oamenilor de a cele pământești la cele cerești”.
Sfântul Ambrozie s-a născut într-o familie creștină cu trei copii el fiind cel mai mic dintre frați. Cu Satyrus, fratele său, a avut o relație foarte apropiată fiind nedespărțiți și studiind chiar împreună la cele mai prestigioase școli din Roma. După perioada studiilor, sunt numiți avocați la prefectura din Sirmium. Singura perioadă în care cei doi frați se despart este în timpul în care Sfântul Ambrozie este ales ,,consul al Aemiliei și Liguriei”, iar Satyrus este numit guvernator.
Atașamentul și dragostea nemăsurata pe care i le purta Satyrus fratelui său, sunt dovedite de faptul că, atunci când Ambrozie este hirotonit episcop de Mediolan, Satyrus, alege să-și curme cariera administrativă și să meargă la Mediolan pentru a se îngriji de reședința episcopală. Acest lucru reprezintă idealul dragostei frățești și al unității familiale.
Marcelina, sora cea mai mare, reprezenta un model de persoana virtuoasă încă din tinerețe, depunând voturile monahale în fața papei Liberius, în catedrala Sfântul Petru din Roma, încă de când Ambrozie era doar un copil. Chiar dacă Marcelina a rămas la Roma, relația cu Ambrozie a continuat, oferindu-i sprijinul și sfaturile în orice împrejurare, mărturie fiind corespondența vastă dintre cei doi frați. În anul 377, Sfântul Ambrozie, îi dedică sorei sale Marcelina, lucrarea ,,Despre fecioare”, în care o sfătuiește în a practica asceza și înfrânarea, purtându-i o grijă frățească deosebită.
2.3. Formarea Sfântului Ambrozie
2.3.1. Educația laică
După moartea tatălui său, Sfântul Ambrozie împreună cu sora sa Marcelina și fratele lui Satyr, sunt duși către mama lor la Roma, unde rămâne până în anul 369. Aici Sfântul Ambrozie a primit o educație înalta studiind la cei mai buni profesori ai vremii magistratura și acumulând o vastă cultura clasică, juridică și literară, fapt dovedit de stilul său deosebit de elegant din întreaga operă. Opera sa inspiră un dinamism, optimism, lumină spirituală și o deosebită forța psihologică.
Sfântul Ambrozie era adept al culturii clasice grecești, însă cunoștea și cultura romană a fel de bine, însușindu-și și o importantă pregătire retorică și juridică. Ȋn anul 370, pentru calitățile sale, împăratul roman Valentinian I îl ridică pe Sfântul Ambrozie, în treaptă de ,,Consularis Liguriae et Aemiliae” cu reședința la Mediolanum.
2.3.2. Probus și Simplicianus
Dintre persoanele marcante din viața Sfântului Ambrozie, menționăm pe Probus și Simplicianus, doua figuri emblematice care și au pus amprenta pregnant în formarea lui.
Claudius Petronius Probus, prefectul Italiei și Galiei, numit consul de către împăratul Valentinian I în anul 371, a remarcat măiestria Sfântului Ambrozie, în vremea aceea avocat, și l–a numit consilier personal. Atunci când Ambrozie este numit guvernator al Aemiliei și Liguriei, paradoxal, Probus îl îndeamnă să conducă provincia precum un episcop. Relația aceasta de prietenie adevărată va dăinui neîncetat, Probus ramând protectorul Sfântului Ambrozie în tot timpul vieții sale.
Simplicianus, preot al Bisericii din Mediolanum, a fost duhovnicul Sfântului Ambrozie. Deși a fost succesorul lui Ambrozie în scaunul episcopal, Simplicianus avea o înaltă pregătire duhovnicească, călăuzindu-l în pregătirea sufletească, pe lângă Sfântul Ambrozie și pe Fericitul Augustin.
Cu siguranță pregătirea teologică a Sfântului Ambrozie se datorează în mare parte lui Simplicianus, cel care i-a administrat Sfântului Ambrozie, Sfânta Taină a Botezului. Cu toate acestea, din corespondența păstrată, reiese faptul că deși Simplicianus s-a ocupat de catehizarea Sfântului Ambrozie, acesta recunoștea autoritatea episcopală și competență teologică, cerându-i nu de puține ori să-i tâlcuiască câte un fragment biblic. Sfântul Ambrozie da dovadă de smerenie și îi recunoaște reciproc lui Simplicianus calitatea de părinte duhovnic, căruia îi poartă un respect pe măsură.
După moartea Sfântului Ambrozie în anul 397, Simplicianus, deși bătrân, îi urmează în scaunul episcopal de Mediolanum, la sfatul dat chiar de Sfântul Ambrozie cu puțin timp înainte de mutarea sa la Domnul.
2.4. Alegerea Sfântului Ierarh Ambrozie în scaunul Episcopal
După moartea episcopului arian Auxențiu, în 373, împăratul Valentinian a chemat pe episcopi și le-a zis: ,,Știți destul de lămurit, de vreme ce ați fost nutriți cuvintele dumnezeiești, ce fel se cuvine ca să fie cel învrednicit de arhierie și că, nu numai cu cuvântul, ci și cu viața sa, să îndrepte pe cei care-i conduce, să se arate pe sine însuși model de vituțe șiș a aibă ca mărturie a învățăturii viețuirea sa personală.”. Ȋn cetatea Mediolanului se pornește o mare dispută între arieni și dreptcredincioși, având loc revolte și ciocniri violente între cele două părți. Ambrozie, în calitate de guvernator, însărcinat cu conducerea administrativă a regiunii, a auzit despre aceste tulburări și de teamă ca revoltele să nu evolueze intervine în dispută liniștind lucrurile în cetate. Organizând apoi alegeri pentru scaunul episcopal vacant, fiind prezenți cu toții într-o biserică mare din Mediolan, o voce de copil se aude strigând: ,,Ambrozie Episcop!”; apoi întreaga biserică a început să strige: ,,Ambrozie Episcop!”, mergând în aceste urale prin întreaga cetate. Deși Ambrozie a refuzat categoric, ascunzându-se în locuința unui om de seamă al Imperiului, pe nume Leontius, s-a întors în cetatea Mediolanului, în momentul în care a aflat că împăratul Valentinian a poruncit să fie botezat și apoi hirotonit, căci cunoștea ca gândirea lui era dreaptă, iar hotărârile lui erau foarte precise. Așadar la data de 31 noiembrie 374, Sfântul Ambrozie a primit botezul, iar la data de 7 decembrie 374 a fost uns episcop.
Așezarea Sfântului Ambrozie în scaunul episcopal milanez, realizată în mod spontan se datorează în mod sigur unei prestigiu cunoscut în prealabil de către mulțimea credincioșilor dornică de un pastor drept care să-i conducă în acea vreme de tulburare.
În Constituțiile Apostolice, cea mai mică vârstă stabilită pentru candidatul la episcopat pare a fi de 50 de ani. Legiuirile lui Justinian au redus vârsta aceasta întâi la 35 de ani pentru candidații la episcopat, iar mai târziu la 30 de ani împliniți. Astăzi, în diferitele Biserici particulare, vârsta canonică, pentru intrarea în ierarhie diferă de prescripțiile canonice și, în general, pentru episcopat se pretinde a fi de 30 de ani împliniți. În momentul alegerii ca episcop, la data de 7 decembrie 373, Sfântul Ambrozie al Mediolanului avea în jur de 37-40 ani, avea vârsta minimă admisă, deoarece, așa cum am menționat, pentru episcopat se cerea vârsta de 30 de ani (canonul 11 Neocezareea; canonul 14 Trulan), pentru diaconat 25 ani (canonul 16 Cartagina, canonul 14 Trulan) și pentru subdiaconat 20 de ani, căci candidatul trebuie să ajungă la o anumită vârstă, pentru că el să fie în stare să-și exprime voința liberă și totodată Biserica să aibă garanția că este conștient de serviciul său.
Candidatul nu trebuia să fie nici surd, nici orb, însă nu oricare slăbiciuni corporale neînsemnate stau în calea hirotoniei. Prestanța fizică este o calitate binevenită pentru viitorul cleric, nefiind însă o condiție absolut necesară.
Credința neclintită este o condiție fără de care nimeni nu poate primi Taina Hirotoniei. Candidatul este examinat de autoritatea bisericească asupra pregătirii sale temeinice, în a cunoaște toate cele ce țin de îndeplinirea slujbei sale viitoare. Sfântul Ambrozie în momentul alegerii era în afara Bisericii, nefiind botezat, Paulin de Milano, biograful său, neprecizând dacă Sfântul Ambrozie era catehumen sau nu, dar foarte probabil acesta era catehumen, deoarece aparținea unei familii creștine, ȋnsă el asimilează învățătura de credința ulterior alegerii ȋntru episcop.
Candidatul la episcopat, pe lângă cunoștințele teologice speciale pe care trebuia să le posede, trebuia să aibă și o educație, religios-morală corespunzătoare acestui scop. Deși nu era pregătit în amănunt în domeniul teologiei, Sfântul Ambrozie al Mediolanului, după moartea tatălui său a studiat la Roma la cele mai prestigioase școli, stăpânind foarte bine limba greacă și limba latină, cunoscând filosofia greacă, fapt ce reiese din scrierile sale, în care ȋi citează foarte des pe Platon și Aristotel.
Celor ce intrau în cler li se cere o viață ireproșabilă, care va fi atent cercetată înainte de primirea hirotoniei. Deși alegerea sa a fost făcută de către popor, ci nu de ierarhia bisericească și statală, neexistând astfel cercetarea vieții, conform biografilor, Sfântul Ambrozie și-a păstrat castitatea, și a dus o viață curată înainte de hirotonie, deși a luat parte la viața politică, viața ce era caracterizată în acea vreme drept o viață vicioasă neconforma cu viața creștină.
În canoane se prevede că viitorul cleric să cunoască temeinic Sfânta Scriptură și toate cele ce sunt necesare instruirii poporului (Canonul 2 – Sinodul I Ecumenic). Episcopul trebuie să-și însușească cât mai mult atât învățătura revelată, cât și cea lumească, după cum spun și Sfinții Părinți, care îndeamnă la studii aprofundate pentru cunoașterea trecutului și prezentului, fără de care toate celelalte nu valorează nimic.
Canoanele accentuează în mod deosebit necesitatea culturii științifice a clerului, interzicând hirotonia acelora care nu dau dovadă de o pregătire temeinică sau chiar oprindu-i de la slujire pe cei care-și arată nevrednicia (Canoanele 8 și 10 Apostolice.; Canonul 2 Sinodul I Ecumenic; Canonul 12 Laodiceea; Canonul 18 Cartagina).
Vedem însă, în Canonul 89 al Sfântului Vasile cel Mare, că ȋn perioada contemporană a Sfântului Ambrozie, poporul era prima instanță de cercetare împreună cu presbiterii și diaconii. Mulți intrau în cler cu nevrednicie, pentru diferite motive personale, primind slujirea bisericească de la comunitate. Așadar dorința poporului era ascultată, făcându-se dispense în cazul în care această dorință era neconformă cu legiuirile bisericești. La Mediolan, nu a fost exclusiv dorința poporului, ci o minune dumnezeiască, o chemare precum cea a Sfântului Apostol Pavel, mărturie fiind și data de prăznuire, 7 decembrie, reprezentând dată în care Sfântul Ambrozie a fost hirotonit.
Imediat după hirotonie Sfântul Ambrozie, trimite scrisori ierarhilor din Apus, dar mai ales din Răsărit, ținând o corespondență strânsă cu Sfântul Vasile cel Mare, fapt ce demonstrează că Sfântul Ambrozie a înțeles problemele Bisericii în secolul al-IV-lea, lupta cu arienii. Pentru a liniști cele două grupări, acceptă clerul hirotonit de către predecesorul său Auxențiu, episcop arian, iar primelor sale omilii nu le dă un sens profund antiarian. Însă, aducerea moaștelor episcopului Dionisie, episcop de Mediolan, martirizat în Capadocia apărând credința niceeana, a arătat vădit faptul că Sfântul Ambrozie era un antiarian convins. Sfântul Vasile cel Mare a descoperit în Sfântul Ambrozie frumusețea omului interior, a omului duhovnicesc, căruia i s-a încredințat cârma vestitei corăbii a lui Hristos, Biserica Mediolanului, prețuindu-l pe Sfântul Ambrozie pentru râvna sa.
Înțelegând misiunea sa, Sfântul Ambrozie, alături de Simplicianus s-a dedicat pregătirii teologice dar în aceeași măsură și lucrării filantropice, atât de necesară într-o comunitate marcată de încercări așa cum era cetatea Mediolanului. Schimbările demografice au modificat configurația socială a cetății iar fără o activitate socială și pastorală organizată nu se puteau rezolva problemele impuse de existența săracilor, bolnavilor și a celor din temnițe. Având aceasta viziune asupra activității sale, imediat după hirotonie, Sfântul Ambrozie și-a oferit întreaga avere pentru susținerea educației și activității sociale, folosind în situațiile critice, bunurile bisericești pentru răscumpărarea prizonierilor, câștigând încrederea oamenilor și fiind necondiționat dispus să ajute pe cei ce îi cerea ajutorul, curtea reședinței, ce nu era niciodată închisă, fiind plină pretutindeni de oameni neajutorați.
2.5. Raportul dintre Sfântul Ambrozie și împărații Valentinian I, Gratian, Valentinian ÎI și Teodosie cel Mare
În vremea împăratului Constantin cel Mare, s-a dat posibilitatea ierarhilor să acționeze ca avocați sau judecători pentru credincioșii creștini. Sfântul Ambrozie a dus o activitate juridică susținută, intervențiile sale, în special pentru condamnații la moarte, ne dorind subminarea puterii judecătorești, ci respectarea principiului Bisericii: ,,nu moarte păcătosului, ci îndreptarea lui”.
2.5.1. Raportul Sfântului Ierarh Ambrozie cu dinastia valentiniană
Raporturile dintre Ambrozie și Valentinian I, împăratul care aprobase alegerea sa în prestigiosul scaun episcopal al Mediolanului, s-au desfășurat într-un climat de pace și dreptate, după cum spune chiar Sfântul Ambrozie în convorbirea cu Valentinian II, fiul împăratului Valentinian I. Intervențiile politice în viața publică a le Sfântului Ambrozie al Mediolanului au la baza conștiința sa că este reprezentant al lui Dumnezeu, fiind totodată apărător al Bisericii pe lângă autoritățile vremelnice. Sfântul Ambrozie are conștiința vie că apără interesele întregii comunități eclesiale de îndată ce acestea riscă să fie pângărite de o decizie imperial. Simțindu-se răspunzător reacționează cu puterea cuiva care își apără propriile interese. Astfel în timpul domniei împăratului Valentinian I, Sfântul Ierarh Ambrozie intervine de mai multe ori în viața publică și politică pentru a evita comiterea unui sacrilegiu, mai ales că politica imperială în problemele religioase era una de sistematică neutralitate.
Până în altul 379 nu deținem informații despre modul de cooperare dintre Sfântu Ambrozie și împăratul Gratian. În anul 378 Grațian emisese un edict de toleranța religioasă, care excludea ȋnsă pe arienii extremiști, edict pe care datorită Sfântului Ambrozie îl abroga în anul 379, probabil aceasta fiind una dintre urmările întâlnirii dintre Grațian și ierarhul milanez de la Sirmium din anul 378. La întâlnirea de la Sirmium, Grațian îi ceruse Sfântului Ambrozie să-l lămurească în privința credinței și să-i explice eresurile ariene. Marele ierarh redactează lucrarea ,,Despre credința”, în cinci cărți, lucrare ce îl lămurește pe împărat și intensifică politica atiariana a acestuia.
Atacurile pierdute în fața uzurpatorului Maxim în Bretania și în Galia, duc la sfârșitul tragic al lui Grațian la Lyon, la data de 25 august 383, generând o adevrata criză politică în Occident. Îi urmează în tron fratele său mai tânăr, Valentinian II, împreună cu mama sa Iustina, confruntându-se și aceștia cu uzurpatorul Maxim. Pentru a rezolva aceste conflicte, Valentinian II încearcă să discute cu Maxim. Discuțiile s-au purtat în Galia, iar reprezentantul imperial nu a fost nimeni altul decât Sfântul Ierarh Ambrozie. Negocieriele din Galia, au avut un adevărat success, Sfântul Ambrozie fiind primul ierarh din istoria imperiului care exercită un rol diplomatic, căpătând odată cu acest fapt și un prestigiu din partea curții imperiale. Atașamentul Sfântului Ambrozie pentru dinastia valentiniană reiese din predica ținută de acesta la funerariile împăratului Valentinian II, în anul 392.
2.5.2. Relațiile Sfântului Ambrozie cu împăratul Teodosie ce Mare
Începând cu împăratul Teodosie cel Mare, Biserica intră într-o perioadă de liniște și bunăstare, căci pagânismul și ereziile sunt reduse la nivelul de secte sau opinii persoanele, deciziile sinoadelor ecumenice și locale fiind aplicate întocmai cu rigurozitate.
Împăratul Teodosie cel Mare, botezat în anul 380 de către Ascholius de Tesalonic, era un ortodox convins, iar deciziie sale erau expresia stării sale de bun slujitor al Bisericii, politica lui religioasă reprezentând de altfel triumful Bisericii. Deciziile sale nu par a fi influențate de către nimeni, căci în opinia sa, pacea în Biserica este egală cu unitatea bisericească. Împăratul dorea să fie respectat de către Biserica întocmai cum el este repectuos față de ea, de aceea el a găsit în mitropoliții răsăriteni colaboratori binevoitori.
La venirea lui Teodosie în Occident, Sfântul Ambrozie regăsește în el împăratul glorios care a răzbunat necazuile pe care le-a îndurat Biserica, prin înfrângerea lui Maxim, dar și un om iscusit care a rezolvat atât înglobarea fără luptă a goților dar și problema frontierei persane.
În Occident, Teodosie cel Mare găsește la întâistătătorii scaunelor episcopale, aceeași atitudine binevoitoare precum a răsăritenilor, cu excepția episcopului milanez Ambrozie, care pare uneori, că îi stă împotrivă.
O etapă ce caracterizează politica religioasă a Sfântului Ambrozie, poate fi considerată reacția față de masacrul din Tesalonic. La Tesalonic, în timpul jocurilor de arena din anul 390, comandantul garnizoanei Illyricului a fost ucis de mulțimea adunată, împăratul ordonând pedepsirea vinovaților. Deși a revenit asupra acestei decizii, soldații au continuat masacrul și astfel au fot uciși 7000 de oameni.
Sfântul Ambrozie a reacționat imediat față de acest incident și a cerut printr-o scrisoare împăratului să facă penitență publică și l-a oprit de la Sfânta Împărtășanie până când acesta va intra în biserică, își va da semnele imperiale jos și își va recunoaște greșeală în fața comunității. Acest episod, care dovedește autoritatea și prestigiul de care se bucura Sfântul Ambrozie este confirmat și de istoricul Teodoret de Cyr care ne relatează că Teodosie dorind intre în biserica pentru a participa la Sfânta Liturghie, a fost intamppinat de către Sfântul Ambrozie în tinda bisericii, care l-a oprit zicându-i: ,,Cum vei primi cu astfel de mâini Preasfântul Trup al Stăpânului? Cum vei apropia de această gură Sângele cel scump, tu care ai vărsat atâta sânge, în mod nelegiuit din cauza mâniei? Pleacă, deci, și nu încerca să mărești prima nelegiuire cu altele noi (…). Împăratul s-a supus acestor cuvinte și s-a întors în palatul imperial suspinând și lăcrimând”.
Cu excepția câtorva incidente, relațiile dintre Sfântul Ambrozie și ȋmpăratul Teodosie au fost prietenești, fapt mărturisit de către Sfântul Ambrozie în anul 395, la înmormântarea credinciosului împărat Teodosie cel Mare.
LUPTA SFÂNTULUI IERARH AMBROZIE AL MEDIOLANULUI ÎMPOTRIVA EREZIILOR ȘI A PĂGÂNISMULUI
După Sinodul I Ecumenic, cei mai aprigi susținători ai arianismului în provinciile Iliricului, au fost episcopii Valens de Mursa (335-370), Ursacius de Singidunum (335-370) și Germinius de Sirmium (351-376), silind mai mulți episcopi să-i datorită suustinerii de care bucura din partea împăratului Constantius, căci ne avem mărturia lui Sulpiciu Sever:, Căci aproape toți episcopii celor două Panonii, și mulți dintre orientali și toată Asia, au fost de acord cu perfidia acestora”.
Datorită politicii de neutralitate în problemele bisericești a împăratului Valentinian I, episcopii arieni din provincia Iliricului împreună cu Auxențiu de Mediolan, nu au fost depuși din treaptă deși în anul 370 au fost condamnați de către un sinod întrunit de papa Damasus la Roma. Din rândul arienilor se vor ridica alți doi aprigi susținători și promotori ai ereziei, Secundian de Singidunum și Palladius de Ratiaria.
3.1. Sinodul ortodox de la Sirmium din anul 378
Sfântul Ambrozie a înțeles în amănunt problemele cu care se confrunta ortodoxia și era hotărât să schimbe situația în care Biserica se afla în momentul alegerii sale în treaptă episcopatului. Dedicându-se studiului și aprofundând Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți, Sfântul Ierarh Ambrozie a introdus adaptări concrete la evenimentele și situațiile din societatea contemporană lui, în sprijinul credincioșilor.
În anul 376 a murit episcopul arian Germiniu de Sirmium, iar Sfântul Ambrozie merge la Sirmium pentru a participa la alegerea noului ierarh, unde întâlni opoziția vehementă a împărătesei Iustina, regenta împăratului Valentinian II, stabilită în această cetate. Sfântul Ambrozie împreună cu ceilalți episcopi ortodocși ai Iliricului au reușit, împotriva răscoalei ariene, să instaleze în scaunul episcopal pe Anemius, ierarh ortodox, astfel cucerind din stăpânirea arienilor încă o metropolă creștină.
Anemius împreună cu Ambrozie și ceilalți episcopi ortodocși au pornit o luptă susținută împotriva arienilor astfel că în luna iulie a anului 378 s-a întrunit la Sirmium, în prezența imparatuui Grațian așa-numitul, ,,Sinod din Iliria”, sub conducerea lui Anemius de Sirmium și a Sfântului Ambrozie al Mediolanului, la care au participat un număr foarte mare de episcopi ortodocși din provinciile Iliricului și din Nordul Italiei. Acest sinod ortodox a avut ca scop atât biruirea definitivă a rămășițelor ariene cât și combatere ereziei pnevmatomahilor, care tăgăduiau consubstanțialitatea Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul.
Documentele emise la Sinodul de Sirmium din anul 378, s-au păstrat, în ,,Istoria Bisericească” a lui Teodoret al Cirului:
Rescriptul împăraților Valens, Gratian și Valentinian al – II – lea către episcopii din Asia, Frigia, Caria și Pacatia, unele idei asemănându-se cu lucrarea, ,,De fide” a Sfântului Ambrozie.
O Mărturisire de credință, alacuită de către participanții Sinodului de la Sirmium, prin care ierarhii mărturisesc adevărul de credințe neștirbit: ,,Noi însă gândim ca și sinoadele de acum, de la Roma sau din Galia, că este Una și Aceeași Ființă a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, în trei Persoane, adică în trei ipostase desăvârșite. Mărturisim iarăși după expunerea de la Niceea și că Fiul lui Dumnezeu, Cel Deoființă, S-a întrupat din Sfânta Fecioară Maria și S-a sălășluit între oameni și că a îndeplinit toată iconomia prin nașterea, patimile, învierea și înălțarea Sa la Ceruri. Și va veni iarăși ca să ne răsplătească după felul de viață al fiecăruia, la ziua judecății, văzut în trup, dar arătându-și puterea Sa dumnezeiască, fiind Dumnezeu purtător în trup și nu om purtător de Dumnezeu. Anatematizam pe cei care gândesc cele contrarii și pe cei ce anatematizeaza în mod sincer pe oricine zice că Fiul nu a fost înainte de a se naște”
O Scrisoare sinodală adresată ierarhior răsăriteni.
Douăzeci și patru de anatematisme, care conform ultimele cercetări i le atribuie Sfântului Ambrozie, deși istoricul Teodoret al Cirului le pune pe seama papei Damasus.
Împăratul Grațian, în toamna anului 378, pentru a stabiliza relațiile din Imperiul Roman de Apus, a publicat un edict de toleranța religioasă, exceptându-i însă de la acest edict pe arienii extremist, pe eunomieni, pe fotieni și pe manihei. Sfântul Ambrozie lămurindu-l pe împărat și îndrumându-l pe acesta pe calea cea dreaptă a ortodoxiei prin cele două lucrări ,,Despre credința” și ,,Despre Duhul Sfânt”, obține de la Grațian revocarea actului la data de 3 august 379 și semnarea unui nou edict la 22 aprilie 380, prin care se ordonă interzicerea ereziei ariene și confiscarea locașurilor de cult ale adepților acestei grave erezii.
3.2. Sinodul de a Aquileia din anul 381
După ce la începutul anului 381, împăratul Grațian și-a stabilit reședința la Mediolanum, s-a planificat un sinod universal la care să participe atât episcopii din Răsărit cât și cei din Apus. Ierarhul milanez a reușit să-l convingă pe împăratul Grațian să-și schimbe planurile în privința acestui sinod, convocat atât pentru a elimina tulburarea din imperiu cât și pentru judecarea ereticilor Paladius și Secundian.
Sfântul Ambrozie îl convinge pe împăratul Grațian să convoace un sinod restrâns, fiind conștient că răsăritenii aveau aplecare asupra subtilităților filosofice și telogice, unii dintre ei fiind chiar adepți ai arianismului, și din această pricină cei doi episcopi chemați la judecată ar fi putut scăpa de condamnare. Astfel că în urma unei discuții a împăratului Grațian cu Sfântul Ambrozie în perioada Sfintelor Paști din anul 381, se hotărăște că sinodul să fie ținut la Aquileia, fiind invitați episcopii italo-ilyrieni, rescriptul fiind totuși transmis atât în Occident cât și în Orient, lăsându-se la aprecierea fiecărui episcop dacă se prezintă la sinod: ,,Ambrozie, episcop al cetății Mediolanum, respectat și prin meritele vieții sale și prin vrednicia față de Dumnezeu, a arătat că nu e nevoie de mulțime acolo unde adevarul nu e lucrător în mai mulți, ci în mai puțini, și că, față cu dferite păreri impotriva, preoții din localitățile vecine ale Italiei sunt de ajuns și prea de ajuns. Am socotit că trebuie să-i scutim de oboseală pe venerații bărbați din localitățile îndepărtate, pentru că nu cumva vreunul, istovit de bătrânețe, de vreo slăbiciune trupească, sau de sărăcia vrednică de laudă, să fie pus pe drumuri”.
La 3 septembrie 381, sub conducerea episcopilor Valerian de Aquileia, Ambrozie al Mediolanului și Eusebiu de Bolonia, se deschid lucrările sinodului, participând un număr de 35 de delegații. Chiar dacă președintele sinodului a fost episcopul cetății Valerian, conducerea efectivă a dezbaterilor a aparținut Sfântului Ambrozie, care folosindu-se de metoda juridică exersată în perioada când acesta era avocat a reușit să obțină condamnarea arienior Palladius și Secundianus.
Datorită faptului că tot în anul 381, la Constantinopol, împăratul Imperiului Roman de Răsărit a convocat Sinodul II Ecumenic, niciun episcop răsăritean nu a fost prezent la Sinodul de la Aquileia.
Sinodul de la Aquileia, a condamnat atât pe cei doi episcopi cât și întreaga arezie ariană împreună cu toți susținătorii ei, cei ce mărturiseau ca Domnul Iisus Hristos nu a fost Dumnezeu Adevărat și Om Adevărat. După acest sinod în provinciie Iliricului nicio biserică nu mai era în administrarea arienior.
3.3. Sinodul de la Roma din anul 382
În Antiohia tulburarea era mare, din pricina unei schisme, care a durat nu mai puțin de 30 de ani. Existau în cetate doi ierarhi: Paulin și Meletie.
Împăratul Teodosie ce Mare dorea să convoace un nou sinod ecumenic la Constantinopol, dar ierarhii apuseni nu au fost invitați. În consecință are loc concomitent cu sinodul de la Constantinopol, un sinod la Roma, la care episcopii răsăriteni au refuzat să se prezinte, trimițând totuși trei delegații conduse de Fericitul Ieronim, Paulin al Antiohiei și Epifanie al Salaminei. Sinodul a fost prezidat de către papa Damasus sprijinit de Sfântul Ierarh Ambrozie. Din nefericire documentele emise la acest sinod nu s-au păstrat.
Papa Damasus păstra o legătură deosebită cu Antiohia, considerând că Sfântul Apostol Petru înainte de a sosi la Roma, a condus Biserica din Antiohia. Deși Patriarhul Meletie este sfânt în Biserica Apuseană, Papa Damasus îl considera schismatic și păstra comuniunea cu adversarul său Paulin. Patriarhul Meletie a fost președintele Sinodului II Ecumenic de a Constantinpol, în timpul căruia a și murit. Nici după moartea lui tulburarea nu a încetat căci urmașul său Flavian a continuat lupta cu Evagrie, urmașul lui Paulin.
3.4. Sinodul de la Capua din anul 392
Pentru că schisma antiohiană a continuat și după Sinodul de la Roma, la începutul anului 392, este convocat un sinod la Capua, care avea drept scop rezolvarea neînțelegerilor din Antiohia, mai ales că în anul 392 episcopul Evagrie încetase din viață., Sinodul de la Capua a luat două hotărâri cu adevărat ecumenice: una care acordă comuniune tuturor acelora care mărturiseau credința ortodoxă și a doua care stabilea ca un tribunal alcătuit și condus de Teofil al Alexandriei și de episcopii egipteni să fie instituit spre a examina cazul celor doi episcopi din Antiohia”.
Tot ȋn acea perioadă, Bonosus de Sardica, răspândea o nouă erezie, mărturisind că Sfânta Fecioară Maria a mai avut și alți prunci după Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos. Sfântul Ambrozie, referindu-se la acest eretic, mărturisea: ,,De bună seamă, nu pot spune că n-a fost pe drept învinuit în legătură cu fiii Mariei și că nu fără pricină a fost supărarea sfințiilor voastre, cum că din același pântece de Fecioară din care S-a întrupat Hristos s-ar mai fi născut și alți copii. Căci Domnul Iisus n-ar fi ales să se nască din Fecioara dacă ar fi judecat-o atât de nestăpânita, încât acel sălaș de naștere trupească a Domnului, acel palat al împărăției veșnice să-l murdărească primind sămânță omenească”
3.5. Sinodul de la Mediolanum din anul 393
În anul 391 un călugăr pe nume Iovinian constituie o mișcare antimonastică la Roma, promovând totodată și erezia potrivit căreia Născătoarea de Dumnezeu a fost fecioara doar până la nașterea Domnului Iisus Hristos, urmărind prin aceasta discreditarea și diminuarea valorii fecioriei, accetuând superioritatea traiului conjugal. Iovinian discreditează și valoarea postului, mărturisind că nu este nicio deosebire între a te înfrâna de la mâncare și a lua cu mulțumire.
În anul 392, este convocat un sinod la Roma sub conducerea papei Syriciu, care îl condamna pe Iovinian și pe susținătorii săi. Imediat după ce Sinodul de la Roma, Iovnian se refugiază în cetatea Mediolanum.
Sfântul Ambrozie al Mediolanului, informat de către papa Syriciu despre acest călugăr eretic și despre tulburările provocate la Roma, convoacă un sinod la Mediolanum în care îl condamna pe Iovinian pentru susținerea ereziei maniheiste.
Sfântul Ambrozie imediat după acest sinod trimite o scrisoare papei Syriciu prin care mărturisește pururea fecioria Maicii Domnului și importanța înfrânării și a postului: ,,Așadar, cine nu postește este dezvelit și gol, putând fi, oricând rănit. Adam, dacă s-ar fi acoperit cu postul, n-ar fi ajuns gol, Ninive a scăpat de moarte prin post. Și domnul Însuși spune;, Nu va fi alungat acest neam de demoni decât prin rugăciune și post”.
3.6. Disputa cu păgânismul
Spre sfârșitul veacuui al-IV-lea d.Hr., păgânismul se afla în declin, dar încă se bucura de adeziunea unor personalități importante precum Praetextatus, Vettius Agorius, Virius Nicomachus Flavianus și Symachus. Sfântul Ambrozie, pornind de la concepția sa potrivit căreia universalismului roman își dobândește expresia în creștinism, desfășoară o amplă activitate de mărginire a cercurilor păgâne. Religia creștină încă de la început a avut cerințe de exclusivitate atrăgându-și astfel mulți oponenți, mai ales din sfera nobilimii și a celor din conducerea statală, apărarea obiceiurilor păgâne fiind o datorie de onoare, un mod de cinstire a patriei.
În anul 357, împăratul Constantius scotea statuia zeiței Victoria din sala senatului, apoi împăratul păgân Iulian o repune la loc de cinste, dar Grațian, probabil datorită pregătirii teologice oferite de Sfântul Ambrozie, scoate definitiv statuia zeiței din Senatul Roman. Senatorul Quintus Aurelius Symamachus îi cere împăratului Valentinian al-II-lea să reintroducă statuia în senat și redă păgânilor drepturile anulate anterior, susținând că religia păgână nu poate ocupa același treaptă în societate cu noua religie creștină, deorece puterea imperială chiar de are alte convingeri religioase nu poate nesocoti datinile și obiceiurile strămoșești. ,,Symmmah susține credința păgână, potrivit principiului ,,vremea îndelungată da autoritate religiilor” și tocmai de aceea aceasta trebuie păstrată în toate veacurile.” Cererea lui Quintus Aurelius Symmachus, avea șanse foarte mari să fie aprobată, deorece era chiar ruda împăratului, dacă nu intervenea cu înverșunare Sfântul Ierarh Ambrozie.
Sfântul Ambrozie în anul 384, după ce a cercetat cu amănunt revendicările senatorului Symmachus, adresează două scrisori împăratului, prin care îl roagă să nu dea curs acestei cereri, îndemnându-l pe împărat să urmeze credința înaintașilor săi: ,,Trebuie păstrată în toate veacurile credința și trebuie urmați parinttii, care și ei au urmat cu bine pe ai lor […] Totuși, Împărate, însuși memoria lor să te facă mai atent […] ca să nu urmezi exemplul ritului păgân, precum și evlaviei, ca să nu încalci cele strămoșești și statornicite de fratele tău”. Sfântul Ambrozie, îi spune împăratului că de va aproba doleanțele lui Symmachus, clerul Bisericii Creștine îi va deveni potrivnic, îndemnându-l să urmeze exemplul înaintașilor care au considerat repunerea în vigoare a drepturilor pentru păgâni un fapt anacronic. Ierarhul milanez îi arata împăratului că Însuși Mântuitorul Iisus Hristos a condamnat pe cei ce slujesc idolilor: ,,Ce vei răspunde preotului care-ți va spune: Biserica nu-ți primește darurie fiindcă ai împodobit cu daruri templele păgânilor; altarul lui Hristos îți respinge darurile fiindcă ai făcut altar pentru idoli. Glasul, tău, mâna ta și darul tău sunt treaba ta. Domnul Iisus refuză și respinge supunerea ta fiindcă te-ai supus idolilor. El ți-a zis: Nu puteți sluji la doi stăpâni” (Mt. 6,24). […] Ce nevoie mai ai de preoții lui Dumnezeu după ce ai primit cererile păgâne? Nu putem avea tovărășie cu superstițiile păgâne.”
Prin această intervenție a Sfântului Ambrozie, în anul 384, în ciuda încercărilor ulterioare ale senatorului Symmachus, împăratul Vanentinian nu a aprobat cererea păgânilor, iar apoi împăratul Teodosie va pune capăt definitiv existenței păgânismului în structurile statale.
3.7. Atitudinea Sfântului Ambrozie față de iudaism – Conflictul de la Callinicon
În anul 388, la Callinicon, după eliberarea religiei creștine de sub jugul persecuțiilor, creștinii au atacat cu vehemență sinagoga iudaică, incendiind atât sinagoga cât și o capelă a gnosticilor din oraș, spunându-se că acest incident s-a produs la instingarea episcopului cetății. În realitatea, secta gnostică a valentinienilor, a oprit procesiunea tradițională a călugărilor creștini, aceștia din urmă dând foc unui modest sanctuar gnostic. Coincidență sta în faptul că tot în Callinicon în aceeași perioadă a avut loc un eveniment tensionat între creștini și evrei, rezultând incenderea sinagogii evreiești, ajungându-se la concluzia că aceste evenimente au fost rezutatul unei acțiuni de instigare a Episcopului de Callinicon. Împăratul Teodosie cel Mare emite sentința în urma căreia episcopul de Callinicon trebuie să suporte cheltuiala pentru reconstruirea sinagogii iudaice.
Imediat, ce afla sentința împăratului, Sfântul Ierarh Ambrozie, trimite două scrisori de protest, spunându-i că a greșit în momentul în care s-a sfătuit exclusiv cu sfetnicii săi în această problemă: ,,Dacă ai măcar puțină încredere în mine, poruncește să fie de fata episcopii pe care-I vei crede de cuviință, să se hotărască, împărate, ceea ce trebuie făcut penru apărarea credinței. Dacă te sfătuiești cu sfetnicii tăi în chestiuni bănești, cu atât mai drept este să te consfătuiești cu preoții pentru religia Domnului.”
Deși după prima discuție, împăratul Teodosie cel Mare nu și-a schimbat decizia, Sfântul Ambrozie îmbinând pledoaria specifică avocatului cu argumentele teologice, a obținut în cele din urmă schimbarea deciziei împăratului: ,,Eu vorbesc cu împăratul cum se cade, îi spunea Sfântul Ambrozie sorei sale, fiindcă-l știu că are frică de Dumnezeu […]. Apoi, după aceea am stat puțin, i-am zis împăratului: Dă-mi siguranță că o faci pentru tine, liniștește-mi sufletul. Pe când el stătea lângă mine și dădea din cap binevoitor, dar nu făgăduia nimic lămurit, iar eu stăteam lângă el, a zis că va da un ordin scris. Îndată am început să-i spun să întrerupă orice urmărire pentru sfetnicul imperial cu prilejul cercetării să nu-i înjosească pe creștini cu vreo ocară. A făgăduit că va face precum l-am rugat. I-am zis: da-ți cuvântul. Și am repetat: Da-ți cuvântul. Iată, a zis, îmi dau cuvântul. Și așa m-am apropiat de jertfelnic, căci atfel nu m-aș fi apropiat, dacă nu mi-ar fi dat făgăduință”.,
,,Chestiunea sinagogii ne pune în față raportul menținerii intacte a Trupului lui Hristos și a domniei lui Teodosie într-un context juridic analog dintre creditor și debitor, din epoca republicană: do ut des. În cazul nostru, nu s-a schimbat decât creditorul. Sfântul Ambrozie este expert în probleme juridice, evident, dar în cazul nostru el este totuși pe punctul de a depăși juridismul, întâi prin afirmarea ca toți sunt trebuitori și pentru Trupul lui Hristos și pentru Imperiul Roman, dar mai ales pentru Trupul lui Hristos care cuprinde întreaga umanitate și dumnezeirea întrupată; în a doilea rând, juridismul pare a fi depășit și prin metoda recomandată lui Teodosie de a ierta pe vinovați sărutând picioarele lui hristos și umplând cu aromate toată casa Acestuia.”
OPERĂ LITERARĂ A SFÂNTULUI AMBROZIE AL MEDIOLANULUI
Sfântul Ambrozie, a urmat o disciplină severă a predicii, cuvântând săptămânal, iar în unele perioade ale anului , chiar zilnic. Oricât de multe activități avea de înfăptuit nu a încetat niciodată în a-și aloca timp pentru pregătirea cuvântărilor, pentru explicarea și propovăduirea Evangheliei lui Hristos, considerând acest fapt , cea mai înaltă datorie pe care o avea episcopul și clericii. Necontenind a citi și a învăța din operele părinților răsăriteni, urmează totuși o cale proprie, aducându-și aportul semnificativ, fapt ce face din predica sa, o colecție de comentarii scripturistice îmbogățită cu o vastă contribuție proprie.
În operele sale cea mai importantă sursă o reprezintă cu siguranță Sfânta Scriptură, adeseori citând din minte sau uneori parafrazând versete scripturistice în întregime, opera sa având un caracter practic, încercând rezolvarea problemelor societății în care viețuia.
4.1. Opera exegetica
Sfântul Ambrozie a tâlcuit cu precădere textul veterotestamentar, aavand ca scop educarea religioasă a creștinilor, ci nu doar o simplă lămurire, accetuand înțelesul moral din textul scripturistic. Sfântul Ambrozie în studiile sale nu s-a oprit doar la un anumit segment, ci a studiat atât pe corifeii școlii antiohiene cât și pe cei ai școlii alexandrine, cu precădere pe Filon și pe Origen, înfrumusețând opera sa prin aplicarea cunoștințelor de filosofie și retorică. Așadar Sfântul Ambrozie, în urma acestui sincretism de cunoștințe, interpretează Sfânta Scriptură, atât alegoric cât și literar. Jean Gribomont, un mare cercetător al literaturii religioase, în urma studiilor sale asupra scrierilor Sfântului Ambrozie al Mediolanului spunea: ,,Nu cunosc studii recente privitoare la sursele orientale folosite de Sfântul Ambrozie. Este cunoscută prețuirea lui față de Sfântul Vasile și Chiril al Ierusalimului. Cercetările actuale se îndreaptă spre sursele filosofice”. În continuare vom expune câteva din operele sale exegetice pentru a înțelege diversitatea tematică abordată de Sfântul Ambrozie, arătând totodată unitatea de gândire a episcopului milanez.
Hexaemeronul
Aceasta lucrarea a Sfântului Ambrozie, în care evidențiază bunovointa și providența divină, este alcătuită în șase cărți, explicând prin aceasta crearea lumii sub formă de omilii pe parcursul a șase zile, preluând acest mod de alcătuire de la Sfântul Vasile cel Mare.
Despre paradis
Sfântul Ambrozie a scris foarte mult despre viața viitoare, cu precădere între anii 375-378, precum mărturisește el însuși: ,,Am scris multe despre Rai, cu toate că nu sunt încă preot bătrân”. Inspirându-se din opera ,,De sacrificio” a lui Filon, Sfântul Ambrozie, pe lângă combaterea ereticilor, abordează teme curajoase, în care analizează dialogul dintre diavol și strămoașa noastră Eva, dar și locul unde este Edenul: ,,Așadar, dacă raiul este acolo unde au apărut mlădițe, raiul pare a fi sufletul care ȋnmulțește sămânța primită, sufletul în care este sădită fiecare virtute, una câte una, în care a fost zidit și arborele vieții – adică înțelepciunea, precum a zis Solomon ca înțelepciunea nu a ieșit din pământ, ci de la Tatăl;”
Despre Noe
În această lucrare, Sfântul Ierarh Ambrozie explică fiecare fragment din istoria potopului, îmbinând cu multă măiestrie metoda literară cu alegoria. Cercetătorii nu sunt siguri în ceea ce privește data acestei opera însă majoritatea indica anii 378-379. Pentru Sfântul Ambrozie, potopul este o prefigurarea a desăvârșirii și a curățirii de păcate a trupului întinat, dar și o pregătire pentru primirea lui Iisus Hristos prin Sfânta Taină a Botezului: ,,Întrucât privește însă sensul mai adânc, reprezentarea potopului este imaginea curățirii sufetuui nostru. Așadar, când mintea noastră s-a curățit, spălându-se de ademenirile lumii acesteia de care mai înainte era fermecată, înlătură prin cugetele bune drojdia vechilor dorințe, sorbind parcă apele mai impezi ale unor valuri, care mai înainte purtau amărăciune.”
Despre binefacerile morții
Sfântul Ambrozie, se pare că a alcătuit lucrarea ,,Despre binefacerile morții”, în jurul anului 388, când s-a petrecut ultima revoltă sângeroasă a lui Maxim. Marele Ierarh al Mediolanului vorbește în această operă despre trei tipuri de moarte: moarte naturală, moartea sufletului păcătos și moartea mistică, prin care murim păcatului și trăim în Hristos: ,,Cel ce a urât viața, în mod explicit a premarit moartea.”
Despre Iacob și despre viața cea fericită
Compusă din două părți distincte, lucrarea Sfântului Ambrozie, este un comentariu retoric al cărții Vechiului Testament, IV Macabei. Sfântul Ambrozie în această lucrare își dovedește grijă deosebită față de păstoriții săi, sfătuindu-i să ducă o viață curată după Botez și să-și păstreze libertatea cea adevărată prin ascutarea poruncilor dumnezeiești: ,,Libertatea este tocmai slujirea dreptății. ,,Căci robul care a fost liber este rob a lui Hristos”(Romani 6,23). Din cele două robii, cea bună este să fii sub ascultarea lui Hristos: sub El și slujirea este prețioasă, și libertatea este preamărită pentru că nu-i împreunată cu nicio robie a păcatului, cu niciun lanț al nelegiuirilor și cu nicio sarcină a desfrânărilor; dar, în același timp, nici nu făgăduiesc vreo legătură oarecare cu ucideri cu vreo robie a patimilor celor mai josnice.”
Despre Patriarhul Iosif
Sfântul Ambrozie, în această operă, evidențiază caracteristicile purtării deosebite a creștinului în viață, făcând o analogie cu rezistența Patriarhului Iosif în fata ispitirilor femeii lui Putifar. Sfântul Ambrozie îmbina alegoria cu tâlcuirea morală, dându-l Iosif drept exemplu pentru viețuirea după poruncile dumnezeiești. Pentru Sfântul Ambrozie, Patriarhul Iosif, este prototip tainic al Mântuitorului Iisus Hristos: ,,În fine, se văd evreii și sunt văzuți de Hristos, al cărui tip este Iosif, ca și cum ar veni Pavel și le-ar vorbi blând și potolit, spunându-le să vină și ei să-și ia merinde.”
Despre Cain și Abel
Este o lucrare deosebită a Sfântului Ambrozie căci regăsim o antagonie a două personaje biblice, Cain și Abel, reprezentând drepții și păcătoșii dar și în interpretare ecleziologică, poporul evreu cel ce L-a prigonit pe Mântuitorul Hristos și creștinii care-L preamăresc. Sfântul Ambrozie în lucrarea ,,Despre Cain și Abel”, după fiecare citat biblic adauga o explicație duhovnicească, evidențiind rolul rugăciunii în comuniune eclesiala: ,,Ți se recomanda însă în mod specia să te rogi și ,,pentru toți oamenii”(I Timotei, 2,1), adică pentru tot trupul, pentru toate rudele mamei tale, în care se vede semnul dragostei reciproce.”
Despre Patriarhi
Această lucrare, redactată între anii 386-387, ce pare, datorită lipsei stilului omiletic, a fi scrisă personal chiar de Sfântul Ambrozie, este un comentariu a textului de la Facere 48-49, în care accentuează rolul moral al binecuvântării părinților și înțelesul alegoric al binecuvântării date de Iacob fiului său Iosif: ,,Și care să fie cauză că dintre toți fiii săi, Iosif a fost scos în evidență cel mai mult de tatăl său, dacă nu faptul că în el vedea prefigurându-se tainic ființa și lucrarea lui Hristos?”
Apologia pentru profetul David
Structura lucrării ,,De apologia prophetae David” este asemănătoare întregii opera ambroziene, evidențiind idea de pocăință pe care o argumentează în mod exegetic. În fapt, este un discurs rostit la puțin timp după moartea împăratului Grațian, probabil în jurul anului 384. Sfântul Ambrozie al Mediolanului analizează păcatele regelui David, arătând totodată cât de mare este iertarea lui Dumnezeu față de cei ce se pocăiesc: ,,(…) un rege atât de mare și așa de puternic ca David, n-a putut suporta să rămână în el, fie chiar și pentru puțin timp, remușcarea păcatului său, ci, într-o mărturisire venită devreme și cu o durere nemărginită, el a recunoscut păcatul său înaintea Domnului”. Ierarhul milanez îl compară pe împăratul Valentinian II cu David, fiind vinovat de adulter spiritual datorită susținerii împărătesei Iustina în promovarea arianismului.
Despre Nabot Izreeliteanul
Scrierea este redactată în ultimii de viață a Sfântului Ambrozie al Mediolanului, izvorul principal, de această dată, fiind scrierile Sfântului Vasile cel Mare. În această scriere, Sfântul Ambrozie, abordează una dintre temele sale preferate, contrastul dintre clasele sociale, arătând importanța milosteniei în iconomia mântuirii: ,,Cat ți-ar fi de sfânt postul dacă prețul ospățului tău l-ai trimite saracior! Ai putea fi mai îngăduitor cu acel bogat, de la masa căruia strângea firimiturile săracul Lazăr dorind să se sature cu ele, dacă masa lui n-ar fi plătită cu sângele multor săraci, iar din paharele lui nu s-ar fi revărsat destulă cruzime asupra celor pe care-i atrasese el în palat.”
În întregul tezaur literar ambrozian descoperim năzuința de a demonstra natura divino-umana a Mântuitorului Iisus Hristos, împotriva ereticilor arieni. Sfântul Ambrzoie dovedește prin aceasta că a depus toate eforturile în toate lucrările pentru a păstra adevărul de credința revelat și neumbrit de ereziile timpului.
4.2. Opera moral-ascetică
Sfântul Ambrozie al Mediolanului a fost un predicator convingător, dovada fiind faptul că multe tinere s-au dedicat lui Hristos, devenind celibatare, în urma celor propovăduite de episcopul Mediolanului, iar familiile din elita societății au trebuit să le oprească cu forța de la participarea la prediciile Sfântului Ambrozie, de teamă că vor aplica ceea ce erau învățate la amvon.
Sfântul Ambrozie a adunat aceste predici într-o lucrare în trei cărți, dedicate sorei sale Marcelina, intitulata ,,De virginibus ad Marcellinam sororem”. Această scriere constituie un izvor foarte important pentru studierea monahismuui apusean din secolul al-IV-lea. Aceeași temă a superiorității fecioriei o dezvolta Sfântul Ambrozie și în operele: ,,De viduis”(Despre văduve), ,,De virginitate”(Despre feciorie), ,,De institutione virginis”(Despre educația fecioarelor), ,,Exhortatio virginitatis”(Îndemn la feciorie)
Cea mai de seamă opera cu caracter moral a Sfântului Ambrozie este prin excelență ,,De oficiis ministrorum”(Despre datoriile servitorilor Bisericii). Deși este o sinteză morală autentică, conținând foarte multe elemente de etică, această lucrare a Sfântului Ambrozie este printre primele scrieri patristice, în care descoperim elemente pastorale sistematice, din Occident. Lucrarea ,,De oficiis ministrorum” conține trei cărți, în care vorbește despre cinste, onestitate, folos și despre conflictul între cinste și folos. În fond este o adaptare creștină a operei ,,De oficiis”, scrisă de filosoful stoic Cicero.
4.3. Opera dogmatica
Sfântul Ambrozie, chiar dacă nu a fost dogmatist, datorită contextului politic și religios a scris câteva tratate dogmatice cu scopul de a-i întări pe credincioși în ceea ce privește dreapta credință, pentru a nu pica în erezie, respingând totodată atacurile ariene ce se înverșunau asupra Bisericii. Mergând pe linia sfinților părinți de la Niceea, episcopul Mediolanului lămurește tema Sfintei Treimi, dar totodată abordează și o altă direcție, explicând Sfintele Taine, care erau amenințate de eresurile vremii.
,,De fide ad Gratianum Augustum libri quinque” (Cinci cărți despre credința către împăratul Grațian).
Prima parte a lucrării este scrisă la cererea împăratului Grațian, în anul 378, imediat după întoarcerea de la Sinodul de la Sirmium, și completată ulterior de către Sfântul Ambrozie în jurul anului 380. Lucrarea ,,De fide ad Gratianum Augustum libri quinque”, este de foarte importantă pentru Bisericia Ortodoxă, tratând conform adevărului de credința revelat prin sfinții apostoli și prin sfinții părinți, dogma Sfintei Treimi, fiind stâlp al teologiei autentice, citată adesea de marii părinți și scriitori bisericești dar și de episcopii prezenți la Sinodul de la Calcedon.
,,De Spiritu Sancto libri tres, ad Gratianum Augustum” (Trei cărți despre Duhul Sfânt către împăratul Grațian)
După cum reiese din titlu este o lucrare dedicată, de asemenea, împăratului Grațian, ce o completează pe cea precedentă scrisă probabil în anul 381. Deși considerată o continuare a lucrării ,,De fide ad Gratianum Augustum libri quinque”, este de fapt o preluare a unor texte ale Sfântului Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Didim cel Orb, Sfântul Grigorie de Nazians și Sfântul Grigorie de Nyssa. Prin această lucrare, Sfântul Ambrozie al Mediolanului preluând teologia părinților, arata consubstanțialitatea Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul. De remarcat este faptul că lucrarea abordează această temă total diferit de stilul apusean, evitând formulările ambigue, care caracterizau scrierile predecesorilor săi occidentali.
,,De mysteriis” (Despre Sfintele Taine)
Este o scriere ce tratează în primul rând despre Sfânta Taină a Botezului, apoi Sfânta Taină a Mirungerii, dar și despre Sfânta Euharistie. Sfântul Ambrozie, mărturisind dreapta credință îi învața pe credincioși: ,,Adu-ți aminte ce ai răspuns: ca tu crezi în Tatăl, crezi în Fiul, crezi în Sfântul Duh. Nu ai acolo: Cred în cel mai mare, și în ce mai mic și în ultimul, ci prin aceeași făgăduință și chezășie a gurii tale te-ai legat să crezi în Fiul deopotrivă cum crezi și în Tatăl, să crezi deopotrivă în Duhul Sfânt cum crezi și în Fiul, cu singura deoebire că crucea, în care mărturisești că trebuie să crezi, e numai a Domnului Iisus.” Vedem, așadar că Sfântul Ambrozie, adauga fiecărei scrieri caracterul pastoral și misionar, fiind cel mai aprig luptător al dreptei credințe din Occident în secolul al-IV-lea.
Tot în categoria scrierilor dogmatice ale Sfântului Ambrozie al Mediolanului putem adăuga și lucrările: ,,De incarnationis dominicae sacramento”(Despre Taina Întrupării Domnului), ,,Explanatio symboli ad initiandos” ( Explicarea Simbolului de credință), ,,De sacramentis” (Despre Taine), ,,De paenitentia” (Despre pocăința).
Din nefericire scrierile: ,,Expositio fidei”, amintita de istoricul Teodoret al Cirului, și ,,De sacramento regenerationis”, citată de Fericitul Augustin, s-au pierdut.
4.4. Cuvântările Sfântului Ambrozie
Cea mai mare parte a operelor Sfântului Ambrozie al Mediolanului, sunt de fapt cuvântările care au fost grupate apoi în tratate și comentarii. Dintre aceste cuvântări, s-au păstrat și patru cuvântări funebre, care reprezintă primele de acest gen din literatura religioasă apuseană.
,,De excesu fratris sui Satyri libri duo” (Despre moartea fratelui Satyrus), este alcătuită din două cuvântări ținute de către Sfântului Ambrozie în anul 377 cu prilejul funerariilor fratelui său Satyrus. Prima cuvântare este rostită la înmormântarea lui Satyrus, fiind o expunere a vieții curate a celui adormit, iar cea de-a doua este rostită de către Sfântul Ambrozie, opt zile mai târziu la mormântul fratelui, în care tratează caracterul inevitabil al morții, arătând totodată binefacerile primite, eliberarea de chinurile lumești și perspectiva dată asupra învierii.
În afara acestei cuvântări sunt demn de luat în seamă și cuvântările ,,De obitu Valentiniani” (Despre moartea lui Valentinian ÎI) și ,,De obitu Theodosii” (Despre moartea lui Teodosie). Prima este rostită în anul 392, după asasinarea împăratului Valentinian al – II – lea de către Arbogaste, la fragedă vârstă de 20 de ani. Cea de-a doua cuvântare este rostită pe data de 25 februarie 395, în fața augustului Honorius, la 40 de zile de la înmormântarea împăratului Teodosie, pe care-l descrie ca un august dreptcredincios și păstrător al credinței autentice propovăduită de Mântuitorul Iisus Hristos.
Dintre cuvântările păstrate mai amintim și opera ,,Sermo contra Auxentium” (Cuvântarea împotriva lui Auxentiu), rostită împotriva arianului Mercurinus, ce își schimbase numele în Auxentiu, pentru a arăta că este adept al învățăturii eretice promovate de episcopul arian Auxentiu, predecesorul Sfântului Ambrozie ȋn scaunul episcopal al Mediolanului: ,,Așadar, este un om primejdios cu două nume. Ca să nu fie cunoscut cine este, și-a schimbat numele; fiindcă aici fusese un episcop arian Auxentiu, se numește și el Auxentiu ca să amăgească mulțimea pe care o avusese acela înainte.”
4.5. Imnurile Sfântului Ambrozie
Dintre cele 94 de imne puse pe seama Sfântului Ambrozie, doar 4 sunt de necontestat, cercetătorii neavând o părere comună asupra celorlalte 90 de imnuri. Cele patru imnuri, așa cum mărturisește Beda Venerabilul, considerate autentice sunt: ,,Aeterne rerum conditor”, ,,Deus creator omnium”, ,,Jam surgit hora tertia” și ,,Intende quis regis Israel”. Cu toate acestea putem spune cu siguranță ca Sfântul Ambrozie al Mediolanului este cretorul acestui gen în literature apuseană fiind primul scriitor de imne bisericești în Occident.
În imnele sale, Sfântul Ambrozie, are ca izvor principal Sfânta Scriptură, ceea ce le conferă autoritate, insistând asupra valorii didactice. Sfântul Ambrozie, cunoscând literatura clasică, respectă principiile poetice prin însăși natura lucrurilor. ,,Creațiile sale poetice deși nu prea numeroase, dacă le luăm în considerare doar pe cele absolut autentice, excelează totuși printr-un conținut de înaltă principialitate și printr-o formă deosebit de artistică.”
4.6. Opera epistolara
Din scrisorile Sfântului Ambrozie, s-au păstrat în zilele noastre 91 de epistole, care reprezintă un izvor important pentru definirea societății occidentale din a doua parte a secolului al – IV – lea. În ,,Scrisoarea a – XLVII – a către Sabin”, Sfântul Ambrozie își exprimă concepția sa despre importanța corespondenței și a scrisului, cerând întotdeauna o analiză dreaptă din partea interlocutorului: ,,În scrisori chipul celor de departe strălucește ca și cum ar fi de față și convorbirea în scris îi unește pe cei despărțiți; în ele amestecăm sufetul cu ce al prietenului și împreunăm gândurile noastre cu ale lui. Dacă în scrisori precum mă îndemni încurajator, se simte ceva din vechile scripturi, nu numai că sufletele par a se uni prin împlinirea ȋnvățăturilor împărătești, dar scrisul ia și forma unei adevărate convorbiri, caracterul de sfada, pe care-l capăta datorită schimbului de întrebări și răspunsuri, ducând totuși la unitate și așezând oarecum față în față pe prieteni, care se hărțuiesc și totodată se îmbrățișează prin astfel de lucrare.”
Sfântul Ambrozie a Mediolanului a contribuit la înflorirea Bisericii Creștine atât în plan administrativ cât și în plan cultural, lăsând o capodoperă literară deosebită ce a îmbogățit tezaurul patristic. Din operele sale, putem trage concluzia că Sfântul Ambrozie a făcut din scrisul său un adevărat sacerdoțiu.
DOCTRINA TEOLOGICĂ A SFÂNTULUI AMBROZIE AL MEDIOLOANULUI
Analizând sistematic, teologia Sfântului Ambrozie, putem afirma ca ea are un caracter duhovnicesc, nefiind o teologie folositoare în scopuri punctuale, formulată pentru a avea efect în anumite circumstanțe. Sfântul Ambroie abordează teme pe care predecesorii săi le tratau evaziv, extrapolând teologia răsăriteană. Astfel principalele teme pe care le găsim în literaturea ambroziană sunt: Întruparea Mantuitorului Iisus Hristos, prezența Domnului Iisus Hristos în Sfintele Taine, Pururea Fecioaria Născătoarei de Dumnezeu, Raportul dintre Persoanele Sfintei Treimi, Chipul lui Dumnezeu în om, și nu în ultimul rând, Parusia.
Jerttfa Mântuitorului Iisus Hristos este tema dominantă în operă Sfântului Ambrozie, mărturisind prin aceasta dreaptă credință, urmând Sfintei Scripturi și Sfinților Părinți, după cum spune: ,,Iar mărturisirea credinței este porunca pe care o avem data de la mai marii noștrl împotriva sabelienilor și a arienilor, aceea că noi cinstim pe Dumnezeu Tatăl, pe Fiul Său cel Unul-Născut și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă, măreție și dumnezeire; accea că noi ne botezam în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, precum este scris, că Fiul, în veșnicie cu Tatăl, S-a întrupat și S-a născut din Duhul Sfânt și din Maria Fecioară, egal după dumnezeire cu Tatăl și în chipul ui Dumnezeu, adică în toată plinătatea dumnezeirii care locuiește în El trupește, precum a zis Apostolul (Coloseni 2,9), Care ȋnfățisându-se ca om și chip de rob luând, S-a smerit pe sine până la moarte (Filipeni 2, 7-8).” Vedem, așadar, în fragmetul citat din ,,Scrisoarea a – XLVII – a către Sabin”, o adevărată mărturisire a dreptei credințe, un principiu pe care literatura creștină, în viziunea episcopului milanez, trebuie să-l respecte negreșit.
5.1. Dogma Sfintei Treimi în viziunea Sfântului Ambrozie
Sfântul Ambrozie în lupta sa purtată contra ereziilor cu care se confrunta Biserica, explică dogma Sfintei Treimi, preluând întocmai învățătura dată de sfinții părinți la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325. Deși Vechiul Testament nu exprima ȋn mod clar dogma Sfintei Treimi, Sfântul Ambrozie evidențiază anumite texte pe care le tâlcuiește pentru a explica această dogmă atât de contestată în primele secole creștine: ,,Heruvimii și serafimii, cu gasuri neobosite, laudă și spune: ,,Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumneeu Savaot”. Și nu o spun o dată, ca să nu socotești că este vorba numai de Dumnezeu-Tatăl; nu spun de două ori, ca să nu excluzi Duhul; nu spun sfinți, ca să nu socotești că este vorba de mai mulți dumnezei,; ci se repeat de trei ori, și spun acelsi lucu, pentru că, și în imn, să înțelegi strălucirea Sfintei Treimi și unitatea Dumnezeirii. Când ei spun acest lucru, Îl marturiesc pe Dumnezeu”.
În viziunea Sfântului Ambrozie fiecare Persoană a Sfintei Treimi posedă întreaga ființă dumnezeiască și implicit, are toate atributele divine, fiind unite nedespărțit, Tatăl locuind în Fiul iar Fiul locuind în Tatăl și ,,la fel cum Tatăl este în Fiul și Fiul este în Tatăl, la fel și Duhul Sfânt este în Tatăl și un Fiul”.
Mărturisind aidoma sfinților părinți, fiecare ipostas al Sfintei Treimi are o însușire personală, deși fiecare Persoană Treimica deține întreaga ființă divină: ,,Și cine ar putea tăgădui că Duhul Sfânt a creat pământul? Cine tăgăduiește acest adevăr nu poate totuși să nu bage de seamă că pământul trebuie înnoit prin Duhul. Cei care doresc să-L separe pe Duhul Sfânt de Tatăl și de Fiul, vor susține că lucrarea de înnoire făptuită de Duhul este mai bună decât creația, însă nu încape nicio îndoială că lucrarea Duhului Sfânt este mai bună decât creația; însă nu încape nicio îndoială că lucrarea Duhuui Sfânt s-a alăturat celei a Tatălui și a Fiului”. Însușirea persoanală a lui Dumnezeu-Tatăl o reprezintă faptul că este Nenăscut, naște din veșnicie pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt. Însușirea proprie Fiului este de a fi născut din veșnicie, unicul Fiu a lui Dumnezeu, această naștere netrebuind înțeleasă sub forma subordinaționismului eretic, nelăsând loc unei ierarhi în cadrul Sfintei Treimi: ,,După trup este mai mic decât Tatăl, dar după dumnezeire este deopotrivă cu Tatăl.”
Pentru Sfântul Ambrozie, deosebit de teologii apuseni contemporani, care evitau se abordeze în scrierile lor această învățătură, Duhul Sfânt, cea de-a treia Persoană sin cadrul Sfintei Treimi nu este o creatură, ci este mai preusus de aceasta, fiind izvorul harului: ,,Este stăpân peste judecata Sa, împărțind toate după hotărârea propriei voințe.” Însă fără a lăsa loc de interpretări, afirma că harul este comun tuturor Persoanelor din Sfânta Treime, cărora li se cuvine aceeași închinare: ,,Prin urmare, după cum ne închinăm în Hristos, tot așa, datorită unității aceleiași puteri în Dumnezeu-Tatal, ne închinăm și Duhului; în același timp ne închinăm Tatălui în Duh”.
În concluzie, Sfântul Ambrozie, urmând părinților niceeni și capadocieni, expune învățătura despre Sfânta Treime, pentru prima dată în Occident, în mod clar, fără a folosi sintagme evazive, așa cum procedau teologii occidentali.
5.2. Mântuitorul Iisus Hristos – Dumnezeu adevărat și om adevărat
Sfântul Ambrozie a Mediolanului înțelege incapaitatea umană de a înțelege deplin lucrarea lui Dumnezeu, omul fiind capabil să pătrundă tainele dumnezeiești, decât prin lucrarea harului Duhului Sfânt: ,,Pe bună dreptate, așadar, acesteia i se zice singura credința, fiindcă fără aceasta nu există acea credință care prin aceasta se întărește. Când a venit această credință i s-a adăugat plinătatea, a venit cu ea adopțiunea ca fii, a încetat slăbiciunea, s-a dus copilăria, ne ridicăm ca bărbații desăvârșiți, îmbrăcați în Hristos. Cum poate să fie slab și mititel cel în care este Hristos, puterea lui Dumneeu? Așadar, am venit la desăvârșire, am primit poruncile desăvârșiți.”
Mântuitorul Iisus Hristos după Întruparea Sa, nu renunțat la firea dumnezeiască, ci a fost o primire a firii omenești, cum definesc marii teologi prin cuvântul chenoză, sau luarea firii omenești de către Mântuitorul Iisus Hristos pentru restabilirea comuniunii depline dintre om și Dumnezeu. Trupul lui Hristos este din Sfânta Fecioară Maria, așa cum copilul este din mama sa. Sfânta Treime participa la Întrupare, pregătind în istorie omenirii, alegând pe Maica Domnului, curățind-o ca pe un sălaș în care se va sălășlui Dumnezeu. Hristos se poate întrupa în orice credincios, dar din punct de vedere istoric Întruparea lui Dumnezeu este unică și absolută în Sfânta Fecioară Maria.
Astfel, Sfântul Ambrozie arată marea iubire a lui Dumnezeu față de om, combătd prin aceasta pe ereticii care spuneau că Fiul lui Dumnezeu nu a avut fire omenească: ,,De aceea mărturisim că după cum în ȋnfățișarea lui Dumnezeu nu a lipsit nimic din ființa și plinătatea dumnezeiască, la fel în acea înfățișare de om nu l-a lipsit nimic, prin care să fie judecat neîmplinit ca om, Celui care a venit, ca pe tot omul să-l mântuiască. Nici nu se cădea ca Acela care a ȋmplinit în alții o lucrare desăvârșită, să rabde ca aceasta să fie în sine nedesăvârșita” Prin această expunere, Sfântul Ambrozie ne arată raportul de deosebire dintre cele două firi, în ceea ce privește atributele fiecăreia dintre acestea: ,,Om după trup, dar mai presus de om după lucrarea dumnezeiască”.
Din cele expuse , putem extrage concluzia că Sfântul Ambrozie al Mediolanului afirma cu multă convingere unitatea ființială și deosebirea firilor în Trupul Mântuitorului Iisus Hristos, considerându-L pe Hristos Domnul, Fiul Tatălui, Dumnezeu adevărat și om adevărat, care a venit în lume să ne mântuiască prin Jertfa pe Cruce și Învierea Sa. Întruparea nu înseamnă o conjuncție, o lipire între două persoane, ci Dumnezeu prin Întrupare ȋși impropriaza firea umană cu toate ale sale, în afară de păcat. Firea dumnezeiască comunică celei omenești însușirile și invers. De aceea putem spune că Dumnezeu se naște, moare pe cruce și înviază.
5.3. Căderea în păcat și restaurarea chipului lui Dumnezeu în om
Dumnezeu a creat lumea, implicit omul, din nimic, El fiind viața și izvorul oricărei existențe . Pentru a cunoaște această minune a creării omului de către Dumnezeu și înzestrarea lui cu chipul divin, trebuie mai întâi să înțelegem ce este omul. Însă pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să ne raportăm la Ființa Supremă. Astfel omul este o „sinteză a lumii spirituale și materiale, ființa imaginată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.”
Sfântul Ambrozie, aidoma părinților și scriitorilor bisericești orientali, pune în centrul discursului său despre chipul lui Dumnezeu, noțiunea de chip și asemănare. Aceasta creare a omului de către Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, potențează starea de comuniune a omului cu Creatorul. Omul este obligat să păstreze acest chip a lui Dumnezeu neumbrit, menționând Sfântul Ambrozie, ȋnsă, că și trupul se face părtaș al învierii, dar că doar sufletul este după chipul lui Dumnezeu: ,,Trupul nu poate fi veșnic și netrecător, trebuie să piară pentru ca să înviezi; trebuie să se risipească ca să se odihnească, pentru ca să facă sfârșit păcatului”.
Omul, dacă trăia în ascultare deplină, era neumuritor, căci fiind creat după chipul lui Dumnezeu, el nu era dat morții. Datorită păcatului strămoșesc izvorât din neascultare, omul și-a pierdut darul nemuririi. Sfântul Ambrozie că învață că după intrarea în comuniune cu Hristos, prin Sfânta Tana a Botezului, omul să se străduiască în a păstra chipul lui Dumnezeu neumbrit de roadele păcatului, să evite orice lucru ce l-ar putea întina pentru a păstra comuniunea cu Dumnezeu Pronitorul: ,,Bunul părinte nu-L părăsește pe cel pe care ca un bogat tată de familie L-a adus în averea moștenirii Sale. Să ne ferim, așadar, că nu cumva pe aces om, adică νοΰς, acea femeie, adică patima, să-l moleșească amăgindu-l și ȋnșelandu-l cu desfătarea simțurilor și robit să-l atragă la legile și hotărârile sale. Să fugim de desfătare ca de șarpe;”.
Dumnezeu este modelul suprem al dragostei, căci după căderea în păcat, Dumnezeu îl trimite pe Însuși Fiul Său, ca să restabilească chipul dumnezeiesc în persoana umană și să-l izbăvească din starea decăzută în care se afla. Mântuirea umanității și starea de apartenență în Împărăția lui Dumnezeu a fost posibilă prin Jertfa pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos: ,,În aceasta este un simbol care ne arată că Hristos a murit pentru noi, ca Să învieze pentru noi. S-a coborât până la șubrezenia noastră, ca să ne ridice.”
5.4. Născătoarea de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria
Hristologia primelor comunități creștine, așa cum o mărturisesc scrierile Noului Testament, se baza pe Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, care era dovadă și descoperirea puterii dumnezeiești. Cei mai mulți dintre cei care alcătuiau Biserica din Ierusalim, îl cunoscuseră personal pe Hristos ca om. Biserica i-a ajutat să-L cunoască încă din prima zi a Cincizecimii ca Dumnezeu, Cel Înviat din morți. Predica Sfântului Apostol Petru (Fapte 2, 15-36) este o chemare la înțelegerea lui Hristos ca om-așa cum a proorocit din vechime și cum Îl văzuseră și-L știau (Fapte 2,22)- dar și că Dumnezeu, așa cum se descoperă prin Înviere (Fapte 2, 32-33). În acest context au apărut primele referiri la Maica Domnului pentru că ea este împlinirea profețiilor, legătura cu casa lui David și cu vechiul Adam.
Sfântul Ambrozie, folosește vechea analogie dintre Eva și Maica Domnului, nu numai pentru a reiefa diferența dintre neascutarea strămoașei Eva și smerenia și ascutarea Născătoarei de Dumnezeu, ci pentru a evidenția rolul fecioriei, atât de important în teologia ambroziana. Sfântul Ambrozieie învața că Maicii Domnuui nostru Iisus Hristos I se cuvine o cinstire specială: ,, O fecioară a născut pe Mântuitorul lumii, o Fecioară a data vita tuturor sadar, nu trebuie să spunem că singura fecioaria prin Hristos a fosts tuturor de folos? Fecioară a purtat în pântece pe Cel pe Care lumea toată nu-L poate cuprinde și susține. Chiara dacă Acesta S-a născut din panatecele Mariei. A păstrat totuși în naștere hotarele pudoarei și semnele neatinse ale fecioriei”.
Zămislirea Sfintei Fecioare și Nașterea ei sunt eveniment cu totul speciale, departe de a fi introduce în șabloanele gândirii obișnuite. Fecioria Maicii Domnului sta în puterea lui Dumnezeu și dovedește dumnezeirea Lui.. Ea nu trebuie cercetată sau dovedită omenește, ci este una dintre primele adevăruri susținute de Sfânta Tradiție. A căuta alte detalii, decât cele ale Sfintei Tradiții, în această problemă, dovedește lipsa a cel puțin trei lucruri: înțelegere, credința, bun simț.
Ceea ce îl dosebeste pe Sfântul Ambrozie de alți scriitori ai timpului, e faptul că în punctual central al învățăturii sale despre Pururea Fecioara Maria este prezentarea fecioriei Născătoarei Dumnezeu ca semn al sfințeniei Bisericii lui Hristos, în contra pondere cu afirmațiile ereticului Iovinian, care disprețuia fecioria mărturisind ca aceasta este fără valoare, iar că Maica Domnului, după Nașterea Mântuitorului a mai avut și alți prunci. Sfântul Ambrozie ne învață că nașterea fără de sămânță și pururea fecioria Maicii Domnului sunt atât un simbo cât și un izvor al întemeierii Bisericii, care rămâne Trupul cel fără de întinăciune al lui Domnului Iisus Hristos.
5.5. Doctrina eclesiologica a Sfântului Ambrozie
Analizând opera ambroziana putem trage concluzia că în viziunea Sfânt Ambrozie, întocmai cu viziunea părinților răsăriteni, mântuirea creștinilor este posibilă prin împărtășirea Harului Duhului Sfânt. Lucrarea Sfântului Duh este prezenta doar în Biserică, care este Trupul Mântuitorului Iisus Hristos, iar credincioșii sunt mădulare ale Bisericii.
Prin Sfântul Duh, omul restabilește comuniunea cu Dumnezeu, primindu-l pe Hristos Domnul în inimile lor, și viețuind împreună cu Hritos, pentru a nu mai fi prizonieri ai păcatelor: Așadar sit u răstignește păcatul, ca să mori în numele lui Dumnezeu, trăiește pentru Cel Care nu S-a temut pentru propriu-l Fiu, ca prin Trupul Luis a fie răstignite paatimile noastrea. Căci pentru noi a murit Hristos, astfel încât să putem trăi prin Trupul Lui înviat”. Mântuitorul Iisus Hristos, a murit pentru a ne răscumpăra pe noi și pentru achita plata pentru păcatele noastre: ,,IAr prețul eliberării noastre era sangee Domnului Iisus, finndca neaprata trebuia ahitat eui căruia erm vânduți pentru păcatele noastre.” Crucea este răsplata izvorâtă din marea iubire a lui Dumnezeu pentru om: ,,acel lemn al crucii, ca o navă a mântuirii noastre, este răsplata noastră, iar nu pedeapsa; căci nu este alata mântuire decât plata mântuirii veșnice”
Sfântul Ambrozie spune, în fata arianului Auxentiu, Bierica este ,, moștenirea lui Hristos, lăsată episcopilor”. Biserica este condusă de clerici, episcopul ales fiind cârmuitorul comunității încredințate spre păstorire. Sfântul Ambrozie admite deciziile sinodale însă nu accepta deciziile impuse din partea puterii statale sau eclesiale, dovada fiind faptul că papei Syricius îi adresează apelativul ,,frate”.
Biserica, dat fiind că este însuși Trupul lui Hristos, nu poate fi înțeleasă separat, căci nu poate exista Biserică fără Hristos. Biserica își are existent atât în plan istoric cât și în plaan mistic. Astfel, dacă Biserica este Trupul lui Hristos, și unde este Biserica acolo este și Mântuitorul, atunci acolo se manifestă și atributele și însușirile Mantuitoruui Iisus Hristos, prin aceasta Biserică fiind sfântă, sobornicească și apostolică, căci spune episcopul milanez: ,,unde este Hristos, acolo sunt toate:acolo este învățătura Lui, acolo ete iertarea păcatelor, acolo harul, acolo hotarul dintre morți și vii.”
5.6. Sfintele Taine
Împărtășirea continua face parte din iconomia mântuirii, ca unire eternă a oamenilor cu Dumnezeu în Hristos. Sfintele, ca încoronare a iconomiei dumnezeiești, este, în viața de veci, unirea desăvârșită între creație și Hristos în care Dumnezeu va fi „totul în toate” (I Cor. 15, 28). Așa cum mărturisește Sfântul Ambrozie, Hristos este prent în mod real în Sfintele Taine: ,,Crede, așadar, că este de față, chemat prin rugăciunile preoților, Domnului Iisus, care spune: ,,Unde vor fi doi sau trei…acolo voi și Eu” cu cât mai mult binevoiește s ne facă parte din prezența Sa acolo unde este Biserica, unde sunt Tainele Sale?”
Împărtășirea cu Sfintele Taine este legată de desăvârșire vieții duhovnicești și îndumnezeirea omului, având loc atragerea noastră la starea de Jertfă a Mântuitorului, comunicată nouă real prin Sfintele Taine, spre a fi actualizate în viața fiecăruia dintre credincioși. Săvârșitorul real este Hristos, care lucrează tainic, adică în mod nevăzut prin mâna preotului, care este slujitorul văzut: ,,Cine este, așadar, făcătorul Tainelor, decât Domnul Iisus? Din cer au venit aceste Taine;”
Așadar, Sfintele Taine, au două aspecte, unul văzut și altul nevăzut, sau mai bine spus tainic, care nu poate peceput cu mintea umană. Cu toate acestea, Sfintele Taine sunt totuși lucrări perceptibile prin puterea harului Duhului Sfânt primit la Botez: ,,Așadar, ai primit Tainele, le-ai cunoscut prea deplin pe toate, fiindcă ai fost botezat în numele Treimii. În toate cee ce am făcut s-a pătrat taina Treimii. Pretutindeni este Tatăl și Fiul și Sfântul Duh o singură lucrare, o singură sfințire, măcar că se par a fi oarecum deosebiți”.
5.8. Eshatologia
Credința în parusie, cum a fost numită în primul veac creștin venirea a doua a lui Hristos, a fost idealul din totdeauna al creștinilor. În primele secole, Biserica creștină, împărtășea credința în parusie, socotindu-o iminentă, însă nu era de acord că Hristos va întemeia o împărăție pe pământ, ci în cer, iar cei o mie de ani erau priviți simbolic, drept urmare, dintru început milenariștii au fost declarați eretici.
Sfântul Ambrozie, dintre toți părinții și scriitorii bisericești apuseni ai primelor secole creștine, el ne oferă cea mai detaliată și completa învățătura eshatologică. În legătură cu timpul parusiei, mare ierarh al Mediolanului, nu este precis, căci nimeni nu cunoaște timpul și locul, însă creștinul trebuie să mențină starea de trezvie și să fie pregătit în orice loc și timp. Totuși, Sfântul Ambrozie, spune urmând Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții că a doua venire va aduce timp înfricoșător, dar vorbește și de vârstele lumii, care sunt în număr de șapte, iar cea de-a opta zi este Ziua Parusiei, în care Mântuitorul Iisus Hristos ,,va veni cu sfinții Săi și ne va lumina la a doua venire”.
Moartea nu reprezintă totuși un rău, căci este o eliberare din viața pătimașă și pas pentru viața cea cea veșnică:,,Dacă moartea ar însemna o pierdere pentru suflet, atunci paote că am socoti-o o nenorocire; dacă însă nu stingherește intru nimic sufletul, atunci implicit ea nu reprezintă un rău. Or, dacă ea nu constituie un rău, este desigur un bine, fiindcă numai ceea ce este vicios constituie un rău, iar ceea ce este lipsit de viciu este ceva bun;”
Moartea face ca sufletul să se ducă la Dumnezeu, creatorul, spre a-și lua plată după faptele pe care le-a făcut, iar trupul să se întoarcă în pământul din care a fost alcătuit. Parusia va consta deci în unire sufletului cu trupul cu care a viețuit împreună pe pământ. Aceasta se va face prin atotputernicia lui Dumnezeu, care va alipi din nou trupul din elementele sale răspândit în pământ. După parusie însă, trupurile nu vor fi cum au fost pe pământ, ci vor fi duhovnicești și nemuritoare.
În scrierea Sfântului Ambrozie, ,,Despre binefacerile morților”, decoperim descries trei tipuri ale morții: moartea spirituală în care omul moare pacatuui și trăiește în Hristos, moartea naturală, și moarte dureroasă prin cre se rupe comuniune cu Dumnezeu din cauza păcatului.
Atunci când descrie lumea cea veșnică, Sfântul Ambrozie se insipira din cartea apocrifa IV Ezdra, spunând că viața veșnică este pentru cel ce a viețuit în Hristos, mai bun decât viața pământească: ,,Dacă de multe ori viața ne este povara, în schimb moartea ne e scăpare; dacă viața e suferința, moartea e leacul ei. Iar dacă după moarte exista judecată, implicit exista și viața după moarte.” Omul gusta din binefacerile morții dacă trăiește în comuniune cu Dumnezeu și crește în Hristos Domnul, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: “Așa este și învierea morților: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune, Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere, Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este și trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 42-44).
La a doua venire vor învia toți oamenii indifferent de factorii cauzali ai morții. Sufletele se vor uni cu trupurile, vor fi nestricăcioase, pentru că se vor lepăda stricăciunea, apropiindu-ne astfel de judecată universal, iar diavolul, îngerii rai și cei necredincioși și păcătoși vor fi predații focului veșnic.
6. RECEPTAREA ÎNVĂȚĂTURII TEOLOGICE A SFÂNTULUI AMBROZIE AL MEDIOLANULUI
6.1. Receptarea învățăturii Sfântului Ambrozie la Sinoadele III – VII Ecumenice
Învățătura Sfântului Ambrozie al Mediolanului, formulările hristoloice și doctrinale au fost appreciate și traduse în mediie grecești și folosite a Sinoadee ecumenice din secolele V-VIII, contribuind semnificativ la cultivarea cultului Sfântului Ambrozie în Răsărit.
La Sinodul al – III – lea Ecumenic de la Efes și la Sinodul al – IV – lea Ecumenic de la Calcedon, părinții sinodali citează lucrările ,,De incarnationis Domincae sacramento” și ,,De fide”. Episcopii prezenți la Sinodul al – V – lea Ecumenic de la Constantinopol din anu 553, îl clasifica pe Sfântul Ierarh A’mbrozie ca normative pentru învățătura de credința alături de Sfinții Părinți din secolul al – IV – lea: Sfântul Grigorie de Nyssa , Sfântul Vasile ce Mare, Sfântul Grigorie de Nazians, Sfântul Ilarie de Pictavium și Sfântul Atanasie cel Mare.
Între anii 680-681, la Sinodul al – VI –lea Ecumenic de la Constantinopol, părinții citează atât din lucrarea ,,De fide”, cât și din ,,Tratatul la Evanghelia după Luca”. La Sinodul al–VII– lea Ecumenic, deși lucrările Sfântului Ambrozie al Mediolanului nu sunt citate în mod clar, sunt o sursă importantă pentru lucrarea ,,Tratatul al treilea contra celor care atacă Sfintele Icoane” alcătuită de Sfântul Ioan Damaschinul.
6.2. Raportarea teologilor răsăriteni la persoanlitatea învățătura Sfântului Ambrozie
Sfântul Vasile cel Mare, în anul 375, îi adresează Sfântului Ambrozie al Mediolanului, la puțin după alegerea în scaunul episcopal de Mediolanum, o scrisoare în care îl felicita și îl elogiază pentru meritele sale dar și pentru dragostea pe care o poartă sfinților martiri, căci Sfântu Ambrozie ceruse să fie aduse la Mediolanum moaștele Sfântului Dionisie. Epistola 197 a Sfântului Vasile cel Mare este ,,o scrisoare irenică, cum zicem noi astăzi, adresată de ce mai mare ierarh al Bisericii din Capadocia către unul dintre cei mai mari ierarhi ai Bisericii din Itallia în secolul al – IV –lea”. Sfântul Vasile îi adresează Sfântului Ambrozie cuvinte de laudă prin care prețuiește, pe lângă purtarea exemplară a ierarhului apusean, și dragostea față de Domnul arătată prin râvnă pentru sfinții mărturisitori ai dreptei credințe, atât de plăcuți în fața lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare considera că alegerea Sfântului Ambrozie în treaptă de episcop este o revelație a planului lui Dumnezeu pentru mântuirea omului, și o aseamănă cu chemarea lui David și Amos: ,,Am dat slavă Dumnezeului nostru, Care din fiecare neam alege pe cei bine plăcuți Lui. Căci El a fost cel care a înălțat din turma oilor un conducător pentru poporul Său (pe David), iar pe Amos l-a făcut chiar prooroc, luându-l tocmai de la păscutul turmei de capre ca să-l întărească prin Duhul Sfânt.” În conținutul acestei scrisori, pe lângă aprecieriile Sfântului Vasile cel Mare, sunt prezente și multe sfaturi pentru Sfântul Ambrozie, pe care cu siguranță le-a urmat în păstorirea să. Din păcate, corespondenta uterioara nu s-a păstrat și nu cunoaștem un răspuns al Sfântului Ambrozie către Sfântul Vasile cel Mare, lucru ce ar fi fost de mare ajutor în definirea relitiilor dintre cei doi mari ierarhi ai secolului al – IV- lea.
Sfântul Maxim Mărturisitorul va prelua și dezvolta în secolul al – VII –a învățătura ambroziana conform căreia întregul proces de dezvoltare spirituală este pus în legătură cu împărtășirea de Hristos. Sfântul Maxim dezvoltând invataturaa prin care ni se arata ca unirea cu Hristos se face prin împărtășirea cu Sfintele taine, ne arată într-o interpretare alegorică simbolismul elementelor euharistice astfel: carnea este interpretată ca virtute, sângele drept cunoaștere, iar oasele ca unire mistică (teologia). Carnea și sângele sunt văzute, de asemenea, ca rațiuni ale judecății și ale providenței, în timp ce oasele sunt logoi ascunși ai iconomiei divine. Chiar dacă Sfântul Maxim ajunge, prin anagogie, să depășească sensul comun și obișnuit al lucrurilor, cuvintelor și ritualurilor cultice, totuși, interpretarea lui nu e ruptă de realismul sacramental: realism și simbolism într-o unică sinteză, ajung să poată surprinde întreaga dinamică a vieții duhovnicești.
Între Sfântul Ambrozie și Sfântul Grigorie Palama nu există nicio diferență esențială atunci când tratează noțiunea de energie. Ceea ce diferă este contextul în care este dezvoltată această noțiune. Palama vorbește despre energii în sens antropologic, accentuând îndumnezeirea omului prin acestea, în schimb Sfântul Ambrozie vorbește despre energii într-un context trinitar. Însă nici așa nu se produc diferențe clare căci ambele contexte le găsim și la Sfântul Grigorie și la Sfântul Ambrozie, de aceea nu se pot identifica clar diferențele între teologia ambroziana și cea palamită. Fie că se vorbește în context trinitar, antropologic sau cosmologic, energiile sunt tot chipul lui Dumnezeu întors spre lume și în special spre om.
Scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog oglindesc concepția Sfântului Ierarh Ambrozie despre viața duhovnicească a omului, prin rugăciune adâncă, astfel reușind omul să-L primească pe Dumnezeu întreg în sufletul său, căci spune Sfântul Simeon: „Mulțumesc, mă închin și cad înaintea Ta, Doamne al universului și Împărate preasfinte, că m-ai miluit pe mine, (…), avându-mă în întregime în Tine Însuți, (…), ai adus la ființă toate, făcându-mă împărat a tuturor celor de pe pământ spre slava măreției și bunătății Tale.”
Modul în care Sfântul Simeon și-a exprimat gândirea nu este unul simplu, el fiind inovator pentru teologia vremii, folosind termeni noi pentru terminologia bisericească, termeni ca „lumina”, „iluminare”, „apatie”, căci spune biograful sau, monahul Nichita Stihathos: “Caracterul elevat, transcendent și suprasensibil al celor scrise aici, precum și sublimitatea teologiei și profunzimea evidentă a cunoașterii lor nu sunt, socot, înțelese și accesibile tuturor.”
6.4. Raportarea teologilor apuseni la scrierile și personalitatea Sfântului Ambrozie
Cel mai de seamă ucenic al Sfântului Ambrozie este cu siguranță Fericitul Augustin. Avem mărturii concrete în legătură cu puterea cuvântului Sfântului Ambrozie, date chiar de Fericitul Augustin în confesiunile sale: ,, Și am venit la Milan, la episcopul Ambrozie, cunoscut pe tot pamantu printre cei mai buni, un cucernic cinstitor al Tău, cu sârguință, grăsimea hranei Tale și veselia ueiului și beția cumpătată a vinului. Dar la el eram dus de Tine, fără să știu, ca prin el să fiu adus la Tine știind”. Ascultând predicile Sfantuui Ambrozie, Fericitul Augustin a descoperit măreția Sfintei Sripturi, fiind uimit și atras peste măsură de valoarea cuvântului dumnezeiesc:,, Și nu mă saturam în acele zile de o duceata uimitoare, gândindu-mă la adâncimea planurilor Tale pentru mântuirea neamului omenesc”. Fericitul Augustin, profund marcat de experiența duhovnicească, citează foarte mult lucrările părintelui său spiritual, rămânând fidel viziunii Sfântului Ambrozie.
Preotul Simplicianus a fost o personalitate discrete însă care ocupat un loc deosebit de important în viața Sfântului Ambrozie. La început, Simplicianus a fost îndrumătorul spiritual și misionar al Sfântului Ambrozie, însă ulterior fiecare își acorda cinstea cuvenită, resultant astfel o frumoasă corespondenta având ca tema principal exegeza biblică. Sfântul Ambrozie îl elogia pe Simplicianus pentru purtarea de grijă de care dădea dovadă, propunându-l drept successor în scaunul episcopal de Mediolanum. Simplicianus recunoștea în Sfântul Ambrozie autoritatea ierarhică și competența sa în explcarea cuvântului Sfintei Scripturi.
Paulin de Mediolanum, biograful și secretarul Sfântului Ambrozie, este alături de Fericitul Augustin, unul dintre cei mai mari elogiatori ai Sfântului Ambrozie, așternând pe hârtie la îndemnul Fericitului Augustin, aspectele vieții cucernice ale ierarhului milanez.
Maximus de Torino, un mare predicator apusean l-a imitate intru totu pe Sfântul Ambrozie, astfe încât în perioada Evului Mediu, majoritatea predicilor sale au fost puse pe seama Sfântului Ambrozie.
7. SFÂNTUL AMBROZIE PE TERITORIUL ROMÂNESC
Trupul cu sfintele moaștele ale Sfântului Ierarh Ambrozie al Mediolanului se găsesc sub altarul Bazilicii care îi poartă numele din Milano. Această bazilică este una dintre cele mai vechi biserici din Milano, datând din perioada paleo-creștină și medievală, fiind construită între anii 379 și 386, la porunca episcopului Ambrozie, într-o zonă în care au fost îngropați martiri ai persecuțiilor romane. Ambrozie însuși a fost îngropat acolo. La data de 13 ianuarie 1864, Biserica milaneză a vrut să recupereze moaștele sfinților îngropate în cripta aflată sub altarul bazilicii construite de Sfântul Ambrozie. Acolo au descoperit trei urne cu trupurile a trei sfinți: Ghervasie, Protasie și Ambrozie. Urnele au fost deschise de abia la data de 8 august 1871, prilej cu care au fost identificate ca fiind ale celor trei sfinți. Mai târziu, la data de 14 mai 1874, trupurile au fost așezate în sicrie de argint și cristal, unde se păstrează până astăzi.
„Înfrățirea ecumenică” dintre cele două parohii, realizată la data de 20 ianuarie 2002, reprezintă o lucrare importantă pentru dialogul ecumenic dintre Biserică Ortodoxă Română și Biserica Romano-Catolică, în procesul de cunoaștere și apropiere dintre cele două Biserici. Această înfrățire a fost posibilă în urma procesului de deschidere inițiat de vizită istorică pe care Papa Ioan-Paul al II-lea a efectuat-o în România (7 – 9 mai 1999). Ca răspuns la această vizită, Patriarhul Teoctist a efectuat o vizită la Vatican între 7 și 14 octombrie 2002. După încheierea vizitei la Vatican, Patriarhul Teoctist s-a deplasat la Milano cu întreaga delegație a Bisericii Ortodoxe Române care-l însoțea. În orașul Sfântului Ambrozie, Patriarhul s-a întâlnit cu membrii Comunității Parohiale S. Angela Merici, prin acest lucru dorind să atragă atenția că la nivelul bisericilor locale spiritul ecumenic a început să vibreze între creștini în duhul apropierii, cunoașterii reciproce și iubirii frățești.
La data de 15 septembrie 2003, Eminența Sa Cardinalul Dionigi Tettamanzi, Arhiepiscop emerit de Milano, a vizitat Parohia Apărătorii Patriei II, însoțit de către Excelența Sa Mons. Francesco Coccopalmerio, episcop auxiliar, de Mons. Gianfranco Bottoni, director al departamentului de dialog ecumenic diocezan, Rev. Giuseppe Bettoni, paroh al Parohiei S.Angela Merici și Pr. Traian Valdman, paroh al Parohiei Ortodoxe Române din Milano. Din partea Patriarhiei Române au fost prezenți PS Episcop Ambrozie Sinaitul, vicar patriarhal, PS Episcop Sebastian Ilfoveanul, vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, Pr. Nicolae Necula, Decan al Facultății de Teologie din București, Pr. Mihai Aurel, Director al Seminarului Teologic din București, precum și alți 18 preoți și diaconi. Cu acea ocazie, în prezența celor două delegații de ierarhi, preoți și credincioși – ale Bisericii Ortodoxe Române și Bisericii Catolice – a fost inaugurat noul hram al bisericii parohiale dedicat „Sfântului Ambrozie”. Așa cum s-a afirmat cu acel prilej de către Eminența Sa, parohia noastră este cea dintâi parohie ortodoxă din lume care a luat ca patron și ocrotitor pe acest mare sfânt ce a trăit între anii 339 – 397, în perioada Bisericii nedespărțite.
Inaugurarea noului hram al bisericii parohiale a născut dorința firească de a avea o parte a moaștelor Sfântului Ambrozie în această parohie, spre a fi cinstite după rânduiala și credința noastră strămoșească și de către credincioșii parohiei noastre. Părți din moaștele Sfântului Ambrozie, prăznuit la 7 decembrie, au fost aduse la Parohia Apărătorii Patriei ÎI la data de 6 decembrie 2004, ca rod al înfrățirii acestei parohii cu Parohia catolică din Milano «Sant’Angela Merici». Astfel, la solicitarea părintelui paroh dr. Mircea Alexă Uța și cu susținerea Rev. Giuseppe Bettoni, parohul al Parohiei S. Angela Merici din Milano, moaște ale Sfântului Ambrozie au fost donate parohiei noastre de către Excelența Sa Erminio de Scalzi, abatele Bazilicii Sfântului Ambrozie din Milano și așezate definitiv în biserica noastră la data de 6 decembrie 2004.
Racla unde au fost așezate moaștele Sfântului Ambrozie este sculptată în lemn de tei, de către un enoriaș al parohiei, de-a lungul celor 7 ani, cât a ispășit, în închisoare, o condamnare de omucidere, persoană care, ulterior, a fost găsită nevinovată. Istoria acestei lucrări a fost descoperită de preotul paroh Mircea Uța în casa enoriașului, pe care l-a rugat să ofere rodul muncii sale bisericii parohiale. Racla este sculptată pe laterale și pe capac cu motive florale, iar în cele patru colțuri au fost sculptate picioare de leu, pe care, autorul a dorit să sprijine racla. Din donațiile enoriașilor, pe partea interioară a capacul raclei a fost gravată în argint masiv și aurit o plăcuță cu denumirea: «Moaște ale Sfântului Ierarh Ambrozie», iar în locul unde au fost așezate sfintele moaște, a fost gravată o placă în argint masiv și aurit.
Racla cu sfintele moaște a fost încadrată în baldachinul, realizat din donațiile enoriașilor și sfințit la data de 7 decembrie 2006. Sculptură în broderie spartă de lemn de tei aparține lui Ioan Foșălău și echipei sale de meșteri din Târgu Neamț.
Icoana din spatele raclei cu sfintele moaște este realizată de un călugăr de la o mănăstire de lângă Milano, după chipul original al sfântului păstrat în Bazilica Sfântului Ambrozie. Această icoană a fost dăruită parohiei noastre în anul 2005, de către Parohia Sant’Angela Merici din Milano.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sfantul Ambrozie al Mediolanului Punte de Legatura Intre Apus Si Rasarit (ID: 167940)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.