Sfanta Taina a Hirotoniei In Lumina Legislatiei Canonice Ortodoxe

Preliminarii

Motivația și actualitatea subiectului

Învățătura fundamentală a creștinismului este că omenirea a fost eliberată din osânda păcatului prin jertfa de pe cruce și prin triumful asupra morții a Dumnezeu-Omului, Iisus Hristos.

După căderea în păcat a primilor oameni, între Dumnezeu și creația Sa s-a deschis abisul păcatului, pe care nici o forță din lume nu-l putea umple. Zadarnic s-au înălțat altare și temple, zadarnic se aduceau tămâieri și sacrificii sângeroase, nici o acțiune umană și nici o jertfă nu era în stare să restabilească puntea de legătură între Creator și făptura Sa.

Înțelepciunea divină a aflat însă calea păcii. Aceasta a fost întruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu.

Prin smerenia Sa în chipul robului, prin patimi moarte și înviere golul despărțitor dintre om și Tatăl s-a surpat, păcatele au fost iertate, firea lui Adam s-a restaurat, iar omenirea întreagă a fost restabilită în comuniunea dragostei Ziditorului.

Prin jertfa de pe cruce s-a înființat Biserica în chip nevăzut (Fapte 20,28).

Ceea ce s-a înfăptuit o singură dată pe Golgota trebuia să se actualizeze pentru toate generațiile care aveau să creadă în Fiul lui Dumnezeu. Jertfa ispășitoare și lucrarea arhierească a Mântuitorului se cerea înnoită permanent, ca din roadele ei să se îndulcească toți acei care aveau să sufere de rănile păcatelor. Era nevoie de persoane care să devină centre intermediare vizibile ale harului lui Dumnezeu.

Însăși condiția umană postulează această necesitate. Dacă am fi spirite pure, am putea participa al viața divină în mod direct, am putea beneficia de darurile câștigate pe Golgota fără nici un intermediar. Dar noi avem o structură dihotomică. Starea noastră corporală implică lucrări văzute, concrete, care ating trupul nostru în continuare și îl pun în legătură cu izvoarele puterii dumnezeiești.

Acestea sunt Sfintele Taine, lucrări văzute, instituite de Hristos în Biserica Lui, prin care se împărtășește credincioșilor darurile cele nevăzute ale Duhului Sfânt.

Aceasta este o altă învățătură de bază a Bisericii, și anume realitatea preoției sacramentale, slujirea unor persoane special rânduite de Mântuitorul ca să împlinească lucrările sfințitoare și să continue misiunea Lui pe pământ.

Prin instituirea ei divină, preoția sacramentală ține de ființa Bisericii și o exprimă, căci unde nu este preoție sacramentală, nu este nici ecclesia, deoarece Biserica este o comunitate sacramentală cu iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu, așezați de Hristos prin Duhul Său.

Pe aceste persoane le alege și le sfințește El însuși prin Taina hirotoniei. Sf. Părinți și Biserica au scris foarte mult despre taina hirotoniei. Sf. Ioan Gură de Aur: „Dacă nu poți intra în împărăția cerurilor, de nu te naști din apă și din Duh (Ioan 3,5), dacă pierzi viața veșnică, de nu mănânci Trupul Domnului și de nu bei Sângele lui (Ioan 6,54), iar dacă toate acestea nu se săvârșesc altfel decât prin mâinile acelea sfinte ale preoților, atunci cum vei putea fără preoți să scapi de focul gheenei sau să dobândești cununile cele pregătite.” Sf. Grigorie de Nazianz: „Dar să ne închipuim că cel ce vrea să se facă preot nu este rău, că a ajuns la cea mai înaltă treaptă a virtuții. Totuși nu văd ce știință trebuie să aibă acest om și în ce puteri sufletești să se încreadă, ca să îndrăznească la această dregătorie. Că mie mi se pare, într-adevăr, că preoția, arta de a conduce pe om – ființa cea mai complexă și mai felurită în gând și fapte – este arta artelor și știința științelor. Îți vei da seama de aceasta dacă pui fată în față preoția cu medicina, știința vindecării sufletelor cu știința vindecării trupurilor. Comparându-le, vei vedea că medicina e grea, dar preoția este și mai grea, și mai de preț; și prin natura materiei și prin puterea științei, și prin scopul lucrării ei.” Sf. Efrem Sirul: „Ai văzut ,omule, strălucitoare facere de minuni? Ai văzut cum treapta sfântă a preoției curăță cu lesnire întinăciunile sufletelor? Binecuvântat fie Mântuitorul, Care a rânduit pe pământ acest prea strălucit și curățitor dar care a luminat cu har pe preoți ca să lumineze ca niște luminători în lume!”

În fața celor expuse până acum și copleșiți de mărturiile Sf. Părinți citate mai sus, această lucrare își propune să realizeze o evaluare eclesiologică a Sfintei Taine a hirotoniei, pentru a evidenția sublimitatea sacerdoțiului, așa cum se regăsește formulat în gândirea și spiritualitatea patristică.

În același timp, lucrarea își propune să surprindă în contrast cu gândirea și opera patristică a primului mileniu creștin abaterile intervenite în viața Bisericii odată cu schisma de la 1054.

Precizările aceleiași lucrări se impun în contextul în care în lumea creștină contemporană, și în special Biserica Apuseană, se integrează o criză spirituală și o înțelegere eronată sub anumite aspecte a Sfintei Taine a hirotoniei.

Lucrarea va căuta să arate acele aspecte ale doctrinei canonice catolice prin care Biserica Romei, potrivit unor interese de timp și spațiu, s-a îndepărtat de spiritul genuin, patristic a legislației canonice din primele veacuri creștine, fapt pentru care s-a ajuns la secularizarea și desacralizarea cruntă în care se află astăzi.

Noțiunea de taină

Sfintele Taine.

Îndreptarea și sfințirea omului se înfăptuiește in Biserică, trupul tainic al Mântuitorului, cu care El petrece pururea și căreia i-a dat puterea și mijloacele de împărtășire a mântuirii. (Teologia dogmatică și simbolică vol. II, București, 1958, p. 826)

De aceea Sf. Taine sunt mijloacele externe și sensibile prin care biserica împărtășește harul sfințitor ce se revarsă prin jertfa crucii, prin Sfântul Duh, celor ce fac parte din Biserica lui Hristos.

“La baza învățăturii despre taine a Bisericii Ortodoxe stă încrederea în putința lucrării duhului dumnezeiesc printr-un om asupra altui om, prin mijlocirea trupurilor și a materiei dintre ele, în ambianța Bisericii, ca trup tainic al lui Hristos. E încrederea că Duhul dumnezeiesc poate lucra prin mijlocirea spiritului omenesc asupra materiei cosmice în general și asupra altor persoane.”

În Taină nu se poate o barieră clară între acțiunea persoanei umane și puterea Duhului dumnezeiesc, întrucât săvârșitorul Tainei, preotul, fiind reprezentantul Bisericii, prin el lucrează Sfântul Duh în Sf. Taine.

Etimologic, cuvântul taină (mister) vine din limba greacă de la μύστηρηον și înseamnă un lucru tăinuit, ascuns, secret, ce nu poate fi cuprins cu mintea.

Deși are un înțeles larg, noțiunea de taină are și un înțeles restrâns. În acesta din urmă, tainele sunt acele lucrări sfinte vizibile, întemeiate de Mântuitorul Hristos și săvârșite de El și în Biserică prin episcopi și preoți, lucrări prin care se comunică celor ce se împărtășesc de ele harul divin în chip nevăzut. Cu toate că se comunică prin forme perceptibile, esența Tainei constituind-o harul, rămâne ascunsă, nevăzută și nu poate fi cuprinsă cu mintea.

Mărturisirea ortodoxă dă Tainei următoarea definiție: “Taina este o lucrare sfântă care, sub o formă văzută, împărtășește sufletului credinciosului harul cel nevăzut al lui Dumnezeu. Rânduită de Hristos, fiecare credincios primește prin ea harul dumnezeiesc.”

La romano catolici, Codul de drept canonic semnat de însuși Ioan Paul al II-lea definește noțiunea de sacrament (taină) prin canonul 840: „Sacramentele Noului Testament, investite de Hristos și încredințate Bisericii, ca acțiuni ale lui Hristos și ale Bisericii, sunt semne și mijloace prin care credința se manifestă, se întărește și se aduce lui Dumnezeu cult public și se realizează sfințirea oamenilor și de aceea contribuie la crearea, întărirea și manifestarea comuniunii ecleziale; prin urmare, atât slujitorii sacri, cât și ceilalți credincioși celebrându-le, trebuie să aibă cea mai mare venerație și zelul necesar.”

O opinie importantă a teologului catolic M. J. Scheeben, care vorbește despre noțiunea sacramentalității ce pătrunde toată Biserica și în toată iconomia mântuirii, consideră că caracterul de mister al Bisericii se manifestă prin excelență în sacramente și în raport cu ele, prin ele se exercită forța supranaturală a acestui organism.

Tainele, în viziunea Bisericii Romano catolice, în parte comunică grația supranaturală a acestei sacramentalități a Bisericii, realizate prin misterul întrupării și comunitatea cu Iisus Hristos, unirea cea mai intimă dintre om și Dumnezeu.

2. Ființa tainelor (deosebiri ortodoxie și catolicism).

După ortodocși și catolici, Tainele sunt mijloace de comunicare a harului dumnezeiesc, fiind definite în diferite chipuri: semne văzute care transmit harul nevăzut (Fericitul Augustin); organe care aduc celor inițiați harul în chip necesar, fiind alcătuite dintr-un element natural și unul supranatural (Patriarhul Dositei al Ierusalimului); forme văzute ale harului nevăzut (Sinodul tridentin); sau cu o definiție mai modernă: ceremonii înființate de Dumnezeu care indică și totodată comunică harul nevăzut (Hristos Androutsos).

Puterea Sf. Taine izvorăște din moartea pe cruce a Domnului, fiind manifestări văzute ale puterii răscumpărătoare a Mântuitorului, mijloace prin care Hristos își prelungește lucrarea și prezența Sa nevăzută dar reală în Biserică.

O mică deosebire de concepție între ortodocși și catolici asupra ființei Tainelor se poate constata în chiar termenii de care se folosește fiecare pentru denumirea Tainelor: ortodocșii întrebuințează de preferință termenul de „taină” aproape exclusiv (gr. ), punând accentul pe ceea ce e nevăzut, spiritual în lucrările sfinte (moștenirea spiritului elenistic și oriental), pe când catolicii folosesc termenul de sacramentum (de la sacer = sfânt)punând deci accentul pe latura ceremonială, văzută a lucrărilor sfinte (moștenirea spiritului roman, preocupat de ceea ce este mai mult exterior, formal și legal).

În ceea ce privește legătura dintre materie și har în ființa Tainelor, la catolici au fost două concepții: una formulată de Duns Scotul, după care Tainele nu conțin, ci numai aduc, provoacă sau mijlocesc coborârea harului în om, și alta susținută de Toma d’Aquino, după care Tainele nu numai că mijlocesc harul, dar îl și conțin (aceasta din urmă a fost aprobată la Sinodul tridentin, admisă și în Ortodoxie).

Părintele Stăniloae, sprijinindu-se pe teologia Sf. Maxim Mărturisitorul, vorbește despre harul Tainelor, pe de o parte ca energie necreată dumnezeiască, iar pe de altă parte ca fazele prin care a trecut umanitatea lui Hristos, sau energia dumnezeiască ce poate lua în om forme de virtute, de iubire și de viață spirituală tot mai înalt, dar aceasta prin lucrarea harului.

În afirmarea acestei învățături, Biserica Ortodoxă se dovedește consecventă cu considerarea Tainelor ca mijloace de extensiune a lui Hristos în oameni, cu derivarea Tainelor în sens restrâns din misterul originar care este Hristos.

Nu aceeași consecvență o dovedește catolicismul. Am văzut cât s-a străduit Schreeben să evidențieze că Tainele decât manifestări ale sacralității Bisericii, care nu înseamnă decât prezența lui Hristos în ea.

Obligați de doctrina catolică despre grația necreată, teologii catolici trebuie să spună că în Taine primesc grația meritată de Hristos, dar nu o grație din Hristos.

Odo Castel are meritul de a fi început în teologia catolică – și deocamdată împotriva ei – o adevărată luptă pentru ideea Părinților că în Taine primim pe Hristos însuși în actele Sale mântuitoare, nu numai o grație creată deosebită de El.

3. Deosebiri cu privire la lucrarea Tainelor

Ne folosim de articolul părintelui Ene Braniște „Deosebiri interconfesionale cu privire la Sf. Taine”, pentru a înțelege deosebirile cu privire la lucrarea Tainelor și diferențele existente între ortodocși și romano – catolici.

În general toți cei care acceptă Taine ca organe ale Harului, afirmă că harul din Taine provine din instituirea dumnezeiască, (de la întemeietorul lor Hristos și că, pentru primirea lor, trebu Iisus Hristos, unirea cea mai intimă dintre om și Dumnezeu.

2. Ființa tainelor (deosebiri ortodoxie și catolicism).

După ortodocși și catolici, Tainele sunt mijloace de comunicare a harului dumnezeiesc, fiind definite în diferite chipuri: semne văzute care transmit harul nevăzut (Fericitul Augustin); organe care aduc celor inițiați harul în chip necesar, fiind alcătuite dintr-un element natural și unul supranatural (Patriarhul Dositei al Ierusalimului); forme văzute ale harului nevăzut (Sinodul tridentin); sau cu o definiție mai modernă: ceremonii înființate de Dumnezeu care indică și totodată comunică harul nevăzut (Hristos Androutsos).

Puterea Sf. Taine izvorăște din moartea pe cruce a Domnului, fiind manifestări văzute ale puterii răscumpărătoare a Mântuitorului, mijloace prin care Hristos își prelungește lucrarea și prezența Sa nevăzută dar reală în Biserică.

O mică deosebire de concepție între ortodocși și catolici asupra ființei Tainelor se poate constata în chiar termenii de care se folosește fiecare pentru denumirea Tainelor: ortodocșii întrebuințează de preferință termenul de „taină” aproape exclusiv (gr. ), punând accentul pe ceea ce e nevăzut, spiritual în lucrările sfinte (moștenirea spiritului elenistic și oriental), pe când catolicii folosesc termenul de sacramentum (de la sacer = sfânt)punând deci accentul pe latura ceremonială, văzută a lucrărilor sfinte (moștenirea spiritului roman, preocupat de ceea ce este mai mult exterior, formal și legal).

În ceea ce privește legătura dintre materie și har în ființa Tainelor, la catolici au fost două concepții: una formulată de Duns Scotul, după care Tainele nu conțin, ci numai aduc, provoacă sau mijlocesc coborârea harului în om, și alta susținută de Toma d’Aquino, după care Tainele nu numai că mijlocesc harul, dar îl și conțin (aceasta din urmă a fost aprobată la Sinodul tridentin, admisă și în Ortodoxie).

Părintele Stăniloae, sprijinindu-se pe teologia Sf. Maxim Mărturisitorul, vorbește despre harul Tainelor, pe de o parte ca energie necreată dumnezeiască, iar pe de altă parte ca fazele prin care a trecut umanitatea lui Hristos, sau energia dumnezeiască ce poate lua în om forme de virtute, de iubire și de viață spirituală tot mai înalt, dar aceasta prin lucrarea harului.

În afirmarea acestei învățături, Biserica Ortodoxă se dovedește consecventă cu considerarea Tainelor ca mijloace de extensiune a lui Hristos în oameni, cu derivarea Tainelor în sens restrâns din misterul originar care este Hristos.

Nu aceeași consecvență o dovedește catolicismul. Am văzut cât s-a străduit Schreeben să evidențieze că Tainele decât manifestări ale sacralității Bisericii, care nu înseamnă decât prezența lui Hristos în ea.

Obligați de doctrina catolică despre grația necreată, teologii catolici trebuie să spună că în Taine primesc grația meritată de Hristos, dar nu o grație din Hristos.

Odo Castel are meritul de a fi început în teologia catolică – și deocamdată împotriva ei – o adevărată luptă pentru ideea Părinților că în Taine primim pe Hristos însuși în actele Sale mântuitoare, nu numai o grație creată deosebită de El.

3. Deosebiri cu privire la lucrarea Tainelor

Ne folosim de articolul părintelui Ene Braniște „Deosebiri interconfesionale cu privire la Sf. Taine”, pentru a înțelege deosebirile cu privire la lucrarea Tainelor și diferențele existente între ortodocși și romano – catolici.

În general toți cei care acceptă Taine ca organe ale Harului, afirmă că harul din Taine provine din instituirea dumnezeiască, (de la întemeietorul lor Hristos și că, pentru primirea lor, trebuie îndeplinite anumite condiții pentru ca harul să lucreze pentru mântuire. Deosebirile între diferite confesiuni încep însă când e vorba să se precizeze modul în care lucrează harul transmis prin Taine.

Astfel, după ortodocși și catolici, Tainele lucrează în mod necesar; lucrarea lor nu e condiționată de moralitatea sau vrednicia săvârșitorului. Lipsa de curăție morală a acestuia nu vatămă integritatea Tainelor, cum învățau ereticii donatiști și alți eretici de mai târziu. Tainele lucrează sau își fac efectul prin însăși săvârșirea lor (ceea ce catolicii exprimă prin formula ex opere operato, în opoziție cu poziția contrarie , ex opere operantis, care leagă eficacitatea sau validitatea Tainelor de vrednicia morală a săvârșitorului). Aceasta pentru că adevăratul săvârșitor al Tainelor este Mântuitorul sau puterea Sfântului Duh, care lucrează prin preoți, preoții fiind numai săvârșitorii văzuți, slujitori ai lui Hristos și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu, cum îi numește Sf. Ap. Pavel. (I Cor. 4,1)

Odată săvârșit actul exterior, acțiunea harică urmează în chip necesar, dacă bineînțeles sunt îndeplinite condițiile obiective de validitate a Tainei, adică:

Săvârșirea de către preot sau arhiereu (fără sacerdoțiu nu există taină validă);

Săvârșirea conform rânduielii stabilite de Biserică (fără ca prin aceasta ritualul să fie considerat ca un instrument mecanic al Harului care ar acționa în chip magic, căci săvârșirea Tainelor în afară de Biserică nu este valabilă);

Din partea săvârșitorului se cere mai ales intenția de a săvârși ceea ce cere Biserica sau de a se conforma scopului stabilit de Biserică.

Din partea primitorului Tainei se cer de asemenea anumite condiții subiective pentru ca Taina să fie eficace. În primul rând să nu existe vreo piedică din cauza vreunui păcat de moarte, să existe dispoziție subiectivă pentru primirea Tainei formată din căință sau dorința și hotărârea de a primi Taina cu căință și credință în puterea ei. Dogmatistul grec Hr. Androutsos sintetizează aceste lucruri în formula „receptivitate pasivă care se poate aplica și la primirea botezului de către copii.”

Trebuie făcută distincție între validitatea Tainei și eficacitatea ei. Validitatea atârnă mai mult de primitor. O taină valid săvârșită poate fi ineficace, lipsită de efectul scontat din cauza lipsei de dispoziție subiectivă a primitorului, cum se întâmplă de exemplu la primirea Sf. Euharistii, care pentru cei pregătiți și credincioși este pricinuitoare de tot binele,. Pa când pentru cei nepregătiți și necredincioși este foc arzător și osândă, după cum precizează Sf. Ap. Pavel (I Cor 11, 27-30)

Și acum, cu ajutorul părintelui Stăniloae, să încercăm o definiție mai cuprinzătoare a Tainelor: „Tainele sunt lucrări sfinte, instituite de Hristos și săvârșite de Biserică prin slujitorii ei, cu excepția Botezului, care poate fi săvârșit la necesitate și de un mirean, membru al ei, care sub o formă sensibilă transmit membrului Bisericii sau celui care devine acum membru al ei harul dumnezeiesc aflător în Biserică, prin aceea că primitorul Tainei retrăiește în chip mistic, împreună cu Hristos, moartea și învierea Lui, deocamdată în planul supraconștient al existenței, ca prin colaborarea sa liberă să prelungească apoi în toată existența lui conștientă continua moarte și înviere cu Hristos și făcându-se tot mai mult asemenea Lui”.

4. Numărul Tainelor

În ceea ce privește numărul Tainelor, trei dintre ele sunt ale unirii depline cu Hristos și ale intrării depline în Biserică (Botezul, Mirungerea și Euharistia). Două ale reintrării în Hristos pentru cei îmbolnăviți sufletește sau trupește (Pocăința și Maslul) și două prin care se acordă primitorului puterea de a îndeplini fie misiunea specială a săvârșirii Sf. Taine, a propovăduirii Cuvântului și a păstoririi unei comunități bisericești (Hirotonia), fie îndatoririle speciale legate de viața de familie (Cununia).

Cele șapte Taine sunt acceptate atât de Biserica Ortodoxă, cât și de cea Romano – Catolică.

Numărul de șapte al Tainelor a existat încă de la început, dar s-a fixat definitiv abia prin secolele XII – XIII (îl găsim la Petru Lombardul și la Hugo de Saint Victor în Apus, iar în Răsărit la Iov Iasitul). Tot șapte Taine au și eterodocșii Răsăriteni (monofiziții și nestorienii, armenii, copții egipteni, abisinienii, sirienii iacobiți), ceea ce înseamnă că numărul de șapte al Tainelor era fixat înainte de despărțirea acestora de Biserica Ortodoxă în secolele V – VI.

Dintre aceste șapte Taine, trei nu se repetă: botezul, mirungerea și preoția nu pot fi primite decât o singură dată de același subiect, deoarece ele conferă primitorilor ceea ce catolicii au numit la sinodul de la Trident signum indelebile, adică o pecete care nu se mai poate șterge. Celelalte patru se pot repeta, cu oarecare restricții pentru nuntă.

Noțiunea de Taină a Hirotoniei

„În fiecare Taină Hristos se dăruiește printr-o lucrare celor ce cred în El, iar în Taina Euharistiei se dăruiește cu însuși Trupul și sângele Său. Dar fiind nevăzut și voind să ne dăruiască totuși acestea, adică Trupul și Sângele Său în chip văzut, trebuie să se dăruiască prin persoane văzute. Pe aceste persoane le alege și le sfințește El însuși prin Taina hirotoniei. Astfel, dacă în celelalte Taine Hristos este primit ca cel ce se dăruiește prin preot, în Taina Hirotoniei se leagă ca subiect ce ni se dăruiește în chip nevăzut de către o persoană umană, pe care consacrând-o ca preot sau episcop, face văzută dăruirea sa către noi prin celelalte Taine. Dacă celelalte Taine reprezintă mijloacele văzute prin care preotul ne mijlocește o putere din cele date nouă de Hristos sau însuși Trupul și Sângele Său, preoția califică însăși persoana văzută care împlinește aceste mijloace, prin care Hristos dăruiește puterile Sale, sau Trupul și Sângele Său prin aceste Taine.”

Sintetizând cele de mai sus, putem spune că Taina preoției este Taina în care, prin punerea mâinilor arhiereului Bisericii și prin rugăciune, se împărtășește persoanei anume pregătite în Biserică și pentru Biserică, harul dumnezeiesc într-una din treptele preoției, dându-i-se puterea de a învăța cuvântul lui Dumnezeu, a săvârși Sf. Taine și a conduce pe credincioși spre mântuire.

Taina preoției se mai numește și Taina hirotoniei. Etimologic, termenul de hirotonie este compus din χείρ = mână și τείνω = a întinde, a desfășura, a lungi și înseamnă întinderea mâini, acțiunea de a întinde mâna.

În perioada creștină primară Taina era numită și hirotesie, de la grecescul χείροθεσία, compus din χειρ = mână și τίθημι = a pune a așeza și care înseamnă tot o punere a mâinilor, acțiunea de a pune mâinile. Ulterior, s-a impus termenul de hirotonie. Denumirea de hirotesie s-a dat ierurgiei prin care se instituie gradele inferioare a le ierarhiei bisericești și se conferă anumite ranguri și distincții.

În consens cu învățătura Bisericii Ortodoxe, „Codul de Drept canonic” al Bisericii Romano – catolice, prin canonul 1008 afirmă: „Din orânduire divină, prin sacramentul preoției, unii credincioși sunt constituiți slujitori în virtutea caracterului de neșters cu care sunt însemnați, adică sunt consacrați și destinați să păstorească poporul lui Dumnezeu, îndeplinind în persoana lui Hristos Capul, fiecare după gradul său, funcția de a învăța, de a sfinți și de a conduce.” Sacramentul preoției mai este numit în terminologia romano – catolică și ordinario, în antichitatea romană fiind numite ordines diferitele corporații civile; astfel în Biserică a existat încă de la început un ordo de conducere pastorală, în care erau primiți printr-o ordinatio acei care erau aleși pentru misteriul episcopilor, prezbiterilor și diaconilor. Ordinatio a fost întotdeauna ceva mai mult decât o simplă alegere sau desemnare pentru o slujire; nici nu a pornit de jos, adică prin alegerea din partea comunității, dar a fost concepută ca o consacrare care vine de la Hristos însuși prin Biserica Sa, în puterea darului Duhului Sfânt exercitarea unei „puteri sacre” (sacro potestas). Semnul vizibil al ordinatio – consacratio este constituit de impunerea mâinilor din partea episcopului, împreună cu rugăciunea de consacrare, rugăciune care conține o epicleză prin care se cere de la Tatăl ceresc darul Sfântului Duh și celelalte daruri ale sale, necesare ministeriului pentru care candidatul este hirotonit”.

Prin hirotonie, cel hirotonit devine săvârșitorul Sfintelor Taine. Despre cei care au devenit slujitori ai lui Hristos, Sf. Apostol Pavel spune: „Așa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos și ca iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu ( I Cor IV,I).”

Hirotonia este prin excelență Taina Bisericii, săvârșindu-se prin Sfânta Sfintelor de către persoane sfințite, în speță arhiereii despre care Biserica însăși depune mărturie. Nu întâmplător Hirotonia este numită Taina Preoției harice. Astfel, prin punerea mâinilor arhiereului, cel sfințit în demnitatea preoțească primește întreita slujire, devenind urmaș al ucenicilor Mântuitorului și al preoților hirotoniți de Sfinții Apostoli prin cetăți.

Deși săvârșitorii Tainei Preoției sunt episcopii, totuși adevăratul săvârșitor al Tainei este Hristos. Izvorul preoției căzute din Biserică este „preoția nevăzută a lui Hristos”El este preotul deplin și modelul veșnic pentru iconomii tainelor lui Dumnezeu. Este Preot în veci, singurul care apropie pe om de Dumnezeu prin calitatea sa de Fiu și Dumnezeu adevărat. Fiind și om deplin, dincolo de îngustimea omenescului cotidian, ridică umanul la Tatăl ceresc, făcând legătura dintre om și Dumnezeu, dintre creator și creatură o stare mereu la timpul prezent. Preoția lui Hristos nu este de la sine, ci este de la Treimea dumnezeiască. Apostolul neamurilor spune evreilor: „Pentru aceea, frați sfinți, părtași chemării cerești, luați aminte la Apostolul și Arhiereul mărturisirii noastre, la Iisus Hristos, Care credincios a fost Celui ce l-a rânduit, precum și Moise în toată casa lui” (Evrei III, 1-2)

Preoții, prin misiunea lor de slujitori ai lui Hristos, sunt organe văzute ale preoției Fiului lui Dumnezeu. Puterea nevăzută a Mântuitorului se manifestă în planul contingent prin acțiunea văzută a preoților slujitori. Întreaga manifestare a actului liturgic nu face decât să semnaleze și să certifice existența Logosului divin. În centrul tuturor se află Cuvântul întrupat. Unitatea văzută a slujitorilor Lui își găsește forța în urmașii Sfinților Apostoli, în episcopi. Episcopul este cel investit cu obligativitatea săvârșirii exhaustive a Sfintelor Taine. Episcopului îi revine îndatorirea rânduirii și sfințirii preoților. Sfântul Ciprian spune: ”Episcopus in ecclesia et ecclesia in episcopa”. Sfinții Părinți văd în episcop reprezentantul lui Hristos (nu ca în accepția romano-catolică), persoana în jurul căreia gravitează viața mundană a Bisericii.

Cercetând Sfânta Evanghelie vedem că Mântuitorul Hristos alege doisprezece Apostoli. Aceștia sunt ținuți în jurul Său și învățați tainele împărăției cerurilor: „Iar El răspunzând le-a zis: pentru că vouă vi s-a dat să cunoașteți Tainele împărăției cerurilor pe când acelora nu li s-a dat” (Matei XIII, II); „de acum nu vă mai spun slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru ca toate câte am auzit de la Tatăl meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan XV; 15). Iar acestora Mântuitorul le promite cheile Împărăției Cerurilor: „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer” (Matei XVIII, 18).

În prima zi a învierii Sale din morți, venind în mijlocul lor le-a zis: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: ”Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan XX, 21-23). Acesta este într-adevăr punctul culminant; este momentul când Hristos coboară peste Apostoli puterea Duhului Sfânt și-i consacră în misiunea lor. Acum sub o formă văzută, Apostolii primesc puterea nevăzută a Duhului Sfânt. Înainte de a se despărți de Sfinții Apostoli, Mântuitorul îi îndeamnă pe aceștia să meargă-n toată lumea pentru a vesti Evanghelia Iubirii și indirect pentru a instala preoți și episcopi care să continue lucrarea mântuirii noastre de evrei: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ. Drept aceea mergând învățați toate neamurile botezându-le Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă și iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului. Amin. (Matei XXVIII, 18-20); „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu XVI; 15-16); apoi continuă evanghelistul Marcu în versetele 19,20: „Deci Domnul Iisus Hristos după ce a vorbit cu ei s-a înălțat la cer și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu, iar ei plecând au propovăduit pretutindeni și Domnul lucra cu ei și întărea cuvântul prin semnele care urmau.” Urmează pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime: „Și când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Și din cer, fără veste, s-a făcut un vuiet, o suflare de vânt ce vine repede și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat împărțite limbi de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească-n alte limbi după cum le dădea lor Duhul a grăi.” (Fapte Ap. II; 1-4). Puterea pe care au primit-o Apostolii la Cincizecime are trei dimensiuni:

puterea de a învăța cuvântul lui Dumnezeu, de a transmite lumii esența mântuitoare a iubirii care se revarsă din Evanghelia lui Hristos;

puterea de a sfinți pe oameni prin împărtășirea harului dumnezeiesc prin Sfintele Taine;

puterea de a conduce spre mântuire, de a îndrepta pe credincioși spre cele ale lui Dumnezeu, către izvorul vieții, în definitiv către Dumnezeu.

Dovada peremptorie a acestei misiuni se vede imediat. În aceeași unică zi a Cincizecimii Sfinții Apostoli botează pe cei care primesc și cred în Iisus Hristos, în moartea și învierea Domnului: „Deci cei ce au primit cuvântul s-au botezat și în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete” (Fapte II; 41). Hristos continuă să trăiască prin harul preoției, prin urmașii Sfinților Apostoli, prin succesiunea apostolică și este veșnic prezent în Biserică. „Preoția este Taina vocației speciale, harice, prin transmiterea succesiunii apostolice și succesiunii în credință prin punerea mâinilor arhiereului, prin invocarea Sfântului Duh asupra unei persoane, bărbat anume pregătit în Biserică și pentru Biserică”.

Sfântul Ioan Gură de Aur în tratatul „Despre Preoție” spune despre această misiune unică în felul ei că: „Preoția este cel mai mare semn al dragostei de Hristos” și aceasta pentru că preoția este cea mai mare dintre slujiri: „ci pe cât e de mare deosebirea dintre ființele necuvântătoare și oameni, tot pe atât de mare să fie deosebirea dintre păstori și păcătoși, ca să nu spun chiar ceva mai mult.”

Împărtășirea tainei preoției se face prin punerea mâinilor după un ritual bine rânduit de Biserică. Aceasta este partea văzută a tainei, care se îmbină perfect cu partea nevăzută reprezentată de prezența harului, har ce se coboară asupra celui adus în fața acestei misiuni, pregătit fiind în prealabil pentru Taina Sfântă a Hirotoniei. Prin Sfinții Apostoli, Mântuitorul Hristos „dă o bază văzută mai largă Bisericii Sale pentru timpul când El va trece în planul nevăzut. Baza aceasta e mai largă, pentru că și Biserica se va extinde de la grupul celor ce cred la început în Hristos și prefigurează Biserica.”. De fapt, totul are o urmare firească. Era normal ca Fiul lui Dumnezeu să creeze totul perfect, să ofere un model și un punct de plecare. Ceea ce urmează se derulează ca o perpetuare a începutului creat de Hristos. „Dar baza aceasta rămâne totuși unitară prin comuniunea Apostolilor în Hristos, Care rămâne cu ei.”

Comuniunea Apostolilor în Hristos asigură unitatea preoției instituită ca taină de Fiul lui Dumnezeu. „Pentru ca unitatea văzută a Bisericii să nu-și găsească centrul ultim în planul văzut, ci în Hristos, Hristos nu lasă un singur apostol și pe urmașii lui ca centru al ei, ci o comuniune de apostoli și de episcopi, pentru ca să aibă conștiința că unitatea lor ultimă și a Bisericii este în Hristos, că singur El este unicul Arhiereu, că și El se află în Treime”.

Trebuie înțeles foarte clar că preoția ca Taină nu a fost atribuită în mod subiectiv unuia dintre apostoli. În atotștiința Sa, Hristos ca Dumnezeu, a exclus dintru început eventualitatea unei singularizări a Tainei, atât în cazul celor doisprezece apostoli, cât și a urmașilor sfinților apostoli, comunitatea episcopilor. Unitatea ultimă a Bisericii, a preoției este în Hristos. Hristos este unicul arhiereu. El instituie Taina Hirotoniei. În El episcopii și preoții își găsesc început. El le dă puterea de a boteza, de a ierta păcatele, de a săvârși Sfânta Euharistie. În sfârșit, Hristos îi îndeamnă să păzească toate cele câte le-a poruncit. „Prin toată învățătura și activitatea Sa mântuitoare încredințată apostolilor și urmașilor lor spre predare și continuare căzută, Hristos a dat un conținut la care au fost chemați apostolii și urmașii lor”.

Având exemplu pe Mântuitorul Hristos, Sfinții Apostoli își exercită chemarea și misiunea. Mergând prin cetăți, apostolii hirotonesc preoți cărora le dau în grijă comunitatea pe care să o sfințească și să o ducă la mântuire: „Și hirotonindu-le preoți în fiecare Biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredințat pe ei Domnului în care crezuseră” (Fapte XIV; 23).

Din textul de mai sus se vede că fiecare comunitate de credincioși are nevoie de un preot, care pentru a putea fi hirotonit în demnitatea preoțească trebuie să îndeplinească unele condiții esențiale. Prima dintre acestea este credința în Dumnezeu și aceasta nu ca o simplă acceptare a unui adevăr în sens….., ci acea credință lucrătoare prin iubire, credință care ne verticalizează spre Hristos și pe orizontală ne apropie de toți credincioșii. Hirotonia nu era făcută la întâmplare. Înainte de a hirotoni un preot, apostolii se rugau și posteau, de unde importanța actului săvârșit de vestitorii Evangheliei lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel îi spune lui Timotei: „Din această pricină îți amintesc să aprinzi și mai mult din nou harul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele.” (II Timotei 1,6) Observăm cele două părți ale harului – partea văzută – punerea mâinilor; partea nevăzută – harul lui Dumnezeu, har ce se pogoară prin punerea mâinilor episcopului.

În perioada creștinismului primar, apostolii se puteau deplasa oriunde era nevoie pentru a hirotoni preoți. Înmulțindu-se numărul credincioșilor, Sfinții Apostoli nu pot face față solicitărilor din ce în ce mai mari ale comunităților nou înființate. Atunci apostolii hirotonesc episcopi cu misiunea de a rândui preoți: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc și să așezi preoți prin cetăți, precum ți-am rânduit: de este cineva fără prihană, bărbat al unei femei, având fii credincioși, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători. Căci se cuvine ca episcopul să fie fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dat la băutură, pașnic, nepoftitor de câștig urât, ci iubitor de străini, înțelept, drept, cuvios, cumpătat, ținându-se de cuvântul cel credincios al învățăturii ca să fie destoinic și să îndemne la învățătura cea sănătoasă și să mustre pe cei potrivnici”. (Tit I;5-9). Celor hirotoniți episcopi, Sfinții Apostoli le arată și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească aceștia. Despre aceasta vom vorbi însă la momentul potrivit.

Referitor la înălțimea chemării preoției, în tratatul „Despre Preoție”, Sf. Grigore din Nazianz spune: „Dacă e greu unui om să știe să se supună apoi firește e cu mult mai greu să știe să conducă pe oameni și mai cu seamă să fie preot, să-i conducă adică pe calea aceasta a creștinilor, pe calea aceasta a legii dumnezeiești care duce la Dumnezeu. Orice om cu judecată își dă seama că pe cât e de mare înălțimea și dregătoria preoției, pe atât e de mare și primejdia”. Cei care dețin plenitudinea harului sunt episcopii ca urmași direcți ai Sfinților Apostoli. Nu trebuie să confundăm episcopii cu apostolii. Apostolii au primit de la Hristos poruncă de a vesti Evanghelia iubirii în toată lumea ca martori ai vieții, morții și învierii Mântuitorului. Ei au fost episcopii unui anumit loc, deoarece misiunea lor era de a vesti cu timp și fără timp cuvântul lui Dumnezeu.

Plecând de la motivația și actualitatea subiectului, am făcut o prezentare în cadrul acestor preliminarii a noțiunii de taină în general și a celei de taină a Hirotoniei în special, atât din punct de vedere ortodox, cât și romano-catolic. Astfel am creat cadrul necesar pentru a trata subiectul acestei lucrări: „Sfânta Taină a Hirotoniei în lumina legislației canonice ortodoxe și a dreptului canonic catolic”, lucrare ce prezintă legislația canonică din primul mileniu privitoare la această problemă, legislație în vigoare și astăzi în Biserica ortodoxă, apoi legislația canonică catolică, urmând a încheia printr-o evaluare ecleziologico-canonică a acestora.

Voi face toate acestea după ce , printr-o scurtă introducere, voi prezenta ceea ce face obiectul de studiu și cercetare al acestei lucrări.

Introducere

Legislația canonică ortodoxă și codul de drept canonic catolic – obiect de studiu și cercetare privind administrarea sfintelor Taine

Legislația canonică ortodoxă

Este foarte important de precizat chiar de la început că în contrast cu codul de drept canonic romano catolic, legislația canonică ortodoxă este o legislație canonică sinodală exact cum a fost în Biserica primului mileniu, înainte de schisma de la 1054, în Biserica ecumenică, după cum arată în lucrarea sa pr. prof. dr. N. Dură: ”Înainte de a vorbi de legislația canonică sinodală, să aducem câteva precizări în ceea ce privește „legea canonică”. Pentru Biserica ecumenică a primului mileniu, canoanele confirmate prin primele șapte sinoade ecumenice constituie „fontis juris constituendi”. În limbaj ecleziastic, canonul este legea Bisericii, cu alte cuvinte a Bisericii ecumenice.

Legislația canonică ecumenică a mileniului întâi este o legislație sui generis originală, care revelează caracteristici proprii. Mai mult, ea pretinde acelora care vor să o studieze și să o înțeleagă inclusiv ceea ce este în legătură cu regimul sinodalității, să fie ei înșiși în același timp teologi, canoniști, istorici și juriști. Dar utilizarea cunoștințelor teologice, canonice, istorice și juridice trebuie să se facă pe orizontul gnoseologic și în spațiul realităților universului credinței. Într-adevăr, dreptul canonic este „așezat” pe „ascultarea (supunerea) credinței în serviciul căreia – scrie profesorul Jean Passicas – el este în primul rând stabilit”. Această afirmație este în întregime adevărată mai ales pentru mileniul întâi, când dreptul canonic servește drept instrument pentru a apăra credința apostolică.

Legislația canonică sinodală este o legislație de felul său a Bisericii creștine pentru că ea a fost editată pentru a servi unui scop special și anume respectarea legii divine în vederea obținerii mântuirii.

Părinții sinoadelor ecumenice depun mărturie ca sinoadele să le promulge canoane „pentru mântuirea sufletelor și tămăduirea suferințelor”. De altfel, toată munca elaborării și redactării legislației canonice din primul mileniu s-a desfășurat în cadru clerical eclesiologic pentru că scopul final al acestei legislații a fost soteriologic.

Regulile stabilite de Biserică privind disciplina bisericească „înainte să fi fost sancționate de Sf. Părinți”, au meritat cu adevărat să fie numite canoane. În consecință, orice apropiere epistemologică și hermeneutică de dreptul canonic al primului mileniu trebuie să se facă în lumina acestor „canoane”, confirmate de Sf. Părinți atunci, a celor șapte sinoade ecumenice.

În timp ce pentru un teolog al dogmei studiul sinoadelor permite să înțeleagă mai bine definițiile dogmatice la originea lor și înțelegerea lor exactă de credinciosul de astăzi, pentru un canonist studiul sinoadelor îl ajută să înțeleagă mai bine principiile canonice de bază exprimate prin textele legislației canonice care au fost și trebuie să rămână etalonul de măsură al organizării canonicității fiecărei biserici locale. Este vorba de doctrina canonică exprimată prin suma principiilor canonice ale legislației canonice sinodale, ecumenice, care rămâne de asemenea la baza regimului sinodalității. Dar ce știm noi de această legislație canonică sinodală din primul mileniu, lucrare sinodală prin excelență?

În primul mileniu activitatea sinodală a fost concretizată printr-o legislație canonică sinodală, confirmată prin primele șapte sinoade ecumenice, prin care Biserica din Orient este administrată până în prezent.

După tradiția canonică orientală, fiecare decizie a sinoadelor se numește „synodicon” , căci pentru Biserica primului mileniu, canoanele au fost considerate ca o operă sinodală a Părinților participanți la sinoade, pe care le redacta începând cu datele furnizate de o tradiție canonică care se ridică până în epoca apostolică… Într-adevăr, legislația canonică sinodală este prin autoritate constituită de „ansamblul corpurilor apostolice”, pe care Biserica le are, de la începuturile sale promulgate drept legi. Și după modelul oferit de Sinodul Apostolic, sinoadele care au urmat, locale sau ecumenice au promulgat canoane.

Despre acestea depun mărturie Părinții sinoadelor ecumenice și locale. De exemplu, cei din al patrulea sinod de la Constantinopol, vorbeau explicit de canoanele sinodale. Sinoadele sunt deci cele care au creat un „jus conciliorum”, exprimat prin „statua sanctorum canonum”, care au servit drept bază canonică tuturor formelor sinodale.

Patriarhul Fotie (858-867 și 877-886) amintea în prefața Nomocanonului său în titlul XIV că „canoanele au fost stabilite nu de un episcop, ci de colegiul episcopilor”. Conform practicii și doctrinei canonice a primului mileniu, „canoanele nu por fi redactate doar de un episcop, ci de mai mulți reuniți împreună.

În această privință, Sf. Vasile cel Mare (+379), solicitat să s e pronunțe despre procedura admiterii criticilor în Biserica ortodoxă de episcopul Amfilohie de Iconiu, precizase deja că: „Cu cât se adună mai numeroși episcopi, cu atât părerea este mai comună și promulgă o regulă generală, astfel încât să se poată acționa fără risc și răspunsul la o asemenea întrebare să fie demn de încredere.

Un alt Părinte ecumenic la secolului l IV-lea, Sf. Grigorie de Nissa ține să precizeze de asemenea că „dat fiind că noi am inspirat puțină încredere, dacă voiam să stabilim regulile de către noi înșine, noi nu vom face decât să adăugăm, la ceea ce precede, deciziile canonice tradiționale despre Actele în general cunoscute ca interzise” (can. 6)

Această legislație canonică sinodală a fost promulgată de Părinții Sinoadelor Ecumenice sau locale sau de către ei în mod particular pentru o nevoie în viața Bisericii într-o rânduială canonică, într-o disciplină menită să ferească Biserica de erezii, schisme sau alte tendințe centrifuge ivite în decursul timpului.

În cuprinsul acestei legislații canonice de tip sinodal se află printre alte dispoziții cu privire la organizarea vieții Bisericii și rânduieli și canoane referitoare la administrarea Sfintelor Taine. Între aceste norme privitoare la administrarea Sfintelor Taine, un loc deosebit îl ocupă Taina Hirotoniei. Aproape că nu există sinod sau Sfânt Părinte care să nu facă referire, care să nu promulge canoane referitoare la tot ceea ce ține de Taina Hirotoniei și aceasta atât în mod expres cât și tangențial uneori.

În prezent în Biserica ortodoxă aceste rânduieli se găsesc în legislația canonică alcătuită din patru categorii de canoane grupate astfel:

Canoanele Apostolice

Canoanele Sinoadelor Ecumenice

Canoanele Sinoadelor Locale

Canoanele Sfinților Părinți

Împărțirea aceasta în patru categorii s-a făcut după două criterii și anume: după proveniența lor și după importanța sau greutatea canoanelor.

În ceea ce privește Canoanele Apostolice trebuie să precizăm că ele nu provin de la Sfinții Apostoli, ci dintr-o epocă care începe cu cea apostolică, dar durează până în veacul V. Ele au fost alcătuite fie de către unii ucenici ai apostolilor, fie de alți oameni pricepuți din epoca postapostolică și din veacurile următoare, autorii lor dându-le titlul de Canoane Apostolice pentru a le investi cu o putere mai mare, adică cu autoritatea apostolică. Bineînțeles că unele norme cuprinse în aceste Canoane Apostolice provin din epoca apostolică sau măcar dau expresie unor norme religioase și morale cunoscute atunci. Cei care au alcătuit aceste canoane au fost îndemnați să le fixeze în scris pentru a fi de folos în rezolvarea diverselor probleme ce se puneau vieții bisericești și pa măsură ce acestea se puneau în mod practic. Determinate de nevoi foarte variate, ele și apar așa cum le-au reclamat aceste nevoi, în grupuri mici (circa 10-15), de către până la cinci șase canoane, care sunt așezate unele lângă altele fără nici o legătură. Cei care le-au adunat ulterior într-o singură colecție sau mai multe colecții parțiale, din care a rezultat colecția generală în 85 de canoane,se vede că nu și-au pus problema organizării sistematice a colecției, ci au așezat unele lângă altele grupurile de canoane care li s-au părut a fi de folos pentru viața Bisericii.

Canoanele Sinoadelor Ecumenice sun emise de numai șase din cele șapte Sinoade Ecumenice, și anume de:

Sinodul I Ecumenic, întrunit la Nicee în anul 325, sinod care a dat 20 de canoane

Sinodul II Ecumenic întrunit la Constantinopol în 381 a dat șapte canoane

Sinodu III Ecumenic, întrunit la Efes în 431 a dat opt canoane

Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon din 451 a dat 30 de canoane

Sinodul VI Ecumenic, adică sesiunea a doua a acestui Sinod, cunoscută și sub numele de Sinodul Trulan, care s-a întrunit în 691-692 a dat 102 canoane

Sinodul VII Ecumenic, care s-a întrunit în 787 la Niceea a dat 22 de canoane

Sinodul V Ecumenic, întrunit la Constantinopol în 553 nu a dat nici un canon, de asemenea nici prima sesiune a Sinodului șase Ecumenic întrunit în 680 tot la Constantinopol și căreia i se zice de obicei Sinodul VI Ecumenic. Iar din cauză că Sinoadele V-VI Ecumenice nu au dat canoane și fiindcă sesiunea a doua a Sinodului VI Ecumenic, adică Sinodul Trulan, a dat cel mai mare număr de canoane dintre toate Sinoadele Ecumenice, acestuia i s-a zis și Sinod Quinisext, adică al Cinci-șaselea Sinod Ecumenic, mai ales pentru socotința că acesta ar fi avut sau și-ar fi luat sarcina să completeze opera celor două Sinoade anterioare printr-o legislația canonică pe care acelea nu o socotiseră necesară sau nu avuseseră timpul să o elaboreze. Istoria reală a Sinoadelor acestea arată că nu a fost vorba de așa ceva.

Canoanele Sinoadelor locale au intrat mai târziu în Codul canonic al Bisericii și anume abia de la anul 692, când Sinodul Trulan le-a selecționat și a procedat la codificrea tuturor normelor canonice de până aici, arătând (can 2) care sunt canoanele care trebuie să intre în Codul canonic al Bisericii și ce alte rânduieli nu trebuie să intre în acest Cod.

După vechimea lor, nu și după importanța lor, Sinoadele locale au fost următoarele:

Sinodul de la Cartagina din 256, care a dat un singur canon

Sinodul de la Ancyra (Ankara de azi), din 314, a dat 25 de canoane

Sinodul de la Neocezareea din 314 a dat 15 canoane

Sinodul de la Cangra din 343, care a dat 21 de canoane

Sinodul de la Antiohia din 341, cu 25 de canoane

Sinodul de la Laodiceea, din 349, care a dat 60 de canoane

Sinodul de la Sardica din 343 cu 21 de canoane

Sinodul de la Constantinopol din 349 cu 2 canoane

Sinodul de la Cartagina din 419 cu 133 de canoane

Ultimele două sinoade locale de la care nu ni s-au păstrat canoane incluse în Codul canonic al Bisericii, adică Sinoadele de la Constantinopol din 871 cu 17 canoane și de la 879-880 cu trei canoane, au fost incluse între celelalte sinoade locale, „consensul Bisericii” („Nomocanonul” lui Fotie din 883, care le-a consacrat autoritatea, căci ele s-a ținut după ce se încheiaseră Sinoadele Ecumenice și deci n-au mai făcut obiectul unei hotărâri a unui Sinod Ecumenic, așa cum toate celelalte Canoane ale sinoadelor locale făcuseră obiectul hotărârii cuprinse în canonul doi al Sinodului Trulan. De menționat că dintre sinoadele locale ale Bisericii din Apus, deși au fost numeroase, nu a fost admis în rândul sinoadelor locale, ale căror canoane au dobândit consacrare în întreaga Biserică, decât sinodul de la Sardica din 343.

În fine, canoanele Sfinților Părinți nu sunt canoane în înțelesul specific al acestui cuvânt, ci sunt rânduieli pe care le-au stabilit ocazional un număr de Sf. Părinți în legătură cu diverse probleme practice ale vieții bisericești, fără a fi redactate în chipul obișnuit al canoanelor propriu zise. Unele dintre acestea sunt simple rostiri sau anunțări de păreri ale Sf. Părinți, pa când altele sunt extrase târzii din unele scrieri, ba chiar din unele scrisori ale lor. Cei 13 Sf. Părinți ale căror rânduieli bisericești stabilite într-un fel sau altul au fost incluse în cadrul canonic al Bisericii, sunt toți Părinți răsăriteni, al căror nume și număr de canoane sunt cele arătate de canonul doi al Sinodului VI Ecumenic, și anume:

Dionisie al Alexandriei (+265) 4 canoane

Grigorie Taumaturgul (+270) 12 canoane

Petru al Alexandriei (+311) 15 canoane

Atanasie cel Mare (+373) 3 canoane

Vasile cel Mare (+379) 92 canoane

Timotei al Alexandriei (+385) 18 canoane

Grogorie Teologul (+389) 1 canon

Amfilohie din Iconiu (+395) 1 canon

Grigorie de Nissa (+395) 8 canoane

Teofil al Alexandriei (+412) 12 canoane

Chiril cel Mare (+444) 5 canoane

Ghenadie al Constantinopolului (+471) 1 canon

Tarasie (în scrisoarea către populația Romei) 1 canon (784-806)

În ceea ce privește legislația canonică ortodoxă din cel de-al doilea mileniu, ea se înscrie în spiritul legislației sinodale din primul mileniu. Astfel, au mai existat și sinoade sau conferințe panortodoxe cum ar fi:

Sinodul de la Iași din 1642

Conferințele panortodoxe de la 1961 încoace ținute în insula Rodos

Sinodul de la Ierusalim din 1672

Sinodul de la Moscova din 1666-1667

Congresul panortodox de la Constantinopol din 1923

Comisia interortodoxă de la Vatoped din 1930

Cosfătuirea interortodoxă de la Moscova din 1948

Codul de drept canonic Romano catolic

Actualul Cod de drept canonic al Bisericii Roman catolice, imtitulat „Codex Juris Canonici”, promulgat „ex auctoritate Joannis Pauli P.P. II”, prin Constituția Apostolică „Sacrae Disciplinae Leges”, din din 25 ianuarie 1983 a fost adresat „venerabilibus frattribus cardinalibus, archiepiscopis, episcopis, presbyteris diaconis caeterisque popui Dei membris” (venerabililor mei frați, cardinali, arhiepiscopi, episcopi, preoți, diaconi și toți ceilalți membri ai poporului lui Dumnezeu).

Codul actual, ca și cel precedent din 1917, de altfel primul Cod canonic al Bisericii romano catolice, a fost promulgat de aceeași autoritate papală, adică din autoritatea, voința, hotărârea sau împuternicirea actualului papă, ceea ce îi asigură sau îi garantează putere de lege pentru întreaga suflare catolică și titlul acelorași Constituții Apostolice „Sacrae Disciplinae Leges”, reținem totodată că acest Cod canonic este adresat cardinalilor, arhiepiscopilor, episcopilor, preoților, diaconilor și laicilor (credincioși catolici). Prin urmare, potrivit acestei enciclice papale, elementele constitutive ale Bisericii romano-catolice sunt doar clericii (cardinalii, arhiepiscopii, episcopii, preoții și diaconii) și laicii (credincioșii).”

Revizuirea și reînnoirea legilor canonice

Decizia „de a reforma Corpus-ul legilor canonice în vigoare”, luată din „porunca” papei Ioan al XXIII-lea a fost materializată de papa Ioan Paul al II-lea, care afirma că „ de-a lungul secolelor, Biserica romano-catolică (Catholica Ecclesia) a purces, de o manieră obișnuită la reformarea și renovarea legilor canonice”. Din nefericire nu ni se precizează dacă aceasta „reformare” sau „renovare” a fost în „eadem substantio”, adică în conținutul genuin, autentic al legislației canonice ecumenice din primul mileniu, așa cum ar fi fost sau este vorba doar de o prelucrare sau adaptare a textului acestei legislații prin optica eclesiologică a doctrinei primatului papal, afirmată în chip învederat – după Schisma din 1054 – îndeosebi prin acel „Dictatus Papae” din 1075, prin „Decretum Gratiani” din secolul al XII-lea și prin Decretele papale, care – începând din secolele XII-XIII – vor constitui de fapt sursa principală – dacă nu chiar unică – a Dreptului Canonic romano-catolic.

În primul mileniu nu a fost cunoscută practica codificării canoanelor, precum și nici aceea a promulgării legilor canonice de către Episcopul Romei. Referitor la prima practică a codificării, în prefața Codului canonic, în vigoare, se recunoaște că „… s-a adoptat metoda modernă de codificare (hodiernam codificationem rationem), abandonându-se sistemul de compilare (moda compilationis), adică reproducerea pe larg a fiecărei legi după textul original…” Această metodă „modernă” de codificare, adoptată de Biserica romano-catolică abia la începutul secolului al XX-lea și anume în anul 1917, prin publicarea primului său cod canonic, a rămas deci străină Bisericii timp de aproape două milenii. Prin urmare am putea spune – în limbajul Părinților Bisericii ecumenice din primele cinci secole – că, prin această practică, „… ni s-a făcut cunoscut un lucru nou (inovație), contrar rânduielilor bisericești și canoanelor Sfinților Părinți…” (can.8 III Ec.).

Străin lucru rămâne deci Bisericii primului mileniu și această așa-zisă practică de reformare a canoanelor din porunca papilor. Așa după cum mărturisea însuși papa Ioan Paul al II-lea în enciclica sa „Sacrae Disciplinae Leges”, Ioan al XXIII-lea este primul papă care a „anunțat public că a luat decizia de a reforma Corpus-ul legilor canonice în vigoare, ce fusese promulga în anul 1917”.

Papa Ioan Paul al II-lea, „promotor al revizuirii Codului”.

Deși în această enciclică Papa Ioan Paul al II-lea se definește ca promotor al revizuirii Codului, în realitate el nu face altceva decât să ducă la bun sfârșit lucrarea de revizuire inițiată de Ioan al XXIII-lea. De aceea el a ținut să precizeze că promulgând noul Cod, a urmat de fapt linia trasată de predecesorul său Ioan XXIII, care în 1959 anunța pentru prima dată în mod public „reformarea Corpului de legi canonice în vigoare (reformandi vigens Corpus legum canonicarum), promulgat în 1917”.

Necesitatea schimbării și reînnoirii Codului din 1917 a fost voită și cerută în mod expres de Conciliul Vatican II

După cuvintele Papei Ioan Paul II „necesitatea de a reforma Codul în vigoare a fost constatată de Conciliul Vatican II” Cu toate acestea, reforma Codului din 1917 nu este rezultatul unei lucrări colegial episcopale, sinodale, ci doar expresia învederată a voinței unicului legiuitor al Bisericii romano catolice, adică a Papei.

Revizuirea și reînnoirea Codului canonic din 1917 s-a făcut în lumina principiilor eclesiologice afirmate de Conciliul II Vatican.

În enciclica sa Papa Ioan Paul al II-lea ținea să precizeze că deși revizuirea Codului fusese anunțată încă din 1959, ea nu a fost posibilă decât după precizarea doctrinei despre Biserică, pusă la punct abia în anii 1962-1965, da către Conciliul Vatican II.

Desigur că o asemenea precizare făcută de episcopul Ioan Paul al II-lea are darul să evidențieze o dată în plus faptul că doctrina eclesiologică elaborată de Conciliul Vatican II a servit ca principal temei, referință și orientare eclesiologică pentru autorii operei de revizuire și reînnoire a Codului din 1917. Că lucrarea de revizuire a vechiului Cod s-a dorit înveșmântată în lumina principiilor eclesiologice anunțate și afirmate de Vatican II ne-o dovedește Ioan Paul II și atunci când afirmă că actualul cod „ar fi tradus în realitate însuși spiritul Conciliului”.

În realitate însă, nu toate principiile eclesiologice anunțate și afirmate în enciclica „Lumen Gentium”, dar și de alte documente ale Cociliului, au fost exprimate în textul legislației canonice a Codului canonic latin din 1983. Multe din canoanele acestui Cod rămân încă tributare șî înfeudate nu numai gândirii și conceptelor juridice romane și moderne (civile), ci și doctrinei eclesiologico-canonice vehiculată de decretele papale și decretele Conciliilor de la Trident și Vatican I.

Actul de promulgare a noului Cod canonic – expresie învederată a primatului papal

„Promulgând Codul astăzi, noi suntem pe deplin conștienți de faptul că acest act este o expresie vădită a autorității noastre pontificale și îmbracă deci un caracter de primație”’ preciza Papa Ioan Paul II. Despre această „autoritate pontificală”, care într-adevăr îmbracă un vădit „caracter de primație”, avea de altfel să statuteze și Codul de drept canonic. Conform canonului 330, de pildă, „Pontiful roman” este „succesor Petri” „din voința Domnului”. După comentariile canoniștilor catolici ”aceste cuvinte sunt înprumutate textual din Lumen Gentium 22”. Or, in Constituția dogmatică a Conciliului II Vatican, „Lumen Gentium”, din 21 noiembrie 1964, nu se afirmă că papa este succesorul lui Petru „din voința Domnului”, ci doar că „așa precum Sf. Petru și ceilalți Apostoli constituie un unic colegiu apostolic prin instituirea Domnului, tot așa și Pontiful roman, succesorul lui Petru, și episcopii, succesorii Apostolilor, formează între ei un tot”.

În fine, în „Nota explicativă preliminară” a acestei constituții, redactată de secretarul general al Conciliului la 16 noiembrie 1964, și nu de către plenul episcopilor, se precizează că paralelismul între Petru și ceilalți Apostoli, pe de o parte, și suveranul pontif, pe de altă parte, nu implică transmiterea puterii extraordinare a Apostolilor și succesorilor lor și , bineînțeles, nici egalitatea între cap și membrii colegiului, ci doar o proporționalitate între primul raport (Petru – Apostoli) și cel de-al doilea (papă – episcopi).”

Concluzionând, putem deci preciza că nici „Lumen Gentium” și nici Nota explicativă nu fac mențiune despre acest fel de primație, ci doar enciclica papei Ioan Paul II „Sacrae Disciplinae Leges”, din 25 ianuarie 1983 vede în actul de promulgare a Codului canonic „o expresie vădită” a autorității sale pontificale de natură primală și universalistă.

Izvoarele principale ale Codului de Drept canonic

După mărturia papei, prima sursă o constituie „cărțile Vechiului Si Noului Testament, de unde provine întreaga tradiție juridic – legislativă a Bisericii.” De aceea pontiful roman a ținut să declare că acest Cod de drept canonic este bazat pe „moștenirea juridică și legislativă a revelației și tradiției”.

Cât privește cel de-al doilea izvor, tradiția Bisericii, papa preciză că în noul Cod canonic „structura ierarhică și organică a Bisericii, așa cum a fost ea voită de întemeietorul ei divin … se fundamentează conform tradiției celei vechi …” Că „elementele fundamentale” ale structurii ierarhice și organice a Bisericii se fundamentează pe principiile de bază enunțate de Mântuitorul Hristos, care au fost afirmate de Apostolii Săi, ne dovedește atât legislația canonică de sorginte apostolică (cf. can. 1,2,34,74 ap.), cât și de tradiția și practica canonică a primului mileniu, codificată în mare parte și în textul colecțiilor canonice răsăritene și apusene. Parte integrantă a „tradiției Bisericii”, în care se manifestă în mod vădit prezența unui principiu de viață stabilit de Hristos, această tradiție canonică rămâne pentru Biserică un instrument indispensabil pentru asigurarea ordinii canonice.

Al doilea izvor îl constituie doctrina eclesiologică a Conciliului II Vatican, care a fost elaborată pe baza elementelor furnizate de „tezaurul tradiției vechi și noi”, adică atât pe vechea tradiție a Bisericii celei una, din primul mileniu, cât și pe noua tradiție, de sorginte teologică, făurită de scolastica apuseană după separarea Bisericii romane de Biserica ecumenică.

În Biserica catolică decretaliile papale și colecțiile acestora, începând cu „Compilatio prima” (1190), cele cinci „Compilationes antique” (1190-1234), decretaliile papei Grigorie al IX-lea (1234) etc., fac parte integrantă din această „traditio nova” canonică. Dar aceasta nu își are temeiurile sale canonice în tradiția canonică autentică a primului mileniu, ci în doctrina primatului papal, pusă în circulație în faza ei embrionară încă din sec. IV-V și apoi exprimată atât de pontiful roman, cât și în textele redactate de conciliile generale (zise ecumenice) ale Bisericii catolice din cel de-al doilea mileniu.

Observații finale

Analizând acest Cod de drept canonic catolic, reținem că principiile directoare ale acestei Constituții Apostolice au inspirat opera de „revizuire” a Codului de Drept canonic nu în optica eclesiologică trasată de Conciliul II Vatican, ci în ceea a legiuitorului, adică a papei Ioan Paul II.

Eclesiologii romano catolici din zilele noastre scriu despre Conciliul II Vatican ca a contribuit la „o anumită eroziune a centralizării romane”. Or, papa Ioan Paul II a făcut acestei „centralizări romane” nu numai reparațiile necesare, ci i-a redat și splendoarea din epoca tridentină. În această privință, voința sa a vizat și s-a concretizat prin trei inițiative :

Conferințele episcopale să rămână cantonate „… într-un statut canonic de cea mai mare modestie”

„o politică de numiri episcopale favorizând persoanele cele mai dispuse a respecta prerogativele sale”

„o latinizare instituțională a Bisericilor orientale catolice”.

Or, toate aceste inițiative, întrezărite deja în textul Constituției „Sacrae Disciplinae Leges”, și-au găsit expresia verbală și în textul canoanelor noului Cod, al cărui autor declarat nu este altul decât papa Ioan Paul II, care, potrivit legislației canonice (cf. can 6 I Ec., 3II Ec., 28 IV Ec., 36 Trulan) și nomocanonice din primul mileniu, nu este altceva decât primul episcop al; creștinătății ecumenice și patriarhul Bisericii din Occident. De altfel, conducerea pentarhică a Bisericii, adică sistemul administrativ de conducere a Bisericii ecumenice, prin cele cinci scaune episcopale (Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim), menționate în mod expres de legislația canonică ecumenică (cf. can 36 al sin. Trulan) a fost aceea care „a reprezentat stavila juridică principală împotriva primatului jurisdicțional al oricărui Scaun apostolic, și ea constituie una din mărturiile cele mai zdrobitoare împotriva existenței vreunui primat de jurisdicție a Scaunului roman în primele zece veacuri ale erei noastre”.

Or, despre această formă de conducere de tip pentarhic a Bisericii ecumenice nu aflăm nici cea mai „nevinovată” aluzie în „Sacrae Disciplinae Leges”, sau în Codul de drept canonic promulgat promulgat de papa Ioan Paul al II-lea, tocmai prin această „Constituție apostolică”, care a făcut obiectul analizei noastre eclesiologico – canonice în lumina doctrinei canonice ortodoxe.

Făcând o analiză de ansamblu a legilor Codului canonic catolic și privindu-le în contextul și potrivit intereselor pentru care a fost el promulgat, este simplu de dedus că și prevederile canonice cu privire la administrarea Tainei preoției se înscriu în aceeași optică și gândire eclesiologico – canonică a Bisericii Romano catolice din cel de-al doilea mileniu. Vom evidenția acest lucru în capitolul numit „Administrarea sfintei taine a hirotoniei după legislația canonică catolică”, iar aceasta după ce inițial vom vorbi despre administrarea tainei potrivit legislației canonice din primul mileniu.

a. Mărturii ale tradiției și doctrinei canonice ortodoxe din primul mileniu privind administrarea tainei hirotoniei

Noțiunea și împărțirea ierarhiei bisericești

Tratând despre noțiunea de Taină a hirotoniei, am stabilit că puterea bisericească a primit-o numai anumiți membrii ai Bisericii, dar nici aceștia într-o măsură egală, ci unii într-un grad mai mare, alții într-un grad mai restrâns, având membrii fiecărui grad anumite datorii și drepturi bine precizate prim legile bisericești. Totalitatea acestor membri ai Bisericii, care au primit puterea bisericească în chip legal, prin succesiunea apostolică și care persoane formează în organismul bisericesc un corp propriu format din membrii de grade sau trepte diferite, având membrii fiecărui grad drepturi și datorii proprii, deosebite de cele ale altor grade, se numește ierarhie bisericească. (ιεραρχεία, de la ίερα și αρχή, ”putere” sau „stăpânire sfântă”)

În timpul apostolic ierarhia era formată din trei trepte: episcopatul;, presbiteratul și diaconatul. Deoarece aceste trepte sau grade au fost instituite direct de Hristos (episcopatul și presbiteratul) sau de Sf. Apostoli în urma ordinului direct al lui Iisus Hristos (diaconatul) se numesc trepte de ordin divin. În cursul timpului pe lângă și din aceste trepte fundamentale s-au dezvoltat și alte trepte ierarhice deosebite conform cu ramurile și direcțiile diferite ale puterii și vieții bisericești. Acestea din urmă se numesc trepte de drept omenesc.

Ierarhia bisericească se obișnuiește a se mai împărți și în alte două categorii de trepte ierarhice, și anume în ierarhia sacramentală (hierarhia ordinis, ιεραρχεία ιερατική) și ierarhia jurisdicțională (hierarhia jurisdictionis, ιεραρχεία διοικητική). Categoria primă se referă mai mult la exercitarea aspectului sacramental, iar a doua mai mult la exercitarea aspectului jurisdicțional a puterii bisericești. Atât ierarhia sacramentală, cât și cea jurisdicțională se împarte în ierarhia de drept divin și ierarhia de drept omenesc.

1. Ierarhia sacramentală

Canoanele menționează șase gradeîn ierarhia sacramentală, din care trei se dau în interiorul altarului prin chemarea Sfântului Duh asupra candidatului. Celelalte trei grade se dobândesc afară din altar prin binecuvâtarea episcopului. Purtătorii primelor grade îi numim purtătorii gradelor superioare iar pe cei ai celor din urmă, purtătorii gradelor inferioare.

.Gradele superioare

Din gradele superioare fac parte episcopatul, presbiteratul (preoția) și diaconatul. Aceste trei grade formează temelia ierarhiei bisericești și își au originea în dreptul divin (ex jure divino). După învățătura Bisericii răsăritene nu pot fi mai multe nici mai puține decât aceste trei grade. Celelalte grade din Biserică sunt condiționate de gradele acestea și nu sunt decât ramificări ale lor.

a) Gradul cel mai înalt din ierarhia bisericească este episcopatul. Întâietatea lui își are baza în faptul că:

puterea episcopală e moștenită de la Apostoli;

în episcopat e deplinătatea puterii spirituale;

el are cea mai înaltă administrație în Biserică.

Primul fapt, că episcopii au dobândit puterea imediat de la Apostoli e dovedi de învățătura Bisericii din cele mai vechi timpuri; prin urmare și Sf. Părinți au vorbit de drepturile episcopale și apostolice și au numit pe episcopi apostoli și pe Apostoli episcopi. Succesiunea aceasta a episcopilor după apostoli nu duce însă la o deplină egalitate a celor dintâi cu cei din urmă. Pe când Apostolii au fost chemați și aleși chiar de Mâtuitorul în slujba Evangheliei, episcopii au fost instituiți în primele timpuri de Apostoli, iar mai târziu de cei orânduiți de ei. Afară de aceasta, Apostolii erau luminați în chip nemijlocit de Duhul Sfânt și erau înzestrați cu daruri extraordinare, episcopii însă au primit binecuvântarea prin hirotonie apostolică și darurile date lor nu erau extraordinare, ci ei primeau numai sfințirea de a conduce Biserica. În fine, Apostolii erau primii și cei mai înalți conducători ai Bisericii, din care pricină erau înzestrați cu puteri extraordinare; dimpotrivă, episcopii primeau puterea de la Apostoli numai pentru eparhia încredințată lor și o puteau exercita numai în sensul legilor Bisericii.

Cu privire la al doilea fapt pe care se întemeiază întâietatea episcopatului, învățătura Bisericii de asemenea este unitară. Episcopatul e cel mai înalt grad și cuprinde toate drepturile privitoare la administrarea sfintelor lucrări; din el izvorăsc toate celelalte grade ale ierarhiei bisericești. În privind aceasta canoanele despart episcopatul de celelalte grade și îndeosebi de presbiterat. Presbiterul și diaconul se instituie de un singur episcop, pe când episcopul trebuie pus de un sinod de episcopi. Tot așa, episcopului îi este rezervată instituirea gradelor inferioare. De aceea niciodată n-a fost socotit ca membru al ierarhiei din partea Bisericii acela care n-a primit sfințirea din partea episcopului respectiv. De asemenea Biserica a luat toate drepturile ierarhice a celor care au fost sfințiți de preoți sau și-au împropriat în chip ilegal puterea episcopală.

Pe lângă aceste drepturi, care se cuvin episcopului pe baza puterii lui spirituale, după învățătura unanimă a Bisericii, el are ca al treilea drept pe care se bazează întâietatea lui, cea mai înaltă putere în administrația bisericească, prin urmare dreptul de a exercita puterea didactică, puterea administrativă și puterea judecătorească. Dacă drepturile acesta se exercită și de alții în Biserică, se exercită în virtutea împuternicirii primite de la episcop prin hirotonie. Episcopul este organul prin care se împart toate tainele în Biserică. Nici o taină nu se poate administra dacă cel chemat n-a primit hirotonia de la episcop. Dreptul conducerii puterii didactice îl au în prima linie episcopii, tot astfel și dreptul misiunii pastorale. Nici puterea învățătorească și nici misiunea pastorală pe care o exercită preoții în Biserică nu poate fi legală dacă nu vine de la episcopat și nu stă în dependență nemijlocită de el. În virtutea acestor privilegii, episcopatul e răspunzător pentru tot ce se face în Biserică.

b) După episcopat urmează presbiteratul. Presbiterii sau preoții, pe baza hirotoniei date de episcop, au oarecare drepturi în Biserică, deci și o putere condiționată de puterea episcopală. Drepturile preoțești se întind până la anumite margini asupra tuturor ramurilor administrației bisericești. În exercițiul slujbei spirituale sau bisericești, puterea preoțească e întărită prin mijloacele acelea care sunt consfințite de puterea episcopatului. Prin urmare, preoții pot îndeplini toate lucrările în Biserică, afară de ceea ce e chiar baza acestor lucrări. Baza acestor lucrări este precizată de canoane:

în hirotonie;

în sfințirea antimiselor;

în sfințirea sf. mir.

Numai puterea episcopală e îndreptățită la săvârșirea acestor lucrări sfinte, căci ea e puterea sfințitoare cea mai înaltă din Biserică. Preoții au drept să săvârșească slujbele bisericești, însă nu pot înlocui pe săvârșitorul acestor slujbe, făcând din el o personalitate egală cu ei, căci acesta are puterea arhierească. Ei au drept să săvârșească Sf. Liturghie, însă sfințirea antimiselor, neapărat necesare la liturghie, o are numai episcopul; tot așa au drept să dea oamenilor harul duhovnicesc prin sfintele Taine, însă pregătirea mijlocului prin care omul capătă însușirea de a primi acest dar adică a sfântului și marelui mir pentru taina mirungerii, o poate face numai episcopul. În aceste lucrări se cuprinde nevoia puteri preoțești superioare pentru îndeplinirea fiecărei lucrări sfinte, care are puterea arhierească în Biserică; dimpotrivă, fiecare preot poate săvârși sfintele lucrări întrebuințând aceste mijloace.

c) Cel din urmă dintre gradele ierarhice fundamentale e diaconatul. Datoria principală a diaconilor e servirea la slujbele liturgice. După rangul lor ierarhic, diaconii nu au nici o putere în Biserică, ci în toate privințele depind de episcopi și preoți. Ei au oarecare putere numai cu privire la gradele inferioare, și prin împuternicirea expresă a episcopilor pot lua parte chiar la afacerile administrației bisericești externe.

Gradele inferioare

Gradele inferioare se împart în trei trepte, adică în subdiaconi, anagnoști și psalți. Gradele acestea nu-și au originea în dreptul dumnezeiesc. Ele sunt instituiri posterioare, pricinuite de nevoile Bisericii. Datoriile acestor grade inferioare se referă la serviciul divin liturgic, afară de acesta mai sunt întrebuințați de episcopi în cancelariile lor după trebuință.

2. Ierarhia jurisdicțională

În ierarhia jurisdicțională s-a format în decursul timpurilor un șir de ranguri diferite, dintre care unele nu mai există astăzi, sau se întrebuințează numai ca titluri de onoare. Baza pe care s-au dezvoltat aceste ranguri o formează episcopatul, presbiteratul și diaconatul.

Din demnitatea episcopală s-au format:

Mitropoliții. Numele acesta se dădea episcopului care își exercită jurisdicția într-o eparhie mai întinsă, în care se aflau mai mulți episcopi. Au primit numele acesta de la capitalele imperiului roman și se amintește de ei pentru prima dată în Canoanele Sinodului I Ecumenic.

Arhiepiscopii. Titlul acesta era un titlu bisericesc care se dădea episcopilor ce ocupau scaunele episcopale cele mai importante. Atanasie cel Mare întrebuințează cel dintâi acest titlu pentru predecesorul său Alexandru, care fusese pe tronul episcopal din Alexandria.

Exarhii erau episcopi care aveau reședințe în capitalele provinciilor mai amri ale imperiului roman și ca atare aveau întâietate onorifică față de mitropoliții din aceeași dioceză.

Primații (Primates în Apus erau totuna cu Exarhii din Răsărit).

Titlul onorific de catolic îl aveau exarhii și primații din câteva Biserici din Orient.

Patriarhii. Titlul acesta îl aveau pe timpul Sinodului IV Ecumenic câțiva episcopi, cărora li se dădea un titlu onorific între mitropoliții diocezelor mai mari și care de atunci au și întâietate în jurisdicție.

Papa e titlul patriarhilor din Alexandria și Roma.

Autocefali se numeau episcopii care aveau sub jurisdicția lor câteva eparhii și erau cu totul independenți în exercitarea acestei jurisdicții.

Toate demnitățile amintite arată dezvoltarea demnității episcopale de la episcop în sus; dezvoltarea ei în jos o arată:

Horepiscopii

Episcopii ajutători

Episcopii vicari

Din presbiteriat s-au născut:

Arhipresbiterii

Periodeuții

Din diaconat s-au născut arhidiaconii și protodiaconii.

Administrarea Sfintei Taine a Hirotoniei

Noțiunea de administrare a puterii sfințitoare

„Administrarea puterii sfințitoare sau sacramentale constituie acea lucrare prin care se sfințește viața credincioșilor, administrându-se atât harul pe care îl împărtășesc Sfintele Taine cât și acela pe care îl împărtășesc ierurgiile. Aceasta este lucrarea principală și ține de administrarea puterii sfințitoare. I se mai adaugă și săvârșirea unor lucrări prin care se determină unele forme sau rânduieli pentru săvârșirea lucrărilor sfinte, adică a Sf. Taine și a ierurgiilor.

Administrarea Sf. Taine a Hirotoniei

Importanța deosebită a puterii sfințitoare constă mai ales în faptul că prin mijlocirea ei se conferă întreaga putere bisericească, și anume prin săvârșirea Sf. Taine a Hirotoniei în cele trei trepte de instituire divină .

După rânduiala statornicită de Mântuitorul Iisus Hristos, în Biserica primară, lucrarea sfințitoare A Duhului Sfânt s-a săvârșit prin mijlocirea ierarhiei de drept divin – episcop, preot și diacon, rânduiți în mod canonic și legal, prin hirotonie validă de episcopi ce își puteau revendica o succesiune apostolică. În ceea ce privește administrarea Sf. Taine a hirotoniei există un număr foarte mare de dispoziții canonice cele mai multe scrise dar și unele ce s-au păstrat ori s-au impus prin cutumă. Problematica administrării Sf. Taine a hirotoniei comportă mai multe aspecte:

Locul administrării Sf. Taine a hirotoniei este altarul bisericii aflată în jurisdicția sau măcar încredințarea episcopului care hirotonește. Se recomandă ca, avându-se în vedere importanța deosebită a tainei, aceasta să se săvârșească în biserici mai mari (de preferință catedrale), la care să participe mulți credincioși.

Timpul administrării Sf. Taine a hirotoniei poate fi orice zi de sărbătoare, în cadrul Sf. Liturghii a Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf. Vasile cel Mare. Hirotonia diaconului se săvârșește după prefacerea sfintelor daruri, ca să nu mai aibă rost să devină preot în cursul aceleiași Sf. Liturghii, nemaiavând putința să oficieze prefacerea Sf. Daruri care e punctul esențial al Sf. Liturghii și să pună în practică la aceeași liturghie slujirea principală a diaconului care este aceea de a ajuta pe preot la împărtășirea credincioșilor. Tot de aceea hirotonia preotului are loc după intrarea cu Sf. Daruri, pentru a împlini imediat la aceeași liturghie slujirea prefacerii lor, actul esențial al liturghiei și al slujirii preoțești în cadrul liturghiei. Iar după aceea nu nai are rost să fie înaintat la treapta arhieriei, nemaiavând ce face ca arhiereu la aceeași liturghie. Și din același motiv arhiereul e hirotonit după cântarea trisaghionului, ca să supravegheze imediat, la aceeași liturghie citirea Apostolului și a Evangheliei, care reprezintă slujirea învățătorească atât de esențială pentru episcop, iar apoi să oficieze prefacerea Sf. Daruri.

Săvârșitorul acestei Sf. Taine este numai episcopul eparhiot sau arhiereul delegat ori autorizat de episcopul eparhiot. În ceea ce privește pe săvârșitorul acestei Sf. Taine, este de menționat că în Biserica veche, în afară de episcopul eparhiot au mai avut competența și bineînțeles mai întâi starea harică necesară pentru săvârșirea sf. taine a hirotoniei și așa numiții horepiscopi și late categorii de episcopi ajutători, indiferent ce nume ar fi purtat. Cu timpul însă, hirotoniile au fost luate din competența acestora și rezervate numai episcopilor eparhioți, aceștia putând însă să delege pe episcopii ajutători cu săvârșirea lor.

Canoanele au stabilit că episcopii eparhioți nu au dreptul de a săvârși taina hirotonie în afara teritoriului aflat sub jurisdicția lor, decât în cazuri când ar fi chemați pentru asemenea lucruri de către cei în drept. Canoanele 34, 35 Apostolice prevăd ca fiecare să facă numai ceea ce se referă la eparhia sa (can. 35) și că episcopul să nu îndrăznească a face hirotonii afară de hotarele eparhiei sale, prevăzându-se și pedepse pentru încălcarea acestei rânduieli.

Deși prin natura sa harică și după învățătura dogmatică a Bisericii fiecare episcop poate hirotoni în mod valid pe un alt cleric în trepte de episcop, totuși, din rațiuni de disciplină și bună rânduială bisericească, adică pentru a se evita orice abuz și pentru a-și asigura într-un mod cât mai indubitabil transmiterea succesiunii apostolice prin transmiterea neîntreruptă a hirotoniilor în treapta episcopală, s-a introdus norma ca hirotonia întru episcop să nu se poată săvârși decât în prezența a doi sau trei episcopi (Can. 1 Ap.), iar mai târziu în prezența a trei episcopi, în frunte cu mitropolitul (Can. 4, I Ec.; Can. 1 Sin. 394 Const.). Dezvoltându-se în continuare organizarea Bisericii în unități tot mai cuprinzătoare, dreptul de hirotonie a mitropoliților a trecut asupra eparhilor diecezelor, apoi chiar dreptul de hirotonie a unora dintre exarhi a trecut pe seama patriarhilor, ca în cele din urmă patriarhii să-și revendice, în unele cazuri, dreptul de a-i hirotoni pe toți episcopii și chiar pe toți arhiereii simpli din cuprinsul unei patriarhii, cum e cazul celei de Constantinopol.

O problemă delicată se pune în legătură cu hirotoniile pe care le săvârșesc episcopii depuși din treaptă, caterisiți sau chiar dați anatemei. În această privință există unele controverse născute din faptul că se ignoră aspectul esențial al problemei și anume acela al stării harice pe care o poate avea cineva, chiar dacă e supus unei pedepse grave, cum este caterisirea, căci sub orice pedeapsă s-ar afla un episcop, dacă el nu și-a pierdut starea harică, poate săvârși în mod valid toate Sf. Taine, inclusiv hirotonia, deoarece caterisirea nu înseamnă luarea harului și nici măcar anatema în cazul că aceste pedepse nu se pronunță pentru erezie, ci pentru alte fărădelegi grave. De fapt, pentru cazul că ele se pronunță pentru erezie, prin însăși această pronunțarea se face doar constatarea că cei căzuți în erezie au căzut și din har, de la data căderii în erezie iar nu de la data pronunțării pedepsei, care are în asemenea caz caracterul unui act constatator.

În cazul special al rostirii anatemei împotriva unui episcop pentru act de hulă împotriva Duhului Sfânt, se înțelege că acesta având o gravitate și mai mare decât erezia, îl lipsesc pe cel care l-a săvârșit de starea preoțească de orice treaptă, deci și vreo hirotonie săvârșită de vreun astfel de episcop nu conferă nimic din ceea ce transmite în mod obișnuit actul hirotoniei.

Cazul lui Maxim, filosof cinic din Alexandria la sfârșitul secolului IV, care prin mijloace necinstite a reușit să dobândească încrederea episcopului de Constantinopol, Sf. Grigorie de Nazianz, și apoi, prin simonie, darul episcopiei de la episcopi străini, veniți din Egipt, a constituit obiectul canonului 4 al Sinodului II Ecumenic.

Deși s-a afirmat că, întrucât canonul în cauză s-a referit „la împrejurări care nu mai există…și-a pierdut valabilitatea și actualitatea”, totuși, din contextul acestor realități istorice, putem desprinde următoarele principii canonice, cu actualitate și valabilitate:

hirotonia obținută prin simonie este nulă

hirotonia săvârșită de episcopii unei Biserici în granițele și pentru altă Biserică este nulă;

hirotoniile săvârșite de cei care ai obținut darul arhieriei prin aceste căi sunt nule;

cel ce s-a făcut vinovat de erezie și de încălcarea canoanelor poate fi judecat și în lipsă, în cazul în care membrii Bisericii – cler și credincioși – stau drept mărturie.

Cu alte cuvinte, hirotoniile săvârșite de episcopii aflați sub orice pedepse, afară de cazul ereziei sau al hulei împotriva Duhului Sfânt, sunt hirotonii valide, în sensul că ele produc efectul haric al hirotoniei. Ele nu sunt însă canonice, adică nu sunt legale, și din această pricină se pedepsesc atât săvârșitorii, cât și primitorii, dacă mai este posibil, pentru că s-ar putea că săvârșitorul să se afle deja sub pedeapsa anatemei, iar primitorul să nu facă parte din Biserică.

Primitorii Sf. Taine a hirotoniei, pot fi creștinii bărbați, care au fost botezați în mod valid, și care îndeplinesc anumite condiții, stabilite în decursul timpului de Biserică. Aceste condiții se pot împărți în mai multe categorii. Totuși există o condiție, care singură face cât o întreagă categorie de alte condiții, și care este mai importantă decât toate. Această condiție se cheamă vocație, sau chemarea firească pentru slujirea preoțească. Ce-i drept, ea nu este condiție prevăzută de legile bisericești, dar indiferent de aceasta pe ea s-a pus temei în mod practic, ținându-se cont întotdeauna ca slujitorii Bisericii să aibă tragere de inimă spre slujirea bisericească, spre a se putea dedica acesteia, fără rezervă și fără ezitări.

De obicei, aceste condiții pentru intrarea în cler sunt împărțite în următoarele categorii: condiții religioase, morale, intelectuale, fizice și sociale.

Condițiile religioase sunt: botezul valid și dreapta credință. Între acestea se mai enumeră câteodată și trebuința de a fi de parte bărbătească, întrucât această condiție fizică la baza ei a deveni și o condiție religioasă în Biserică, femeile nefiind admise la hirotonie, deși nu sunt excluse de la hirotesie și de la altfel de trepte ale slujirii în Biserică, care pot fi conferite prin hirotesie, fără a presupune în prealabil hirotonia. La condițiile religioase se numără și aceea ca toți membrii familiei celui ce urmează a fi hirotonit să aparțină Bisericii, adică să fie dreptcredincioși, iar nu eretici sau schismatici.

Între condițiile religioase au apărut de la o vreme, începând de prin veacul IV de la sinodul din Sardica (can 10) și trecând apoi printr-o etapă nouă marcată de Sinodul Trulan (can. 6) și sfârșind cu sinodul local de la Constantinopol din 861 (can. 17) și condiția ca cei ce urmează a fi hirotoniți într-o treaptă superioară, să fie hirotoniți în prealabil în treptele inferioare, și anume în ordinea lor ierarhică, slujind în fiecare din acestea un timp determinat. Aceasta însă nu a fost o condiție cunoscută în Biserica veche, întrucât timp îndelungat s-a practicat hirotonia directă în oricare din treptele preoției de instituire divină, fără a se cere de pildă ca cel ce urma a fi hirotonit episcop, să fie hirotonit mai înainte întru diacon și apoi întru presbiter. Dar asupra acestei chestiuni vom reveni în legătură cu stare civilă a clerului.

Condițiile morale sunt cele referitoare la ținuta etică personală, precum și la aceea a familiei și în speță a soției, în cazul în care cel care dorește să primească hirotonia , se căsătorește. Este important să nu i se facă imputări din nici o parte cu privire la viața socială sau familială, care ar putea avea aparența unei bănuieli asupra bunului său nume. În Vechiul Testament, cel care nu se trăgea dintr-o anumită familie era considerat ca nevrednic de preoție (Ieșire 28,1 și Numeri 18,7). Canoanele Bisericii Noului Testament dimpotrivă opresc a se ține seamă de acest lucru și dispun ca atenția să se îndrepte asupra calităților personale ale celor ce vor să intre în cler. În privința aceasta canoanele permit intrarea în cler a celor născuți dintr-o căsătorie ilegală, dacă sunt demni de slujba spirituală și împlinesc toate condițiile cerute.

Cu privire la viața familială, chiar Apostolii au hotărât că numai aceia trebuie priviți ca vrednici a primi hirotonia, a căror purtare în viața casnică e exemplară (I Tim. 3; 2, 5, 11, 12).

Comportarea preotului în familia sa verifică propovăduirea orală în autenticitatea celor exprimate în fața credincioșilor. El trebuie să fie „lumină” mai întâi în familia sa, ca să poată lumina apoi cu nai multă putere pe credincioșii săi. Preotul trebuie să creeze în sânul familiei sale încă de la început ambianța rugăciunii și a postului, care îi va asigura liniștea căminului și bunul prestigiu al familiei sale în fața credincioșilor săi.

În privința aceasta canoanele își îndreaptă atenția mai ales asupra căsătoriei candidaților la hirotonie și opresc a intra în cler pe cei care s-au căsătorit de două ori, care au contractat vreo căsătorie cu o văduvă sau vreo soție despărțită de bărbatul dintâi, care trăiesc în concubinaj, care au contractat vreo căsătorie într-un grad de rudenie oprit, care s-au căsătorit cu o adulteră, cu o desfrânată activă sau cu vreo femeie care nu se putea căsători de bunăvoia ei, care s-au căsătorit cu o femeie care nu e dreptcredincioasă și care în genere au contractat o căsătorie ilegală.

Condițiile intelectuale sau de pregătire au variat în decursul timpului, după starea culturală a lumii și după trebuințele Bisericii. Tratând despre „Chipul preotului după Sf. Trei Ierarhi”, pr. prof. C. Rus arată că „vorbind despre misiunea împărătească, Sf. Ioan Gură de Aur atrage atenția cât de periculoasă poate fi ea pentru cel care o exercită fără calitățile necesare. Cerințele de bază ale bunilor predicatori sunt bunăvoința și studiul, iar cine nu le îndeplinește, nu trebuie să se apropie de amvon.”

De aceea Biserica a ținut întotdeauna ca slujitorii săi să aibă o pregătire intelectuală sau o formație culturală la nivelul societății și îndeosebi să aibă o pregătire teologică la nivelul culturii epocii în care trăiau. În acest scop s-a impus prin obicei și apoi chiar prin legi scrise ca în primul rând episcopii să aibă cultura trebuitoare și ca ei să se îngrijească de pregătirea necesară pentru ceilalți slujitori bisericești.

În această privință, sunt deplin grăitoare canoanele 58 Apostolic și 2 al Sinodului VII Ecumenic, al căror cuprins nu lasă nici o îndoială asupra grijii pa care a pus-o conducerea bisericii pentru a avea episcopi cu o cultură teologică și profană corespunzătoare. De altfel aceeași grijă a pus-o și stăpânirea romano-bizantină, mai ales că episcopii dobândiseră de Constantin cel Mare și atribuții judecătorești pentru unele chestiuni nebisericești, devenind astfel chiar demnitari de stat. Ținând seama de situația pe care o aveau episcopii șî în viața de stat, împăratul Justinian dispune ca episcopii să fie instruiți. S-au organizat astfel școli pentru candidații la preoție pe două ramuri, una teologică și una profană. Erau examinați atât diaconii și presbiterii, cât și episcopii: „hotărând ca tot cel ce urmează a se înainta la treapta episcopală să știe desăvârșit Psaltirea, pentru ca astfel să îndemne clerul său să învețe aceasta. Candidatul să se examineze cu dinadinsul de către mitropolit, de are osârdie de a citi cu pătrundere, iar nu superficial, atât sfintele canoane, cât și Sfânta Evanghelie și cartea dumnezeiescului Apostol și toată dumnezeiasca Scriptură și să viețuiască potrivit poruncilor drepte.” (Can. 2 Sin VII Ec.)

În conformitate cu prevederile acestui canon, până astăzi se observă rânduială de a fi supus orice nou ales pentru treapta episcopală unei examinări canonice, în care este inclusă și o minimă verificare a pregătirii celui ales.

Condițiile fizice. Dintre condițiile fizice fac parte:

Constituția sănătoasă a corpului. Candidatul nu trebuie să fie nici surd, nici orb. Dimpotrivă, oarecare slăbiciuni corporale neînsemnate nu stau în calea hirotoniei, dacă cel care se hirotonește pare vrednic chiar și cu ele. În canoanele care tratează despre lucrul acesta, găsim principiul că, nu un defect corporal vatămă pe om, ci o pată psihică, de aceea și Biserica are în vedere numai unele defecte corporale, care nu împiedică îngrijirea regulată de afacerile bisericești; dimpotrivă, se cere o deosebită atenție când e în pericol ca din pricina vreunei slăbiciuni corporale să se poată tulbura mersul regulat al afacerilor bisericești, cum ar fi de pildă când cineva suferă de epilepsie, e schilod, etc. Atunci însă trebuie avut în vedere să nu fie vreo slăbiciune corporală cum e invaliditatea prea mare, căci principiul conducător în această privință trebuie să fie păstrarea prestigiului moral și estetic al ierarhiei.

Vârsta canonică prescrisă. Intrarea în ierarhie e un act de voință liberă a candidatului ș se presupune că el trebuie să fie tare în convingerile lui religioase și să înțeleagă importanța și însemnătatea slujbei cărei se dedică. Pentru ambele considerații trebuie să ajungă la o anumită vârstă, pentru ca orice candidat să fie în stare să-și exprime voința liberă în urma unei examinări amănunțite, și pentru ca Biserica să aibă garanția că e conștient de serviciul său. Cele mai vechi legiuiri bisericești și-au îndreptat privirile în direcția aceasta, iar legile date sunt în vigoare și azi. Prima hotărâre asupra vârstei candidatului la episcopat se cuprinde în Constituțiile Apostolice, după care cea mai mică vârstă stabilită pentru candidatul la episcopat este de 50 de ani. Legiuirile lui Justinian au redus vârsta aceasta s-a stabilit mai întâi vârsta de 35 de ani pentru candidații la episcopat, iar mai târziu 30 de ani împliniți. Pentru presbiteriat se cere vârsta de 30 de ani, pentru diaconat 25 de ani și pentru subdiaconat 20 de ani. Cu privire ala diaconat și subdiaconat, după hotărârile canoanelor, vârsta prescrisă trebuie neapărat avută în vedere; iar „cel care primește un grad superior, înainte de atingerea vârstei prescrise să fie depus, chiar dacă ar fi vrednic în toate privințele.” În privința gradelor inferioare, canoanele nu cuprind nici o prescripție de vârstă, numai cu privire la anagnoști o nuvelă a lui Justinian hotărăște ca funcția aceasta să poată fi dobândită la vârsta de 18 ani. În unele Biserici, cum este exemplu cea a Greciei, se ține la aplicarea prevederilor canonice, în privința vârstei pentru trepte de presbiter și pentru cea de diacon, și din această cauză numărul persoanelor cu studii corespunzătoare pentru cler se menține redus, întrucât condițiile de viață din vremea noastră nu mai permit nimănui să nu se încadreze într-o muncă statornică până la vârsta de 30 de ani.

Condițiile sociale.

Se referă mai întâi de toate la voia liberă, pe care trebuie să o arate cel care intră în cler, precum și la poziția lui neatârnată în societate, adică nu e legat prin nici un fel de datorii față de societate. În ceea ce privește primul punct, nimeni nu poate fi silit să primească hirotonia, căci aici decide voința liberă a candidatului și vocația care o simte în sine pentru slujba spirituală. Canoanele condamnă orice hirotonie făcută împotriva voinței candidatului; același loc îl fac și legile civile. Cu privire la al doilea punct, în canoane găsim accentuat principiul neschimbat că slujba spirituală trebuie dată numai persoanelor care, în privința poziției lor sociale, sunt independente. Presupunând că acela cere intră în cler trebuie să se dedice numai treburilor bisericești, evitând să se amestece în afacerile lumești, urmează neapărat că numai acela poate fi primit în cler care nu e legat prin nici o datorie externă care să împiedice împlinirea liberă a slujbei. Prin urmare, dacă cineva are asemenea îndatoriri, poate fi primit numai după ce se achită în chip desăvârșit de ele. Având în vedere raporturile sociale din Imperiul roman, canoanele opreau primirea următoarelor clase în cler:

sclavii, câtă vreme stăpânul nu s-a degajat de îndatoririle lor;

curiații, care ocupau anumite locuri în serviciul statului;

soldații, adică acelora care după legile statului erau supuși serviciului militar.

Când se constată întrunirea condițiilor stabilite pentru intrarea în cler, în mod corespunzător sau în mod suficient, fiecare episcop în cazul preoților și al diaconilor și fiecare sinod competent, în cazul celor din treapta episcopală, aprobă sau încuviințează hirotonia candidaților în treptele pentru care au fost desemnați.

Materia Tainei

Ca element material, sau semn văzut în săvârșirea tainei hirotoniei, este mâna arhiereului (arhiereilor) și gestul însoțitor, împreună cu rostirea rugăciunilor. Nu numai o suflare de duh este necesară în transmiterea Duhului, așa cum aceasta s-a produs în momentul instituirii ei, ci atingerea mâinii, impunerea ei asupra capului postulantului. Mâna prin care se dă binecuvântarea, care atinge sfintele daruri, care pune cununii în taina nunții, care unge cu mir la Taina Mirungerii, mâna cu care Mântuitorul a făcut atâtea minuni prin atingere directă, acesta este elementul omenesc și material cel mai indicat pentru a transmite „dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește” – cum zice rugăciunea de la hirotonie.

Formula Tainei hirotoniei

Pentru hirotonia întru diacon arhiereul își scoate mâna ca să arate că nu el ca om va investi cu puterea diaconiei pe candidat, ci însuși Hristos. Pune mâna dreaptă pe capul aceluia, ca organ (materie)prin care se transmite harul lui Hristos și rostește cuvintele: „Dumnezeiescul har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește, prohirisește pe cucernicul ipodiacon (N) în diacon. Să ne rugăm dar pentru dânsul ca să vină peste el harul întru tot Sfântului Duh.” La hirotonia întru preot formula este: „Dumnezeiescul har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește, prohirisește pe cucernicul diacon în preot. Să ne rugăm dar pentru dânsul ca să vină peste el harul întru tot Sfântului Duh.” La hirotonia arhiereului se pune pe capul candidatului nu numai mâna unuia dintre episcopi, ci și Sf. Evanghelie, indicându-se pe de o parte sarcina principală ce o primește noul arhiereu, pe de alta accentuâdu-se credința că Hristos însuși și-l face organul Său deplin. Iar formula tainei este: „Cu alegerea și încercarea Sf. Sinod, și confirmarea autorității politice, dumnezeiescul har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește, prohirisește pe cuviosul preot în arhiereu ca…(titlul funcției). Să ne rugăm dar pentru dânsul ca să vină peste el harul întru tot Sfântului Duh.”

Condițiile legalității hirotoniei

Pentru ca hirotonia să fie validă, trebuie să se facă după rânduielile canonice în vigoare, care se pot rezuma în următoarele:

Hirotonia nu se poate repeta în același grad ierarhic.

Hirotonia trebuie dată de jos în sus, începând cu gradul cel mai mic, iar pentru diferitele grade, la anumite intervale de timp, astfel încât să se poată cerceta vrednicia candidatului pentru gradul superior.

Hirotonia să se facă în Biserică și în mod public, ca poporul să poată mărturisi, de este vrednic candidatul, ș numai în timpul liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf. Vasile cel Mare, iar nu la liturghia Sf. Gr. Dialogul. În aceeași zi și liturghie se por hirotoni numai un episcop, un presbiter și un diacon, dar por fi hirotesiți mai mulți citeți și ipodiaconi.

Hirotonia nu poate fi împărtășită fără un loc de slujit sau fără o destinație anume, fiindcă canonul 6 al sinodului din Calcedon zice: „Nimeni, nici presbiterul, nici diaconul, nici alt cleric nu poate fi sfințit absolut, dacă nu a fost destinat pentru o biserică de la oraș sau de la țară sau pentru o capelă consacrată unui martir sau pentru o mănăstire, iar în privința celor hirotoniți fără destinație, Sf. Sinod a orânduit ca sfințirea aceea să rămână fără nici un efect și ca aceștia să nu poată funcționa nicăieri, spre rușine a aceluia care l-a hirotonit.” Această normă se aplică și pentru episcopi. Astfel se explică cauza, pentru care se interzice presbiterului părăsirea bisericii sale și mutarea la alta, precum și instituirea la două biserici fără un motiv întemeiat și fără învoirea episcopului.

hirotonia pentru gradul de episcop, presbiter și diacon se poate săvârși numai de episcopi și anume presbiterul și diaconul se hirotonesc de un singur episcop, cu asistența a cel puțin doi preoți, iar pentru hirotonia episcopului se cere o adunare de trei episcopi sau cel puțin doi. Numai pentru timpul persecuțiilor sau în caz de altă extremă necesitate poate fi hirotonit episcopul de un singur episcop, dar având împuternicirea de la mai mulți episcopi (Constituțiile Apostolice 8,27). Puterea de a hirotesi gradele inferioare o au și presbiterii din autorizația Episcopului.

Dar nici oricare episcop sau oricine are hirotonia gradului de episcop are și dreptul de a face hirotonii după placul său, ci pentru aceasta se cere ca episcopul să îndeplinească anumite condiții. Numai acel episcop poate hirotoni, care și el a primit hirotonia prin succesiune neîntreruptă de la Apostoli, fiindcă aceasta este baza legalității ierarhiei. Apoi episcopul trebuie să fie membru legal al ierarhiei și să ocupe un loc legal în ea, adică să fie înzestrat cu jurisdicție legală din partea autorităților în drept. Prin urmare nu sun legale hirotoniile săvârșite de acel episcop care nu are jurisdicție legală într-o eparhie, cum sunt cei care s-au dedicat vieții pustnicești, cei demisionați, cei depuși sau cei care au părăsit unitatea Bisericii și au devenit eretici. În fine, episcopul are dreptul de a hirotoni numai in granițele eparhiei sale și numai persoane care aparțin jurisdicției sale, iar în alte eparhii numai în mod excepțional și cu împuternicirea episcopului eparhial local. Persoanele care sunt supuse jurisdicției altui episcop, pot fi hirotonite numai cu permisiunea episcopului respectiv dată în scris (litere dimisioriale). Episcopul poate da dreptul de a hirotoni preoți și dioaconi și a sfinți celelalte grade din eparhia sa și horepiscopilor (episcopi ajutători) iar superii mânăstirilor, prin împuternicirea episcopului pot sfinți citeți și ipodiaconi pentru mânăstirile lor.

Efectele juridice ale administrării Tainei Hirotoniei

Aceste efecte sunt de cea mai mare importanță pentru viața Bisericii și se împart în două categorii:

Efecte cu privire la structura sacerdotală:

cine a căpătat hirotonia de la episcopul în drept, pentru un grad ierarhic, nu mai poate cere nici primi hirotonia din nou pentru același grad, căci ca și Botezul, hirotonia nu se repetă. „Episcopul, preotul sau diaconul care primește hirotonia pentru a doua oară împreună cu acela care l-a hirotonit să se depună” hotărăște Canonul 68 Apostolic. Sf. Ciprian al Cartaginei compară hirotonia cu botezul și arată cât de importante sunt aceste acte deoarece botezul introduce pe om în cercul membrilor Bisericii, iar hirotonia în rândul slujitorilor Bisericii; ambele acte au ca parte comună că nu se pot repeta. Canoanele permit repetarea hirotonie numai atunci când a fost săvârșiră de un episcop eretic, deoarece hirotonia eretică nu e valabilă. Tot nevalabilă este și hirotonia câștigată prin simonie.

hirotonia are caracter definitiv; dacă cineva a primit hirotonia în chip legal, nu mai poate renunța la ea după gustul lui. Canonul 7 al Sinodului IV Ecumenic hotărăște că aceia care au intrat în cler și părăsesc mai în urmă preoția, ca să ocupe o slujbă profană fi anatema. Asprimea acestei hotărâri se explică prin ideea neschimbată a Bisericii creștine despre strânsa legătură între preot și slujba bisericească pe care a primit-o prin sfințirea tainei care unește pe om cu Biserica pe viață. Sfânta Scriptură spune că preotul trebuie să rămână credincios slujbei sale până la sfârșitul vieții, deoarece Dumnezeu cere aceasta de la administratorii tainei dumnezeiești și de la slujitorii lui Hristos (I Cor. 1, 1-2). În canoane nu se amintește nici un motiv pentru care un preot ar fi silit să renunțe la slujba spirituală, cum ar fi din pricina unor lipsuri sufletești, care ar fi o piedică pentru împlinirea cu succes a serviciului spiritual. Canoanele nu presupun asemenea motive. Motivele acesteia își pierd importanța dacă ne îndreptăm atenția asupra cuvintelor Mântuitorului privitoare la primirea slujbei spirituale și împlinirea ei: „Iar Iisus i-a zis: Nici unul care pune mâna pe plug și se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăția lui Dumnezeu”. (Luca 9,62) În explicarea Sf. Scripturi, canoanele condamnă pe preotul care părăsește slujba spirituală pentru a se ocupa de servicii lumești. Canonul 62 Apostolic dă un aspru verdict asupra preotului care renunță la slujba sa, fie chiar în cel mai mare pericol al vieții; la fel canonul 81,83 Apostolic condamnă pe episcopul sau preotul care se ocupă de slujbe lumești. În amândouă aceste canoane este vorba de preoții care pe lângă slujba spirituală vor să aibă și o slujbă profană. Ele nu tratează deci despre părăsirea slujbei spirituale, ci accentuează această idee principală, că cel care s-a dedicat slujbei spirituale nu poate ocupa nici o slujbă profană. Părăsirea slujbei spirituale și intrarea în slujba profană o discută canonul 7 al Sinodului IV Ecumenic, care hotărăște pentru cei ce îndrăznesc să facă lucrul acesta și nu se întorc cu părere de rău aceea care au ales pentru Dumnezeu, pedeapsa bisericească cea mai grea, afurisirea. În canonul 9 al Sinodului III Ecumenic către sinodul din Pamfilia, care s-a ținut cu ocazia renunțării în scris a mitropolitului Eustațiu la slujba lui se condamnă în modul cel mai aspru și mai lămurit părăsirea arbitrară a slujbei spirituale și primirea renunțării la slujba spirituală. Același lucru se condamnă și în canonul 9 al Sinodului III Ecumenic. Chestiunea aceasta este dezlegată în chipul cel mai lămurit de canonul trei al lui Chiril al Alexandriei. El condamnă procedeul preoților care renunță la slujba lor din pricina amenințărilor vreunor persoane sau de frică și de nevoie, și adaugă că nici aceste motive nu sunt suficiente.

prin hirotonie, cei care o primesc potrivit importanței tainice a ei și în legătură cu caracterul ei ierarhic, își impun obligația ascultării canonice. Ascultarea aceasta își are originea în raporturile canonice dintre membrii ierarhiei și e condiționată de întâietatea persoanelor din treptele ierarhice superioare față de aceia care ocupă un rang inferior. Ascultarea canonică, începând de la diacon în sus e stabilită prin canoanele 13,14,15 ale celui de-al nouălea sinod particular din Constantinopol din 861. Îndeosebi canoanele vorbesc de ascultarea față de episcopi, pe care îl numesc părinte spiritual al preoților. Canoanele hotărăsc pentru neascultarea de episcop depunerea clericilor respectivi și numesc procedeul unor asemenea neascultători dorință de stăpânire și violențe. Au fost cazuri când unii preoți care slujeau la institute ce nu erau sub conducerea nemijlocită a episcopului n-au vrut să asculte de episcopul competent. Canonul opt al Sinodului IV Ecumenic supune pe asemenea preoți pedepsei canonice și hotărăște ca fiecare cleric, fără deosebire, să se supună episcopului său șu să depindă de el în orice privință. Potrivit canoanelor, se dă pedeapsă pentru neascultare și atunci când episcopul ridică pe cineva la un rang mai înalt în Biserică și candidatul se opune acestei înaintări.

hirotoniei i se atribuia și efectul iertării păcatelor, afară de cele trupești cunoscute după hirotonie (Sinodul de la Neocezareea, can. 9 și 10, Sinodul de la Elvira, can. 76).

Efecte cu privire la starea civilă a clerului

Prin starea civilă se înțelege starea aparte a unei persoane determinată de ansamblul legilor civile dintr-o societate. Mai precis se poate spune că starea civilă constă în identitatea unei persoane, determinată de normele de drept civil. Aceste norme prevăd drepturi și îndatoriri ale persoanelor particulare, referitoare la libertățile și drepturile care le asigură interesele lor ca indivizi, făcând abstracție de libertățile și drepturile publice sau politice.

Pentru determinarea identității sau stării civile a unei persoane, elementele cele mai caracteristice le reprezintă calitatea de persoană liberă și conștientă care se poate afla fie în stare de minorat, fie în stare de majorat, în stare de tutelă, apoi în situația de membru al unei familii sau de a nu fi membru al nici unei familii, căsătorit sau necăsătorit, căsătorit a doua oară, a treia oară, divorțat, văduv, dat dispărut, declarat mort etc. În general, fiecare persoană, precum are o identitate fizică aparte, așa are și o identitate civilă, adică o stare civilă aparte. Dar nu numai persoanele luate individual, ci și unele grupuri de persoane sau categorii de persoane pot avea identități sau stări civile aproape identic sau asemănătoare, sau în orice caz determinate de aceleași norme juridice, care nu determină starea civilă a tuturor persoanelor sau a tuturor categoriilor de indivizi. Un astfel de grup cu o identitate civilă sau cu o stare civilă aparte, este ș clerul.

După cum am precizat, administrarea Sf. Taine a Hirotoniei produce unele efecte juridice asupra stării civile a clerului, despre care se poate spune că este caracteristică pentru întregul cin preoțesc, sau pentru întreaga stare a preoției, care constituie o categorie aparte dintre acelea care intră în alcătuirea socială a Bisericii. Actuală stare civilă a clerului este reglementată printr-o serie de norme scrise, dar și prin rânduieli ce s-au impus prin cutumă, dat toate acestea au cunoscut o dezvoltare istorică întocmai ca și celelalte rânduieli de organizare a Bisericii sau a vieții bisericești.

Spre a înțelege în mod corespunzător rânduielile acum în vigoare privitoare la starea civilă a clerului, este necesar să cunoaștem în prealabil vechile rânduieli care determinau această stare, așa cum au fost ele promulgate de Sfinții Părinți adunați în sinoade în Biserica primului mileniu creștin, și modul în care s-au dezvoltat de-a lungul vremii. Să vedem așadar care era starea ierarhiei Bisericii în primul mileniu creștin.

La început clericii de toate treptele, adică atât diaconii și presbiterii, cât și episcopii, aveau libertatea deplină de a se căsători sau de a nu se căsători, precum și aceea de se căsători înainte de hirotonie sau după. Cum însă era mai firesc pentru cei destinați să devină slujitori ai Bisericii ca în privința stării lor civile să se ia o hotărâre înaintea primirii hirotoniei, s-a ajuns ca, procedându-se mereu în acest fel, să se stabilească o practică întemeiată pe considerente nereligioase, care nu aveau nici o legătură cu hirotonia, ci erau de natură comună, omenească. Este adevărat că starea pe care o dobândea cineva prin hirotonie era mai puțin indicată și pe atunci, așa cum este și astăzi, pentru ca cineva să manifeste și după aceea preocupări de natura celor legate de căsătorie.

Cu toate că de la o vreme s-a impus ca obicei rânduială căsătoriei înainte de hirotonie a celor care urmau să devină clerici, nu s-a luat nici un fel de măsură pentru a-i opri să se căsătorească și după hirotonie pe cei ce doreau acest lucru. Abia mai târziu, prin secolele III-IV s-a socotit că ar fi mai nimerit să se vină în această privință cu o normă generală, în sensul obiceiului prevalent de a se îngădui clericilor căsătoria numai înainte de hirotonie. Acestei rânduieli îi dă expresie legală canonul 26 Apostolic, care dispune ca dintre cei ce intră în cler necăsătoriți să nu se mai căsătorească decât citeții și cântăreții. Canonul nu prevede însă nici o pedeapsă pentru ceilalți membri ai clerului care ar fi dorit să se căsătorească după hirotonie pentru că o astfel de pedeapsă nu avea pe ce să se întemeieze.

Abia ceva mai târziu sau poate în aceeași vreme, sinodul local de la Ancira din 312, vine cu o normă mai precisă, cuprinsă în canonul 10: „toți cei hirotoniți diaconi, dacă chiar la hirotonirea lor au mărturisit și au zis că trebuie să se însoare, fiindcă nu pot rămâne așa , aceia căsătorindu-se după aceea să rămână în slujbă pentru că li s-a dat voie de către episcop. Dacă însă oarecare tăcând și primindu-se la hirotonie cu condiția ca să rămână așa și după aceea s-a însurat să înceteze din diaconie.” Din textul canonului citat se vede că într-o anumită parte a Bisericii se introdusese deja rânduială de a nu se mai permite decât diaconilor să se căsătorească după hirotonie, dar și aceasta numai în anumite condiții, adică dacă ei declarau cu ocazia hirotoniei că nu pot să rămână necăsătoriți și că doresc a încheia ulterior căsătoria și prevăzându-se în același timp îndepărtarea din slujba hirotoniei a celor care s-ar căsători după hirotonie, fără să fi reclamat acest drept cu ocazia hirotoniei.

Vechea practică a Bisericii și însuși textul acestui canon arată clar: căsătoria nu constituie o piedică de natură doctrinară sau dogmatică în calea primirii hirotoniei și că, prin urmare, rânduiala potrivit căreia se interzice căsătoria clerului după hirotonie, este de natură juridică și ca urmare de la ea se poate acorda dispensă în acele cazuri pe care le apreciază autoritatea bisericească.

Problema stării civile a clerului a preocupat mereu conducerea Bisericii și diverse sinoade, care au venit mai târziu cu hotărâri în spiritul rânduielii prevalente care se statornicise, în sensul interzicerii căsătoriei clerului după hirotonie. Cea mai categorică și mai precisă normă canonică în această privință este cea cuprinsă în canonul 6 al Sinodului VI Ecumenic, care se întemeiază pe cea cuprinsă în canonul 26 Apostolic, căruia îi și dă cu acest prilej o interpretare autentică: „După cum s-a zis în canoanele apostolești ca dintre cei care au intrat în cler necăsătoriți, numai citeții și cântăreții se pot căsători și noi păzind acest lucru, orânduim ca, de acum înainte, în nici un chip ipodiaconul sau diaconul sau presbiterul să nu aibă îngăduință a încheia însoțire de căsătorie după hirotonia lui. Iar cine ar îndrăzni să facă acest lucru să se caterisească. Dacă însă ar voi cineva dintre cei ce ar urma să intre în cler să se lege cu o femeie prin căsătorie după lege, să facă acest lucru înainte de hirotonia întru ipodiacon sau întru diacon, sau întru presbiter.”

Est de notat că același sinod care a adopta acest canon a dat și canoanelor unor sinoade locale, printre care cel de la Ancira, deci și canonului 10 al acestui sinod, valabilitate generală în Biserică. După cum am văzut, acel canon permite în condiții determinate căsătoria după hirotonia diaconului, pe când canonul 6 al Sinodului VI Ecumenic interzice acest lucru sub pedeapsa caterisirii.

Cu toate acestea, în practica vieții bisericești nu s-a generalizat și nu s-a impus definitiv rânduiala stabilită de canonul 6 al Sinodului VI Ecumenic, decât spre sfârșitul secolului al IX-lea, când în 897, împăratul Leon VI Filosoful a emis o novelă prin care interzicea practica existentă încă și atunci de a se permite nu numai diaconilor, ci și preoților căsătoria după hirotonie, pentru care s-a acordat un termen de doi ani după hirotonie. Novela lui Leon VI arată că în practica vieții s-a păstrat rânduială precizată în canonul 10 de la Ancira, care permite diaconilor căsătoria după hirotonie, și care rânduială s-a aplicat prin analogie și la presbiteri, dar cu restricția că nu pot beneficia de acest drept decât un timp de doi ani de la data hirotoniei.

Din epoca respectivă s-a ajuns la generalizarea și la impunerea definitivă a rânduielii care interzice clerului căsătoria după hirotonie.

O altă chestiune aparte în legătură cu starea civilă a clerului este cea a stării civile a episcopilor, care se deosebește de starea civilă a celorlalți membri ai clerului.

La început, din epoca apostolică și până târziu de tot, episcopii puteau fi și ei căsătoriți sau necăsătoriți, ca și ceilalți clerici, urmându-se timp îndelungat și în privința lor aceeași normă ca și în privința presbiterilor și diaconilor.

„Episcopul sau diaconul să nu lepede pe soția sa pe cuvânt de evlavie, iar dacă o va lepăda să se afurisească, iar persistând să se caterisească.” (can. 5 Ap.) „Dacă vreun episcop sau diacon și oricare din catalogul ierarhicesc se abține de la nuntă nu pentru mântuire, ci din scârbă… or să se îndrepteze or să se caterisească și să se lepede din Biserică.” (can. 51 Ap.)

Din textele citate se vede clar nu numai că episcopii era liberi să se căsătorească, ci că însăși încercarea unora dintre ei de a nu se căsători sub anumite pretexte, sau de se despărți de soții, sub cuvânt de evlavie, a fost osândită.

Această stare civilă de oameni căsătoriți sau liberi să trăiască și necăsătoriți a fost păstrată timp îndelungat de episcopi, în orice caz până Sinodul Trulan (anul 692), când se iau cele dintâi măsuri pentru a se impun e celibatul preoților. Astfel, prin canonul 48, Sinodul VI Ecumenic se dispune ca aceia dintre candidații la episcopie, care vor fi aleși pentru această treaptă, să se despartă prin bună înțelegere de soțiile lor după ce vor primi hirotonia întru episcop, aceasta urmând să se retragă la mânăstire. Canonul nu prevede însă nici un fel de sancțiune și nici un fel de urmare cu caracter de sancțiune în cazul că soții în cauză nu s-ar despărți sau în cazul în care soția nu ar consimți să se despartă și mai ales să se retragă la mânăstire.

La același sinod, prin canonul 12 se interzice ca episcopii să conviețuiască cu soțiile lor după hirotonie, sub sancțiune caterisirii. Prin această măsură se interzicea totodată ca episcopii să mai fie căsătoriți, adică li se schimbă starea civilă, înlocuindu-se aceea de căsătorie cu cea de celibat, pentru că, prin nici o dispoziție de atunci sau de mai târziu a vreunui canon nu se impune episcopului obligația de a intra în cinul monahal.

În motivarea măsurii ce se ia prin canonul 12 se invocă numai considerentul de ordin moral, arătându-se că prin noua măsură nu se urmărește a se răsturna cele legiferate de Sfinții Apostoli, adică cele pe care le-am văzut în canoanele 5 și 51 Apostolice, ci numai un bine mai mare al credincioșilor și a stării sacerdotale. În fapt, în stările foarte grave care se creaseră pentru viața Bisericii, prin invazia arabă, cărei îi căzuseră victime teritoriile a trei patriarhate înfloritoare din Răsărit, Ierusalim, Antiohia și Alexandria, a apărut mai indicat și mai folositor pentru Biserică ca episcopii să nu mai fie căsătoriți. De altfel, aceeași problemă s-a pus și pentru clerul celălalt, adică pentru presbiteri și diaconi, însă canonul 13 al aceluiași sinod respinge propunerea de a-i obliga la celibat și pe ceilalți clerici, așa încât această nouă stare civilă se impune numai pentru episcopi.

Se mai făcuse și o altă încercare de a se impune starea celibatară și celorlalți clerici cu ocazia Sinodului I Ecumenic, din partea episcopului Osiu al Cordobei. Împotriva acestei propuneri s-a ridicat vestitul eremit Pafnutie din Tebaida de Sus, care a apărat cinstea și vrednicia tainei căsătoriei.

Așadar această rânduială a avut un caracter cu totul excepțional în Biserică și nu s-a aplicat strict și imediat această dispoziție, ci s-a admis mai departe ca unii episcopi să fie căsătoriți, stare care a durat până în sec XII inclusiv, în Biserica din Răsărit.

Până la canonul 6 al Sinodului VI Ecumenic, starea civilă a episcopilor putea fi de trei feluri: căsătorit, celib, monah. După această dispoziție au rămas doar celibatul și, în concurență puternică cu acesta din sec. IX, monahismul, care din timpul luptelor iconoclaste dobândise o puternică influență și care tindea să se impună. Ca reacție împotriva acestei tendințe de impunere a stării monahale pentru treapta de episcop, canonul 2 al sinodului local din Constantinopol din 789 declară că între statutul de episcop și cel de monah există o incompatibilitate din pricina contradicției dintre îndatoririle stării monahale și acelea ale slujirii episcopale.

Cu toate acestea s-a ajuns ca un impediment la hirotonia în treapta de episcop să devină o condiție absolut necesară pentru primirea acestei hirotonii, stabilindu-se ca de atunci încoace, pe cale de obicei, rânduiala în vigoare și acum: cel ales sau desemnat pentru treapta episcopală să fie tuns în monahism înainte de hirotonia în episcop.

Din cele arătate, se vede că potrivit normelor în vigoare starea civilă a clerului de mir și mai precis a preoților și diaconilor poate fi cea de căsătorie sau de celibat pe când starea episcopilor poate fi doar cea monahală.

În cazul că vreun candidat pentru clerul de mir dorește să se căsătorească, el poate încheia căsătoria numai înainte de hirotonie, fiind interzisă căsătoria după hirotonie sub pedeapsa caterisirii.

O Chestiune specială privind starea civilă a clerului, aflată de mult timp în discuții pro și contra, este problema căsătorie a doua a clerului.

Problema s-a pus în discuție sub două aspecte: dogmatic și canonic. Sub aspect dogmatic, s-a căutat a se arăta că nu ar fi posibil în nici un chip căsătoria a doua a clerului, atât pentru că aceasta ar fi interzisă prin cuvintele Apostolului Pavel, care spune că episcopul, și deci și ceilalți clerici, nu poate fi decât bărbatul unei singure femei, cât și pentru că taina hirotoniei ar constitui un impediment de natură dogmatică în calea primirii cununiei.

În fond însă, nici în cazul cuvintelor Sf. Apostol Pavel și nici în cazul căsătoriei după hirotonie nu avem de-a face cu lucruri de natură dogmatică.

În primul caz avem de-a face cu o poruncă de-a Sf. Apostol Pavel, al cărei înțeles este că nici un cleric nu trebuie să fie bigam. Ea a fost însă interpretată ca interdicție pentru membrii clerului de a se căsători de două ori, iar acestei interdicții i s-a atribuit caracter dogmatic. În fond nu este însă vorba de o dispoziție sau o poruncă apostolică privitoare la o chestiune de credință sau la un principiu moral cu fond dogmatic, ci la o chestiune de disciplină matrimonială.

Dar și în cazul că ar fi oprit prin poruncă apostolică ca un cleric să se căsătorească de două ori, și atunci, așa cum se socotește a fi poruncă cu caracter dogmatic și deci categoric obligatorie, aceea privitoare la starea civilă a episcopului, adică cea care spune că se cade ca episcopul să fie bărbat al unei singure femei, tot la fel nu ar putea fi socotită nici aceasta ca având caracter dogmatic, și precum s-a schimbat sau nu se mai aplică aceea, se poate schimba sau poate să nu se mai aplice nici aceasta.

Mai precis, oricum s-ar interpreta porunca menționată, ea nu are caracter dogmatic ce nu poate fi invocat ca atare pentru a se dovedi, pe baza ei, că ar fi interzisă, chiar prin cuvântul Sfintei Scripturi, căsătoria a doua a clerului.

Cât privește socotința că hirotonia ar constitui o piedică cu caracter dogmatic, în calea primirea primirii Tainei Hiorotoniei, este de observat că această socotință nu are nici un temei acceptabil, ci din contră, pentru că nici una din stările de har pe care le comunică o Sfântă Taină nu constituie și nu poate constitui vreo piedică pentru sporirea acestei stări prin comunicarea unui nou har sau a unui har în plus. De altfel, atât dispoziția canonului 10 Ancira, pe care am văzut-o și care permite căsătoria diaconilor după hirotonie, cât și practica Bisericii de până în veacul al nouălea care permitea și preoților să se căsătorească după hirotonie, arată că nimeni și pe nici un temei n-a socotit și nu poate socoti hirotonia ca piedică de natură dogmatică in calea primirii Tainei Cununiei.

Biserica nu le-a interpretat însă în sens dogmatic, și aceasta rezultă din practica ei îndelungată.

Aspectul canonic al problemei. Este singurul aspect rea al ei și e cât se poate de simplu și de ușor de înțeles, și anume: căsătoria clerului de mir după hirotonie este interzisă atât prin texte precise de canoane, cât și prin obiceiul îndelungat care a apărut mai târziu și care a dobândit și el putere de lege. Cu toate acestea însă, fiind vorba de norme legale fără fond dogmatic, ele pot fi abrogate sau modificate, de autoritatea bisericească competentă care este sinodul ecumenic, fie, în lipsa posibilităților de a-l întruni, consensul tuturor bisericilor.

Ținându-se seama de trebuințele vieții bisericești, este îngăduit ca autoritatea bisericească chemată să aplice canoanele, să poată face uz de puterea ei acordând dispensă de la obligativitatea oricărui canon care n-are cuprins dogmatic sau care nu dă expresie vreunui principiu moral cu fond dogmatic. În temeiul acestei puteri, autoritatea bisericească competentă din cadrul fiecărei biserici autocefale, poate proceda pe cale de dispensă la încuviințarea căsătoriei după hirotonie a acelor membri ai clerului în cazul cărora se va aprecia că se poate acorda o asemenea dispensă.

Această autoritate este sinodul plenar pentru întreaga Biserică autocefală și fiecare episcop pentru eparhia sa. Cum însă este necesar să se procedeze în mod unitar la acordarea unor astfel de dispense, spre a nu se crea sminteală între credincioși, s-a socotit că este mai indicat ca pentru acordarea dispenselor respective să stabilească normele corespunzătoare sinodul plenar sau sinodul fiecărei biserici autocefale. În felul acesta au gândit și membrii Congresului panortodox de la Constantinopol din 1923, care au apreciat că este necesar să se acorde astfel de dispense, dar au lăsat la latitudinea fiecărui sinod al bisericilor locale să hotărască dacă și unde este cazul precum și în ce fel să procedeze la acordarea unor astfel de dispense.

În același chip a gândit și procedat sinodul Bisericii Autocefale Ortodoxe Române, aducând în această chestiune două hotărâri: una în 1938 și alta în 1952

Drepturile și îndatoririle clericilor

Dreptul la întreținere Fiindcă clericii trebuie să-și consacre tot timpul, întreaga lor capacitate și putere pentru serviciul lor spiritual, este just să aibă de Biserică întreținere în conformitate cu starea lor socială. Mântuitorul Iisus Hristos zice: „Vrednic este lucrătorul de plata sa” (Matei 10,10), iar Sf. Apostol Pavel scrie corintenilor: „Slujitorii altarului de la altar să primească plata lor, căci așa a orânduit Domnul, ca predicatorii Evangheliei din Evanghelie să trăiască.” (I Cor. 9,7-14) De fapt Biserica a recunoscut totdeauna dreptul clericilor la întreținere, dându-le o parte corespunzătoare din darurile aduse de credincioși și din veniturile averilor bisericești. De la Constantin cel Mare încoace, clericii primeau mijloace de întreținere și din vistieria statului, ceea ce se întâmplă și astăzi, acolo unde între Biserică și Stat există raporturi normale.

Scutiri de datorii civile. Tot de la Constantin cel Mare înainte clericii au fost scutiți de plata unor dări (privilegium imunitatis tributorum) și de unele servicii publice necompatibile cu serviciul spiritual, cum e serviciul militar și altele; de exemplu, persoanele ierarhiei bisericești erau scutite de jurământ înaintea autorităților civile, de a îndeplini rolul de jurat, de a se înfățișa la judecată înaintea autorităților politice în zile de duminică și sărbători. Dar aceste privilegii, bazate pe prescripțiuni canonice și ale dreptului greco roman, au fost, în cele mai multe state, restrânse odată cu schimbarea concepției despre purtarea sarcinilor civile. Totuși și astăzi clericii se bucură de unele scutiri, așa cum în România toți clericii sunt dispensați de serviciul militar.

Imunitatea personală. Membrii clerului, în urma caracterului serviciului lor se bucură de o cinste deosebită în societate. Sf. Apostol Pavel zice: „Preoții care rânduiesc bine să fie învredniciți de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc în cuvânt și învățătură” (I Tim. 5,17), iar Mântuitorul spune: „Cine vă primește pe voi, pe Mine mă primește” (Matei 10,40) Porunca a treia bisericească dispune ca persoanele bisericești să fie cinstite, iar după canoane, cel ce îl rănește pe un preot își atrage pedepse grele (Prav. Târg. Glav. XLVII).

Privilegiul forului bisericesc (privilegium fori), care se derivă de la împărații Constantin cel Mare și Justinian și conform căruia clerici nu numai în afacerile bisericești, ci și în cele civile și criminale erau judecați de forurile bisericești, iar nu de cele lumești. Privilegiul acesta în cele mai multe țări s-a șters și astăzi clericii sunt supuși forurilor bisericești numai în chestiuni bisericești.

Datoriile

Serviciul spiritual sublim le impune clericilor în afară de datoriile speciale legate de fiecare grad ierarhic în parte, și unele datorii generale, in urma cărora conduita lor trebuie să fie potrivită demnității lor și de așa fel, încât să servească ca exemple vii pentru credincioși, să aibă toate virtuțile creștine, să se abțină chiar și de la cele mai neînsemnate abateri morale, precum și de la unele îndeletniciri incompatibile cu slujba spirituală și prin care s-ar putea sustrage de la îndeplinirea datoriilor pastorale și în fine exteriorul lor să fie potrivit slujbei spirituale.

Însuși mântuitorul le zice ucenicilor Săi: „Voi sunteți lumina lumii … așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, pentru ca să vadă faptele voastre cele bune și să mărească pe Tatăl vostru cel din ceruri.” (Matei 5,14-16), iar Apostolul Pavel cere de la candidații la episcopie și diaconat să fie împodobiți cu toate virtuțile creștine (I Tim. 3, 1-13), ca astfel să fie î stare să îndemne pe credincioși pe temeiul învățături sănătoase, cât și să mustre pe cei care vorbesc împotrivă (Tit 1,5-9.

Nu s-a spus aici totul despre preoția ortodoxă. Ea nu este un așezământ artificial, alcătuit într-un anumit moment de pe parcursul celor douăzeci de veacuri creștine. Ea a existat și în primul secol al erei creștine, cum o confirmă Sfânta Scriptură, atât teoretic cât și practic, și a exista și în secolele următoare, cum o confirmă legislația canonică a Sf. Părinți, exact cum este ea astăzi în Biserica Ortodoxă.

O îndepărtare în timp de primele veacuri creștine ar putea să producă și o îndepărtare de înțelesul genuin al unei învățături din Sfânta Scriptură, sau a unor rânduielile promulgate de legislația canonică, în speță a celor despre preoție. La o distanță mare e posibilă o deformare optică, determinată de cine știe câți factori; în schimbul apropierii de ele, o întoarcere la ele, pe un fir care de acolo a pornit și nu s-a mai întrerupt, produce și o apropiere în sensul corect pe care îl cunoșteau mai mult și mai bine ca cei din urmă. Continuitatea istorică dă dovezi de neabatere. Așa este cazul cu preoția în Biserica Ortodoxă.

B. Administrarea Sfintei Taine a hirotoniei după Codul de drept canonic catolic

Așa cum am precizat în introducerea aceste lucrări, o notă esențială a Codului de Drept Canonic catolic din anul 1983 constă în faptul că a tradus în limbaj canonic doctrina eclesiologică a Conciliului II Vatican. Papa Ioan Paul II declară că în noul Cod Canonic am putea vedea „un mare efort pentru a traduce în limbaj canonic doctrina eclesiologică conciliară”. De aceea înainte de a trata despre administrarea Sf. Taine a hirotoniei potrivit noului Cod de Drept canonic catolic, vom vorbi despre constituția ierarhică a bisericii așa cum a fost formulată ea în Constituția dogmatică „Lumen Gentium”.

Constituția ierarhică a Bisericii

Introducere

Domnul Hristos pentru a păstori și a crește neîncetat poporul lui Dumnezeu a instituit în Biserica Sa felurite slujiri, care tind spre binele întregului Trup. Cei care le exercită, înzestrați cu putere sfântă, sunt în slujba fraților lor, pentru ca toți cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu și ca atare se bucură de adevărata demnitate de creștin aspirând împreună în mod liber organizat spre același scop, să ajungă la mântuire.

Acest conciliu, mergând pe urmele primului Conciliu din Vatican, învață și declară împreună cu el că Iisus Hristos, păstorul veșnic a întemeiat Sfânta Biserică, trimițându-i pe Apostoli așa cum El însuși a fost trimis de Tatăl (Ioan 20,21), și a voit ca urmașii lor, adică episcopii să fie până la sfârșitul veacului păstori în Biserica sa. Iar pentru ca episcopatul însuși să fie unul și indivizibil, a așezat î fruntea celorlalți Apostoli pe Sfântul Petru și a stabilit în el principiul și fundamentul veșnic și vizibil a unități credinței și comuniunii. Conciliul pune din nou în fața credincioșilor pentru a fi crezută cu tărie această învățătură despre instituirea perpetuarea, puterea și caracterul primatului sacru al Pontifului Roman și despre magisteriul său infailibil, mergând pe aceeași linie, a hotărât să mărturisească și să proclame în față tuturor învățătura despre episcopi, urmașii Apostolilor, care împreună cu urmașul lui Petru, vicarul lui Hristos și capul văzut al întregii Biserici, conduc casa Dumnezeului celui viu.

Chemarea și instituirea celor 12

Domnul Iisus, după ce s-a rugat Tatălui, chemând la Sine pe cei pe care i-a voit, a stabilit 12 pentru a fi cu El și pentru a-i trimite să predice împărăția lui Dumnezeu; pe aceștia i-a constituit Apostoli, în forma unui colegiu sau grup stabil, în fruntea căruia l-a pus pe Petru, ales dintre ei i-a trimis mai întâi la fii lui Israel și apoi la toate neamurile, pentru ca ei împărtășindu-se din puterea Lui, să transforme toate popoarele în ucenici ai Domnului și astfel să extindă Biserica și să o păstorească, exercitându-și slujba sub conducerea Mântuitorului, în toate zilele, până la sfârșitul veacului. În această misiune, ei au fost pe deplin întăriți în ziua Rusaliilor, conform făgăduinței Domnului: „Veți primi puterea Duhului Sfânt care se va pogorî peste voi, și îmi veți fi martori în Ierusalim și în toată Iudeea și Samaria, până la marginile pământului.”(Fapte 1,8) Apostolii, așadar, predicând pretutindeni Evanghelia primită prin lucrarea Sfântului Duh de către cei care îi ascultau, adună laolaltă Biserica universală, pa care a întemeiat-o Domnul pe Apostoli și a zidit-o pe Sfântul Petru, mai-marele lor, Iisus Hristos fiind El însuși piatra cea din capul unghiului.

Episcopii – urmași ai Apostolilor

Misiunea divină încredințată de Hristos Apostolilor e menită să continue până la sfârșitul veacurilor (cf. Matei 28,20), deoarece Evanghelia pe care trebuia să o transmită este pentru Biserică, în orice timp, principiul întregii sale vieți. De aceea Apostolii în această societate orânduită ierarhic, au avut grijă să-și instituie urmași.

Într-adevăr, nu numai că au avut diferiți colaboratori în activitatea lor, ci, pentru ca misiunea care le fusese încredințată să se continue și după moartea lor, ei au lăsat colaboratorilor lor imediați, ca pe un testament, misiunea de a desăvârși lucrarea începută de ei, poruncindu-le să vegheze asupra întregii turme în care Duhul Sfânt i-a așezat ca să păstorească Biserica lui Dumnezeu (cf. Fapte 20,28). Ei au rânduit așadar, pe aceștia și au dispus apoi ca după moartea lor alți oameni încercați să la preia slujirea pentru diferitele slujiri care se exercită în Biserică încă din primele timpuri, după mărturia tradiției, pe primul loc se află misiunea acelora care, stabiliți în episcopat, printr-o succesiune neîntreruptă de la origini, sunt vlăstare din trunchiul Apostolic. Astfel, după cum atestă Sf. Irineu, prin aceia care au fost instituiți episcopi de către Apostoli și prin urmașii lor până la noi, Tradiția Apostolică este manifestată și păstrată în întreaga lume.

Pin urmare, episcopii au primit misiunea de a sluji comunitatea, misiune pe care să o exercite ajutați de preoți și de diaconi, conducând în numele lui Dumnezeu turma ai cărei păstori sunt, ca învățători ai doctrinei, preoți ai cultului sacru și având drept slujire cârmuirea Bisericii.

Caracterul sacramental al episcopatului

În persoana episcopilor, asistați de preoți, este prezent în mijlocul credincioșilor Domnul Iisus, Pontiful Suprem. Într-adevăr, șezând de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, El nu încetează a fi prezent în comunitatea pontifilor săi, ci, în primul rând, prin slujba lor privilegiată, predicator neamurilor cuvântul lui Dumnezeu și administrează necontenit credincioșilor sacramentele credinței.

Pentru a îndeplini aceste îndatoriri atât de însemnate, Apostolii au fost doriți de Hristos cu o specială revărsare a Duhului Sfânt care a coborât asupra lor (cf. Fapte 1,8; Ioan 20,22-23). Iar ei înșiși au conferit colaboratorilor lor, prin impunerea mâinilor, darul spiritual care s-a transmis până la noi prin consacrare spirituală. Conciliul afirmă învățătura de credință că, prin consacrarea spirituală este conferită plenitudinea Sacramentului Preoției pe care uzanța liturgică a Bisericii și glasul Sf. Părinți o numesc Preoție Supremă, culmea slujirii sacre. Consacrarea episcopală, odată cu misiunea de a sfinți, le conferă și pe acelea de a învăța și conduce, misiuni care, însă, prin natura lor, nu pot fi exercitate decât în comuniune ierarhică cu Capul și membrii Colegiului.

Treptele sacramentului preoției

a)Slujirea episcopală

Episcopii în calitate de urmași ai Apostolilor, primesc de la Domnul căruia i-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ, misiunea de a învăța toate neamurile și de a predica Evanghelia la toată făptura, pentru ca toți oamenii prin credință, Botez și împlinirea poruncilor să ajungă la mântuire (cf. Matei 28,18; Marcu 16,15-16; Fapte 25,17). Pentru împlinirea acestei misiuni L-a trimis din cer, pentru ca prin puterea Acestuia ei să-i fie martori până la marginile pământului înaintea tuturor neamurilor.

Funcția de a învăța. Printre principalele funcții ale episcopilor prima este predicarea Evangheliei. Într-adevăr, episcopii sunt crainicii credinței, care aduc la Hristos noi ucenici. Ei sunt adevărații învățători, îmbrăcați cu autoritatea lui Hristos, care vestesc poporului încredințat lor credința pe care trebuie să o îmbrățișeze și să o pună în practică, învățători care, sub inspirația Duhului Sfânt, luminează această credință, scoțând din comoara revelației lucruri noi și vechi. (cf. Matei 13,52,), fac credința să rodească și veghează cu grijă pentru a îndepărta de la turma lor erorile care o amenință (cf. II Timote 4,1-4). Episcopii, când învață în comuniune cu Pontiful Roman, trebuie să fie venerați de toți ca martori ai adevărului divin și catolic; credincioșii trebuie să accepte cuvântul episcopului lor, exprimat în numele lui Hristos, asupra credinței și moravurilor și cugetul lor să-l îmbrățișeze cu un respect religios. Această supunere religioasă a voinței și a minții, este datorată în mod cu totul deosebit magisteriului autentic al Pontifului Roman chiar atunci când vorbește ex cathedra, așa încât magisteriul lui suprem să fie acceptat cu respect, iar afirmațiile lui să fie întâmpinate cu o adeziune sinceră, după gândul și voința sa expresă, care se deduc mai ales din natura documentelor sau din repetarea deasă a aceleiași învățături, or din însuși modul de exprimare.

Deși fiecare episcop în parte nu se bucură de prerogativa infailibilității, totuși, atunci când, fie și răspândiți în întreaga lume, dar păstrând comuniunea între ei și cu urmașul lui Petru în învățătura lor de credință și morală autentică sunt de acord asupra unei afirmații care trebuie socotită definitivă, atunci ei anunță în mod infailibil învățătura lui Hristos. Acest lucru este și mai evident când, reuniți în Conciliu Ecumenic, ei sunt pentru întreaga Biserică a lui Hristos învățători și judecători ai credinței și moravurilor și definițiile lor trebuie primite cu supunere de credință.

Această infailibilitate, cu care divinul Mântuitor a vrut să înzestreze Biserica Sa în definirea învățăturii privind credința sau moravurile, are aceeași extindere cu tezaurul revelației divine pe care Biserica trebuie să-l păstreze cu sfințenie și să-l expună cu fidelitate. De această infailibilitate se bucură Pontiful Roman, capul colegiului episcopilor, în virtutea misiunii sale, atunci când, în calitate de păstor și învățător suprem al tuturor credincioșilor care îi întărește în credință pe frații săi (cf. Luca 22,32), proclamă printr-un act divin învățătura sa privind moravurile. De aceea pe drept se spune că definițiile Pontifului Roman sunt ireformabile prin natura lor și nu în virtutea consimțământului Bisericii, deoarece ele au fost proclamate cu ajutorul Sfântului Duh, care i-a fost făgăduită lui în persoana Sf. Petru, și că prin urmare, ele nu au nevoie de nici o altă aprobare și nu admit nici un apel la o altă instanță. Într-adevăr, atunci Pontiful Roman nu se pronunță ca persoană particulară, ci expune și apără învățătura credinței catolice, ca învățător suprem al Bisericii Universale, învățătură care rezidă într-un mod deosebit harisma infailibilității Bisericii însăși. Inafailibilitatea promisă Bisericii rezidă și în Corpul Episcopal atunci când exercită magisteriul suprem împreună cu urmașul lui Petru.

Funcția de a sfinți. Episcopul înzestrat cu deplinătatea sacramentului preoției, este „împărțitorul harului cu care este înzestrată Preoția Supremă” mai ales în ce privește euharistia, pa care el însuși o oferă și se îngrijește să fie oferită și prin care Biserică crește și trăiește fără încetare.

Orice celebrare a euharistiei este condusă de episcop, căruia îi este încredințată îndatorirea de a aduce maiestății dumnezeiești cultul religiei creștine și de a-l orândui conform poruncilor Domnului și legilor bisericești, pe care le aplică în dieceza sa, după judecata proprie.

Astfel, episcopul rugându-se și muncind pentru popor revarsă în forme diferite și cu îmbelșugare din plinătatea sfințeniei lui Hristos. Prin slujirea Cuvântului, ei împărtășesc credincioșilor puterea lui Dumnezeu spre (cf. Rom. 1,16)mântuire iar prin sacramente, a căror administrare corectă și rodnică o orânduiesc cu autoritatea lor, îi sfințesc pe credincioși. Ei orânduiesc administrarea Botezului, care conferă participarea la preoția cerească a lui Hristos. Ei sunt cei care administrează de drept Mirul, conferă Ordinele sacre și reglementează disciplina penitențială; îndeamnă și instruiesc poporul cu grijă ca să-și îndeplinească cu credință și cu respect rolul pe care îl are în Sfânta Jertfă a liturghiei.

Funcția de a conduce. Episcopii conduc bisericile locale încredințate lor, ca vicari și delegați ai lui Hristos, prin sfaturi, îndemnuri, exemplu, dar și prin autoritate și puterea sacră, de care ei nu se folosesc decât pentru a-și edifica turma în adevăr și în sfințenie, amintindu-și că acela care este mai mare trebuie să fie cel mai mic și cel care este în frunte ca unul care slujește (cf. Luca 22,26-27). Această putere pe care ei o exercită personal în numele lui Hristos este proprie, ordinară și imediată, deși exercitarea ei este reglementată în ultimă instanță de autoritatea supremă a Bisericii și poate fi circumscrisă în anumite limite ținând seama de binele Bisericii și al credincioșilor. În virtutea aceste puteri, episcopii au dreptul sacru și , în fața Domnului, îndatorirea de a da legi pentru supușii lor, de a judeca și a organiza tot ceea ce ține de cult și de apostolat.

Lor le este încredințată pe deplin îndatorirea de păstori, adică grija obișnuită și zilnică pentru turmă și nu trebuie socotiți vicari ai Pontifului Roman, deoarece exercită o putere care le e proprie și pe bună dreptate sunt numiți întâistătători ai popoarelor pe care le conduc. Așadar, puterea ;or nu este micșorată de puterea supremă și universală, ci dimpotrivă este afirmată, întărită și apărată, întrucât Sfântul Duh păstrează neîntinată forma de conducere fixată de Domnul Hristos în Biserica sa.

b)Slujirea presbiterială

Hristos, sfințit și trimis în lume de Tatăl (cf. Ioan 10,36) i-a făcut părtași de misiunea și consacrarea sa pe Apostoli și prin ei pe urmașii lor episcopii. Aceștia la rândul lor au transmis în mod legitim în Biserică îndatorirea slujbei lor în grade diferite și a diferite persoane. Astfel, slujirea bisericească instituită de Dumnezeu este exercitată în diferite ordine de cei care încă din antichitate au fost numiți episcopi, preoți, diaconi.

Presbiterii, deși nu dețin deplinătatea preoției și depind de episcop în exercitarea puterii lor sunt totuși uniți cu acesta în demnitatea sacerdotală. În virtutea sacramentului preoției, după chipul lui Hristos, Marele Preot veșnic, ei sunt consacrați pentru a propovădui Evanghelia pentru a păstori pe credincioși și pentru a celebra cultul divin, ca adevărați preoți ai Noului Legământ. Părtași după gradul slujirii proprii la misiunea lui Hristos, unicul Mijlocitor, ei vestesc tuturor cuvântul divin. Deși își exercită în cel mai înalt grad funcția sacră în cultul sau adunarea euharistică, în care, acționând in Persona Christi și proclamând misterul Lui, unesc rugăciunile credincioșilor cu jertfa Capului lor și în jertfa Liturghiei, cea a lui Hristos, care se oferă odată pentru totdeauna pe Sine Tatălui ca victimă nepătată (cf. Evrei 9,11-28). Pentru credincioșii penitenți sau bolnavi, ei exercită în cel mai înalt grad slujba împăcării și alinării și poartă în față lui Dumnezeu Tatăl nevoile și rugăciunile credincioșilor. În sfârșit, ei se ostenesc prin cuvânt și învățătură, crezând ceea ce au citit și meditat în Legea Domnului, învățând ceea ce au crezut, trăind ceea ce au învățat.

Preoții, înțelepți colaboratori ai ordinului episcopal, ajutoare și instrumente ale acestuia, chemați să slujească poporul lui Dumnezeu alcătuiesc împreună cu episcopul lor o unică preoție distribuită pentru îndeplinirea a diferite îndatoriri. În fiecare comunitate locală de credincioși ei îl fac prezent pe episcop, căruia i se asociază cu suflet fidel și generos, luându-și asupra lor partea ce le revine din îndatoririle și preocupările acestora și îndeplinindu-le zilnic cu toată grija. Sub autoritatea episcopului ei sfințesc și conduc acea parte din turma Domnului care le-a fost încredințată; acolo unde se află ei fac să apară în mod vizibil Biserica universală și contribuie în mod eficient la zidirea întregului trup al lui Hristos. Mereu preocupați de binele fiilor lui Dumnezeu, se vor strădui să-și aducă contribuția la întreaga activitate pastorală a diecezei și chiar a întregii Biserici. Având în vedere această comuniune între preoție și misiune, preoții trebuie să vadă în episcop pe părintele lor și să i se supună cu respect. Episcopul trebuie să-i considere pe colaboratorii să preoți ca pe niște fii și prieteni, după cum și Hristos nu-i mai numește pe ucenicii săi servitori, ci prieteni.(cf. Ioan 15,15) Prin urmare, toți preoții, atât diecezani cât și călugări sunt asociați corpului episcopal în virtutea preoției și a slujirii și după chemarea și harul lor, contribuie la binele Bisericii.

În virtutea hirotoniei și misiunii comune, toți preoții sunt uniți între ei printr-o strânsă legătură frățească, ce trebuie să se manifeste spontan și cu dragă inimă în într-ajutorarea spirituală și materială, pastorală și personală, în întruniri și în comuniunea de viață.

c) Slujirea diaconală

Pe treapta inferioară a ierarhiei se află diaconii, care au primit impunerea mâinilor „nu pentru preoție, ci pentru slujire”. Într-adevăr, întăriți de harul sacramental, în comuniune cu episcopul și cu preoțimea, prin slujirea Liturghiei, a cuvântului și a carității, ei sunt în slujba poporului lui Dumnezeu. Îndatoririle diaconului, în măsura în care îi sunt încredințate de autoritatea competentă sunt: să administreze în mod solemn Botezul, să păstreze și să distribuie în mod solemn Euharistia, să asiste la căsătorie și să o binecuvânteze, să ducă Viaticul la muribunzi, să citească Sfânta Scriptură credincioșilor, să instruiască și să îndemne poporul să prezideze cultul și rugăciunea credincioșilor, să administreze sacramentaliile, să săvârșească ceremoniile funeraliilor și înmormântărilor. Dăruiți operelor de caritate și de asistență, diaconii să-și amintească de îndemnul Sfântului Policarp: „Să fie milostivi, zeloși, umblând în adevărul Domnului Care S-a făcut slujitor tuturor.”

Deoarece aceste funcții extrem de necesare pentru viața Bisericii pot fi mai greu îndeplinite, în multe locuri în cadrul actualei discipline a Bisericii latine, diaconul va putea fi în viitor restabilit ca grad propriu și permanent al ierarhiei. Conferințele episcopale teritoriale competente vor hotărî cu aprobarea Supremului Pontif, dacă și unde este oportun pentru binele sufletelor să fie instituiți astfel de diaconi. Cu consimțământul Pontifului, acest diaconat va putea fi conferit unor bărbați de vârstă matură, chiar și căsătoriți, precum și unor tineri apți pentru aceasta, pentru care însă trebuie să rămână în vigoare legea celibatului.

Administrarea Sfintei Taine a Hirotoniei

Formarea preoțească

Dată fiind unitatea preoției catolice, această formare sacerdotală este necesară tuturor preoților, atât seculari, cât și regulari, de toate riturile. De aceea, decretul privind formarea preoțească Optatam totius promulgat de papa Paul VI în cadrul Conciliului II Vatican și care se referă direct al clerul diecezan trebuie să fie aplicat adaptările necesare tuturor candidaților la preoție.

a)Favorizarea vocației preoțești

Cel ce cheamă la preoție este Dumnezeu, însă el nu o face de obicei în mod direct și personal, prin revelații și viziuni, dar se folosește și de un mediu, de un sfat și de exemplul persoanelor sfinte. În felul acesta apare problema pastoralei vocațiilor pentru a-l cunoaște și a-l face conștient de vocația sa pe cel chemat și pentru a-l ajuta să răspundă la invitația divină prin pregătire, formare și dezvoltarea vocației. Papa Ioan Paul II ne amintește că istoria oricărei vocații sacerdotale, precum și a oricărei vocații creștine, este istoria este istoria unui dialog inefabil între Dumnezeu și om, între iubirea lui Dumnezeu care cheamă și libertatea omului, care, în iubire, răspunde lui Dumnezeu. În trecut rea mult mai ușor pentru om să intre în sine însuși și să asculte de glasul lui Dumnezeu. Asta însă fără crearea unui mediu sănătos și fără o activitate vocațională este foarte greu de a recepționa și a urma invitația divină. Desigur că Dumnezeu continuă să cheme și astăzi că și înainte, stația divină de emisie funcționează ca mai înainte, problema este că stația umană de recepție primește mai greu semnalele divine.

Dacă în Biserica noastră particulară sunt multe vocații, aceasta nu înseamnă că nu trebuie să se organizeze pastorala vocațiilor. În urma rapidelor transformări socio-culturale, nu se poate prevedea cât timp ne vom mai putea bucura de un număr așa de mare de vocație religioasă. Comunitatea parohială și familia profund creștină formează mediul cel mai prielnic pentru dezvoltarea vocațiilor. Dacă este animată de spiritul de credință, de iubire și de evlavie, familia poate constitui un fel de prim seminar.

Pe lângă părinți, care dețin un rol deosebit în descoperirea chemării și formarea copiilor lor, o mare responsabilitate o are preotul. Fiecare preot este chemat să se consacre acestei misiuni. El poate să catehizeze și să instruiască pe credincioși asupra vocației religioase, asupra valorii sale, asupra demnității și măreției sale; să anime activitatea pastorală în favoarea chemării în parohie, să descopere pe copiii și tinerii care ar da semne de vocație și să se ocupe mai mult de ei; să promoveze rugăciuni în parohie și în familie pentru chemări, să încurajeze asociațiile de tineri în care este mai ușor să asculte și să primească chemarea Domnului; să încurajeze apostolatul suferinței, învățând pe cei ce suferă să ofere totul lui Dumnezeu ca să trimită cât mai mulți lucrători în secerișul său.

Experiența atestă că un mare număr de preoți datorează vocația lor unui preot care a știut să-i ajute să o descopere și să o cultive, prin exemplul unei vieți consacrate cu bucurie Domnului, Bisericii și fraților. Încă din seminar, toți candidații la preoție trebuie să fie sensibilizați și pregătiți pentru pastorala vocațională. În această privință o mare răspundere revine episcopului care trebuie să încurajeze toate inițiativele de promovare a vocațiilor pentru necesitățile întregii Biserici. Domnul care vrea mântuirea tuturor oamenilor (cf. I Tim. 2,4) prin intermediul ministeriului preoților (cf. Matei 28,20) nu va lăsa ca Biserica Sa să ducă lipsă de preoții de care are nevoie. Totuși, întreaga comunitate și fiecare membru al ei, după rolul propriu în Biserică, sunt chemați să ofere o contribuție permanentă de conștientizare, de rugăciune și o de autentică maturitate creștină.

b)Formarea clericilor

La început, Biserica nu avea așezăminte aparte pentru formarea clericilor. Episcopii luau pe lângă ei pe cei ce voiau să devină preoți și îi pregăteau, fie la cererea lor, din inițiativă personală, fie la cererea credincioșilor. Sf. Martin de Tours, în 385, a înființat o mănăstire pentru formarea clericilor.

În Evul Mediu, clericii se formau lângă mânăstiri sau în palatele episcopale. În secolul XII iau naștere universitățile: Palermo, Bologna (pentru studii de drept), Praga, Paris (pentru studii de filosofie și teologie), Roma.

Odată cu pătrunderea erorilor protestante în universități, a ereziilor, s-a simțit nevoia ca tinerii să fie feriți de contaminarea cu spiritul lumesc. Astfel, episcopii au început să protesteze pe tineri; Sf. Ignatiu de Loyola înființează în Roma colegiul Germanicus și ulterior pe cel Ungaricus. Conciliul tridentin cu decretul Cum Adolescentibus, dispune înființarea de seminarii în toate diecezele, sub grija episcopilor. După conciliul tridentin, se înființează în fiecare dieceză câte un seminar. Prima deosebire dintre seminarul mic și cel mare e făcută de Sf. Vincentiu de Paula.

– Documente actuale Decretul Optatam totius al Conciliului Vatican II și „Pratio fundamentalis sacerdotalis” a congregației pentru educația catolică din 1970 și canoanele 232-293.

Canonul 232 „Biserica are datoria și dreptul propriu și exclusiv de a-i educa pe aceia care sunt destinați slujirilor sacre. Legiuitorul stabilește că Biserica are dreptul și obligația de a forma pe cei ce sunt destinați să îmbrățișeze ministerele sacre. Este un drept propriu și exclusiv; este un drept obligație; exclusiv în sensul că își revendică formarea întru totul fără amestecul autorităților civile. Cei care vor să intre în ordo clericorum au dreptul să fie formați, constituția romano-catolică garantează acest lucru. Există seminarii mici și seminarii majore. Seminariile minore s-au desființat în cele mai multe locuri. Codul prevede că acolo unde nu există nici un tip de seminar trebuie să se înființeze.

– Seminarul major. Tinerii vor putea studia cel puțin patru ani la seminarul major. Există seminarii diecezane și interdiecezane. După Conciliul II Vatican s-au desființat seminariile diecezane și s-au format cele interdiecezane sau chiar naționale, dar nu cu rezultate prea bune. Pentru înființarea seminariilor interdiecezane, este nevoie de aprobarea Sfântului Scaun, atât în ce privește statutele, cât și a modului de funcționare. Odată înființate, seminariile se bucură de personalitate juridică.

Persoanele de conducere din seminar Cel care reprezintă persoana juridică este rectorul, iar atunci când este cazul, poate exista și un vicerector și pe lângă aceștia activează și directorul administrativ, econom. În cazul când studenții primesc formația în seminar, atunci vor fi prezenți și profesorii. În orice seminar există un director spiritual și orice seminarist are libertatea de a se adresa oricărui preot. Pe lângă un moderator însărcinat cu observarea și promovarea, toți cei prezentați vor fi asociați în funcții de conducere sau de învățământ, chiar și studenții. Pe lângă director „spiritalis”, vor fi mai mulți duhovnici ordinari sau extraordinari, fiecărui seminarist rămânându-i posibilitatea să-și aleagă confesorul pe care îl vrea. Atunci când este vorba de formarea hotărârilor cu privire la admiterea, la ordinele sacre sau îndepărtarea din seminar a candidaților nu li se cere votul.

– Calitățile candidaților la misterele sacre. Cel care apreciază și admite pe candidați este episcopul iar criteriile de admitere sunt: calitățile umane și morale, spirituale și intelectuale, sănătatea fizică și psihică precum și intenția sacră, candidații trebuind să fie botezați și confirmați. Atunci când vor fi primiți candidații ce au început studiile într-un alt seminar, se va cere și părerea acelui rector, mai ales motivul plecării sau al trimiterii din seminar.

Orice seminar se conduce după un regulament (ordinatio). Atunci când seminarul este diecezan, regulamentul va fi aprobat de ordinariul locului, iar pentru cele interdiecezane, regulamentul va fi aprobat de episcopii în cauză. Dreptul prevede ca în fiecare națiune Conferința episcopilor să elaboreze niște norme fundamentale proprii specifice locului. Elaborarea regulilor urmează ratio fundamentalis locali, iar acestea sunt conforme cu ratio fundamentalis tipice, elaborat de Congregația de educație catolică din 1970.

– Formarea spirituală. Toată formația urmărește atingerea unei maturități spirituală și intelectuale, formația spirituală având în vedere pastorația, apostolatul. Studenților seminariști li se va întipări spiritul preoțesc, dragostea față de Biserică, adeziunea față de Sfântul Părinte, față de păstorul diecezei, față de ceilalți preoți.

Celebrarea euharistică constituie centrul întregii vieți a seminarului. Prin aceasta se dă o personalitate în ocupațiile de fiecare zi urmând ca studenții să fie inițiați la celebrarea liturghiei orelor, în numele Bisericii, având de asemenea un cult deosebit față de Sfânta Fecioară, manifestat prin rostirea Rozariului și prin alte practici. Codul vorbește de o apropiere frecventă de sacramentul penitenței și prevede ca fiecare student să aibă o călăuză în cele spirituale; în fiecare an seminariștii vor face exerciții spirituale. Un loc important se acordă pregătirii în vederea celibatului preoțesc, urmând ca ei să fie informați despre dificultățile vieții preoțești, obligațiile și responsabilitățile ei.

– Pregătirea doctrinară. În pregătirea doctrinară, se va avea în vedere adaptarea studiilor la situația locală, la cultura, nevoile și timpurile. Se va avea grijă ca materiile să fie corelate. Astfel, în decurs de șase ani studenților să le fie prezentată întreaga învățătură creștină într-o formă unitară. Cursurile sunt împărțite în cursuri teologice și filosofice, nefiind permis un curs teologic pe o perioadă mai mică de patru ani, în acest timp prevăzându-se studierea limbilor moderne, dar și a limbii latine. Disciplinele propuse sunt: Sfânta Scriptură, teologia dogmatică, teologia morală, teologia pastorală, dreptul canonic, teologia liturgică, istoria bisericii. Profesorii trebuie să acopere ca număr toate disciplinele de studiu, ei fiind pregătiți în Universitățile pontificale recunoscute de Sfântul Scaun, având obligația să-și facă în mod responsabil datoria, propunând nu învățături proprii, ci învățătura Bisericii. Studenții vor fi inițiați în pregătirea unor lucrări personale de cercetare teologică. Toată formația spirituală și intelectuală a studenților trebuie să aibă un caracter pastoral.

c)Formarea pastorală propriu-zisă

– Educarea la dialog. Preocuparea pastorală care trebuie să străbată întreaga formare a seminariștilor cere și o pregătire atentă în cele privitoare în mod special la slujirea sacră, mai ales în cateheză și predică, cultul liturgic și administrarea sacramentelor, operele de caritate, îndatorirea de a ieși în întâmpinarea celor rătăciți și necredincioși și celelalte sarcini pastorale. Să fie familiarizați cum se cuvine cu arta de a conduce sufletele, prin care să poată forma pe toți fii Bisericii, în primul rând la o viață creștină pe deplin conștientă și apostolică și la îndeplinirea îndatoririlor stărilor proprii, cu aceeași solicitudine să învețe să îi ajute pe călugări și pe călugărițe să persevereze la harul chemării proprii și să înainteze conform spiritului diferitelor Institute.

În general, să li se dezvolte seminariștilor aptitudinile care favorizează mult dialogul cu oamenii, cum ar fi capacitatea da a-i asculta pe alții și de a-și deschide sufletul în spirit de caritate față de diferitele aspecte ale conviețuirii umane.

– Educarea spiritului misionar. Să fie învățați să se folosească și de aportul disciplinelor teologice, psihologice și sociologice după metode corecte și după normele autorității bisericești. Să fie de asemenea instruiți cu grijă pentru a suscita și susține acțiunea apostolică a laicilor precum și pentru a promova diverse forme mai eficiente de apostolat și să fie impregnați de acel spirit cu adevărat catolic, care să-i obișnuiască să depășească limitele diecezei sau țării, pentru a răspunde necesităților întregii Biserici, pregătiți sufletește să predice oricând Evanghelia.

– Activități practice de apostolat. Seminariștii trebuie să-și însușească arta apostolatului nu numai în teorie, ci și în practică și să poată acționa pe răspundere proprie și în colaborare cu alții să fie inițiați în practica pastorală prin activități bine alese încă din perioada de studii și în timpul vacanțelor. Aceste activități trebuie să se desfășoare conform cu vârsta lor și cu condițiile locale după aprecierea prudentă a episcopilor, în mod metodic și sub conducerea unor persoane cu mare experiență pastorală, având mereu prezentă eficacitatea dominantă a mijloacelor supranaturale.

d) Perfecționarea formării după perioada studiilor

Întrucât formarea preoțească, mai ales în condițiile societății actuale, trebuie continuată și perfecționată și după terminarea ciclului de studii din seminar. Conferințele episcopale au datoria să folosească în fiecare națiune mijloacele cele mai adecvate, cum ar fi: Institute pastorale aflate în colaborare cu unele parohii alese judicios, sesiuni periodice, activități corespunzătoare cu ajutorul cărora clerul tânăr să fie introdus progresiv , sub aspect spiritual, intelectual și pastoral în viața preoțească și în activitatea apostolică și să le poată reînnoi și perfecționa din zi în zi.

Celebrantul sacramentului

Hristos Însuși și-a ales pe Apostoli și i-a făcut părtași la misiunea și la puterea Sa. Înălțat de-a dreapta Tatălui, el nu își părăsește turma ci, prin Apostoli, El o păzește neîncetat cu grijă ca ea să fie călăuzită de păstorii care i-a rânduit să continue lucrarea Sa. Deci Hristos este cel care le-a dat unora să fie Apostoli, altora să fie păstori, El continuând să acționeze prin episcopi.

Deoarece sacramentul preoției este sacramentul slujirii apostolice, episcopii, ca urmași ai Apostolilor, au misiunea de a transmite „darul spiritual”, „sămânța apostolică”. Episcopii care sunt hirotoniți în mod valid, conferă în mod valid cele trei grade ale sacramentului preoției.

Canonul 1012 prevede că „Slujitorul sacru al preoției este episcopul consacrat”. Acest canon privește săvârșitorul unei hirotonii valide a uneia sau alteia din cele tei trepte: orice episcop sfințit, chiar dacă nu este în deplinătatea comuniunii eclesiale în momentul când are intenția cuvenită și când execută ritualurile substanțiale prescrise. Disciplina pozitivă răspunde afirmativ. În lumina decretului Pro Armonis, al conciliilor de la Florența și Trent, s-ar spune că este mai puțin săvârșitor ordinar. Un preot ar putea fi săvârșitorul extraordinar cu rezerva necesității autorizației? Nici Codul, nici Conciliul II Vatican nu au vrut să rezolve această problemă doctrinară. Problema se pune astfel mai ales din cauza anumitor documente pontificale care dau unui simplu preot capacitatea de a conferi diaconatul (Bula Exposcit a papei Inocentiu al VIII-lea, din 1489) și chiar presbiteratul (Bula „Sacre religiones”, a lui Bonifaciu al IX-lea, în 1400; de asemenea Bula Apostolica servis, în 1403; Bula Gentes advos, a lui Martin V în 1427). Oricum aceste texte nu sunt citite și interpretate într-o manieră unanimă de autori și nu par să fie suficiente pentru a rezolva prin ele însele problema doctrinară. Actualmente disciplina pozitivă este formală.

Canonul 1013 menționează că „nici unui episcop nu-i este permis să consacre pe cineva episcop, dacă nu rezultă cu certitudine că există deja mandatul papal.”

Aceasta ar fi o consacrare validă, dar ilicită, cu consecințe foarte grave de a nu mai face parte din colegiul episcopilor (ce. „Lumen Gentium”, 22a și can. 336) și de a nu fi un subiect apt pentru a primi o misiune canonică pentru o sarcină pastorală determinată.

Canonul 1014 „dacă nu există dispensă din partea Scaunului Apostolic la consacrarea episcopală, episcopul consacrat principal trebuie să fie însoțit de cel puțin doi episcopi consacrați, dar e foarte potrivit ca, împreună cu ei, toți episcopii prezenți să-l consacre pe cel ales.”

Această practică canonică care vine din antichitate, exprimă conform Lumen Gentium natura și forma sinodală a tainei episcopatului.

Canonul 1015-1 „Fiecare în parte să fie hirotonit preot și diacon de episcopul propriu, sau pe baza dimisorialelor legitime ale acestuia.

-2 Dacă nu este împiedicat dintr-un motiv just, să-i hirotonească personal pe episcopii săi, însă fără indult apostolic nu poate să-l hirotonească licit pe un supus de rit oriental.

-3 Cine poate da dimisoriale pentru primirea hirotoniilor, poate conferi și personal aceste hirotoniri, dacă are caracter episcopal.”

Episcopul autentic este cel desemnat de canonul 1016. Scrisorile dimisoriale sunt acelea pe care episcopul autentic le trimite unui alt episcop pentru a hirotoni pe unul din candidați. Disciplina reunind scrisori dimisoriale figurează la canonul 1018 pentru clerul secular (laic) și la canonul 1019 pentru ceilalți clerici. Regulile canoanelor 1020 și 1023 sunt comune. A hirotoni un candidat străin fără scrisorile dimisoriale este un delict pedepsit de canonul 1383.

Canonul 1016: „În ce privește hirotonia diaconală a acelora care intenționează să se înscrie în rândul clerului secular, episcopul propriu este episcopul diecezei în care cel care trebuie promovat își are domiciliul, sau a diecezei în slujba căreia el a decis să se dedice; în ce privește hirotonirea presbiterială a clericilor seculari, este episcopul diecezei în care candidatul s-a încardinat prin diaconat.”

Canonul 1017 „Un episcop nu poate să confere hirotonirile în afară cadrului jurisdicției sale decât numai cu permisiunea episcopului diecezan”.

Acest canon este coerent cu afirmația Lumen Gentium 23b: „Episcopii fiecare pentru partea sa, așezați în fruntea fiecărei Biserici particulare își exercită autoritatea pastorală asupra părții din poporul lui Dumnezeu care i-a fost încredințată și nu asupra altei Biserici.” Dar se poate ajunge ca un episcop să nu poată acționa în dieceza sa și atunci trebuie chemat un episcop dintr-o lată dieceză.

Canonul 1018-1 „Pot să dea dimisoriale pentru secular:

Episcopul propriu, de care vorbește 1016

Administratorul apostolic și, cu consimțământul colegiului consultanților, administratorul diecezan provicarul și proprefectul apostolic, cu consimțământul consiliului de care vorbește can. 495-2

-2 Administratorul diecezan, provicarul și proprefectul apostolic să nu acorde dimisoriale celor cărora li s-a refuzat accesul la hirotonie de către episcopul diecezan, vicarul apostolic și prefectul apostolic”.

Canonul 1019:-1 „Îi aparține de drept Superiorului major al unui institut călugăresc clerical de drept pontifical sau a unei societăți clericale de viață apostolică de drept pontifical să acorde dimisoriale pentru diaconat și presbiterat supușilor proprii care, conform constituțiilor, sunt înscriși perpetuu sau definitiv în institut sau în societate.

-2 Hirotonia tuturor celorlalți seminariști ai cărui institut sau ai cărei societăți este reglementată de normele pentru clericii seculari, revocându-se orice indult acordat superiorilor.”

Canonul 1020 ”Să nu se dea dimisoriale decât dacă în prealabil există toate mărturiile și documentele impuse de drept prin canonul 1050 ș 1051.

Importanța ministeriului sacerdotal în Biserică împiedică trecerea cu ușurință la momentul de prezentare al candidaților la hirotonie, de unde exigența acestui canon.

Canonul 1021 „Dimisorialele pot fi trimise oricărui episcop care este în comuniune cu Scaunul Apostolic , cu excepția numai a episcopului ce aparține unui rit diferit de cel al candidatului, care nu are indult apostolic”.

Canonul 1022 „După ce a primit dimisorialele legitime, episcopul consacrat să nu procedeze la hirotonire decât dacă rezultă clar că dimisorialele sunt autentice”.

Acest canon impune episcopului care hirotonește verificarea autenticității scrisorilor dimisoriale mai ales că circumstanțele arată că există un risc major de falsificare din cauza contextului socio-religios, a izolării.

Canonul 1023 „Dimisorialele pot fi limitate sau revocate de către acela care le-a dat sau de către succesorul lui, dar odată acordate nu încetează prin încetarea dreptului aceluia care le-a dat.”

Primitorii sacramentului

a) Candidații la hirotonie

Canonul 1024 „Numai un bărbat botezat primește în mod valid hirotonia”. Fără botez, poarta de intrare de neînlocuit a Bisericii, nu este posibil de a încredința cuiva funcții și slujiri bisericești. Referitor la condiția de a fi de gen masculin, a se vedea declarația Inter insignioris, din 15 noiembrie 1976. Această declarație arată sentimentul Bisericii asupra admiterii femeilor la slujirea sacerdotală și mărturisește că „prin fidelitate față de exemplul Domnului, ea nu poate fi autorizată să admită femeile la hirotonia sacerdotală”.

Canonul 1025-1 „Pentru a conferi în mod licit hirotonirea presbiterială sau diaconală, este necesar ca respectivul candidat, după ce a terminat perioada de probă, după normele dreptului, să fie înzestrat, după aprecierea episcopului propriu cu calitățile trebuincioase, să fie liber de orice iregularitate și de orice impediment și să fi împlinit condițiile împlinite de canoanele 1033-1039; în afară de aceasta, să existe documentele despre care vorbește canonul 1050 și să fi fost făcută investigația de care vorbește canonul 1051.

-2 În plus, este necesar ca după aprecierea superiorului, candidatul să fie considerat util în slujba bisericii.

-3 Episcopul care hirotonește un supus al său, distinct slujirii unei alte dieceze, trebuie să fie sigur că acesta va fi atribuit acestei dieceze.”

Acest canon rezumă în primul punct condițiile impuse pentru o hirotonie licită, condiții care vor fi dezvoltate în canoanele următoare. În al doilea punct este subliniată dimensiunea eclesială a persoanei hirotonite. Persoana nu trebuie să fie hirotonită în vederea propriei satisfacții, ci în vederea slujirii comunității. Iată de ce nu ar trebui hirotonit unul care după judecata episcopului nu ar fi util pentru slujba Bisericii. Trebuie avut în vedere nu doar Biserica particulară, ci întreaga Biserică (vezi can. 271), dar în principiu trebuie considerat ca util oricine îndeplinește condițiile impuse și este dispus să accepte și să duca la îndeplinire sarcina pe care i-o încredințează hirotonia (cf. can. 274-2). Dispoziția punctului trei tinde să evite că poate fi sfințit un cleric acefal, împotriva prescripțiilor imperative ale canonului 265.

b) Condiții necesare din partea candidaților la hirotonie

Canonul 1026 „Ca cineva să fie hirotonit, trebuie să se bucure de libertatea necesară; este absolut interzis a constrânge pe cineva, indiferent în ce mod sau din ce motiv să primească hirotonia, sau a îndepărta de la primirea ei pe cineva care este apt din punct de vedere canonic.”

Slujirea care este asumată prin hirotonire și obligațiile care îi revin justifică pe deplin această dispoziție. Dacă cineva accede la hirotonire din cauza unei temeri grave, hirotonirea este validă (cf. can. 135-2), dar ar putea obține să renunțe la statul; clerical (cf. can. 290-3), cu consecințele indicate de canonul 292. Tocmai pentru a preveni aceste situații, s-au luat în vedere toate dispozițiile candidaților la sacerdoțiu și aceia care este specificată pe larg în canonul 1036.

Canonul 1027 „Aspiranții la diaconat și presbiterat să fie instruiți printr-o pregătire făcută cu grijă, conform normelor dreptului.”

Canonul 1028 „Episcopul diecezan sau superior competent să aibă grijă la respectivii candidați, înainte de fi promovați la hirotonire, să fie instruiți cum se cuvine la acea hirotonire și la obligațiile ce decurg din ea.”

Canonul 1029 „Să fie promovați la hirotoniri numai aceia care după judecata prudentă a episcopului sau a superiorului competent, analizându-se toate cu grijă, cu credință intactă, sunt însuflețiți de intenție dreaptă, posedă știința necesară, se bucură de reputație bună, sunt înzestrați cu moravuri curate, cu virtuți deosebite și cu celelalte calități fizice și psihice adecvate hirotoniei pe care o primesc.”

Acest canon enunță ceea ce se poate chema „semnele vocației divine”, care permit superiorului competent să aprecieze o autentică vocație a lui Dumnezeu.. Acest discernământ presupune o vocație personală a celui interesat (cf. can. 259 2).

Canonul 1030 „Nu numai dintr-un motiv canonic, chiar ocult, episcopul propice și superiorul major competent pot interzice diaconilor supuși lor, distincți la presbiterat, să primească această sfințire, rămânând posibilitatea de recurs, conform dreptului.”

Cauza canonică este o iregularitate, un impediment, o cenzură.

Canonul 1031-1„Preoția să nu se ofere decât acelora care au împlinit vârsta de 25 de ani și dispun de o maturitate suficientă, observându-se în plus interstițiul de cel puțin șase luni între diaconat și presbiterat; cei care sunt distincți la presbiterat să fie admiși la diaconat numai după ce au împlinit vârsta de 23 de ani.

-2 Candidatul la diaconat permanent care nu este căsătorit, să nu fie admis la diaconat decât după ce a împlinit cel puțin 25 de ani; cel căsătorit, decât cel care a împlinit cel puțin vârsta de 30 de ani și cu consimțământul soției.

-3 Conferințele episcopilor pot să stabilească o normă conform căreia vârsta necesară pentru presbiteratul și diaconatul permanent să fie mai mare.

-4 Dispensa de la vârsta impusă de articolele 1 și 2 pentru mai mult de un an de zile este rezervată Scaunului Apostolic”.

Vârsta prevăzută de dreptul comun pentru fiecare treaptă sacramentală poate fi mărită de conferința episcopilor pentru teritoriile lor. Vârsta cea mai avansată cerută candidatului căsătorit la diaconatul permanent ș explică prin decizia de a-i promova doar pe cei care după mulți ani de căsătorie au demonstrat că-și conduc bine casa, că au soție și copii care trăiesc într-adevăr o viață creștină și se bucură de o reputație ireproșabilă (cf. I Tim. 1,10-12).

Canonul 1032-1 „Aspiranții la presbiterat pot fi promovați al diaconat numai după numai după promovarea anului V de studii filosofico-teologice.

-2 După terminarea întregului ciclu de studii, înainte de a fi promovat la presbiterat, diaconul să participe la grija pastorală, exercitând solicitarea diaconală pentru un timp adecvat, ce trebuie stabilit de episcop sau de superiorul major.

-3 Aspirantul la diaconatul permanent să nu fie promovat la această hirotonire decât după terminarea timpului de instruire.”

Acest canon corespunde exigenței științei cuvenite din partea candidaților. Aceste cunoștințe trebuie asociate cu o anumită experiență pastorală a căror conținut și durată sunt determinate de superiorul competent. Referitor la formarea candidatului la diaconatul permanent a se vedea canonul 236.

c) Condițiile necesare pentru hirotonire

Canonul 1033 „Este promovat în mod licit la hirotonire numai cine a primit sacramentul Mirului.”

Canonul 1034-1 „Un aspirant la diaconat sau presbiterat să nu fie hirotonit dacă mai întâi nu a obținut prin ritul liturgic al admiterii de la autoritatea de care este vorba în canoanele 1016 și 1019 înscrierea în rândul candidaților, în urma unei cereri personale , scrise și semnate cu mâna proprie și aprobată în scris de aceeași autoritate.

-2 Nu este ținut la obținerea acestei admiteri acela care prin voturi a fost primit în rândul unui institut călugăresc clerical.”

Canonul 1035-1 Înainte ca cineva să fie promovat fie la diaconatul permanent, fie la cel tranzitoriu, este necesar să fie primit și să fi exercitat o perioadă adecvată de timp ministeriile de lector și de acolit.

-2 Între conferirea acolitatului și a diaconatului să exista un interstițiu de cel puțin șase luni.”

Cu toate că sunt slujiri laice (cf. can. 230-1), acolitatul și citețul figurează ca una dintre condițiile prealabile ale hirotoniei. Ele permit candidatului să acceadă în mod gradual și responsabil la hirotonia diaconală și îi dau superiorului o indicație suplimentară pentru a-l susține pentru hirotonire și comunității creștine ocazia de a-i cunoaște mai bine pe viitorii slujitori și chiar să depună mărturie în favoarea lor.

Canonul 1036 „Candidatul, ca să poată fi promovat la hirotonia diaconală sau presbiterală, să prezinte episcopului propriu sau superiorului major competent o declarație scrisă și semnată cu mâna proprie, prin care să depună mărturie că va primi de bunăvoie și în mod liber hirotonia și că se va dedica pentru totdeauna slujirii eclesiastice, cerând totodată să fie admis să primească hirotonirea.

Canonul 1037 „Acela care trebuie promovat la diaconatul permanent și nu este căsătorit și acela care trebuie promovat la presbiterat să nu fie admiși la hirotonirea diaconală decât dacă și-au asumat, în mod public, în fața lui Dumnezeu și a Bisericii, obligația celibatului sau dacă au depus voturile într-un institut călugăresc.”

Canonul 1038 „Diaconul care refuză să fie promovat la presbiterat nu poate fi oprit de la exercitarea hirotonirii primite afară de cazul când este reținut de un impediment canonic sau de un alt motiv grav, care trebuie evaluate de episcopul diecezan sau de superiorul major competent.”

Canonul 1039 ”Toți aceia care trebuie promovați la o hirotonire să facă cel puțin cinci zile de exerciții spirituale, în modul și locul stabilite de Ordinariu; înainte de a proceda la hirotonire, episcopul să fie înștiințat că respectivii candidați au făcut în mod reglementar aceste exerciții”

Exercițiile spirituale constituie un element important întrucât candidatul își verifică dispozițiile și se pregătește pentru o lucrare atât de transcendentă. Dacă hirotonirea este amânată pentru un motiv oarecare după ce aceste exerciții au fost făcute, canonul nu precizează dacă ele trebuie sau nu repetate. Dar este posibil să se aplice ceea ce Codul din 1917prin canonul 1001-2 spune: trebuie repetate dacă hirotonia este amânată mai mult de șase luni; în alt caz, ordinariul va hotărî dacă trebuie repetate sau nu.

d) Neregularități sau impedimente

Canonul 1040 „Sunt opriți de la primirea hirotoniei aceia care au un impediment perpetuu numit și iregularitate, sau un impediment simplu; nu există alte impedimente, decât cele care sunt menționate în canoanele ce urmează”.

Iregularitățile și impedimentele nu au caracter de pedeapsă și nu pedepsesc o vină (cu toate că uneori se presupune că a fost săvârșită o greșeală). Ele au fost instituite luându-se în considerare respectul datorat slujitorilor sfințiți. Ele afectează legalitatea dar nu și validitatea hirotoniei; enumerarea pe care o face Codul este imperativă și limitativă.

Canonul 1041 „Este iregular, deci nu poate primi hirotonirile:

cine suferă o formă de demență sau o boală psihică datorită căreia, după ce au fosto consultați specialiștii, este judecat incapabil să judece în mod corect ministeriul;

cine a comis delictul de apostazie, erezie sau schismă;

cine a atentat, chiar numai ș civil, căsătoria, fiind el însuși împiedicat să o încheie, fie datorită legământului matrimonial datorită unei hirotoniri, fie datorită votului pentru castitate sau pentru că a atentat căsătoria cu o femeie căsătorită valid sau cu una legată de același vot;

cine a săvârșit omor voluntar sau a procurat avort urmat de efect sau toți aceia care au cooperat pozitiv;

cine s-a mutilat pe sine însuși sau a mutilat pe altcineva, în mod grav și culpabil sau cine a încercat să se sinucidă;

cine a îndeplinit un act sacerdotal rezervat episcopului sau preotului, fie că el nu avea aceste hirotoniri, fie că îi era interzisă exercitarea lor datorită unei pedepse canonice, declarate sau impuse.”

Una din iregularitățile menționate presupune nu doar vina apostaziei sau a schismei, ci ș delictul care nu este comis dacă persoana nu face dovada unei declarații sau unei manifestări în acest sens (cf. can. 1330). A se vedea de asemenea canoanele 194-1,2 și 1364-1. Cea de-a treia iregularitate este legitimată de necesitatea de a apăra atât celibatul eclesial și votul public al castității, cât și sfințenia căsătoriei creștine. Cea de-a patra iregularitate este o manifestare necesară și suplimentară a apărării necondiționate a vieții din partea Bisericii. Omuciderea trebuie să fie voluntară; dacă este accidentală sau este comisă prin inadvertență (din cauza omisiunii grijii cuvenite) sau dacă este comisă în stare de legitimă apărare, nu se consideră iregularitate. Avortul trebuie să fie urmat de efect. Se expun astfel iregularității cei care cooperează în mod pozitiv, mai ales dacă sunt cooperatori necesari.

Cea de-a cincea iregularitate presupune o acțiune gravă, păcătoasă. Mutilarea trebuie să se facă asupra unui membru care are o funcție proprie și distinctă: ochiul, mâna, piciorul etc. Dacă tentativa de suicid nu a fost în mod grav imputabilă, de exemplu în caz de boală, iregularitatea nu a fost expusă.

Ceea ce se numește abuz de funcție (cea de-a șasea iregularitate iregularitate) presupune că actul realizat aparține puterii de ordin, proprie episcopilor și preoților și că cel care îl dă sau este privat de această putere și nu o poate exercita din cauza unei pedepse canonice declarată sau impusă. A se vedea canonul 1378-2,3 și 1384.

Canonul 1042 „Este împiedicat în mod simplu să primească hirotonirile:

bărbatul care este căsătorit, dacă nu este destinat în mod legitim diaconatului permanent;

cine exercită un oficiu sau un serviciu administrativ interzise clericilor, conform canoanelor 285-286, care comportă dări de seamă, până când, părăsind oficiul și serviciul administrativ și făcând dare de seamă devine liber;

neofitul, dacă nu a fost probat suficient.”

Aceste impedimente încetează fără să fie nevoie de dispensă când încetează cauza care le-a propus.

Canonul 1043 „Credincioșii au obligația de a dezvălui înainte de hirotonie, ordinariului sau parohului impedimentele la hirotonirile sacre dacă le cunosc”.

Canonul 1044-1 „Este iregular pentru a exercita hirotonirile primite:

cine a primit în mod ilegitim hirotonirile în timp ce era împiedicat de o iregularitate să le primească;

cine a comis delictul despre care vorbește canonul 1042-2, dacă delictul este public;

cine a comis unul din delictele prevăzute de canonul 1041-3,4,5,6;

-2 Este împiedicat de la exercitarea hirotonirilor:

cine a primit în mod nelegitim hirotonirile în timp ce avea un impediment ce îl oprea să le primească;

cine este afectat de dementă sau de o altă boală psihică, despre care vorbește canopnul1041-1, până când ordinariul, consultând un specialist îi va permite exercitarea hirotoniei.”

Prima iregularitate cuprinde exercițiul licit al ordinului deja primit. Prescripția de la punctul 1 stabilește că iregularitatea se prelungește după primirea hirotoniei.

Iregularitatea de la punctul doi cere ca delictul apostaziei, erezie sau schismei să fie publice. Dacă delictul este deja divulgat sau este produs, să se prezinte în circumstanțe astfel încât poate fi judecat cu prudență, el va trebui să fie ușor divulgat. Asupra iregularității de la punctul trei, a se vedea canonul 1041.

Canonul 1045 „Necunoașterea iregularităților și a impedimentelor nu scutește de ele”. Este vorba după cum am văzut la canonul 1040 nu de o sancțiune, ci de o lege insuficientă, conform canonului 10.

Canonul 1046 ‚Iregularitățile î impedimentele se multiplică din diferitele lor cauze, nu însă din repetarea aceleiași cauze, cu excepția iregularității provenite din omorul voluntar sau din avortul procurat urmat de efect.”

Canonul 1047-1 „Dispensa de toate iregularitățile este rezervată exclusiv scaunului apostolic, dacă faptul pe care ele se bazează a fost deferit forului judecătoresc.

-2 Este rezervat aceluiași scaun și dispensa din următoarele iregularități și impedimente de a primi hirotonirile:

de iregularitățile provenite din delicte publice, despre care este vorba în canonul 1041-2,3;

de iregularitatea provenită dintr-un delict, fie public sau ocult, despre care vorbește canonul 1041-4;

de impedimentele despre care vorbește canonul 1042-1;

-3 Tot Scaunului Apostolic îi este rezervată dispensa de iregularitățile pentru exercitarea hirotoniei primite, prevăzute în canonul 1041-3, numai în cazurile publice și în cazul punctului 4 al aceluiași canon, chiar și în cazurile oculte.

-4 Ordinariul poate să dispenseze de iregularitățile și impedimentele care nu sunt rezervate sfântului Scaun.”

Canonul 1048 „În cazurile oculte nai urgente, dacă nu se poate recurge la ordinariu ori pentru iregularitățile despre care vorbește canonul 1041-3,4 la penitențiarie și există pericolul iminent al unei daune grave și defăimări, cine este împiedicat de o iregularitate de a exercitat hirotonirea, poate să o exercite, rămânând valabilă obligația de a recurge cât mai curând la ordinariu sau la penitențiarie, fără ase menționa numele și prin intermediul unui confesor.”

Codul utilizează în acest caz sistemul dispensei automate, dar rămâne obligația subzistentă de a recurge de îndată ce este posibil ceea ce poate fi interpretat în conformitate cu Codul din 1917, canonul 2254-1, în răgazul unei lumi; este vorba de o dispensă temporală, care durează din timpul care s-a făcut și până la luarea unor măsuri.

Canonul 1048-1 „În cererile pentru obținerea dispensei de iregularități și impedimente, trebuie să fie indicate toate iregularitățile și impedimentele; totuși, dispensa generală valorează și pentru cele omise cu bună credință, cu excepția iregularităților despre care vorbește canonul 1041-4, sau a acelora deferite forului judecătoresc, însă nu pentru cele trecute cu rea credință sub tăcere.

-2 Dacă este vorba de iregularitatea ce derivă din omorul voluntar sau din avortul procurat, pentru validitatea dispensei trebuie să se indice exact și numărul delictelor.

-3 Dispensa generală de iregularitățile și impedimentele de a primi hirotonirile valorează pentru toate hirotonirile.”

Celebrarea sacramentului

Documentele necesare și investigația

Canonul 1050 „ca cineva să poată fi promovat la hirotonire, sunt necesare următoarele documente:

certificatul de studii făcut în mod regulamentar, conform canonului 1032;

în cazul candidaților la presbiterat, certificatul de primire a diaconatului;

în cazul candidaților la diaconat, certificatul de primire a botezului și a mirului și de primire a ministeriilor decare vorbește canonul 1035; de asemenea, o dovadă privind efectuarea declarației despre care vorbește canonul 1036, iar în cazul când candidatul ce trebuie promovat la diaconatul permanent este căsătorit, certificatul de căsătorie și o dovadă privind consimțămâtul liber al soției.”

Canonul 1051 „În ce privește investigația asupra calităților necesare ale candidatului la hirotonire, trebuie observate următoarele prescripții:

rectorul seminarului sau al casei de formație să ateste că respectivul o candidat posedă calitățile necesare pentru a prii hirotonirea, adică doctrină dreaptă, evlavie autentică, moravuri bune, capacități de a exercita ministeriul; de asemenea, în urma unei investigații corecte, să ateste cu privire la sănătatea fizică și psihică a candidatului.

Pentru ca investigația să fie făcută cum trebuie, episcopul diecezan și superiorul major pot recurge și la alte mijloace pe care le consideră utile, în funcție de circumstanțele de timp și de loc, cum sunt scrisorile testimoniale, vestirile sau alte informații.”

Canonul 1052-1 „ Ca episcopul care conferă hirotonirea în toată virtutea dreptului propriu să o poată începe, trebuie să fie sigur că au fost prezentate documentele prevăzute de canonul 1050 și că după ce s-a făcut investigația conform normelor dreptului, aptitudine a candidatului este dovedită cu argumente pozitive.

-2 Ca episcopul să procedeze la hirotonirea unui candidat care este supusul unui alt superior, este suficient ca dimisorialele să menționeze că au fost prezentate documentele de mai sus, că investigația a fost făcută conform dreptului și că aptitudine candidatului este evidentă; dacă cel care trebuie promovat este membru al unui institut călugăresc sau al unei societăți de viață catolică, dimisorialele trebuie să ateste că el a fost cooptat definitiv în institut sau în societate și că depinde de superiorul care a dat dimisorialele.

-3 Dacă în ciuda tuturor acestora episcopul datorită unor motive precise, se îndoiește cu privire la aptitudinea candidatului de a primi hirotonirile, să nu-l promoveze.”

Timpul, locul și elementele celebrării sacramentului

După ce în prealabil s-a constatat că au fost îndeplinite toate condițiile cerute de normele Codului de Drept Canonic, s-a făcut investigația și documentația necesară, celebrantul sacramentului preoției, episcopul consacrat poate acorda candidaților hirotonirea.

Celebrarea hirotonirii unui episcop, a preoților sau a diaconilor, dată fiind importanța ei pentru viața Bisericii particulare, necesită participarea unui număr cât mai mare de credincioși. Ea va avea loc de preferință duminica sau într-o sărbătoare de poruncă, dar din motive pastorale, poate fi celebrat și în alte zile, inclusiv zilele de lucru. Totuși este de dorit să se celebreze într-o zi importantă din viața Bisericii și într-o catedrală pentru a avea solemnitatea cuvenită împrejurării. Cele trei hirotoniri urmează aceeași desfășurare. Locul lor este în cadrul Sf. Liturghii.

Elementele fundamentale ale sacramentului preoției sunt impunerea mâinilor și rugăciunea care o însoțește. Acestea sunt semnele externe ale consacrării prin care, împreună cu darul Sfântului Duh, în vederea ministeriului sacerdotal, este imprimat caracterul sacramental.

În rugăciunea de consacrare este exprimat harul special al Sfântului Duh dăruit fiecărui grad al acestui sacrament:

pentru episcopat: puterea Duhului Sfânt pentru a conduce turma sfântă și a îndeplini în mod corect misiunea preoției maxime, pentru a ierta păcatele, pentru a dispune ministerele Bisericii, pentru a dezlega tot ce a fost legat;

pentru presbiterat: duhul de sfințenie pentru a conduce pe toți la o comportare de viată integră, pentru a face ca să ajungă Evanghelia pretutindeni, pentru ca toate națiunile să formeze poporul sfânt al lui Dumnezeu;

pentru diaconat: revărsarea Duhului Sfânt care să-i fortifice pe diaconi cu cele șapte daruri ale harului, pentru a putea îndeplini cu fidelitate oprea ministeriului lor; să fie sinceri în caritate, plini de grijă față de cei slabi și săraci, drepți și curați la inimă, vigilenți și credincioși în spirit; viața lor să fie un apel constant la Evanghelie, să fie puternici și perseverenți în credință.

Ca în toate sacramentele, celebrarea e însoțită de câteva rituri anexe. Foarte variate în diferitele tradiții liturgice, ele au în comun exprimarea multiplelor aspecte ale harului sacramental. Astfel, riturile de început, în ritul latin, prezentarea și alegerea candidatului la hirotonie, omilia episcopului, întrebările puse candidatului, litanie sfinților, atestă că alegerea candidatului s-a făcut în conformitate cu practica Bisericii și pregătesc actul solemn al consacrării, după care mai mulate rituri vin să exprime și să completeze în chip simbolic misterul ce s-a săvârșit: pentru episcop și pentru preot, ungerea cu sfânta crismă, semn a ungerii speciale a Duhului Sfânt, care face rodnică slujirea lor; punerea în mâinile episcopului a evangheliarului, a inelului, a mitrei și a crucii, ca un semn al misiunii lui apostolice de vestire a cuvântului lui Dumnezeu, al fidelității lui fată de Biserică, mireasa lui Hristos, al misiunii lui de păstor al turmei Domnului; punerea în mâinile preotului a patenei și a potirului, „ofranda poporului sfânt”, pe care este chemat să o înfățișeze lui Dumnezeu; punerea în mâinile diaconului a evangheliarului pentru a arăta că a primit misiunea de a vesti Evanghelia lui Hristos.

Efectele sacramentulu preoției

Caracterul indelebil

Acest sacrament îl configurează pe cel care îl primește lui Hristos, printr-un har special al Duhului Sfânt, ca să slujească drept instrument al lui Hristos pentru Biserica Lui. Prin hirotonie el devine capabil să acționeze ca reprezentant al lui Hristos, Cap al Bisericii, în tripla lui funcție de preot, profet și rege.

Ca și în cazul Botezului și al Mirului, această participare al funcția lui Hristos este acordată odată pentru totdeauna. Sacramentul preoției conferă și el un caracter spiritual de neșters și nu poate fi repetat, nici conferit temporar.

Un subiect hirotonit în mod valid, poate fi, desigur, dispensat de obligațiile și funcțiile legale din motive întemeiate, ori i se poate interzice exercitarea lor, însă nu mai poate deveni laic în sens strict, deoarece caracterul exprimat prin hirotonire rămâne pentru totdeauna. Vocația și misiunea primite în ziua hirotonirii îl marchează pe vecie.

După ce Hristos este cel care acționează și înfăptuiește hirotonia prin slujitorul hirotonit, nevrednicia acestuia nu-l împiedică pe Hristos să acționeze. Sfântul Augustin o spune cu tărie: „Dacă e trufaș slujitorul altarului, va fi pus laolaltă cu diavolul. Dar pentru aceasta nu e profanat darul lui Hristos care continuă să curgă prin el la fel de curat și prin el ajunge limpede în pământ dându-i rodnicie. Puterea spirituală a sacramentului este, într-adevăr, asemenea luminii: ajunge curată la cei care trebuie să fie luminați și nici dacă trece prin ființe întinate, ea nu se întinează.”

Harul Sfântului Duh

După cum am arătat la punctul b, un alt efect al sacramentului preoției este harul Sfântului Duh, care se dă primitorilor la hirotonie, în chip deosebit fiecărei trepte sacerdotale.

Înregistrarea și certificatul efectuării hirotoniei

Canonul 1053-1 „După ce s-a săvârșit o hirotonire, numele fiecărui hirotonit și a episcopului care a oferit hirotonirea, locul și ziua hirotonirii să fie înscrise într-o condică specială, ce trebuie păstrată cu atenție în curia locului unde a fost efectuată hirotonirea, și să se păstreze cu grijă și documentele fiecărei hirotoniri.

-2 Episcopul care conferă hirotonirea să dea fiecărui hirotonit un certificat autentic de hirotonire; dacă cineva a fost hirotonit de un episcop străin pe bază de dimisoriale, să prezinte certificatul Ordinariului propriu pentru adnotarea hirotoniei în condica specială ce trebuie păstrată în arhivă”.

Canonul 1054 „Ordinariul locului, dacă este vorba de supuși ai săi, să înștiințeze despre fiecare hirotonire efectuată de parohul locului Botezului, care să adnoteze în condica botezaților, conform canonului 535-2”

Pierderea stării clericale

În ceea ce privește acest aspect al sacerdoțiului romano catolic trebuie de la început făcută distincția între declararea nulității preoției și pierderea statutului clerical. Nulitatea preoției are loc pentru:

cauze ce se referă la subiect: lipsa libertății adecvate; impedimente;

cauze ce se referă la rit: lipsa impunerii mâinilor, lipsa rugăciunii consacrării.

În acest caz nu se poate vorbi de pierderea statutului clerical. Competența acestei probleme aparține Congregației pentru Sacramente și Cult Divin.

Canonul 291 precizează că în afara cazurilor de nulitate, pierderea statutului clerical nu implică dispensă de obligația celibatului.

Statutul clerical se pierde:

prin intermediul pedepsei de demitere, prevăzută de drept prin canoanele 1367, 1370-1, 1395-1,2.

Prin hotărârea Sfântului Scaun.

Canonul 293 „Odată pierdut statutul clerical, credinciosul devine laic? Poate este mai bine să spunem că este considerat după criteriul unui laic, în spatele acestei probleme existând mai multe probleme de ordin teologic. Deci odată primită în mod valid hirotonirea nu devine nulă niciodată; totuși clericii pot pierde starea clericală:

printr-o sentință judecătorească sau printr-un decret administrativ prin care este declarată invaliditatea hirotonirii;

prin pedeapsa demiterii aplicată în mod legal;

prin rescript de la Scaunul Apostolic; dar acest rescript este acordat de Scaunul Apostolic numai diaconilor numai pentru motive grave iar preoților pentru motive foarte grave.

Atunci când cineva pierde starea clericală, fie în urma unei sancțiuni, fie printr-un rescript apostolic, nu este dispensat de legea celibatului; aceasta o acordă numai Suveranul Pontif.

Pierzând starea clericală, clericul pierde toate drepturile specifice clericilor și este eliberat de toate obligațiile, cu excepția celibatului; nu toate exercita o funcție izvorâtă din puterea de hirotonire; pierde orice oficiu bisericesc și orice delegație. Cel care a pierdut starea clericală nu o mai poate redobândi decât numai printr-un rescript apostolic, iar în caz de pericol de moarte poate dezlega în mod valid și licit până și de cenzuri.

Obligațiile și drepturile clericilor

Obligații:

Sfințenia. Clericii au obligația specială de a tinde la sfințenie , deoarece sunt consacrați lui Dumnezeu cu un titlu nou prin primirea sacramentului preoției. (can. 276)

Ascultarea. Clericii au obligația specială de a arăta respect și ascultare Suveranului Pontif și Ordinariului propriu. (can. 273)

Fraternitatea și colaborarea. Deoarece contribuie cu toții la o unică lucrare, adică la zidirea Trupului lui Hristos, clericii trebuie să fie uniți între ei prin legătura frățietății și a rugăciunii. (can.275)

Celibatul. Clericii sunt obligați să păstreze continența perfectă pentru Împărăția cerurilor, și de aceea sunt ținuți în celibat, care este un dar deosebit al lui Dumnezeu și prin care slujitorii sacri se pot dedica mult mai ușor slujirii lui Hristos. (can. 277)

Datoriile eclesiastice. Dacă nu sunt scutiți datorită unui impediment legitim, clericii au obligația de a accepta și a îndeplini cu fidelitate funcția ce le-a fost încredințată de ordinariul lor. (can. 274)

Rezidența. Clericii sunt datori să-și continue studiile și după hirotonire, să participe la cursurile pastorale, consfătuiri teologice sau conferințe, care le oferă ocazia să dobândească o cunoaștere mai temeinică a științelor sacre și a metodelor pastorale (can. 279).

Ținuta decentă. Clericii trebuie să poarte o haină eclesiastică decentă, după normele emise de Conferința Episcopilor și cutumele legitime ale locurilor.

Drepturile:

Asocierea. Clericii seculari au drept a se asocia cu alții pentru a urmări finalități care sunt conforma cu starea clericală. (can. 278)

Remunerarea. Deoarece se dedică ministeriului eclesiastic, clericii merită o remunerație conformă condiției lor, ținându-se seama atât de natura oficiului, cât și de circumstanțele locurilor și timpurilor, cu care să poată face față necesităților personale. De asemenea au dreptul la asistență socială în caz de boală, invaliditate sau bătrânețe, iar diaconii căsătoriți care se dedică exclusiv ministeriului eclesiastic, au drept la o remunerație cu care să poată face față întreținerii personale și a familiei lor. (can. 281)

Concedii. Clericii au dreptul să beneficieze anual de o perioadă necesară și suficientă de concediu, îndepărtându-se de dieceză pentru o perioadă însemnată de timp, numai cu aprobarea Ordinariului locului. În general, perioada de concediu este de o lună. (can. 283-2)

Scutiri, dispense. Clericii au dreptul la scutirea de exercitarea funcțiilor și oficiilor publice incompatibile cu starea clericală, pe care le acordă lor legile, convențiile sau cutumele, afară de cazul când Ordinariul propriu a stabilit altfel. (can. 289-2)

C. Evaluarea eclesilogico-canonică a administrării Sfintei Taine a Hirotoniei, după legislația canonică a celor două Biserici.

În primele două capitole, înainte de a arăta modul în care se administra Sfânta Taină a Hirotoniei în primul mileniu și respectiv potrivit actualului Cod de Drept canonic al Bisericii romano catolice, am vorbit despre constituția ierarhică a celor două Biserici. Am procedat astfel tocmai în ideea de a arăta doctrina eclesiologico-canonică a celor două Biserici și contextul în care Biserica romano catolică, datorită unor influențe sau interese mai mult sau mai puțin justificate, a ajuns la unele practici canonice străine de practicile din primul mileniu creștin, elaborată de Sfinții Părinți în ceea ce privește hirotonia. De aceea în acest capitol de evaluare eclesiologico-canonică a administrării hirotoniei potrivit legislației canonice a celor două Biserici, vom prezenta în primul rând asemănările și deosebirile privind constituția ierarhică a Bisericii, urmând ca apoi să arătăm similitudinile și diferențele cu privire la administrarea hirotoniei. În final vom încerca să stabilim premisele dialogului interconfesional în ceea ce privește hirotonia.

I. Evaluare eclesiologico-canonică a constituției ierarhice a celor două Biserici

Puncte comune

Concepția despre constituția ierarhică a Bisericii, despre preoția bisericească ca taină la catolici nu diferă de concepția ortodoxă în ceea ce privește fundamentarea ei dogmatică.

Din punct de vedere eclesiologic și canonic, cele trei trepte ierarhice există în ambele Biserici, fiind recunoscute reciproc atât de Biserica ortodoxă, cât și de cea catolică.

Biserica romano catolică prin Constituția Lumen Gentium își exprimă punctul de vedere în ceea ce privește autenticitatea ierarhiei ortodoxe, vorbind despre „Biserica și creștinii necatolici”: „Cu aceia care fiind botezați poartă numele de creștin, dar nu mărturisesc întreaga credință sau nu păstrează unitatea comuniunii sub conducerea urmașului lui Petru, Biserica se știe unită din mai multe puncte de vedere. Există într-adevăr, mulți care cinstesc Sfânta Scriptură ca normă de credință și de viață, dau dovadă de un zel religios sincer, cred cu iubire în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul și în Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Mântuitorul, sunt însemnați cu Botezul prin care sunt uniți cu Hristos, ba chiar recunosc și primesc și alte sacramente în Bisericile și comunitățile lor bisericești. Mulți dintre ei se bucură și de episcopat, se celebrează și Sf. Euharistie, au o evlavie deosebită față de fecioara născătoare de Dumnezeu.”

Aceeași atitudine romano catolică de recunoaștere a validității preoției ortodoxe o întâlnim și în Constituția Orientalum Ecclesiarum: „De al orientalii despărțiți care, sub impulsul Duhului Sfânt, vin la unitatea catolică, nu se va cere mai mult decât cere simpla profesiune a credinței catolice. Și, deoarece al ei a fost păstrată preoția validă, clericii orientali care vin la unitatea catolică, au facultatea de a-și exercita puterea conferită de Ordinele permite după normele stabilite de Autoritatea competentă.”

„Orientalilor care se află în bună credință despărțiți de Biserica catolică, dacă cer din proprie inițiativă și se află în dispoziția cuvenită, li se pot administra sacramentele Pocăinței, Euharistiei, Ungerii bolnavilor; mai mult, și catolicilor le este îngăduit să ceară de la preoții necatolici în a căror Biserică există sacramente valide, ori de câte ori există vreo necesitate sau vreun real folos spiritual, iar accesul la un preot catolic este fizic sau moral imposibil.”

În constituția Unitatis Redintegratio, Biserica Apuseană se exprimă astfel: „Întrucât aceste Biserici (Orientale), deși despărțite de sacramente adevărate și, mai ales în puterea succesiunii apostolice, cu preoția și euharistia, prin care rămân foarte strâns unite cu noi, o anumită comunicare în cele sfinte este nu numai posibilă, ci chiar de dorit, atunci când există împrejurări favorabile și cu aprobarea autorității bisericești.”

Conchidem din aceste extrase că Biserica Catolică recunoaște existența ierarhiei de succesiune apostolică în Biserica Ortodoxă. Această atitudine este mutuală, aspect pe care vom insista în finalul acestui capitol.

Puncte divergente

În ciuda acestor asemănări, după Conciliile I și II Vatican s-au accentuat unele deosebiri, mai ales prin promovarea infailibilității primatului papal. Aceasta a adus divergențe de păreri privind în general Biserica, chir și între teologii catolici.

Aceste diferențieri în catolicism, provin din concepția despre Biserică, diferită de cea ortodoxă. Dar această concepție e criticată chiar de unii teologi catolici; astfel, Congar spune în una din scrierile sale: „Până la reînnoirea bisericească, cu patruzeci de ani în urmă, care a fost consacrată de Conciliu, noțiunea de Biserică, vulgarizată de manuale, era dominată de ideea de societate ierarhică, nu de ideea de comunitate.”

În ceea ce privește noțiunea ortodoxă de Biserică, ca un răspuns la teza catolică, că papalitatea ar fi singura instituție care păstrează unitatea Bisericii, nu într-un centru ultim văzut ci în Hristos. Dar Hristos nu lasă un singur Apostol ca centru al ei, ci o comunitate de Apostoli și de episcopi, pentru a avea conștiința că unitatea ultimă a Bisericii este Hristos.

Cea mai mare deosebire între concepția ortodoxă și cea romano catolică despre Biserică, și implicit a ierarhiei bisericești, e legată e legată de recunoașterea sau respingerea primatului papal.

Primatul papal. În timp ce în Biserica ortodoxă toți episcopii sunt egali după puterea lor de drept divin, fiecare episcop fiind centrul puterii spirituale într-o eparhie, iar întrunit în sinod ecumenic constituie organul învățătoresc al Bisericii, în catolicism s-a tins să se accentueze și să se concentreze în papă toată puterea lumească și spirituală. Puterea lumească a pierdut-o treptat în ultimele veacuri, sfârșitul ei fiind marcat de revoluția lui Garibaldi.

În schimb, a concentrat puterea spirituală, conciliul de la Trident îi acorda puteri în toată Biserica, cu dreptul de a-i întări pe episcopi. Mărturisirea tridentină îl numește pe papă „urmaș al Apostolului Petru”, „corifeu al Apostolilor”, „reprezentantul lui Hristos”, iar catehismul roman declară că față de Hristos, conducătorul Bisericii nevăzute, urmașul lui Petru conduce Biserica văzută.

Biserica Ortodoxă a respins aceste pretenții ale papei, ca și Biserica Protestantă. De asemenea la Conciliul I Vatican a avut loc în rândul unor teologi și ierarhi romano catolici un protest împotriva aceste pretenții papale, grupare protestatară ce s-a constituit în anul 1870 în Biserica Vetero Catolică, cu sediul la Utrecht, organizată principii și rânduieli canonice vechi, în unități bisericești autonome naționale, conduse prin sinoade de ierarhi și prin organe care să reprezinte întreaga obște.

Interpretând textul de la Matei 16,18 , Biserica Ortodoxă arată că acest text nu se referă la Petru ca persoană, ci la credința mărturisită de el în numele Apostolilor. Faptele Apostolilor nu-l arată cu rol de supremație peste Apostoli: el a fost mustrat de Pavel în Antiohia (Gal. 2,1, când s-a separat de creștinii dintre păgâni; Sinodul Apostolic din anul 50 a fost prezidat de Iacob, ruda Domnului, nu de Petru. Nu se poate dovedi nici că a fost primul episcop al Romei sau că a instituit și alți episcopi care ar avea dreptul să revendice aceeași autoritate.

Pentru ortodocși, episcopul Romei rămâne Primus inter pares, și nu de drept divin. Așa după cum precizase Sf. Ignatie de Antiohia (+107), Biserica Romei „prezidează în dragoste și nu în revendicări de jurisdicție universală, de infailibilitate și oficiu petrin.” În consecință, numai restaurarea pentarhiei îl aduce pe papă din nou în fruntea listei primus inter pares, din care acum este exclus în toată lumea răsăriteană.

Din nefericire, reinstaurarea pentarhiei nu se poate întrevedea în momentul de față. Eclesiologii și canoniștii romano catolici evită să amintească sistemul de conducere pentarhic din biserica primelor veacuri, iar actuala legislație romano catolică prevede doar dreptul de jurisdicție universală a papei în baza așa zisului „drept petrin”. Comentând noul Cod Canonic al Bisericii Romano Catolice, cardinalul Johannes Willebrands afirma că în privința primatului papal „Codul urmează doctrina Conciliului I Vatican, în perspectiva Conciliului II Vatican.” Dar a spune că un singur episcop este succesorul lui Petru, de drept divin, și că el posedă putere ș autoritate asupra celorlalți episcopi, înseamnă că episcopul respectiv este ontologic diferit de toți ceilalți episcopi. Acest lucru este contrar vechii învățături potrivit căreia fiecare episcop posedă deplinătatea episcopatului, deplinătatea ambelor succesiuni, apostolică și petrină.

Infailibilitatea papală. Și mai arbitrară este dogma despre infailibilitatea papală, întrucât Scriptura nu face nici o mențiune pe care să poată fi sprijinită, iar pe de alta arată istoric greșeli ale unor papi, ca Liberiu, care a subscris o formulă de aderare la erezia semiariană și Honoriu care a aprobat erezia monotelită. Explicația teologilor romano catolici că aceștia în greșelile lor s-au pronunțat ca persoane particulare, și nu „ex cathedra”, adică oficial, în calitate de învățători ai lumii întregi, nu poate convinge pe nimeni. Catolicii vorbesc de infailibilitatea episcopatului fie adunat, fie dispensat, numai dacă are în fruntea lui pa papa. Din faptul că episcopatul fără papă este infailibil se vede că sursa infailibilității este papa, iar episcopatul o anexă necesară. În cazul unui diferend între papă ș episcopat, dreptatea este de partea papei.

În răsărit, hotărârile unui sinod ecumenic nu au valoare dacă nu sunt însușite ulterior de către Biserică. Această aprobare descoperă dacă sinodul a fost ecumenic sau nu. În Răsărit Biserica poate să contrazică sau să reformeze hotărârile unui sinod care a întrunit cel mai mare număr de episcopi (Tâlhăresc, Ferrara-Florența). În Apus, părerile papei nu se schimbă prin voința Bisericii.

La ortodocși, episcopatul are magisteriul învățaturii, dar numai în acord cu Biserica.

După doctrina catolică, subiectul infailibilității este biserica compusă din episcopi. Dar în final ea se rezumă la papă, fără consimțământul Bisericii. Definițiile papei sunt valabile „es sese non ex Consensu Ecclesiam”. Conciliul I Vatican nu a legat infailibilitatea papei de nici o condiție, acest lucru făcându-l pe papa Pius IX să spună „Io sono la Tradizione e io sono la Chiesa”

Doctrina infailibilității este solidară cu cea despre primat; Biserica este o societate închisă, neavând pe Hristos în ea, e firesc ca el să fi lăsat un conducător ca centru exterior, pentru ca ea să nu se împrăștie. Teologia catolică justifică primatul și infailibilitatea papală nu prin argumente biblice sau patristice, ci prin rațiuni de ordin practic. Această societate, neavând pe Hristos, ci o grație creată, e normal ca Hristos să fi înzestrat pe locțiitorul său cu infailibilitate. Doctrina despre papă ca locțiitor al lui Hristos a slăbit conștiința prezenței lui Hristos în Biserică.

În veacul nostru , în teologia romano catolică au apărut publicații în care, cu referire la primatul papal și la infailibilitatea papală, se găsesc expresii despre care ar fi greu să se creadă că fost gândite și rostite, dacă n-ar fi fost tipărite și răspândite cu aprobarea autorității bisericești. Autorii acestor afirmații și exclamații al adresa papei nu ar fi îndrăznit să vorbească sau să scrie astfel în epoca apostolică sau în cea a Sf. Părinți din primul mileniu.

II. Evaluarea eclesiologico-canonică a administrării Sfintei Taine a Hirotoniei

Puncte similare.

Cu diferențele de rit, aspectele administrării aceste Taine sunt în general similare.

Locul administrării Tainei Hirotoniei, atât din punct de vedere ortodox, cât și romano catolic, este Sfânta Biserică (de preferință catedrale), dorindu-se asistența unui număr mare de credincioși.

Timpul administrării este de asemenea în ambele legislații canonice în zi de sărbătoare, , în timpul liturghiilor (la ortodocși a Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf. Vasile, iar la catolici în timpul missei).

Săvârșitorul este de asemenea episcopul eparhiot (diecezan) sau arhiereul delegat de episcopul eparhiot, pentru diaconat și presbiterat, iar în cazul hirotoniei în treapta de episcop, fiind necesară prezența a doi sau trei arhierei, care-l vor hirotoni pe respectivul candidat.

Primitorilor li se cer aceleași condiții religioase, morale, intelectuale, fizice, sociale, cu diferențele despre care vom discuta la punctul doi al acestui capitol.

Materia Tainei. Atât în Biserica Ortodoxă, cât și în cea romano catolică, elementul material sau semnul văzut al săvârșirii Tainei Hirotoniei este mâna arhiereului (arhiereilor) și gestul asociat, împreună cu rostirea rugăciunilor.

Formula. Datorită diferențelor de timp și spațiu și, implicit a celor de rit, formulele de administrare a tainei diferă textual în ritul bizantin fața de cel roman, dar ideea de investire în fiecare treaptă sacramentală este similară; rugăciunile diferite de asemenea textual, insistă pe aceleași idei: pogorârea Sfântului Duh asupra celui hirotonit și invocarea ajutorului divin în misiunea pe care cel hirotonit o are de îndeplinit.

Condițiile legalității hirotoniei sunt și ele asemănătoare în cele două legislații canonice.

Efectele administrării Tainei hirotoniei sunt și ele parțial asemănătoare în cele două legislații canonice, cu excepția celor privitoare al starea civilă a clerului.

Drepturile și îndatoririle clericilor se înscriu în aceeași notă de asemănare, cu excepția obligației celibatului impus de legislația canonică catolică.

Puncte divergente. Celibatul preoțesc.

Problema celibatului preoțesc în tradiția Bisericii romano catolice.

Până în secolul al IV-lea, Biserica creștină, urmând învățătura Sf. Apostoli, nu a considerat celibatul ca pe un lucru obligatoriu, ci ca pe u sfat. Așa cum am arătat în capitolul cu privire la „Starea civilă a clerului”, cel ce voia să intre în cler, atât în Biserica de Răsărit, cât și în cea de Apus, trebuia să fie bărbat al unei singure femei.

Începând cu sinodul Trulan, în Biserica Răsăritului, cel ce candida la treapta de episcop trebuia să fie necăsătorit, canonul 12 al acestui sinod oprind căsătoria episcopilor în mod expres.

În Apus, la începutul secolului al IV-lea s-a interzis în Spania, prin sinodul de la Elvira din anul 300, hirotonia celor căsătoriți, clericii fiind obligați să-și lase soțiile. Canonul 33 prin care se hotărăște aceasta este greșit redactat (luat după literă, el interzice nu conviețuirea clericului cu soția, ci celibatul), dar se știe, din aplicarea și interpretarea acestui canon că sinodul a impus celibatul. Sinodul I Ecumenic, ținut la Niceea în325, în discuția referitoare la celibatul clerului, nu l-a aprobat.

Conciliul din 386 ținut de papa Siricius prezintă poziția papilor în această privință. Papa invocă în favoarea decretului său autoritatea Vechiului și Noului Testament. Această regulă a fost adresată episopilor din Africa. Câțiva ani mai târziu, papa Inocențiu I a reînnoit această regulă, care avea să fie urmată de Africa , Spania și Galia.

Secolul al VIII-lea încadrează o perioadă de criză pentru disciplina celibatului eclesiastic. Moralitatea clerului diferă. În Galia, sub cardinalul Martel, ea e într-o decadență vizibilă. În Spania, regele Witiza abrogă legea celibatului. Disciplina s-a îmbunătățit simțitor în vremea carolingienilor, sinoadele reamintind clerului că trebuie să se abțină de la orice legătură conjugală, sub pedeapsa depunerii. Din secolul al X-lea, când decadența morală s-a făcut tot mai simțită, disciplina celibatului a fost puternic zdruncinată. Pentru a fi reabilitată a fost nevoie de acțiunea papilor Leon IX, Grigorie VII, Urban II și Calixt II.

În 1031, sinodul din Bouges poruncea ca preoții, diaconii și ipodiaconii să rupă orice legătură cu concubinele lor și hotăra ca cei care nu se spun să fie degradați din treapta ce au ocupat-o, astfel ca să nu mai poată îndeplini în Biserică alt serviciu decât cel de cântăreț sau de citeț.

Papalitatea s-a referit mereu la canoanele 9, 10, 25 ale conciliului din Clermont, prezidat în 1095 de Urban II și la canonul 5 al conciliului din Reims, prezidat de Calixt II în 1119.

Conciliul din Lateran din 1139, prin canonul 7, sinoadele din Pisa (1135) prin canonul 1 și cel din Reims prin canonul 7, scolastica prin Toma d’Aquino, conciliul tridentin, prin canonul 9, n-au făcut altceva decât să repete decretul lui Calixt II. În secolul XIII, preoți care trăiau în concubinaj nu însemnau decât o excepție, dar în secolele XIV-XV, celibatul suferă o nouă decadență.

Codex Juris Canonici, din timpul lui Pius X, a precizat hotărârea romană de a nu renunța la celibat, poziție pe care a rămas până în zilele noastre. Prin aceasta, s-a știrbit unul din darurile dumnezeiești cu care a fost înzestrat omul: libertatea. Prin canonul 132 al acestui Codex, ca și celelalte, se legiferează un sfat, iar sfatul cuprinde în sine o rezervă. Sfatul indică un drum, dar în același timp lasă pe sfătuiți să alegă. Sfatul cuprinde de asemenea un dialog între cel care îl dă și cel care îl primește, pentru că dacă am legifera toate sfaturile, dacă le-am urma fără aceste dialog, n-a mai putea vorbi de personalitate, iar omului i s-ar știrbi din demnitatea lui.

Orice sfat dă posibilitatea de a fi urmat sau nu . Dictonul machiavelic nu are nimic comun din structura creștinismului . Scopul nu scuză mijloacele murdare. Nu se poate trece peste om, peste libertatea lui. „Iată, Eu stau la ușă și bat”, spune Mântuitorul, dar El nu forțează această ușă. Această bătaie în ușă e un sfat, iar Sf. Ap. Pavel spune clar că în privința fecioriei nu are poruncă de la Domnul. Singura poruncă este „să vă iubiți unii pe alții”, și nu iubind pe Dumnezeu printr-un „trebuie” juridic, ci printr-un „trebuie” care strigă în noi, care ne obligă din interior, iar nu formal. Nu iubim pe Dumnezeu din frică, ci din dragoste.

Canoanele Apostolice, precum și cele date în Sinoadele Ecumenice, după cum am arătat, permit clerului, în afară de episcopi să fie căsătorit.

Misionarii romani, trimiși în secolul al IX-lea în Bulgaria spre a dezlipi pe bulgari de Biserica de Răsărit, predicau că preoții ortodocși trebuie priviți cu scârbă pentru că sunt căsătoriți. Slujirea lor e în afara legii și neplăcută lui Dumnezeu.

Preotul în Ortodoxie e împreună rugător cu credincioșii și nu înlocuiește pe Hristos, ci caută să ducă pe credincioși la Dumnezeu. Sfintele Taine exprimă această strânsă legătură cu poporul. La Botez, de exemplu, zice: „Se botează robul lui Dumnezeu ….” (de către Dumnezeu). Toată săvârșirea Tainei se face de către Dumnezeu prin preot ca printr-un smerit iconom al darurilor dumnezeiești. Nu e nici o interpunere. Nu zice: „Eu te botez”. Nu eu, ci Dumnezeu. Eu nu înseamnă decât un chivernisitor al Tainelor.

Ca o reacție împotriva abuzurilor puterii papale și a celibatului preoțesc, în 1870 la Conciliul I Vatican, s-a înființat Biserica Vetero – Catolică.

În cadrul Bisericii Vetero – Catolice este permisă căsătoria clericilor, atât a presbiterilor și diaconilor, cât și a episcopilor. De asemenea vetero – catolicii admit și căsătoria preoților după hirotonie, aceasta și din cauza situațiilor istorice ale existenței bisericilor. Biserica Vetero – Catolică a anulat celibatul și a permis căsătoria clericilor chiar în perioada nașterii și organizării ei, când majoritatea slujitorilor erau proveniți din rândul clericilor celibatari.

Situația actuală a celibatului în Biserica Romano-catolică

În prezent celibatul e suportat tot mai greu de preoțimea catolică. Totuși papa Paul VI stăruie în apărarea lui. În timpul sesiunii a IV-a a Conciliului II Vatican, la 11 octombrie 1965, a afirmat că nu numai că va păstra „legea veche sfântă și providențială a celibatului eclesiastic, dar chiar va întări menținerea ei, reamintind preoților Bisericii latine conștiința cauzelor și rațiunile care astăzi chiar în mod special ne dau ocazia de a considera ca foarte adoptată această lege.”

Papa își rezolvă punctele de vedere prin enciclica Sacerdotalis Celibatus. Această enciclică consideră celibatul ca pe ceva „sacru”, ca pe un „giuvaer splendid”, care-și menține toată valoarea și în epoca noastră. Papa examinează obiecțiile ce se aduc celibatului. În prima parte expune rațiunile celibatului, iar în partea a doua se ocupă de formarea viitorilor preoți în vederea îndepărtării tuturor elementelor inapte din punct de vedere fizic, psihic și moral. Amintește de „dureroasele dezertări” și cazuri când au fost acordate dispense și subliniază faptul că Conciliul „a confirmat în mod solemn vechea lege sfântă și providențială a celibatului preoțesc, așa cum există și astăzi. Referitor la cei care părăsesc preoția, arată că aceasta s-a întâmplat nu din cauza celibatului, ci a unei educații nu îndeajuns de eficace în trăirea sacerdotală.

În presa catolică, în anii din urmă se aduceau unele obiecții împotriva celibatului. Lipsa de preoți în America Latină face pe monseniorul Koap, episcop brazilian, să ceară de urgență crearea unui cler căsătorit în aceste locuri, unde situația Bisericii este dezastruoasă. Un pas spre realizarea acestui cler s-a făcut prin hotărârea Vaticanului de a institui un diaconat căsătorit. Aceste lucruri se întâmplau în 1965. La vremea respectivă, monseniorul P. Koap face o prezentare a situației Bisericii Catolice din America Latină din acel an, Biserică care formează 33% din Biserica Universală. Cu toate acestea, arată monseniorul Koap, ea nu are decât 6% preoți din întreaga lume. În 35 de ani, adică în anul 2000, întrucât ea va constitui 50% din Biserica Catolică, ea va avea trebuință de 120000 de preoți. Noua situație a diaconatului micșorează dificultatea situației, însă niciodată nu o va remedia. Diaconii nu pot săvârși prin statutul lor sacramentele, de aceea este nevoie urgentă de preoți. El propune ca Conciliul să ofere posibilitatea de a acorda preoția unor laici căsătoriți de cel puțin cinci ani. Preoții aleși dintre bărbații căsătoriți vor duce cu ei starea lor conjugală, familială și economico-socială, care fără îndoială va da o mare eficacitate slujirii lor.

Ca argumente contrare se arată că episcopul n-ar putea să deplaseze un preot căsătorit. Preotul căsătorit ar avea un complex de inferioritate în comparație cu alții. Preoții sunt din ce în ce mai mult asociați episcopului și se cade să fie și ei asociați la celibatul său.

Totuși soluția preotului celibatar ajutat de diaconi căsătoriți nu e o soluție adevărată. Monseniorul Ancel, episcop auxiliar de Lyon, a ținut o conferința la Roma asupra acestui subiect. În favoarea preoților căsătoriți, monseniorul Ancel argumentează astfel: „Recrutarea preoților celibatari este insuficientă, existența preoților căsătoriți nu împiedică pe a celor celibatari, cum se vede în Orient, unde castitatea este foarte apreciată; mai bine preoți căsătoriți decât scandalul preoților necredincioși.

Importanța căsătoriei clerului

Mai întâi, întemeierea căsătoriei în vederea nașterii de copii este o instituție și o poruncă divină (Facere 1, 28), generală pentru toți oamenii, o datorie față de umanitate, de la împlinirea căreia nici preotul nu are motive să se sustragă. În familie își găsește orice om pe cei mai apropiați și mai intimi tovarăși de viață, cu care poate împărtăși greul și amarul în societate, dar și bucuriile și avantajele ei. În intimitatea și căldura căminului familial, soții își clădesc viața lor proprie, deosebită de a altora, pot fi ei înșiși, se consultă, se sprijină și se ajută reciproc în clipele mai grele ale vieții lor, ca și în împlinirea misiunii lor sociale. Părinții găsesc în nevinovăția și gingășia copiilor stimulentul necesar pentru continuarea muncii, clipe de recreație și de bucurie.

Atmosfera de cămin constituie și pentru preot o fortăreață personală și intimă, o oază de refugiu , de repaus și de refacere în mijlocul lumii. Aici între membrii familiei sale el găsește mediul cel mai potrivit în care își poate descreți fruntea pentru a uita măcar o clipă greutățile, necazurile și obstacolele în lupta sa cu lumea. Aici el își poate reîmprospăta puterile de luptă și reînnoi entuziasmul în împlinirea datoriei lui sacerdotale. După biserică, unde sufletul său poate simți atingerea harului prin rugăciune, cel de-al doilea loc de refugiu și de reconfortare morală și spirituală, este pentru preot căminul propriu, unde el găsește apropierea, căldura și înțelegerea unor ființe dragi, care îl mângâie, îl consolează și îi toarnă în suflet încrederea că el nu e singur, că alături de sine sunt ființe care simt ca el, care îl pot ajuta și pentru care la rândul ui e dator să trăiască și să lupte.

A-l împiedica pe preot să se căsătorească înseamnă deci a-l lipsi ca om de un mare sprijin sufletesc în tumultul vieții preoțești.

Un alt aspect al acestei probleme este acela al statutului său în fața societății, a comunității pe care o conduce. Căsătorit fiind, el nu va fi supus suspiciunilor care vin din partea credincioșilor în ce privește viața sa intimă, cum se întâmplă în cazul clericilor celibi din lumea romano-catolică.

Printr-o viață de familie, clericii căsătoriți au o experiență prin care sunt mai aproape de societate, binefacerile familiei în pastorație fiind imense dacă familia preotului e conștientă de rolul pe care îl joacă.

Perspectiva ce se deschide este dezmorțirea din dogmatizarea unei reguli fără echivalent și justificare revelațională. Acest pas care va contribui la apropierea de biserica ortodoxă care a păstrat cu fidelitate tezaurul revelației divine.

Problema validității Sfintei Taine a Hirotoniei

Discutând despre problema validității Sfintei Taine a Hirotoniei din punct de vedere ortodox, vom arăta că există două aspecte:

Aspectul dogmatic. Acest aspect constă în autenticitatea, integritatea și veridicitatea mărturisirii de credință a celui în cauză. Cel care nu păstrează adevărata și întreaga învățătură de credință a Bisericii Una, nu se poate bucura de lucrarea mântuitoare a Sfintelor Taine. Dar, cum Taina Hirotoniei este cea care garantează și verifică adevărata învățătură creștină, validitatea ei, fără ținerea tezaurului sfânt, ar face ineficace lucrarea harului mântuitor prin Sfintele Taine.

Aspectul canonic. Sub acest aspect recunoașterea validității Tainei Hirotoniei postulează:

stabilirea succesiunii apostolice neîntrerupte, adică aplicarea principiului istoric, ducând lista episcopilor care hirotonesc pe noul ales până la Sfinții Apostoli;

păstrarea ritualului Hirotoniei: punerea mâinilor și rugăciunea pentru invocarea Sfântului Duh.

Evident, separarea și analiza problemei sub cele două aspecte este mai mult de ordin metodic, deoarece ritualul Tainei nu face decât să exprime simbolic ceea ce învățăm dogmatic. Mai mult, este lesne de a ne găsi ordinea, fundamentul validității Tainei Hirotoniei, din punct de vedere canonic, urmărind firul istoric, deoarece acesta, făcând abstracție de Schismă, există, de vreme ce atât Biserica Ortodoxă, cât și cea romano-catolică s-au născut dintr-o singură Biserică.

Prin urmare, elementul substanțial și capital al succesiunii apostolice rămâne mărturisirea de credință și atunci când vorbim despre validitatea Tainelor în general și a Hirotoniei în special, nu se poate face abstracție de unitatea și integritatea mărturisirii de credință. Primează, prin urmare, aspectul dogmatic al problemei, apoi cel cultic, care nu este decât expresia celui dogmatic și în ultimă instanță cel canonic; evident nici unul din aceste aspecte nu poate fi neglijat în detrimentul altuia.

Când analizăm problema validității Hirotoniei romano-catolice remarcăm câteva deosebiri cu privire le Hirotonie, respectiv problema celibatului discutată mai sus. În acest caz apare întrebarea: Există sau nu impedimente pentru recunoașterea validității Hirotoniei? Fără îndoială că da, dar nu insurmontabile. Și aceasta pentru că aceste dispoziții sunt de ordin canonic și nu dogmatic, intrând în categoria mobilului și a reformabilului și nu a invariabilului. În istoria Bisericii universale constatăm că, în recunoașterea validității Hirotoniilor romano-catolice s-a urmat practica iconomiei.

Ioan al Kievului spune că o hotărâre sinodală poate certifica validitatea acestei Taine. Teologul rus Macarie și majoritatea confraților lui recunosc validitatea Tainei romano-catolice și afirmă că cei ce vin din sânul Bisericii romano-catolice să nu mai fie hirotoniți. În 1840, Biserica Rusă a primit fără a hirotoni pe episcopii uniți, iar Biserica din Constantinopol l-a primit pe preotul latin, Calinic Deliconis.

Până în prezent, Biserica Ortodoxă a recunoscut validă săvârșirea Tainei Hirotoniei romano-catolicilor, dar tot prin iconomie. Cei care au venit la ortodoxie n-au fost nevoiți să fie supuși unei noi Hirotonii și aceasta pentru că suntem foarte apropiați doctrinar de învățătura romano-catolicilor, cu privire la Taina Hirotoniei.

„După conferințele pan-ortodoxe și după Conciliul II Vatican, redescoperirea și repunerea în valoare, atât de către ortodocși, cât și de romano-catolici a Bisericii ca și comunitate, au schimbat radical perspectivele și deci atitudinile.

De o parte și de alta se recunoaște că cea ce a încredințat Hristos Bisericii Sale – mărturisirea credinței apostolice, participarea la aceleași Taine, mai ales la preoția unică a lui Hristos și succesiunea apostolică a episcopilor, nu pot fi considerate ca proprietate exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre.”

Premise ale actualului dialog ortodox-romano-catolic privind Sfânta Taină a preoției

Dialogul teologic ortodox-romano-catolic și implicațiile sale eclesiologice.

Relațiile ecumenice dintre Biserica Orodoxă și Biserica romano catolică, pregătite îndelung, sunt continuate în prezent prin dialogul teologic. Textele rezultate din acest dialog oferă teologilor un prețios material informativ și documentar pentru studiu și reflecție. În ceea ce urmează vom prezenta aceste implicații eclesiologice în lumina doctrinei canonice ortodoxe.

Acest dialog trebuie să pornească de la ceea ce avem în comun și dezvoltând aceasta să abordăm din interior și progresiv toate punctele asupra cărora nu suntem de acord. Așadar dialogul de credință dintre cele două Biserici va aborda fără îndoială și problemele de natură eclesiologică ce dezbină Bisericile noastre.

Una din aceste probleme este „Uniatismul”. La întrunirea de la Pathmaos-Rhodos (1980), toți membrii ortodocși ai comisiei mixte au obiectat prezența uniaților în rândul delegației romano catolice, ca fiind un obstacol în efortul comun întreprins pentru refacerea unității creștine, deoarece apropierea dintre cele două Biserici la nivelul psihologiei poporului lui Dumnezeu ar putea fi enorm facilitată de abolirea uniatismului de către Biserica romano catolică precum și de o valorificare a unui ecumenism liturgic ce a reunit credincioșii celor două Biserici într-o comunitate de rugăciune și de evlavie.

Sesiunea de la Baltimore (2000) a reprezentat cea de-a opta reuniune plenară a comisiei mixte și prima după reuniunea de la Balamand (1993). În acest an, anul jubileului a două mii de ani de creștinism, comisia mixtă a aniversat totodată douăzeci de ani de la prima ei aniversare de la Pathmos-Rhodos, unde s-a adoptat un plan, o metodă și o listă propuse pentru prima etapă a dialogului. Aici s-a stabilit că scopul dialogului este restaurarea comuniunii depline între cele două Biserici, bazată pe unitatea credinței, potrivit experienței și tradiției comune a Bisericii primare și exprimate în celebrarea comună a Euharistiei.” Metoda sa trebuie să fie pozitivă, plecând de la elementele comune care unesc cele două Biserici, iar primele teme abordate să fie cele legate de Sfintele Taine și relația lor cu Tradiția și structura Bisericii. Pregătite de lucrările preliminare a trei subcomisii sintetizate de un comitet de coordonare, sesiunile plenare erau planificate să se desfășoare tot la doi ani. Acest ritm n-a fost menținut decât în primii zece ani de prezență și activitate a comisiei, respectiv între anii 1980-1990, când au avut loc șase sesiuni plenare (Pathmos-Rhodos, 1980; Munchen, 1982; Creta, 1984; Bari, 1986-1987; Valamo, 1988; Freising, 1990), care au condus la adoptarea a trei documente teologice comune, reprezentând tot atâtea importante etape pe calea realizării unei convergențe teologice:

„Misterul Bisericii și al Euharistiei în lumina misterului Sfintei Treimi” (Munchen, 1982);

„Credință, Taine și unitatea Bisericii” (Bari, 1987);

„Taina preoției în structura sacramentală a Bisericii, cu referire deosebită la importanța succesiunii apostolice pentru sfințirea și unitatea poporului lui Dumnezeu” (Valamo, 1988).

În februarie 1990, comitetul de coordonare reunit la Moscova a pregătit pentru sesiunea plenară din iunie 1990 de la Freising proiectul de document comun: „Consecințele eclesiologice și canonice ale naturii sacramentale a Bisericii: conciliaritate și autoritate în Biserică”, care însă nu avea să fie discutat până astăzi. Precipitarea evenimentelor legate de reorganizarea Bisericilor Unite din Ucraina și România, odată cu prăbușirea comunismului între anii 1985 și 1989 a impus începând din 1990 încoace Uniatismul drept temă unică a dialogului teologic dintre Bisericile ortodoxă și romano – catolică.

Lucrul a fost cerut încă de cea de-a treia conferință presinodală panortodoxă (Chambesy, 1986), precum și cu insistență de reunire a tuturor întâistătătorilor Bisericilor ortodoxe care au protestat împotriva prozelitismului catolic mascat sub reînvierea Uniatismului (Fanar 1992). În aceste condiții, sesiunile a șasea și a șaptea ale comisiei au condus la adoptarea a două documente comune privitoare la Uniatism:

declarația de la Freising 1990

documentul de la Balamand 1993: „Uniatismul ca metodă de unire în trecut și căutarea actuală a deplinei comuniuni.”

Reactivarea Bisericilor unite cu Roma în estul Europei a reprezentat o experiență traumatică pentru Bisericile ortodoxe, ieșite și ele din comunism, care au perceput-o ca relansare a unei vechi versiuni a Uniatismului istoric. Datorită discrepanței dintre declarațiile și acțiunile Vaticanului, dialogul iubirii dintre Bisericile ortodoxe și romano catolică a înghețat, iar cel teologic (al Adevărului) a intrat într-un grav impas. Din acest impas s-a putut ieși la Balamand, unde s-a reușit un document comun numai prin distincția între „Uniatism” – respins ca „metodă” de unire specifică trecutului, dar inacceptabilă astăzi – și realitatea Bisericilor Unite actuale, acceptată și încurajată de Vatican și recunoscută aici de ortodocși doar ca parte a comuniunii catolice. Uniatismul era respins la Balamand ca metodă si model de unire inacceptabilă pe baza unei recunoașteri reciproce a Bisericilor catolice și ortodoxe drept „Biserici surori”, posedând ambele în mod egal mijloacele mântuitoare (12 și 14).

Dacă pentru Vatican vatican documentul de la Balamand a reprezentat o soluție satisfăcătoare, el reușind să determine în cele din urmă acceptarea lui chiar și de către Bisericile Unite din Orientul Apropiat și Ucraina, în schimb, în Bisericile Ortodoxe el a provocat o adevărată criză. Acceptat de Patriarhia Română (1993) și de Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei și Moscovei, precum și de Bisericile Ciprului, Poloniei, Albaniei, Finlandei, el a fost respins catogoric de Bisericile absente de la Balamand : Biserica Greciei (1994), precum și Patriarhiile Sârbă, Bulgară și a Ierusalimului.

Salutat de o parte din Biserica ortodoxă ca un document profetic (România Antiohia) e; a fost acuzat de către altele ca trădare a ortodoxiei și un prim pas spre o unire mascată. Aceasta datorită în principal bazei „eclesiologice obscure” din 6-18 și recunoașterea bisericii Catolice (și implicit a Bisericilor Unite) ca „Biserică soră” cu Taine valide înaintea discutării și rezolvării chestiunilor dogmatice controversate între cele două Biserici: primat, infailibilitate, filio que, pugatoriu, har creat etc.

În 1995 dialogul părea blocat într-un impas de nedepășit. Abia în 1997 la Roma și apoi în 1998 la Ariccia s-a întocmit un document ce reafirma documentul de la Balamand. În concluzia acestui document se preciza că implicațiile eclesiologice și canonice ale Uniatismului și existenței Bisericilor Unite sunt profund legate de chestiunea autorității și a primatului în Biserică, problemă ce urmează să fie discutată în următoarea etapă a dialogului.

O altă problemă de natură eclesiologică, ce dezbină încă Bisericile noastre rămâne primatul papal. Eclesiologia romano catolică a conciliului II Vatican și cea postconciliară a rămas rigidă în această problemă despre care am discutat și în capitolele anterioare și care nu figurează încă în tematica dialogului ortodox – romano catolic, dar soluționarea ei ar duce la materializarea comuniunii „in sacris”.

În general, atât teologii ortodocși, cât și cei romano-catolici s-a oprit asupra dialogului, relevând aspectele care ne unesc și evitând în mod deliberat abordarea unor probleme din domeniul eclesiologic – primatul papal și infailibilitatea papală. Sesizând această realitate, a treia conferință panortodoxă presinodală (Chambesy, 1986) a hotărât că „în privința tematicii, conferința propune alegerea – de acum înainte – a temelor pentru dialog nu numai dintre cele care unesc cele două Biserici, ci și dintre cele care le despart, îndeosebi dintre cele care privesc domeniul eclesiologiei.” De fapt, unii teologi au făcut deja cunoscu faptul că perspectivele și rezultatul acestui dialog nu pot fi evaluate în mod critic obiectiv dacă nu sunt în prealabil abordate și soluționate problemele de natură eclesiologică și îndeosebi cea a primatului papal și infailibilitatea papală, care constituie până astăzi „causa dirimens” a unității creștine.

Canoniștii romano catolici declară că sfâșierea unității creștine și impasul în care se află dialogul se datorează unor cauze istorico politice, unor rațiuni de natură psihologică, unor mentalități și culturi diferite, controverselor teologice din secolele trecute și tentativele de unire care au eșuat și care continuă să influențeze lumea greacă în raporturile ei cu Occidentul și Biserica Romei. Realitatea adeverește însă că adevărata „causa dirimens” a unității creștine o constituie doctrina primatului papal, cu consecințele și implicațiile ei eclesiologice nefaste.

Un prestigios canonist al Bisericii noastre își exprima speranța că „cei au al inimă marea cauză a refacerii unității ecumenice a Bisericii, nu-și pot pierde nădejdea că cele două pietre de poticnire – primatul de jurisdicție universală a papei și infailibilitatea aferentă acestui primat – care stau în calea acestei unități vor fi înlăturate într-o zi prin voința și înțelegerea creștinilor, vor fi dărâmate ca doi idoli care s-au născut tot prin voința oamenilor, însă nu prin înțelegerea ci tocmai prin neînțelegerea lor.” Reînnoind cu gândul plin de speranță al regretatului canonist, nădăjduim că problema primatului papal „causa dirimens” a unității creștine – atunci când va fi abordată în cadrul dialogului – va duce la soluționarea și înlăturarea acestui „idol”, despărțitor al unității creștine.