Sfanta Taina a Impartasaniei Taina Comuniunii

CUPRINS

ARGUMENTARE

0.1. Importanța subiectului

0.2. Motivația alegerii

0.3. Obiectivele lucrării

0.4. Metode de lucru

0.4.1. Surse de documentare

0.4.1.1. Sursele teologice și biblice

0.4.1.2. Sursele seculare

0.4.2. Prelucrarea și interpretarea materialelor

0.5. Terminologie

PARTEA ȘTIINȚIFICĂ

CAPITOLUL I

1.1. Importanța Sfintei Taine a Împărtășaniei

1.1.1. Materia Sfintei Taine a Împărtășaniei

1.1.2. Legătura cu alte Taine

1.1.3. Efectele Sfintei Taine a Împărtășaniei

1.2. Instituirea Sfintei Taine a Împărtășaniei

1.2.1. Sfinta Taină a Împărtășaniei în Biserica primelor secole creștine

1.2.1.1. Sfânta Taină a Împărtășaniei în perioada Sfinților Apostoli

1.2.1.2. Paralelă între Sfânta Taină a Împărtășaniei și Paștele evreiesc

1.2.1.3. Sfânta Taină a Împărtășaniei în secolul al II-lea creștin

1.2.1.4. Sfânta Taină a Împărtășaniei în secolul al III-lea creștin

1.2.2. Jertfa Mântuitorului și Sfânta Taină a Împărtășaniei

1.3. Săvârșitorii și primitorii ai Sfintei Taine a Împărtășaniei

1.3.1. Pregătirea pentru săvârșirea și primirea Sfintei Taine a Împărtășaniei

1.3.2. Roadele Sfintei Taine a Împărtășaniei în viața credincioșilor

1.3.3. Sfânta Taină a Împărtășaniei – izvor de viață pentru credincioși

1.4. Rânduiala Sfintei Taine a Împărtășaniei

1.4.1. Aspecte generale

1.4.2. Sfânta Taină a Împărtățaniei ca și Epicleză

1.5. Sfânta Taină a Împărtășaniei în viața credincioșilor

1.5.1. Sfânta Taină a Împărtășaniei – unitate a credincioșilor în Trupul mistic al lui Iisus Hristos

1.5.2. Sfânta Taină a Împărtășaniei – comuniune a credincioșilor într-un singur Trup al Mântuitorului

1.5.3. Teandrismul Sfintei Taine a Împărtășaniei

PARTEA METODICO-ȘTIINȚIFICĂ

CAPITOLUL AL II-LEA

2.1. Metode și mijloace didactice utilizate în abordarea noțiunilor de liturgică

2.1.1. Observarea directă a realității religioase

2.1.2. Studiul și interpretarea simbolurilor

2.1.3. Exemplul

2.1.4. Rugăciunea

2.1.5. Meditația religioasă

2.1.6. Deprinderile morale

2.1.7. Cele șapte Laude bisericești

2.1.8. Sfânta Liturghie

2.1.9. Sfintele Taine

2.1.10. Cântarea religioasă

2.1.11. Metoda îndrumării teoretice și practice

2.2. Vizita și excursiile la biserici și mănăstiri – forme eficiente de educație, de cunoaștere și trăire religioasă

CAPITOLUL AL III-LEA

3.1. Organizarea cercetării

3.2. Materiale didactice

Concluzii

Bibliografie

Curriculum Vitae

Declarație onestitate

ARGUMENTARE

0.1. Importanța subiectului

Chiar dacă este un „teren” atât de bătătorit, subiectele despre viața practică a Bisericii au constituit, întotdeauna, un motiv de analiză profundă. De fapt, formele în care s-au exprimat credințele și doctrinele eclesiologice au fost, de-a lungul istoriei, motive de divergențe, ajungându-se până la schismă. Aceste forme practice de trăire bisericească oglindesc doctrinele fundamentale, astfel că, prin ele, putem să ne dăm seama de ideologia de bază, teologică, a diferitelor orientări denominaționale.

Pe de altă parte, cei neinițiați, intrând în contact cu anumite practici, își formează un crez conform cu ele. Spre exemplu, o persoană care se obișnuiește cu botezul copiilor, va dezvolta în sine credința că botezul are puterea de a elibera și de a ierta. Sau, cineva obișnuit cu ideea transubstanțierii, va fi foarte ușor atras înspre panteism și în crezul despre har că este substantia, de care poate dispune, după buna plăcere, preotul hăruit. Deci, manifestarea corectă, biblică, a actelor de cult sau a oricăror maniferări eclesiologice, au implicații adânci în formarea și în creșterea spirituală a oamenilor.

Nimeni, în perioada în care trăiește, nu are capacitatea de a sesiza unele schimbări, subtile, care pot apărea în ideologia vremii. Făcând o analiză de ansamblu putem beneficia de argumentul „timp” pentru a demonstra schimbările survenite pas cu pas și care, până la urmă, au condus la o totală schimbare a esenței Sfintelor Taine. Părinții Bisericești au preluat cu mici modificări doctrine de la apostoli, iar teologii Evului Mediu, au adâncit ceea ce ei au primit, deja schimbat, de la Părinții Apostolici.

Dinamismul filosofic contemporan crează o mare presiune asupra societății creștine, care trebuie să facă față acestuia, de aceea este importantă tratarea acestui subiect.

0.2. Motivația alegerii

Tendința de instituționalizare, care se resimte tot mai mult, va trebui să-și găsească un suport suficient de puternic pentru a se argumenta. Acest suport poate fi actul de cult, care începe să nu mai fie considerat parte a închinării prin credință, ci „unealta” prin care este „gestionat” harul în Biserică. Un alt suport poate fi slujirea, care are legături foarte strânse cu actele de cult. Tendința de instituționalizare conduce, în final, la crearea unei Biserici inerte, „umane”.

Creșterea rolului uman în biserică, în defavoarea unei vieți duhovnicești intense și a Sfântului Duh, se concretizează și în modul de înțelegere a practicilor eclesiale. Conducerea devine, încet-încet, tot mai „omenească”, în defavoarea uneia teocratice, iar secularizarea crează imaginea unui „creștinism comod”, în care binecuvântările nu se mai primesc de la Sfântul Duh, ci prin simple și accesibile acte vizibile.

Pentru a putea preveni astfel de „atacuri” seculare, este necesar să fim înarmați cu o cunoaștere istorică și doctrinară puternică.

0.3. Obiectivele lucrării

Lucrarea de față își propune să descopere momentele în care au avut loc schimbări doctrinare în cadrul Bisericii, cu privire la Sfânta Taină a Împărtășaniei, schimbări care au construit o Biserică sacramentală, să identifice cauzele care au condus la aceste schimbări precum și relația dintre Sfânta Taină a Euharistiei și celelalte Sfinte Taine.

Un alt obiectiv al acestei lucrări este să formeze conștiința unei atitudini radicale, biblice, față de tot ceea ce înseamnă comuniune.

Obiectivul final este de a crește responsabilitatea slujitorilor în apărarea Bisericii de puternicele atacuri contemporane: secularizarea, umanismul, superficialitatea și elitismul.

Pentru a atinge aceste finalități, voi dezvolta următoarele obiective metodice:

Analizarea Teologiei Biblice, respectiv a Bisericii Primare, cu privire la Sfânta Taină a Împărtășaniei;

Analizarea doctrinei eclesiologice la părinții bisericești și observarea schimbărilor ideologice, comparativ cu Teologia Biblică;

Aceste obiective sunt de natură să răspundă finalităților.

0.4. Metode de lucru

Pentru o puternică argumentare, am utilizat toate cele patru forme: istorice, raționale, biblice și empirice. Argumentele istorice se bazează pe surse istorice, din perspectivă ortodoxă. Argumentele raționale se bazează pe analize comparative și sinteze, cele biblice pe exegeze și argumente textuale, iar cele empirice, pe o cunoaștere a realității contemporane.

Studiile de istorie, de teologie sistematică, dogmaticile, lexicoanele și manualele de teologie biblică au constituit un real suport în vederea argumentării.

Metoda de lucru preponderentă este analiza critică, în diferite perioade de timp, fiecare suportând o comparație cu etalonul, Teologia Biblică, repectiv Biserica Primară. Aceste comparații sunt de natură să exprime diferențele apărute în timp, în ceea ce privește Sfânta Taină a Împărtășaniei.

0.4.1. Surse de documentare

Pentru argumentarea teologică s-au utilizat materiale cu credibilitate, de diferite nuanțe și orientări teologice, tocmai pentru a putea avea o privire obiectivă, de ansamblu, asupra subiectului studiat.

0.4.1.1. Sursele teologice și biblice

Pentru formarea unei doctrine teologice biblice, s-au utilizat diferite versiuni ale Bibliei, traduceri și original, precum și alte materiale auxiliare, cum ar fi: enciclopediile, dicționarele și manualele biblice.

Totodată, datorită paletei teologice largi surprinse în această lucrare, s-a apelat la tratate de Teologie Sistematică, din perspectivă ortodoxă.

Un rol important în argumentare îl au tratatele de dogmatică, omiletică și catehetică.

0.4.1.2. Sursele seculare

Manualele de metodologie și stil de studiu academic au fost utilizate pentru o construcție coezivă a lucrării, pe baze științifice.

0.4.2. Prelucrarea și interpretarea materialelor

Premisa de la care s-a plecat în studierea informației este ortodoxă, prelucrarea fiind în funcție de obiectivele lucrării. S-a apelat la metode comparative, descriptive și analitice, de fiecare dată urmărindu-se un echilibru interdisciplinar, pentru păstrarea unui caracter cât mai obiectiv.

O metodă la care s-a apelat mult este cea comparativă și analitică, urmărind veridicitatea surselor și recunoașterea lor în cadrul orientării teologice respective.

0.5. Terminologie

Act de cult – Thiessen, definește actul de cult un ritual exterior instituit de către Hristos, pentru a fi aplicat în Biserică, ca semn vizibil al adevărului mântuitor și al credinței creștine. Prin el, credinciosul primește binecuvântările reale ale actului comemorat. Există trei condiții de bază pentru ca un ritual să fie numit act de cult: să aibă o parte formală, să fi fost instituit de către Hristos și să fi fost poruncită repetabilitatea actului, în Biserică. Actul de cult nu este mântuitor și nici purtător de har, nu acționează ex opere operato indiferent de calitatea morală a administratorului sau a participantului. El poate aduce binecuvântarea reală a evenimentului semnificat, doar prin credință; prin acestea se deosebește de taină.

Apostol – termen din greaca biblică, însemnând trimis al lui Dumnezeu. Însărcinarea lui era să propovăduiască Evanghelia (2 Corinteni 8, 23).

Cler – se referă numai la episcopi, preoți și diaconi, introduși în misiunea Bisericii prin hirotonie. Se referă numai la slujirea sacerdotală.

Critica biblică – tehnici utilizate pentru a stabili un model concis de interpretare a surselor biblice, primare. Ea poate fi critică textuală, critică istorică, critică literală, critica formei și critica redacțională.

Cult – mărturisirea unei credințe revelate, sau crez, și celebrarea acesteia.

Eclesiologie – știință teologică din cadrul Teologiei Sistematice, care studiază Biserica, practicile bisericești și conducerea ei. Tot în cadrul Eclesiologiei, se studiază întemeierea Bisericii, organizarea ei și actele de cult.

Har – În Vechiul Testament, are sensul de dragoste statornică, loialitate, credincioșie. În Noul Testament, sensul este de îndurare. Conceptul, larg răspândit, este de „dar nemeritat”, cu referire la jertfa Domnului Iisus Hristos. Bisericile istorice au un concept diferit, harul fiind substantia care „curge” de la Dumnezeu, prin Biserică și prin mâna preotului, înspre credincioșii participanți la liturghie.

Hirotonie – acțiunea de a întinde mâna, de a alege prin vot, punerea mâinilor. Acțiunea prin care episcopul, punându-și mâna peste o persoană, o consacră ca slujitor, primind-o în clasa sacerdotală, pe diferite trepte: diacon, preot, episcop etc. Bisericile istorice consideră hirotonia o taină, prin care persoana hirotonită intră în sacerdoțiu.

Istoria gândirii creștine – știința care studiază evoluția ideologică și practică a conceptelor teologiare, s-a apelat la tratate de Teologie Sistematică, din perspectivă ortodoxă.

Un rol important în argumentare îl au tratatele de dogmatică, omiletică și catehetică.

0.4.1.2. Sursele seculare

Manualele de metodologie și stil de studiu academic au fost utilizate pentru o construcție coezivă a lucrării, pe baze științifice.

0.4.2. Prelucrarea și interpretarea materialelor

Premisa de la care s-a plecat în studierea informației este ortodoxă, prelucrarea fiind în funcție de obiectivele lucrării. S-a apelat la metode comparative, descriptive și analitice, de fiecare dată urmărindu-se un echilibru interdisciplinar, pentru păstrarea unui caracter cât mai obiectiv.

O metodă la care s-a apelat mult este cea comparativă și analitică, urmărind veridicitatea surselor și recunoașterea lor în cadrul orientării teologice respective.

0.5. Terminologie

Act de cult – Thiessen, definește actul de cult un ritual exterior instituit de către Hristos, pentru a fi aplicat în Biserică, ca semn vizibil al adevărului mântuitor și al credinței creștine. Prin el, credinciosul primește binecuvântările reale ale actului comemorat. Există trei condiții de bază pentru ca un ritual să fie numit act de cult: să aibă o parte formală, să fi fost instituit de către Hristos și să fi fost poruncită repetabilitatea actului, în Biserică. Actul de cult nu este mântuitor și nici purtător de har, nu acționează ex opere operato indiferent de calitatea morală a administratorului sau a participantului. El poate aduce binecuvântarea reală a evenimentului semnificat, doar prin credință; prin acestea se deosebește de taină.

Apostol – termen din greaca biblică, însemnând trimis al lui Dumnezeu. Însărcinarea lui era să propovăduiască Evanghelia (2 Corinteni 8, 23).

Cler – se referă numai la episcopi, preoți și diaconi, introduși în misiunea Bisericii prin hirotonie. Se referă numai la slujirea sacerdotală.

Critica biblică – tehnici utilizate pentru a stabili un model concis de interpretare a surselor biblice, primare. Ea poate fi critică textuală, critică istorică, critică literală, critica formei și critica redacțională.

Cult – mărturisirea unei credințe revelate, sau crez, și celebrarea acesteia.

Eclesiologie – știință teologică din cadrul Teologiei Sistematice, care studiază Biserica, practicile bisericești și conducerea ei. Tot în cadrul Eclesiologiei, se studiază întemeierea Bisericii, organizarea ei și actele de cult.

Har – În Vechiul Testament, are sensul de dragoste statornică, loialitate, credincioșie. În Noul Testament, sensul este de îndurare. Conceptul, larg răspândit, este de „dar nemeritat”, cu referire la jertfa Domnului Iisus Hristos. Bisericile istorice au un concept diferit, harul fiind substantia care „curge” de la Dumnezeu, prin Biserică și prin mâna preotului, înspre credincioșii participanți la liturghie.

Hirotonie – acțiunea de a întinde mâna, de a alege prin vot, punerea mâinilor. Acțiunea prin care episcopul, punându-și mâna peste o persoană, o consacră ca slujitor, primind-o în clasa sacerdotală, pe diferite trepte: diacon, preot, episcop etc. Bisericile istorice consideră hirotonia o taină, prin care persoana hirotonită intră în sacerdoțiu.

Istoria gândirii creștine – știința care studiază evoluția ideologică și practică a conceptelor teologice creștine. Este o ramură a Istoriei Bisericii Creștine, dar care interferează și cu alte științe teologice, ca: teologia sistematică, practică, istorică și enciclopedică;

Mistica – ansamblul conceptelor filosofico-religioase, care afirmă posibilitatea unei comuniuni a omului cu Divinitatea și a unei cunoașteri tainice, obținute pe această cale. Curentele mistice inițiale au fost orfismul și neoplatonismul, care, apoi, și-au pus amprenta și în creștinism, mai ales în Evul Mediu, reprezentatul de bază fiind Dionisie Areopagitul, în secolul al V-lea, care a și introdus termenul, iar apoi, Bernard de Clairvaux (1091-1153). Mistica creștină se referă la posibilitățile umane de experimentare cognitivă a ultimei realități, de înțelegere a lui Dumnezeu prin credința creștină. Esența misticii creștine este contactul cu transcendența lui Dumnezeu. În societatea contemporană, mistica este studiată din mai multe perspective: psihologică, comparativistă, psiho-socială, teologică etc. Aceasta se reflectă în posibilitățile de construire a propriei reguli pentru fiecare individ sau în formarea congregațiilor religioase. Este important de delimitat granița dintre mistică și misticism, prima unind voința omului cu sentimentul, pe când misticismul unește voința omului cu intelectul.

Sacerdotalism – fenomenul care a condus la formarea clerului, prin separarea conducătorilor de restul membrilor Bisericii, prin construirea unui sistem piramidal, ierarhic, pe baze autoritaritate, și prin delimitarea funcțiilor în Biserică.

Taină. Taine – lucrări vizibile sau mijloace ale harului, instituite de Mântuitorul și încredințate Bisericii, prin care se împărtășește harul divin, nevăzut. Bisericile istorice consideră că aceste acte au putere prin ele însele.

Teologie filosofică – se deosebește de filosofia religiei, care reprezintă examinarea critică a ideilor religioase, prin faptul că examinează ideile unei teologii asociate cu o religie anume.

PARTEA ȘTIINȚIFICĂ

CAPITOLUL I

„Tainele: iată calea pe care ne-a hotărât-o Domnul, ușa pe care a deschis-o…revenind din nou pe această cale și prin această ușă, El vine la oameni”. De la Cincizecime la Parusie, de la revărsarea Duhului Sfânt peste apostoli și peste ucenici, în Ierusalim, până la a doua venire, Hristos Se arată, Se manifestă și este prezent prin Duhul Sfânt în viața liturgică a Bisericii, prin Sfintele Taine. După voința Lui, Duhul Sfânt, face din Biserică un popor sacerdotal, o preoțime cu puterea iertării păcatelor.

Karl Christian Felmy sublinia faptul că nu există „o definiție a ceea ce există o Sfântă Taină”. Duhul suflă unde voiește, dar în Taine, în fața condițiilor cerute de Biserică și în virtutea făgăduinței Domnului, darurile Duhului Sfânt sunt date în mod sigur, iar Biserica confirmă lucrul acesta. „Taina este o lucrare sfântă în care, sub formă văzută, lucrul nevăzut al lui Dumnezeu este împărtășit credinciosului”.

Cuvântul taină sau mister este traducerea grecescului misterion (a fi închis) și etimologic înseamnă orice lucru tăinuit, secret sau ascuns și ceea ce nu poate fi cuprins cu mintea. În interes larg religios, simbolizează idei și sensuri nepătrunse în esența lor.

Potrivit înțelegerii ortodoxe dezvoltarea unei teorii a tainelor desprinsă de practica lor tradițională nu este cu putință. Tainele nu pot fi deduse dintr-o noțiune generală de Taina. Există, ce-i drept, încercări de a dezvolta o noțiune a tainei, dar în cele din urmă nici una nu s-a impus. Cuvântul misterion, care denumește în ortodoxie Tainele „se împotrivește prin însăși etimologia lui oricărei definiții”. Tainele, ca și cuvântul, aparțin iconomiei sau istoriei actuale. Hristos a pus în ele puterea harului, pe care acestea o comunică acolo unde „celebratul și primitorul nu ridică obstacole”. Să ascultăm însă cuvintele marelui Cabasila: „După ce Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat o singură dată din Fecioară și S-a născut din ea trupește în chip negrăit și mai presus de cuvânt, întrucât nu se mai poate întrupa sau naște trupește iarăși din fiecare dintre noi, ce face? Ne împărtășește spre mâncare trupul Său preacurat, pe care l-a luat din trupul neprihănit al Preacuratei Născătoare de Dumnezeu Maria; născându-Se din ea trupește și mâncând acest trup al Lui, fiecare din noi, cei credincioși și care Îl mâncăm cu vrednicie, Îl avem în noi, întreg, pe Dumnezeu. Cel întrupat, pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe însuși Fiul lui Dumnezeu și Fiul Preacuratei Fecioare Măria, care șade de-a dreapta lui Dumnezeu și Tatăl. Aceasta potrivit cu însăși spusa Lui „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele meu, rămâne întru Mine și Eu întru El” (Ioan 6, 56). Dar nu provine niciodată din noi sau nu se naște trupește și nu se desparte de noi. Căci nu se mai cunoaște după trup (II Corinteni 5, 17) …acesta este lucrul cel mare al negrăitei iconomii și al coborârii lui mai presus de cuvânt, săvârșit în noi; aceasta e taina plină de toată înfricoșarea, pe care am șovăit să o descriu și am tremurat să o înfățișez”.

Biserica Ortodoxă a afirmat că sunt șapte taine: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Pocăința, Maslul, Hirotonia preoțească și Căsătoria. Această învățătură a luat ființă în Apus în sec. al XII-lea și a fost confirmată de Sinodul din Trident, pătrunzând apoi și-n Răsărit. Chiar din sec. al XIII-lea, cele șapte Taine sunt menționate în mărturisirea de credință și citate la Sinodul unionist de la Lyon (1274).

Părintele Cleopa, face o amplă simbolistică a numărului șapte al Tainelor. Așa avem de pildă: ziua a șaptea în care s-a odihnit Dumnezeu de lucrurile pe care le făcuse (Facere 2, 1-2); șapte perechi de animale și păsări curate a poruncit Dumnezeu lui Noe să bage în corabie (Facere 7, 2-3). Tot lui i-a zis că: peste șapte zile va veni potopul (Facere 6, 7). În luna a șaptea s-a oprit corabia pe munții ararat (Facere 8, 4). După șapte zile a dat drumul Noe a doua oară porumbelului din corabie s-a întors acesta având în cioc o ramură de măslin verde (Facere 8, 10), precum și: Avraam a dat lui abilmec împăratul, șapte mielușele (Facere 21, 30). Faraon a visat șapte vaci grase și șapte vaci slabe, șapte spice pline și șapte seci (Facere 41). Moise a primit poruncă să ducă un sfeșnic curat de aur și să pună deasupra lui șapte candele ca să lumineze (Ieșire 25, 31-37). De șapte ori în zi, David lăuda pe Dumnezeu (Psalm 118, 164). Șapte sunt darurile Duhului Sfânt (Ieșire 11, 2-3). Șapte sunt stâlpii peste care înțelepciunea lui Hristos a zidit casa Sa (Pilde 9, 1), etc. În Noul Testament Hristos ne-a îndemnat să iertăm de șaptezeci de ori (Luca 17, 3-4).

Cele șapte taine prezente în Biserica Ortodoxă sunt instituite de Hristos unele în mod direct (Botezul, Euharistia, Spovedania sau Mărturisirea și Preoția sacramentală), iar altele în mod indirect (Mirungerea, Nunta și Maslul). „Instituirea lor dumnezeiască, precum și săvârșirea lor, începând din ziua Cincizecimii de către apostoli si urmașii lor, episcopi și de către preoți, constituie elementul principal al ființei Tainelor, arătându-le ca acte de putere ale lui Dumnezeu și mijloace ale prezenței si lucrării lui Hristos în Biserică și în mădularele ei prin Duhul Sfânt.” Astfel, la ultima Cină, Mântuitorul Hristos, vrând să lase Bisericii o jertfă tainică, dar vizibilă care să se comemoreze și să se facă prezentă între noi până, la sfârșitul veacurilor a instituit dumnezeiasca Euharistie (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 17-20).

„Orice Taină își are originea în instituirea euharistică”. Nu este nevoie să căutăm o expresie anumită a Domnului Hristos pentru instituirea fiecărei Taine. Firește fiecare are câte un temei scripturistic pe care se întemeiază, dar orice Taină își are izvorul în puterea „tainei tainelor” care este Biserica euharistiei. Orice taină este precedată de epicleza ei și ține de iconomia Duhului Sfânt: „Ca și pâinea euharistică care devine prin chemare (epicleza), Trupul lui Hristos, tot așa ungerea, prin chemare (epicleza) a devenit harisma lui Hristos trimițătorul Duhului Sfânt, prin prezența dumnezeirii Sale”.

1.1. Importanța Sfintei Taine a Împărtășaniei

Sfânta Euharistie (Cuminecătura sau Împărtășania) este taina prin care, sub forma pâinii și a vinului, creștinul se împărtășește cu Însuși Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos, prezent în mod real prin prefacerea elementelor (pâinea și vinul) la Jertfa Euharistică de la Sfânta Liturghie.

Numele acestei Taine vine de la cuvântul grecesc „εύχαριστία” (mulțumire) și de la verbul „εύχαρισξ” (a mulțumi), folosit de Mântuitorul la instituirea ei, deoarece întâi a mulțumit, a binecuvântat pâinea, iar mai apoi a dat-o apostolilor spre împărtășire. Sfânta Euharistie o găsim în textele Sfintei Scripturi și în textele liturgice ale Bisericii sub diferite denumiri, ca: „Cina Domnului” (I Corinteni 11, 20), „Frângerea Pâinii” (Luca 24, 35), „Jertfă”, „Ospățul Stăpânului” (Heruvic la Joia Mare), „Paharul binecuvântării” (I Corinteni 10, 16), „Paharul mântuirii”, „Paharul vieții”, Ospățul iubirii”, „Dumnezeieștile și înfricoșătoarele lui Hristos Taine”, „Împărtășanie”, „Cuminecătură”.

Părinții Bisericii pun la mare cinste valoarea Sfintei Euharistii. Sfântul Chiril al Alexandriei face o paralelă între jertfa mielului pascal din Vechiul Testament și jertfa Mielului Noului Testament, jertfa Fiului lui Dumnezeu pe cruce actualizată pe masa altarului fiecărei biserici: „Să aducem, deci, jertfa pentru păcat în încăperea Sfântă și mâncând din carnea cea sfântă, adică făcându-ne părtași de binecuvântarea tainică, vom fi sfințiți.”

Ultimul mare scriitor patristic, Sfântul Ioan Damaschin sintetizează în „Dogmatica” sa toată teologia Sfinților Părinți existentă până atunci. Astfel, el alcătuiește o sinteză deosebit de pătrunzătoare referitoare atât la prefacerea și sfințirea darurilor, cât și la efectele Împărtășaniei. „Pâinea și vinul sunt în chip real trupul unit cu Dumnezeirea; ele sunt trupul luat din Sfânta Fecioară. Aceasta nu înseamnă că se pogoară din cer trupul care a fost înălțat, ci că înseși pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele Domnului […] Pâinea punerii-înainte, vinul și apa prin invocarea și pogorârea Duhului Sfânt se prefac în chip supranatural Trupul și Sângele lui Hristos și nu sunt doi, ci unul și același.”

La îndemnul preotului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!” credincioșii se apropie de Sfântul Potir în liniște și cu evlavie, de obicei ținând în mâna stângă o lumânare aprinsă. Biserica Ortodoxă recomandă credincioșilor să se împărtășească de cel puțin patru ori pe an (în cazuri speciale doar o singură dată – în Postul Paștilor). Zeloșii pretind o împărtășire deasă, chiar zilnică sau la fiecare Sfântă Liturghie, invocând motivul că sfinții apostoli și primii creștini se împărtășeau zilnic. Apostolii și creștinii se împărtășeau zilnic pentru că luau masa în comun și aceea le era hrana atât trupească, cât și sufletească.

Taina Euharistiei este precedată obligatoriu de Taina Spovedaniei în cadrul căreia creștinul mărturisește duhovnicului păcatele săvârșite, iar acesta îi dă sau nu dezlegare pentru împărtășire. Împărtășania nu se administrează ca premiu pentru puținele păcate săvârșite, ci ca remediu „pentru iertarea păcatelor și spre viața de veci”. Nu contează numărul de păcate săvârșite în momentul primirii Sfintei Taine, pentru că „nu este om care să fie viu și să nu greșească” (fragment din Slujba Înmormântării), ci „contează sentimentul de regret față de păcatele săvârșite, angajamentul de a nu le mai face, certitudinea că în fața lui stă Însuși Hristos și «frica de Dumnezeu» cu care se apropie de Potir. Frica de Dumnezeu nu este teroare divină, ci teama copilului bun de a nu-și supăra părinții”.

Frecvența Împărtășaniei depinde și de ritmul oficierii Sfintei Liturghii. Pustnicii se împărtășeau o dată pe an, în noaptea de Paști, când ieșeau din singurătatea peșterilor și se adunau undeva, într-o poiană, într-un loc numai de ei știut, unde preoții săvârșeau Sfânta Liturghie, după care se despărțeau încă un an. Pâinea vieții se dă ca răsplată a vieții duhovnicești.

Dar aceste îngăduințe ale Bisericii pentru sufletele credincioșilor în fața Împărtășaniei nu trebuie să cadă în cealaltă extremă. Nu poate fi neglijat raportul dintre râvnă și vrednicie. Nu poate fi ignorat avertismentul Sfântului Apostol Pavel provocat de ușurința cu care creștinii se îmbulzeau la Împărtășanie, ca și cum s-ar fi așezat la masă cu mâinile murdare: „Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de trupul și de sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului” (I Corinteni 11, 27-29).

Sentimentul nevredniciei personale străbate toate rugăciunile Liturghiei ca și pe cele premergătoare Cuminecării: „Nimeni din cei legați cu pofte și cu desfătări trupești nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească Ție, Împărate al slavei. Că a sluji Ție, lucru mare și înfricoșător este chiar și pentru puterile îngerești” sau „Doamne, Dumnezeul nostru, știu că nu sunt vrednic, nici în stare să intri sub acoperământul casei sufletului meu.” De aceea ne și rugăm, știind că doar mila lui Dumnezeu este aceea care ne face, oarecum, vrednici, dar nici nu putem supraestima această milă fără riscul de a comite un păcat, cu mult mai greu, împotriva Duhului Sfânt. „Să căutăm să ne săturăm din această pâine frântă anume pentru noi – căci ea se frânge numai pentru ființe înțelegătoare – agonisindu-ne o mâncare nepieritoare”.

1.1.1. Materia Sfintei Taine a Împărtășaniei

Prin Sfânta Împărtășanie omul se îndumnezeiește, se unește în mod real și direct cu Hristos, Cel jertfit „pentru viața și mântuirea lumii”. Dar prin Sfânta Împărtășanie, omul nu se unește numai cu Hristos, ci se unește și cu ceilalți, ajungând la unirea cugetelor, după cum îndeamnă și liturghisitorul: „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim…Treimea cea de o ființă și nedespărțită”. În timpul Liturghiei, credincioșii nu mai sunt indivizi separați, despărțiți, ci toți formează o comunitate, după rugăciunea arhierească: „ca toți să fie una” (Ioan 17, 21). Această împărtășire cu Dumnezeieștile Taine ne aduce în fața lui Hristos care spune: „Să vă iubiți unii pe alții, așa cum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan 13, 34 ; Ioan 15, 17). Rugăciunea pentru ceilalți constituie astfel singura pregătire adevărată pentru împărtășanie, pentru că prin Împărtășanie nu numai că noi devenim un trup și un duh, dar suntem readuși în starea de comuniune și iubire pe care lumea le-a pierdut.

„Și marea Rugăciune euharistică este rezumată în Rugăciunea Domnească, fiecare cerere a acesteia presupunând o totală și completă dedicare față de Împărăția lui Dumnezeu în lume.” Euharistia este astfel comuniunea sfinților, comuniune a întregii Biserici, și acest lucru a fost exprimat în liturghia bizantină, îndeosebi în ritualul Proscomidiei, al pregătirii elementelor euharistice în potir și pe disc, unde, alături de agnețul care-l simbolizează pe Hristos, preotul așează părticele simbolizând pe Maica Domnului, cele nouă cete ale sfinților, viii și morții. Și astfel, în celebrarea euharistică, comunitatea este chemată să ia parte la această reprezentare figurativă pe disc, trimițând la altar pomelnicele cu numele viilor și morților, care vor fi pomeniți în acel moment, în timp ce preotul va scoate părticele de prescură pe care le va așeza pe disc. Astfel, întreaga comunitate participă la toată Liturghia, încă de mai înainte, de la ritualul Proscomidiei.

„Sfințirea elementelor și sfințirea credincioșilor alcătuiesc cele două aspecte ale realității Euharistiei, căci omul se înrădăcinează adânc, prin trupul său, prin limbajul său, prin întreaga sa sensibilitate, în cosmos, în însuși realismul lumii în care este profund ancorat și pe care este chemat, prin Euharistie, să-l transfigureze, să-l sfințească.”

Împărtășania este legătura noastră cu Hristos spre adevărata viață. Prin Împărtășanie ajungem „fii” și „mădulare” ale lui Hristos, împărtășindu-ne de Trupul și Sângele Său. Ea ne leagă cel mai strâns de Dumnezeu, este legătura cea mai puternică între sufletul uman și Dumnezeire. Prin Împărtășanie, Dumnezeu vine și Se sălășluiește în om: „Nu mai sunt eu cel ce mai trăiesc, ci Hristos este cel ce trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Astfel, cei robiți de păcate sunt dezlegați și devin fii ai lui Dumnezeu, cei bolnavi primesc doctoria pentru „sănătatea trupului și a sufletului” și se însănătoșesc, omul cel vechi se transformă, se îndumnezeiește în Hristos, așa cum Hristos S-a înomenit „pentru noi și pentru a noastră mântuire”.

Scopul ultim al Sfintei Împărtășanii, care este viața veșnică, prin unirea cu Hristos Cel jertfit și înviat, are ca treaptă spre ea iertarea păcatelor, fie ele cât de subțiri și inexprimabile. Sau Hristos, „întrucât Se unește cu noi, ne dă prin această iertare, pe de o parte, cea mai înaltă întărire împotriva păcatelor, pe de altă parte, arvuna vieții veșnice, de maximă atenție față de Dumnezeu și semeni”. „Cel ce are pe Fiul are viața; cel ce nu are pe Fiul nu are viața” (Ioan 5, 12).

1.1.2. Legătura cu alte Taine

Odată spălați de orice păcat în baia Pocăinței, lucrarea Sfintei Împărtășanii stă tocmai în aceea de a nu lăsa lipsiți de roade pe nici unul din cei ce se împărtășesc cu trupul și sângele Mântuitorului. Trupul și sângele Domnului nu se poate irosi fără rost, fără folos. De aici și avertismentul Sf. Apostol Pavel pentru cei care se împărtășesc cu nevrednicie. (I Corinteni 11, 29).

Jertfa nesângeroasă, în urma căreia Domnul ni se împărtășește cu însuși trupul și sângele Său nu ipoate fi zadarnică. De aici și marele folos pe care îl are credinciosul ce primește cu vrednicie Sfânta Împărtășanie.

Primind pe Hristos în noi, intimitatea cu El este deplină căci „cel ce se alipește de Domnul este un singur duh cu El” (1 Corinteni 7, 17). Ca urmare, voința lui este una cu a lui Hristos, precum voința lui Hristos a fost una cu a Tatălui. Credinciosul poate de acum repeta cuvintele Sf. Apostol Pavel: „acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Coloseni 2, 20), căci în el nu mai rămâne nici cugetul, nici voința și nici viața lui, ci Hristos ține locul tuturor acestora.

Prin Spovedanie mlădițele sunt curățate, iar prin Sfânta Împărtășanie, mlădițele se leagă de buciumul viței care le comunică viața din Duhul Sfînt, eliberându-le de uscăciune. Împărtășirea din același potir cu trupul și sângele aceluiași Domn Iisus Hristos, topește individualitatea noastră egoistă în organismul de credincioși, care formează Biserica, trupul tainic al Domnului, fiind pătrunsă de duhul iubirii trinitare.

Sfânta Spovedanie este focul care aprinde cărbunele, iar Sfînta Împărtășanie este cărbunele aprins care curăță sufletul nostru, ea fiind „desăvârșirea tuturor celorlalte taine”, împlinind „ceea ce nu sunt în stare celelalte taine să facă, după cum tot ea este aceea care face să strălucească și mai tare darul primit prin celelalte taine și întunecat de umbra păcatului”.

Comunicarea noastră cu Mântuitorul se permanentizează prin împărtășirea deasă cu trupul și sângele Său, ea fiind polul care menține tensiunea vieții noastre sufletești ridicată.

Sfânta Euharistie este leacul la care suntem datori să alergăm nu numai o dată ci de mai multe ori, „căci e de lipsă ca Făcătorul lumii să rămână tot timpul în lutul nostru ca să îndrepteze chipul Său în noi ori de câte ori dă semne că vrea să se strice…”

Tot cu privire la relația dintre Spovedanie și Euharistie, Sf. Vasile cel mare spune:„Dacă este posibil să numărăm mulțimea îndurărilor lui Dumnezeu și să măsurăm mărimea milelor lui Dumnezeu, atunci, în comparație cu mulțimea și mărimea păcatelor să fie și deznădejdea. Dar dacă păcatele noastre, cum este natural, se întâmplă să le și măsurăm, să le și numărăm, în timp ce mila lui Dumnezeu este nemăsurată și îndurările lui de nenumărat, nu este timp de deznădejde, și de cunoaștere a milei lui Dumnezeu și de condamnare a păcatelor, a căror Iertare, precum spune Scriptura, există întru sângele lui Hristos. Dar că nu trebuie să deznădăjduim, aceasta am învățat-o în multe locuri și în multe chipuri, dar mai ales din parabola Domnului nostru Iisus Hristos, cea referitoare la fiul care și-a luat de la tatăl său partea de avere și a cheltuit-o în păcate. De câtă și de cât de mare sărbătorire s-a făcut vrednică pocăința lui, cunoaștem din înseși cuvintele Domnului” (Luca 15, 13 și următoarele). „Dar Dumnezeu vorbește în legătură cu aceasta și prin Isaia: „de vor fi păcatele negre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi; și de vor fi roșii ca purpura, ca lâna le voi albi” (Isaia 1, 18). „Aceasta trebuie să știm că este adevărat numai dacă pocăința se face în modul vrednic de luat în considerare, din dispoziția disprețuitoare a păcatului, precum s-a scris și în Vechiul și în Noul Testament” (Psalm 118, 163; 2 Corinteni 7, 11). Abia atunci vom fi vrednici de roadele Împărtășaniei.

Euharistia îmbrățișează toate aspectele vieții. Ea îmbrățișează și spovedania pentru că este comuniune cu Hristos și este îmbrățișată de Spovedanie care este drumul către comuniune. Euharistia este un act reprezentativ de mulțumire și de ofrandă în numele întregii lumi, celebrarea euharistică presupunând împăcarea și părtășia cu toți, considerați ca frați și surori ai unicei familii a lui Dumnezeu; ea este un continuu imbold pentru căutarea unor relații normale înlăuntrul vieții sociale, economice și politice (Matei 5, 23 și următoarele; 1 Corinteni 10, 16 și următoarele; 1 Corinteni 11, 20-22; Galateni 3, 28). Orice formă de nedreptate, de rasism, de separare și absență a libertății este neavenită atunci când suntem părtași la trupul și sîngele lui Hristos.

1.1.3. Efectele Sfintei Taine a Împărtășaniei

Mai mult decît toate Tainele, Sfînta Euharistie depășește puterea de înțelegere a minții omenești. Despre prefacerea lor în mod real în însuși Trupul și Sângele Său ne asigură Hristos însuși când zice apostolilor la Cina cea de Taină: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu” și „Beți dintru acesta toți, că acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei, 26, 26-28). „Aceasta s-o faceți spre pomenirea Mea” (Luca, 22, 19). Iată aici și asigurarea că în Euharistie este prezent Hristos însuși prin prefacerea darurilor de pâine și de vin în însuși Trupul și Sângele Său, precum și porunca dată apostolilor și, prin ei, urmașilor lor, episcopii și preoții, de a aduce această Jertfă și de a săvârși această Taină. Prin adâncimea sa, misterul Sfintei Euharistii stă alături de cel al Sfintei Treimi: „Dumnezeu unul în ființă și întreit în persoane și de întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu” (Ioan 1, 14). Dumnezeu fiind, Cuvîntul S-a deșertat pe Sine chip de rob luând făcându-Se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-Se ca un om (Filipeni 2, 6-7); adică rămînînd ceea ce era, Dumnezeu, S-a făcut ceea ce nu era, Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru al tuturor. Sunt cele trei mari și nepătrunse Taine ale credinței noastre creștine, prima făcându-se cunoscută lumii la întruparea Fiului, a doua prin petrecerea cu oamenii pe pământ a lui Hristos, Cuvîntul-Întrupat al Tatălui (Ioan 1, 14; Filipeni, 2, 7-8), iar Sfînta Euharistie actualizează până la sfârșitul veacurilor Jertfa mântuitoare a lui Hristos, unind tot mai strâns pe oameni cu Hristos, Dumnezeu-Întrupat, îndumnezeindu-i.

Dacă prin celelalte Taine ni se împărtășește harul dumnezeiesc, în Sfînta Euharistie ni se dă însuși izvorul harului, adică Hristos însuși, prin Trupul și Sîngele Său pline de Duhul Sfânt.

Sfînta Euharistie nu este numai Taină, ci și Jertfa reală, însă nesângeroasă adusă lui Dumnezeu de același Hristos împreună cu Biserica, Trupul Său Tainic; este Jertfa Trupului și Sângelui lui Hristos în Biserică, prin mâna și gura episcopului sau a preotului, cu puterea Duhului Sfînt.

Efectele Împărtășirii sunt:

Unirea realã cu Hristos, conform promisiunii Sale: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine si Eu întru el” (Ioan 6, 56).

Curățirea de păcate și progresul în viața spirituală, conform formulei de împărtășire: „Se împărtășește robul lui Dumnezeu …spre iertarea păcatelor și viața de veci” (Liturghia Sf. Ioan Gurã de Aur).

Făgăduința Învierii și a vieții de veci: „Cel ce va mânca din pâinea aceasta (Euharistie) nu va muri în veci” (Ioan 6, 51).

Pentru cei ce se împărtășesc cu nevrednicie efectul este osânda, conform cuvintelor Sf. Ap Pavel: „Să se cerceteze omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar, căci cel ce mănâncã și bea cu nevrednicie, osândã își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului” (1 Corinteni 11, 28-29).

Prefacerea pâinii si a vinului în Trupul si sângele lui Hristos la Cina cea de Tainã si în orice Sfântã Liturghie este un mister de nepãtruns în întelesul si în modul înfãptuirii lui ; cãci mister este nu numai felul de a fi al lui Dumnezeu, ci si orice lucrare a Lui asupra creatiei.

1.2. Instituirea Sfintei Taine a Împărtășaniei

Sfânta Euharistie a fost instituită în cadrul Cinei Celei de Taină. Despre acest moment găsim mai multe citate la Evangheliștii Sinoptici: Matei, Marcu și Luca precum și la Sfântul Apostol Pavel.

În Evanghelia de la Matei avem în capitolul 26, versetele 26-29: „Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine și binecuvântând, a frânt și le-a dat ucenicilor, zicând: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, carele pentru multi se varsă spre iertarea păcatelor. Și vă spun Eu vouă că de acum nu voi mai bea din acest rod al viței până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăția Tatălui Meu.” 

De asemenea, după cum am menționat acest moment este relatat și de Sfântul Evanghelist Marcu în capitolul 15 al Evangheliei sale în versetele 22-25: „Și pe când mâncau, Iisus a luat pâine și, binecuvântând, a frânt și le-a dat și a zis: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. Și luând paharul, mulțumind, le-a dat și au băut din el toți; și le-a zis: acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, carele pentru multi se varsă. Adevăr vă grăiesc că de acum nu voi mai bea din rodul viței până ăn ziua aceea cand îl voi bea, nou, întru împărăția lui Dumnezeu.” 

Același moment îl găsim și în Evanghelia Sfântului Apostol și Evanghelist Luca în capitolul 22 versetele 16-20: „Că vă spun Eu vouă că de-acum nu le voi mai mânca până când se vor plini întru împărăția lui Dumnezeu. Și luând paharul, mulțumind, le-a zis: Luați-l și împarțiți-l intre voi; că vă spun: De acum nu voi mai bea rodul viței până ce nu va veni împărăția lui Dumnezeu. Și luând pâinea, mulțumind, a frânt și le-a dat, zicând: acesta este Trupul Meu, cel ce se dă pentru voi; aceasta să faceți întru pomenirea Mea! Asemenea și paharul, dupa ce au cinat, zicând: acest pahar este Legea cea Nouă, întru Sângele Meu, cel ce se varsă pentru voi. 

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I către Corinteni în capitolul IX între verstele 23-25 fixeazî locul Sfintei Liturghii în centrul cultului creștin: „Dar pe toate de dragul Evangheliei le fac, ca să-i fiu părtaș. Nu știți că cei ce aleargă-n stadion aleargă toți, dar numai unul ia premiul? Alergați așa ca să-l luați. Și orice luptător, de la toate se-nfrânează. Ei însă, ca să ia o cunună stricăcioasă; dar noi, una nestricăcioasă.”

În cea de-a patra Evanghelie, cea a Sfântului Apostol Ioan, relatarea momentului instituirii Sfintei Euharistii lipsește deoarece acesta din urma nu a considerat necesar să repete acest moment.

De fapt, Sfântul Evanghelist Ioan vorbise despre această taină, când reprodusese, îndată după înmulțirea pâinilor, cuvântarea Mântuitorului despre „pâinea vieții”, adică despre împărtășirea credincioșilor cu însuși Trupul și Sângele Său (Ioan 6, 48): „Eu sunt Pâinea vietți”, așa încât și pentru acest motiv nu mai avea nevoie să revină asupra unui subiect atât de cunoscut. În completarea Evangheliștilor sinoptici, el notează așadar, doar faptul că Mântuitorul, rămas numai cu cei unsprezece apostoli după plecarea trădătorului, respiră ușurat, ca dupa eliberarea de o povară apăsătoare și zice: „acum s-a proslăvit Fiul Omului și Dumnezeu s-a proslăvit în El. Dacă s-a proslăvit Dumnezeu în El, și Dumnezeu îl va proslăvi pe El în Sine și îndată îl va proslăvi" (Ioan 13, 31-32). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul face aluzie la moartea Sa pe Cruce, la înviere și la înălțare și începe să pregătească pe ucenici pentru clipa despărțirii.

Instituirea Sfintei Împărtășanii este descrisă aproape cu aceleași cuvinte și de către Evangheliștii sinoptici și de către Sf. Apostol Pavel: „Deci mâncând ei, a luat Iisus pâinea și mulțumind, a frânt și a dat Ucenicilor zicând: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat zicând: Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi se varsă, spre iertarea păcatelor” (Matei 15, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20; 1 Corinteni 11, 23-25). Sfântul Evanghelist Luca (22, 19) și Sfântul Apostol Pavel (1 Corinteni 11, 24) ne informează că Domnul, îndată după cuvintele de instituire a Sfintei Euharistii, a adăugat: „aceasta s-o faceți spre pomenirea Mea”.

Concordanța dintre Evanghelistul Matei, martor direct la Cina cea de Taină și Apostolul Pavel, care a primit dogma euharistică chiar de la Iisus Hristos, printr-o revelație directă și personală – de pe o parte – și dintre Evangheliștii Marcu și Luca, ucenici direcți ai apostolilor și martori ai tradiției și practicii Bisericii Primare – pe de altă parte – are o deosebită însemnătate, căci ne arată că dogma euharistică n-a suferit niciun fel de evoluție în dezvoltarea vieții creștine și că Biserica Ortodoxă a păstrat-o așa cum a primit-o de la însuși întemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos.

Cuvintele biblice despre instituirea Sfintei Euharistii constituie, prin urmare, un document istoric original, înzestrat cu puterea unei mărturii directe, obiective și sincere despre originea și înțelesul acestei Sfinte Taine. Aceste cuvinte ne arată că, la Cina cea de Taină, Domnul a prefăcut cu adevărat pâinea dospită (artos) în însuși Trupul Său, iar vinul în însuși Sângele Său, rostind pentru fiecare o rugăciune specială și împărtășind apoi cu fiecare pe ucenici. În noaptea când a fost prins – deci cu o zi înainte de Paștele iudaic – Domnul a instituit așadar o adevărată sfântă și dumnezeiască Taină, oferind credincioșilor un nou și supranatural mijloc de comuniune cu El.

1.2.1. Sfinta Taină a Împărtășaniei în Biserica primelor secole creștine

În timpul activitǎții Sale, Mântuitorul luase parte împreunǎ cu ucenicii la cultul public mozaic, atât în templul din Ierusalim, cât și în sinagogiile din provincie (Matei 4, 23; 9, 35; Marcu 1, 21; Luca 4, 15; Ioan 6, 59). El a arǎtat un respect aparte fațǎ de locașurile de cult, a recomandat rugǎciunea privatǎ (Matei 6, 6), dar același lucru îl face și pentru rugǎciunea publicǎ (Matei 18, 19-20). Mântuitorul se afirmǎ astfel ca un purificator și reformator al cultului mozaic, el dând precepte pentru spiritualizarea rugǎciunii, oferind modelul în care preocupǎrile spirituale într-o idealǎ proporționalitate fațǎ de nevoile temporale legate de natura omului (Matei 6, 9-13).

Cu puțin înainte de sfârșitul vieții Sale pǎmântești Mântuitorul pune bazele unui cult nou, al „legii celei noi”, acest lucru fiind însemnat de cǎtre evangheliștii sinoptici și Sfântul apostol Pavel în Epistola I cǎtre Corinteni.

Mântuitorul Însuși condiționeazǎ începutul exercitǎrii apostolatului și preoției apostolilor Sǎi de pogorârea Sfântului Duh, deoarece le poruncise sǎ rǎmânǎ la Ierusalim pânǎ ce se vor îmbrǎca cu putere de sus (Luca 24, 49; Faptele Apostolilor 1, 4). apostolii erau preoți încǎ din seara Cinei celei de Tainǎ, însǎ acest lucru trebuia întǎrit și susținut prin puterea Sfântului Duh.

Ziua Cincizecimii a fost hotǎrâtoare pentru intrarea în funcție a puterii preoțești a apostolilor și începutul cultului Euharistic.

1.2.1.1. Sfânta Taină a Împărtășaniei în perioada Sfinților Apostoli

Viața comunitǎții convertite în prima zi de predicǎ a Sfântului apostol Petru este descrisǎ în Faptele Apostolilor capitolul al doilea, astfel: „Și erau așteptând întru învǎțǎtura apostolilor și întru împǎrtǎșire și întru frângerea pâinii (τη κλασει τoυ αρτoυ) și întru rugǎciune. Și toți cei ce credeau erau laolaltǎ și aveau toate de obște. Și-și vindeau moșiile și averile și le împǎrțeau tuturor dupǎ cum aveau nevoie fiecare. Și în fiecare zi (καθ ՚ημεραν) cu stǎruințǎ și într-un cuget erau în templu, și frângând pâinea prin case (κλωντεφ τε ξατψ oικoν αρτoν), primeau hranǎ cu bucurie și cu inimǎ nevinovatǎ lǎudând pe Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor 42-47 și 5, 42).

Se înțelege astfel cǎ viața celei dintâi comunitǎți creștine se concentra în „frângerea pâinii”, adicǎ are loc aici celebrarea Sfintei Euharistii. Frângerea pâinii în cea dintâi comunitate din Ierusalim este pusǎ în legǎturǎ cu predica apostolilor, ea nefiind astfel un act izolat. Chiar din a doua zi dupǎ Cincizecime, apostolii au o liturghie care se deosebește de liturghia iudaicǎ, primii din Ierusalim împǎrțindu-se între templul iudaic și Sfânta Euharistie în ceea ce privește îndatoriile lor liturgice. Ei nu renunțaserǎ cu desǎvârșire la cultul național strǎmoșesc și se socoteau îndreptǎțiți la aceasta de însǎși pilda vieții Mântuitorului. De aceea își petreceau mai întâi timpul orelor de rugǎciune dupǎ tipicul iudaic de atunci, în Templu, dupǎ cum era practica, adicǎ zilnic la orele de dimineațǎ și la cele de cǎtre searǎ.

De remarcat însǎ cǎ, chiar în Templu din Ierusalim primii creștini dintre iudei formau o grupare aparte care se aduna de preferințǎ în pridvorul lui Solomon (Faptele Apostolilor 3, 11; 5, 12), în timpul orelor rugǎciunii dupǎ ritul iudaic. Spre searǎ își dedicau timpul pentru „frângerea pâinii”, adicǎ pentru celebrarea Sfintei Euharistii în case particulare. Nu putem exclude cǎ celebrarea Sfintei Euharistii sǎ fi început în puterea nopții, ba chiar cǎtre a doua parte a ei, acest lucru reieșind din episodul în care Sfântul Apostol Petru este eliberat din temnițǎ de cǎtre înger, în toiul nopții, iar dupǎ aceea el „a venit în casa Mariei, maica lui Ioan ce se chema și Marcu, unde erau mulți adunați și fǎcând rugǎciuni” (Faptele Apostolilor 12, 12). Nu mai încape îndoială cǎ în locuința aceasta a Mariei se celebra cultul propriu creștin al frângerii pâinii. Prin urmare în prima comunitate creștinǎ din Ierusalim, Euharistia cunoscutǎ sub numele de „frângerea pâinii” se celebra zilnic.

Faptele Apostolilor ne informeazǎ de asemenea cǎ și la Troa se celebra „frângerea pâinii”, însǎ în ziua întâi a sǎptǎmânii, adicǎ în ziua în care a înviat Domnul. Aceasta era singura zi liturgicǎ pentru cǎ Pavel, deși a rǎmas în Troa șapte zile, totuși numai în ziua întâi a sǎptǎmânii s-a adunat laolaltǎ cu ceilalți creștini, pentru „frângerea pâinii” (Faptele Apostolilor 20, 7). Celebrarea Euharistiei în Troa a avut loc noaptea, fiind multe „fǎclii aprinse” prelungindu-se cu predica apostolului pânǎ la ziuǎ. Îndeplinirea Sfintei Euharistii noaptea a înlesnit un proces de tranziție naturalǎ de la sâmbǎtǎ la duminică fǎrǎ a fi suprimatǎ brusc și formal sâmbǎta. Astfel, Sfânta Euharistie era încadratǎ de rugǎciunea de searǎ și cea de dimineațǎ, duminica intrând în plin uz ca sǎrbǎtoare specific creștinǎ prin care creștinii se deosebeau de iudei.

Cea mai veche mǎrturie euharisticǎ o gǎsim în prima Epistolǎ cǎtre Corinteni a Sfântului Apostol Pavel scrisǎ probabil cǎtre sfârșitul anului 53: „Cǎci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat și vouǎ cǎ Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut a luat pâine și mulțumind, a frânt și a zis: Luați, mâncați, acesta este trupul meu care se frânge pentru voi. aceasta sǎ faceți spre pomenirea mea. asemenea și paharului dupǎ Cinǎ, zicând: acest pahar este Legea cea Nouǎ întru sângele Meu. aceasta sǎ faceți ori de câte ori veți bea spre pomenirea Mea. Pentru cǎ de câte ori veți mânca aceastǎ pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți pânǎ când va veni” (1 Corinteni 11, 23-26). Acest text din Epistola cǎtre Corinteni coincide în aceastǎ privințǎ cu locul privitor la originea Sfintei Euharistii aflat în Evanghelia dupǎ Luca 22, 19-20.

Primii doi evangheliști sinoptici, Matei și Marcu, vorbesc în primul rând de binecuvântarea pâinii, apoi de frângerea și împǎrțirea ei, și în cele din urmǎ de mulțumiri în legǎturǎ cu paharul de vin, pe când Sfântul Apostol Pavel și Sfântul evanghelist Luca menționeazǎ mai întâi actul de mulțumire înainte de frângerea pâinii, nemaimintind despre mulțumire când este vorba de pahar. Expresia binecuvântând și mulțumind desemneazǎ rugǎciunile premergǎtoare actului de frângere a pâinii și oferire a paharului.

Pe temeiul acestor pasaje putem presupune cǎ Euharistia s-ar fi oficiat astfel: se aduceau mai întâi elementele materiale adicǎ pâinea și vinul, pe urmǎ se fǎceau rugǎciuni de laudǎ și de mulțumire de cǎtre liturghisitor care amintind de patimile și de moartea lui Hristos pronunța cuvintele de instituire; binecuvântând apoi elementele, frângea pâinea dupǎ care urma împǎrtǎșirea. Tot din același capitol al primei Epistole cǎtre Corinteni, rezultǎ cǎ în legǎturǎ cu oficierea Euharistiei era și masa de dragoste, agapa (αyαπα) (1 Corinteni 11, 23), care preceda actul divin. Din sfaturile adresate lui Timotei, reiese cǎ, cu ocazia Sfintei Euharistii se fǎceau rugǎciuni pentru diferite categorii de credincioși: „Vǎ îndemn deci, înainte de toate sǎ faceți cereri, rugǎciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii” (1 Timotei 2, 1).

În legǎturǎ cu celebrarea Euharistiei se constatǎ în timpul apostolilor o revǎrsare abundentǎ de daruri spirituale adicǎ harisme de cǎtre Duhul Sfânt peste unii dintre credincioșii care ajungeau a avea revelații, a grǎi în limbi și a tǎlmǎci (1 Corinteni 14, 2). De asemenea, vedem cǎ la rugǎciunile euharistice sau de mulțumire poporul rǎspunde cu „amin” (1 Corinteni 14, 16).

1.2.1.2. Paralelă între Sfânta Taină a Împărtășaniei și Paștele evreiesc

Biserică creștină a avut în vedere anunmite norme și chiar un cadru anumit observat în cultul mozaic, la întocmirea slujbei premergătoare liturghiei euharistice. Cultul Vechiului Testament avusese un rol profetic sau preînchipuitor, așa încât folosirea unor elemente din cadrul lui, în cultul Bisericii lui Hristos, își putea găsi locul ca o necesitate pentru explicarea și întelegerea deplină a liturghiei creștine, ba chiar ca o metodă de amintire a lui Hristos în liturghie.

Literatura creștină afirmă o concepție despre Biserica lui Hristos, ca moștenitoare a misiunii sinagogii. De exemplu, liturghia catehumenilor poartă până astăzi în cadrul ei elemente trasmise de tradiție din cultul iudaic, și chiar unele norme în ceea ce privește ordinea sau rânduiala ei. Această parte a cultului Bisericii s-a întocmit după rânduiala serviciului sinagogii, la care se cântau și psalmi, Biserica neavând nevoie de imitarea tipicului de la Templu. Serviciul din sinagogă corespundea mai exact nevoilor serviciului divin din adunările neliturgice în sens propriu ale primilor creștini, adică fără oficierea Euharistică. În adunările religioase din sinagogă, nu se aducea nici sacrificiu de animale ca la Templu, nici vreun altfel de ofrandă materială, așa încât comunitatea primilor creștini, care, în locul sacrificiilor de la Templu, avea acum jetfa euharistică, nu se putea referi decât la rânduiala serviciului din sinagogă pentru întrunirile zilnice de pietate, în care nu se aducea jerfa euharistică.

Cultul creștin numit mai târziu liturghia catehumenilor a unit de la început în rânduiala sa, elemente tradiționale aduse din ritul sinagogii cu elementul nou, rodit sub inspirația și orientarea credinței creștine. La început această parte a cultului primilor creștini avea o existență independentă, nefiind urmată neapărat de serviciul euharistic. Faptele Apostolilor și Epistolele Sfântului Apostol Pavel indică situația mai sus amintită. Încă de timpuriu, acest serviciu divin neliturgic propriu-zis a fost unit cu serviciul euharistic, ca parte premergătoare. În concluzie, putem spune că încă de pe vremea apostolilor, de când se săvârșea Sfânta Euharistie, avea loc mai întâi serviciul după rânduiala creștinizată a sinagogii.

Evangheliștii sinoptici se mărginesc numai la enunțuri în legătură cu instituirea Sfintei Euharistii de către Mântuitorul, iar Sfîntul Evanghelist Ioan, preocupat mai mult de un scop doctrinar, teologic, nu dă atenție amănuntelor biografice. Interesantele sale relatări despre cuvântarea Mântuitorului după Cină și despre promisiunile Sale euharistice nu ne învață nimic cu privire la ritualul euharistic practicat de primii creștini, însă, pe baza faptului că Cina cea de taină a avut loc în preajma paștelui iudaic, s-a presupus că aceasta ar fi fost masa pascală, pentru că Euharistia a fost instituită la sfârșitul acestei mese.

Ceremonia familială pentru începutul Sabatului se numea Qiddu și se desfășura astfel: vineri seara, după întoarcerea de la sinagogă a capului familiei și a fiilor săi, se așezau la masă, care trebuia să fie gata la întoarcerea de la sinagogă. La locul tatălui se puneau două pâini, însemnând cantitatea dublă de mană, pe care era dator fiecare israelit s-o adune în pustie în ajunul zilei de sâmbătă. Alături era un ulcior de vin. Tatăl deschidea masa prin recitarea textului biblic în care se vorbește despre creația lumii în șase zile și despre odihna lui Dumnezeu în ziua a șaptea, pe urmă umplea cu vin un pahar, rostind următoarea formulă: „Binecuvântat ești, Doamne, Dumnezeul nostru, cel ce ai făcut rodul viței”. După rostirea acestei formule, capul familiei gusta cel dintâi pahar, care trecea apoi pe rând la soția și fiii săi. Se spălau îndată pe mâini, după care urma binecuvântarea pâinii cu formula: „Binecuvântat ești, Doamne, Dumnezeul nostru, cel ce faci să se producă pâinea din pământ”. După ce tatăl gusta din pâine, o împărțea celorlalți membri ai familiei. Rabinii nu erau unanimi, dacă formula de binecuvântare trebuia spusă înainte de a se rupe pâinea, sau deasupra pâinii frânte mai întâi. Cert este că, la prânzul pascal, rugăciunea se pronunța peste pâinea ruptă.

Acest scurt ceremonial preceda masa propriu-zisă, cu diferite mâncăruri, existând pentru fiecare dintre ele un fel de binecuvântare, însă fără însemnătatea celor obișnuite pentru pâine și vin. De regulă, se oprea o bucată din pâinea binecuvântată la început și un pahar de vin, numit paharul lui Ilie, care se consuma la sfârșitul mesei, când tatăl pronunța o rugăciune solemnă; femeilor, copiilor, sclavilor și străinilor nu le era îngăduit să stea atunci la masă. Se aduceau de obicei, mulțumiri pentru hrană și pentru băutură, pentru Palestina și se implora mila lui Dumnezeu a Mântuitorului făgăduit, la care cei de față răspundeau amin. La pasajul: „să nu fim lipsiți de hrană în veci”, toti răspundeau: „pentru numele Său cel puternic”. Atunci mâncau toți partea păstrată din pâinea și vinul de la începutul mesei. Acest ceremonial se practica și la prânzul pascal însă era mai solemn, prin cântarea psalmilor Hallel și prin numărul celor patru pahare rituale.

Prânzul pascal se lua cu ocazia Paștelui, în fiecare familie iudaică, seara, sub conducerea capului familiei. La începutul mesei, acesta turna din primul pahar de vin roșu și pronunța asupra lui următoarea formulă de binecuvântare: „acesta este semnul libertății noastre și aducerea aminte de ieșirea din Egipt. Binecuvântat este Dumnezeu nostru! Binecuvântat ești, Împărate al universului, cel ce ai creat rodul viței”. Bea apoi el cel dintâi, și după dânsul ceilalți membri ai familiei, din același pahar. După aceea, se spălau toți pe mâini, se așezau la masă și consumau într-o anumită ordine mâncărurile prescrise pentru o astfel de ocazie. Mâncau la început ierburile amare, după care șeful familiei spunea câteva cuvinte de învățătură în legătură cu ieșirea din Egipt și semnificația sărbătorii Paștelui. Se cânta pe urmă prima parte din psalmii Hallel sau de laudă, iar după terminarea cântării, beau cu toți cei prezenți la masă, unul după altul, din al doilea pahar, în același mod ca și cel de la început. Acum tatăl se spăla din nou pe mâini și, rupând azimile în două, le punea una pe alta, rostind formula respectivă: „Binecuvântat esti, Doamne, Împăratul universului, cel ce ai făcut să iasă grâul din sânul pământului”. Șeful casei împărțea azima de la masă, pe care o mâncau simplă, fie luând pe bucățele un fel de pască sau cocă densă foarte piperată, care, prin culoarea ei, amintea lutul din care evreii lucraseră atâtea edificii în timpul robiei.

În acest timp putea bea fiecare în libertate, adică fără a mai fi obligat să observe ceremonialul de la primele două pahare. Acum venea rândul mielului pascal, care se afla așezat fript pe masă, încă de la începutul ceremoniei. După consumarea mielului pascal, capul familiei își spăla din nou mâinile și umplând pentru a treia oară paharul cu vin, rostea o rugăciune de mulțumire pentru sfârșitul mesei, făcând apoi îndată să circule printre cei aflați la masă paharul cu vin. Se cânta apoi a doua parte din psalmii Hallel (Psalmii 114-117). Se mai lua în urmă al patrulea pahar ritualic și se cânta a treia și ultima parte a psalmilor Hallel (Psalmii 118-135), apoi se despărțeau. Acesta era ritualul săvârșit de evrei la masa pascală. Euharistia însă a fost instituită ca ceva nou și aparte de prânzul iudaic al Paștelui, aparte ca fapt și ca semnificație. E drept că instituirea a avut loc la cina ritualică iudaică, la sfârșitul ei, și deci nu fără o legătură cu ea.

Paștele iudaic avea să înceteze o dată cu Paștele cel nou, precum zice Sfântul Apostol Pavel: „Paștele noastre, Hristos, pentru noi s-a jetfit”. Cuvintele Mântuitorului: „Luați, mâncați…”, însemnau ceva cu totul nou, se refereau la un fapt cu totul deosebit. Ceea ce făcea Hristos prin instituirea Euharistiei era mai mult decât o pregătire, era chiar inaugurare a jertfei Sale, era aducerea victimei ce avea să fie jertfită, era inaugurarea sacrificiului ce avea să fie consumat pe cruce.

S-ar putea vorbi, totuși de un ecou al ritului meselor iudaice în ritualul agapelor, mai ales că cina luată de Mântuitorul cu apostolii Săi înainte de instituirea Sfintei Euharistii a putut ajunge un model pentru creștinii din prima generație a Bisericii. Rugăciunea de mulțumire la agapă, din capitolul al nouălea al Didahiei celor doisprezece apostoli, se resimte în parte, precum am văzut, de motivele euhologice din ritualul meselor semiliturgice ale iudeilor. Mustrările administrate de Sfântul Apostol Pavel în epistola către Corinteni și oprirea unor astfel de mese, ce trebuia să aibă loc în familii, iar nu în adunări de cult, ne obligă să vedem că agapa n-a făcut parte esențială din ritul euharistic creștin. Ca atare, ea s-a despărțit foarte de timpuriu de liturghia euharistrică, ca ceva cu totul diferit, așa că agapa n-a putut servi ca punte de trecere sau de inspirație a ritului liturgic creștin din cel iudaic.

Deosebirea fundamentală dintre compoziția și caracterul meselor iudaice și cele ale meselor euharistice constituia o piedică pentru imitarea sau pentru copierea formală și externă, a ritualului iudaic. Astfel, după cele mai vechi documente, la celebrarea Sfintei Euharistii, care sunt scrierile Noului Testament, masa euharistică nu cunoaște, afară de vin și pâine, niciun altfel de bucate. Nu sunt în Euharistia sinopticilor nici ierburi amare, nici azimă, nici miel pascal; mai mult, descrierea Euharistiei din toate locurile Noului Testament vorbesc de pâine și nu de azimă, sau de pâine fără aluat, singura admisă la masa pascală. De asemenea, Euharistia creștină nu cunoaște decât un singur pahar comun, pe câtă vreme prânzul pascal număra patru. Masa euharistică este redusă numai la elementele esențiale de mâncare și băutură, ea nu este o masă propriu-zisă, ci numai impropriu este numită masa Domnului, această numire arătând că Euharistia nu era o masă obișnuită, ea nu avea un caracter particular, ca mesele din sânul familiei iudaice, ci era publică întrucât la Sfânta Euharistie participau toți membrii comunității sau Bisericii creștine.

S-a încercat a se vedea în obiceiurile primilor creștini, care, după Faptele Apostolilor, își petreceau vremea, în Biserică, frângând prin case pâinea, continuarea unei practice a locuitorilor din Ierusalim, care primeau în case și ospătau laolaltă cu pelerinii veniți la Templu. Același capitol din aceeași scriere, ne arată că nici vorbă nu este de mese comune, ci frângerea pâinii, ca act pus pe aceeași treaptă cu predica apostolilor și rugăciunea: „erau așteptând întru învățătura apostolilor și întru împărtășire și frângerea pâiniiși întru rugăciune”. Frângerea pâinii avea, deci, o semnificație aparte, deosebită de forma comunitară de existență a primei Biserici creștine din Ierusalim; viața în comun a încetat aici după o scurtă experiență, ca și agapele, iar Euharistia, care avea ființa ei, a rămas fără a purta în ritul ei urma unor mese obișnuite.

Elementele euharistice de pâine și vin nu sunt alimente de la mesele luate în familiile iudaice, la diferitele solemnități, ci sunt Trupul și Sângele Domnului, ele fiind puse într-o relație mistică cu Trupul și Sângele jertfit de Mântuitor pentru viața lumii. Euharistia creștină amintea moartea și jertfa lui Iisus. De aceea, alimentele euharistice nu erau proprii decât pentru împărtășirea celor botezați și reclamau condiții de vrednicie morală din partea celor care voiau să le primească. Iată, prin urmare atâtea motive care deosebesc ritul euharistic de ritul iudaic. Nu se poate nega într-adevăr, o oarecare analogie în ceea ce privește riturile și gesturile: adică luarea paharului, binecuvântarea și mulțumirea, precum și inspirația din psalmi a unora dintre motivele de laudă a Domului, sau schema generală a rugăcinii de mulțumire din vechea euharistie creștină, însă aceste puncte sunt departe de a pune ritualul euharistic în dependență de ritualul iudaic.

Chiar dacă analogiile izolate și incidentale, ce s-au semnalat, și-ar găsi un temei în ideea unei imitări, totuși un asemenea fapt n-ar stabili o dependență a euharistiei de ritul iudaic. Învățătura și opera lui Iisus însemnau un alt cadru, un cadru deosebit și culminant în istoria mântuirii. De aceea, era natural ca din Evanghelia lui Hristos să se inspire rânduiala euharistică. Deci, putem spune că apropierile de idei și de cuvinte care s-ar putea sesiza între ritul euharistic și cel iudaic pascal sunt pur și simplu aparente și întâmplătoare și prin urmare sunt departe de a putea stabili vreun fel dependență propriu-zisă a ritului euharistic de ritul iudaic.

1.2.1.3. Sfânta Taină a Împărtășaniei în secolul al II-lea creștin

Ceea ce poate fi caracterizat ca fiind incidență în perioada apostolilor, în ceea ce privește ziua euharistică prin excelență (duminica), întânim acum la începutul secolului al II-lea ca un uz absolut comun, curent și general – liturghia duminicală: „adunându-vă în fiecare Duminică a Domnului, frângeți pâine și muțumiți, după ce mai întâi v-ați mărturisit păcatele, pentru ca jertfa voastră să fie curată” Duminica, ziua Domnului era consacrată pentru liturghie încă din prima generație creștină, care pentru început dăduse încă credit cultului iudaic: „Noi serbăm în bucurie ziua a opta, în care Iisus a înviat din morți.”

Voi pomeni în cele ce urmează câteva reguli ale săvârșirii liturghiei așa după cum reiese din „Învățătura celor doisprezece apostoli”: „Iar euharistia așa să o faceți: mai întâi pentru potir rugați-vă așa: Muțumim Ție, Tatăl nostru, pentru via cea sfântă a lui David, sluga Ta, ce ne-ai făcut-o cunoscută prin Iisus, Fiul Tău, slavă Ție în veci. Iar la frângerea pâinii ziceți: Muțumim Ție, Tatăl nostru, pentru viața și cunoștința ce ne-ai descoperit prin Iisus, Fiul Tău. Slavă Ție în veci. După cum această pâine frântă era răspândită pe dealuri și, adunându-se s-a făcut unanimi”

Dupǎ un veac și mai bine de viațǎ creștinǎ, adicǎ pe la jumǎtatea veacului al doilea, evenimentele prin care trece Biserica fac sǎ apară un document de mare importanțǎ adicǎ „apologia” Sfântului Iustin Martirul și Filozoful adresatǎ pe la anul 150 cǎtre împǎrații Antonim și Marcu Aureliu ca și cǎtre întregul popor roman spre apǎrarea creștinilor.

În capitolul 66 al apologiei, Sfântul Iustin dǎ o explicație dogmaticǎ a ritului Sfintei Euharistii. El se referǎ chiar la tradiția apostolicǎ, atunci când citeazǎ evangheliile, în care apostolii scriu instituirea Sfântei Euharistii și porunca Mântuitorului de a sǎvârși aceasta întru pomenirea Lui. Tot în legǎturǎ cu date din apologia Sfântului Iustin trebuie sǎ observǎm cǎ, pentru sǎvârșirea Liturghiei Euharistice era rezervatǎ o anumitǎ zi a sǎptǎmânii, Duminica, pe care apologetul, pentru înțelegerea destinatarilor scrierii sale, o numește în conformitate cu vocabularul pǎgân, ziua soarelui, dupǎ cum sâmbǎta o menționeazǎ ca zi a lui Saturn. El aratǎ și motivele pentru care aceastǎ zi fusese destinatǎ pentru cultul creștin.

Este vrednic de remarcat totuși cǎ Sfânta Euharistie este prezentatǎ de Sfântul Iustin ca o comemorare nu numai a Patimilor, deci a Jertfei Domnului, ci a Învierii Lui, fiind pusǎ într-o strânsǎ legǎturǎ cu misterul instituit la Cina cea de Tainǎ. Prin urmare Liturghia Euharisticǎ celebra dupǎ concepția creștinǎ din veacul al doilea în toatǎ splendoarea misterul operei mântuirii sǎvârșitǎ de Domnul nostru Iisus Hristos. Duminica prin sǎvârșirea Euharistiei ajunge simbolul unei noi creații, în comparație cu cea descrisǎ în primele capitole ale Bibliei. Pe de altǎ parte Euharistia nu era o masǎ sau un banchet, cǎci elementele euharistice nu erau socotite doar simple alimente comune, ci ele ajungeau, prin sfințire, Trupul și Sângele Domnului. Ea era un oficiu public la care luau parte numai cei botezați. Oficierea ei este un atribut distinct al ierarhiei care se deosebește de popor și de citeț, ca întâiul stǎtǎtor (o πρoεστως), adicǎ a episcopului care sfințește darurile.

Dupǎ rugǎciune și îmbrǎțișarea pǎcii, se aduceau pâinea și un pahar cu vin amestecat cu apǎ, acestea fiind primite de cǎtre episcop care dǎ laudǎ și mǎrire Tatǎlui tuturor prin numele Fiului și al Sfântului Duh; apoi face timp îndelungat mulțumire pentru cǎ a fost învrednicit de acest dar. Dupǎ ce întâiul stǎtǎtor a terminat de mulțumit și poporul a rǎspuns, diaconii dau fiecǎruia sǎ se împǎrtǎșeascǎ din pâinea, vinul și apa sfințite (euharistizate = ευχαριστιθεις) și duc și celorlalți absenți. Aceastǎ hranǎ este numitǎ euharistie și nu este îngǎduit a se împǎrtǎși cu dânsa decât aceia care cred ceea ce au învǎțat și au primit botezul pentru iertarea pǎcatelor și nașterea din nou precum învațǎ Hristos. Ei nu luau aceasta ca pe o pâine obișnuitǎ și nici chiar ca pe o bǎuturǎ obișnuitǎ, ci în felul în care Iisus Hristos Mântuitorul cel Întrupat prin cuvântul lui Dumnezeu care a avut trup și sânge pentru mântuirea lumii, tot așa alimentul sfințit (euharistiat) prin rugǎciunea cuvântului care vine peste ea, aliment cu care sângele și carnea noastrǎ se nutresc prin transformare în Trupul și Sângele lui Hristos.

În capitolul 66 al apologiei, Sfântul Iustin explicǎ într-un mod dogmatic ritul Sfintei Euharistii, astfel: serviciul euharistic începe cu o introducere care are forma unei rugǎciuni generale la care iau parte doar credincioșii, adicǎ numai cei botezați. Urmeazǎ apoi sǎrutarea frǎțeascǎ. Este pentru prima oarǎ când se face mențiune precisǎ referitor la sǎrutarea pǎcii. Cu aducerea elementelor se deschide ritul euharistic propriu-zis.

Trebuie amintit cǎ aici este pomenitǎ pentru prima datǎ mǎrturia documentarǎ despre întrebuințarea apei în pregǎtirea Sfintei Euharisti. Rugǎciunea Euharisticǎ întâlnitǎ în apologia Sfântului Iustin are aceiași temǎ tradiționalǎ. Tema aceasta este mai explicitǎ în „Dialogul cu iudeul Trifon”, cealaltǎ scriere a Sfântului Iustin. Astfel, în capitolul 41, el zice: „Iisus Hristos ne-a prescris sǎ facem Euharistia pentru ca sǎ mulțumim în același timp lui Dumnezeu pentru cǎ a creat lumea cu tot ce se aflǎ într-însa pentru trebuințele omului și pentru cǎ, sfǎrâmând de tot legile și puterile rǎufǎcǎtoare ne-a liberat de pǎcatul în care ne-am nǎscut prin acela care de bunǎ voie a suferit”.

Cuvântul Euharistie este întrebuințat ca un fel de termen tehnic, desemnând atât marea rugǎciune euharisticǎ sau de mulțumire pronunțatǎ de preot sau episcop, cât și elementele euharistizate sau ajunse euharistie prin sfințire. De asemenea, Euharistia se face întru pomenirea patimilor Domnului, lucru de care Sfântul Iustin vorbește în dialogul cu iudeul Trifon, când zice cǎ: „rugǎciunile și Euharistiile fǎcute de persoane vrednice, preoți sau episcopi sunt singurele sacrificii perfecte și plǎcute lui Dumnezeu”.

Euharistia este o Jertfǎ, idee subliniatǎ de altfel prin întrebuințarea cuvântului πρoσφoρα pentru elementele materiale ale euharistiei, valoare dobândită prin transformarea în Trupul și Sângele Domnului; pentru lǎmurirea acestei idei, Sfântul Iustin dǎ o explicație analogǎ cu întruparea Mântuitorului. Existǎ o rugǎciune pentru sfințirea pâinii și a vinului adicǎ ceea ce s-a numit mai târziu epiclezǎ sau rugǎciunea pentru invocarea Sfântului Duh, Iustin Martirul folosind expresia prin rugǎciunea cuvântului care vine de la El. Prin analogie cu acest sens rugǎciunea cuvântului care vine de la El înseamnǎ cǎ pâinea și vinul se transformǎ în Euharistie prin rugǎciunea Mântuitorului, Care este cuvântul ce vine de la Dumnezeu.

Sfântul Irineu în scrierea sa „Adversus Haereses” aduce date referitoare la Euharistie; astfel, el amintește despre pronunțarea cuvintelor de instituire a Cinei și despre proaducerile din pâine și vin, și privește Sfânta Euharistie ca Jertfǎ ce se oferǎ în toatǎ lumea de la apostoli încoace ca o realizare a prorocirii lui Maleahi 1, 10-11.

Sfântul Irineu confirmǎ pe Sfântul Iustin cu privire la existența epiclezei în veacul al doilea sau a unei formule de invocare a Sfântului Duh pentru sfințirea elementelor materiale ale Euharistiei când zice: „Cǎci precum pâinea este produsǎ din pǎmânt, din moment ce primește invocarea lui Dumnezeu, nu mai este din aceastǎ clipǎ pâine obișnuitǎ, ci Euharistie constând din douǎ lucruri: pǎmântești și cerești, tot astfel și corpurile noastre nu mai sunt stricǎcioase când primesc Euharistia având speranța învierii”. Invocarea lui Dumnezeu peste daruri este echivalentǎ cu expresia Sfântului Iustin: ευχαριστειν τoν αρτoν. Ideea devine mai clarǎ când pâinea și vinul amestecat cu apǎ în potir primesc „cuvântul lui Dumnezeu și se fac euharistie, sângele și trupul Domnului”.

Euharistia era administrată credincioșilor de către membrii ierarhiei bisericești, după cum reiese din paginile „Stromatei I”, a Sfântului Clement Alexandrinul: „unii împart Euharistia și îngăduie fiecăruia din popor să-și ia partea lui”. Și Clement Alexandrinul, confirmă că materiile liturgice pentru Euharistie sunt pâinea, vinul și apa, contrar unei părți a encratiților care întrebuința la Sfânta Euharistie apă în loc de vin. Aceștia vor fi numiți mai apoi hidroparastați. Clement Alexandrinul numește foarte frumos euharistia „mâncarea cea sfințită”. O frumoasă comparație este făcută de același mare părinte între cateheză și euharistie. Prima este ca „laptele pentru prunci”, „cea dintâi hrană a sufletului”, pe când euharistia este „mâncarea ce tare pentru cei desăvârșiți”, „contempația în cel mai înalt grad de inițiere”.

1.2.1.4. Sfânta Taină a Împărtășaniei în secolul al III-lea creștin

Am văzut deja că, începând din primul veac creștin, documentele vorbesc de existența serviciului euharistic, ba mai mult la mijlocul veacului al doilea Sfântul Clement al Romei vorbește mult mai clar despre desfășurarea ritului euharistic, în prima sa epistolă către Corinteni. Ea reprezenta, desigur, un bun al tradiției apostolice, la care am văzut că se referea Biserica primelor două veacuri, și aceeași atitudine se observă și în veacul al treilea. Astfel, Sfântul Ciprian stăruiește, în scrisoarea sa către Caecilius, episcopul din Biltha (Africa proconsulară), ca preotul să îndeplinească ritul euharistic întocmai așa cum a făcut Mântuitorul. De asemenea, Clement al Alexandriei, în lucrarea sa „Stromatele”, vorbește despre săvârșirea Euharistiei de către ereticii encratiți cu pâine și cu apă, el subliniind, cu ocazia interpretării unui text din Proverbele lui Solomon (9, 17), că o astfel de producere nu este în conformitate cu „regula Bisericii”.

Pregătirea credincioșilor mai înante de Sfânta Euharistie se făcea prin sărutarea păcii, în rânduiala cunoscută în primele două secole. În secolul al III-lea, Tertulian susține de asemenea menținerea ei ori de câte ori se oficia liturghia.

Cu privire la ritul euharistic propriu-zis, diferitele pasaje din scrierile bisericești ale veacului al III-lea ne dau amănunte mai puțin interesante decât cele cunoscute din cele două veacuri precedente, în general ele confirmând datele mai vechi, ba chiar întărindu-le și susținându-le cu amănunte mai precise.

Origen face o descriere generală a rugăciunii euharistice, cunoscută sub numele grecesc anafora. La începutul rugăciunii, se dădea slavă lui Dumnezeu, prin Hristos cel împreună slăvit, în Duhul Sfânt. După acestă rugăciune, fiecare trebuia să facă mulțumire în comun pentru harurile primite de la Dumnezeu. După mulțumire, fiecare trebuia să-și mărturisescă păcatele cerând mai întâi ajutorul care îl va elibera de obișnuința păcatului, apoi iertarea trecutului. Referitor la momentul sfințirii, Origen în apologia îndreptată „Contra lui Cels” spune că creștinii mulțumesc Creatorului a toate, mănâncă pâinile produse cu mulțumiri și rugăciuni pentru toate darurile Sale, pâini făcute Trup prin rugăcine, Trup care sfințeste pe cei care-L mănâncă cu gând curat.

Celsus le reproșa creștinilor că se sustrag de la serviciul militar, o atitudine răspândită între creștinii din epoca primară. Origen răspunde acestui reproș trimițând la caracterul preoțesc al poporului creștin al lui Dumnezeu: „noi, creștinii, luptăm chiar mai mult pentru împăratul, deși nu mergem pe câmpul de luptă cu el ca soldați, chiar dacă acest lucru s-ar cere, totuși noi pentru el, ridicând pentru el o armă specială, cea a credinței, prin rugăciunile pe care le adresează către Dumnezeu”.

„Sărutarea împăcării cu frații, care este o întărire a rugăciunii” era semnul văzut al păcii dintre credincioși, iar aceasta trebuia arătată, mai cu seamă, „când se înalță mai solemn rugăciunea slujitorului, pentru ca și ei să participe la slujbă, pentru ca pacea pe care au primit-o ei s-o transmită fraților”.

Jertfa euharistică nu se mai poate numi asftel fără ca această pace să nu existe între credincioși.

Ritul euharistic se desfășura ca și altădată, aducându-se mai întâi materiile necesare, care erau pâinea și vinul. În vin trebuia apoi să se pună apă. Sfântul al Cartaginei stăruiește asupra acestei practici bisericești, lămurind că apa simbolizează poporul, iar amestecarea ei cu vinul înseamna încorporarea poporului la Hristos, pentru că Hristos, în patimile Sale, ne-a purtat pe noi și patimile noastre. După toate aceste urma marea rugăcine euharistică, care precum rezultă din prima descriere era alcătuită exact pe tema tradițională, adică: laudă și mulțumire lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, pentru binefacerile materiale și spirituale. Prin urmare, după laude și mulțumiri, marea rugăciune euharistică cuprindea desigur, cuvintele de instituire, pe care Tertulian le citează intr-o scriere a sa. Urma apoi împărtășirea credincioșilor prezenți, preotul dând trupul în mâna credinciosului, iar diaconul dând potirul cu sângele euharistic al Domnului. Un lucru mai aparte întâlnim în aceasta perioadă, și anume practica conform căreia credincioșii puteau să ia cu dânșii acasă Sfânta Împărtășanie. această practică fiind generală în veacul al III- lea și găsindu-și explicația în împrejurările excepționale prin care a trecut Biserica.

În primele trei veacuri creștine serviciul euharistic era unul și același; desigur au existat unele completări, în special la anaforaua care varia în anumite detalii de la un veac la altul, însă tema oficială a rugăciunii euharistice a rămas neschimbată, ea fiind așa cum o transmiseseră apostolii de la Mântuitorul.

1.2.2. Jertfa Mântuitorului și Sfânta Taină a Împărtășaniei

Referindu-mă, de aici înainte în mod expres, la Sfânta Împărtășanie ca Taină și Jertfă voi spune că bogăția de sensuri, adevărata plenitudine ontologică, încadrând în unitatea cea mai strânsă pe Dumnezeu și om, implicând dimensiunea cosmică a existenței și prefigurând totodată și unitatea eshatologică a Sfintei Euharistii, nu poate fi stabilită și înțeleasă decât prin unitatea de credință în Hristos cel adevărat din Biserică al cărei Cap este, bazată fiind pe Revelația dumnezeiască supranaturală cuprinsă în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, deoarece Euharistia nu este un lucru, un obiect, ci ea este viață și izvor de viață, subiectivitate dinamică, căci prin prefacere (μεταβoλη) jertfa Bisericii, a credincioșilor, pâinea și vinul, care nu sunt altceva decât expresie a lucrării umane în creație, oferite din iubire lui Dumnezeu, și care devin Trupul și Sângele lui Hristos, îndumnezeite prin jertfa, moartea și Învierea Sa, sunt purtătoare de viață prin energiile dumnezeiești și harul îndumnezeitor, pentru toți cei care se vor împărtăși din ele.

Euharistia este comemorare a Golgotei și, desigur, actualizare a ei, prezență a lui Hristos Care Se jertfește nesângeros, încadrând și cuprinzând în jertfa Sa și jertfa credincioșilor, aducându-Se pe Sine permanent Tatălui ca jertfă desăvârșită, aducând astfel lui Dumnezeu și jertfa credincioșilor cuprinsă în jertfa Sa, pe ei în starea de jertfă, de predare tainică lui Dumnezeu – Creatorul, Tatăl și Stăpânul. „Căci – spune Sfântul Chiril al Alexandriei – în Hristos este aducerea noastră și prin El ne apropiem noi cei întinați. Dar ne îndreptăm prin credință și ne oferim Tatălui spre miros de bună mireasmă. De aceea, Euharistia este Taină a Bisericii, temelie a ei și Jertfă, aceste aspecte fiind nedespărțite. Chiar ca Jertfă ea este o Taină, căci dăruindu-ne lui Dumnezeu ne înălțăm și ne împărtășim de sfințirea și binecuvântarea Lui, și chiar Taina este o Jertfă, căci Trupul Domnului care ni se dă este în stare de Trup jertfit și înviat, și ne imprimă starea de jertfă prin care ne înălțăm și înaintăm spre înviere”. Spre deosebire de celelalte Taine ale Bisericii în care într-o formă vizibilă Hristos ne împărtășește în Duhul Sfânt harul Său, prin umanitatea Sa îndumnezeită, în Sfânta Euharistie Se oferă pe Sine Însuși, chiar cu Trupul Său, sub chipul pâinii și al vinului, care, datorită Epiclezei, încetează de a mai fi doar pâine și vin, ci sunt, de aici înainte, însăși umanitatea enipostaziată în Cuvântul și Fiul lui Dumnezeu în Sfânta Fecioară Maria – Născătoarea de Dumnezeu, umanitate înviată și înălțată de-a dreapta Tatălui, în intimitatea și comuniunea absolută a Sfintei Treimi. În Euharistie Hristos nu ne dă numai o „iradiere a stării Sale de jertfă și de înviere, ci însuși Trupul Său în această stare” și de aceea Euharistia este culminarea tuturor celorlalte Taine. Omul participă astfel la umanitatea slăvită a lui Hristos care nu este „ființa lui Dumnezeu”, ci o umanitate consubstanțială omului și compatibilă lui ca mâncare și ca băutură.

Pentru Sfântul Chiril, cuvintele Domnului «acesta este trupul Meu» cuprind în sine întregul sens euharistic. În aceste vorbe «al meu» se regăsesc atât doctrina euharistică, cât și cea hristologică și nu în ultimul rând cea soteriologică. Cu alte cuvinte, Domnnul acceptă elementele nu numai ca o nouă formă de continuare a trupului Său, ci și ca o afirmare a apartenenței acestui trup la Euharistie. Adevărul este, pentru Sfântul Chiril, că acest trup se integrează în Logos printr-o prefacere adevărată, așa cum firea umană este îndumnezeită prin puterea și lucrarea firii divine. „Tocmai pentru aceea, zice același Sfânt Părinte al Bisericii, punând elementele euharistice înaintea lui Dumnezeu, ne rugăm cu insistență să fie schimbate pentru noi în binecuvântare spirituală, pentru ca, primindu-le, noi să fim sfinți trupește și sufletește. Apoi Mântuitorul prin cuvintele «Acesta este Trupul Meu și acesta este Sângele Meu», vrea să nu-ți închipui că ceea ce apare este o închipuire, ci să știi că cel atotputernic schimbă prin ceva de negrăit elementele în Trupul și Sângele Său, iar noi, împărtășindu-ne cu ele, primim puterea de viață făcătoare și sfințitoare a lui Hristos. Domnul trebuie negreșit să fie în noi prin puterea Sfântului Duh, într-un mod demn de Dumnezeu și să Se unească și cu trupurile noastre prin Sfântul Său Trup și scump Sângele Său pe care îl avem în binecuvântarea dătătoare de viață.” Sfântul Chiril nu insistă asupra modului de prezență a elementelor căci pentru el prefacerea are sensul adânc al încorporării elementelor nu numai ca trup, ci și ca apartenență a acestuia la Logos și de integrare în el. „Prefacerea este mai presus de cuvinte ca și întruparea. Diferența de mod și de substanță nu constituie o deosebire ca poziție, în ambele cazuri Trupul Domnului exercitând aceeași lucrare. Euharistia este deci continuarea necesară a întrupării, cu toate că este un mod diferit al prezenței, dar același trup ne dă viața și ne unește cu viața”.

De aceea, Euharistia constituie culmea relației omului cu Dumnezeu în Hristos, fiindcă prin ea Mântuitorul este plenar în noi, și noi suntem în El, în comuniunea și unitatea iubirii, a vieții în plenitudinea ei. Anticipând starea eshatologică ea este ancorată în jertfa istorică de pe Golgota când Iisus Hristos Se face ascultător față de Tatăl până la moarte și încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 8), aducând o jertfă curată întru miros de bună mireasmă duhovnicească, constând din umanitatea Sa care astfel ajunge la gradul cel mai înalt de transparență pentru Dumnezeu. Dar aceasta nu înseamnă că Euharistia se reduce la un aspect doar comemorativ, la aspectul memorial, cronologic și istoric al faptelor, patimilor și Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, pe care le proclamăm prin liturghisirea noastră. În Sfânta Euharistie din cadrul Dumnezeieștii Liturghii Hristos Domnul este o prezență actuală și mântuitoare, permanent nouă cu fiecare săvârșire. Prezența euharistică a lui Hristos este prezența eternă a lui Dumnezeu, trecut și prezent depășind sferele rigide și definitive ale timpului, plasându-se sub lumina atotputerniciei divine care lucrează prioritar, unind pe cele disparate și orientându-le spre timpul eshatologic înțeles ca unire cu Dumnezeu, stăpânită de prezența Sa. Aceasta înseamnă că prinEuharistie, pe care a poruncit apostolilor să o săvârșească în amintirea și întru pomenirea Sa (Luca 22, 19; 1 Coloseni 11, 24), Hristos actualizează Jertfa Sa obiectivă pentru întreg neamul omenesc, motiv pentru care fiecare comunitate și fiecare persoană umană în parte este chemată să-și însușească subiectiv roadele ei, fiind atrasă astfel în jertfa de sine lui Dumnezeu pe temeiul jertfei unice, dar veșnice și mereu adusă de Hristos către Tatăl, nemaivorbind de faptul că prefacerea Darurilor în Trupul și Sângele lui Hristos și sfințirea credincioșilor sunt cele două roade ale coborârii Duhului Sfânt în timpul Epiclezei. În acest fel „articulată vertical în jertfa de pe Golgota, Sfânta Euharistie nu rămâne o simplă anamneză sau comemorare a morții și învierii lui Hristos, ci o jertfă reală și supremă, explicată prin starea de jertfă continuă a lui Hristos în fața Tatălui, chiar și pe scaunul slavei de-a dreapta Lui”. Jertfa euharistică este una și aceeași cu jertfa Golgotei, jertfa noastră absorbindu-se prin consacrarea, prin prefacerea elementelor aduse de Biserică, de comunitatea eclesială, adică a pâinii și a vinului în Trupul și Sângele lui Hristos și prin împărtășirea credincioșilor cu ele. Fiind jertfă, iar jertfa ținând de persoană și fiind specificitatea și particularitatea ei cea mai profundă și cea mai înaltă, în acest caz jertfa fiind a Persoanei lui Hristos, Cuvântul Întrupat, arhiereul și Slujitorul (Săvârșitorul, Liturghisitorul) suprem, fiindcă jertfa este indisolubil legată de slujirea preoțească, Euharistia „este Taina prezenței celei mai depline și a lucrării celei mai eficace a lui Hristos în Biserică și prin ea în lumea întreagă”.

Jertfa înseamnă prezența celui care se jertfește, dăruindu-se pe Sine, și trăirea și simțirea acestei prezențe de cel căruia persoana se dăruiește în iubire. De aceea, în Euharistie ca Jertfă și Taină există în modul cel mai unitar și armonios realizarea unirii celei mai depline între Hristos și persoana umană. Acesta este adevărul Scripturii și al Tradiției Bisericii; Hristos este pâinea vieții (Ioan 6, 35), adevăr și realitate mărturisită de Biserică peste veacuri până în momentul de față. În acest sens, Sfântul Chiril al Ierusalimului susține că „în chipul pâinii ți se dă Trupul, iar în chipul vinului ți se dă Sângele ca sprin împărtășirea cu Trupul și cu Sângele lui Hristos unit într-un singur Trup și Sânge cu El”, iar Sfântul Ioan Damaschin afirmă că „pâinea și vinul sunt în chip real Trupul unit cu dumnezeirea…, însăși pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele Domnului…, prin Duhul Sfânt…, iar pâinea și vinul sunt trupul îndumnezeit al Domnului”.

Cu toate acestea, însă, acțiunea de prefacere a elementelor euharistice în Trupul și Sângele Domnului nu este un act exclusiv al lui Dumnezeu, în înțelesul că doar Dumnezeu lucrează, neținând seamă de apelul și implicarea omenească. Într-adevăr, prefacerea se datorează Sfântului Duh, dar ea este precedată de invocarea Bisericii prin preot, așa încât există o sinergie divino-umană în Euharistie, concretizată în Epicleză, după cum am mai spus, care nu poate fi separată de cuvintele de instituire, toate la un loc alcătuind un tot unitar, dinamic și dinamizator care constituie momentul central al jertfei euharistice, o culme atât a rugăciunii Bisericii, care este formată din noi toți – membrii ei, cât și a lucrării divine, în cadrul acestei „Cincizecimi euharistice”. Epicleza fiind în esență rugăciunea către realizarea prezenței divine printre credincioși, rugăciune a întregii Biserici în frunte cu preoția ei (preoția consacrată, sacramentală, fiind în fruntea preoției universale), aceasta reprezintă o articulare a Bisericii și a tainelor în Însăși Sfânta Treime, depășindu-se un hristomonism ce vizează o imanentizare a realităților eclesial-sacramentale și cu aceasta pierderea sensului ontologic profund ce caracterizează Trupul tainic al lui Hristos – Biserica. Așadar, Euharistia, memorialul sacrificiului Noului Adam, este acest ritual al Marelui arhiereu Iisus Hristos prin Trupul Său eclesial care prelungește și actualizează în fiecare zi misterul pascal, o jertfă unică, complexă și completă sau, mai bine zis, desăvârșită ce pregătește recapitularea eshatologică, traducând propria Sa iubire față de Tatăl, în „jertfe spirituale”, care constituie și realcătuiește mereu Biserica, într-o noutate neîntreruptă, incluzând cele ale lumii și restituindu-le Împărăției lui Dumnezeu, în Cuvântul lui Dumnezeu – Rațiunea Supremă, Logosul Întrupat, în care se scufundă și se unifică rațiunile finite ale creației.

1.3. Săvârșitorii și primitorii ai Sfintei Taine a Împărtășaniei

Slujitorul văzut al Sfintei Euharistii este episcopul sau preotul, în virtutea puterii și poruncii date lor de Mântuitorul prin apostoli (Luca, 22, 19) și ca organ văzut al arhiereului și Preotului nevăzut Hristos, și ca reprezentant al Bisericii. Credincioșii trăiesc în aceasta faptul că Hristos care Se aduce pentru ei jertfă este deosebit de ei, și ca atare folosește o persoană deosebită de ei, rânduită de El însuși printr-o sfințire specială (hirotonia în episcop sau preot), ca organ al săvîrșirii văzute a Tainelor. Episcopul ca și preotul este sfințit printr-o sfințire specială, după cum și Hristos însuși a fost sfințit ca om, de Tatăl prin Duhul Sfînt, pentru aducerea Sa ca jertfă.

Prin episcop sau preot ca săvîrșitori ai ei, Euharistia se leagă de Biserică și este a Bisericii. Aceasta pentru că episcopul sau preotul sunt sfințiți de Dumnezeu în Biserică și pentru Biserică, având să săvârșească Tainele în ea și pentru ea și pentru cei ce aparțin ei, deoarece Hristos, săvîrșitorul suprem și real al tuturor Tainelor în Duhul Sfânt, Care este în cer, este același și în Biserică, ea fiind Trupul Lui tainic.

Episcopul și preotul înalță rugăciunile comunității, comunitatea îi acompaniază pe episcop și preot, iar aceștia aduc jertfa lui Hristos ca jertfă pentru Biserică și ca jertfă a Bisericii. Episcopul și preotul nu și-au luat de la ei această calitate, căci nimeni nu-și ia de la sine vrednicia de a săvârși cele sfinte, dacă nu i se dă (Evrei 5, 4; Ioan 15, 16) și deci nu aduc de la ei înșiși pe Hristos ca jertfă, ci Hristos trebuie să indice și să sfințească în acest scop o persoană deosebită, iar aceasta o face în Biserică. Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că precum în Legea veche numai în Ierusalim se putea jertfi mielul pascal, tot așa în Legea Noului Testament numai în Biserică, prin preotul legiuit se poate aduce jertfă Hristos.

Împărtășirea tuturor creștinilor, cu Trupul și Sângele Domnului, este de origine apostolică, poruncită și practicată de Hristos, și generală.

În ceea ce privește frecvența împărtășirii, de la prunci pînă la bătrâni, creștinii trebuie să se împărtășească cel puțin o dată pe an, cum ni se arată prin închipuire cu Mielul pascal din Vechiul Testament (Numeri 9, 14). Sfinții apostoli ne relatează că primii creștini se împărtășeau în fiecare Duminică, stăruind în învățătura apostolilor în împărtășire, în frângerea pîinii și în rugăciuni (Faptele Apostolilor 2, 42-46; 20, 7-11).

Mai târziu, Biserica a orânduit ca creștinii să se împărtășească cel puțin de patru ori pe an, în cele patru posturi, dar, totdeauna, după o anumită pregătire prin cercetarea gândurilor, căință de păcate și spovedanie (mărturisirea păcatelor la duhovnic și obținerea harului iertării pentru ele), cum îndeamnă Sfântul apostol Pavel: „Să se cerceteze omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului” (1 Corinteni 11, 28 și 29).

Copiii primesc Sfînta Împărtășanie chiar la botez, după ce au fost unși cu Sfântul Mir (Taina mirungerii). Și ei trebuie împărtășiți cât mai des până la vîrsta de 7 ani, urmând ca de la această vârstă să se spovedească la preotul duhovnic, adică să-și mărturisească păcatele și să ia iertare pentru ele (1 Ioan, 1, 8-9).

Dar episcopul sau preotul nu aduce singur jertfă pe Hristos în Euharistie, ci împreună cu Biserica, adică cu obștea credincioșilor, care se roagă împreună cu el și care susține rugăciunile lui, iar el simte cum în rugăciunea lui își face loc rugăciunea credincioșilor și a comunității întregi. De aceea, în chemarea Duhului Sfînt peste daruri este și comunitatea în el, o comunitate ce se oferă prin rugăciune și prin darurile euharistice lui Dumnezeu. Este necesară, de aceea, unitatea comunității în credința cea dreaptă și în rugăciunea ce rezultă din ea, deci și unitatea ei cu Hristos în Duhul Sfânt, unitate exprimată și susținută de rugăciunea și credința preotului că Duhul Sfînt efectuează prefacerea darurilor odată cu sfințirea comunității. De aceea, Biserica Ortodoxă nu poate admite slujba prefacerii euharistice și împărtășirea cu cei de alte credințe.

Diaconii nu pot săvârși Sfînta Euharistie, după cum nu pot săvârși nicio Taină, în afară de botez, dar li se permite numai să împărtășească pe laici în caz de nevoie, și aceasta numai cu învoirea episcopului sau preotului și când aceștia nu pot merge la credincioși.

Primitorii Sfintei Euharistii sub ambele forme sunt toți creștinii, inclusiv copiii. Sunt excluși de la împărtășire toți cei scoși din cadrul Bisericii pentru motive de erezie și schismă, apostații și cei opriți de la primirea Tainei de către duhovnic la spovedanie.

Împărtășirea cu Sfînta Euharistie este necesară pentru unirea tot mai deplină cu Hristos, creșterea în Hristos și dobândirea vieții veșnice (Ioan, 6, 53-54).

Împărtășirea tuturor credincioșilor, inclusiv copiii, se întemeiază pe cuvintele Mîntuitorului: „Dacă nu veți mînca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sîngele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan, 61, 53-54) și pe practica Bisericii.

1.3.1. Pregătirea pentru săvârșirea și primirea Sfintei Taine a Împărtășaniei

O tradiție care s-a impus din Evul Mediu, cere ca împărtășirea cu Sfintele Taine să se facă de patru ori pe an, adică în cele patru posturi cu spovedanie prealabilă. astăzi credincioșii se împărtășesc cum este firesc, mult mai des, unii chiar regulat, mergând la fiecare Sfântă Liturghie.

Spovedania nu este legată totuși în mod necesar de Împărtășanie. Ea este legată de păcatele săvârșite, obiectul acesteia formându-l deci păcatele, îndeosebi cele grave, precum: lepădarea de Iisus Hristos, crima, avortul, adulterul, desfrânarea, trăirea în concubinaj, ura, asuprirea semenilor, etc.

Spovedania este Taina reconcilierii cu Biserica, Taina repunerii în starea de membru deplin al Bisericii, din care s-a căzut datorită păcatului, motiv pentru care în rugăciunea pe care o rostește preotul după spovedanie, se spune: „…împacă-l Doamne și-l unește pe dânsul cu Sfânta Ta Biserică în Hristos Iisus Domnul nostru…”

Cine comite păcate grave nu se poate împărtăși decât după spovedanie și după săvârșirea unui canon de pocăință care poate dura mai mulți ani. Bineînțeles că la spovedanie se făgăduiește lui Dumnezeu că nu se mai repetă, cu ajutorul Lui, păcate săvârșite. astfel haina de nuntî sau haina luminoasă a botezului pătată de păcat se curăță prin spovedanie care angajează totodată și la mai multă rugăciune și asceză. Conștienți de păcatele noastre, ne angajăm tot mai mult pe drumul rugăciunii și ascezei, datorită faptului că rugăciunea și asceza ne purifică sufletul și ne unește cu Dumnezeu.

Rugăciunea trebuie să devină respirația omului credincios, pentru că pe Dumnezeu nu-l putem simți ca pe realitatea cea mai profundă a existenței noastre decât rugându-ne mult și „neîncetat”, cum ne îndeamnă Sf. apostol Pavel în 1 Tesaloniceni, 5, 17. De aceea, Părinții Bisericii au alcătuit o sumedenie de rugăciuni, pentru toate împrejurările vieții, inculsiv pentru a ne împărtăși cu Sfintele Taine ale lui Hristos.

Pe lângă rugăciune, asceza, respectiv postul alimentar, privegherile de noapte, metaniile, lupta împotriva păcatului sau pentru despătimire în cazul ăn care suntem stăpâniți de o patimă – toate acestea au în Biserica Ortodoxă un rol deosebit.

Viața creștină este în fond o viață ascetică, ea fiind „calea cea strâmtă” (Matei 7, 14) împreunată cu multe ispite și greutăți pe care nu le putem birui decât prin răbdare și stăruință în post și rugăciune, prin cumpătare în toate și înfrânare de la tot ceea ce poate dăuna sufletului în tinderea sa către Dumnezeu, motiv pentru care Biserica Ortodoxî a păstrat vechile rânduieli privitoare la post, înfrânarea conjugală pe durata postului și înainte de împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului (1 Corinteni, 7, 5), ajunul euharistic.

Deși la prima vedere toate aceste rânduieli par a îngrădi libertatea omului, în realitate tocmai prin aceasta se dobândește adevărata libertate.

1.3.2. Roadele Sfintei Taine a Împărtășaniei în viața credincioșilor

Pentru învățătura ortodoxă „Euharistia este o reîntrupare tainică, totdeauna prezentă și continuă a Logosului” – susține Sf. Nicolae Cabasila. Ca urmare, în momentul în care Hristos „conduce sufletul spre Sfânta Masă și îi dă să mănânce propriul Său Trup, îl transformă pe acesta, îi comunică personalitatea Sa” – afirmă același Sfânt al Bisericii; iar când Mântuitorul „Se răspândește în sufletul nostru și Se unește cu noi, devenim asimilați Lui, ca o mică picătură de apă într-un imens ocean de parfum”. Desigur, nu este vorba aici de o pierdere a persoanei proprii într-o substanță nedefinită; cuvintele de mai sus vor să exprime doar unirea maximă care se realizează între Hristos și cei ce se unesc cu El în Euharistie. Această Taină este lumină pentru cei ce s-au curățit, curăție pentru cei care acum au de gând să se spele de păcate, putere care înaripează pe cei ce vor să lupte împotriva patimilor. Este imperios necesar să primim acest Trup și Sânge al lui Hristos spre mâncare și băutură pentru a birui pe cel rău și păcatul, deoarece numai Hristos a biruit în Trupul Său păcatul și „l-a pironit pe lemn” – după cum zice Sf. Ap. Pavel. De aceea, din El iradiază și pentru noi această putere, dacă-l primim cu vrednicie. Dar această împărtășire cu Hristos nu trebuie să se facă o singură dată; pentru că datorită firii noastre neconsolidate în bine, acesta cade din nou. De aceea, de câte ori avem parte de căderi, tot de atâtea ori trebuie să realizăm și ridicările. În acest sens, Nicolae Cabasila scria că „întrucât materia din noi este așa de stricăcioasă, încât pecetea Tainei nu poate rămâne mult timp ca unii care «avem această co-moară în vase de lut» (2 Coloseni 4, 7) suntem datori să alergăm la acest medicament nu numai o dată, ci de mai multe ori. Căci e de lipsă ca Făcătorul lumii să rămână tot timpul în lutul nostru, ca să îndrepteze chipul lui în noi, ori de cîte ori dă semne că vrea să strice, ca să ne întărească iarăși conștiința atunci când este șovăielnică și când o amenință frica morții.” Dumnezeiasca Euharistie este prin aceasta Taina supremă a comuniunii între Dumnezeu și om, sădind în el în dimensiunea eclesială a vieții chipul realităților viitoare și lucrând efectiv la sfințirea sa spre slava învierii celei universale.

Referindu-mă, în cele ce urmează, la caracterul eclesiologic al Euharistiei, care asigură unitatea Bisericii, voi sublinia faptul că împărtășirea cu Hristos în Sfânta Euharistie, pe lângă aspectul prezenței Sale în noi, după cum a promis celor ce cred în El (Ioan 6, 56), are și un aspect comunitar eclesial, fiind o încorporare desăvârșită în Trupul cel tainic al Domnului, Biserica fiind extensiunea Sa în umanitate, prin și în care oamenii devin membre intime ale acestui Trup, pline de Hristos cel înviat. Astfel dacă Hristos devine al nostru, cu atât mai mult devenim ai Lui, ne facem ai Lui, într-o dialectică dinamică și articulată în realitatea dumnezeiască.

Euharistia, fiind săvârșită în Biserică și de către Biserică, având așadar un profund caracter eclesial, la rândul ei constituie, formează Biserica, trupul comunitar – sobornicesc al lui Hristos din umanitate. Printr-o simultaneitate și o reciprocitate care ține de paradoxul și sublimul inefabil al realității dumnezeiești atotcuprinzătoare, Biserica face Euharistia și Euharistia face Biserica. Căci, după cum spune același Nicolae Cabasila, „Sfintele Taine sunt Trupul și Sângele Domnului, dar totodată hrana și băutura cea adevărată a Bisericii lui Hristos. Iar prin împărtășire nu Biserica le preface pe ele, deoarece cele mai tari biruiesc. Precum fierul înroșit în foc ni se arată aievea ca foc nu ca fier, deoarece însușirile fierului sunt absorbite cu totul de cele ale focului, tot așa și cu Biserica lui Hristos; dacă ar putea cineva să o cuprindă cu privirea n-ar vedea decât Însuși Trupul Domnului, prin aceea că este unită cu El și că se împărtășește din Trupul Lui. Pentru acest motiv Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor: „Voi sunteți Trupul lui Hristos și fiecare în parte mădulare ale Lui” (1 Coloseni 12, 27). Iar dacă L-a numit pe El cap și pe noi membre, aceasta nu a făcut-o pentru a exprima grija iubitoare a lui Hristos față de noi și rolul Său de educator, precum și supunerea noastră…, ci a voit să arate ceea ce El spunea, anume că credincioșii trăiesc de acum prin acest Sânge Sfânt viața în Hristos, că depind în mod real de acest Cap și că sunt îmbrăcați cu acest Trup prea Sfânt”. Prin Împărtășanie, Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat, Răstignit, Înviat și Înălțat cu Trupul la cer intră în mod concret în cea mai strânsă unitate cu fiecare om care crede în adevărul Întrupării, Răstignirii și Înălțării Lui cu Trupul la cer. „Sângele lui Hristos are puterea să ne curățească în mod real pentru că în El nu se mai mișcă pulsațiile spre păcat. De aceea i se atribuie Sângelui lui Hristos curăția, mai precis puterea curățitoare. Hristos Însuși devine prin Euharistie viața noastră. Sălășluindu-Se în noi cu întreaga Sa Ființă, mâinile noastre devin mâini ale lui Hristos, mâini prin care se împlinește voia Lui; ochii noștri devin ochi ai lui Hristos prin care privim toate cu iubirea și cu curăția Lui; urechile Lui, auzind prin ele cu atenția și cu curăția Lui; mintea noastră, mintea lui Hristos, sau mintea lui Hristos, mintea noastră (2 Coloseni 2, 16), gândind ca El cele bune; gura noastră, gura Lui, prin care se rostesc cuvintele Lui.” Această unificare personală cu Hristos și împreunare săvârșită de Sfânta Împărtășanie, care formează și alcătuiește Biserica, Trupul tainic al Domnului, unitate și comuniune sobornicească, este subliniată în mod foarte accentuat de către Nicolae Cabasila, care zice că „prin Împărtășire, Hristos rămâne în noi și noi în El: Întru Mine și Eu întru ei (Ioan 6, 56). Iar dacă Hristos rămâne în noi, ce ne mai lipsește sau de ce bunătăți să ne mai împărtășim?… Dacă Însuși Domnul Iisus Hristos ne umple sufletul, străbătându-ne toate adâncurile și toate ieșirile, învăluindu-ne din toate părțile, atunci ce-ar mai putea veni bun peste noi sau ce ni s-ar mai putea dăuga? El umple toată casa sufletului nostru. Și apoi, nu ne cuminecăm cu vreo bunătate a Lui și nici nu ne împărtășim cu vreo rază sau cu vreo strălucire din discul Soarelui dumnezeiesc, ci din însuși discul acesta (Sfânta Împărtășanie), așa încât Îl avem locuind în noi, pătrunzând până în măduva și în mădularele noastre, ba chiar nu formăm decât unul și același Trup împreună…”

Împărtășirea noastră în Euharistie e împărtășire de Hristos cel jertfit și înviat. Prin aceasta noi participăm în mod real la jertfa și Învierea Lui, suntem atrași în starea de jertfă a Lui, pentru a ajunge și noi la Înviere, în jertfă implicându-se și Învierea Lui, sau Învierea Lui presupunând jertfa. Așa și noi, fiind în stare de jertfă continuă, ca renunțare sau jertfire a păcatelor, care sunt forme ale egoismului propriu, vom învia și noi din puterea jertfei lui Hristos cel înviat.

Întreaga Biserica a lui Hristos Trupul Său Tainic – beneficiază sau se împărtășește de roadele mântuitoare ale jertfei lui Hristos, actualizată în Euharistie, și nu doar cei vii, ci și cei trecuți la Domnul, în veșnicie.

1.3.3. Sfânta Taină a Împărtășaniei – izvor de viață pentru credincioși

Prezența reală a lui Hristos în Euharistie, nedespărțit de Duhul, este fundamentul Bisericii, în care Hristos ca Persoană dumnezeiască, una cu Tatăl și cu Sfântul Duh, adună pe oameni în comuniunea Trupului Său extins în lume Biserica –, împărtășindu-le viața dumnezeiască Trupul euharistic al lui Hristos în Biserica Sa. De aceea, „Euharistia este taina care cu adevărat transformă o comunitate umană în Biserica lui Dumnezeu și este criteriul ultim și baza structurii eclesiale”. Ea face să crească permanent Trupul eclesial al lui Hristos, unind cu Hristos într-un mod tot mai intim și mai strâns, cu fiecare împărtășire pe toți cei care își predau viața lor lui Hristos pentru ca să nu mai trăiască lor, ci în Hristos și cu Hristos (Galateni 2, 20). Fiind încorporare desăvârșită în Hristos, o koinonia (κoινoνια) plenară cu El în Duhul Sfânt în Biserica Sa prin prefacere și împărtășire, Euharistia reprezintă o culme a tainelor, pentru că în ea „Biserica se desăvârșește și se manifestă și orice taină este în funcție de Euharistie și se săvârșește prin puterea sa, care este aceea a Bisericii”. Ea este, așadar, o încununare a tainelor, dar nedespărțită de ele, nedespărțită de Botez și Mirungere, care o anticipează și pe care le desăvârșește și le pecetluiește prin unirea euharistică cu Hristos, mereu nouă și permanent activată în creșterea bisericească care conduce și înaintează spre Parusie și Înviere, pe de o parte, precum și spre desăvârșirea, sfințirea și mântuirea fiecărei persoane umane, pe de altă parte.

Viața credincioșilor este o viață euharistică, o viață latreutică, de laudă și preamărire a Creatorului, de mulțumire pentru binefacerile Sale, o viață de jertfire spirituală în iubire către Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, fiind totodată și o imprimare în ei a energiei dumnezeiești mântuitoare și îndumnezeitoare, mai mult a Trupului și a Sângelui lui Hristos Înviat, izvorul harului, prin care corporalitatea noastră, întreaga noastră ființă se adaptează și se sensibilizează, spre învierea personală al cărei germene îl constiuie pâinea și vinul transformate în umanitatea biruitoare a Cuvântului lui Dumnezeu. Motivul pentru care Euharistia întipărește în noi starea de înviere cu care vom depăși moartea este unirea deplină cu Hristos – Dumnezeu Care în Trupul Său unit cu Logosul Tatălui a învins moartea pentru noi toți. „aceasta înseamnă – zice Sfântul Maxim Mărturisitorul că cine a ajuns la unirea deplină cu Persoana lui Hristos sau cu adevărul în Euharistie, nu mai coboară la virtuțile care sunt numai pregătire spre această întâlnire, numai efort în vederea iubirii, și nu odihna adevărată în ea. Nici moartea, nici viața cu posibilitățile pe care le dă pentru virtuți nu-l mai despart de Hristos pe cel s-a întâlnit cu El, ci e în stare să primească și moartea pentru El, știind că rămânând cu El va trece prin moartea cu El, la învierea cu El”. Așadar, Euharistia – „Taina patimii Domnului și a mântuirii noastre”, este „garanția plenitudinii ontologice a omului, care își are început în condițiile vieții actuale și va culmina cu învierea fiecăruia dintre noi pentru că pâinea pe care o frângem este leacul nemuririi și doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veșnic în Iisus Hristos” – după cum spune Sfântul Ignatie al antiohiei.

Sfânta Euharistie se prezintă în adevărul său cel mai profund ca un reflex al unei lumi create în Hristos, Care o recapitulează în Sine integral, proiectând-o originar și ontologic spre El, pentru unirea cu El, unire în care fiecare parte își păstrează identitatea distinctă pentru eternitate. În acest proces omul se desăvârșește și se sfințește printr-o tot mai intensă relație cu Dumnezeu, în Hristos, Care, „ca singura jertfă adusă, a condus la desăvârșire pe cei care se sfințesc” (Evrei 11, 15). Dându-Se pe Sine în calitate de singur Trup viu și vivificator, centru al comuniunii, sudându-ne într-un singur trup, implicați în viața Lui și El împlicându-Se în viața noastră, Hristos ne face să ne îmbrăcăm în „omul cel nou” care este El Însuși, în Biserica Sa, „plinirea Celui care plinește toate în toți” (Efeseni 1, 23). Viața reală este, din această pricină, o viață euharistică, viață care este restaurată prin Hristos, prin Care este desființată prăpastia de netrecut dintre om și Dumnezeu, între ei instaurându-se un dialog al iubirii care constituie fundamentul cel intim și mai profund al întregii existențe, sensul ei cel mai înalt. Lumea subzistă, în acest fel, prin Euharistie – anamneză a evenimentului istoric al Golgotei și manifestare sacramentală a acestuia – în jertfa continuă, dar nesângeroasă adusă Tatălui, într-un etern prezent care instituie și dă valoare maximă oricărui moment istoric și lumii în general, atrasă tainic și copleșită de viața dumnezeiască. Prin Euharistie ajungem la „statura bărbatului desăvârșit” (Efeseni 4, 13), a omului în care sălășluiește Hristos prin Duhul, prezență plenară a harului care decurge ontologic din natura umană a lui Hristos deplin pnevmatizată prin care toți cei care participă la iubirea Sa, împărtășindu-se de Trupul Său cel Sfânt, sunt la rândul lor înduhovniciți și hristificați, participând și dovedind o structură unitară a lumii, voită și rânduită de Dumnezeu, Care voiește „ca toți să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4) – reieșind de aici caracterul soteriologic și pnevmatic al Euharistiei. Omul este creat de Dumnezeu pentru a se bucura de viața comuniunii cu El, părăsind sinele său egoist și îngust, deschizându-se tot mai mult iubirii de Dumnezeu și de aproapele, care îl ridică la lumină și viață autentică.

Împărtășirea cu Trupul lui Hristos cel mort și înviat, înălțat de-a dreapta Tatălui în slavă și deplin spiritualizat, face ca ființa noastră să devină tot mai receptivă față de adevărul dumnezeiesc, crescând în cunoașterea lui Dumnezeu, a rațiunilor lumii văzute tot mai mult în Duh, în iubire. Trupul și sângele înviate și îndumnezeite devin temei și putere ale îndumnezeirii noastre, hrană pentru viața de veci, anticipare a Învierii și a vieții plenar trăite în împărăția lui Dumnezeu (Luca 22, 18), unde comuniunea Dumnezeu – om va fi direct deplină (1 Coloseni 13, 12). Sfântul Irineu spune, referitor la acest aspect: „Cum pot să spună că trupul (carnea) va merge la corupție și nu are parte de viață atunci când el este nutrit cu Trupul și Sângele Domnului… Pentru noi, modul nostru de a vedea realitatea spirituală, euharistică, constă în faptul că, după cum pâinea care vine din pământ după ce a primit invocarea lui Dumnezeu nu mai este pâine obișnuită, ci Euharistie, constituită din două lucruri, unul pământesc și celălalt ceresc, tot așa trupurile noastre care participă la Euharistie nu mai sunt stricăcioase, pentru că au speranța învierii”.

Împărtășirea cu Hristos în Euharistie este mântuirea noastră. Este mântuirea noastră fiindcă este hrana noastră sfântă care ne înnoiește ființa prin sălășluirea în ea a Cuvântului vieții Cel Înviat, șezând de-a dreapta Tatălui întru slavă și oferindu-ni-Se cu fiecare săvârșire a Euharistiei, cu fiecare invitație pentru a mânca Trupul Său și pentru a bea Sângele Său (Matei 26, 26-28), și pe care Îl primim atunci când ne împărtășim cu El, spre iertarea păcatelor, spre întărirea ființei noastre și spre viața de veci. Astfel, pâinea și vinul afierosite, sfințite – Sfânta Împărtășanie – prefigurează noua creație care continuă să facă parte și care începe în această lume și cu această „lume veche”, transbordată în Împărăția lui Dumnezeu încă de aici și de acum; care pregustă din viața veacului ce va veni, din noua stare antropologică și cosmică copleșită și unificată în Hristos și deplin pnevmatizată. Îmbrățișând factorii esențiali ai existenței, Dumnezeu și om în dimensiunile eclesiologică și cosmologică, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate (1 Coloseni 15, 28), iar omul să devină deplin umanizat prin îndumnezeirea sa, Euharistia reprezintă „anticiparea sacramentală în ordinea istoriei, a identității radicale a lumii în ordinea Învierii. Euharistia face să apară pentru credința în semne ceea ce rămâne încă ascuns pentru experiența umană în istorie, ea actualizând simbolic și deci parțial și tainic conținutul ultim al învierii, adică faptul că lumea este făcută pentru a deveni ea însăși, în mod real, Trupul lui Hristos”.

Enunțând, în cele din urmă, câteva concluzii, voi afirma și sublinia că viața în Hristos o dobândim prin Sfintele Taine, care își au baza în Taina originară sau Taina Tainelor care este Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos; dar recunoaștem cu toții că cea mai plină de mister dintre toate Tainele este Dumnezeu – Omul, Iisus Hristos, și după El este Euharistia și Biserica. Prin Botez, Mirungere și Euharistie ne încorporează în Sine în Trupul Său tainic – Biserica, ne ridică la comuniunea cu Sine așezându-ne în intimitatea Sa, dăruindu-ne infinita și nemărginita Sa bogăție duhovnicească prin care putem să creștem neîncetat „până la măsura bărbatului desăvârșit, a vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 13).

În fiecare Taină, Hristos ni Se dăruiește cu o lucrare a Sa; în Euharistie, însă, ni se dăruiește cu Însuși Trupul și Sângele Său, deplin penetrate de Duhul Lui și prin care ne spiritualizează și pe noi, având acordul voinței noastre libere.

Euharistia este Taina care-L extinde pe Hristos în noi, sau prin care suntem noi asimilați la umanitatea Sa preamărită prin Înviere și Înălțare. Această extindere a lui Hristos în noi constituie Biserica – o comunitate de persoane unite între ele prin același Trup și Sânge al lui Hristos, pline de Duhul Sfânt. De asemenea, puterea sacramentală, sfințită și sfințitoare a Bisericii izvorăște tot prin puterea lui Hristos cel sălășluit în ea prin Duhul Sfânt.

Euharistia și Biserica sunt două realități nedespărțite, într-o continuă și indisolubilă legătură, una implicând-o pe cealaltă, una fiind condiție a celeilalte, iar în amândouă este prezent același Hristos prin Trupul Lui, deplin pnevmatizat, atrăgând toate mădularele și membrele Sale spre înălțimea la care se află El.

Așadar, importanța și semnificația Euharistiei sunt fundamentale și maxime pentru viața omului, pentru viața lumii, căci ea este unirea cea mai înaltă care se poate realiza între om și Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu, în Împărăția Sa. Dumnezeiasca Împărtășanie din cadrul Sfintei Liturghii, care se săvârșește în Biserică pentru credincioși, ne unește cu Hristos și pe noi unii cu alții, deoarece toți credem în Unicul Hristos – Care este ieri, azi și în veci același și prin Care ne împărtășim cu aceleași Sfinte Taine. Ea este Taină a Bisericii și a unității Bisericii fiindcă în ea se pecetluiește unitatea de credință încununând Liturghia Cuvântului. Ea susține creșterea permanentă a creștinilor în Hristos, în Trupul Său tainic – Biserica –, în comuniunea iubirii cu Hristos și între ei, Euharistia fiind prin aceasta un sacrament al împăcării, al iubirii și a unității profunde a oamenilor în Hristos, a mântuirii în El și prin El. Unitatea creștină trebuie să se răsfrângă asupra lumii întregi, pentru ca să se pregătească în acest chip unitatea eshatologică pe care Sfânta Împărtășanie o prefigurează, Împărăția lui Dumnezeu cea veșnică pe care o pregustăm încă din viața această terestră și care nu este o comuniune umană, ci o unitate în Dumnezeu, în plenitudinea adevărului și în bucuria Împărăției.

Închei cu constatarea că Euharistia actualizează, într-un dinamism convergent, spre plenitudinea existenței, marile potențialități umane care semnifică și simbolizează ceea ce trebuie să devină lumea, adică o dăruire și un imn de laudă adus, neîncetat, Creatorului; o comuniune universală în Trupul lui Hristos, o împărăție a dreptății, a iubirii și a păcii în Duhul Sfânt, pentru unitatea și mântuirea tuturor în Hristos Domnul și prin Hristos, ajungând, astfel, la desăvârșirea noastră cu ajutorul Sfintei Euharistii căreia îi descoperim, în acest fel, valoarea ei duhovnicească de neprețuit.

1.4. Rânduiala Sfintei Taine a Împărtășaniei

Rânduiala Sfintei Taine a Împărtășaniei evocă sensul de simbol de cuprindere tainică a împreună-mădularelor, Trupului lui Hristos: Trupul și Sângele ce se află în potir, se dau membrilor comunității ecleziale, care reprezintă Biserica – Trup al Domnului. Căci toți cei prezenți, preotul săvârșitor și cei ce se împărtășesc, intră în legatura cu totul deosebită pe care o realizează „gustarea” din același dar. Căci toți sunt astfel „nu numai înrudiți ci și contrupești (Efeseni 3, 6) cu Hristos și întreolaltă în sentimentul lor de topire în Dumnezeu, ca moarte tainică cu Hristos și în pregustarea stării de înviere; niciunul nu se mai distinge de ceilalți”. Împărtășirea din același potir dă fiecăruia pe Hristos întreg, același trup hristic prelungit în fiecare credincios.

Fiecare creștin este în principiu primitorul acestei Taine, laic sau cleric, dacă el este membru al Bisericii, adică dacă a fost botezat valid și a primit și Taina Mirungerii. Orice credincios se poate împărtăși în biserica tradiției sale, excepție făcând problema formal-canonică a celor ce nu aparțin aceleiași comunități de credință. Și cu aceasta intrăm în domeniul condiăiilor prealabile de pregătire, pentru Împărtășire. Totuși, la o mai mare insistență asupra problemelor canonice, surprindem fondul dogmatic latent în orice canon, ca și în orice act liturgic.

Astfel, condițiile ce se cer în prealabil credinciosului în vederea împărtășirii privesc curățirea lui interioară, a sufletului prin Mărturisire și a trupului prin postire. Firește, primele Taine ale inițierii insemnând nașterea in Hristos a insului reprezintă aderarea lui la Trupul eclezial al lui Hristos, Cel în care se presupune că fiecare se sfințește după puteri, după ce a primit „arvuna” Duhului. Aceste Taine sunt indispensabile accesului la orice altă taină pe care o cunoaste Biserica. Dar pentru primirea Sfintei Euharistii mai este nevoie de dorința personală de curățire, care se realizează în Taina Spovedaniei. Rugăciunile pe care le conțin, cărțile de cult cuprind nenumărate referințe la pregătirea duhovnicească pentru intrarea în contact direct cu Trupul Domnului.

Dar, pe lângă aceste trei condiții care corespund cu înseși cele trei taine amintite, Biserica o mai cere și pe cea a credinței, a dreptei credințe, adică a angajării atât personale a postulantului în actul credinței, cât și a conținutului credinței comunitare – a ortodoxiei credinței lui, adică a acceptării adevărului de credință transmis de Tradiția Bisericii. Ideea de unitate în Hristos presupune pe cea de unitate în credință și aderarea fără rezerve a credinciosului la datele primite prin izvoarele de credință.

Numai pe cei ce cred deplin în adevărul marturisit, îi adună Hristos în Euharistie: „Cine nu admite prin credința pe Logosul divin întrupat, întreg, nu poate ajunge la unirea deplină cu El… căci nu se dăruiește deplin lui Dumnezeu.” De aceea, Biserica Ortodoxă nu admite împărtășirea credincioșilor ei chiar în Bisericile cu Taine recunoscute de ea – dacă adevărul de credință diferă, dacă nu putem pronunța o mărturisire comună.

Conținutul dogmei crestine este Cuvântul Însuși. Dacă apar variații de credință asupra aceluiași conținut, ele sunt de natură să inhibe convergența acelei aderări la un singur Trup. Divergența opiniilor asupra adevărului revelat conduce la separarea inimilor credincioșilor. Invitația pe care o auzim la Liturghie înainte de pregătirea Epiclezei, ca să slăvim Treimea „cu o gură și cu o inimă” redă clar condiția unității de credință a celor ce au primit Sfânta Împărtășanie. În același scop în rânduiala Liturghiei se inserează rostirea Crezului, pe care toți cei prezenți trebuie să-l pronunțe măcar în gând, pentru verificarea intimă a credinței fiecăruia, urmată mai târziu de rugăciunea mărturisitoare din ușa altarului, când fiecare rostește în fața Sfântului Potir ceea ce crede despre prezența reală a Fiului lui Dumnezeu, cu Trupul și cu Sângele Lui, cerând vrednicia de a se împărtăși din Ele.

Lipsa unei atare mărturisiri personale, în cazul absenței discernaământului sau a incompletei sale funcționări, nu infirmă datele de mai sus. În situația împărtășirii copiilor foarte mici (a celor sub 7 ani), pentru care canoanele nici nu impun o spovedanie, sau a muribunzilor, rânduiala Tainei indică mai mult decât oricând valoarea rugăciunii comunitare, deoarece în situația celor incapabili de a fi prezenți la săvârșirea sfintei Jerfe euharistice, rugăciunea celor mulți, a comunității din care el face parte, i-a înglobat în actul sacrificial. Iar faptul că se păstrează sfântul Trup al Domnului, în mod special, pentru bolnavi sau agonizanți, arată legătura strânsă între membrii comunității și efortul comunității de a face părtaș pe fiecare la darul lui Dumnezeu și al ei însăși, de a asigura participarea și atunci – sau tocmai atunci – când puterile unuia din membri sunt reduse.

Participarea la Jertfa euharistică este un act al libertății și al voinței persoanei. Lipsa prezenței fizice nu infirmă participarea prin rugăciune a celor în neputință de a se afla în localul bisericii. Biserica îi cuprinde pe toți membrii săi, ca trup extins al Mântuitorului în toți cei ce au primit botezul și puterea darului Sfântului Duh, și destinatari ai jertfei sunt toți cei cuprinși în trupul eclezial; iar preotul liturghisitor care aduce Sfântul Trup la căpătâiul bolnavului, îndeplinește porunca Domnului: „Luați mancați..” și „beți dintru acesta toți”.

Caracterul universal al Răscumpărării aduse de Mântuitorul prin Cruce se referă la întreaga suflare rațională, îngeri, oameni vii și morți, dar și la întreg cosmosul participant la destinul uman. Toată creația este chemată la transfigurare și pentru aceasta este preluată în întreg procesul de transformare până la desăvârșire. Epicleza euharistică este desemnată de gânditorii creștini ca fiind centrul de atracție al universului, ca forța vitală ce redă influxul energiilor divine întregii făpturi, dar prin centrul creației care este omul.

Coborârea Sfântului Duh la invocarea rugăciunilor comunității bisericești – acest moment de repetare a Cincizecimii Bisericii – aduce, odată cu prefacerea Sfintelor Daruri în Trupul și Sângele lui Hristos, și prefacerea noastră, prin participarea naturii noastre în Hristos. „La punctul de întâlnire a Lui cu noi prin coborârea Duhului Său peste comunități, se produce prefacerea noastră în Hristos, dar și a rațiunilor lumii, pe care I le oferim și de care ne vom împărtăși, pentru ca împărtășindu-ne de ele să fim nu numai uniți cu El, ci să avem în comun și rațiunile transfigurate ale tuturor.”

Specificul liturghiei ortodoxe este ideea de înglobare a întregii creații în opera de desăvârșire a ei prin întruparea Logosului. Viziunea unei „Liturghii cosmice”, adusă în teologia ortodoxă de Sfântul Maxim Mărturisitorul și prelucrată de teologii contemporani este ceea ce aduce în cel mai înalt grad nădejdea unei viețuiri fericite în lumea transfigurată de înviere.

În perspectiva aceasta, efectele Tainei Euharistiei au și un aspect eshatologic, nu numai unul imediat și personal, fiindcă, pe de o parte, ea implantează în primitorul Tainei Trupul slăvit al Domnului – cu toate valorile Sale infinite – schimbând spre dumnezeire făptura lui; dar, pe de altă parte, câștigarea terenului uman din fiecare persoană împărtășită lărgește activitatea lucrării imanente a harului, se întrețese cu natura însăși, prin activitatea proprie a celor cuprinși în Hristos, înlăuntrul acestei naturi create. Pe lângă sfințirea personală a primitorului Tainei, pe lângă însănătoșirea lui fizică și sufletească, se produce însănătoșirea spirituală, care îl face apt a interveni salutar înlăuntrul naturii care „bolea de nedumnezeire”.

Trebuie să mai adaug, cu speciala insistență că întreaga operă de îndumnezeire a creației se săvârșește numai prin prezența reală a Domnului, în pâinea euharistică. O cât de mică deviere a acestei „realități”, spre simbolismul pe care unele doctrine îl atribuie prezenței reale a Trupului Euharistic reduce credința noastră în mântuire. Hristos ni se dă, așa cum s-a întrupat: preluând natura noastră, în realitatea ei integrală (afară de păcat).

Dacă despre Întrupare Sfântul Atanasie spunea – pregătind dogma enipostasei – că numai ceea ce a preluat Hristos din firea omenească, aceea a și mântuit, putem gândi paralel cu această formulare riguroasă, că numai prin unirea Sa ființială cu noi în Euharistie, Hristos ne mântuiește.

Prezența reala – și nu simbolică – a Trupului Domnului în Euharistie este garanția mântuirii noastre, mântuire care începe aici și acum prin împărtășirea noastră. „Printr-o negrăită orânduire, departe de a lua sfârșit la Cină sau pe Cruce, dimpotrivă, junghierea Mielului lui Dumnezeu dăinuiește aievea, de-a pururea contemporană cu noi, în dumnezeiasca Taină a Sfintei Euharistii.

Dumnezeiesca Euharistie culminează ca început, mijloc și scop al tuturor Tainelor, care, toate, au același rol: reîntoarcerea în casa părintească a fiului cel rătăcitor, pe care Tatăl îl așteaptă cu marea „slăbiciune” a marii Sale filantropii.

1.4.1. Aspecte generale

Foarte concludente în privința rostului sfintei liturghii, de pregătire a poporului credincios pentru împărtășirea cu trupul și sângele Domnului, sunt chiar rugăciunile din cadrul celor trei rânduieli ale Liturghiei, acceptate de Biserica Ortodoxă Română.

În liturghia sfântului Ioan Gură de aur, prima parte a rânduielii, dedicată împărtășirii noastre de Hristos prin cuvânt (Apostolul, Evanghelia, predica), conține rugăciuni, rostite de preot în sfântul altar, prin care se cere curățirea poporului de păcate și luminarea prin credință, spre buna viețuire în Hristos. a doua parte a rânduielii, care începe după ectenia întreită (când răspundem cântând „Doamne, miluiește!” de trei ori, după fiecare cerere a rugăciunii stăruitoare), conține rugăciuni care amintesc că rostul sfintei liturghii este împărtășirea credincioșilor.

Astfel, a doua rugăciune pentru cei credincioși (se rostește înainte de cântarea heruvimică) conține elemente care privesc curățirea, arătând la sfârșit și sensul sfintei liturghii – împărtășirea poporului lui Dumnezeu: „Iarăși și de multe ori cădem la tine și ne rugăm ție, Bunule și Iubitorule de oameni, ca, privind spre rugăciunea noastră, să cureți sufletele și trupurile noastre de toată necurăția trupului și a duhului, și să ne dai să stăm nevinovați și fără de osândă înaintea sfântului tău jertfelnic (masa Sfântului altar). Și dăruiește, Dumnezeule, și celor care se roagă împreună cu noi, spor în viață, în credință și în înțelegerea duhovnicească. Dăruiește-le să-ți slujească totdeauna cu frică și cu dragoste și în nevinovăție, împărtășindu-se fără osândă cu sfintele tale taine și învrednicindu-se de cereasca ta împărăție”.

Rugăciunea, cum se vede, este făcută de preoți pentru întregul popor, pentru că tot poporul este angajat, în jurul preoților, în lucrarea liturgică. Tot poporul liturghisește, adică este implicat în slujirea liturgică, și chiar termenul grecesc liturghie înseamnă slujire publică, lucrare a comunității. De altfel, cu excepția celor care-l privesc pe preot, toate rugăciunile liturghiei sunt formulate de un subiect rugător plural – noi, Biserica, noi, obștea. De aceea și masa cea sfântă a euharistiei, trupul și sângele Domnului, este pentru întregul popor. Rugăciunea cere pentru toți, pentru clerici și laici, purificare de păcate și luminare, pentru ca toți să ne bucurăm de ospățul oferit de Hristos.

La cuvintele „Ușile! Ușile!”, al căror sens nu îl mai cunoaștem astăzi, trebuie să iasă din Sfânta Liturghie toți cei care sunt opriți de duhovnic de la Sfânta Împărtășire. În secolul al VII-lea, cum vedem în „Mystagogia” Sfântului Maxim, încă mai erau dați afară cei ce nu se împărtășeau.

Cum am văzut mai sus, în canoanele Bisericii, nu este îngăduit să existe spectatori în liturghia ortodoxă. Din acest moment, ar trebui ca nimeni dintre cei opriți de la cele sfinte să nu mai rămână în biserică, iar cei rămași trebuie să se împărtășească. Nu întâmplător auzim acum cuvintele de la Cină: „Luați, mâncați!” și: „Beți dintru acesta toți!”.

Faptul că așa stau lucrurile este confirmat de rugăciunea imediat următoare sfințirii darurilor noastre de pâine și vin (prin coborârea Duhului Sfânt), pe care preotul le oferă Tatălui. Rugăciunea arată că cei aflați în biserică sunt acolo pentru a primi trupul și sângele Domnului: „Pentru a fi, celor ce se vor împărtăși, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul tău Duh, spre plinirea împărăției cerurilor, spre îndrăznirea către tine, iar nu spre judecată sau spre osândă”. Aș observa că, potrivit acestei rugăciuni, și dacă ar exista spectatori în liturghia noastră, Duhul, iertarea și îndrăznirea către Tatăl sunt daruri pe care le primesc numai cei ce se împărtășesc, așa că spectatorii stau fără mare folos.

În același sens se exprimă și textul rugăciunii rostite de preot înainte de „Tatăl nostru”: „Ție, Stăpâne, Iubitorule de oameni, îți încredințăm toată viața și nădejdea noastră, și cerem și ne rugăm și cu umilință cădem înaintea ta: învrednicește-ne să ne împărtășim, în cuget curat, cu cereștile și înfricoșătoarele tale taine ale acestei sfinte și duhovnicești mese, spre lăsarea păcatelor, spre iertarea greșelilor, spre împărtășirea/comuniunea cu Duhul Sfânt, spre moștenirea împărăției cerurilor, spre îndrăznirea către tine, iar nu spre judecată sau spre osândă”.

Imediat înainte de înălțarea sfintelor daruri de pe discul pe care stau, deci înainte de proclamarea „Sfintele – sfinților!” (cele sfinte, care se oferă celor sfinți, adică obștii celor adunați în sfânta liturghie), preotul trebuie să se roage: „Ia aminte, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfântul tău locaș și de pe scaunul slavei împărăției tale, și vino să ne sfințești, cel ce sus împreună cu Tatăl șezi și aici, nevăzut, împreună cu noi ești. Și ne învrednicește, prin mâna ta puternică, a ni se da preacuratul tău trup și scumpul tău sânge, și prin noi la tot poporul”. Și această rugăciune vorbește despre împărtășirea tuturor celor rămași după „Ușile! Ușile!”.

Avem conștiința că suntem păcătoși și nevrednici de masa Domnului – de aceea cântăm „Unul sfânt”, recunoscând că numai Hristos este sfânt cu adevărat –, dar știm că mila lui este mare. Nu pentru faptele noastre ne putem împărtăși, de vreme ce nu suntem vrednici de ceva (cum se spune în liturghia Sfântului Vasile), ci pentru mila lui, a celui ce este cu noi fără încetare.

După „Sfintele sfinților!”, preotul frânge sfântul trup al Domnului în patru, zicând: „se sfărâmă și se împarte Mielul lui Dumnezeu, cel ce se sfărâmă și nu se desparte, cel ce se mănâncă pururi și niciodată nu se sfârșește, ci pe cei ce se împărtășesc îi sfințește”. Textul evocă jertfa de sine a Mântuitorului, prin care el se dă neîncetat pentru viața lumii și pentru sfințirea poporului său. O dată mai mult, se arată că singurul rost al liturghiei este pregătirea poporului pentru sfânta împărtășire.

Toată această rânduială de pregătire a poporului pentru sfânta împărtășire se încununează cu chemarea pe care o aud toți cei prezenți: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați.” Chemarea este la potirul mântuirii, din care trebuie să guste toți cei de față.

Condițiile personale ale gustării, după tot programul purificator al sfintei liturghii, sunt cele tocmai amintite: frica, credința și dragostea de Domnul. Bineînțeles, în măsura în care poporul s-a transformat în spectator, chemarea aceasta și toată rânduiala de pregătire sunt inutile. Liturghia se preface într-un jalnic simulacru. Sau, ca în pilda cu cei invitați la cina împărătească, toți refuză bucuria nunții duhovnicești cu Hristos.

Asemănător, rânduiala liturghiei compusă de Sfântul Vasile cel Mare pune accentul pe slujirea întregului popor, cler și credincioși, pe curățirea ce vine prin Sfânta Liturghie, și pe necesitatea împărtășirii poporului, ca o garanție a unității Bisericii. Imediat după sfințirea darurilor de pâine și vin, preotul citește: „Iar pe noi toți, care ne împărtășim dintr-o pâine și dintr-un potir, să ne unești unul cu altul, prin împărtășirea aceluiași Sfânt Duh.”

Rostul liturghiei nu este numai cel de stimulare a evlaviei personale a credincioșilor, ci mai ales cel de constituire neîncetată și de consolidare a poporului lui Dumnezeu. Or, fără semnul și instrumentul acestei constituiri, sfânta împărtășire, rațiunea de a fi a dumnezeieștii liturghii dispare.

Foarte insistent este Sfântul Vasile în privința împărtășirii poporului cu cele sfinte, spre iertare, pace și bucurie, în rugăciunea dinainte de „Tatăl nostru” (mai lungă decât în rânduiala sfântului Ioan). Consensul celor doi sfinți este total, așa încât nu mai este cazul să redau toate rugăciunile.

În cazul rânduielii compuse de Sfântul Grigorie Dialogul, trebuie știut că aceasta este o liturghie tipică pentru perioada postului mare, săvârșită în zilele din cursul săptămânii. Scopul său este împărtășirea celor adunați în Sfânta Liturghie cu sfintele daruri deja consacrate în timpul liturghiei duminicale. Citez un fragment din rugăciunea rostită de preot înainte de „Tatăl nostru”: „eliberându-ne pe noi și credinciosul tău popor de toată necurăția, sfințește sufletele și trupurile noastre, ale tuturor, cu sfințire neștearsă, ca, în cuget curat, cu față neînfruntată și cu inimă luminată, împărtășindu-ne cu aceste dumnezeiești și sfinte taine, și prin ele vii făcându-ne, să ne unim cu însuși Hristosul tău, adevăratul nostru Dumnezeu.” Apar și de această dată elementele prezente în celelalte rânduieli, privind curățirea noastră prin har și împărtășirea tuturor.

Aș vrea să închei această parte a prezentării citând sfatul sfântului Vasile cel Mare: „Este bine și de folos a se împărtăși în fiecare zi și a primi sfintele taine, căci însuși Hristos a zis: «Cel ce mănâncă trupul meu și bea sângele meu, are viață veșnică». Noi însă ne împărtășim de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea și sâmbăta, ca și în alte zile când se face pomenirea vreunui sfânt” (Scrisoarea 93). Am găsit oportun să citez acest fragment pentru că unii preoți – în practică, dar și prin diverse publicații care nu poartă girul vreunui episcop al Bisericii – consideră că împărtășirea poporului la fiecare Sfântă Liturghie este un obicei preluat de la romano-catolici.

1.4.2. Sfânta Taină a Împărtățaniei ca și Epicleză

În cultul divin public al Bisericii Ortodoxe, epicleza este rugăciunea de invocare a Sfântului Duh, întâlnită nu doar în cadrul Sfintei Liturghii, ca rugăciune specifică și tipică de chemare și solicitare a intervenției și lucrării dumnezeiești în vederea prefacerii darurilor, a elementelor de pâine și de vin în Trupul și Sângele Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ci și în rânduiala Sfintelor Taine și Ierurgii, ca formulă sacramentală de sfințire și binecuvântare ale omului și ale naturii înconjurătoare, care, împreună cu omul, tinde și ea progresiv spre o prefacere și transformare spirituală în drumul ei succesiv și ascendent spre perfecționare și desăvârșire, căci, „potrivit făgăduințelor Domnului, noi așteptăm cer nou și pământ nou, în care locuiește dreptatea” (2 Petru 3, 13).

Biserica Ortodoxă consideră comuniunea euharistică și cultică o urmare firească a crezului și Tainelor comune, afirmând că unitatea de credință este baza și conținutul ei și menționând că nu ne putem împărtăși cu Iisus Hristos decât dacă Îl mărturisim în deplinătatea Sa. Numai după ce se ajunge la o apropiere în credința și trăirea creștină, se vor dărâma zidurile despărțitoare. atunci rugăciunile comune, actele de cult și comuniunea euharistică chiar, vor fi mai reale decât le pot face simplele întruniri exterioare. „Numai prin credința plenară a Bisericii nedivizate, mărturisită în comuniune cultică prin Preoție și prin celelalte Taine, putem ajunge la împărtășirea cu Trupul și Sângele euharistice ale lui Iisus Hristos”.

Ritualul ortodox al acestei Sfinte Taine nu lasă niciun dubiu asupra rolului pe care-l au cuvintele de instituire, pe care mai detaliat le pronunță preotul în liturghia scrisă de Sfinții Ioan Gură de aur și Vasile cel Mare. acel „a dat sfinților Săi ucenici și apostoli, zicând” subliniază exact etapa de relatare în care încă ne aflăm în acest moment. Iar ceea ce urmează reprezintă cuvintele Mântuitorului, redate de sfinții evangheliști: „Luați, mâncați, zice Domnul”, frângând pâinea, căci „acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi, spre iertarea păcatelor” și „Beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu – al Legii celei Noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-27; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-29). Iar apoi, „aducându-ne aminte, așadar, de această poruncă mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut pentru noi – de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de șederea cea de-a dreapta și cea de a doua și slăvita iarăși venire – ale Tale, dintru ale Tale, Ție-Ți aducem de toate și pentru toate”, se roagă liturghisitorul, în numele întregii comunități (Liturghia Sf. Ioan).

Apoi, invocarea de trei ori a milostivirii divine: „Doamne, Cela ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, apostolilor Tăi, pre acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoiește nouă, celor ce ne rugăm Ție”, arată credința Bisericii că Mângâietorul, Care a fost trimis, nu încetează lucrarea pentru care a fost trimis, dar este nevoie de o înnoire a noastră pentru sesizarea și receptarea prezenței Lui harice, urmată de prezența Lui personală în actul de sfințire maximă, ce va urma.

Toată doctrina ortodoxă, privind actul de prefacere a elementelor euharistice, subliniază rolul precumpănitor al Sfântului Duh în această acțiune. Și în această Taină colaborarea Persoanelor divine, datorită atât misiunii Lor convergente, cât și unicei lucrări a unei firi divine, se face simțită ca fiind una și diferită în efecte.

Persoana a doua – Logosul mântuitor -, este cea care săvârșește jertfa – cea de pe Golgota și cea de pe altar. Dar Persoana a treia este cea care o desăvârșește, constituind-o, fiind și sfințitorul, și o face din nou actuală în Euharistie. Misiunea săvârșirii Tainelor – în ceea ce ele înseamnă acțiune de sfințire a credincioșilor – revine Sfântului Duh. El preia actul îndumnezeitor realizat de Iisus Hristos și-l actualizează pe măsura prezentării subiectelor umane pentru a beneficia de el. „Cuvintele instituirii nu lucrează deci prin ele însele, în chip magic, spune Nicolae Cabasila, adică prin oricine sau oricum; ci în chip condiționat și mijlocit…”

Epicleza este condiție sine qua non a sfințirii darurilor. Înălțându-Se la ceruri, Mântuitorul Iisus Hristos a lăsat Bisericii puterea care să-i ajute a îndeplini porunca dată de El la Cină: aceasta să faceți întru pomenirea Mea… Și care este această putere? – se întreabă tâlcuitorul Sfintei Liturghii. Este Sfântul Duh, puterea care a înarmat de sus pe Sfinții apostoli, după cum le-a spus Domnul Hristos: „Iar voi rămâneți în cetatea Ierusalimului, până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus”, pentru că El este „acela care operează în chip nevăzut prefacerea cinstitelor daruri; căci mijlocitorul este același și atunci (adică în ziua pogorârii) și acum (adică la Sfânta Liturghie). El este Însuși Domnul”.

Dar, „așa cum nu se poate face o distincție netă între acțiunea Logosului și cea a Duhului în Taina Botezului, sau în cea a Mirungerii, și în Sfânta Taină a Euharistiei se găsesc întrepătrunse direcția către natura umană, realizată de Iisus Hristos în jertfa euharistică (urmare a celei de pe Golgota) și direcția către persoana umană, realizată în Taina euharistică de Sfântul Duh. În primul rând, se distinge o acțiune de sfințire a elementelor materiale din Potir și prefacerea lor în Trupul Hristic: ea se datorează, cum spune Tradiția noastră, Persoanei Duhului Sfânt, același Care a și născut prima oară Trupul lui Iisus Hristos. Tot El S-a pogorât și a adumbrit pe Sfânta Fecioară, spre a forma Trupul lui Iisus Hristos. Tot El S-a pogorât la Cincizecime, spre nașterea trupului bisericesc al lui Iisus Hristos – Biserica; după ce Îl înviase din morți pe Domnul Iisus Hristos; și tot El Se pogoară la fiecare liturghisire, în altarul bisericesc, spre a forma trupul euharistic al lui Iisus Hristos”.

Este rolul Sfântului Duh de a actualiza continuu, la cererea destinatarului, starea de jertfă a lui Iisus Hristos, cum Însuși acesta ne-a promis din timpul vieții: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20). Este rolul Duhului, să mențină viața Trupului eclezial al lui Iisus Hristos, care este Biserica, adunat comunitar în jurul Euharistiei de pe fiecare altar. Și nu doar să mențină viața Bisericii, dar să o și sporească, ajutând ca accesul fiecărui pol de iradiere creștină, din fiecare membru al Bisericii, să însemne un ferment de creștere a aluatului din care face parte. „Creșterea personală a fiecăruia în putere și valoare înseamnă creșterea comunității în care este implicată fiecare persoană purtătoare a harului divin, după cum profunzimea de haruri a comunității sporește capacitatea de proliferare a potențialului haric al fiecăruia”. Dar potențialul haric al comunității nu este numai suma rezultată din potențialul personal al tuturor, ci el mai este și revărsarea energiei divine, activă în relația dintre membrii comunității. Această prezență relațională ajută fiecăruia să se simtă mai deplin el însuși în comunitatea de credință, primind de la fiecare și dând fiecăruia. Comuniunea dintre cei prezenți, fizic sau spiritual, este ea însăși un deziderat, dacă nu o condiție a împlinirii Tainei. Acel „să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim” Sfânta Treime arată scopul pentru care ne adunăm în Biserică.

Fără îndoială, nedesăvârșirea noastră, a fiecăruia, văduvește comunitatea cu acel minus al păcatului din noi. Dar prezența noastră acolo este tocmai exprimarea nevoii noastre imperioase de a umple acel gol, prin binecuvântarea prezenței lui Dumnezeu, Care acolo Se prezintă personal, și nu în altă parte. Pentru aceea ne aflăm acolo, ca, jertfind împreună cu Iisus Hristos și persoana noastră, să intrăm la Tatăl. Iar la Dumnezeu suntem asigurați că intrăm prin Euharistia Sfântă – taina adunării noastre în Iisus Hristos. „Neputința unei separări complete între Euharistia ca Jertfă și ca taină de care se împărtășesc credincioșii, are în Ortodoxie ca efect și faptul că credincioșii trăiesc jertfirea sau predarea lor cu Iisus Hristos lui Dumnezeu, nu atât ca act purtător de tristețe pentru păcat, ci ca un act de bucurie, cum accentuează Sfântul Chiril din Alexandria …Este bucuria elanului de a sparge zidurile individualismului și de a ieși în larg, în Dumnezeu, în ambianța comunitară”. Persoana umană, pe care o cultivă Duhul, nu se întregește ca atare decât în comuniunea asigurată de atracția unicului trup al lui Iisus Hristos.

Chiar simbolismul cu care este prezentată alegerea celor două elemente – pâinea și vinul – în teologia Euharistiei cuprinde adevărul etern al esenței comunitare a omului. Comunitar ca și Treimea Sfântă, omul este copărtaș la pâinea vieții din care se împărtășește, simbol al unității naturii umane. Acesta este și rostul aducerii de către credincioși a darurilor în pâine și în vin, cele în care Se va întrupa Iisus Hristos: „Noi afierosim lui Dumnezeu aceste daruri ca pe o pârgă a vieții noastre pământești, fiindcă ele constituie hrana și băutura prin care se întreține și se simbolizează prin excelență viața noastră trupească”; căci „roadele pământului și cărnurile sunt o hrană comună și celorlalte animale, iar nu proprie numai omului; …pâinea și vinul însă sunt o hrană exclusiv și specific omenească, fiindcă numai omul își prepară singur făina din grâu și vinul din struguri, prin osteneala mâinilor sale” – spune Nicolae Cabasila, care în continuare dă și explicația aducerii darurilor noastre: „Deci contradarul fiind viața, și darul nostru trebuia să fie întrucâtva viață… Căci El Însuși a poruncit să se aducă pâine și vin și tot El dă în schimbul acestora pâinea cea vie, și paharul vieții cele veșnice…”

Dar schimbul de daruri între Dumnezeu și „chipul” Său se petrece și pe alt plan. „Omul dăruiește odată cu pâinea și cu vinul, însuși adâncul inimii lui. Nimeni nu se va duce la altar cu pâinea, pentru pâine, ci cu o arzătoare dorință de a comunica ceva lui Dumnezeu și de a-I cere o împlinire pentru sine. În acea mână întinsă către Dumnezeu stă dăruirea acelui suflet către Stăpânul lui. Iar pe lângă acest moment, învățătura Bisericii mai accentuează și acceptarea suferințelor din partea omului, deschiderea lui către suferința altuia, regretul pentru păcatele sale și depășirea lor prin rugăciune și pregătirea pentru primirea Tainelor”. În aceasta constă și jertfirea omului înlăuntrul Bisericii. „Jertfirea constă, în fond, în depășirea stării de sine, în ieșirea din închisoarea egoismului; este deschiderea generoasă a propriului eu și acceptarea Eu-lui divin de nesfârșită generozitate; între aspectul de jertfă și cel de taină a Euharistiei nu se poate face o separație strictă: a oferi înseamnă totodată a primi. Prin împărtășirea credincioșilor este pus în valoare aspectul de taină a Euharistiei, dar nu în mod exclusiv; ei se împărtășesc din jertfa pe care au adus-o și care s-a sfințit prin aceasta, ca să se sfințească și ei. Dar ei se sfințesc întrucât își însușesc și dispoziția de jertfă a lui Hristos”.

Se întrevede în această înțelegere caracterul strict al ideii de necesitate, de utilitate a jertfei. Acțiunea perfectei, deplinei dăruiri este implicată cu necesitate în aceea de jertfă, care însă o include și pe aceea de suferință. Dar nu se poate confunda ideea de suferință cu cea de jertfă, decât cu adaosul acela maximal al sacrului. Un „sacrificiu” este o dăruire sfântă. Jertfirea, este, desigur, suferință, căci suferința însăși este Darul, însă un dar cu semnificația sfințirii – care are sensul bivalent: al sfințirii celui ce dă și a celui pentru care se dă. Or, Euharistia este supremul Sacrament, dătător de sfințenie, în sensul cel mai deplin al acestui înțeles, dându-se Sfințenia însăși, în Dragostea însăși – care este Însuși Dumnezeu. Și este „sacrificiu” pentru că este dar. Și este darul suprem; pentru că este acțiunea jertfitoare a lui Dumnezeu, cu maxima eficacitate a ridicării la Sine a destinatarului iubirii Sale – Omul.

Epicleza este de origine divină: „Eu voi ruga pe Tatăl și El vă va da un alt Mângâietor” (Ioan 16, 16), spune Mântuitorul apostolilor Săi. Înălțat de-a dreapta Tatălui, Iisus Hristos – Marele Preot continuă mijlocirea Sa preoțească și epicleza Sa permanentă pe lângă Tatăl, făcând din Biserică locul Cincizecimii perpetue. Duhul Sfânt continuă, în acest fel, prin Biserică acțiunea Domnului Iisus Hristos de a recapitula, de a modela toată creatura, de a o conduce la împlinirea ei, căci Biserica actualizează Cincizecimea prin epicleză.

Din punct de vedere istoric epicleza este atestată în liturghiile mozarabe, galicane și celtice. O epicleză o găsim prezentă și în Tradiția apostolică a Sfântului Ipolit al Romei, la sfârșitul secolului III. Începând din acest moment, asistăm la un proces de descreștere a epiclezei în Occident, sub influența teologiei sacramentale a Sfântului ambrozie al Milanului „De Sacramentis”. Așa se face că în liturghia milaneză, cu toate că găsim prezentă epicleza, totuși nu o întâlnim sub aspectul explicit de invocare a Sfântului Duh. În timp ce în Occident asistăm la o descreștere pnevmatologică, în Orient observăm o creștere a conștiinței creștine față de Persoana și acțiunea Sfântului Duh în Biserică. Această conștiință este mărturisită clar de Sfântul Chiril al Ierusalimului și de către Sfântul Vasile cel Mare.

Biserica este plină de Duhul Sfânt, pe de o parte, iar pe de altă parte, ea Îl cheamă și invocă permanent, continuu. Biserica este unită cu Iisus Hristos, pe de o parte, iar pe de altă parte, ea năzuiește și aspiră spre El, Îl cheamă în rugăciunile ei. Deci nu este o unire statică, ci una dinamică ce aspiră și năzuiește tot mai sus. Sfântul Apostol Pavel – care spune că nu mai trăiește el, ci Hristos trăiește în el, declară că: „toate le socotesc gunoaie, ca să dobândesc pe Hristos” sau: „m-am făcut tuturor toate”.

Cultul creștin are un caracter epiclectic. Tot cultul ortodox este o epicleză în sine, o chemare și o invocare a Duhului Sfânt, dar mai cu seamă Tainele, care nu sunt numai repetiția unor formule și rânduieli, ci ocazii și prilejuri pentru reînnoirea chemării și pogorârii Sfântului Duh. Cu alte cuvinte, așa cum am mai spus, fiecare Taină are propria sa Cincizecime, Epicleza ei – care este rugăciunea adresată Tatălui pentru ca El să trimită Duhul Sfânt.

Epicleza este o mărturisire liturgică a dogmei. Toate rugăciunile Liturghiei au un caracter epiclectic, atât cele anterioare Epiclezei euharistice, cât și cele după această consacrare în care ne rugăm ca Tatăl să primească sacrificiul nostru și să trimită credincioșilor plenitudinea harului Său. Prin urmare, Sfintele Taine sunt o continuă epicleză a Bisericii și o continuă Cincizecime.

„Biserica cheamă Duhul prin toate manifestările sale cultice, dar mai cu seamă prin Taine. În acest sens vorbim de epicleza Botezului, prin care cel botezat se face membru al Trupului tainic, de epicleza Mirungerii, Cincizecimea personală, prin care o ființă umană devine harismatică, creatură nouă, de epicleza Pocăinței, a Hirotoniei, a Nunții, a Maslului, prin care toate se sfințesc și se înalță. Însuși gestul pe care-l face creștinul când se însemnează cu Sfânta Cruce, este un act epiclectic care transformă pe creștin în cruce vie a lui Iisus Hristos. Orice taină și, în consecință, orice act spiritual creștin posedă mica sa Cincizecime, ungerea Duhului, pentru că toate au o intenție epicletică”.

Așadar, „Euharistia permite comunității să participe la Cincizecime, fiindcă fiecare credincios se împărtășește nu doar de Iisus Hristos, ci și de Duhul Sfânt: «Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste daruri» spune epicleza. Numai întrucât Sfântul Duh răspunde la Epicleza Bisericii și coboară peste comunitate, ca în ceasul al treilea la Cincizecime peste apostoli, darurile se prefac în Trupul și Sângele Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Înainte de împărtășire, preotul cere iarăși pentru noi nu doar învrednicirea de împărtășire cu Trupul și Sângele Domnului, ci și cu Sfântul Duh, pentru că poporul mărturisește după împărtășire: «Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc» sau «Unirea credinței și împărtășirea Sfântului Duh…» Trimiterea Duhului Sfânt nu se întâmplă izolat și automat fără epicleza comunității și, de aceea, în Ortodoxie nu se poate săvârși Euharistia fără participarea comunității”.

În Sfânta Liturghie ortodoxă, Domnul Iisus Hristos atrage și comunitatea în jertfa Sa. El este mai presus de comunitate, dar și în comunitate. Pentru că jertfa este a comunității, este invocat Duhul Sfânt să prefacă elementele oferite și să le asimileze în Trupul Domnului. După primirea lui Iisus Hristos euharistic, Biserica se roagă pentru o continuă înaintare și creștere în Iisus Hristos.

Duhul Sfânt este permanent și pretutindeni lucrător în Biserică și în membrii ei, nu doar în actul propriu-zis al Sfintelor Taine. Toată Liturghia ortodoxă este o epicleză, un apel adresat lui Dumnezeu pentru ca El să realizeze ceea ce sacrificiul Fiului Său unic a făcut posibil, venirea mântuitoare a împărăției. Toate rugăciunile rostite de preot în timpul Sfintei Liturghii sunt o cerere și o invocare permanentă și continuă pentru transmiterea și trimiterea Sfântului Duh. Slujitorii se roagă să dobândească vrednicia duhovnicească a slujirii prin „sălășluirea Duhului celui bun al harului peste ei, peste darurile ce sunt puse înainte”. Așadar, epicleza este punctul culminant al întregului canon euharistic.

După ce a rostit epicleza, Taina Sfântă s-a săvârșit, Darurile s-au sfințit și Jertfa s-a efectuat, iar marea victimă, Mielul junghiat, Se vede zăcând pe Sfânta Masă. Acum pâinea nu mai este o închipuire a Trupului Domnului, sau numai o icoană ori simbol al mântuitoarelor patimi, ci este Însuși Trupul Stăpânului cel atotsfânt, Trupul care s-a zămislit de la Duhul Sfânt, s-a născut din Sfânta Fecioară, a fost îngropat, a înviat a treia zi, s-a înălțat la ceruri și a șezut de-a dreapta Tatălui, după cum mărturisesc textele rugăciunilor: „Aducându-ne aminte, așadar, de această poruncă mântuitoare” (anamneza este inclusă în Epicleză) sau: „Ia aminte, Doamne, din înălțimea Sfântului Tău locaș și vino ca să ne sfințești pe noi”.

Jertfa se împlinește în clipa în care se sfințesc darurile. Sfințirea darurilor este, adică, momentul în care se realizează, de fapt, aducerea sau oferirea lor: „Căci aceasta înseamnă a fi aduse darurile: a fi sfințite” – afirmă Nicolae Cabasila. Iar sfințirea darurilor nu înseamnă nimic altceva decât primirea lor de către Mântuitorul. „Și cum primește Hristos darurile noastre? Sfințindu-le și prefăcându-le în Trupul și Sângele Său”. Când spunem că Mântuitorul nostru Iisus Hristos primește darurile noastre trebuie să înțelegem că El acceptă ca acestea să se prefacă în Sfântul Său Trup și Sânge și le încorporează, adică le asimilează la Sfânta Sa umanitate, cu care S-a jertfit și a pătimit pentru lume. În acest sens trebuie înțelese cuvintele: „Ca Domnul Dumnezeul nostru, Cel ce le-a primit pe dânsele în sfântul, cel mai presus de ceruri și dumnezeiescul Său Jertfelnic…”.

Epicleza, adică rugăciunea de invocare, o întâlnim la toate Sfintele Taine și ierurgii. Dacă ne îndoim de efectul epiclezei din Liturghie, atunci ar urma că trebuie să ne îndoim și de efectul tuturor Tainelor și ierurgiilor care se săvârșesc tot prin rugăciune.

Jertfa adusă în Liturghie este o jertfă adevărată și nu este deosebită de cea de pe Golgota, ci identică cu ea. Această jertfă constă în prefacerea pâinii în Mielul care a fost junghiat o dată. Deci are loc o prefacere, iar nu o junghiere. Și în cazul jertfei de pe cruce a avut loc o prefacere. Prefacerea a făcut ca în locul Mielului nejunghiat să avem unul junghiat, iar în cazul jertfei din Liturghie, prefacerea face ca în locul pâinii nejertfite să avem trupul lui Iisus Hristos cel junghiat pe Cruce.

Jertfa liturgică este identică nu doar cu Jertfa Crucii, ci și cu jertfa adusă la Cină, căci aceasta din urmă nu este decât o jertfire reală, dar anticipată și mistică, în chip nesângeros, a Trupului care va avea să se jertfească peste puțină vreme în mod sângeros pe Cruce. Deci este o prezență, consistentă, substanțială și obiectivă a aceluiași Iisus Hristos, Care Se jertfește cu adevărat: în chip nesângeros la Cină, în chip sângeros pe Cruce și iarăși în chip nesângeros în Sfânta Liturghie.

Între Jertfa Mântuitorului de pe Cruce și Jertfa liturgică există deosebiri referitoare la formă, la participare, la loc și timp. Ca formă, jertfa de pe Golgota s-a adus în chip sângeros, iar în Liturghie se aduce în mod sacramental, nesângeros, sub înfățișarea văzută a pâinii și a vinului. Ca participare, jertfa de pe Cruce a fost adusă de Iisus Hristos singur, pentru mântuirea tuturor oamenilor, pe când cea din Liturghie este adusă nu doar din partea Lui, ci și din partea Bisericii sau a obștii credincioșilor. Deci și Biserica jertfește împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos. Ca loc, jertfa de pe Cruce s-a dus într-un singur loc și o singură dată pentru totdeauna, pe când jertfa din Liturghie se aduce de-a pururi și pretutindeni pe sfintele noastre altare. Drept urmare, vom susține cu toată tăria și convingerea că Sfânta Liturghie este mijlocul de aplicare individuală a roadelor Jertfei universale și generale de pe Cruce.

Așadar, importanța și semnificația Euharistiei sunt fundamentale și maxime pentru viața omului, pentru viața lumii, căci ea este unirea cea mai înaltă care se poate realiza între om și Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu, în Împărăția Sa. Dumnezeiasca Împărtășanie din cadrul Sfintei Liturghii care se săvârșește în Biserică pentru credincioși, ne unește cu Mântuitorul Iisus Hristos și pe noi unii cu alții, deoarece toți credem în Unicul Hristos – Care este ieri, azi și în veci același și prin Care ne împărtășim cu aceleași Sfinte Taine. Ea este Taină a Bisericii și a unității Bisericii, fiindcă în ea se pecetluiește unitatea de credință, încununând Liturghia Cuvântului. Ea susține creșterea permanentă a creștinilor în Hristos, în Trupul Său tainic – Biserica – în comuniunea iubirii cu Iisus Hristos și între ei, Euharistia fiind prin aceasta o taină a împăcării, a iubirii și a unității profunde a oamenilor în Domnul nostru Iisus Hristos, a mântuirii în El și prin El. Unitatea creștină trebuie să se răsfrângă asupra lumii întregi, pentru ca să se pregătească în acest chip unitatea eshatologică pe care Sfânta Împărtășanie o prefigurează, Împărăția lui Dumnezeu cea veșnică pe care o pregustăm încă din viața această terestră și care nu este o comuniune umană, ci o unitate în Dumnezeu, în plenitudinea adevărului și în bucuria Împărăției.

1.5. Sfânta Taină a Împărtășaniei în viața credincioșilor

Euharistia este o Jertfă și o Taină unificatoare. Astfel comuniunea deplină cu Hristos, realizată prin Euharistie, este și o comuniune deplină a credincioșilor între ei. Toți se întâlnesc în același Trup al lui Hristos. Toți formează împreună extinderea Trupului lui Hristos. În acest sens Euharistia este prin excelență Taina unității. În nici o altă Taină nu ne unim atât de intim și nu intrăm mai adânc în Trupul lui Hristos ca în Sfânta Euharistie. Prin ea Hristos se întrupează tainic, dar real în noi, iar noi ne integrăm organic în Trupul Său tainic – Biserica. Se realizează astfel maximum de unitate în Hristos.

Biserica crește și se înalță din Euharistie, căci fără Euharistie nu e Biserică, precum fără viță nu sunt mlădițele, cum fără rădăcină nu sunt ramurile, cum fără inimă nu sunt mădularele. Intrarea deplină în ființa ei și unirea deplină cu Hristos în Biserică se face numai prin comuniune euharistică, fiindcă numai „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el” (Ioan 6, 56).

În teologia creștină contemporană se pune accentul tot mai mult pe relația dintre Biserică și Euharistie, căutând să se reliefeze rolul acestei Sfinte Taine în procesul de reunificare a Bisericii, cu toate că, din cauza secularizării, creștinătatea a pierdut o parte din dimensiunea unității sacramentale și aceasta o spunem plecând de la o viziune retrospectivă a creștinismului, până în faza incipientă. Astfel, se știe că în Biserica primară, atunci când se vorbea de relația dintre Euharistie și Biserică, accentul se punea pe unitatea Bisericii, realizată în și de către Sfânta Euharistie, pe când astăzi accentul se pune pe valoarea în Sine a Euharistiei și pe aportul ei la realizarea unității Bisericii. Participarea la oficierea Sfintei Euharistii și primirea ei deveniseră o normă de viață pentru creștini, un ideal, am putea spune, care îi unea pe toți într-un glas de rugăciune de cerere ca să trăiască în așa fel încât să nu se despartă de altarul Domnului.

Necesitatea unității Bisericii, din lipsa căreia suferă creștinătatea, nu poate fi înțeleasă fără Euharistie. O lume convertită la Euharistie ar fi o lume sfințită.

Ceea ce formează măreția și forța Trupului tainic al lui Hristos – Biserica – este libertatea membrelor Sale de a se integra și a rămâne în El. În timp ce membrele trupului omenesc se supun firii acestuia, membrele Trupului lui Hristos lucrează după libera lor alegere. Principiul libertății, care, de obicei, merge mână în mână cu individualismul și cu izolarea, devine aici, în Trupul euharistie, un factor de solidaritate, de unire. Prin Euharistie, oamenii devin „împreună trupești” și „consanguini” (συσσωμoι; σιναιμoι) cu Hristos, adică cu același trup ca El, spune Sfântul Chirii al Alexandriei: „Binecuvântând într-un singur trup, care e al Său, pe aceia care cred în El prin comuniune (împărtășire) tainică, El ne face împreună – trupești cu El, și, pe unii cu alții”. Însă, tocmai ceea ce afectează comuniunea la Masa Domnului este lipsa unei discipline spirituale adânci și a unui acord în ceea ce privește prefacerea euharistică, prin prezența reală a lui Hristos în Ea, precum și importanța celebrării euharistice și a consacrării elementelor materiale. Se constată că tendințele centrifugale, crescânde și înspăimântătoare ala grupurilor care caută emanciparea de Trupul Unul, refuză să accepte orice folosire a Euharistiei ca instrument de restaurare a unității.

Comunicând creștinilor propria Sa viață, unindu-i cu Sine în modul cel mai profund, Hristos îi unește între ei ca membre ale aceluiași Trup. Unirea ontologică în Hristos se realizează în modul cel mai deplin în Sfânta Euharistie. Sfântul Ioan Hrisostom, vorbind despre natura ei, precizează: „După cum pâinea constând din multe boabe este astfel închegată încât boabele nu se mai văd nicăieri, deși există, tot așa ne unim unii cu alții și cu Hristos”. Unirea cu Hristos în Sfânta Euharistie rămâne, prin urmare, modelul cel mai înalt și mai deplin de unire a omului cu Dumnezeu, posibil pe pământ, superior modului de unire prin mijlocirea tuturor celorlalte Sfinte Taine, inclusiv Botezul și Mirungerea, pentru că ne unește și pe noi întreolaltă în Hristos. Prin ea ne împărtășim și ne unim unii cu alții pentru că ne împărtășim dintr-o singură pâine și devenim toți un Trup (1 Corinteni 10, 16-17; Romani 12, 5) și un Sânge al lui Hristos și mădulare unii altora (Romani 12, 5).

Iisus Hristos este temelia Bisericii, principiul dumnezeiesc și unic al unității în Biserică (1 Corinteni l, 12-13), iar Sfântul Apostol Pavel le vorbește despre aceasta corintenilor astfel: „Fiindcă o pâine, un trup suntem și noi cei mulți, căci toți ne împărtășim dintr-o pâine” (1 Corinteni 10, 17). Ideea acesta o găsim și în celelalte epistole: Romani 13, 5; 4, 4-5; 1 Corinteni 10, 16.

Sfânta Euharistie îi face părtași pe cei care o primesc cu vrednicie puterii de a simți și de a trăi sentimentul unității reale.

Comuniunea cu Hristos, Cap al Bisericii, este aceea care duce la realizarea unității credincioșilor cu Hristos și între ei: „Nimeni nu se ridică la cer, dacă acesta nu este Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.” (Ioan 3, 13). Iată principiul unirii noastre cu Hristos și singura cale, singura ușă prin care noi intrăm în bucuria Tatălui.

Euharistia nu numai că ne face una cu Hristos pe plan vertical, ci are aceeași putere unificatoare și pe plan orizontal, fiind în același timp și forța care realizează simfonia sobornicească a Bisericii; fiecare mădular este un inel în lanțul imens care cuprinde pe toți cei ce fac parte din Trupul Său tainic.

Din cele expuse mai sus rezultă că Sfânta Euharistie este mijlocul prin care însuși Mântuitorul își clădește Biserica ce se formează și crește din Trupul și Sângele Său, adevărată mâncare și băutură care adună pe credincioșii din toate timpurile și locurile împrejurul aceluiași altar, unde toți formează o imensă comunitate pe care Hristos o poartă în Sine ca pe Trupul Său tainic. Biserica și Euharistia formează o unitate indisolubilă pentru că din Trupul euharistie se alcătuiește Trupul tainic – Biserica.

1.5.1. Sfânta Taină a Împărtășaniei – unitate a credincioșilor în Trupul mistic al lui Iisus Hristos

Viața fiind unire cu izvorul vieții, cu Dumnezeu, Euharistia este unitatea supremă realizată cu Hristos și prin Hristos în Trupul Său comunitar-sobornicesc, în care pulsează viața dumnezeiască a Duhului la care este atrasă într-o ordine care începe cu Botezul, continuă cu Mirungerea și se desăvârșește cu Euharistia, bineînțeles nefiind ignorate nici celelalte Sfinte Taine – fiecare cu locul și cu importanța ei, întreaga omenire fiind chemată de Dumnezeu să răspundă iubirii Sale.

Fiind unitate cu Hristos, în calitate de Cap al Bisericii – Trupul Său –, Euharistia realizează și unitatea membrelor acestui Trup, fiind astfel Taină a unității Bisericii prin excelență, reprezentată simbolic prin elementele euharistice așezate pe Sfântul Disc, care prin prefacerea Sfântului agneț și prin împărtășirea membrilor Bisericii realizează în mod real această unire, cei care se împărtășesc devenind adevărate mădulare ale Trupului lui Hristos în comuniunea iubirii unificatoare. Euharistia este laboratorul care transformă comunitatea credincioșilor în Biserică și prin aceasta asigură unitatea lor și de aceea ori de câte ori este săvârșită unitatea lui Hristos cu poporul Său, cu credincioșii Săi și prin aceasta unitatea credincioșilor între ei înșiși este adusă la cea mai deplină manifestare a ei, într-o dinamică continuă și mereu nouă a întâlnirii lor cu Hristos și a creșterii în El.

Biserica este, după Nicolae Cabasila, acea comunitate de persoane unite între ele, care poartă „pecetea” lui Hristos și cărora li se comunică viața de comuniune și iubire a lui Dumnezeu prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Ea este extensiunea lui Hristos Însuși în ele, prin puterea Lui comunicată prin Sfintele Taine și în special prin Euharistie. Biserica are, deci, acea putere de a extinde pe Hristos mai departe în oameni, încorporându-i pe aceștia în El, sau adâncind tot mai mult relația Lui cu ei. Așadar, pe de o parte, ea Îl are pe Hristos și pe Duhul lui Hristos în ea, pe de altă parte Îl cheamă mereu prin epicleza ei. Duhul lui Hristos Care a întemeiat Biserica și sălășluiește în ea, menținând-o ca pe un sacrament în totalitatea ei, o face datorită acestei calități ca fiind sursă a actelor sacramentale, dar și rezultat mereu înnoit al lor, ceea ce pune în evidență faptul că Biserica, având în ea pe Hristos din care iradiază permanent Duhul, continuă să primească pe Duhul, să fie îmbogățită, înnoită și împrospătată de El prin Taine.

Așadar, Duhul lui Hristos vine prin slujirea săvârșită de Biserică pe baza legăturii pe care El o are cu Biserica, fiind deci într-un anumit grad în Biserică și venind nu numai prin ea, ci și din ea, peste cei pe care ea îi prezintă Lui, prin persoanele anume alese de El pentru aceasta și cărora le-a și dat puterea pentru această lucrare. Având această legătură intimă cu Domnul ei, Biserica Îl imită sau Îl prelungește pe acesta în toată lucrarea ei, făcând cele ce le-a făcut Domnul, înainte de a exista ea ca o comunitate concretă a oamenilor uniți cu Dumnezeu prin Hristos, prin Duhul Sfânt; „Biserica, imitând pe Domnul, aduce jertfa nu numai pentru a cere, ci și pentru a mulțumi, ceea ce se vede din multe locuri, dar mai ales din rugăciunea în care se exprimă oarecum scopul sfintei slujbe”. Ea face aceasta, prin ierarhia sa, din două motive: îndemnată fiind de porunca Mântuitorului, Care a zis ca „aceasta să o faceți întru pomenirea Mea”, și în al doilea rând, aducându-și aminte de toate actele mântuitoare, soteriologice ale lui Hristos săvârșite pentru ea. Deci, în tot ceea ce face Biserica, săvârșește ceea ce a făcut El pentru noi. Tocmai prin aceasta se realizează deplina comuniune a oamenilor cu Hristos, ca mădulare ale Trupului Său, și unitatea tuturor creștinilor în Hristos și întreolaltă, prin Euharistie. Deci „Biserica este nu numai o comuniune euharistică, ci o largă comuniune sacramentală, dată fiind legătura tuturor celorlalte Taine cu starea de jertfă și Înviere a lui Hristos”.

„Tainele aparțin Bisericii, ca acte ale Capului ei – Iisus Hristos – prin ea. Căci Capul nu este singur, ci împreună cu Trupul. El nu lucrează nimic singur, ci împreună cu Trupul Său – Biserica, și tot ce face El se face prin Duhul Său și se raportează la Trupul Său – Biserica. Fiind săvârșite de Hristos prin Duhul Său lucrător în ea, Tainele sunt ale Bisericii.”

Unirea se realizează între Hristos și persoanele umane care se împărtășesc de El, „nu se reduce la o simplă legătură simbolică sau metaforică, ci este o încorporare reală, fizică, substanțială a fiecărui credincios în parte și a tuturor laolaltă, adică a comunității întregi sau a Bisericii în Trupul lui Hristos. Acesta este Capul sau inima Trupului Său tainic, adică a Bisericii, iar noi suntem mădularele vii ale acestui trup, trăgându-ne seva de viață din Însuși Capul – Hristos.” Prin Biserică se realizează nu numai o unire desăvârșită a oamenilor cu Hristos, ca membre ale Trupului Său tainic, mistic, ci și între aceste mădulare, făcându-ne „să gândim la fel unii pentru alții”, după cum se exprimă Sf. Ap. Pavel.

În Biserică, însă, nu toți au aceleași daruri de la Hristos și aceeași putere. Hristos a ales în Biserică pe unii a fi „iconomi ai Tainelor lui Dumnezu” (1 Coloseni 4, 1). Nicolae Cabasila vorbește despre aceștia ca despre niște organe speciale, cu funcții deosebite în Biserică, prin care lucrează Însuși Hristos. Preotul în Biserică „se roagă ca Dumnezeu, Care a primit darurile noastre, să trimită în schimb harul Său, atât celor vii, cât și celor adormiți. Preotul mulțumește pentru sfinți, pentru că printr-înșii Biserica și-a ajuns țelul ei, văzându-și împlinită rugăciunea pentru dobândirea împărăției cerurilor. Însă prin «sfinți» înțelegem nu numai pe cei desăvârșiți în virtute, ci pe toți câți se străduiesc spre desăvârșire, chiar dacă nu au ajuns încă la ea. Biserica este numită sfântă din pricina Sfântului (Iisus) la care membrii ei participă și din al cărui Trup și Sânge se împărtășesc. Căci ei sunt mădulare ale acestui Trup, carne din carnea Lui și oase din oasele Lui.”

El Însuși actualizează relațiile Sale, sau se oferă pe Sine Însuși prin Taine, încare este întrupată Biserica, dar nu în chip simbolic, ci ca mădularele în inimă, ca ramurile în rădăcina plantei, sau, cum spune Mântuitorul, ca „mlădița în viță” (Ioan 15, 15). adică, nu este vorba numai de comunitate de nume, sau de o simplă asemănare între ele, ci chiar de identitatea de fapt. De aceea spune și Sf. Ap. Pavel că „voi sunteți Trupul lui Hristos și fiecare mădulare în parte” (1 Coloseni 12, 27). Pentru Nicolae Cabasila „moaștele sunt ca Biserica cea adevărată și altarul cel adevărat, iar zidirea nu e decât o imitare. De altfel, nimic nu-i mai înrudit cu lucrarea sfântă a Tainelor lui Hristos decât mucenicii, căci numai ei seamănă cu Hristos și la trup și la suflet și la felul morții și întru toate. Căci încă de pe când erau morți, Hristos era în mădularele lor, iar după moarte la fel nu le părăsește osemintele, că rămâne unit cu sufletele lor… așa că, dacă Hristos, într-adevăr, se poate vedea și pipăi în lumea aceasta în carne și în oase, apoi aceasta se poate în sfintele moaște”. Sfinții, într-adevăr, și-au întipărit în ființa lor chipul Persoanei pline de delicatețe,de iubire, de supremă comunicabilitate a lui Hristos. Ei L-au primit în ființa lor în Euharistie și apoi au trăit toată viața lor în El și cu El. Astfel, trăsăturile esențiale ale chipului lui Hristos s-au imprimat în ei și n-au trăit loruși, „ci Hristos a trăit în ei” (Galateni 2, 20).

1.5.2. Sfânta Taină a Împărtășaniei – comuniune a credincioșilor într-un singur Trup al Mântuitorului

Trebuie reținut faptul că Euharistia nu este ceva care, în mod automat, printr-o putere intrinsecă ei, produce imediat, instantaneu, comuniunea cu Hristos, ci ea este prezența personală a lui Hristos, în gradul cel mai înalt, a arhiereului suprem și veșnic, Care Se află neîncetat în starea de jertfă în fața Tatălui. Ea este expresia preoției eterne a lui Hristos, Care Se dăruiește în chip euharistic, unindu-Se cu credincioșii și dând posibilitate, în acest mod, Bisericii, ca Trupul Său extins în umanitate, să facă prin preoția ei mereu actuală prezența personală a lui Hristos prin invocarea și prin rugăciunea ei în Biserică. De aceea, pentru credinciosul ortodox „primul principiu sacramental, cel de care trebuie să se țină cont înainte de toate, este autoritatea preotului și mai precis apartenența sa la Biserică”. De aceea, Dumnezeiasca Euharistie nu trebuie și nu poate fi disociată, separată de celelalte Taine ale Bisericii, unirea cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Potirul euharistic fiind o încununare și o pecetluire a unirii cu El, începută prin Botez și sporită prin Mirungere, toate în Biserică prin preoția sacramentală, toate având la bază unitatea credinței în Hristos; căci Biserica este nu doar o comunitate euharistică, ci și una sacramentală, fiindcă Euharistia nu poate fi despărțită de Botez care este Taina încorporării și a înfierii în Hristos Domnul, precum nici de Mirungere sau de Preoția sacramentală. Prin toate acestea, și aflându-se în unitatea lor internă, organică, oamenii se nasc în Hristos prin Botez, cresc în comuniunea cu El prin Mirungere, realizând unirea desăvârșită în Euharistie. Sfântul Ignatie Teoforul, scoțând în evidență aceste lucruri cu toată convingerea, spune: „Căutați, așadar, să participați la o singură Euharistie, pentru că unul este Trupul Domnului nostru Iisus Hristos și unul este potirul spre unirea cu Sângele Lui, unul este jertfelnicul, după cum unul este episcopul împreună cu preoții și cu diaconii”. Unitatea de credință premerge oarecum starea și unitatea sacramentală, logic și cronologic, pentru ca după aceea să fie reciproce și simultane.

Credința Bisericii se ancorează adânc în taina originară, în Hristos ca realitate plenară, Care încorporează în Trupul Său tainic, într-o unire ascendentă, pe membrele Sale care se împărtășesc din relația de iubire și comuniune cu El prin Tainele Bisericii în gradul suprem prin Sfânta Euharistie, prin care se imprimă în noi starea de totală dăruire a lui Hristos Tatălui, pentru noi și împreună cu noi, constituindu-ne în Biserică. Euharistia are, astfel, un profund caracter eclesiologic, temelia acesteia fiind adevărul credinței. Nu se poate concepe unitatea credinței în Hristos fără unitatea adevărului despre Hristos. Prin credință, creștinul par- ticipă real și tot mai profund la Biserică și la toate care au loc și se săvârșesc în Biserică în calitatea ei de comunitate de credință, sfințită și sfințitoare a oamenilor cu Dumnezeu. Toate adevărurile credinței noastre, toate adevărurile dumnezeiești sunt legate de credință, căci prin ea le primim și prin ea creștem în ființa noastră, înduhovnicindu-ne tot mai mult, căci ea este darul nostru, jertfa ființei noastre către Dumnezeu. De aceea, Euharistia este Taina unității celei mai înalte, pentru că ea implică gradul cel mai înalt al credinței și al unității de credință, atât înainte de împărtășirea de Hristos cel euharistic, cât și după aceea și, nu în ultimul rând, după împărtășirea de El într-o creștere permanentă a noastră în El și a Lui în noi. adevărul nu poate fi decât unul singur și nu se poate contrazice pe sine. De aceea, trebuie ca adevărul euharistic conținut în Revelație să fie la rândul său unul singur și al unei singure Biserici adevărate. Numai în acest context se poate vorbi de Sfânta Euharistie ca plenitudine a Bisericii, înțeleasă ca fiind unitatea desăvârșită a credincioșilor cu Hristos și între ei. Dacă ne facem una cu Hristos prin har în Biserică, trăind în mod tainic viața, moartea și învierea Sa (2 Coloseni 4, 10-14), extindem în umanitate viața de iubire a lui Hristos și ne integrăm total ei, într-o unitate deplină, realizată în Euharistie, însă mereu actualizată și sporită cu fiecare împăr- tășire cu Trupul și Sângele Domnului. Aceasta este o participare tot mai profundă la Hristos în Sfântul Duh care scoate ființa noastră din dimensiunea existenței pământești și muritoare proiectând-o spre învierea și viața veșnică.

1.5.3. Teandrismul Sfintei Taine a Împărtășaniei

Biserica este o comuniune de iubire și de viață a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos, Dumnezeu-Omul, în Duhul Sfânt, care implică o încorporare și o creștere continuă a oamenilor în Hristos, ajutați de Duhul Său, prin Sfintele Taine. Este „nodul vital al tainei mântuirii. Ea este o nouă creație a lui Dumnezeu, un rezumat viu al operei de mântuire a lui Hristos. Este locul și modul prezenței Sale continuate în lume pînă la sfârșitul veacurilor. Biserica este Hristosul însuși, Hristosul întreg, totus Christu”, după formula Fericitului Augustin.

Pe de altă parte, Biserica se descoperă și ca o comunitate cultică. Studiile mai noi au demonstrat că „ecclesia” este un nume liturgic, că în primele secole creștine, prin „Biserică” se înțelegea adunarea celor botezați pentru a săvârși Euharistia.

Euharistia este punctul culminant și scopul întregului nostru cult. Ea marchează încorporarea credincioșilor în Hristos, deplina lor comuniune cu El, dar și a credincioșilor între ei. Aici, „în Taina Euharistiei, Hristos și Biserica sunt concorporali și consanguini”.

În Biserică, toți credincioșii trăiesc viața în Hristos și, prin Sfintele Taine săvârșite în  locașul  bisericesc, îndeosebi prin Sfânta Euharistie, ei realizează o unire tot mai adâncă cu Hristos. Sfințirea transfigurează acest spațiu și din el se proiectează peste toată creația lumina și lucrarea lui Dumnezeu: „Așa vede credinciosul biserica sfințită ca un spațiu plin de o lumină dumnezeiască ce se răspândește peste toată lumea”. Aceasta duce și la o întărire continuă a unității Bisericii, sau o prelungire a ei, ca o unitate în care diferitele mădulare se află pe trepte diferite de unire cu Hristos sau de închegare în Trupul Lui. Fiecare devine astfel un locaș tot mai sfânt al lui Hristos, în locașul cel unul care este Biserica, crescând în același timp în sfințenie activă prin Duhul Sfânt: „Întru El orice zidire bine alcătuită crește ca să ajungă un locaș sfânt în Domnul. Întru El și voi împreună sunteți zidiți spre locaș al lui Dumnezeu în Duhul.”  (Efeseni 2,  21-22)

Prin realitatea identificării cu Hristos, Biserica este numită „trupul lui Hristos”, iar în mod simplu „un trup în Hristos”, căruia i-ar lipsi elementul eclezial cel mai important, misterul vieții devine comunicat credincioșilor prin actul întrupării și continuat pînă la noi. Biserica este „una” în sensul că este mai mult decît o unitate morală ce se înfăptuiește de către credincioșii ce trăiesc în Hristos.

Sfântul Apostol Pavel, Îl descrie pe Hristos drept Cap al Bisericii care este Trupul Său, întrucât prin El Biserica se structurează ca un întreg armonios în care fiecare mădular împlinește lucrarea corespunzătoare lui. Cei doi factori, Hristos și umanitatea sunt atât de uniți în Biserică încât în Biserică nu poate fi văzut unul fără altul și nu se poate vorbi despre unul fără celălalt.

După cuvântul Sfântului Apostol Pavel, Biserica este „Trupul lui Hristos”. Această imagine „exprimă cel mai bine raportul dintre Hristos și Biserică. Hristos este, după învierea Sa, Capul (Kephalis) Bisericii, pe care a răscumpărat-o cu însuși sângele Său (Faptele Apostolilor 20, 28) și a înălțat-o, în umanitatea Sa, la dreapta Tatălui, restaurând întreaga creație (Coloseni 1, 18-19)”.

Hristos și Biserica sunt uniți indisolubil și precum Hristos este singurul învățător al omenirii, singurul mijlocitor între Dumnezeu și oameni, singurul nume în care trebuie să ne mântuim noi, tot așa si Biserica, Trupul tainic al Lui, este singura purtătoare a harului.

Biserica este una pentru că Hristos este unul, pentru că Hristos este capul Bisericii iar Biserica este trupul lui Hristos. În „capul Hristos” se deschide orizontul infinității lui Dumnezeu și prin El trupul Bisericii primește putere de viață și de iubire unificatoare din această infinitate. Ea este Trupul Său îndumnezeit extins în umanitate. „Biserica păstrează taina mântuirii tuturor credincioșilor din orice loc, din orice timp, din lumea întreagă.”

Relația aceasta a fiecărui credincios cu Hristos în cadrul trupului Său face posibilă comuniunea între credincioși. „Prin întruparea Sa ca om, Hristos ne-a făcut accesibilă comuniunea cu Sine ca Dumnezeu în forma umană culminantă, mai bine zis cu întreaga Sfântă Treime. În Iisus-Omul, aflat la capătul final al umanului, universul însuși și-a descoperit întregul lui sens și destin, ca transparent al lui Dumnezeu.”

Biserica este o realitate corporală, unitatea unui „trup”, iar „trupul” este al lui Hristos, deoarece Hristos îl posedă cu adevărat în calitate de cap al lui. Noțiunea paulină de „Trup Tainic al Domnului” sugerează ideea că Biserica este o alcătuire din nenumărate părți care o întregesc. Nu numai unitatea își găsește temei în formula „Trupul lui Hristos”, ci aceasta implică și dimensiunea sobornicească a Bisericii. Sobornicitatea presupune participarea și integrarea noastră ca mădulare în trupul lui Hristos. În umanitatea lui Hristos noi toți am fost recapitulați și cuprinși virtual. Când Biserica s-a născut și a început să se extindă progresiv, din chiar momentul întrupării, ea a avut în Hristos o structură sobornicească. Deci, sobornicitatea ține de natura eclezială a Trupului lui Hristos. Credinciosul intră în relație cu Hristos, și prin comunitatea Bisericii el rămîne în relație cu Hristos, fiindcă Biserica întreagă ca un corp unitar este în relație cu Hristos. De aceea, cine este în relație cu Hristos, este in relație cu totalitatea membrelor lui Hristos care formează Biserica.

Biserica este Trupul tainic al Domnului și pentru că membrii trăiesc din Trupul personal al Domnului și Hristos comunică Duhul Său credincioșilor, unindu-i cu El nu numai ca om, ci și ca Dumnezeu, iar prin El și cu Tatăl. „Căci Fiul vine în noi trupește ca om, unindu-Se cu noi prin binecuvântarea Tainelor, și iarăși, duhovnieește ca Dumnezeu, prin lucrarea și harul Duhului Său, recreând duhul din noi spre înnoirea vieții și făcându-ne părtași firii Lui dumnezeiești.”

Trupul lui Hristos – Biserica – este însuflețit de o viață comună, prin Duhul Sfânt a cărui prezență face unitatea Trupului. Sfântul Pavel subliniază că „este un singur Trup, un sigur Duh” (Efeseni 4, 3-4). Această unitate a Bisericii este interioară, spirituală și indisolubilă. Devenind părtași ai vieții lui Hristos prin Duhul Sfânt, noi suntem strâns uniți unii cu alții pentru totdeauna.

Prin Taina trupului și a sângelui (Sfînta Euharistie) se realizează unitatea firii noastre cu Hristos și, în același timp, cu toți membrii Bisericii. „Să învățăm minunea acestei Taine – spunea Sfântul Ioan Gură de Aur – scopul instituirii sale, efectele pe care le produce. Devenim un singur trup, după Scriptură, mădulare ale trupului Său și oase din oasele Sale. Este ceea ce realizează hrana pe care ne-o dă: El se amestecă cu noi, ca noi toți să devenim una, ca un trup unit cu Capul.” Și Sfântul Ioan Damaschinul precizează: „Dacă taina Euharistiei este unire cu Hristos și în același timp unire a unora cu alții, ea ne mijlocește oricum unitatea cu cei care o primesc ca și noi.”

În Euharistie, Biserica apare ca o singură fire unită cu Hristos: „Mi-ai hărăzit, Doamne, ca această Biserică stricăcioasă – trupul meu omenesc – să se unească cu Sfântul Tău Trup, ca sângele meu să se unească cu Sîngele Tău; și de acum eu sunt mădularul Tău străveziu și luminos… Sunt răpit în afara mea, mă văd – o, minune – așa cum am devenit. Temându-mă și totodată rușinându-mă de mine, Te slăvesc și mă tem de Tine și nu știu unde să mă ascund, spre ce scop să folosesc aceste mădulare noi, de temut și îndumnezeite.” Astfel slăvește Sfîntul Simeon Noul Teolog într-unul dintre imnele sale unirea euharistică care înfăptuiește calitatea noastră de mădulare ale lui Hristos.

Asumarea de către Hristos a firii noastre și comunicarea cu noi cei cu care a devenit semen ne pune într-o legătură cu Sine. Lucrarea împlinită de Hristos se referă la firea noastră care este o nouă fire, un nou trup curat de orice atingere cu păcatul despărțit de orice voință străină prin sângele scump al Lui Hristos. Firea noastră este unită cu Hristos în Biserică, care este trupul Său, și această unire se săvârșește în viața sacramentală, dar „fiecare persoană a acestei firi una trebuie să realizeze asemănarea cu Hristos”.

Pentru că Trupul lui Hristos este umplut de Duhul Sfânt care iradiază din El ca o energie unificatoare și dătătoare de viață și sfințenie, al doilea fundament al Bisericii este Sfântul Duh, căci Hristos și Duhul sunt o dualitate nedespărțită care produce, susține și promovează unitatea Bisericii. Sfântul Duh e sufletul „trupului tainic” și este animatorul acțiunii la care se angajează apostolii, propovăduind împărăția cerurilor și traducând preceptele Evangheliei în acte de cult sau viață creștină îndumnezeită, ei fiind luminați de Duhul, în vederea „zidirii trupului lui Hristos”.

Conform Sf. Scripturi, Hristos devine o persoană istorică numai în Duhul (Matei 1, 18-20), ceea ce înseamnă că fundamentele Hristologiei sunt puse pnevmatologic. Duhul Sfânt nu intervine a posteriori în structura Hristologiei, ci este cel care dă naștere lui Hristos (Luca 4, 18) și întregii lucrări a mântuirii ungându-l pe El și făcându-l Hristos.

Bazându-se pe o puternică ancorare în teologia trinitară, Stăniloae cultivă o eclesiologie pnevmatologică emblematică pentru teologia ortodoxă. Pentru el, Sfântul Duh este creatorul comuniunii dintre noi pentru că El este comuniunea neconfundată a Sfintei Treimi. În teologia lui Stăniloae, Sfântul Duh face posibilă o relație personală în Dumnezeu, la fel cum face posibilă o asemenea relație și între oameni: „El este a treia Persoană în care primele două se întâlnesc în iubirea deplină dincolo de orice separație.”

Sfântul Duh transformă creația în Biserică, făcând creatura transparentă pentru Dumnezeu. Duhul introduce în profunzimile ființei umane energia divină care ne unifică în Fiul și ne face părtași la relația Fiului cu Tatăl. Datorită Lui, revelația lui Hristos devine efectivă în oameni, prin credință. Iar această credință se naște în mai mulți și sunt umpluți de elanul de a o transmite. Iată de ce, afirma Stăniloae, Duhul coboară sub forma limbilor de foc. Biserica continuă prin El pentru că prin El continuă transmiterea credinței de la om la om, de la o generație la alta, printr-un „limbaj de foc”.

Identificarea Bisericii cu Hristos însă nu poate fi concepută fără inițiativa Duhului însuși, fără ca El să confere unei realități văzute forma lui Hristos. „Este un singur trup și un singur Duh” (Efeseni 4, 4), ne învață Sfîntul Apostol Pavel. E vorba de stabilirea unei relații de intimitate, de natură substanțial-sacramentală, în care Sfântul Duh are un rol activ. Duhul nu este obiectul, ci numai agentul acestui act prin care se constituie trupul tainic al Domnului, este suflul sau mijlocul lui de realizare. Dar chiar numai ca instrument al unirii „trupești” a Domnului cu credincioșii, Sfântul Duh apare ca o prezență reală, activă, actuală. Astfel, Duhul are rolul să întemeieze și să susțină, să vivifice și să unifice Trupul tainic. Numai Sfântul Duh poate face ca o comunitate de credincioși să fie într-adevăr Biserică.

Taina Bisericii trebuie căutată tocmai în procesul îndumnezeirii, în acest schimb ontologic în care Hristos și-a asumat umanitatea noastră și ne-a dăruit Duhul Său, iar acest schimb se efectuează în Trupul Tainic al Domnului. „Biserica lui Hristos este în mod sigur, acel loc tainic unde se efectuează și se continuă această «divinizare» sau «îndumnezeire» a întregii omeniri prin lucarea Sfîntului Duh… Prin însăși existența ei, Biserica este martorul permanent al lui Hristos, garanția și descoperirea biruinței și slavei Sale.” S-ar putea spune chiar că ea este recapitularea întregii Sale opere. Creștinismul este Biserica. Nu doar o anume doctrină, o regulă de viață particulară, ci viața cea nouă, viața „în Hristos”, existența cu totul nouă, unirea omului cu Dumnezeu, comuniunea adevărată și intimă cu El, prin har și prin credință.

Fiind ca și comuniune și comunitate a oamenilor cu Dumnezeu, Biserica ține deci de Hristos și de Duhul Sfânt în același timp. „Căci acolo unde este Duhul Sfânt, acolo este și Fiul, și unde este Fiul este și Duhul Sfânt.”

Aspectul hristologic al Bisericii ne este descoperit astfel prin aspectul său pnevmatologic: „Duhul arată tuturor pe Hristos pe care Tatăl L-a înviat din morți și L-a făcut să șadă de-a dreapta Sa, mai presus decât toată domnia, decât toată puterea, decât toate numele cu care poate fi numit în veacul acesta și în cel viitor, supunând totul sub picioarele Lui, așezându-L Cap al Bisericii.”

Biserica e unirea a tot ce există sau e destinată să cuprindă tot ce există: Dumnezeu și creație, constituind împlinirea planului etern al lui Dumnezeu: atotunitatea. Biserica e trupul lui Hristos și ca atare e unită cu El și distinctă de El. Biserica e imanentul care are în ea transcendentul, comunitatea treimică de Persoane plină de o nesfârșită iubire față de lume, întreținând în aceasta o continuă mișcare de autotranscendere prin iubire. Biserica este Hristos extins cu Trupul lui îndumnezeit în umanitate sau umanitatea aceasta unită cu Hristos extins cu Trupul Lui îndumnezeit. Dacă Fiul lui Dumnezeu n-ar fi luat trup și nu l-ar fi îndumnezeit prin Înviere și Înălțare, ar fi lipsit inelul de legătură între Dumnezeu și creație, precum ar fi lipsit iubirea lui Dumnezeu care să se reverse în noi și să ne atragă la unirea cu El în iubire.

Biserica are prin aceasta o constituție teandrică. Conținutul ei constă din Hristos cel unit după firea dumnezeiască cu tatăl și cu Duhul, iar după firea omenească ci noi. Cuprinzându-se în Ipostasul întrupat al lui Hristos, „Biserica poate fi numită Hristos, înțelegând pe Hristos cel extins în umanitate”.

Biserica este o realitate teandrică plină de mister. Ea a fost întemeiată de Hristos pe cruce și prin învierea Lui din morți, și a luat formă vizibilă în istorie la Cincizecime prin pogorârea Duhului Sfînt. Primind cuvîntul și botezul de la apostoli, cele ca la 3.000 de suflete vor forma prima comunitate creștină. De la bun început Biserica ne descoperă un îndoit aspect comunitar și anume: unul de comunitate de credință, iar celălalt de comunitate ierarhică liturgică.

Părintele Stăniloae susține că unitatea creștină reprezintă Biserica în care toți creștinii doresc să fie în comuniune. Prin urmare, toți cei care lucrează pentru unitate trebuie să înțeleagă mai întâi care este constituția Bisericii pentru ca ea să corespundă pe de o parte planului mântuirii, iar pe de altă parte să fie expresia celei mai „largi și mai libere, dar, în același timp, și celei mai strânse frățietăți creștine”.

Mărturisind o tradiție pururi vie și bogată în posibilitățile de exprimare, Părintele Stăniloae definește Biserica ca o comuniune a iubirii perfecte, reprezentând „unirea tuturor celor care există, sau, mai bine-zis, este destinată să cuprindă în sine toate cele care există: Dumnezeu și creație. Biserica este imanentul și are în ea transcendentul, comuniunea trinitară a Persoanelor umplută de o iubire nesfârșită pentru lume”. Distingem, deci, în această aserțiune, constituția teandrică și comunitară a Bisericii, icoană a Sfintei Treimi. Viața Bisericii e plină de transsubiectivitatea transcendentă divină, devenită intimă ei prin faptul că e viața în Duhul cel deoființă cu Fiul și nedespărțit de El. Iar această comuniune deplină între Hristos și Sfântul Duh care constituie Biserica și susține viața creștină din Biserică își are bineînțeles modelul perihorezei eterne sau în comuniunea existentă în cadrul Sfintei Treimi.

Biserica este firea noastră recapitulată de Hristos, cuprinsă în ipostasul Său; este un organism teandric, divino-uman; totuși, dacă firea noastră se află încrustată în trupul lui Hristos, persoanele omenești nu sunt nicidecum atrase de procesul fizic și inconștient al unei îndumnezeiri care ar înlătura libertatea, care ar nimici înseși persoanele. Biserica are în același timp un caracter organic și personal, un accent de necesitate și libertate, de obiectiv și de subiectiv, ea este o realitate statornică și hotărîtă, dar totodată și o realitate în devenire. Unită cu Hristos, „enipostaziată”, ea este o ființă teandrică, cu două firi, cu două voințe unite în mod nedespărțit – unirea făpturii cu Dumnezeu, realizată în persoana lui Hristos.

Ființa tainică, teandrică a Bisericii are un temei etern intra-trinitar în însăși taina vieții comune a persoanelor treimice dumnezeiești în sensul că relațiile treimice dumnezeiești constituie un model pentru relațiile dintre oameni în Biserică, dar ele sunt și o putere care produce și adâncește acum relații umane. Biserica este un lăcaș divin coborât de Fiul lui Dumnezeu pe pământ; în acest lăcaș găsim profunzimea energiilor divine prin care a fost creată lumea și prin care este chemată să realizeze mântuirea. Prin venirea Sa în lume, Fiul a extins relațiile intratrinitare între oameni, prin aceasta, Dumnezeu intrând în mijlocul umanității. Dar omul, la rândul său, trebuie să lase loc lui Dumnezeu ca numai după aceea să poată face loc și semenului în sine. Restabilirea legăturii cu semenul se poate face numai în urma restabilirii legăturii cu Dumnezeu sau restabilirea „templului lui Dumnezeu” în sine.

Unirea dintre credincioși în Biserică devine atât de strânsă precum este unirea între Tatăl și Sfântul Duh în planul intratrinitar. După chipul unirii ființiale dintre persoanele treimice, între Dumnezeu și credincioși se realizează o unire după har, deosebită de unirea dintre persoanele dumnezeiești. În uniunea Treimică credincioșii sunt ridicați prin Fiul și tot prin Fiul uniunea tainică coboară în credincioși: „Eu sunt întru Tatăl și Tatăl întru Mine și Eu întru voi.” (loan 17, 23).

Biserica, Trupul tainic al lui Hristos, are o constituție (o structură) teandrică, păstrând în ea pe cei uniți, pe Dumnezeu și pe oameni, ca existențe distincte, după modelul Sfintei Treimi în cadrul căreia Comuniunea Treimică păstrează distincte persoanele divine. Așadar, Biserica are un aspect nevăzut, legat de prezența lui Dumnezeu și un aspect văzut, legat de prezența oamenilor uniți cu El. Iar Biserica este o Biserică vie, atâta timp cât cele două aspecte ale sale coexistă (Efeseni 4, 16). Noi suntem „pietre vii” și formăm o „Casă duhovnicească”, fiindcă suntem uniți cu Hristos, iar unirea noastră cu El nu se face doar prin credință și pocăință (la nivel duhovnicesc), ci prin Sfintele Taine, care sunt „trepte ale transcenderii noastre spre Dumnezeu prin Hristos, până la unirea noastră cea mai deplină cu Dumnezeu și nu doar cu El, ci și cu semenii Săi”. în Sfintele Taine ne unim cu Hristos prin Duhul Lui, iar prin Fiul lui Dumnezeu făcut Om ne unim cu Sfânta Treime, iar această unire se realizează în Biserică.

Logosul divin, Creatorul, Susținătorul și Conducătorul lumii, împlinește opera de înălțare a omului spre această țintă, desăvârșirea, prin umanitatea asumată (teandria Bisericii), răstignită și înviată, ca printr-un ferment și model de eficiență universală, făcând din toți oamenii colaboratorii săi într-un fel sau altul la această operă, la această Liturghie cosmică, în care slujește fiecare conform chemării proprii și fiecare se împărtășește de Hristos, potrivit cu trăirea comuniunii.

Constituția teandrică a Biserici introduce până în adîncul ființei noastre „focul dumnezeirii”. În Biserică, prin Sfintele Taine, firea noastră intră în unire cu firea dumnezeiască în ipostasul Fiului, Cap al trupului mistic. Firea noastră umană devine deoființă cu firea umană îndumnezeită, unită cu persoana lui Hristos.

Biserica este Teandrică pentru că se constituie din unirea naturalului cu supranaturalul, a materialului cu spiritualul. Fiind teandrică, existența Bisericii autentice este în mod sigur neântreruptă conform cuvintelor Mântuitorului: „Nici porțile iadului nu o vor birui pe ea!” (Matei 16, 18)

PARTEA METODICO-ȘTIINȚIFICĂ

CAPITOLUL AL II-LEA

Religia este o formă a conștiinței sociale care prin teorii și practici specifice reprezintă un temei al celor mai profunde reflecții umane, expresia năzuinței permanente a omului de cunoaște, de a ști, de a se îndoi de ceea ce cunoaște, de a depăși existența concretă pentru a pătrunde într-o lume ce se află dincolo de aspectele obiective. Omul ca existență multidimensională se raportează la existență nu numai prin rațiune și pragmatism, ci și prin simțire și trăire contemplativă, pendulând neîncetat între existența profană și existența sacră, ceea ce face ca experiența religioasă să fie considerată ca fiind cosubstanțială ființei umane. „Un om perfect rațional este o abstracție; el nu poate fi întâlnit niciodată în realitate. Orice ființă umană este constituită, în același timp, din activitatea conștientă și din experiențele iraționale.” Tocmai de aceea, R. Hubert consideră că nu poate fi exclusiv rațională sau exclusiv religioasă.

Educația nu este și nu poate fi deplină, dacă nu asigură armonia între cuplul suflet- spirit și cuplul viață-corp, conferind o formație spiritual-religioasă personalității umane în devenire. Conștiința religioasă se situează la baza întregii dezvoltări spirituale, răspunzând necesității de împlinire a ființei umane. Educația religioasă pregătește omul pentru o percepție autocuprinzătoare a realității, mult mai adâncă și semnificativă. Ea are menirea de a stimula conștiința în vederea elaborării unei viziuni personalizate asupra existenței și construirii unui sens existențial propriu. Educația religioasă vizează, în egală măsură, sarcini informative și sarcini formative.(6, p.203).

Sensul informativ al educației religioase privește asimilarea unei culturi religioase care include un set de cunoștințe specifice cu caracter teologic, dogmatic, liturgic, concepte și idei privind istoria diverselor credințe și religii ale umanității și impactul lor asupra culturii naționale și universale. Prin aceasta educația religioasă se constituie într-o componentă a educației pentru valori, a educației integrale fiind strâns legată de educația intelectuală, estetică, morală și civică și asigurând continuitatea spirituală la nivel social și individual. La clasele primare și gimnaziale sarcinile de natură informativă ale educației religioase se pot realiza prin intermediul povestirilor religioase, prin dezvăluirea conținuturilor morale cuprinse în secvențele biblice sau alte cărți sfinte, prin intuirea unor imagini cu conținut și mesaj religios. La nivel liceal se va pune accentul pe însușirea unei culturi religioase, pe studiul istoriei religiilor în ideea stimulării unor reflecții, meditații filosofice profunde. În ambele cazuri demersul educației va fi completat prin acțiuni variate întreprinse mai ales în cadrul bisericii.

Sensul formativ al educației religioase constă în implicarea tuturor capacităților intelectuale în descifrarea și trăirea sensurilor adânci ale existenței prin interiorizarea normelor religioase, prin valorificarea substratului moral intrinsec al valorilor religioase și prin traducerea în fapt a acestora. Privită din perspectiva rolului formativ, educația religioasă trebuie să promoveze consecvent vibrația interioară și trăiri afective profunde, să stimuleze și să întrețină vie sensibilitatea și imaginația, să se finalizeze într-o serie de comportamente ale copilului în relațiile cu propriul eu, cu semenii și cu transcendența. Ea trebuie să valorizeze cele mai nobile sentimente ale omului, să mobilizeze și să orienteze comportamentul, conjugându-se cu etica și morala. Acționând în spiritul acestor idei, aderarea individului la o anumită religie va fi expresia cea mai profundă a libertății interioare, nu a hazardului, a coerciției sau prozelitismului. Educația religioasă trebuie să plece de la principiul respectării valorilor fundamentale ale umanități; respectarea drepturilor omului, cultivarea toleranței, libertatea de conștiință și religioasă, dreptul de a crede sau nu, dreptul de a adera sau nu la o credință religioasă.

Religia presupune o latură intelectuală, concretizată în dogma sau concepția religioasă; o componentă afectivă ipostaziată în trăirile de respect și evlavie; o dimensiune activ-participativă. În conformitate cu acestea se conturează principalele obiective ale educației religioase:

Formarea conștiinței religioase specifice fiecărui cult. Pentru creștini aceasta se realizează în primul rând, prin cunoașterea Bibliei, a Vechiului și Noului Testament.

Formarea convingerilor, sentimentelor și atitudinilor religioase, în concordanță cu conștiința religioasă a fiecărui cult.

Formarea priceperilor, deprinderilor, obișnuințelor, practicilor religioase corespunzătoare cerințelor fiecărui cult.

2.1. Metode și mijloace didactice utilizate în abordarea noțiunilor de liturgică

Școala este acea instituție care trebuie să promoveze copiii de mici, să aibă grijă de sănătatea lor fizică și mintală, este acel loc unde copii își fac primii prieteni, unde învață bunele maniere, sau cunosc tainele dragostei. Școala poate fi văzută de copii ca pe ceva frumos, constructiv, ei pot învăța să gândească mai pozitiv, sau totul se poate întâmpla invers.

Școala este a doua casă a tânărului în formare. În această casă el trebuie să pășească cu bucurie și încredere. Ea este un prim factor al educației continue și sistematice, activitățile educative utilizate în școală dezvoltând un caracter programat, planificat și individual.

Pentru reintroducerea religiei în școală a fost nevoie de multă luptă pentru a convinge factorii rensponsabili că înțeleptul Solomon are dreptate: „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie să o aibă, zice el, și chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea.” (Pilde 22, 6)

„Pentru țară este foarte important să-și crească copiii sănătoși și morali. Ori, lucrul acesta presupune și o educație religioasă în spiritul celor mai curate tradiții religioase.”

Morala creștin-ortodoxă respectă libertatea de gândire și de acțiune a fiecărui om; nimeni nu obligă pe nimeni să adere forțat la o morală sau alta, nimeni nu obligă pe nimeni să creadă în Dumnezeu și să respecte legile Sale: „Eu ți-am pus în față binele și răul, zice Mântuitorul, alege binele!” Din aceasta înțelegem că omul, ființă liberă, este ajutat de Dumnezeu să aleagă binele. Dar dacă el vrea să aleagă răul, este liber să o facă.

Dacă respecți lega morală a lui Dumnezeu, nu înseamnă că ești fanatic. Dacă a respecta „Decalogul” și „Legea iubirii” este fanatism religios, atunci ar trebui să se redefinească termenul „fanatism” ori să se răstoarne întregul sistem de valori cultural creștine.

Educația religios-morală încearcă să perfecționeze omul, creația lui Dumnezeu, în, cu și prin Iisus Hristos Dumnezeu – Omul. Ca și creație absolută, educați se bazează pe dragostea dintre oameni. Din dragoste izvorăște înrederea, iar acolo unde este iubire și încredere izvorăște libertatea.

Educația religios-morală creștină este o acțiune specific umană care se desfășoară conștient de către un profesor de religie (preot sau laic), conform unui plan și unor metode bine precizate. Ea este susținută de iubire, de încredere și de Harul lui Dumnezeu și are drept scop realizarea caracterului religios-moral cu desăvârșirea lui în personalitatea creștină.

Profesorul de religie este el însuși mentor și ucenic în școala lui. Este mentor deoarece menirea lui este de a forma caractere religios-morale, de a forma opinii. Totodată, el va urmări flexibilizarea și fluidizarea canalelor și a fluxului de informație pe orizontală și pe vericală între religie și alte discipline ale procesului de învățământ.

Perspectiva istorică asupra relației dintre educație și religie conduce la concluzia că misiunea școlii și misiunea Biserici nu se exclud și sunt interdependente, se stimulează reciproc tinzând să interfereze și în vremea noastră.

O educație a tineretului ruptă de spiritul Evangheliei este o educație care nu va avea finalitate. Educația dirijată de repere ideologice ateiste, se întoarce îmoptriva omului. Exemplele sunt suficiente în acest caz.

Educația este o acțiune, care vizează întregul, armonia dintre trup și suflet din om. „Învățământul religios, educația religioasă, spre deosebire de celelalte obiecte de studiu, se adresează în special, inimii mai puțin gândirii. Între aceste două daruri nu se duce o luptă așa cum crede marea majoritate a corpului didactic de toate gradele ci ele se împletesc în mod armonios, spre a forma adevăratul om. Inima este locașul iubirii adusă de Mântuitorul, iar rațiunea este lăcașul științei și al filozofiei.” Sufletul, ca esență spirituală și deci superioară, stăpânește corpul și îl conduce spre țintele sau idealurile făurite de el sau descoperite de Dumnezeu. Prin educație se poate nădăjdui realizarea unității morale, unitate ce dirijează apoi în mod statornic viața și toate acțiunile omului. Astfel se realizează și caracterul moral.

„Bine este a primi statutul nostru ca fiind cel al ucenicului care are mereu ceva de învățat.”

Orice tânăr profesor pășește cu mare entuziasm, pentru prima dată, pragul unei școli, el dorește să își pună în evidență cunoștințele acumulate în anii de facultate. Totodată el trebuie să fie conștient de lacunele pe care le are în ceea ce privește percepția copiilor și de dificultățile predării unor noțiuni și concepte însușite în timpul studiilor universitare. „Psihologia cotidiană însușită de fiecare dintre noi prin experiență socială nu este suficient pentru a deveni buni cunoscători ai problemelor psihologice inerente instruirii și educației copilului.”

„Sunt greu de identificat cauzele abaterilor disciplinare repetate; dificultățile și frământările elevilor noștri sunt de o mare complexitate. Toate acestea reclamă o justă apreciere a elementelor de psihopedagogie școlară. Avem în vedere că fiecare dintre noi putem deveni prizonieri ai rutinei.” Idealul educației religioase creștine este în ultimă instanță viețuirea după voia lui Dumnezeu.

Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de învățământ a fost întotdeauna pozitivă, considerându-l o obigație fundamentală pentru fiecare membru al ei. Convingerea sa constă în principiul pedagogic că nimeni nu poate fi desăvârșit, dacă nu își luminează mintea cu ajutorul învățăturii, care trezește sentimente înalte și determină voința spre realizarea faptelor bune.

Religia, ca obiect de studiu, se încadrează în aria curriculară „Om și societate”. Ea urmărește, alături de celelalte discipline componente, formarea personalității în concordanță cu valorile creștine și dezvoltarea de caractere moral-creștine în spiritul dreptei credințe. Atât în școala generală, cât și în liceu studiul religiei își propune atingerea următoarelor obiective cadru:

Cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu ca fundament al mântuirii și desăvârșirii omului;

Cunoașterea și folosirea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase;

Cunoașterea învățăturilor Sfintei Scripuri, a tradițiilor religioase și a istoriei bisericești;

Formarea virtuților creștine și consolidarea deprinderilor de comportament moral-religios;

Educarea atitudinilor de acceptare, înțelegere și respect față de cei de alte credințe și convingeri.

La realizarea acestor obiective se ajunge prin diferite tipuri de activități, dintre care cel mai frecvent utilizată este lecția de religie. Acesteia i se alătură și alte forme precum: vizite la mănăstiri, participarea la conferințe duhovnicești, participarea la acțiuni de caritate în orfelinate, azile sau spitale, organizarea unui cerc de religie.

Lecția de religie este alcătuită dintr-o succesiune de etape ce se desfășoară într-un anumit interval de timp. Succesiunea etapelor depinde de tipul de lecție folosit (lecție mixtă, lecție de transmitere și însușire de noi cunoștințe, lecție de formare de deprinderi, lecție de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor, lecție de verificare și evaluare), urmărindu-se întotdeauna asigurarea legăturii între transmiterea cunoștințelor și asimilarea acestora.

Etapele corespunzătoare fiecărui tip de lecție sunt selectate în funcție de conținutul informațional, de obiectivele urmărite, de particularitățile clasei de elevi, existând, prin urmare, o multitudine de structuri, de secvențe posibile. Menționez etapele scenariului didactic pentru o lecție mixtă, deoarece acest tip de lecție le cuprinde pe toate: momentul organizatoric; verificarea cunoștințelor; captarea atenției (sau pregătirea perceptivă); anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse; predarea noilor cunoștințe (sau tratarea); fixarea cunoștințelor; ascocierea; generalizarea; aplicarea.

În școală, profesorul, trebuie să fie o persoană special pregătită în acest scop, care să dispună de o bună formație intelectuală, cu o doză de cunoștințe care să îl ajute să trateze complet, competent și cu autoritate științifică temele propuse. Deasemenea, să aibă și cunoștințe de psihologie și logică, pentru a ști ce materie să folosească și cât anume din ea, și mai ales cum să o facă ușor inteligibilă, în funcție de particularitățile de vârstă și individuale ale elevilor. La toate acestea se adaugă și cunoștințe de pedagogie care să îi ofere metodele necesare activității de catehizare.

Scopul predării religiei are, așa cum am menționat la începutul capitolului, un dublu aspect: informativ și formativ. Ora de religie, realizată prin coparticiparea profesorului și a elevilor, are o dimensiune care trece dicolo de spațiul didactic, o dimensiune inițiatică. Părintele Bria îndemnă ca lecția de religie să fie realizată în analogie cu istoria mântuirii. Liturghia, ca formă de recapitulare a istoriei mântuirii, se constituie ca model pentru orice activitate catehetică. Ora de religie poate fi privită ca o introducere la creștinism, ca un curs de istoria religiilor (prezentăm un bagaj de cunoștințe și ritualuri care pot determina luarea unor opțiuni), ca un curs de apologetică (prezentăm unele argumente). Dar ora de religie își atinge plenitudinea și finalitatea atunci când subiecții (eleviii) devin interesați și practicanți, atunci când ei conștientizează apartenența lor la trupul mistic al lui Hristos care este Biserica.

Principiul credinței este definit de Bria ca fiind procesul prin care istoria Sfântă sau istoria mântuirii trece în istoria oamenilor și o transformă, generând convertirea personală și constituirea comunității creștine. Acest ciclu comportă, în viziunea sa, trei etape principale:

Inițierea în tainele credinței, mărturisirea credinței sau fidelitate față de Iisus Hristos și față de Evanghelia Sa.

Lărgirea orizontului speranței, celebrarea credinței sau fidelitatea față de sine și față de Biserică.

Desăvârșirea comuniunii dragostei sau practicarea credinței sau fidelitatea față de aproapele sau de lume.

Inițierea ca primă etapă favorizează mărturisirea credinței, care nu se separă de trăirea credinței prin cult și de practicarea credinței prin faptele noastre și prin morala personală și socială. Pentru început elevii sunt inițiați în comunitatea de credință, mai apoi în comunitatea de morală (de trăire). Un profesor bun, prin catehizare, induce elevilor un anumit stil de viață. Astfel, credința mărturisită, trăită și asumată dobândește valențe personale și sociale (paradigma socială a credinței). Eclesia constituie o adunare de credință, de liturghisire și de practică.

A doua etapă a ciclului credinței o constituie celebrarea credinței prin participarea la cult, prin fidalitatea față de sine și față de Biserică. Profesorul de religie își va învăța elevii că, fiecare credincios își exprimă credința sub o formă de adorare a lui Dumnezeu, de mulțumire și bucurie. Sfânta Liturghie creează mediul pentru exprimarea bucuriei, a speranței și a credinței unei comunități.

În cadrul cultului public, după mărturisirea credinței (rostirea Crezului), urmează celebrarea credinței (imnul pe „Tine Te lăudăm”). În cadrul orei de religie, profesorii și elevii purced la mărturisirea credinței, dar și la o formă de celebrare, de adorare; fiecare oră de religie începe și se încheie cu o rugăciune.

În etapa a treia, urmează contextualizarea și manifestarea credinței în viața personală și socială. Ora de religie îndeamnă la angajare, la viețuirea în și prin Hristos. Religia, credința fiecăruia are sau ar trebui să aibă un rol însemnat atât în viața personală cât și în viața publică.

Abordarea separată a acestor etape de inițiere în tainele credinței este contrară spiritualității creștine. Să nu uităm că orice Sfântă Liturghie este și o oră de religie, o lecție de inițiere creștină, iar orice oră de religie trebuie să indemne elevii la participarea Sfintei Liturghi.

În general, activitatea religioasă din școală are puncte comune cu alte discipline în ceea ce privește princpiile didactice după care se călăuzește, metodele și procedeele utilizate. Apar și aspecte specifice, care vor fi orientate de către educatori conform unui plan și unor metode bine precizate. Educația, în general este posibilă în toate perioadele vieții omenești. De asemenea, și educația religioasă.

Idealul educației religioase creștine este în ultimă instanță viețuirea după voia lui Dumnezeu.

2.1.1. Observarea directă a realității religioase

Observarea directă este o metodă prin care profesorul de religie urmărește a-i conduce pe elevi spre cunoașterea lui Dumnezeu, prin contemplarea creației. Această metodă valorifică modelul cercetării științifice clasice prin intermediul unor raționamente inductive și deductive care asigură investigarea directă a unor obiecte, fapte, evenimente, relații, corelații.

Perfecționarea metodei vizează asigurarea saltului de la observație sistematică, dirijată de profesor, la observarea sistematică, realizată independent de elev prin valorificarea procedeelor de diferențiere a instruirii, aplicabile în diferite situații didactice, în condițiile unui învățământ diferențiat, pe grupe sau individual. La ora de religie se pot efectua anumite observații cu caracter explorator asupra unor fenomene ale vieții sociale sau culturale: fapte curente, obiceiuri și datini, manifestări religios-culturale.

În relație cu observarea directă a realității religioase, studiul de caz este „o metodă de cunoaștere a realității religioase ce elaborează acțiunea didactică prin intermediul unor situații reale care oferă premise inductive și deductive pentru realizarea unor concluzii cu valoare de reguli, principii. Această metodă oferă elevilor posibilitatea confruntării directe cu o situație critică, cu un caz aparte.”

O situație care se pretează cercetării și predării prin această metodă ar putea fi judecarea și condamnarea lui Iisus Hristos. Avantajele utilizării acestei metode reies din faptul că îi solicită pe elevi în culegerea anumitor informații, în analiza, elaborarea și argumentarea unei decizii, în evaluarea alternativelor și în desprinderea unor concluzii.

2.1.2. Studiul și interpretarea simbolurilor

Studiul și interpretarea simbolurilor reprezintă metoda de cunoaștere a realității religioase prin care elevii derind cunoștințe gradual, cu ajutorul simbolurilor, în Sfânta Scriptură acesta fiind des întâlnit. Prin simbol, adevărul revelat este mai comprehensibil, poate și pe fondul faptului că simbolurile la care s-a făcut apel au fost selectate în funcție de capacitatea de înțelegere a omului.

Sebastian Șebu enumeră câteva asemenea simboluri: scara visată de Iacob (Facere 28, 12), rugul ce ardea și nu se mistuia (Ieșire 3, 2), mielul pascal (Numeri 21, 8-9), ușa cea închisă (Judecători 6, 36-40), semnul lui Iona (Iona 2, 1), apa cea vie (Ioan 4, 10), pâinea cea vie (Ioan 6, 51), vița și mlădițeșe (Ioan 15, 5), înmulțurea pâinilor și a peștilor (Marcu 6, 34-44).

Simbolistica este foarte mult folosită și în ultima carte a Sfintei Scripturi – Apocalipsa.

În predarea religiei, această metodă se va concretiza astfel:

Atunci când conținutul temei conține semne, minuni și acțiuni cu putere de semn, profesorul va explica semnificația acestora;

În cazul temelor liturgice, profesor va explica simbolistica unor acte de cult din Sfintele slujbe, a obiectelor de cult și veșmintelor liturgice, etc.

În condițiile în care profesorul folosește icoana, va explica simbolistica locului, poziției, feței și atitudinii personajelor, abrevierea numelor, semnificația culorilor, etc.

2.1.3. Exemplul

Exemplul se bazează pe intuirea sau imaginarea unor modele ce întruchipează fapte sau acțiuni morale. Prin caracterul său viu și concret exemplul se adresează deopotrivă simțurilor, gândirii și sentimentelor, având a mare putere de influențare și de convingere.

În lucrarea „Educația prin sine însuși” George Aslan remarcă: „Nimic nu-i mai contagios ca exemplul. Fără știrea noastră tindem să ne modelăm după persoanele cu care intrăm în contact.” Eficiența exemplului depinde de calitatea modelului, de ceea ce ilustrează el și de modul cum este perceput și reflectat acest model. La vârsta preșcolară și chiar la vârsta școlară mică modelul este preluat fără nici o prelucrare și filtrare internă sau se face o selecție a modelelor bazată pe aspecte exterioare și mai puțin pe valoarea comportamentului. Treptat se elaborează criterii tot mai solide care permit elevului să diferențieze exemplele pozitive de cele negative. În funcție de sursa modelului distingem: exemple directe oferite de persoane din apropierea copilului: părinți, profesori, colegi etc.; exemple indirecte prezentate prin descrierea unor fapte, acțiuni morale, exercitate de sfinți.

Un loc aparte îl ocupă exemplul oamenilor de seamă. Introducerea elevilor în laboratorul de creație al personalităților științifice, culturale, artistice etc. prezintă o mare importanță nu numai pentru educația morală. Să nu uităm că noi datorăm oamenilor de seamă nu numai recunoștință pentru operele lăsate, ci și întreaga noastră considerație pentru operele nescrise – exemplul pe care ni-l oferă de muncă asiduă și perseverență. Studiul vieții lor ne arată că trăsăturile de caracter, calitățile intelectuale și morale de care au dat dovadă nu sunt un dar al naturii, ci rezultatul efortului personal, al muncii, perseverenței, care de multe ori începe în copilărie și durează toată viața. Prezentarea exemplelor se poate face în moduri diferite: cu ajutorul povestirii, al textelor, al filmelor și emisiunilor TV, al reportajelor din reviste și ziare, prin organizarea de întâlniri cu diferite personalități care evocă întâmplări și fapte semnificative din viața lor.

Folosirea acestei metode presupune respectarea din partea profesorului a unor cerințe psihopedagogice:

Exemplul prin excelență este o metodă persuasivă, ca atare profesorului i se cere să asigure un climat psihosocial cu o puternică încărcătură afectivă care să permită circulația și receptarea mesajelor ce se emană de către model. Aceasta va face ca exemplul să aibă repercusiuni multiple asupra conștiinței și conduitei morale e elevilor;

Profesorul va evita declararea unui elev ca fiind exemplu integral. Omul nu poate fi o ființă perfectă, cu atât mai mult un elev care se află în plin proces de formare. El poate fi un exemplu doar pentru unele calități și manifestări concrete (perseverență, hărnicie, modestie ș.a.);

Profesorul poate fi un exemplu pozitiv pentru elevi numai prin calitățile și conduita lui dovedite în întreaga activitate, în relațiile cu elevii și cu alți oameni;

Prezentarea exemplelor negative este utilă numai în măsura în care ele devin un „etalon” de raportare față de care elevul se detașează adoptând o conduită opusă.

La nivelul orei de religie, exemplul acționează în mod deosebit asupra comportamentului moral al elevilor, la care tendința spre imitare este mai prezentă decât la adulți.

Domnul Iisus Hristos este Modelul prin excelență: „[…] învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihna sufletelor voastre.” (Matei 11, 29). Prin lucrarea Sa mântuitoare, El S-a făcut pe Sine pildă vie, căci „Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este același.” (Evrei 13, 8).

Elevii caută să-și găsească în mediul în care trăiesc anumite modele după care să-și conducă viața morală: părinții, profesorii, colegii, prietenii.

Profesorul de religie trebuie să aibă o conduită care să-l recomande ca exemplu. El va oferi elevilor criterii după care să-și poată alege cele mai bune exemple de conduită morală. Pentru exemplificare poate folosi: Sfânta Scriptură, Viețile Sfinților, filme și articole cu conținut religios-moral.

2.1.4. Rugăciunea

Rugăciunea poate fi considerată o metodă specifică educației religioase care constă în îndrumarea tânărului creștin asupra modului în care să se roage.

Prin rugăciune se înțelege convorbirea omului cu Dumnezeu și una dintre modalitățile prin care creștinul poate ajunge să-L cunoască. Rugăciunea particulară trebuie completată cu cea în comun, care-i învață pe creștini să se roage, depășind propriile interese pentru toată lumea, întrucât mântuirea este posibilă numai în comuniune.

Profesorul de religie are misiunea de a-i ajuta pe elevi să-și formeze deprinderea de a se ruga.

2.1.5. Meditația religioasă

Meditația religioasă este o lucrare sufletească prin care creștinul reflectează profund asupra unei probleme religioase, cu speranța de a-și întări viața religioasă de a dobândi liniște și pace lăuntrică. În momentele de reculegere, atenția omului poate fi îndreptată asupra problemelor fundamentale ale vieții creștine: scopul vieții creștine, bunătatea lui Dumnezeu arătată oamenilor de nenumărate ori, modul în care trăim poruncile lui Dumnezeu etc.

În vederea atingerii scopului propus, apelul făcut la această metodă de cunoaștere a realității religioase, trebuie să întrunească următoarele condiții:

Să fie pregătită de profesor în prealabil;

Să se realizeze în conformitate cu nivelul de cunoștiințe ale elevilor;

Să se raporteze la persoana Mântuitorului și la persoanele sfinților;

Să se realizeze pronindu-se de la anumite texte din Sfânta Scriptură și scrierile patristice;

Să se dezvolte compentențelor elevilor de a medita asupra aspectelor religioase.

2.1.6. Deprinderile morale

În mod cu totul deosebit, îndatorirea de a educa revine Bisericii, deoarece are misiunea de a vesti tuturor oamenilor calea mântuirii, de a împărtăși credincioșilor viața în Hristos și de a-i ajuta cu solicitudine continuă să ajungă la plinătatea vieții dumnezeiești. Biserica are, așadar, obligația ca Mamă, de a da fiilor săi o educație prin care întreaga lor viață să fie pătrunsă de harul lui Hristos; contribuția sa la promovarea desăvârșirii integrale a persoanei umane, precum și la binele societății pământești și pentru a constitui o lume mai umană. Acest lucru nu este posibil dacă nu ascultăm de porunca Mântuitorului care spune să dăm ascultare Bisericii. Ceea ce a poruncit El, aceea trebuie făcut pentru a câștiga mântuirea. Pe cei ce nu se supun Bisericii și reprezentanților ei și nu ascultă cele poruncite de ea, Mântuitorul îi ceartă cu pedepse aspre: „Iar de a nu va asculta de Biserică, să-ți fie ca un păgân și vameș.” (Matei 18, 17).

Biserica are și datoria „de a ridica în calea atacurilor nemiloase îndreptate de prozelitismul sectar împotriva ei, bariera solidarității și comuniunii dintre credincioși.”

„Fiecare membru al Bisericii, cleric sau mirean, avem datoria de a-l mărturisi pe Hristos, de a-l întoarce pe aproapele nostru de la întuneric la lumină, de la necunoașterea la cunoașterea lui Hristos.” Pentru a putea realiza aceste lucruri este nevoie ca membrii Bisericii să pună în practică învățăturile lui Hristos care sunt păstrate de Sfânta Biserică și ca noi, credincioșii să frecventăm Biserica. Numai că menirea de a mătura poteca spre Biserică o au cei care au sau au avut diferite necazuri și chiar dacă au depășit acea perioadă grea nu au rătăcit drumul; o mai au cei care, de mici au fost duși de părinți sau de bunici prezentându-li-se Biserica drept casa lui Dumnezeu și nu au simțit aceasta ca o corvoadă; dar meritul cel mai mare îl au cei care au mers pe căi pierzătoare de suflet și, lăsând în cele din urmă harul lui Dumnezeu să lucreze în ei și-au aflat liniștea în Biserică.

„Deprinderile morale sunt faptele și virtuțile duhovnicești ale creștinului. Practicarea lir, în conlucrare cu harul divin, conduce pe om la cunoașterea lui Dumnezeu.”

La elevi formarea deprinderilor morale începe din copilărie, în familie, este dezvoltată în biserică prin cateheze și lecții de religie și continuată prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu la slujbele Bisericii, prin citirea Bibliei și a cărților duhovnicești.

Deprinderile morale sunt: faptele bune, postul, participarea la slujbele Bisericii, citirea Sfintei Scripturi și respectarea tradițiilor religioase.

În Sfântă Scriptură avem numeroase exemple din care reiese că fără fapte bune credința este moartă.

Profesorul contribuie la formarea deprinderilor morale la elevi prin aprobare și dezaprobare.

„Aprobarea sau aprecierea favorabilă este modalitatea prin care se realizează o întărire pozitivă a manifestărilor morale ale elevilor de către o autoritate externă (profesor, duhovnic, colectivitate).” Aprobarea poate luă diferite forme: acordul pentru faptele sau atitudinile morale ale elevilor (printr-un zâmbet, un gest de aprobare sau un cuvânt încurajator), lauda (în particular sau în față colectivului), exprimarea recunoștinței (verbală), recompensa (morală și materială scrisori de felicitare respectiv premii în cărți, excursii, etc).

În Sfânta Scriptură găsim numeroase aprobări aduse de către Mântuitorul și nu numai: aprobarea acțiunilor prin care femeia păcătoasă a știut să dovedească părerea de rău pentru păcatele săvârșite: turnarea mirului, plânsul de pocăință (Luca 7, 36-50).

Sfântul Ignatie Teoforul îi apreciază pe smirneni pentru ospitalitatea lor față de însoțitorii lui, spre deosebire de unii filadelfieni care i-au necinstit: „Ați făcut bine că ați primit, pe diaconii lui Hristos Dumnezeu, pe Filon și pe Reuagatopod care de dragul lui Dumnezeu m-au însoțit; și ei mulțumesc Domnului pentru voi, că i-ați ajutat în tot chipul.”

Profesorul trebuie să dea dovadă de mult tact și să-și cunoască bine elevii; de asemenea să cunoască momentul și modul în care să folosească aprecierea pentru a nu crea suspiciune și invidie între elevi.

„Dezaprobarea este modalitatea prin care profesorul consemnează că faptele, conduită și atitudinea morală a elevilor nu este corespunzătoare în raport cu morala creștină.” Dezaprobarea poate luă următoarele forme: dezacordul (printr-o privire, un gest reprobabil, expresii: „nu este bine…”, „sunt dezamăgită…”), observații în particular, în fața părinților sau în fața colectivului, avertismentul verbal sub formă ultimatum-ului, sancțiunea (mustrarea scrisă).

Forme de dezaprobare găsim atât în Sfântă Scriptură cât și în Sfântă Tradiție. La întoarcerea poporului evreu din robia Egiptului, Dumnezeu a făcut multe semne și minuni, dar mulți israeliți și-au învârtoșat inimile și au cârtit împotrivă Lui. Moise a mijlocit mereu pentru popor în față lui Dumnezeu care, deși a vrut de nenumărate ori să îi piardă, la rugăciunile lui Moise și pentru pocăința lor, doar i-a pedepsit (Numeri 14, 22-23; 20,12).

Formele dezaprobării vor fi utilizate gradat. Mai întâi profesorul va cerceta în amănunt cauzele săvârșirii faptelor rele (prin discuții cu elevii în cauză, cu învățătorul sau dirigintele, cu părinții, cu colegii), va explica elevilor ce și unde au greșit, care sunt consecințele imediate și de durată, și îi va îndemna să reflecteze asupra comportamentului lor. Avertismentul și sancțiunea nu vor fi aplicate până nu va discuta cu elevii în cauză, pentru ca aceștia să conștientizeze faptul că, prin utilizarea acestor forme ale dezaprobării nu li se face o nedreptate.

Profesorul de religie prin duioșie îmbinată cu severitate trebuie să își atingă scopul: îndreptarea morală a elevilor.

2.1.7. Cele șapte Laude bisericești

Slujbele celor șapte Laude reproduc momentele vieții pământești a Mântuitorului, continuând rugăciunea și învățătura Sa. În aceste slujbe sunt reproduse cu acuratețe toate adevărurile dogmatice. Cultul ortodox, făcând apel la patrimoniul învățăturilor oferit de Sfânta Tradiție, antrenează puterile sufletești ale credinciosului tânăr spre Dumnezeu.

Aceste sfinte slujbe, prin puterea lor de sugestie și modelele întruchipate, sunt o metodă de cunoaștere a realității religioase pentru elevii din toate ciclurile.

O constantă participare la aceste slujbe, contribuie la o mai bună înțelegere duhovnicească a învățăturilor deprinse de elevi, luminându-le acestora mintea și mobilizându-le viața.

2.1.8. Sfânta Liturghie

Dat fiind faptul că Sfânta Liturghie este cea mai importantă slujbă de pe pământ și prin fiecare asemenea slujbă se înnoiește jertfa de pe cruce prin care Duhul Sfânt preface darurile de pâine și vin în însuși Trupul și Sângele lui Hristos, este bine ca niciunul dintre noi să nu lipsim de la această slujbă.

„Sfânta Liturghie dezvoltă elevului sentimentul iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele și mijlocește multe cunoștințe religioase, fiind o carte cu imagini vii despre cele mai înalte adevăruri creștine; elevul află dogmatica ortodoxă expusă în imnuri, cântări și rugăciuni. Valoarea educativă deosebită a Sfintei Liturghii este subliniată și de prezența reală a Domnului Iisus Hristos în Sfânta Euharistie. Elevii își desăvârșesc imaginea pe care o au despre Mântuitorul prin faptul ca la Sfânta Liturghie li se descoperă faptele, suferințele Sale, și mai ales, biruința Sa asupra morții, prin care a împăcat întreaga lume cu Dumnezeu. Sfânta Liturghie îi pregătește pe elevi pentru viața în comunitate, în colectivitate, trezindu-i simțul solidarității umane, prin faptul că toți credincioșii se roagă unii pentru alții, pentru cei prezenți, pentru cei din călătorie, pentru cei bolnavi, dar și pentru cei adormiți.”

Ca profesor de religie, scopul acestuia trebuie să se concenteze pe determinarea elevilor să participe la Liturghie, știind că numai astfel pot deveni creștini adevărați. În anii săi de activitate didactică, acest profesor simte multă bucurie atunci când vede cu câtă dragoste participă la slujbe unii dintre elevi și cum își schimbă viața în bine, dar și multă tristețe văzând cum elevi de alte confesiuni își doresc să meargă la biserică dar nu sunt lăsați de către părinți. O altă categorie de elevi o formează aceia care deși vin la biserică nu sunt atenți la slujba Sfintei Liturghii.

Elevii sunt învățați că pregătirea pentru Sfânta Liturgie începe de sâmbătă seara când clopotele anunță că a doua zi este sărbătoare. „În vechime, baia de sâmbătă seara era ca un fel de baie rituală” Cei ce merg la biserică nu mănâncă înainte nimic deoarece la sfârșitul slujbei trebuie sa ia anaforă, pâine binecuvăntată și aceasta se ia numai pe nemâncate.

Când intră in Biserică, elevii își verifică ținuta și își fac semnul Sfintei Cruci. Se opresc la masa epitropului și cumpără câteva lumânări. Fac toate acestea încet, fără nici o grabă, cu gesturi largi. Apoi merg și pun lumânări în sfeșnice: una pentru vii, iar alta pentru morți. „Se închină din nou, de mai multe ori, parcă pentru fiecare lumânare sau pentru fiecare gând cu care a însoțit înfigerea lumânării.” În acele momente ei se gândesc la cei apropiați, la rude, la prieteni, la cei în suferință și chiar la morții lor. După aceea merg la tetrapodul din dreapta unde sărută icoana, apoi la cel din stânga procedând la fel. Sărută și icoanele de pe rândul de jos al iconostasului. Fac toate acestea numai în cazul în care Sfânta Liturghie nu este începută. În caz contrar, amână pentru sfârșitul slujbei. Doar dacă vor, pot merge la ușa diaconească din stânga unde dau un pomelnic cu numele celor vii și al celor morți. Pomelnicul poate fi scris de acasă sau pe masa epitropului. În cazul în care cei mici nu au bani pentru lumânări li se oferă câte una pentru a fi învățați cum se procedează atunci când se duce jertfa la altar și pentru a fi pomeniți și ei. Mai întâi băieții apoi fetele îi dau preotului lumânarea aprinsă, pomelnicul și o mărturie. Apoi îi sărută mâna. Fac acest gest nu doar pentru că așa văd la alții ci pentru că au fost învățați că mâinile preotului sunt cele care pregătesc Sfintele Daruri și care sunt înălțate pentru rugăciune, așadar sunt sfințite. Numele vor fi pomenite toate la proscomidie și uneori și la Liturghie în taină. Se va face o rugăciune specială pentru cei notați cu numele și cererile lor. Pe hârtie se scriu și anumite cereri. Dacă nu este scris nimic, preotul se va ruga pentru sănătate, iertarea păcatelor și mântuire. „Creștinii ortodocși vin la biserică pentru sine și pentru alții, pentru soție, pentru copii, pentru părinți, pentru ogorul pe care îl are, pentru grădină, pentru animalele domestice, pentru ființe și pentru lucruri, pentru întregul cosmos.”

În timpul Sfintei Liturghii în biserica din sat, cântă numai cântăreții, dar atunci când cântările sunt cunoscute de copii, ai bucuria de a-i auzi murmurând: „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pre noi”, „Doamne Miluiește”, „Tatăl Nostru”, „Simbolul credinței” sau alte cântări sau rugăciuni învățate la școală, acasă sau în biserică. Ei știu când să stea în genunchi și când nu. În timpul Epiclezei, elevii din clasele mari chiar sunt pătrunși de acel moment culminant al Liturghiei deoarece știu că atunci Duhul Sfânt se coboară și preface pâinea și vinul în Trupul și Sângele Mântuitorului.

O mare bucurie simt copiii atunci când preotul le pune mâna pe cap pentru a-i binecuvânta, în momentul în care cădește și își manifestă dorința de a se atinge de veșmintele sale. Îmbucurător este faptul că unii dintre elevii cu probleme de sănătate au credința că dacă trece preotul peste ei la ieșirea cu Sfintele Daruri se vor face sănătoși.

Totul începe cu simțirea, cu acceptarea prezenței lui Hristos în viața noastră. „Liturghia este „momentul” în care tu nu mai ești un simplu om, ci un om în fața lui Dumnezeu. Acceptă că acolo, în biserică este Hristos; că El, duminică de duminică, Liturghie după Liturghie, vine nevăzut în biserică.” Monahul Neofit îndeamnă totodată să facem un efort de credință și să acceptăm că „biserica este mai mult decât ziduri, că Sfinții pictați pe pereți sunt și ei prezenți, vii, că îngerii inundă atmosfera slujbei, că Maica Domnului este mai mult decât o icoană mai mult sau mai puțin interesantă, că încă mai sunt preoți care varsă lacrimi văzând și simțind ceea ce lumea nu mai vede și nu mai simte”.

În anumite situații, la sfârșitul lecției, profesorul de religie le poate spune elevilor din clasă că, tema lor pentru data viitoare este aceea de a merge duminica viitoare la biserică. Acesta îi îndeamnă pe elevi să meargă la biserică pentru că „în Sfânta Biserică, în locașul închinat lui Dumnezeu se fac lucruri cerești; aici pe pământ se fac sfintele slujbe, se face Sfânta Liturghie și acestea sunt lucruri cerești. Hristos de aceea a venit pe pământ ca noi să avem Sfânta Liturghie.”

2.1.9. Sfintele Taine

În vechime, cei care lipseau trei duminici la rând de la Biserică, erau excomunicați. Acum nu se mai întâmplă lucrul acesta, dar ne confruntăm cu o situație mult mai gravă: îndepărtarea omului de Dumnezeu. Este trist atunci când auzi atâția oameni care spun: „Am credința mea, nu îmi trebuie Biserică” sau: „Am muncit șase zile, astăzi vreau să mă odihnesc.” Astfel, găsesc tot felul de scuze tocmai pentru că nu-L au pe Hristos în inima lor. Hristos însă nu poate să vină decât într-o inimă curățită de păcate prin Sfintele Taine.

„Dumnezeu, cu toată atotputernicia Sa, spune Fericitul Augustin, nu ne-ar fi putut da nimic mai mult,-cu toată înțelepciunea Sa, nu ar fi găsit să ne dea nimic mai mult, cu toată bogăția Sa, nu ar fi avut să ne dea nimic mai mult decât Taina Împărtășaniei. În Biserică, la slujba Sfintel Liturghii se săvârșește marea Taină a Euharistiei (mulțumire) pentru că aici avem mai ales un îndemn să mulțumim mai mult decât să cerem; căci aici mai mult primim decât cerem și chiar nu rămâne absolut nimic din ceea ce ne-a dăruit nouă aici Dumnezeu. Dacă cei care stau la îndoială și sunt clătinați de necredință în ceea ce privește Sfânta Taină Dumnezeiască,- cum că pâinea și vinul ce se află pe Sfânta Masă se prefac în Trupul și Sângele Mântuitorului, ar fi întrebați de orice creștin ortodox: „Oare Dumnezeu poate să facă ceva care să fie mai mult decât omul și mai presus de mintea lui?” Și când acela va spune: poate, să îi spui: „Oare nu poate El să ne dea Trupul Său spre hrană?” Precum „prin cuvântul Domnului cerurile s-au întărit”, tot așa și prin același cuvânt Dumnezeu preface pâinea și vinul în Trupul și Sângele Lui.”

Nimeni nu e fără de păcat, nimeni nu poate spune că nu a greșit niciodată față de Dumnezeu sau față de aproapele. Tocmai de aceea Hristos ne-a lăsat Sfănta Taină a Mărturisirii. Ea „întărește din nou unirea cu Hristos a celui ce prin păcate a pus o distanță sau o contradicție între sine și Hristos. Prin mărturisire iese din această despărțire.” Spovedania ne curăță sufletul numai dacă ne mărturisim așa cum trebuie în fața duhovnicului. Am spus în fața duhovnicului tocmai pentru a face diferența între modul în care se face spovedania în Biserica ortodoxă și gheretele pe care le folosesc catolicii. Acestea nu au fost introduse în biserica noastră pentru ca duhovnicul să știe cine este penitentul, să-i cunoască sufletul mai îndeaproape, să-i poată urmări evoluția spirituală de la o mărturisire la alta, pe scurt să-și îndeplinească rolul de pedagog și doctor de suflete.

„Taina Mărturisirii, sau a Pocăinței constă în iertarea păcatelor, celor care le mărturisesc și se căiesc pentru ele, de către episcop sau preot – în mod văzut, și de către Hristos în mod nevăzut.”

În Canonul 120 al Nomocanonului în 228 de titluri spune așa: „Părintele spiritual dacă descoperă cuiva păcatele mărturisite de cineva, să fie supus epitimiei: să fie pedepsit trei ani și numai o dată să se ce cuminece și în fiecare zi să facă o sută de metanii” Elevii au certitudinea că preotul nu va divulga cele auzite la Taina Mărturisirii și că Dumnezeu le iartă păcatele prin preotul duhovnic.

În primii ani petrecuți în Sterjnic în timpul posturilor, profesorul de religie poate merge cu elevii la biserică pentru a se mărturisi. Acesta poate fi plăcut surprins când, ducându-se cu acești elevi, găsește curtea bisericii plină de copii. După ce se închină la icoane și admiră interiorul bisericii (unii pentru prima data), părintele le citește molitfa. Este impresionant când nu se aude nicio șoaptă și toți elevii ascultă cu atenție, moment după care preoții încep să îi spovedescă, dezlegând păcatele copiilor și sfătuindu-i cum poate nimeni nu o mai făcuse până atunci. În acest timp, afară se pot cânta cântece religioase împreună cu cei care fac parte din corul bisericii sau se poate vorbi despre praznicul care se apropia. Când profesorul întreabă un elev sau elevă ce simte după ce s-a spovedit și primește răspunusul: „Parcă mi s-a luat o piatră de pe suflet”, inima acestuia nu poate decât să crească. Dovadă că bucuria lor duhovnicească o împărtășesc și altora, este faptul că cei care nu au putut merge inițial, merg ulterior, cu alte grupuri.

Unii dintre elevi înțeleg că orice păcat, orice faptă care îi îndepărtează de Dumnezeu, de oameni, chiar și de ei înșiși, este ca o rană făcută sufletului și vor accepta necesitatea spovedaniei în viața lor. „Ai greșit față de un om, sau față de omul din tine, față de omul Hristos. Atunci tot printr-un om trebuie să obții iertarea. Ai rănit icoana, îngerul sau lumina din tine, sau din aproapele tău, atunci cere iertare Celui ce ți-a dăruit chipul Său, Domnului îngerilor și celui ce este Lumina veșnică a vieții. Tu nu ești singur pe acest Pământ, nu te poți ierta singur, nu îți poți dărui singur iertare.”

Profesorul de religie le poate spune elevilor, aducându-le și argumente, că boala trupului stă în strânsă legătură cu boala sufletului. Așadar, spovedania are caracter terapeutic și rolul de a completa străduințele credincioșilor de toate vârstele în educarea personalității lor religios-morale, așa cum spune și Sfântul Evanghelist Ioan: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, că să nu îți fie ceva mai rău.” (Ioan 5, 14)

Sunt părinți care își îmbolnăvesc copiii, datorită tensiunii familiale survenite între cei doi soți sau din alte cauze. Nici măcar atunci ei nu merg la preot, ci la psiholog sau chiar la psihiatru. Eu personal cunosc un caz în care un elev care, în clasa a treia a spus că vrea ca atunci când o să fie mare să se facă călugăr, în clasa a opta din cauza internetului și a altor factori s-a îmbolnăvit psihic. După ce a fost dus la psihiatru și a luat medicamentele prescrise de acesta boală s-a agravat. Sunt sigură că dacă părinții lui s-ar fi rugat pentru el și l-ar fi îndrumat să meargă la biserică și să se spovedească așa cum făceau când era mic, nu s-ar fi ajuns aici. La ore, atunci când era prezent, nu se putea discuta cu el. Mintea lui era răvășită de medicamente și de timpul îndelungat pierdut în fața calculatorului. „Duhovnicii își iau partea lor cu totul și cu totul specială în acest proces de curățire, de luptă, și de biruință. Ei sunt cei care păstrează măsura. Au grijă să se mențină pe linia Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții, ca și pe linia tradițiilor de practică a vieții duhovnicești moștenită de la înaintași, păstrând echilibrul între ceea ce este fix și ceea ce poate fi modificat, exercitând o libertate de fidelitate față de înaintași și perpetuând ceea ce au lăsat înaintașii cu libertatea de a le acomoda după vremi și oameni, fără a le trăda sau compromite.”

Preoții iubesc copiii, se vede lucrul acesta și din faptul că și copiii îi iubesc pe preoți. Când sunt întrebați la care dintre ei se mărturisesc, numărul celor care spun că la un anume părinte poate fi aproape egal cu al celor care se mărturisesc la un alt părinte. Acest lucru m-a dus cu gândul la cei care îi iubeau pe Sfinții Trei Ierarhi. Important e ca ei să se mărturisească sincer, cu căință să nu mai repete păcatele făcute și să își îndeplinească acel canon pe care preotul duhovnic consineră că le poate vindeca bolile sufletești. Atâta vreme cât ținem păcatele nemărturisite ele sunt „ca o sabie ce stă să cadă asupra noastră”. 68 Însă atunci când le mărturisim Dumnezeu înlătură pedeapsa.

Minunea transsubstanțierii sau prefacerii pâinii și vinului în Trupul și Sângele lui Iisus nu trebuie să pară pentru noi prea de nepătruns când noi vedem cum în propriul nostru trup pâinea obișnuită se transformă în carne și obișnuitul vin în sânge.

Fără Sfânta Împărtășanie cu Tainele lui Hristos, omul este ca și un pom fără sevă. Pâinea și vinul pe care le gustăm în Taina Euharistiei, lucrează asupra noastră și în mormânt, potrivit făgăduinței Domnului Însuși (Ioan 6, 48-51).

„Este cumplit să te desparți de Sfânta Împărtășanie dar și mai cumplit este să te apropii de ea neîndreptat. Dar, din păcate, cât de mulți sunt cei care prin necredința lor au înlocuit cele zece porunci cu una singură: Fă ce vrei numai să nu te prindă.” Urmările sunt dezastruoase nu numai în familie sau în viața socială dar mai ales pentru sufletul celui ce gândește astfel. Copiii care de mici sunt obișnuiți cu minciuna ajung să creadă că îl pot minți chiar și pe Dumnezeu și asfel ajung să încalce cele trei condiții ale spovedaniei: sinceritatea, căința și hotărârea de a nu mai păcătui. În felul acesta ajung să se împărtășească cu nevrednicie.

În cazul împărtășaniei luate cu vrednicie „Trupul și Sângele Mântuitorului se luptă cu trupul și sângele nostru împotriva patimilor, sfințind trupul și arzând patimile”.

„Numai acolo în Biserică unde preotul ține slujbele cu fața către Dumnezeu și rareori se întoarce către popor pentru a-l binecuvânta – după cum este rânduiala tocmai pentru a-i aduce pe oameni din spate în fața lui Dumnezeu, ne putem uni cu El.”

Datoria profesorilor de religie este aceea de a caută prin dragoste nemărginită, să educe copiii nu numai prin lecții ci și prin punerea în practică a celor învățate de ei în clasă.

Astfel, profesorul de religie îi poate lua pe aceștia de mână și duce la picioarele Mântuitorului prin taina Sfintei Spovedanii ca după aceea să se împărtășească. În „Euharistie omul renăscut în Hristos și întărit prin Duhul Sfânt nu se mai unește cu Hristos care Se naște și moare pentru păcatele noastre, ci cu Hristos care moare la sfârșitul activității Sale, pentru a învia la viața eternă. Euharistia sădește astfel în noi puterea pentru a preda total existența noastră lui Dumnezeu, spre a o primi umplută de viața Lui eternă, asemenea lui Hristos prin Înviere.”

Dar pentru ca această putere se pierde treptat, profesorul de religie îi îndeamnă pe elevi să se împărtășească cel puțin în cele patru posturi de peste an. Unii dintre ei au învățat greșit de la părinți că trebuie să ia dumnezeiasca împărtășanie doar o dată pe an, de Paști. Nu cred că cei care prețuiesc Cinstitele Daruri se pot reține de la împărtășire atâta vreme. Fiecare Sfântă Liturghie este prilej de a ne uni cu Hristos și de câte ori nu ne împărtășim, de atâtea ori refuzăm ceea ce Dumnezeu vrea să ne dea.

Nici Sfânta Scriptură și nici Sfinții Părinți nu recomandă deasa sau rara împărtășanie, ci împărtășania făcută cu pregătirea necesară.

Trebuie accentuat faptul că apropierea de Sfintele Taine se cere a fi făcută din fragedă copilărie. „Experientele religioase se deprind în cadrul celulei familiale.”

Noi, profesorii de religie trebuie să-i monitorizăm și să-i îndrumăm pe elevi să participe în mod frecvent la împărtășirea cu dumnezeieștile taine.

Într-o zi de sărbătoare, aflându-se cu elevii la slujba Sfintei Liturghii, în momentul împărtășirii, pot exista situații în care un elev neastâmpărat, merge să se împărtășească și profesorul de religie să cunoască faptul că nu s-a spovedit și că mâncase înainte. Acesta riscă să se simtă vinovat, dar nu are cum să îl oprească. Important este că, o vreme, acel elev poate să se mai cumințească. Dacă părinții l-ar fi dus la biserică, dacă l-ar fi pus să se spovedească și apoi să se împărtășească cu siguranță ar fi fost mult mai cuminte. Iată cum părinții împiedică Harul lui Dumnezeu să lucreze în proprii lor copiii.

În ziua de astăzi, se spune că trebuie să dăm copiilor libertate absolută. Dar cea mai eficientă metodă este ca disciplina și libertatea să se întrepătrundă. Astfel educația nu își are rostul. Nu este de ajuns să îndepărtăm răul ci, trebuie să încurajăm binele. „Elevul trebuie să se învingă mai întâi pe sine, după ce a învățat să deosebească binele de rău.”

Atunci când ajutorul în munca profesorului nu vine și din partea părinților sunt slabe șanse de izbândă.

Legat de Sfânta Taină a împărtășaniei este și postul. Pentru a se împărtăși, elevilor li se cere să țină post cel puțin trei zile. Sunt elevi, puțini la număr, din păcate, care țin toate posturile de peste an. Unii postesc și pentru că la ei în familie se postește. Alții fac eforturi mari pentru a posti, deoarece mamele lor gătesc numai de dulce. Am cunoscut un elev care a spus: „Mănânc ce găsesc de post, iar uneori mă mai ia bunica să mâncăm împreună mâncare de post.” Acești copii sunt de admirat și nu întâmplător este faptul că ei sunt cei mai buni sau printre cei mai buni elevi din clasă. În felul acesta Dumnezeu le răsplătește dragostea. În fața lor nici cei care spun că: „Aș muri dacă aș posti atâtea săptămâni!” nu mai au ce spune. Exemplul lor este la fel de concludent ca exemplul proorocului David și al prietenilor săi care după zece zile de post arătau mai frumoși și mai grași la trup decât toți tinerii care mâncau din bucatele regelui.

Sfatul pe care îl dau celor care nu au atâta tărie sau voință să postească singuri în familie și care poate că nu au o bunică evlavioasă care să îi cheme să mănânce mâncare de post, este ca să țină măcar postul sufletesc și să renunțe la ceva din alimentele pe care le consumă de obicei. Să renunțe, de exemplu, la ciocolată pe care o mănâncă zilnic sau la oricare aliment de care credea că nu se poate lipsi.

După post suntem mult mai bine pregătiți pentru a primi însuși trupul și sângele lui Hristos. Apoi trebuie să păstrăm sfințenia pe care am dobândit-o după primirea Sfintei Împărtășanii.

Într-o perioadă, profesorul de religie poate încerca să îi răsplătească pe cei ce s-au spovedit și s-au împărtășit la sfârșitul posturilor cu notă maximă sau cu diferite iconițe. Metoda a dat roade în special la cei mici, ținând cont de faptul că deprinderile se formează în clasele mici. Scopul este de a-i determina pe elevi să meargă singuri la spovedit fără a fi duși de mână sau pentru a primi vreo recompensa. De constrângere nici nu poate fi vorba, deoarece „în educație, mai ales în cea religioasă, nu are ce cauta constrângerea. Prin constrângere nu poți să îi dai iubirea lui Hristos. Bătaia îi va înăspri caracterul, îl va face să se închidă în el, pierzându-și încrederea. adresându-i cuvinte insultătoare, copilul așa va deveni iar noi nu avem dreptul de a-l disprețui sau descuraja.” Este adevărat că în primii ani de școală se poate recurge și la astfel de metode, pentru ca prin împărtășirea cât de cât deasă să simtă în suflet dragostea lui Dumnezeu și dragostea față de aproapele. Astfel profesorii de religie pot avea conștiința împăcată.

Biserica este cea care ne naște duhovnicește. În Biserică se săvârșește Sfânta Taină a Căsătoriei. Atunci mirele și mireasa primesc de la Dumnezeu harul și binecuvântarea care sfințește însoțirea lor spre a se iubi, a se ajuta reciroc și spre a da naștere și a crește copii buni, dupa voia Sa.

Într-una din ecteniile rostite la Logodnă, preoții se roagă pentru miri asfel: „… pentru ca să dea lor fii spre moștenirea neamului, și toate cererile cele către mântuire.” Iar în altă ectenie de la Taina Nunții spune: „… pentru ca să se veselească ei la vederea fiilor și a ficelor lor” și în alt loc „… pentru ca să li se dăruiască lor dobândire de prunci buni și viață fără prihană”. În această Taină, Biserica se roagă chiar și pentru a avea viată lungă și îmbelșugată: „Și dă robilor tăi acestora (N) viață pașnică, lungime de zile, înțelepciune, dragoste unuia către altul, într-u statornicia păcii, dar de prunci, seminție cu viață îndelungată, cununa cea neveștejită a măririi (slavei). Învrednicește-i pe dânșii aș-i vedea pe fiii fiilor lor …și le dă lor din roua cerului de sus și din grăsime pământului. Umple casele lor de grâu, de vin, de untdelemn și de toată bunătatea, ca să dea și celor lipsiți; dăruind și celor ce sunt dimpreună cu dânșii toate cererile cele pentru mântuire.”

Iată cum Dumnezeu se îngrijește de oameni și pune început bun în fiecare familie care nu se depărtează de El și merg pe cărările Lui. Dar pentru ca legătura dintr soți să se sfințească este nevoie de iubire. Dacă la celelalte Sfinte Taine este nevoie de animite materii pentru a se sfinți, la Sfânta Taină a Nunții este nevoie de iubire.

Atunci când dragostea lipsește sau când copiii sunt zămisliți în păcate Dumnezeu își retrage harul Său, motiv pentru care sunt atât de multe familii în care există ură, neînțelegeri și suferințe de tot felul. Astfel de părinți se întreabă de ce au copii bolnavi si atâtea probleme fără ca măcar să știe care este consecința necazurilor lor.

Tot într-o rugăciune rostită de preot la Taina Cununiei preotul spune: „Dăruiește-le lor roadă pântecelui, dobândire de prunci buni”, dar în zilele noastre ce vedem? Vedem mame ce își abandonează pruncii sau mai rău îi ucid în pântece. Sunt fete care după vârsta de 14 ani devin mame și neputând să își crească copiii îi lasă ori în grija părinților, ori în grija statului.

Și în sprijnul acestora vine de multe ori tot Biserica prin diferite asociații și nu numai.

Tot Biserica este cea care întâmpină cu rugăciuni pe cel nou-născut și pe mama lui încă din prima zi de viață când moașa aduce într-un vas apa pregătită spre sfințire iar preotul spune: „… Și fă-o robilor tăi celor ce vor gusta dintr-însa sau vor lua, sau se vor stropi, spre alinarea durerilor, iertarea păcatelor, depărtarea tuturor relelor, spre tărie, vindecare și sfințirea caselor.” În aceiași zi, preotul merge la casa unde s-a născut pruncul și se roagă pentru ca Dumnezeu să o păzească pe mama și pe pruncul pe care l-a născut. Se mai roagă și pentru ca: „pe pruncul, care s-a născut dintr-însa, să îl ferească de toată fermecătura, de toată răutatea, de tot fivorul potrivnicului, de duhurile viclene cele de peste zi si cele de peste noapte.” În aceiași rugăciune zice: „Iar pe pruncul care s-a născut dintr-însa învrednicește-l să se închine Biserici pământești, pe care ai gătit-o ca să fie mărit numele Tău cel Sfânt.”

„Omul este un fenomen ciudat în multe privințe. Născut pentru credință, el primește credința o dată cu Sfântul Botez; aceasta îi este pecetluită cu Mirungerea și totuși, cât de ușor devine el necredincios! Credința cere o raportare vie la Dumnezeu ca interlocutor personal, împlinită prin iubire. Credința nu este o simplă lucrare corespunzând unui comportament al sufletului uman, ea depășește un simplu act volitiv, un act sentimental sau unul rațional. Chiar și suma acestora nu poate epuiza actul credinței. Acel „totul este cu putință celui care crede” mărtuisit de Sfântul Serafim de Sarov înainte de minunea vindecării unei persoane paralizate ne ajută să înțelegem credința ca pe o altfel de putere decât cea psihosomatică.” Și nu numai credința o primește cel botezat ci și multe alte daruri minunate, numai că noi trebuie să le păstrăm așa cum ne îndeamnă rugăciunile de la Taina Botezului: „… și îl fă pe el oaie cuvântătoare turmei celei sfinte a Hristosului Tău, mădular cinstit al Bisericii Tale, fie și moștean al al împărăției Tale. Ca după poruncile Tale viețuind și păzind pecetea nestricăciunii și ferind veșmântul neîntinat, să dobândească fericirea sfinților întru împărăția Ta.”

Așadar, numai prin Sfintele Taine care sunt administrate si păstrate de Biserică, creștinul primește har și binecuvântare de la Dumnezeu.

„Și, pentru că prin termenul Biserica nu se înțelege numai clădirea în care credincioșii se adună pentru a se ruga și locul în care se săvârșesc Sfintele Slujbe, ci și totalitatea credincioșilor care Îl mărturisesc pe Iisus Hristos și învățătura Lui neschimbată și Îl recunosc drept cap al Bisericii, este foarte important ca tinerii și copiii să-și cunoască bine preotul paroh și pe enoriași pentru ca împreună să-L mărturisească pe Hristos.”

Pentru o apropiere a acestora de parohie și de activitățile acesteia, se impune realizarea unor activități comune, acestea putând fi variate: organizarea unor seri duhovnicești în care copiii să fie invitați la rugăciune, la meditații, la discuții. Nu pot fi neglijate nici pelerinajele, excursiile sau activitățile de binefacere. „Parohia este o comunitate disciplinată care păstrează adât coeziunea internă cât și comuniunea cu celelalte parohi, cu Eparhia și celelalte biserici.” Costurile acestora nu sunt foarte ridicate din partea comunității parohiale, în schimb eficiența lor ar fi remarcabilă. Copiii ar simți că fac parte din familia parohiei.

Fiecare preot sau profesor de religie poate să vină cu idei noi care să-i implice pe elevi în comunitatea parohială, transmițând astfel cuvântul Evangheliei.

Depinde de noi, părinți, preoți și profesori cât de bine știm să-i educăm pe cei mici și cât de pricepuți suntem în a le gestiona timpul iar „cei care sunt nepăsători și reci cu mintea față de maica lor, Biserica, prin aceasta ei arată că nu o cunosc suficient, nu îi știu valoarea și nu înțeleg fericirea de a-i aparține”.

2.1.10. Cântarea religioasă

„Cântările religioase sunt însăși credința cântată și reprezintă o teologie practică.”

În selecționarea cântărilor religioase ce urmează a fi învățate de către elevi amintesc următoarele criterii:

Vârsta copiilor. Cântările religioase să fie alese în funcție de stadiul învățării intelectuale și afective a elevilor;

Întinderea vocilor. Acele cântări religioase care cunt alcătuite din sunete mai înalte sau mai joase decât întinderea vocilor copiilor nu pot fi interpretate corect;

Tematică programei școlare. Programa prevede sugestii pentru repertoriul de cântece și pentru audițiile muzicale, în conformitate cu programa școlară de muzică pentru fiecare clasă în parte.

După ce cântarea religioasă a fost aleasă urmează învățarea acesteia la clasele mici, după auz, iar cu ajutorul notelor muzicale în clasele mari.

Etapele învățării după auz a unei cântări religioase sunt:

Prezentarea cântării – se anunță titlul cântării cu specificarea categoriei de cântări din care face parte: cântare din Sfântă Liturghie, cântare în cinstea Maicii Domnului, colinde, cântare specifică postului mare;

Se comunică numele compozitorului și al autorului versurilor și se dau cele mai semnificative date biografice ale acestora;

Profesorul interpretează demonstrativ cântarea în întregime sau această se audiază;

Se dau scurte explicații legate de structura cântării: numărul de rânduri melodice, un rând melodic corespunzând unui vers poetic;

Se face analiza literară a textului cântării în strânsă legătură cu conținutul muzical.

2.1.11. Metoda îndrumării teoretice și practice

Sentimentul religios devine mult mai profud atunci când el se formează din practică, din trăire, și nu din teorie. Cel ce nu frecventează Biserica nu este creștin autentic. Copiii trebuie să fie deprinși cu mersul la Biserică în Duminici și sărbători mai ales la Sfânta Liturghie. Pentru cei ce cred în Dumnezeu nu e prea mult să participe două ore pe săptămână la Sfânta Liturghie. Cei ce nu fac lucrul acesta nu se pot numi credincioși, pentru că nu sunt.

Îndrumarea teoretică și practică este „metoda care precede sau însoțește desfășurarea unei activități practice, ajutând la precizarea modului de comportare a elevilor în anumite condiții și la deprinderea unor reguli de comportament”.

Profesorul trebuie să explice elevilor motivul și scopul pentru care face îndrumarea, precum și regulile, indicațiile, necesare realizării activității respective. De asemenea, îi va îndruma pe elevi să evite automatizarea practicilor religioase observate și exersate de către ei, deoarece această nu are că rezultat ajungerea la trăirea religioasă. Totul trebuie făcut din suflet și nu doar formal.

De exemplu, înaintea serbării de Crăciun, profesorul de religie trebuie să organizeze o activitate de îndrumare:

Teoretică, referitoare la veșmintele pe care le purtau oamenii din acea vreme, obiectele care au fost dăruite Pruncului Iisus, momentele principale ale scenetei în care urmează să joace și simbolistica acestora, comportamentul care se impune în acest context.

Practică, referitoare la anumite reguli privind ținuta vestimentară, comportamentul și locul pe care îl ocupă fiecare dintre ei în scenetă, la atitudinea pe care trebuie să o aibă pe tot parcursul serbarii.

Profesorul va urmări modul în care elevii respectă îndrumările date, revenind și insistând acolo unde este cazul, în vederea formării deprinderilor de practică liturgică și de comportament moral.

Atât serbările pe care profesorul de religie le organizează cu elevii în cele mai importante momente din viață creștinilor, cât și colindele pe care preoții le pregătesc cu copiii satului pentru ca de Crăciun să meargă la fiecare casă pentru a vesti Nașterea Domnului, le aduc acestora multă bucurie în suflete.

2.2. Vizita și excursiile la biserici și mănăstiri – forme eficiente de educație, de cunoaștere și trăire religioasă

Pelerinajele la mănăstirile din țară ca și vizitele și excursiile la biserici, oferă elevilor posibilitatea dobândirii sau aprofundării cunoștințelor religioase. Mergând în acele locuri pline de încărcătură religioasă și istorică, elevii pot afla direct modul in care a fost și este trăită credința ortodoxă.

Vizitele și excursiile la biserici și mănăstiri se realizează cu elevii dintr-o clasă, din clase paralele sau cu nivel de școlaritate apropiat.

Majoritatea pelerinajelor se organizează la începutul vacanței de vară, pe o perioadă de trei zile. Elevii din diferite clase gimnaziale, chiar și foști elevi îți pot manifesta dorința de a participa la pelerinajele organizate, pentru a se ocupa cele 40 de locuri din autocar, selectându-se dintre doritori pe cei mai buni.

Vizitele și excursiile la biserici și mănăstiri pot fi de mai multe tipuri:

Vizite și excursii introductive. Sunt organizate cu scopul de a-i pregăti pe elevi pentru înțelegerea cunoștiințelor ce urmează să fie predate. Elevii vor fi orientați să urmărească aspectele legate de viața personalităților religioase, să asculte sfaturile preoților duhovnici, să rețină explicațiile ghidului, să achiziționeze material intuitiv (icoane, vederi, DVD-uri) care pot fi folosite la orele de religie. Profesorul va urmări modul în care elevii exersează deprinderile formate în timpul orelor cu privire la actele de cult extern. De multe ori unii elevi din cauza neatenției sau a faptului că sunt prea distrați și a lipsei de evlavie nu își fac corect semnul Sfintei Cruci, au o atitudine oarecum necuviincioasă în Sfintele Biserici sau in incinta mănăstirilor. Pentru astfel de elevi trebuie găsite cele mai eficiente metode. Faptul că elevii sunt prezenți și cu sufletul nu numai cu trupul la Sfânta Liturghie o dovedește lipsa întrebărilor în timpul Sfintei Liturghii referitoare la slujbă, la predica preotului, la învățăturile sale, la Sfintele Moaște cât și la interiorul și exteriorul bisericii. O altă mângâiere sufletească poate veni din partea elevilor atunci când profesorul de religie îi vede pe aceștia cumpărând diferite icoane, cărți, DVD-uri, etc. Aceștia nu cumpără doar pentru ei, ci și pentru cei dragi de acasă, făcând afirmații de genul: „Icoana aceasta e cu Sfinții Împărați Constantin și Elena așa că i-o voi face cadou mamei mele.”, sau: „Brelocul acesta îl iau pentru tata să îl aibă la mașină.” Cei care aveau frați mai mici pot cumpăra cărți cu istorioare religioase pentru a le citi din ele.

Vizite și excursii organizate în vederea comunicării de cunoștințe. Aceste vizite și excursii se realizează în vederea însușirii unor cunoștințe referitoare la locașul de cult, la viața unor sfinți, a unor personalități bisericesti. Datorită faptului că vizitele oferă o mare varietate de informații, profesorul trebuie să valorifice din plin acest lucru și să puncteze esențialul.

Vizitele și excursiile de consolidare și fixare a cunoștințelor. Se organizează la sfârșitul unui capitol sau a unei teme. Prezintă avantajul că elevii urmăresc și încearcă să afle mai multe amănunte.

Afirmam mai sus că majoritatea pelerinajelor se organizează pe o perioadă de trei zile. Pentru ca drumul să nu fie plictisitor și obositor, în autocar se pot organiza diferite jocuri didactice alternate cu cântări religioase. „În reușita jocului, elevul se antrenează cu toate disponibilitățile fizice, intelectuale și afective pe care le are. Definitoriu pentru copil, jocul didactic îi dezvoltă capacitatea de a se adapta la situații noi care apar și de a acționa independent pe parcursul jocului. Jocul didactic urmărește realizarea unor obiective religios-morale, prin antrenarea elevilor într-o activitate în care se exersează un conținut conform cu obiectivele propuse. Atractivitatea și eficienta jocului didactic depinde de ingeniozitatea profesorului în alegerea și organizarea acestuia, ținând cont de particularitățile elevilor.” 84

Dintre cele trei tipuri de jocuri didactice existențe și anume: jocul de decizie, jocul de arbitraj și jocul de competiție, în autocar se pot găsi sau inventa jocuri pentru toate aceste tipuri.

Un exemplu pentru jocul de decizie îl poate constitui situație în care, dacă a fost găsit un copil, despre care nimeni nu știe dacă a fost botezat sau nu, copilul poate fi botezat știind că Sfânta Taină a Botezului nu se repetă. Atunci unul dintre elevi numit de profesor poate da răspunsul.

Pentru jocul de arbitraj pot da următorul exemplu: Între un elev ortodox și un elev de altă confesiune a apărut o problemă conflictuală legată de închinarea la icoane. Ortodoxul încercând să îl convingă pe de-o parte pe penticostal că noi nu ne închinăm la materia din care este făcută icoana ci la Persoana care este reprezentată în icoană; iar pe de altă parte penticostalul încearcă să-l convingă pe ortodox că icoana este chip cioplit. Apoi profesorul desemnează un elev pentru a soluționa această problemă conflictuală.

Pentru jocul de competiție pot da următorul exemplu în care sunt antrenați individual toți elevii. Jocul este simplu și se numește fazan pe nume biblice. Un elev spune un nume sau un cuvânt biblic care să înceapă cu litera „a”. Astfel, în ordine, toți elevii spun toate cuvintele care încep cu litera „a” dar fără a le repeta. Cel care nu mai știe are „f” de la fazan și se trece la litera următoare. Jocul se poate organiza și pe echipe. În același joc în loc de nume biblice se pot folosi cuvinte care desemnează alimente de post.

Mai presus de distracțiile care li se oferă elevilor în timpul pelerinajelor este ajutorul pe care îl primesc în urma rugăciunilor făcute de către preoți și de fiecare dintre ei în fața diferitelor icoane sau la Sfintele Moaște.

În concluzie, vizitele și excursiile la mânăstiri și la biserici sunt deosebit de benefice nu numai pentru elevi, ci și pentru cei care îi însoțesc (profesori, părinți, bunici), dar și pentru cei cărora le sunt împărtășite gândurile și bogățiile duhovnicești cu care aceștia se întorc.

CAPITOLUL AL III-LEA

3.1. Organizarea cercetării

Cercetarea de față se include în sfera studiilor calitative urmărind demersul științific și metodologic al tezelor de specialitate din domeniul pedagogiei.

Practica pedagogică oferă nenumărate posibilități de cercetare, deoarece ea presupune confruntarea cu o gamă largă de probleme la care trebuie găsite sugestii, soluții pentru a fi rezolvate.

Cercetarea pedagogică este înțeleasă ca „o strategie înteprinsă în vederea surprinderii unor relații inedite între componentele acțiunii educaționale și a deprinderii unor soluții și variante optime în desfășurarea sa ulterioară”. Poate lua forme variate, de la simpla observare dirijată la experimentarea de tip formative.

În cercetarea pedagogică se utilizează „trei grupe de metode: de documentare, de cercetare-proiectare și metode de analiză, preluare și interpretare a datelor experimentale”.

Întreaga activitate de documentare, convorbirile, dezbaterile și clarificările rezultate contribuie la definirea problematicii cercetării, adică a perspective teoretice pe care cercetătorul se decide să o adopte pentru tratarea și aprofundarea problemei abordate. Astfel pe baza informării bibliografice, a schemelor, modelelor explicative, a paradigmelor furnizate de lucrările de referinșă, cercetătorul adoptă un cadru teoretic ce corespunde temei respective și explicitează propria problematic, redefinește cât mai bine obiectul cercetării sale, perspectiva de abordare.

Prezenta cercetare s-a realizat de-a lungul anului școlar 2013-2014 la: Școala gimnazială Viișoara – clasa a V-a experimentală și Școala gimnazială Lisa – clasa de control;

Școala Generală Nr. 1 Polovragi, la clasele a V-a, pe o perioadă de 26 de săptămâni.

Aceasta este o cercetare de tip invetigativ-ameliorativ care își propune atât consemnarea problemelor privitoare la învățarea noțiunilor legate de Taina Împătășaniei, cât și ameliorarea unor aspect legate de receptarea și emiterea mesajului religios.

În funcție de obiectivele propuse, se urmărește să se pună în evidență și importanța combinării metodelor tradiționale cu cele modern, în educarea elevilor din gimnaziu.

În cadrul cercetării de față, avem ca scop evidențierea efectului predării Tainei Împătășaniei, extins în problema devenirii morale a copiilor la vârstă școlară medie.

Având în vederea complexitatea problemelor cu care se confruntă tema de cercetare vom încerca să structurăm componentele acesteia:

Tipul copiilor: din familii defavorizate, familii monoparentale, copii orfani.

Relația școală – familie și școală famile extinsă

Comportamentul moral al copiilor de vârstă școlară mică în gimnazii.

În cele din urmă ne vom opri la analiza unui grup de copii din familii monoparentale în dificultate.

Decizia de efectua, un studiu, bazat anume pe analiza efectului predării Tainei Împătășaniei, extins în problema devenirii morale a copiilor la vârstă școlară medie, este datorat faptului că acesta ar fi relevant în condițiile actuale, și anume pentru faptul că o bună parte din familii sunt afectate de sărăcie și de lipsa locurilor de muncă bine plătite pentru părinți, aceștia fiind nevoiți să plece la muncă peste hotare. Copiii sunt lăsați astfel la voia întâmplării, sau în grija familiei extinse. În cele mai multe cazuri mamele rămân să aibă grijă de creșterea și educarea copilului iar tații pleacă la muncă.

Percepția religioasă a lumii poziționează prin ea însăși omul și umanitatea pe traiectul rectitudinii morale. Omul nu izbândește numai prin inteligență și raționalitate. Sunt situații în care aceste acte, profesate unilateral, conduc mai degrabă la pierzanie, la dezagregare existentiala.

Constituie o naivitate să expulzăm religia pentru că nu parvine la o explicație științifică a realului, din cauza „iraționalității” sale. Chiar dacă religia s-ar reduce numai la credință, nu trebuie minimalizat rolul educativ al acesteia. Educația – consideră Rene Hubert (1965, p. 454) nu poate fi nici exclusiv rațională, nici exclusiv confesională. „Sarcina educației concepută în sens spiritual – scrie Rudolf Steiner (1966, p. 20) – este de a duce cuplul Suflet-Duh spre o armonie cu un altul, Viață-Corp.” Iar dictonul „crede și nu cerceta” pus pe seama religiei în mod nejustificat, caci această invitație nu o găsim în Biblie, nu trebuie interpretat ca o pledoarie pentru inactivitate în planul observării și investigației științifice, ci, mai degrabă, ca un îndemn la întemeierea unui ideal personal, coerent si imperturbabil: crede și nu cerceta temeiul credinței tale, nu te îndoi de ea, fii perseverent și mergi mai departe.

Orice pedagogie se ciocnesște de această problemă: dacă un copil poate și trebuie saă acceadă la credința religioasă. După unii, această posibilitate este dată de însăși grația divină. „Credinta, în ceea ce are matur, constă în acceptarea ofertei divine: a accede la inaccesibil, a vedea ceea ce este invizibil, a participa la gloria și la atotputernicia lui Dumnezeu” (Voeltzel, 1960, p. 10).

Credința este o treaptă necesară pe drumul cunoașterii și autocunoașterii. Prin religie, copilul nu numai ca este pus în relație cu zonele perfecțiunii transcendente, dar – totodată – la nivelul persoanei, se creează o predispoziție de inserție a eului într-o regiune de valori profunde, unde viața se concentrează, devine mai personală, mai autentică.

De altfel, între credință și educație relațiile sunt de un tip special. Se știe că educația tinde să spiritualizeze mai profund ceea ce natura sau grația divină a pus în om și să-l înnobileze cu noi valori. Viitorul unui om sau al unei comunități se clădește plecând de la supoziția dezirabilității și credinței că acel viitor este cel ce merită a fi conturat, câștigat, atins. Succesul unui act educativ este dat și de insistența cu care educatorul își imaginează contururile personalității viitoare și meditează adânc la toate detaliile acestui profil, fără nimic în plus sau în minus, profil ce poate dobândi valoare operațională fiind luat drept ghid și model corector, atât pentru traseul ce-l are de parcurs, cât și pentru scopul ce-l are de atins.

Elevul are nevoie de credință – dar nu prin minciună, frică, inoculare – că ceea ce face este bun, corect, dezirabil. Trebuie să se încreadă în omul de lângă el. Trebuie să consimtă că modelul ce-l are în față – dascălul – este unul ce merita a fi urmat.

Educația are o nevoie de stringență de credință, aceasta trebuind să fie catalizatorul inițial al oricărei acțiuni pedagogice. Credința în ceea ce faci, în felul cum faci, în menirea ce-o ai, în ținta ce-o vrei atinsă, nu numai că orientează și lumineaza calea pe care mergi, dar îți dă acea siguranță, certitudine, rectitudine și fermitate de care tu, ca profesor, ai atâta nevoie.

Religia îi oferă omului șansa de a se proiecta într-un orizont de valabilitate ce transcede orice dat factual. „A trăi ca ființă umană – spune Mircea Eliade – este în sine un act religios, deoarece alimentația, viața sexuală și munca au o valoare sacramentală” (1990, p. 131).

O religie se caracterizează prin administrarea sacrului. Sacrul este legat de unele lucruri (obiecte de cult), ființe (preotul, oficiantul), spații (templul, biserica), momente (duminica, ziua de Paște, Crăciunul). Aceasta nu este o calitate intrinsecă, ci una dobândită, oferită prin grație divină.

Educația omului este autentică atunci când se bazează, dar și fundamentează un sistem axiologic individual, relativ imperturbabil, incluzând valori fundamentale, constante. Condiționările cotidiene la care este supus individul, contribuie din plin la eroziunea spiritualității, a simțului critic și a sentimentului resposabilității.

Existența noastră nu se poate reduce la coordonatele strict materiale. Materialitatea poate deveni, uneori, un corsaj și o piedică a plenarei manifestări a duhului, a sensului acestuia. Existența nu este numai de ordinul concretului, al observabilului, ci și al potențialității și dezirabilității.

Raportarea omului la un plan valoric superior, stabil, și coerent, cum este cel al valorilor religioase, este necesară și deosebit de fertilă în zilele noastre. Fără relaționarea la o dimensiune profundă a existenței, anume cea conturată de lumea valorilor, însăși activitatea și viața omului își pierd din substanță. Pentru viața umană, lumea valorilor în general este un punct de sprijin în univers, un temei ineluctabil pentru generarea unui surplus de energie spirituală,care ar putea perfecta întreaga existență umană.

Educația religioasă construiește, pe lângă baza de cunoștiințe datorate educației secularizate, și ceva în plus: ea are în vedere și de ce-ul vieții, al existenței, întrebarea intrebărilor dintotdeauna. Ea presupune o introducere a subiectului în marile mistere, facilitând întâlnirea și înțelegerea religiei și tradiției creștine. Experiența religioasă îl face pe om să înțeleagă și să acționeze mai bine, îl invită la reflecție, îl luminează interior. Educația religioasă are drept obiectiv cultivarea și dezvoltarea religiozității la individul copil sau adult. Esența religiei constă în fenomenul de credință. Religiozitatea este o stare psihică derivată din credința într-un principiu suprem și etern. Este religioasă acea persoana care este convinsă că întregul univers este stăpânit și direcționat de o putere absolută și imperturbabilă: Dumnezeu. De aici derivă și sentimentul de respect și de venerație față de această instanță transcendentă. Orice act religios mai implică o serie de elemente, cum sunt: noțiunile, simbolurile, concepțiile de viață sau morale, idealurile, convingerile.

Trăsăturile educației religioase sunt următoarele:

Doar omul poate fi educat în perspectiva religioasă: această latură formativă, ca și educația în general, nu poate fi apanajul lumii animale;

Presupune, în afară de om, prezența dimensiunii transcendente, a unui factor informant mai presus de om și de lume;

În formarea religioasă a omului, libertatea este premisa, rezultat al actului paideutic: este exclusă orice formă de constrângere sau supunere;

Educația religioasă presupune o serie de tactici procedurale și metodologice deliberate și conștiente.

Educația religioasă se poate realiza direct, prin instrucție, prin însușirea teoretică a fenomenelor religioase. Dar ea se poate insinua și indirect, prin modelare, prin educarea caracterului și a voinței, prin formarea personalității religioase. Ea are mai întâi o funcție informativă, respectiv de punere la dispoziția elevilor a unui set de cunoștiințe specifice, cu caracter teologic, dar și un pronunțat caracter formativ, de interiorizare și traducere în fapte de viață a normelor religioase și nu în ultimul rând religia va oferi omului un ansamblu de valori spirituale, de ordin moral.

Prin educația creștină se urmărește formarea și perfecționarea a două componente de bază: sufletul și trupul. În tradiția creștină, trupul nu este un simplu depozitar sau o umbră a sufletului, ci un element esențial al naturii omenești care merită un tratament special. Desigur sufletul deține supremația e l primeste cea mai mare atenție, dar nu disprețuind natura fizică a omului.

Consider că sintagma „educație religioasă” este mai corectă și mai fundamentată științific decât expresia „educație moral-religioasă”. Educația morală (ca si cea estetică, intelectuală, fizică etc.) constituie o componentă autonomă, care nu se poate „topi” într-o altă latură fără riscul pierderii identității proprii; la fel, educația religioasă nu trebuie conexată forțat la o componentă tradițională numai de dragul de a fi acceptată mai ușor.

Scopul cercetării. Ca oricare cercetare pedagogică și cea de față este înteprinsă pentru dezvoltarea și perfecționarea continuă a procesului de învățământ. În inițierea cercetării am pornit de la convingerea că există discrepanță uneori între eforturile ce se fac pentru realizarea unei calități superioare de învățământ și rezultatele care se obțin.

Metoda experimentului. Orice intervenție educativă a profesorului are un scop clar. Formularea lui pornește de la cunoașterea unei stări de fapt și vizează o stare nouă, ameliorată. Cunoașterea elevului și a grupului la momentul inițierii intervențiilor și viziunea asupra a ceea ce se urmărește a se obține îl ferește pe profesor de acțiuni hazardate, arbitrare și sporește șansele ca acțiunea sa să aibă eficiență.

Dacă nimeni nu se îndoiește de necesitatea cunoașterii, în general, a obiectului asupra căruia acționezi pentru a obține o transformare a acestuia, în ceea ce privește cunoașterea elevului, aceasta este cu atât mai imperioasă, cu cât obiectul nu este o realitate inertă, ci o ființă conștientă, a cărei transformare vizează resorturile ei profunde. Empirismul, care încă se mai întâlnește în acest domeniu, trebuie să-i ia locul cunoașterea sistematică, desfășurată după toate regulile științei. Intuiția, flerul, spontaneitatea sunt indiscutabil utile, dar nuși suficiente. Aplicarea noului fără o stăpânire temeinică a tehnicii respective face mari deservicii procesului educativ și compromite prestația profesorului.

În ipostaza de obiect al educației, colectivul este supus neîntrerupt acțiunilor educative conștiente și organizate. Ca atare, tot ceea ce întreprinde educatorul pentru cunoașterea colectivului său nu se poate face pe fondul acțiunilor educative ce se exercită asupra sa. Nu vom putea întrerupe sau elimina acțiunile educative pentru a realiza cunoașterea tot așa cum cunoașterea, la rândul său, nu este posibilă decât ca o componentă intrinsecă relației educative.

Metoda experimentului este o expresie concludentă a acestei interdependențe dintre cunoaștere și acțiune. Ea constă în inițierea pe baza constatărilor efectuate cu ajutorul metodelor descrise, a unor acțiuni educative care să conducă la anihilarea manifestărilor negative și la înscrierea colectivului pe traiectoria firească a evoluției sale. Aceste acțiuni sunt determinate în mod riguros de ceea ce s-a întâmplat până în acel moment în colectiv, consecințele lor putând fi totodată detectate și controlate. Intervențiile pe care le propune această metodă au o dublă determinare: retroactivă – consecința firească a ceea ce s-a întâmplat în trecut, proactivă – avându-se în vedere consecințele ulterioare.

Obiectivele cercetării. În vederea demonstrării ipotezei mi-am propus declanșarea unei cercetări psihologice în care am folosit o serie de metode de cercetare.

În relația directă cu ipoteza formulată, pentru realizarea unui demers sistematic în verificarea ei experimentală, am stabilit următoarele obiective:

Relevanța utilizării metodelor și procedeelor adecvate în vederea predării-învățării tematicii prezentate;

Evidențierea importanței acluzionării noțiunilor referitoare la tematica prezentată;

Cunoașterea cantității, calității și operaținalizării informațiilor privind aspecte fundamentale ale studiului tematicii prezentate;

Asigurarea unui climat favorabil desfășurării activităților de comunicare propriu-zisă pentru abordarea celor mai captivante forme de activitate privind predarea tematicii prezentate;

Optimizarea predării-învățării tematicii prezentate prin utilizarea unor tehnici și metode activ-participative combinate cu cele tradiționale creând astfel un climat necesar adaptării ritmice la activitatea școlară;

Identificarea unor relații între asimilarea corectă a noțiunilor privind tematica prezentată;

Identificarea gradului de influență al mediului needucativ asupra dezvoltării abilităților de comunicare utilizănd metode didactice adecvate;

Organizarea activității de învățare prin alternarea secvențelor de activitate individuală cu activitatea pe grupe și frontală.

Elaborarea programului de învățare diferențiată și amplificarea acestuia pentru asimilarea corectă și adecvată a noțiunilor legate de tematica prezentată, către toți elevii, indiferent de capacitățile lor intelectuale.

Tema cercetării a fost stabilită în urma constatării că elevii participă cu mai mult interes la lecțiile în care predarea se face îmbinând armonios metodele tradiționale cu cele moderne, activ-participative.

Ipoteza cercetării. Cercetarea pe care am înteprins-o, fiind o cercetare de tip investigativ-ameliorativ, a avut ca scop, și găsirea unor modalități de eficientizare a practicilor instructive. Ținând cont de particularitățile psihologice ale vârstei școlare, de conținutul programei de religie pentru gimnaziu și de cerințele realizării învățământului actual am formulat următoarea ipoteză: apelând preponderat la o serie de activități constând în aplicarea unor metode și procedee de predare diferite, se poate asigura reușita la învățătură, dezvoltarea capacităților de investigare, a inițiativei creatoare, a capacităților de muncă independentă.

Am presupus că implementarea unui program de activități în care se utilizează un set de metode și tehnici tradiționale și moderne specifice învățământului gimnazial determină îmbogățirea sesizabilă a abilităților, în vederea adaptării optime la viața școlară, la dezvoltarea capacității elevului.

Locul și perioada desfășurării cercetării. După cum am spus, prezenta cercetare s-a realizat pe o perioadă de 26 de săptămâni, pe parcursul anului școlar 2013-2013, la clasele a V-a experimentală Viișoara și de control Lisa. Clasa a V-a Viișoara a constituit clasa-experiment, iar cealaltă clasă a fost clasa-martor.

Eșantionul. Fiecare clasă a avut câte 18 elevi, cu vârste de 10-11 ani.

Conținutul. Am folosit studiul bibliographic deoarece am considerat că această metodă este indispensabilă pentru orice cercetare datorită exploziei informaționale care se manifestă pregnant. Acest fapt determină perisabilitatea crescută a informațiilor în toate domeniile de activitate. Așadar, studiul bibliographic a fost utilizat în scopul documentării profunde. Lectura a fost principal metodă, însoțită de conspecte, notițe și interpretări au fost clasificate în funcție de interesul și ponderea pe care o au în întocmirea lucrării pe capitole și subcapitole

Studiul bibliographic a necesitat o muncă intensă, dar ordonată și rațională.

Documentarea bibliografică a început prin a citi cărți de specialitate legate de tema lucrării: Sfânta Taină a Împărtășaniei; Despre sărbători. Împărțirea și importanța lor; Duminica – sărbătoarea creștinilor; Sărbătorile împărătești 

Acest studiu m-a ajutat la găsirea unor informații necesare temei de lucru.

Ceea ce m-a determinat să utilizez observația științifică a fost faptul că aceasta este considerată de cele mai multe ori, ca fiind prima și cea mai simplă metodă de cercetare, ce constă în urmărirea intenționată și înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale grupului ca și al contextului situațional al comportamentului, fără nicio intervenție de afară.

S-a utilizat această metodă în mod sistematic, ținându-se cont de condițiile unei bune observații: urmărrirea influențelor exercitate de practicarea exercițiilor diferite legate de tema în dezbatere; formularea concluziilor și a propunerilor pentru îmbunătățirea activitățiilor.

Ea se realizează pe tot parcursul cercetării. Observația finală se deosebește de cea inițială prin faptul că include un plus de cunoaștere.

Utilizarea experimentului pedagogic a fost impusă pentru că aceasta este o acțiune de observare și investigare care ne permite să cunoaștem, ameliorăm sau inovăm fenomenul educațional.

Rolul experimentului constă în explicarea, interpretarea, generalizarea și inovarea fenomenului educațoinal prin schimbări de structură sau prin introducerea de noi metodologii mai eficiente.

Experimentul a avut următoarea succesiune: stabilirea temei propriu-zise; precizarea scopului experimentului; emiterea ipotezei; alegerea subiecților; stabilirea testelor și tehnicilor de înregistrare a rezultatelor, a metodologiei de aplicare a lor.

Experimentul a fost utilizat deoarece este o metodă de cunoaștere a realității. Am ținut cont de faptul că efectuarea unor cercetări se realizează pentru a controla sau verifica valoarea unei idei experimentale. De asemenea, experimental presupune o stare civilă a subiectului, fiind o activitate cu caracter premeditat.

„Fiecare metodă se aplică diferențiat de la un domeniu la altul și numai în măsura în care reușim s-o adaptăm obiectivului supus investigării, ea capătă valențe operaționale intrinseci, conducându-se pas cu pas spre noi descoperiri. Metoda include un ansamblu de strategii prin care se poate ajunge la obținerea acțiunii educaționale.” (I. Nicola, Tratat de pedagogie)

La studiul produselor activității, activitate cu conținut religios, am urmărit nu numai însușirea cunoștințelor despre tematicile dezbătute, ci și prestația elevilor, implicarea în activitate, rapididatea în efectuarea sarcinilor, independența în realizarea unor sarcini individuale, capacitatea de efort, profunzimea și logica de gândire.

Metoda statistic-matematică cuprinde date statistice și reprezentarea grafică a acestor date prin histograme și grafice. Această metodă presupune o reprezentare grafică ce trebuie să respecte un ansamblu de pricipii ce sunt stabilite pentru vizualizare și pentru a prezenta sugestiv și elocvent datele sau indicatorii statistici. Am utilizat această metodă în scopul comparării și analizei datelor recoltate.

TEST DE EVALUARE INIȚIALĂ

CONȚINUT 1

Anul școlar 2013-2014

Disciplina Religie

Clasa a V-a

Numele și prenumele elevului:

Data susținerii testului:

Pentru rezolvarea corectă a tuturor cerințelor din partea I și din partea a II-a se acordă 78 de puncte. Pentru redactarea întregii lucrări se acordă 12 puncte. Din oficiu se acordă 10 puncte.

Timpul efectiv de lucru este de 45 de minute.

Partea I (48 de puncte)

1. Explicați, de ce rugăciunea Sfânta Taină a Împărtășaniei este atât de importantă pentru noi creștinii?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… (6 p.)

2. Cum îndepliniți in viața de toate zilele pregătirea pentru Sfânta Taină a Împărtășaniei?………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………. (6 p.)

3. Alegeți varianta corectă: (6 p.)

1. Mântuitorul a ridicat nunta la rang de Taină: (3 p.)

în Grădina Ghetsimani

la nunta din Cana Galileei

la Cina cea de Taină

2. Taina Împărtășaniei se administrează: (3 p.)

numai oamenilor bolnavi

tuturor oamenilor

numai celor de pe patul de moarte

4. Alcătuiți un scurt text de aproximativ șase rânduri, în care să prezentați rolul preotului in familia voastră. Dați un titlu potrivit. (6 p.)

5. Completați tabelul de mai jos cu informația corectă. (6 p.)

Încercuiți Tainele pe care le –ați primit o singură dată în viață.

6. Completează spațtiile punctate cu informația corectă.

Toate Sfintele Taine au fost întemeiate de către …………………………………………. . Biserica Ortodoxă are un număr de ………………. Sfinte Taine. Prin Sfânta Taină a …………………… ni se iartă păcatul strămoșesc și toate ……………………. săvârșite până în acel moment .Sfântul și Marele ………… folosit la Taina ………………………………. este untdelemn special pregătit și sfințit de arhiereii Bisericii. Sfânta Taină a ……………………….. este ca un al doilea Botez pentru că ne curățește de toate păcatele. Sfânta Împărtășanie este Însuși …………………. și ………..………………………. Mantuitorului.

7. Completează tabelul de mai jos:

8. Desenați pe verso, câteva obiecte de cult folosite la săvârșirea Sfintelor Taine. (6 p.)

Partea a II-a (30 de puncte)

Redactează o compunere de 5-7 rânduri (aproximativ 50-70 de cuvinte), în care să folosești trei Sfinte Taine. Dă untitlu sugestiv acestei compuneri.

Sfinte Taine selectate:______________ , _______________ , ________________

___________________________________

_________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Vei primi 12 puncte pentru redactarea întregii lucrări (respectarea normelor de ortografie, de punctuație și de exprimare,respectarea limitelor de spațiu indicate).

TEST DE EVALUARE INIȚIALĂ

CONȚINUT 1

Anul școlar 2013-2014

Disciplina Religie

Clasa a V-a

BAREM DE EVALUARE ȘI DE NOTARE

Se punctează oricare alte formulări / modalități de rezolvare corectă a cerințelor.

Nu se acordă punctaje intermediare, altele decât cele precizate explicit prin barem. Nu se acordă fracțiuni de punct.

Se acordă 10 puncte din oficiu. Nota finală se calculează prin împărțirea la 10 a punctajului total.

PARTEA I (48 de puncte)

6 puncte

2. 6 puncte

3. Câte 2 puncte pentru alegerea corectă. 3 x 2 = 6 puncte

4. 6 puncte

5. 6 puncte

6. 6 puncte

7. 6 puncte

8. 6 puncte

Partea a II-a (30 de puncte)

– Câte 2 puncte pentru utilizarea oricăruia dintre cei 3 Sfinte Taine alese.3 x 2 = 6 puncte

– Alegerea unui titlu sugestiv 4 puncte

– Conținut ideatic adecvat cerinței 15 puncte / tratare ezitantă, superficială a cerinței 5 puncte 15 / 5 puncte

– Coerență și echilibru al compoziției 5 puncte

Redactarea întregii lucrări: 12 puncte

Respectarea limitelor de spațiu indicate 3 puncte

Respectare normelor de exprimare și de ortografie 6 puncte

(0-1 greșeli – 6 p; 2-3 greșeli – 4 p; 4-5 greșeli – 2 p; peste 6 greșeli – 0 p)

Respectarea normelor de punctuație 3 puncte

(0-1 greșeli – 3 p; 2-3 greșeli – 2 p; 4-5 greșeli – 1 p; peste 6 greșeli – 0 p)

TEST DE EVALUARE INIȚIALĂ

CONȚINUT 2

Anul școlar 2013-2014

Disciplina Religie

Clasa a V-a

Numele și prenumele elevului:

Data susținerii testului:

Timpul efectiv de lucru este de 45 de minute.

Care este Sfânta Taină ținută pentru trup și suflet?

Câți preoți pot săvârși această Taină?

De ce credeți că Tainele trebuie să fie ținute de preoți și trebuie respectate de credincioși?

Care sunt Tainele care se repetă și care nu se repetă?

Taina Împărtășaniei este săvârșită și de Biserica Catolică și de Biserica Ortodoxă?

De ce se face Împătășania copiilor?

Ce sunt preoții?

Cine au fost urmașii lui Iisus, care i-au răspândit învățăturile?

TEST DE EVALUARE INIȚIALĂ

CONȚINUT 2

Anul școlar 2013-2014

Disciplina Religie

Clasa a V-a

BAREM DE EVALUARE ȘI DE NOTARE

Taina Sfântului Maslu – 10 p.

Maxim 7 – 5 p.; minim 2 – 5 p.

Pentru a se respecta tradiția – 10 p.

Taine care se repetă: Mirungerea, Spovedania, Împărtășania, Nunta și Maslul. Taine care nu se repetă: Botezul și Preoția – 10 p.

Da – 10 p.

Pentru a intra în „familia creștună”, pentru mântuire – 10 p.

Preoții sunt … – 10 p.

Sfinții apostoli, ucenicii lor, preoții – 10 p.

20 de puncte din oficiu;

total – 100 de puncte.

TEST DE EVALUARE INIȚIALĂ

CONȚINUT 3

Anul școlar 2013-2014

Disciplina Religie

Clasa a V-a

Numele și prenumele elevului:

Data susținerii testului:

Timpul efectiv de lucru este de 45 de minute.

1. Completați spațiile punctate cu informația corectă: Sărbătorile creștin-ortodoxe sunt acele zile din an în care credincioșii ………………. anumite evenimente din istoria ……………….. sau …………………. . Sărbătorile care sunt în legătură directă cu una din persoanele Sfintei Treimi, se numesc sărbători …………… Ele se pot grupa în funcție de dată în: sărbători ………… cu …………… și sărbători ……… cu …………. .

2. În coloana (A) sunt enumerate datele unor sărbători domnești cu dată fixe. Înscrie în partea din stânga din fața fiecărei date din coloana (A), litera din coloana (B) care corespunde sărbătorii din ziua respectivă.

A B

………………. 1. 25 dec. a. Botezul Domnului

………………. 2. 6 aug. b. Tăierea împrejur

………………. 3. 2 feb. c. Nașterea Domnului

……………… 4. 1 ian. d. Înălțarea Sf. Cruci

………………. 5. 14 sept. e. Schimbarea la Față

………………. 6. 6 ian. f. Întâmpinarea Domnului

………………. 7. 7 ian.

………………. 8. 8 sept.

3. Alege varianta corectă.

• Botezul Domnului se mai numește:

Epifanie;

Crăciun;

Bobotează.

• La sărbătoarea Înălțarea Sfintei Cruci se:

Sfințește apa;

Scoate Sfânta Cruce în mijlocul Bisericii;

Sfințește Sfânta Cruce.

4. Citește cu atenție fiecare din următoarele afirmații. În cazul în care apreciezi că afirmația este adevărată, încercuiește litera A; dacă apreciezi că afirmația este falsă, încercuiește litera F.

În cazul afirmației false:

– Subliniază cuvântul care face ca afirmația să fie falsă;

– Scrie în spațiul marcat răspunsul corect.

(A, F) În ziua de 14 septembrie se comemorează Înălțarea lemnului Sf. Cruci de către Împărăteasa Elena. (………………………………………….)

(A, F) Pe data de 6 ianuarie este comemorată Epifania Domnului. (……..……………..)

(A, F) Ziua de 1 ianuarie ne amintește de ziua în care Mântuitorul Iisus Hristos a fost supus unei Legi Vechi, și a primit numele „Hristos”. (……….………………………..)

(A, F) „Steaua” este o tradiție care ne amintește de Botezul Domnui. (………………………….)

(A, F) Sărbătoarea fixată la 40 de zile după Nașterea Domnului ne amintește de închinarea pruncului Iisus la templul din Ierusalim (…………………………………..)

(A, F) Ziua de 6 august ne amintește de ziua în care Iisus le-a arătat apostolilor Petru, Iacov și Ioan, în mod văzut slava dumnezeirii Sale. (…………………….……………..)

TEST DE EVALUARE INIȚIALĂ

CONȚINUT 3

Anul școlar 2013-2014

Disciplina Religie

Clasa a V-a

BAREM DE EVALUARE ȘI DE NOTARE

20 p.

3 x 8 = 24 p.

2 x 10 = 20 p.

4 x 6 – 24 p.

12 de puncte din oficiu;

total – 100 de puncte.

INTERPRETAREA REZULTATELOR

REZULTATE ABSOLUTE ȘI PROCENTUALE (PE ITEMI)

Clasa a V-a Viișoara

REZULTATE ABSOLUTE ȘI PROCENTUALE (PE ITEMI)

Clasa a V-a Lisa

Rezultatele obținute la testarea inițială

Media clasei a V-a Viișoara: 7,11

Media clasie a V-a Lisa: 5,52

Analiza și interpretarea rezultatelor testelor inițiale. Analizând rezultatele testelor de evaluare inițială, se poate spune că obiectivele de evaluare au fost atinse, în sensul că a permis măsurarea gradului de însușire a cunoștiințelor recapitulate conform planului de recapitulare întocmit la începutul anului școlar.

La itemul de la partea a II-a, singurul item subiectiv, puțini elevi au obținut punctajul maxim. Punctele minus înregistrate sunt contabilizate urmărindu-se eliminarea elementelor deficitare.

Itemii au fost aleși într-o ordine crescătoare din punctul de vedere al dificultății. Astfel, idemii 1 și 2 (obiectivi), de la Subiectul I au avut un grad redus de dificultate, ceea ce a determinat răspunsuri corecte din partea elevilor, într-o proporție importantă. Erorile semnalate au avut la bază confuzia, neatenția.

Itemii semiobiectivi de la Partea I au fost de o dificultate medie spre mare, întrucât au solicitat un anumit grad de coerență în formularea răspunsurilor, punând accent pe nivelurile cognitive superioare.

La partea a II-a, compunerea, s-au verificat mai multe aspecte ale limbii, atât noțiunile de teorie, cât și lexicul, noțiunile de gramatică necesare exprimării corecte. De aceea, pentru acest item beremului i-au fost alocate puncte și pentru creativitate, originalitate.

În cadrul testului s-au acordat punctaje favorizate obținerii notei minime de promovare, iar punctajele de la itemul subiectiv au avut menirea de a departaja corespunzător pe elevii care au cunoștințe de limbă, comunicare și competențe medii sau superioare.

Analiza SWOT a rezultatelor evaluării inițiale. Analiza rezultatelor obținute la testarea inițială la religie de către elevii claselor a V-a permite descrierea detaliată a problemelor și a dificultăților cu care se confruntă elevii acestor clase, dar și reliefarea succintă a punctelor tari și slabe ale acestora, cum reiese din lucrările supuse analizei.

La clasele a V-a elevii întâmpină următoarele dificultăți/probleme:

De ortografie și de punctuație – sesizarea rolului semnelor de ortografie și de punctuație într-un text și utilizarea corectă / adecvată a acestora;

De identificare a Sfintelor Taine;

De discriminare a Sfintelor Taine;

Exprimarea incorectă, greoaie, inadecvată și neliterară a ideilor;

De organizare coerentă, logică și expresivă a ideilor în scris.

Puncte tari:

Cunoașterea aprofundată a elementelor;

Identificarea relativ corectă a Sfintei Taine a Euharistiei;

Cunoașterea regulilor, normelor și canoanelor;

Identificarea relativ corectă a secvenței de text precizată în cerință;

Media clasei a V-a Viișoara a fost destul de bună.

Puncte slabe:

Probleme de ortografie și punctuație;

Probleme la rezolvarea itemilor semiobectivi;

Manifestarea, de către unii elevi, a nesiguranței în selectarea dintr-un vocabular de referință, a unor termeni adecvați tipului de comunicare impus;

Exprimarea greoaie și încâlcită;

Lipsa creativității și a originalității;

Neîncadrarea în limita de spațiu impusă;

Dificultăți de identificare a Sfintelor Taine;

Însușirea mai puțin temeinică a structurii și a tehnicii de redactare a compunerilor.

Oportunități:

Orientare pentru alegerea strategiilor educative menite să asigure procesul școlar;

Promovarea cu succes a evaluărilor interne și externe de pe parcursul anului școlar.

Amenințări:

Lipsa motivației elevilor;

Renunțarea la lectură religioasă în favoarea altor activități;

Supraîncărcarea programei școlare.

Măsuri de remediere:

Strategii didactice bine realizate, bazate pe folosirea unor mijloace și metode didactice moderne și adecvate particularităților de vârstă;

Evaluare realizată pe baza atigerii performanței minime și performanței maxime;

Continuarea administrării unor instrumente de evaluare care să conțină toate categoriile de itemi (obiectivi, semi-obiectivi, subiectivi);

Contact direct și permanent cu părinții în vederea informării etapelor parcurse de către elevi pe tot parcursul anului școlar;

Lucrul diferențiat;

Aplicarea unor metode interactive – centrate pe elev;

Elaborarea unor fișe de lucru, care urmăresc rezolvarea unor sarcini de la general la particular și de la noțiuni mai simple, la cele mai complexe;

Evaluarea continuă și periodică a tuturor elevilor prin fișe de evaluare care urmăresc mai multe categorii de itemi: subiectivi, obiectivi și semiobiectivi;

Verificarea temelor pentru acasă și observarea sistematică a elevilor;

Recapitularea unor noțiuni esențiale din clasele anterioare;

Rigurozitatea rezolvării sarcini de lucru este asigurată pe tot parcursul;

Organizarea de activități de pregătire suplimentară.

Etapa formativă. În cadrul acestei etape s-a procedat la introducerea în cercetare a noțiunilor care au legătură cu predarea – învățarea propriu-zisă a noțiunilor. Această etapă s-a desfășurat pe parcursul a 26 de săptămâni, în perioada noiembrie 2013 – mai 2014, excluzând vocanțele școlare.

Acest proces s-a desfășurat urmărind însușirea corectă a noțiunilor legate direct de tema în discuție. S-a pus accent pe însușirea corectă a noțiunii de taină.

Taina Euharistiei, fiind prima taină care a deschis studiul Sfintelor Taine a primit o atenție deosebită, mai ales pentru faptul că elevii au întâlnit informații cu totul noi despre aceasta. Pe parcursul mai multor ore de curs s-au folosit diferite tehnici și metode didactice având ca scop o bună însușire și utilizare a noțiunilor.

La începutul studierii elevii au avut de rezolvat teste inițiale pentru a vedea care era stadiul cunoștințelor pe care îl aveau în acel moment. Au urmat teste formative în care s-a urmărit în ce măsură elevii și-au însușit informațiile referitoare la tema prezentată

În momentul în care s-a trecut la studierea propriu-zisă a Sfintelor Taine, totul a fost accesibil deoarece elevii erau deja familiarizați cu termenul de taină. Introducerea noțiunilor nu a întâmpinat greutăți mai ales pentru elevii clasei-experiment care au dat dovadă de un nivel de inteligență mult mai ridicat.

Pentru verificarea cunoștințelor dobândite în etapa formativă am aplicat lotului de subiecți testul final care nu a vizat doar noțiunile legate de subiect, ci toate noțiunile asimilate până atunci. Această testare a vizat , de fape, obiectivele propuse în testarea inițială.

TESTE FINALE

REZULTATE ABSOLUTE ȘI PROCENTUALE (PE ITEMI)

Clasa a V-a Viișoara

REZULTATE ABSOLUTE ȘI PROCENTUALE (PE ITEMI)

Clasa a V-a Lisa

Rezultatele obținute la testarea finală

Media clasei a V-a Viișoara: 7,55

Media clasei a V-a Lisa: 5,88

Analiza SWOT a rezultatelor evaluării finale. Analiza rezultatelor obținute la evaluarea finală la disciplina religie de către elevii claselor a V-a a permis identificarea nivelului de cunoștințe al elevilor la final de an școlar, observarea progresului sau a regresului acestora.

Din rezultatele obținute s-a observat un progres vizibil al elevilor. Media generală, la fiecare clasă, a fost mai mare. Bineînțeles că acest fapt s-a datorat efortului depus atât de elevi, cât și de profesor, pe parcursul etapei formative, seriozității cu care elevii au privit importanța asimilării tuturor informațiilor întâlnite în acea etapă a procesului instructiv-educativ.

În rezolvarea tuturor tipurilor de itemi s-au înregistrat progrese. Elevii n-au mai întâmpinat probleme deosebite, așa cum s-a întâmplat la evaluarea inițială.

Puncte tari:

Neîntâmpinarea de greutăți în rezolvarea itemilor;

Cunoașterea rânduielilor;

Identificarea corectă a Sfintelor Taine;

Progresele făcute în ceea ce privește exprimarea scrisă;

Evitarea greșelilor de ortografie și de punctuație;

Însușirea corespunzătoare a termenilor cu specific bisericesc;

Formularea clară și corectă din punct de vedere gramatical a propozițiilor;

Dezvoltarea activității și a originalității;

Exprimarea corectă, curentă, expresivă și adecvată.

Puncte slabe:

Întâmpinarea de greutăți de identificare a conceptelor;

Manifestarea, la unii elevi, a nesiguranței în selectarea dintr-un vocabular de referință, a unor termeni adecvați;

Neîncadrarea în limita de spațiu impusă.

Oportunități:

Finalizarea cu succes a anului școlar;

Orientarea pentru alegerea strategiilor educative potrivite să asigure progresul școlar al elevilor.

Modalități de remediere. S-a propus ca măsuri de remediere pregătirea suplimentară a elevilor. De asemenea, s-a întocmit un plan de pregătire a elevilor cu rezultate bune și foarte bune, în vederea participării la olimpiadele și concursurile școlare prevăzute în calendarul activităților extrașcolare aprobate de MECTS. Acest program a funcționat și pe parcursul etapei formative, dovadă fiind rezultatele obținute la etapa județeană a Olimpiadei de Religie,

În vederea recuperării materiei pentru elevii care întâmpină dificultăți de învățare s-a propus continuarea lucrării diferențiate la clasă, insistându-se asupra unor aspecte precum: aplicații care vizează noțiuni de liturgică; intensificarea exercițiilor aplicative de recunoaștere a conceptelor; efectuarea de exerciții de expunere orală – individual sau în grup, de utilizare corectă a limbii literar-religioase; exerciții de redactare a unui text aplicat, pornind de la cuvinte date; exerciții de redactare de texte în contexte și în scopuri variate; activități de scriere imaginativă care să valorifice creativitatea elevilor.

Dacă la testarea inițială unii elevi au întâmpinat dificultăți în realizarea sarcinilor de lucru propuse, la testarea finală aceștia au deonstrat că și-au însurat cunoștințele referitoare, în special, la Sfânta Taină a Euharistiei. Astfel, trecând prin etapa formativă și realizând o serie de activități didactice axate pe aceleși obiective propuse și la testarea inițială, elevii au obținut rezultate bune, așa cum se poate observa făcând comparație între testarea inițială și cea finală.

Pentru fiecare item propus, elevii au demonstrat o creștere considerentă în rezolvarea sarcinilor de lucru propuse.

Metode și procedee folosite. Alegerea metodei de predare a religiei are o importanță hotărâtoare în alegerea scopului urmărit de profesor, metoda fiind un instrument de organizare a condițiilor învățării. În practică, realizarea unui anumit obiectiv necesită combinarea mai multor metode.

Indiferent de metodele folosite, am urmat calea inductivă, pornind de la fapte de limbă liturgică (exemple izolate sau cuprinse într-un text) spre a ajunge la definire și reguli. Am solicitat elevii să observe faptele de limbă liturgică, să compare, să descopere elementele comune și apoi să tragă concluziile.

În predarea la clasă am folosit următoarele metode: conversația, demonstrația, exercițiul, explicația, brainstorming-ul, jocul didactic, problematizarea, fișe de lucru.

Metoda conversației am folosit-o în condițiile în care cunoștințele au putut fi desprinse de elevi din cercetarea unui material intuitiv, din analiza unor exemple. Conversația a fost folosită ca modalitate specifică de investigare, pe baza unui schimb de idei între mine și elevi, prin care aceștia au fost puși să analizeze, să comenteze, să descopere aspecte noi.

Prin acestă metodă am urmărit stimularea și orientarea gândirii elevilor mei, adresându-le anumite întrebări, dar și împrospătarea cunoștințelor dobândite, apelând la memorie. Prin întrebările mele am încercat să-i fac să observe, să compare, să descopere însușiri comune și deosebite, apoi să tragă concluzii sub formă de definiții, să ilustreze definițiile prin exemple noi.

Demonstrația am folosit-o în lecțiile de predare a noilor cunoștințe și am asociat-o cu metoda conversației. Fiind caracteristic acestei metode, am folosit mijloace intuitive: scheme, planșe, tabele care au ajutat la construirea unor raționamente logice, evitându-se astfel înțelegerile greșite. Ca această metodă să devină eficientă am organizat activitățile astfel încât elevii să fie puși concomitent în situația aplicării în practică a celor demonstrate.

Exercițiul l-am folosit în lecțiile de consolidare a cunoștințelor și deprinderilor. L-am folosit și în cadrul lecțiilor de predare când s-au fixat cunoștințele predate în aplicații orale sau scise în legătură cu cunoștințele teoretice dobândite. Prin folosirea acestei metode am menținut treaz interesul și am sporit spiritul de independență, cu atât mai mult cu cât exercițiile au fost într-o varietate de forme. Exercițiile au avut un grad de dificultate gradat încadrându-se în acumulările anterioare, iar de fiecare dată au prezentat un plus de noutate, chiar dacă au vizat același scop.

Explicația este o formă de expunere orală în care predomină argumentarea rațională. Am folosit această metodă când am redat notele esențiale proprii Tainei Euharistiei și integrarea acestora în sistemul cunoștințelor anterioare. I-am îndrumat pe elevi spre forme de gândire pe care ei nu ar fi putut să le descopere spontan, astfel organizându-și cunoștințele la un nivel de abstractizare superior, sesizând problemele de sinteză și extrăgând esențialul.

Metoda branstorming-lui – metoda asaltului de idei – stimulează divergența gândirii în sensul propunerii unor soluții, emiterii unor idei în legătură cu problema lansată.

Prin folosirea acestei metode am provocat participarea activă a elevilor, dezvoltarea capacității de a trăi anumite situații, de a le analiza, de a lua decizii în ceea ce privește alegerea soluțiilor optime, de a exersa atitudinea creativă. Prin utilizarea brainstorming-ului am favorizat optimizarea dezvoltării relațiilor interpersonale și am încercat să încurajez exprimarea ideilor și stimularea exploziei de idei, nepermițând intervențiile inhibante.

Prin jocul didactic am făcut apel la cunoștințele elevilor, reușind aprofundarea și sistematizarea lor într-o formă plăcută, am înlăturat starea de pasivitate dezvoltând capacitățile intelectuale și spiritul de echipă, am stimulat interesul elevilor. Prin acest tip de activitate s-a menținut esența de joc, dar și specificul instructiv-educativ.

În urma aplicării acestei metode în predarea la clasa a V-a, am observat fantezia, inițiativa, voința, spontaneitatea pe care le provoacă jocul didactic elevilor, punându-i în situații noi, și nu în ultimul rând ușurându-le aprofundarea elementelor teoretice.

Elementele de problematizare au avut avantajul că au putut fi ușor adaptate la diferite lecții sau etape ale lecției sau la diverse forme ale muncii școlarului. Pentru a dobândi un caracter problematizat, prin temele în discuție a trebuit să trezesc o reacție de surpriză, de mirare, chiar de uimire.

Prin utilizarea fișelor de muncă independentă au fost continuate, întregite, completate, reactualizate, fixate, concretizate și finalizate cunoștințele și deprinderile legate de lecție. Aș putea spune că munca independentă consolidează atitudinile pozitive față de învățătură, îi dezvoltă elevului calități și trăsături de personalitate ca: perseverența, conștiinciozitatea, corectitudinea, disciplina, spiritul de ordine, capacitățile de autocontrol, îl deprinde cu acțiunea eficientă, cu lucrul bine făcut. Pentru aceasta am inițiat, îndrumat și înarmat elevii cu diferite strategii de învățare, am elaborat și aplicat cu succes diferite fișe de lucru.

Pentru elevii cu greutăți în învățare am folosit fișe de recuperare care au avut un caracter de recapitulare fixare și consolidare.

Pentru elevii cu preocupări deosebite am folosit fișe de autoinstruire, începând cu sarcini de informare și documentare, până la exerciții și teme suplimentare. Tehnica muncii cu fișe a solicitat o pregătire minuțioasă, dar a ușurat și diferențiat munca independentă a elevilor. Fișele folosite au avut ca scop stimularea gândirii elevilor pentru înțelegerea noțiunilor noi, pe baza celor vechi, precum și motivarea lor. Pe tot parcursul experimentului didactic am utilizat fișe de consolidare a cunoștințelor pentru selectarea datelor necesare, pentru stabilirea momentului optim de trecere de la o categorie de obiective la alta și nu în ultimul rând pentru a ține o evidență strictă a progresului sau regresului făcut de fiecare elev în parte. Am discutat cu elevii fiecare fișă în parte, greșelile tipice, greșelile colective, rezultatele lor fiind punctul de plecare în munca de corectare a greșelilor din cunoștințele elevilor. Fișele de muncă independentă m-au ajutat în atingerea obiectivelor propuse de lecție, înlăturând monotonia, mărind productivitatea lecției și asigurându-i o notă aparte.

Urmează proiectele didactice, precum și fișele de lucru utilizate.

3.2. Materiale didactice

PROIECT DIDACTIC

CONȚINUT 1

Profesor: ………………………

Data: ianuarie 2014

Unitatea de învățământ: Școala gimnazială Viișoara; Școala gimnazială Lisa.

Clasa: a V-a a

Disciplina: Religie

Subiectul lecției: Sfânta Taină a Împărtășaniei

Tipul lecției: mixtă

Scopul lecției: dobândirea unor cunoștințe despre importanță Sfintei Taine a Împărtășaniei în viața spirituală a creștinului;

Obiective operaționale: La sfârșitul lecției elevii vor fi capabili să:

O1 – să descrie instituirea Sfintei Taine a Împărtășaniei;

O2 – să numească slujba religioasă în timpul căreia are loc Sfânta Taină a Împărtășaniei;

O3 – să definească Sfânta Taină a Împărtășaniei;

O4 – să prezinte modalitățile de pregătire a creștinului pentru Sfânta Taină a Împărtășaniei;

O5 – să explice efectele primirii Sfintei Taine a Împărtășaniei pentru viața creștinului:

O6 – să precizeze când poate fi primită Sfânta Taină a Împărtășaniei.

Strategia didactică:

Metode și procedee: conversația, explicația, lectura, demonstrația cu substitute, exercițiul, cântarea religioasă;

Mijloace de învățământ: icoana Cina cea de Taină, casetă audio, fișa de lucru;

Forme de organizare a activității elevilor: activitate individuală și frontală.

Resurse:

Oficiale: Programa școlară pentru disciplina Religie, clasa a V-a;; ălanificarea calendaristică orientativă; proiectarea unității de învățare;

Temporale: număr de lecții: 1; durata: 50 min.

Bibliografice: Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1982; Minuni și descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Editura Bunavestire, Bacău, 2001; Muha, Camelia, Caiet de religie creștin – ortodoxă pentru clasa a V-a, Editura Sf. Mina, Iași, 2005, Răducă, Pr. Vasile, Ghidul creștinului ortodox de azi, Editura Humanitas, București, 1998.

PROIECT DIDACTIC

CONȚINUT 2

Unitatea de învățământ: Școala gimnazială Viișoara; Școala gimnazială Lisa.

Profesor: ……………..

Clasa: a V-a

Disciplina: Religie

Subiectul lecției: Sfintele Taine

Tipul lecției: comunicare / însușire de cunoștințe

Scopul lecției: însușirea unor cunoștințe despre lucrările sfințitoare ale lui Dumnezeu în Biserică; dezvoltarea recetivității elevilor pentru primirea Sfintelor Taine

Obiective operaționale:

La sfârșitul lecției toți elevii vor fi capabili să:

O1 – să identifice în imagini pe săvârșitorii și pe primitorii Sfintelor Taine;

O2 – să numească Întemeietorul Sfintelor Taine;

O3 – să precizeze scopul săvârșirii Sfintelor Taine în Biserică;

O4 – să asocieze imaginea din timpul săvârșirii Sfintelor Taine cu denumirea Sfintelor Taine săvârșite;

O5 – Să denumească noțiunea de „Sfântă Taină”.

Strategia didactică:

Metode și procedee: explicația, conversația, lectura, demonstrația cu substitute, conversația euristică.

Mijloace de învățământ: Pezentare Power Point, fișe de lucru.

Forme de organizare a elevilor: activitate frontală.

Resurse: Biblia sau Sfânta Scriptură, Liturgica teoretică, Caiet de religie creștin-ortodoxă pentru clasa a V-a, internet

PROIECT DIDACTIC

CONȚINUT 3

Institutia de invatamant: Școala gimnazială Viișoara; Școala gimnazială Lisa.

Data: ianuarie 2014

Disciplina: religie

Clasa a-V-a

Profesor: ……………

Unitatea de invatare: Sarbatori imparatesti

Tipul lectiei: mixta

Scopul lectiei: Completarea cunostintelor referitoare la praznicele imparatesti.

Obiective operationale:

O1:sa cunoasca sarbatorile cu data schimbatoare

O2:sa explice de ce aceste sarbatori au data schimbatoare

O3:sa constientizeze importanta sarbatorilor in viata credinciosului

Obiective formative-educative:

O1:sa stie ca de sarbatori trebuie sa participle la Sfanta Liturghie

O2:sa cinsteasca sarbatorile prin lucrarea faptelor bune

Strategia didactica:

-mijloace de invatamant folosite in lectie:planse(icoane)folosite pe support electronic

-metode de invatamant folosite in lectie:conversatia,descrierea,explicatia,lectura religioasa

Temporale: nr. de lectii:2

Durata: 50 minute(x2)

Bibliografia: Manualul de religie cls. a-V-a; Pr. Prof. Ioan Bria – Mari sarbatori crestine. Praznice imparatesti

Numele/ prenumele

Clasa Data

FIȘA DE LUCRU

CONȚINUT 1

I. Completeaza spatiile punctate folosind cuvintele din paranteze:

a) Botezul este Sfanta Taina prin care oamenii se unesc cu ………………si devin membrii ai ……………………………prin………………………… in numele ………………. si al ………………….. si al………………………. .

(Sfantului Duh, Fiului, Tatalui, Bisericii, Dumnezeu, afundarea).

b) Mirungerea este Sfanta Taina prin care oamenii primesc de la ……………………………, prin ungerea cu …………………………………………, darurile ……………………………… .

(Sfantului Duh, Sfantul si Marele Mir, Dumnezeu).

c) Impartasania este Sfanta Taina prin care oamenii primesc de la …………………………….., sub forma ………………….. si a …………………………., …………………………… si …………………… Domnului necesar pentru sfintirea si ……………………….. lor.

(mantuirea, painii, vinului, Trupul, Sangele, Dumnezeu).

d) Spovedania este Sfanta Taina prin care oamenii primesc de la …………………………., prin rugaciunile ………………….. iertarea ……………………… .

(preotului, pacatelor, Dumnezeu).

e) Preotia este Sfanta Taina prin care unii ……………………. aparatori ai dreptei credinte, primesc de la ……………………………. puterea sfintitoare a ……………………….. divin.

(Harului, Dumnezeu, crestini)

f) Cununia este Sfanta Taina prin care oamenii primesc de la ………………………. prin unirea unui …………………. cu o ……………………. de credinta crestin ortodoxa binecuvantarea intemeierii …………………………… .

(femeie, barbat, familiei, Dumnezeu)

g) Maslul este Sfanta Taina prin care oamenii primesc de la ………………………. prin rugaciunile …………….. si a credinciosilor puterea vindecarii ……………………….. si ……………………

(preotilor,trupesti, sufletesti, Dumnezeu )

Toate Sfintele Taine au fost intemeiate de catre ………………………………………. . Biserica Ortodoxa are un numar de ………………. Sfinte Taine.

II. Raspundeti la urmatoarele intrebari:

Care sunt cele sapte Sfinte Taine?

Sfintele Taine sunt? (Definitia)

Savarsitorul vazut al Sfintelor Taine este?

Savarsitorul nevazut al Sfintelor Taine este?

Sfintele Taine se savarsesc unde? Exemplifica!

Care este partea vazuta a Sfintelor Taine? Exemplifica!

Care este partea nevazuta a Sfintelor Taine? Exemplifica!

Cine poate primi Sfintele Taine?

Materiile folosite la Sfanta Taina a Botezului? Exemplifica!

Cum se savarseste Sfanta Taina a Botezului?

Formula ce se rosteste la Sfanta Taina a Botezului?

Cuvintele rostite de Domnul Iisus Hristos la intemeierea Sfintei Taine a Botezului?

Importanta nasilor in viata celui nou botezat?

Importanta Sfintei Taine a Botezului in viata crestinilor!

Numele/ prenumele

Clasa Data

FIȘA DE LUCRU

CONȚINUT 2

Completeaza ce Sfanta Taina este intemeiata prin cuvintele:

“Mergand invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.” (Matei 28,19) …………………………………………

“Si iata, Eu trimit peste voi fagaduinta Tatalui Meu; voi insa sedeti in cetate, pana ce va veti imbraca cu putere de sus” (Luca 24,49) ………………………………………..

“Pace voua! Precum M-a trimis pe Mine Tatal va trimit si Eu pe voi. Si zicand aceasta, a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant; carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute.”

(Ioan 20, 21-23) ……………………………………….

“Luati mancati, acesta este Trupul Meu…. Beti dintru acesta toti acesta este Sangele Meu al Legii celei noi, care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor” (Matei 26,27) ………………………………………

II. Raspundeti la urmatoarele intrebari:

Care sunt cele sapte Sfinte Taine?

Sfintele Taine sunt? (Definitia)

Savarsitorul vazut al Sfintelor Taine este?

Savarsitorul nevazut al Sfintelor Taine este?

Sfintele Taine se savarsesc unde? Exemplifica!

Care este partea vazuta a Sfintelor Taine? Exemplifica!

Care este partea nevazuta a Sfintelor Taine? Exemplifica!

Cine poate primi Sfintele Taine?

Materiile folosite la Sfanta Taina a Mirungerii? Exemplifica!

Cum se savarseste Sfanta Taina a Mirungerii? Ce se unge cu Sfantul si Marele Mir? Explica!

Cuvintele rostite de Domnul Iisus Hristos la intemeierea Sfintei Taine a Mirungerii?

Importanta Sfintei Taine a Mirungerii in viata crestinilor!

FIȘA DE LUCRU

CONȚINUT 3

Completează spațiile punctate:

Cinstirea sfinților este o datorie pentru noi creștinii deoarece:

închinându-ne lor, Il cinstim pe …………………………………….care i-a făcut pe sfinți;

respectând sfințenia lor, suntem chemați să-i ………………………………;

ei au puterea să ………………………………….. pentru noi înaintea lui ………………………………….;

Completează enunțurile de mai jos:

Cinstirea sfinților se face prin alegerea ………………………. sfinților ca nume de ……………. pentru copii; zidirea de ………………………în cinstea lor; pictarea de …………………………; înălțarea de cântări și ………………………… Sfinții sunt sărbătoriți în ziua în care au ……………………. și s-au unit cu Hrristos, în viața veșnică.

Alege data corespunzătoare, în care se sărbătoresc următorii sfinți:

Sfântul Ierarh Nicolae 27 decembrie

Sfântul arhidiacon Ștefan 7 ianuarie

Sfântul Ioan Botezătorul 21 mai

Sfinții Împărați Constantin și Elena 29 iunie

Sfântul Prooroc Ilie 6 decembrie

Sfinții apostoli Petru și Pavel 20 iulie

Rezolvare:

………………………………………………..

………………………………………………..

………………………………………………..

………………………………………………..

………………………………………………..

…………………………………………………

Subliniază varianta corectă:

Nu toți sfinții din calendarul ortodox au strălucit înaintea lui Dumnezeu prin aceleași virtuți, însă ei sunt cinstiți pentru:

curăția vieții trăită în post, nevoință și rugăciune: Sfânta Cuvioasă Parascheva/ Sfântul Gheorghe

darul facerii de minuni: Sfântul Nicolae / Sfânta Filofteia;

propovăduirea Evangheliei: Sfântul Ioan de la Suceava/ Sfinții apostoli Petru și Pavel;

jertfa lor pentru credință: Sfinții Împărați Constantin și Elena/ Sfăntul arhidiacon Ștefan;

Cum se numește împăratul care a dat libertate creștinilor, după 300 de ani de prigoane și mucenicie?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Unește corespunzător, prin săgeți, sfinții din coloana a, cu data sărbătoririi lor (din coloana B) și cu locul unde se află moștele sfinților respectivi:

Sfânta Muceniță Filofteia 27 decembrie Curtea de Argeș

Sfânta Parascheva 7 decembrie Iași

Sfântul Dimitrie cel Nou 14 octombrie București

Istoria zbuciumată a poporului nostru a dat și ea eroi ai credinței ortodoxe, dintre aceștia amintim pe Sfântul ……………….cel ……………, care este înmormântat la ctitoria sa, Mănăstirea Putna.

TEST DE EVALUARE NR. 1

I. Alegeți varianta corectă: (10 puncte)

1) Sfintele Taine ale Bisericii sunt în număr de : a. 3; b. 5; c. 7.

2) Sfintele Taine sunt:

a. lucrări sfințitoare întemeiate de Mântuitorul Hristos pentru mântuirea oamenilor și încredințate Bisericii

b. virtuți ale creștinilor

c. lucrări de întrajutorare ale Bisericii

II. Marcați casetele ce numesc Sfinte Taine: (10 puncte)

Sfânta Taină a Botezului

Sfânta Treime

Sfânta Taină a Mirungerii

Sfânta Taină a Spovedaniei

Sfânta Taină a Împărtășaniei

Sfânta alianță

III. Completează spațiile lacunare folosind cuvintele din paranteză: (30 puncte)

Întemeierea Bisericii Creștine, în chip văzut, a avut loc în a cincizecea zi de la ……………, când s-a ……………… Duhul ……….. peste Sfinții …………….., sub chip de limbi ca de ………., ce au șezut pe fiecare dintre ei. atunci au fost botezați primii ……… mii de oameni. Biserica Creștină cuprinde totalitatea persoanelor care cred în Iisus Hristos (ca Dumnezeu și Om adevărat), indiferent de …………….., care sunt ……………. în numele Tatălui și a ………….. și a Sfântului Duh și care sunt într-o continuă legătură cu Dumnezeu prin …………… Sfântului Duh împărtășit prin Sfintele Taine și celelalte lucrări sfinte săvârșite de preoți și episcopi. (botezați, foc, naționalitate, Sfânt, apostoli, trei, pogorât, harul, Înviere, Fiului)

Botezul este Sfânta Taină prin care oamenii se unesc cu ………… și devin membri ai…………… prin …………………………………., în numele ……………. și al …………… și al…………………………..(Tatălui, Hristos, Fiului, întreita cufundare în apă, Bisericii, Sfântului Duh)

IV. Încercuiește valorile de adevăr ale următoarelor enunțuri: (20 puncte)

Sfântul apostol andrei a răspândit creștinismul pe teritoriul patriei noastre A / F

Creștinismul s-a răspândit în Dacia înainte de adam și Eva A / F

Primul teritoriu creștinat al patriei noastre a fost Dobrogea A / F

Sfântul apostol andrei a murit ca martir răstignit pe o cruce în formă de „X” A / F

V. Stabilește corespondența între cele două coloane: (20 puncte)

Nașterea Domnului 6 ianuarie

Botezul Domnului cu o săptămână înainte de Paște

Intrarea Domnului în Ierusalim în zi de Duminică

Învierea Domnului 25 decembrie

10 puncte din oficiu

Total: 100 puncte

TEST DE EVALUARE NR. 2

Completați tabelul de mai jos cu sărbătorile cu dată fixă:

Completați tabelul de mai jos cu praznicele Împărătești cu dată schimbătoare:

Alege-ți două icoane și descrie evenimentul surprins în câte 4 rânduri.

1 2 3 4

5 6

7 8

9 10

CONCLUZII

În elaborarea lucrării am vizat două laturi: prezentarea problemelor teoretice învățământ; metodologia predării în gimnaziu. Cele două aspecte au fost dezvoltate în capitole separate. Pentru realizarea capitolelor referitoare la problemele teoretice am parcurs o bibliografie diversă: documente normative, reviste de specialitate, tratate și studii, articole.

Ca metodă de lucru am folosit lectura, fixarea și completarea datele pe care le-am interpretat prin raportare, în permanență la lucrările de specialitate.

Capitolul referitor la partea de cercetare, la modalitățile de predare-învățare le-am finalizat având în vedere specificul desfășurării orelor de religie în gimnaziu, în special la nivelul clasei a V-a, nivelul la care s-a desfășurat cercetarea propriu-zisă.

Chiar dacă cercetarea propriu-zisă s-a făcut la nivelul clasei a V-a, o atenție deosebită am acordat și la celelalte clase (a VI-a, a VII-a și a VIII-a) în momentul în care am abordat la clasă cunoștințe legate de tema de cercetare.

Am avut în vedere faptul că elevii vin din medii sociale diferite, că în băncile școlii se află alături de copii cu aptitudini și cu o capacitate mai mare de asimilare a cunștințelor și copii care întâmpină reale dificultăți în asimilarea și însușirea noțiunilor noi.

Pentru alegerea tematicii de lucru și a metodei dominante am ținut seama de nivelul claselor, de posibilitățile elevilor de a răspunde solicitării intelectuale, de capacitatea lor de a asigura integrarea în mod creator a unor cunoștințe, priceperi și deprinderi în sistemul celor existente pentru a le transforma apoi în valori operaționale.

Activitatea frontală a fost înlocuită de câte ori a fost nevoie, cu cea pe grupe de nivel sau prin activitatea individuală pentru a oferi fiecărui elev posibilitatea de a răspunde conform pregătirii și ritmului său de muncă.

Am avut în vedere și crearea unor situații-problemă și, suscitând interesul elevilor, determinându-i să caute ei înșiși soluțiile, am realizat astfel o învățare activă prin descoperire, dezvoltându-se în acest fel spiritul de observație al elevilor, capacitatea lor de a sesiza o problemă, de a pune întrebări și de a găsi soluții. Permanent, într-un moment sau altul al lecției am folosit exerciții variate, accesibile, gradate ca dificultate, frontale sau individuale, care să permită însușirea și fixarea noilor cunoștințe, sistematizarea celor dobândite anterior.

Exercițiile cu sarcini de lucru asociate (grupare, disociere, motivare, caracterizare, identificare, de modificare) și mai ales cele cu carater creator au demonstrat puterea de selecție a elevilor, valoarea și cantitatea cunoștințelor lor, calitatea pripeperilor și a deprinderilor de a opera cu noțiunile însușite. Prin exercițiile propuse am urmărit, de asemenea, să stabilim legăturile necesare cu ceea ce elevii dobândesc la lecția de religie.

Am căutat ca materialul didactic utilizat să fie adecvat noilor cerințe ale învățământului formativ, conținutului lecțiilor și metodelor folosite. El a constat în fișe de lucru, teste de cunoștințe, planșe cu scheme, tablouri sistematizatoare.

Pe baza observării curente a comportamentului de învățare al elevilor pe parcursul lecțiilor am controlat nivelul de pregătire și comportare a elevilor, pe parcursul lecțiilor. Astfel, am constatat care este interesul fiecărui elev de a-și însuși cunoștințele noi legate de tema cercetării, de receptarea mesajului scris sau unui mesaj oral, ce capacități de comunicare are în cadrul grupului din care face parte. Am depistat elevi care muncesc sârguincios și modul în care aceștia participă la activitățile desfășurate în clasă, cum urmăresc răspunsurile colegilor, cum le apreciază și le completează.

Voi valorifica toate observațiile și concluziile la care am ajuns, astfel încât să contribui la înlăturarea neajunsurilor din activitatea desfășurată de elevi și comportamentul școlar, îndeosebi în plan atitudinal, mai mult decât o permite situația specifică de verificare a pregătirii lor.

Cercetarea experimentală s-a desfășurat aplicând diferite tehnici și metode didactice de predare. Nu s-au constatat diferențe semnificative între fete și băieți.

Prelucrarea și analiza datelor obținute pe baza cercetării experimentale, evidențiază considerații și aplicații în procesul instructiv-educativ.

Analiza datelor a condus spre particularități psihologice ale elevilor, caracteristice grupurilor de subiecți și apoi, spre corelarea acestor particularități ale conduitei verbale cu nivelul dezvoltării intelectuale.

Lucrarea reprezintă o cercetare de tip formativ-ameliorativ.

Această cercetare a parcurs trei etape principale: etapa inițială; etapa formativă; etapa finală.

În prima etapă, au fost aplicate diverse probe pentru a stabili nivelul de cunoștințe asimilate în ciclul primar.

Probele relevă nivelul intelectual al fiecărui subiect în parte, dar rezultatele obținute au devenit un indice de comparare între cele două etape: inițială și finală.

Rezultatele probelor aplicate în etapa inițială au demonstrat că mulți dintre elevi nu au capacitatea de a stăpâni și utiliza națiuni, fiind mai greu de antrenat în diverse sarcini cu care nu au fost obișnuiți și sunt mai puțini disponibili pentru diverse activități. A fost ușor de observat că lipsa unui exercițiu practic, determină lipsa spontaneității exprimării propriilor trăiri și sentimente ale elevilor.

În această lucrare am prezentat doar o parte din metodele și tehnicile care pot fi utilizate în predarea în gimnaziu. De asemenea, am prezentat doar o parte din exercițiile și sarcinile utilizate în etapa formativă gradele de dificultate ale acestora fiind din ce în ce mai complexe.

Etapa finală este aceea de bilanț, de evaluare, de înregistrare și măsurare a rezultatelor cercetării și a variabilelor dependente în urma intervenției factorului experimental.

Prin utilizarea unor tehnici de lucru variate și adecvate le-am imprimat elevilor să gândească, să folosescă într-un mod corect noțiunile.

Pe tot parcursul activității am avut în vedere creșterea ascensorială a complexității sarcinilor de lucru (de la simplu la complex, de la ușor la greu) pentru a asigura gradarea treptată a efortului intelectual cerut de metodologia modernă. Materialele, fișele de lucru au fost simple, dar atractive.

Comparativ cu testarea inițială, elevii au progresat pe parcursul etapei formative îmbogățindu-și bagajul de cunoștințe cu noțiuni noi, acest lucru remarcându-se din rezultatele testării finale.

Punctul de plecare și de sosire al oricărui demers pedagogic este copilul. El este fantezie și mobilitate, noutate și surpriză. Elevul nu-și dezvoltă priceperi și deprinderi dacă nu este antrenat sistematic în activitatea de învățare la clasa-experiment, am înțeles eficiența sau lipsurile acestora și am dobândit curajul de a le aplica cu credința că într-adevăr satisfac cererile stipulate în documentele reformei învățământului, fără a abandona tradițiile de valoare.

Abordarea sistematică a conținuturilor, formarea capacităților și a competențelor pot fi realizate prin redimensionarea modelului clasic de configurare a lecției sau prin înlocuirea lui cu alte structuri, alături de utilizarea unor strategii, metode și tehnici de predare, învățare și evaluare mai eficiente.

Am căutat împreună cu elevii clasei-experiment să realizez performanță școlară, utilizând o combinație de metode și tehnici în predarea temei.

Interpretarea rezultatelor a condus la concluzia că utilizarea metodelor activ-participative combinate cu cele tradiționale a condus la optimizarea procesului instructiv-educativ prin contribuția sa la dezvoltarea personalității elevilor și la obținerea unor rezultate mai bune la testele administrate.

Folosirea metodelor moderne îmbinate cu cele tradiționale contribuie la cercetarea motivației învățăturii, la crearea unei atitudini pozitive la elevi față de studiul religiei.

Modelul metodic care se referă la activitatea de studiu teoretic are un efect important în formarea unor deprinderi de activitate practică și intelectuală independentă la elevi.

Fișele de lucru au constituit un instrument adecvat care i-au determinat pe elevi să provoace comunicări între ei.

Ca soluție metodică se contrurează necesitatea sporirii numărului de activități practice independente.

Depunând eforturi concrete susținute de toți elevii din clasa-experiment, consider că s-a realizat unul din cele mai importante principii ale teoriei învățării; acela de a învăța să fi activ și nu ascultător sau privitor pasiv.

Cred că reuniunea mai multor factori, cum ar fi activitatea profesorului la clasă, organizarea conținuturilor, alegerea manualelor și auxiliarelor didactice, aplicarea strategiilor potrivite și nu în ultimul rând efortul individual susținut, va reuși să aproprie elevii de studiul religiei.

“Învățătura nu trebuie doar să ne conducă undeva; ea trebuie să ne permită să continuăm mai ușor în etapa următoare.” (J. S. Bruner)

BIBLIOGRAFIE

TRATATE ȘI STUDII DE SPECIALITATE ALE SFINȚILOR

Sfântul Cabasila Nicolae, „Despre viața în Hristos”, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001;

Sfântul Cabasila Nicolae, „Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii”, Ed. Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997;

Sfântul Dionisie Areopagitul, „Opere complete”, traducere de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, București, 1996;

Sfântul Gherman al Constantinopolului, „Tâlcuirea Sfintei Liturghii”, traducere de pr. prof. Nicolae Petrescu, Ed. Anastasia, Brașov, 2000;

Sfântul Ioan de Kronstadt, „Liturghia, Cerul pe pământ”, traducere de Boris Buzilă, Ed. Deisis, Sibiu, 1996.

ALTE TRATATE ȘI STUDII DE SPECIALITATE

Angelescu, Paraschiv, „Dogma euharistică”, București, 1936;

Antonescu, G. G., „Educația morală și religioasă în școala românească”, București, 1937;

Bodogae, Teodor, „Despre viața în Hristos”, Sibiu, 1946;

Bolocan, Carmen Maria, „Catehetica și didactica religiei. Interferențe și deosebiri”, Ed. Performantica, Iași, 2005;

Bolocan, Carmen Maria, „Sfintele Evanghelii – modele pedagogice”, Ed. Fides, Iași, 2008;

Braniște, Ene, „Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila”, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1977;

Braniște, Ene, „Liturgică specială pentru facultățile de teologie”, ediția a III-a, Ed. Nemira, București, 2002;

Bulacu, Mihail, „Pedagogia creștină ortodoxă”, Fundația „Sfinții Martiri Brâncoveni”, Constanța, 2009;

Călugăr, Dumitru, „Treptele formale și învățământul religios”, Sibiu, 1938;

Cuciureanu, Monica, Simona Velea (coordonatori), „Educația moral-religioasă în sistemul de educație din România”, Ed. didactică și pedagogică, București, 2012;

Cucoș, Constantin, „Educația religioasă, conținut și forme de realizare”, București, 1996;

Cucoș, Constantin, „Educația religioasă. Repere teoretice și metodice”, Ed. Polirom, Iași, 1999;

Danciu, Ana, „Metodica predării religiei în școlile primare, gimnazii și licee”, Ed. Anastasia, București, 1999;

Dragnea, Constantin, „Slujirea preotului în școală”, București, 2007;

Jurcă, Eugen, „Experiența duhovnicească și cultivarea puterilor sufletești. Contribuții de metodologie și pedagogie creștină”, Ed. Marinieasa, Timișoara, 2001;

Kokulis, Ioannis V., „Îmbisericirea elevilor – pentru o educație religioasă liturgică”, Ed. Deisis, Sibiu, 2012;

Marian, Rodica, „Profesorul de religie în școală”, Ed. „Pelerinul român”, Oradea, 1997;

Măndiță, Nicolae, „Explicarea Sfintei Liturghii”, Ed. Agapis, București, 2000;

Mândâcanu, Virgil, „Pedagogica creștină. Manual pentru învățământul preuniversitar și universitar”, Ed. Gazeta, Chișinău, 2006;

Miron, Vasile, „Sfintele Taine și ierurgii în ritul liturgic și ortodox”, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002;

Opriș, Dorin, „Dimensiuni creștine ale pedagogiei moderne. Teorie, aplicații, cercetare”, ediția a II-a, Ed. Sf. Mina, Iași, 2010;

Opriș, Dorin, „Ipostaze ale utilizării textului biblic în educația religioasă”, ediția a II-a, Ed. Sf. Mina, Iași, 2010;

Opriș, Dorin (coordonator), „Coordonate ale cercetării pedagogice în domeniul educației religioase”, Ed. Reîntregire, Alba Iulia, 2009;

Opriș, Dorin, Monica Opriș, „Metode active de predare-învățare. Modele și aplicații la religie”, Ed. Sf. Mina, Iași, 2008;

Opriș, Dorin, Monica Opriș (coordonatori), „Religia și școala. Cercetări pedagogice, studii, analize”, Ed. didactică și pedagogică, București, 2011;

Opriș, Monica, „Religie, morală, educație. Perspective teologice și pedagogice”, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2011;

Opriș, Monica (coordonator), „Demersuri investigative în educația religioasă”, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2010;

Opriș, Monica (coordonator), „Religia și școala. Cercetări pedagogice, studii, analize”, Ed. didactică și pedagogică, București, 2011;

Opriș, Monica, Dorin Opriș, Mușata Bocoș, „Cercetarea în domeniul educației și al educației morale. Modele și aplicații”, Ed. Sf. Mina, Iași, 2006;

Opriș, Monica, Dorin Opriș, Mușata Bocoș, „Cercetarea pedagogică în domeniul educației religioase”, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004;

Pârâian, Teofil, „Veniți de luați Bucurie”, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2001;

Popescu, Aurel (coordonator), „Proiectarea pedagogică a învățării religiei în școală”, Ed. Aramis, București, 2002;

Popescu, Ion, M. Năstase, E. Popescu, „Metodica predării religiei”, București, 1997;

Popoviciu, Nicolae, „Epicleza euharistică”, Sibiu, 1933;

Procopovici, Petre, „Împărtășania și Spovedania în slujba educării tineretului școlar”, Râmnicu Vâlcea, 1945;

Schmemann, Alexander, „Liturghie și viață”, traducere de pr. dr. Viorel Sava, Tipografia Erota-Tip S.R.L., Iași, 2001;

Stăniloae, Dumitru, „Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă”, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986;

Streza, Laurențiu, „Tainele de inițiere creștină în Bisericile Răsăritene”, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2002;

Șebu, Sebastian, Monica Opriș, Dorin Opriș, „Metodica predării religiei”, Alba Iulia, 2000;

Șendroiu, Rodica, „Metode și procedee de predare a religiei în școală”, București, 1997;

Timiș, Vasile, „Evaluarea – factor de reglare și optimizare a educației religioase”, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2003;

Vintilescu, Petre, „Istoria Liturghiei în primele trei veacuri”, Ed. Nemira, București, 2001;

Vintilescu, Petre, „Liturghierul explicat”, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române;

Vlădescu, Ionuț, „Hristos în școală. Elemente de pedagogie religioasă”, Ed. Vasiliana ’98, Iași, 2006;

***, „Didactica aplicată în învățământul religios”, Ed. „Gheorghe Alexandru”, Craiova, 2001;

***, „Îndrumări metodologice și didactice pentru predarea religiei în școală”, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990;

***, „Metodica predării religiei”, Ed. „Gheorghe Alexandru”, Craiova, 2000.

ARTICOLE ÎN REVISTE ȘI STUDII DE SPECIALITATE

Alexandru, M., „Taina Sfintei Euharistii la Sfântul Chiril al Ierusalimului”, în „Glasul Bisericii”, nr. 7-8, 1979;

Balcă, Nicolae, „Importanța catehetică a Sfintei Liturghii”, în „B.O.R.”, nr. 1-2, 1958;

Braniște, Ene, „Rolul Botezului, Euharistiei și a Mirungerii în viața creștinilor după Nicolae Cabasila”, în „Glasul Bisericii”, nr. 10, 1956;

Bulacu, Mihail, „Probleme de pedagogie catehetică”, în „Studii Teologice”, nr. 3-6, 1950;

Călugăr, Dumitru, „Metode și forme pentru prezentarea învățăturii creștine”, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 1-3, 1972;

Călugăr, Dumitru, „Principii fundamentale ale învățământului religios”, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 9-10, 1975;

Erdei, Miron, „Pregătirea profesorilor pentru lecția de religie. Fundamente teologice și strategii pedagogice”, în „Logos: Revistă de pastorală catehetică”, nr. 1, 2007;

Erdei, Miron, „Preocupări privind predarea Religiei în școală”, în „Revista Teologică”, nr. 2-3, 1998;

Georgescu, Mihai, „Sfintele Taine după Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului”, în „Studii Teologice”, nr. 78, 1959;

Gordon, Vasile, „Factorii esențiali ai educației religioase”, în „Glasul Bisericii”, nr. 7-12, 1999;

Gordon, Vasile, „Pedagogia creștină și pedagogia laică”, în „Teologie și Viață”, nr. 5-8, 2001;

Gordon, Vasile, „Principiile didactice și de educație morală aplicate în învățământul religios”, în „Analele Științifice ale Universității Al. I. Cuza”, vol. 10, 2005;

Gordon, Vasile, „Religia în școală. Evaluare și perspective”, în „Anuarul Facultății de Teologie București”, 2001-2002;

Ioanicescu, Ioan, „Tâlcuirea Sfintelor Taine după opera Sfântului Simeon al Tesalonicului”, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 1-2, 1995;

Iordăchescu, Magistrand Gheorghe, „Sfânta Liturghie și Sfintele Taine ca mjloace de păstorire”, în „Studii Teologice”, nr. 7-8, 1958;

Mehedițu, Viorel, „Dogma euharistică în Sfânta Liturghie”, în „Studii Teologice”, nr. 5-6, 1967;

Radu, Dumitru, „Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii”, în „Ortodoxia”, nr. 1-2, 1978;

Răducă, Vasile, „Rolul formativ al religiei”, în „Studii Teologice”, nr. 1-3, 1994.

CURRICULUM VITAE

NUME: Pușcă

PRENUME: George

DATA NAȘTERII: 06.06.1968

LOCUL NAȘTERII: Localitatea Piatra, județul Teleorman

TELEFON: 0763/166.105

STUDII: – Liceul Agro-Industrial Piatra, județul Teleorman

– Seminarul Teologic Ortodox din București

– Universitatea din București, Facultatatea de Teologie Ortodoxă

EXPERIENȚA PROFESIONALĂ: – Preot la Parohia Vânători: 1992-1996

Preot la Parohia Viișoara: din 1996

Profesor de Religie – titular la Școala Gimnaizială Viișoara și Școala Gimanzială nr. 2 Piatra: din 2003

Director la Școala Gimnaizală Viișoara: 2007-2009, din 2012 până în prezent

LIMBI STRĂINE: Franceză și Rusă

LOC DE MUNCĂ ACTUAL: – Parohia Viișoara

– Școala Gimnazială Viișoara

– Școala Gimnazială Piatra

– Școala Gimnazială Lisa

DECLARAȚIE ONESTITATE

Subsemnatul Pușcă George, candidat la obținerea gradului didactic I în învățământ la disciplina Religie, declar pe proprie răspundere și cunoscând sancțiunile legale că la elaborarea lucrării „Sfânta Taină a Împărtășaniei – Taina Comuniunii”, pe care o prezint ca lucrare metodico-științifică, nu am utilizat alte izvoare bibliografice, decât cele menționate în lista și aparatul critic, că nu este un plagiat și că îmi aparține în întregime.

Semnătura:

BIBLIOGRAFIE

TRATATE ȘI STUDII DE SPECIALITATE ALE SFINȚILOR

Sfântul Cabasila Nicolae, „Despre viața în Hristos”, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001;

Sfântul Cabasila Nicolae, „Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii”, Ed. Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997;

Sfântul Dionisie Areopagitul, „Opere complete”, traducere de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, București, 1996;

Sfântul Gherman al Constantinopolului, „Tâlcuirea Sfintei Liturghii”, traducere de pr. prof. Nicolae Petrescu, Ed. Anastasia, Brașov, 2000;

Sfântul Ioan de Kronstadt, „Liturghia, Cerul pe pământ”, traducere de Boris Buzilă, Ed. Deisis, Sibiu, 1996.

ALTE TRATATE ȘI STUDII DE SPECIALITATE

Angelescu, Paraschiv, „Dogma euharistică”, București, 1936;

Antonescu, G. G., „Educația morală și religioasă în școala românească”, București, 1937;

Bodogae, Teodor, „Despre viața în Hristos”, Sibiu, 1946;

Bolocan, Carmen Maria, „Catehetica și didactica religiei. Interferențe și deosebiri”, Ed. Performantica, Iași, 2005;

Bolocan, Carmen Maria, „Sfintele Evanghelii – modele pedagogice”, Ed. Fides, Iași, 2008;

Braniște, Ene, „Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila”, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1977;

Braniște, Ene, „Liturgică specială pentru facultățile de teologie”, ediția a III-a, Ed. Nemira, București, 2002;

Bulacu, Mihail, „Pedagogia creștină ortodoxă”, Fundația „Sfinții Martiri Brâncoveni”, Constanța, 2009;

Călugăr, Dumitru, „Treptele formale și învățământul religios”, Sibiu, 1938;

Cuciureanu, Monica, Simona Velea (coordonatori), „Educația moral-religioasă în sistemul de educație din România”, Ed. didactică și pedagogică, București, 2012;

Cucoș, Constantin, „Educația religioasă, conținut și forme de realizare”, București, 1996;

Cucoș, Constantin, „Educația religioasă. Repere teoretice și metodice”, Ed. Polirom, Iași, 1999;

Danciu, Ana, „Metodica predării religiei în școlile primare, gimnazii și licee”, Ed. Anastasia, București, 1999;

Dragnea, Constantin, „Slujirea preotului în școală”, București, 2007;

Jurcă, Eugen, „Experiența duhovnicească și cultivarea puterilor sufletești. Contribuții de metodologie și pedagogie creștină”, Ed. Marinieasa, Timișoara, 2001;

Kokulis, Ioannis V., „Îmbisericirea elevilor – pentru o educație religioasă liturgică”, Ed. Deisis, Sibiu, 2012;

Marian, Rodica, „Profesorul de religie în școală”, Ed. „Pelerinul român”, Oradea, 1997;

Măndiță, Nicolae, „Explicarea Sfintei Liturghii”, Ed. Agapis, București, 2000;

Mândâcanu, Virgil, „Pedagogica creștină. Manual pentru învățământul preuniversitar și universitar”, Ed. Gazeta, Chișinău, 2006;

Miron, Vasile, „Sfintele Taine și ierurgii în ritul liturgic și ortodox”, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002;

Opriș, Dorin, „Dimensiuni creștine ale pedagogiei moderne. Teorie, aplicații, cercetare”, ediția a II-a, Ed. Sf. Mina, Iași, 2010;

Opriș, Dorin, „Ipostaze ale utilizării textului biblic în educația religioasă”, ediția a II-a, Ed. Sf. Mina, Iași, 2010;

Opriș, Dorin (coordonator), „Coordonate ale cercetării pedagogice în domeniul educației religioase”, Ed. Reîntregire, Alba Iulia, 2009;

Opriș, Dorin, Monica Opriș, „Metode active de predare-învățare. Modele și aplicații la religie”, Ed. Sf. Mina, Iași, 2008;

Opriș, Dorin, Monica Opriș (coordonatori), „Religia și școala. Cercetări pedagogice, studii, analize”, Ed. didactică și pedagogică, București, 2011;

Opriș, Monica, „Religie, morală, educație. Perspective teologice și pedagogice”, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2011;

Opriș, Monica (coordonator), „Demersuri investigative în educația religioasă”, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2010;

Opriș, Monica (coordonator), „Religia și școala. Cercetări pedagogice, studii, analize”, Ed. didactică și pedagogică, București, 2011;

Opriș, Monica, Dorin Opriș, Mușata Bocoș, „Cercetarea în domeniul educației și al educației morale. Modele și aplicații”, Ed. Sf. Mina, Iași, 2006;

Opriș, Monica, Dorin Opriș, Mușata Bocoș, „Cercetarea pedagogică în domeniul educației religioase”, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004;

Pârâian, Teofil, „Veniți de luați Bucurie”, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2001;

Popescu, Aurel (coordonator), „Proiectarea pedagogică a învățării religiei în școală”, Ed. Aramis, București, 2002;

Popescu, Ion, M. Năstase, E. Popescu, „Metodica predării religiei”, București, 1997;

Popoviciu, Nicolae, „Epicleza euharistică”, Sibiu, 1933;

Procopovici, Petre, „Împărtășania și Spovedania în slujba educării tineretului școlar”, Râmnicu Vâlcea, 1945;

Schmemann, Alexander, „Liturghie și viață”, traducere de pr. dr. Viorel Sava, Tipografia Erota-Tip S.R.L., Iași, 2001;

Stăniloae, Dumitru, „Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă”, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986;

Streza, Laurențiu, „Tainele de inițiere creștină în Bisericile Răsăritene”, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2002;

Șebu, Sebastian, Monica Opriș, Dorin Opriș, „Metodica predării religiei”, Alba Iulia, 2000;

Șendroiu, Rodica, „Metode și procedee de predare a religiei în școală”, București, 1997;

Timiș, Vasile, „Evaluarea – factor de reglare și optimizare a educației religioase”, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2003;

Vintilescu, Petre, „Istoria Liturghiei în primele trei veacuri”, Ed. Nemira, București, 2001;

Vintilescu, Petre, „Liturghierul explicat”, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române;

Vlădescu, Ionuț, „Hristos în școală. Elemente de pedagogie religioasă”, Ed. Vasiliana ’98, Iași, 2006;

***, „Didactica aplicată în învățământul religios”, Ed. „Gheorghe Alexandru”, Craiova, 2001;

***, „Îndrumări metodologice și didactice pentru predarea religiei în școală”, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990;

***, „Metodica predării religiei”, Ed. „Gheorghe Alexandru”, Craiova, 2000.

ARTICOLE ÎN REVISTE ȘI STUDII DE SPECIALITATE

Alexandru, M., „Taina Sfintei Euharistii la Sfântul Chiril al Ierusalimului”, în „Glasul Bisericii”, nr. 7-8, 1979;

Balcă, Nicolae, „Importanța catehetică a Sfintei Liturghii”, în „B.O.R.”, nr. 1-2, 1958;

Braniște, Ene, „Rolul Botezului, Euharistiei și a Mirungerii în viața creștinilor după Nicolae Cabasila”, în „Glasul Bisericii”, nr. 10, 1956;

Bulacu, Mihail, „Probleme de pedagogie catehetică”, în „Studii Teologice”, nr. 3-6, 1950;

Călugăr, Dumitru, „Metode și forme pentru prezentarea învățăturii creștine”, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 1-3, 1972;

Călugăr, Dumitru, „Principii fundamentale ale învățământului religios”, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 9-10, 1975;

Erdei, Miron, „Pregătirea profesorilor pentru lecția de religie. Fundamente teologice și strategii pedagogice”, în „Logos: Revistă de pastorală catehetică”, nr. 1, 2007;

Erdei, Miron, „Preocupări privind predarea Religiei în școală”, în „Revista Teologică”, nr. 2-3, 1998;

Georgescu, Mihai, „Sfintele Taine după Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului”, în „Studii Teologice”, nr. 78, 1959;

Gordon, Vasile, „Factorii esențiali ai educației religioase”, în „Glasul Bisericii”, nr. 7-12, 1999;

Gordon, Vasile, „Pedagogia creștină și pedagogia laică”, în „Teologie și Viață”, nr. 5-8, 2001;

Gordon, Vasile, „Principiile didactice și de educație morală aplicate în învățământul religios”, în „Analele Științifice ale Universității Al. I. Cuza”, vol. 10, 2005;

Gordon, Vasile, „Religia în școală. Evaluare și perspective”, în „Anuarul Facultății de Teologie București”, 2001-2002;

Ioanicescu, Ioan, „Tâlcuirea Sfintelor Taine după opera Sfântului Simeon al Tesalonicului”, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 1-2, 1995;

Iordăchescu, Magistrand Gheorghe, „Sfânta Liturghie și Sfintele Taine ca mjloace de păstorire”, în „Studii Teologice”, nr. 7-8, 1958;

Mehedițu, Viorel, „Dogma euharistică în Sfânta Liturghie”, în „Studii Teologice”, nr. 5-6, 1967;

Radu, Dumitru, „Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii”, în „Ortodoxia”, nr. 1-2, 1978;

Răducă, Vasile, „Rolul formativ al religiei”, în „Studii Teologice”, nr. 1-3, 1994.