Sfanta Liturghie. Imparatia Cerului pe Pamant

Introducere

„Voi, cei vătămați de stricăciune, copiii pământului, veniți cu gânduri și simțăminte curate la Sf. Liturghie și luați de aici cele nestricăcioase; voi cei pământești și care v-ați lipsit de pământ, veniți, desfătați-vă de împărăția cerească în împărăția de har a lui Hristos Dumnezeu”

(Sf. Ioan din Kronstadt)

Și orbi, și surzi, și cu inimă împietrită, și cu minte încețoșată trăim (sau mai degrabă murim cu fiecare clipă) căci fiecare clipă trăită în întuneric este o întoarcere de la Viață la Moarte – o cădere.

Am fost născuți fii de împărați și ni s-au dat drept daruri mărgăritare ca strălucind să ne-amintească de Lumină.

Sfânta Liturghie însăși este un mărgăritar de mare preț.

„Ce poate fi mai măreț, mai mișcător, mai de-viață-făcător pe pământ decât slujirea liturghiei? Aici se închipuie și se săvârșește cea mai mare Taină a iubirii lui Dumnezeu față de neamul omenesc – unirea lui Dumnezeu cu oamenii, prin întrupare, prin dumnezeiasca Sa învățătură, prin pătimire, moarte, îngropare și înviere – taina învoirii și îndumnezeirii omenității, taina unirii oamenilor cu Dumnezeu prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui. Prin măreția sa, această taină covârșește mintea și stârnește pe fiecare creștin național spre cucernicie, mulțumire și preamărire adusă lui Dumnezeu. Lucrarea pe care Dumnezeu o săvârșește prin Liturghie întrece prin măreția sa orice altă lucrare dumnezeiască în lume și însăși facerea lumii. Este cu adevărat o slujire cerească a lui Dumnezeu pe pământ, pe care se cuvine s-o primim cu înțelegere și vrednicie; este o fericire, pace și bucurie pentru suflet! Hrănește mintea, veselește inima, cheamă lacrimi de umilință , de evlavie, de recunoștință, îndeamnă la nevoințele tăgăduitoare-de-sine ale iubirii și compasiunii față de toți oamenii, adună pe toți într-o singură unire frățească, împreunează într-o singură unire cerul și pământul, pe îngeri și pe oameni; îi înveselește pe toți întru nădejdea învierii și nemuririi…”.

„Liturghia este taina curățirii, sfințirii, luminării, renașterii, facerii vii a omului pentru viața veșnică, taina iubirii dumnezeiești, taina înălțării, îndumnezeirii omului lipsit de ajutor, abătut și pierind în păcate”.

„La împreună participare în slujba Liturghiei sunt chemați la proscomidie și în slujirea Liturghiei toți sfinții, începând cu Maica Domnului. Împreună cu preotul iau parte la slujire toți sfinții și toți îngerii”.

Așadar nu doar omul este înălțat în timpul Sfintei Liturghii la cer prin comunicarea cu Dumnezeu, ci cerul însuși coboară pe pământ prin Dumnezeu Cel în chip de jertfă în jurul căruia slavoslovesc Maica Sa și toți sfinții și îngerii.

Așadar să ne facem vrednici de darul Sfintei Liturghii și să o trăim cum se cuvine, făcându-ne numai ochi asemeni heruvimilor pentru a ne împărtăși de Lumină. Să trăim astfel întreaga viață ca o liturghie (sau o slujire lui Dumnezeu).

Scurt istoric

“ Fundamentul unui cult nou al „Legii celei noi”, Mântuitorul l-a instituit numai cu puțin timp înainte de sfârșitul vieții sale pământești precum ne informează evangheliștii sinoptici și Sf. Ap. Pavel.”

Iar pe când mâncau ei, Iisus luând pâine și binecuvântând, a frânt și dând ucenicilor a zis: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu”.

Și luând și paharul și mulțumind le-a dat zicând:

„Beți din acesta toți. Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”. (Matei 26/26-28, Marcu 14, 22-24, Luca 22, 19-20)

„Căci și eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat și vouă: că Domnul Iisus în noaptea în care a fost vândut a luat pâine.

Și mulțumind, a frânt și a zis: Luați, mâncați, acesta este trupul meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceți spre pomenirea Mea”. (Corinteni 11, 23-25)

“Substanța acestui cult o anunțase însă mai de demult, spre scandalizarea nu numai a iudeilor, dar chiar a ucenicilor, precum consemnează Sfântul Ioan Evanghelistul.”

„Eu sunt pâinea vieții.

Părinții noștri au mâncat mană în pustie și au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva nu moare.

Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea asta, viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu.

Deci iudeii se certau între ei zicând: Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-L mâncăm?

Și le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi.

Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.

Trupul Meu este adevărata mâncare și sângele Meu este adevărata băutură.

Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el.

Precum M-a trimis pe mine tatăl cel viu și Eu viez pentru Tatăl, și cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine.

Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu precum au mâncat părinții voștri mană și au murit. Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac.

Acestea le-a zis pe când învăța în sinagoga din Capernaum. Deci mulți din ucenicii Lui auzind au zis: Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?

Iar Iisus, știind în sine că ucenicii Lui murmură împotriva Lui, le-a zis: vă smintește aceasta?

Dacă veți vedea pe Fiul Omului, suindu-se acolo unde era mai înainte?

Duhul este cel ce dă viață; trupul nu folosește la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și sunt viață…”. (Ioan 6 , 48-64)

“Fizionomia cultului creștin (Sfânta Liturghie) din epoca apostolică arăta astfel: era alcătuită din două părți, una principală, fundamentală și specific creștină, care consta în celebrarea euharistică, iar alta adoptată în timpul procesului de separare a Bisericii de sinagogă cu schema rânduielii acesteia din urmă, dar perfecționată în conținutul ei de Sf. Ap. După spiritul creștin”

„Oficiul liturghic creștin se înfățișează însă în antiteză cu cel iudaic, căci Sf. Ap. Pavel scrie: „Avem altar, dintru care n-au dreptul să mănânce cei ce slujesc cortul” (Evrei 13, 10)

„Mântuitorul instituise esența liturghiei, iar Apostolii la rândul lor trebuie să organizeze cultul Bisericii de curând întemeiate (la Cincizecime), adică să adapteze formele ei extreme paralel cu dezvoltarea Bisericii. Având asistența Duhului Sfânt, ei s-au îngrijit de partea decorativă. Pentru aceasta amintirea și meditația asupra marilor fapte ale mântuirii, la care fuseseră ei martori a încălzit pietatea lor și sub inspirația grației divine au dat o formă.

Apostolii în stângăcia lor înduioșătoare se adresează lui Hristos cu cererea: "Doamne, învață-ne să ne rugăm" iar Domnul le-a dat incomparabilul Tatăl nostru.”

„ Tabloul general al rânduielii liturghiei din vremea Sfinților Apostoli arăta astfel:

I. 1. Citiri din Sf. Scriptură a Vechiului Testament și din scrierile apostolilor

2. Predica sau omilia

3. Psalmii, imnele, cântările duhovnicești

4. Rugăciuni

II. frângerea pâinii:

1. Rugăciuni de laudă aduse de Dumnezeu și de mulțumire brodate pe tema amintirii jertfei deoarece Sf. Euharistie fusese instituită pentru pomenirea ta.

2. Împărtășirea credincioșilor – care încheia serviciul divin.”

„Înfățișarea liturghiei în perioada părinților apostolici arăta asemănător cu cea din vremea Sfinților Apostoli.

Ritul euharistic este și în acea vreme partea fundamentală a cultului creștin, iar expresia „liturghie” este întrebuințată pentru desemnarea expresă a oficierii Euharistiei de către ierarhie.”

Treptat, sub asistența Duhului Sfânt, Sfinții Părinți au întocmit Sfânta Liturghie sub forma celei de astăzi, dar având ca fond schema apostolică.

Forma actuală te introduce treptat în „împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”, apoi te face părtaș vieții mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu și unește într-o slujire sfântă comună pe oameni cu îngerii, apogeul fiind însă împărtășirea omului de Dumnezeu prin Sfânta Cuminecare, dobândind astfel, după Sf. Simeon al Tesalonicului:

„îndumnezeirea noastră, sfințirea, primirea darului, strălucire, gonire a toată împotrivirea, dăruire de tot binele…”

Iată cum motivează Paul Evdokimov necesitatea păstrării Sfintei Liturghii așa cum este ea de la începuturi:

„Precum zidurile unui templu poartă amprenta tuturor rugăciunilor, ofrandelor, mijlocirilor, cuvintele rugăciunilor liturgice de-a lungul mileniilor poartă suflul a nenumărate vieți omenești. Aud vocea Sf. Ioan – Gură de Aur, a Sf. Vasile, a Sf. Simeon și a atâtor altora, care s-au rugat cu aceleași rugăciuni și au lăsat în ele _____ spiritului lui evlavios și mă ajută să regăsesc flacăra lor, să mă asociez rugăciunii lor.”

În zilele noastre liturghia pare multora aceeași, plictisitoare, monotonă.

Sf. Ioan din Kronstadt ne îndeamnă:

„ Să nu se lase nimeni amăgit de uniformitatea liturghiei, de faptul că găsești mereu aceleași lucruri, ci fiecare creștin ortodox să pătrundă cu auzul și cu inima în profunzimea conținutului liturghiei, în înălțimea, adâncimea, lărgimea și durata dragostei arătată de Dumnezeu lumii care pierea în robia păcatului; să cugete la infinit la măreața jertfă adusă de Iisus Hristos în propria Sa Persoană Părintelui ceresc pentru păcatele lumii; să simtă cât de mult a iubit Dumnezeu lumea, dăruindu-i-L acesteia pe Fiul Său, Cel Unul-Născut și să se minuneze de minunea întrupării Fiului lui Dumnezeu și a îndumnezeirii noastre prin El și să rămână veșnic recunoscător Domnului răspunzând iubirii cu iubire înflăcărată, puternică ca apostolii, mucenicii, cuvioșii.”

Liturghia personală (interioară)

„Omul trebuie să dezvolte în ființa sa calitatea de Biserică ce are în centrul ei pe Dumnezeu și calitatea sa de preot ce slujește lui Dumnezeu aflător pe altarul inimii sale.

Căci inima sa profundă unde sălășluiește de la Botez, e ca un altar pe care se află același Dumnezeu. Care se află și în inimile celorlalți credincioși și la fundamentul creațiunii, și pe altarul locașului Bisericii.”

Sf. Maxim Mărturisitorul arată în ce fel omul este o biserică tainică:

„Prin trup iradiază, ca printr-un naos partea făptuitoare a sufletului în împlinirile poruncilor prin înțelepciunea practică; prin suflet, adun ca printr-un ieration, lui Dumnezeu, folosindu-se de rațiune în cuvântarea naturală, sensurile desprinse din simțuri, după ce a depărtat de la ele în duh tot ce-i material și necurat, iar prin minte, ca printr-un altar, cheamă tăcerea prealăudată a ascunsei și necunoscutei mari grăiri a Dumnezeirii cea din adâncurile nepătrunse, prin altă tăcere grăitoare și prea răsunătoare. În felul acesta se împreună cu ea prin cunoașterea tainică de Dumnezeu, cât e îngăduit omului, devenind astfel ceea ce se cuvine să devină cel ce s-a învrednicit de sălășluirea lui Dumnezeu și a fost însemnat de rasele atotluminoase.”

Sf. Marcu Ascetul vorbește despre această calitate de arhiereu a omului ce săvârșește fapta pe altarul inimii unde stă nevăzut Mântuitorul Însuși:

„Noi oferim lui Hristos, aflat în interiorul inimilor noastre ca într-un altar toate gândurile noastre din întâiul moment al apariției lor, înainte de a fi mușcate de fiara poftei sau a mâniei.”

“Preoția noastră interioară, lucrătoare în Biserica ființei noastre, Sfântul Marcu Ascetul o leagă de lucrarea noastră în lume, având să contribuim la sfințirea acesteia sau la acțiunea noastră preoțească în creațiunea exterioară.”

„Templul personal este sfânta casă care e zidită de Dumnezeu. Iar altarul este masa nădejdii așezată în lăuntrul acestui templu. Pe această masă se aduce de către minte gândul întâi născut al fiecărui lucru sau împrejurări în care ajungem ca un animal întâi născut ca jertfă de ispășire pentru cel ce-l aduce dacă îl aduce fără pată.

Acest templu are un loc în partea dinlăuntru a iconostasului. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca Înainte Mergător (Evrei 6, 28), locuind de la Botez în noi dacă nu suntem creștini nevrednici (2 Corinteni 13, 5). Această locuință este încăperea cprintr-un altar, cheamă tăcerea prealăudată a ascunsei și necunoscutei mari grăiri a Dumnezeirii cea din adâncurile nepătrunse, prin altă tăcere grăitoare și prea răsunătoare. În felul acesta se împreună cu ea prin cunoașterea tainică de Dumnezeu, cât e îngăduit omului, devenind astfel ceea ce se cuvine să devină cel ce s-a învrednicit de sălășluirea lui Dumnezeu și a fost însemnat de rasele atotluminoase.”

Sf. Marcu Ascetul vorbește despre această calitate de arhiereu a omului ce săvârșește fapta pe altarul inimii unde stă nevăzut Mântuitorul Însuși:

„Noi oferim lui Hristos, aflat în interiorul inimilor noastre ca într-un altar toate gândurile noastre din întâiul moment al apariției lor, înainte de a fi mușcate de fiara poftei sau a mâniei.”

“Preoția noastră interioară, lucrătoare în Biserica ființei noastre, Sfântul Marcu Ascetul o leagă de lucrarea noastră în lume, având să contribuim la sfințirea acesteia sau la acțiunea noastră preoțească în creațiunea exterioară.”

„Templul personal este sfânta casă care e zidită de Dumnezeu. Iar altarul este masa nădejdii așezată în lăuntrul acestui templu. Pe această masă se aduce de către minte gândul întâi născut al fiecărui lucru sau împrejurări în care ajungem ca un animal întâi născut ca jertfă de ispășire pentru cel ce-l aduce dacă îl aduce fără pată.

Acest templu are un loc în partea dinlăuntru a iconostasului. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca Înainte Mergător (Evrei 6, 28), locuind de la Botez în noi dacă nu suntem creștini nevrednici (2 Corinteni 13, 5). Această locuință este încăperea cea mai dinlăuntru, cea mai ascunsă, cea mai curată a inimii. Dacă această încăpere nu se deschide prin Dumnezeu și prin nădejdea rațională și înțelegătoare, noi nu putem cunoaște în mod sigur pe Cel ce locuiește în ea și nu putem ști dacă jertfele noastre de gânduri au fost primite sau nu. Deschizându-ne inima credincioasă prin nădejdea amintită, Arhiereul ceresc primește gândurile întâi născute ale minții și le arde în focul dumnezeiesc, despre care a zis: «Am venit să aduc foc pe pământ și cât aș dori ca el să fie aprins» (Luca 12, 149).”

“Lucrarea arhierească a lui Hristos din inima noastră nu se restrânge numai la primirea gândurilor noastre și a ființei noastre însăși ci se arată și într-o împărtășire a noastră de El.”

Această împărtășire de Dumnezeu se realizează urmând cele trei căi: apatia, teoria, teologia (de care vorbește Evagrie Ponticul, sau în terminologia Sfântului Dionisie Areopagitul: purificare, iluminare și desăvârșire).

În fond este vorba despre despătimire și practicarea virtuților (proktiki) apoi de contemplarea naturii (psihiki sau iluminat vederea lui Dumnezeu din cele create) iar apoi cunoașterea lui Dumnezeu (teologia sau desăvârșirea).

Iată cum vorbește Sfântul Simeon Noul Teolog despre bucuriile despătimirii și împărtășirea de Hristos:

„Gândește-te acum că trupul este un palat iar sufletul fiecăruia dintre noi oamenii o comoară împărătească; Dumnezeu care S-a unit cu el prin împlinirea poruncilor, îl umple de bucuria dumnezeiască și îl face pe acesta dumnezeu, ca urmare a unirii sale cu harul Său. La această stare cu adevărat vrednică de Dumnezeu ajunge tot cel ce urmează așa-numita cale a virtuților…”

Sfântul Antonie întrebat fiind de un filosof cum poate trăi fără bucuria cărților în pustie răspunde:

„Cartea mea, filosofule, este firea celor făcute, și de câte ori doresc pot citi în cele făcute de Dumnezeu.”

Astfel contemplând natura ajungem la cunoașterea de Dumnezeu căci,”firea celor nevăzute se înțelege din făpturi” (Sf. Apostol Pavel, Filipeni)

Sau cum spune Sfântul Maxim:

„Pe Dumnezeu nu-l cunoaștem în natura sa. Îl cunoaștem mai degrabă prin măreția creației sale, prin grija nemărginită față de toate creaturile. Numai astfel ca și cum am privi într-o oglindă, putem pătrunde în nesfârșita sa bunătate, înțelepciune și putere.”

Iar ajungând la cunoaștere de Dumnezeu, împărtășirea de Dumnezeu, iată-l pe Sfântul Simeon Noul Teolog vorbind despre aceasta:

„Știu că Cel de Sus coboară

Știu că cel nevăzut mi se înfățișează

Știu că cel ce e deasupra creației

Mă cuprinde și mă ascunde în mâinile Sale

Și mă descopăr în afara lumii

Eu, un nimeni, un biet muritor din lume

Țin pe creatorul lumii cu totul în mine

Și știu că nu voi pieri pentru că fac parte din Viață

Am toată viața care izbucnește sa un izvor din mine

El e în inima mea, El e în ceruri

Și aici și acolo mi se arată la fel de strălucitor.”

„Acelora care Îl iubesc și care trăiesc pe pământ ca și în cer în moarte ei sunt deja cinstiți cu nemurirea; în întuneric ei merg ca în plină zi și ca într-o lumină neasfințită, în acest trup de țărână ei trăiesc ca în raiul desfătării, întrucât ei au în mijloc pomul vieții, însăși hrana îngerilor – pâinea cea cerească cu care se hrănesc toate puterile netrupești ale cerurilor, pentru a primi viață nepieritoare. Și aceștia fiind încă amestecați cu lumea și cu lucrurile din lume într-adevăr grăiesc, împreună cu Sf. Pavel: „în ceea ce ne privește, cetatea noastră este în ceruri”, acolo unde sălășluiește iubirea cea sfântă care, alipită fiind de iubiții săi și înconjurându-i cu o prea îmbelșugată lumină, face din ei oameni nepătimitori, într-adevăr, adevărați îngeri.”

Calist Catafygiotul spune:

„Când țâșnește în inimă din adâncul profund al izvorului dumnezeiesc și din vederea înțelegătoare, puterea Domnului, e vremea potrivită de a tăcea. Căci atunci se săvârșește sfânta slujbă (latreia) și 85

închinarea minții către Dumnezeu în duh și adevăr.”

Iar Calist Patriarhul spune:

„Când mintea vede în Hristos adevărul în chip unitar e vremea de a tăcea. Căci e vremea în care se bea nectarul dumnezeiesc al bucuriei și al veseliei duhovnicești; e vremea vederii de taină și a împărtășirii de lucrurile mai presus de fire. De fapt, atunci mintea vede limpede potirul în mâna Domnului, plin de vinul amestecării neamestecate (al dumnezeirii și al omenității neamestecate în persoana Mântuitorului nostru) contemplă cât se poate de vădit turnarea din aceasta în aceasta (turnarea din Hristos în noi – nota autorului) și cunoaște lămurit că dragostea Lui nu s-a deșertat. Căci străfundul revărsării bunătății dumnezeiești și adâncul bogăției, capătul harului nu se descoperă nimănui în vremea de acum, chiar de s-ar învrednici de cel mai înalt urcuș spre Dumnezeu. Căci capătul tuturor se păstrează tuturor spre împărtășire în veacul viitor.”

Slujirea (Liturghia) cosmică

Sf. Maxim vede pe mireni în calitate de ființe văzute ca naos iar pe îngeri ca preoțime și fiecare din acestea are o mișcare una spre cealaltă:

căci „naosul este ieration în potență, inițiat și sfințit prin ducerea sa până la sfârșitul actelor de inițiere și sfințire. Iar ierationul este un naos actualizat…”

Așadar, „în creația văzută ca naos trebuie să distingem ca pe o categorie deosebită subiectele umane ca preoți în devenire, care slujind lui Dumnezeu deschid lumea spre o lucrare mai eficientă a lui Dumnezeu în ea

[…] Această mișcare (acțiune) a ființelor umane trebuie să vină în întâmpinarea forțelor sădite în natură și să actualizeze toate posibilitățile lor într-o armonie între ele și cu trebuințele armonizate ale ființelor umane.

Dumnezeu ne-a dat toate aceste forțe ca daruri imprimate de rațiuni complementare ce se lasă organizate spre folosul nostru, sau descoperite în raționalitatea și frumusețea lor variată și totuși unitară. Descoperirea acestei raționalități o efectuează mișcarea umană prin activitatea științifică, organizarea forțelor naturii conform rațiunii lor spre folosul nostru, o efectuează prin munca noastră, iar punerea în relief a frumuseții lor armonioase o efectuează prin artă.

Prin toate acțiunile, ființa umană împlinește o slujire de laudă a lui Dumnezeu plină de recunoștință pentru folosul ce-l are din darurile creației și prin toate acestea poate înainta spre Dumnezeu.

Dar Dumnezeu ni le-a făcut pe toate daruri pentru ca și noi să i le aducem Lui ca daruri și să le folosim ca daruri între noi după ce le înfrumusețăm prin munca noastră de diferite feluri.

Aceasta este slujirea sfântă sau preoțească spre care am fost destinați în cadrul creațiunii cosmice. Împărtășirea de aceste daruri cu mulțumire adusă lui Dumnezeu este un chip al Euharistiei. Prin toate ne împărtășim de „trupul” Cuvântului

[…] Munca și dăruirea (iubitoare) – până la propria ființă – sunt cele două laturi ale destinației umane și ele alcătuiesc împreună slujirea noastră liturgică în sensul larg al cuvântului ca înaintare spre unirea cu Dumnezeu și între noi în cadrul creațiunii cosmice. Aceasta este liturghia cosmică de care vorbește Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca înaintare a noastră spre Dumnezeu și ca unire a noastră tot mai strânsă între noi prin înaintarea în Dumnezeu.

În liturghia aceasta cosmică încadrează munca părinților pentru creșterea copiilor și jertfelnicia lor pentru ei și în general munca omului. Munca aceasta și sudoarea ei au devenit dintr-o osândă o slujire a lui Dumnezeu și omului. Sudoarea ei a devenit o aghiasmă. (Patriarhul Atenagora din Constantinopol)

Când munca aceasta e evitată sau e folosită spre ațâțarea patimilor și tot soiul de dezbinări se înțelege că nu se dezvoltă caracterul de Biserică al creațiunii cosmice și cei ce fac aceasta nu-și împlinesc slujirea liturgică ci duc la înmulțirea răului în lume și cu adevărat lumea se cască tot mai mult ca un mormânt al Mântuitorului.

Nu trebuie să uităm că întrucât Dumnezeu spre care înaintează ființa umană chiar în cadrul creațiunii cosmice este Hristos cel răstignit, ce trebuie să se împărtășească și de crucea Lui. De aceea în înaintarea aceasta e ferit de greutăți, boli și până la urmă de moarte. Dacă omul le primește pe acestea cu participare la crucea lui Hristos, ajutând prin ele la înviere, sensibilizându-se pentru bine, obișnuindu-se să renunțe la sine, la plăcerile trupești, la viața pământească în mod treptat sau pocăindu-se prin ele de păcate și curățindu-se de acestea. Astfel ele sunt transformate din osânda pentru păcatul strămoșesc în mijloc de înduhovnicire și în cale spre viața veșnică cu Hristos cel înviat.

[…] Liturghia sacramentală în locașul Bisericii are ca scop să îi ajute pe oameni să împlinească această liturghie în sens larg, în naosul cosmic.”

Liturghia sacramentală

Liturghia sacramentală este pătrunderea în Împărăția lui Dumnezeu:

„Binecuvântată este împărăția Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin.” (Liturghia Sfântului Ioan Hrisostom)

„Sfânta Liturghie este slujba Cuvântului prin care toate s-au făcut și astfel toate își descoperă firea și rațiunea existenței lor.”

„Binecuvântând Împărăția lui Dumnezeu, o și cerem să vină la noi prin puterea lui Dumnezeu.”

“Cerem să ne izbăvească de stricăciune, să ne eliberăm de moarte, să fim dezlegați de legăturile păcatului, să nu mai împărățească asupra noastră moartea, să nu ne stăpânească tirania realității, a patimilor… Când va veni la noi Împărăția lui Dumnezeu, toate cele ce ne stăpânesc până atunci vor dispărea… Moartea se va goli de putere, stricăciunea va pieri când va împărăți peste noi viața și va fi stăpână nestricăciunea” – spune Sfântul Grigorie de Nyssa.

Tomaš Špidlik găsește câteva caracteristici ale rugăciunii liturgice.

Caracterul comunitar arată faptul că oamenii se adună la un loc spre a se ruga împreună în unitate (cel ce îi unește fiind Duhul Sfânt).

“Citirile, cântările, rugăciunile, rugămințile în Biserică sunt glasul sufletelor noastre… ele sunt glasul întregii noastre omeniri… aceste rugăciuni și aceste cântări sunt minunat de frumoase, sunt respirația Duhului Sfânt.”

Caracterul doxologic arată că Sfânta Liturghie arată strălucirea slavei lui Dumnezeu.

“Liturghia evocă toate marile fapte de mântuire ale lui Dumnezeu; din cuvintele și riturile sale simbolice transpare slava cerească a Mântuitorului făcută văzută pe pământ.”

În Sfânta Liturghie toate dau slavă lui Dumnezeu prin om:

„Creația nu-l cinstește pe Făcătorul prin ea însăși, ci prin mine cel prin care cerurile laudă numele lui Dumnezeu. Prin mine luna aduce laudă Domnului, prin mine apele și ploaia, roua și toate celelalte îl cinstesc și i se închină lui Dumnezeu.”

O rugăciune la Sfințirea Aghiasmei Mari arată doxologia la care participă întreaga creație văzută și nevăzută (ca și la Sfânta Liturghie).

“Mare ești Doamne, și minunate sunt lacrimile Tale, și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale.

Că Tu, cu voia Ta, pe toate le-ai adus dintru neființă întru ființă. Cu puterea Ta ții făptura și cu purtarea Ta de grijă chivernisești lumea. Tu din patru stihii ai întocmit făptura și cu patru vremi ai încununat curgerea anului.

De Tine se cutremură toate puterile îngerești

Pe Tine te laudă soarele

Pe tine te slăvește luna

Ție se supun stelele

Pe Tine te ascultă lumina

De Tine se înfricoșează adâncurile

Ție îți slujesc izvoarele

Tu ai întins cerul ca un cort

Tu ai întărit pământul peste ape

Tu ai îngrădit marea cu nisip

Tu ai revărsat văzduhul spre suflare.

Ție îți slujesc puterile îngerești și cetele arhanghelilor Ție Ți se închină. Heruvimii cei cu ochi mulți și serafimii cei cu câte șase aripi, împrejur stând și zburând, de frica slavei Tale celei neapropiate se acoperă…

Prin lucruri, îngeri și oameni, prin cele văzute și nevăzute, slăvit fie numele Tău, împreună cu al Tatălui și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin.”

Caracterul contemplativ presupune ținerea minții spre Dumnezeu pe tot parcursul Liturghiei.

Această contemplare se face prin rugăciuni, cântări liturgice, icoane, acte simbolice ce amintesc toate de Lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu.

„Liturghia este o acțiune în vederea contemplației” spune R. Arnou

Teodor al Mopsuestiei spune:

„Arhiereul îndeamnă poporul „sus să avem inimile” pentru a însemna faptul că dacă suntem socotiți vrednici a săvârși această înfricoșătoare liturghie pe pământ, trebuie să privim în sus, spre cer.”

Caracterul mistic al liturghiei arată caracterul ei de taină.

„Liturghia se săvârșește într-o împletire de mister (supra-rațional) și simbol (infra-rațional)”

Preotul Stăniloae vorbește despre „mysterium tremendum” – taina care ne face să ne cutremurăm, centrul liturghiei: jertfa lui Hristos.

„Un mysterium tremendum – care pe de o parte ne uimește, pe de alta ne umple de recunoștință și iubire nețărmurită, prin iubirea personală arătată de El. Ne trezește frica cunoscându-ne nevrednicia la apropierea de acest mister, dar nu ne oprește de la această apropiere.

Ambianța de taină (de mister) e dată și prin aceea că Liturghia pământească e o umbră a celeia cerești amintește Sfântul Ioan Gură de Aur.”

Caracterul alegoric al Sfintei Liturghii este explicat de Nicolae Cabasila:

„E un vechi obicei de a istorisi, a povesti sau a prooroci prin acte simbolice; bunăoară profetul Ieremia vrând să vestească robia evreilor s-a legat singur cu lanțuri… se povestește de asemenea că unul dintre de Dumnezeu – purtătorii părinți, fiind întrebat ce este un călugăr n-ar fi răspuns nimic, ci scoțându-și haina ar fi călcat-o în picioare… Tot așa închipuiește și preotul jertfa Mântuitorului istorisind-o prin cuvinte și înfățișând-o prin acte simbolice, atât cât se poate înfățișa așa ceva într-o astfel de materie.”

„În rânduiala sfintei slujbe s-a văzut înscrisă în pâine, ca pe o tăbliță, întreaga iconomie a lui Hristos: L-au văzut pe Dânsul, ca într-o icoană, mai întâi prunc, apoi dus la moarte, răstignit și împuns în coaste, apoi am văzut cum pâinea s-a prefăcut în însuși preasfântul trup, care a pătimit cu adevărat cele de mai sus și apoi a înviat, s-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui”

Caracterul de anamneză și euharistie – se referă la faptul că Sfânta Liturghie reînvie faptele mântuitoare ale lui Dumnezeu. Nu sunt reamintite ci retrăite în veșnicie aceste fapte (iar euharistia este mulțumire la darurile date de Domnul nostru Iisus Hristos – prin transfigurarea sinelui și revenirea la starea de har).

O rugăciune a Marelui Vasile (de mulțumire după dumnezeiasca împărtășanie) exprimă clar acest caracter de anamneză și euharistie:

„Mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeul meu, că nu m-ai lepădat pe mine păcătosul, ci părtaș a fi Sfintelor Tale Taine m-ai învrednicit. Mulțumesc Ție că pe mine, nevrednicul, a mă împărtăși cu preacuratele Tale Daruri m-ai învrednicit.

Ci, Stăpâne, iubitorule de oameni, care pentru noi ai murit și ai înviat și ai dăruit nouă aceste înfricoșătoare și de viață făcătoare Taine, spre binefacerea și sfințirea trupurilor noastre dă să-mi fie și mie acestea spre tămăduirea sufletului și a trupului, spre izgonire a tot potrivnicul, spre luminarea ochilor inimii mele, spre împăcarea sufleteștilor mele puteri, spre credință neînfruntată, spre dragoste nefățarnică, spre desăvârșirea înțelepciunii, spre paza poruncilor Tale, spre adăugirea dumnezeiescului Tău har și spre dobândirea Împărăției Tale. Ca întru sfințenia Ta cu acestea fiind păzit să pomenesc harul Tău pururea și să nu mai viez mie ci Ție, Stăpânului și Binefăcătorului nostru.

Și așa ieșind dintru această viață întru nădejdea vieții cele vașnice, să ajung la odihna cea de-a pururea, unde este glasul cel neîncetat al celor ce Te laudă și dulceața cea fără de sfârșit a celor ce văd frumusețea cea nespusă a feței Tale. Că tu ești dorirea cea adevărată și veselia cea nespusă a celor ce Te iubesc, Hristoase Dumnezeul nostru, și pe Tine Te laudă toată făptura în veci, Amin.”

Caracterul escatologic sau de așteptare a parusiei și de transcendere a timpului acestuia și trăirea în timpul veșniciei, al „Împărăției Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”.

„Aștept învierea morților și viața veacului ce va să vină” – mărturisim în Crez la Sfânta Liturghie.

Ne închinăm spre Răsărit pentru că dintr-acolo va veni Mântuitorul.

„Sus să avem inimile” suntem iarăși îndemnați la Sfânta Liturghie.

„Întru Împărăția Ta când vei veni, pomenește-ne pe noi, Doamne”. (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur)

Sfânta Liturghie sărbătorește Paștile, ziua Învierii, ziua a opta, ce depășește spațiul acestei lumi, îl transcende.

Caracterul epicletic – sau de pogorâre a Sfântului Duh e ilustrat de Sfântul Ioan Gură de Aur:

„Cincizecimea e un praznic neîncetat – dacă Duhul n-ar fi de față, Biserica n-ar exista.”

În Sfânta Liturghie apare o situație paradoxală în timpul epiclezei: deși e conștientă de prezența Duhului Sfânt, Biserica totuși îl invocă ca El să vină nu numai asupra darurilor euharistice ci și peste noi toți.

„Încă aducem această slujbă duhovnicească și fără de sânge și Te chemăm, Te rugăm și cu umilință la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste daruri ce sunt puse înainte”. (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur)

Caracterul sacramental – se referă la faptul că în centrul Sfintei Liturghii stă Sfânta Taină a Împărtășaniei (Euharistiei). “Momentul culminant în Sfânta Liturghie este unirea cu Domnul Hristos prin împărtășirea de trupul și de sângele Lui, în care ni se comunică toată dragostea Lui față de noi și față de Tatăl, ca să ne umple și pe noi de dragostea față de Tatăl. Prin aceasta, trupul Lui pune în trupul nostru sămânța învierii și a vieții de veci, hrănită de iubirea nesfârșită. Căci tot ce se săvârșește pe pământ în trupul nostru prin sufletul nostru are repercusiuni în sufletul nostru, întipărindu-se în el ca într-o rădăcină a trupului. De aceea trupul înviat al Domnului Hristos primit în trupul nostru își întinde efectul până în sufletul nostru , dacă primim trupul Domnului cu credință , ca de acolo să-și poată manifesta în ziua cea de apoi puterea de reconstituire a sufletului nostru reînviat “

Liturghia sacramentală este impuls pentru continuarea liturghiei personale și celei cosmice .

Prin participarea la cea sacramentală ne tragem suflul , puterea de a le continua pe celelalte într-o liturghie de după liturghie .

Timpul

Introducere

„Tristețea cea mai profundă a existenței umane își are originile în Timp: nu-l putem nici opri, nici întoarce înapoi, totul trece, dispare, se îndreaptă spre sfârșitul implacabil. Mai mult, timpul este iluzoriu. Sf. Augustin în „Confesiunile” sale a demonstrat în mod genial că din cele trei componente ale timpului, nici una nu există: viitorul – una ce nu există încă, trece prin prezent, clipă insesizabilă în rapiditatea sa trecătoare pentru a deveni imediat trecut și pentru a dispărea în una ce nu există”.

Fericitul Augustin afirmă că “lumea și timpul au fost create împreună”, ceea ce înseamnă că însuși principiul timpului este bun, că viața în Rai și din Împărăția lui Dumnezeu există în propriul său timp, adică în ordinea proprie succesiunii evenimentelor.

Paul Evdokimov afirmă că „trebuie făcută o deosebire între timpul profan, plin de păcate, timpul negativ al căderii și timpul sfânt, răscumpărat, creat spre mântuire”.

Așadar odată cu căderea omului, însuși timpul decade, devine profan.

„Acestui timp profan, bolnav, matematic, descompus în clipe separate, acestei durate temporale nedesăvârșită îi anunță îngerul din Apocalipsă sfârșitul și trecerea spre durata desăvârșită spre plinirea calitativă a timpului în care acesta se desăvârșește ( spre eternitate –n.n.)

[…]Eternitatea creaturilor nu înseamnă absența timpului și nici sfârșitul timpului nostru, ci forma sa pozitivă. Este timpul în care trecutul se păstrează întreg, iar prezentul se deschide spre nemurirea veacurilor: este “memorialul Împărtășirii, faptul de a se raporta la Dumnezeu, de a fi în întregime prezent în fața lui Dumnezeu cel Veșnic.”

Paul Evdokimov rezumă câteva forme de timp trăite de-a lungul vremii de omenire.

“Timpul ciclic al astrelor, orânduit de anotimpuri cosmice pe care-l traduc ceasornicele noastre iar reprezentarea sa grafică este o curbă închisă ascunsă ei însăși, șarpele care-și mușcă coada, cercul vicios al eternei reîntoarceri fără ieșire. “Nimic nou sub soare” afirmă Eclesiastul. Timpul închis, ca și zeul Cronos, se hrănește cu proprii copii – clipele – el cronometrează rece, matematic “repetițiile” și provoacă spaima absurdului, ca cea a lui Pascal dinaintea infinitului spațial. Acele se mișcă mereu și nu duc nicăieri.

“Pământul s-a refăcut poate de milioane de ori: a înghețat, s-a dezghețat, s-a dezagregat, apoi s-a descompus în elementele sale, după aceea apele îl acoperă iarăși. A apărut o cometă, apoi un soare din care s-a rupt un glob pământesc. Acest ciclu se repetă probabil de nenumărate ori, sub aceeași formă, până în cele mai mici amănunte. Te plictisești de moarte…” afirmă Ivan în romanul “Frații Karamazov”.

A doua formă de timp – timpul istoric, bergsonian, a cărui prezentare grafică e o linie ce se prelungește la infinit, dar posedă măsuri diferite. Epocile păstrează propriul lor ritm – accelerat sau încetinit. Experiențele asupra cicatrizării rănilor arată un timp biologic foarte subiectiv în funcție de vârsta rănitului, după cum suferința sau bucuria modifică scurgerea timpului – îl face imperceptibil sau infinit de lung.

Este așa-zisul timp psihologic definit și în psihologie.

A treia formă de timp este cea existențială: fiecare moment poate să-și deschidă lăuntrul unei alte dimensiuni – ceea ce ne dă putința să trăim veșnicia prezentă într-o clipă sau “prezentul etern”. Acesta este timpul sacru sau liturgic. Participarea sa la ceva absolut deosebit îi schimbă natura. Eternitatea nu este nici înaintea timpului și nici după el ci este acea dimensiune față de care timpul se poate deschide.”

Așadar, trăind în timpul liturgic, omul se transcende spre eternitate.

Timpul liturgic

În timpul liturgic ne deschidem, cum spune părintele Stăniloae, eternității prin Mântuitorul Iisus Hristos.

Noi suntem contemporani cu Mântuitorul Iisus Hristos.

Nu este vorba despre o reversibilitate a timpului.

Noi nu ne întoarcem în trecut ci retrăim evenimentele mântuitoare.

În fond, Teodor Studitul spune că “Sfânta Liturghie este o recapitulare a întregii iconomii a mântuirii”. Așadar trăim concentrat întreaga istorie a mântuirii.

“Memoria noastră ne oferă prezența omogenă a trecutului ca amintire, imaginea sa fixată – memorialul liturgic merge mai departe și conține nu imaginea trecutului ci însăși evenimentele.

Prin puterea tainei liturgice, timpul se deschide iar noi suntem proiectați în locul în care veșnicia se încrucișează cu timpul și devenim astfel contemporanii reali ai evenimentelor biblice…”

Nu e vorba de o repetiție continuă a unor evenimente ci totul rămâne odată pentru totdeauna.

Sf. Ioan Gură de Aur spune că “noi aducem aceeași jertfă nu astăzi una și mâine alta”, iar Teodor de Mopsuestia subliniază: “Nu este ceva nou, ci este liturghia care s-a săvârșit în cer”.

“Toate Sfintele Cine ale Bisericii nu sunt decât o singură Cină unică și veșnică, cea a lui Hristos în cămara cea de sus, din cer.

Același act dumnezeiesc s-a petrecut într-un anumit moment din istorie și se oferă mereu în Taină. El are puterea să deschidă timpul și să sălășluiască în lăuntrul fiecărei clipe, ca adevăratul conținut al tuturor clipelor.

În dimensiunea liturgică, fiecare clipă este aproape, căci conținutul ei este prezent în toate celelalte:

Condacul Înălțării zice: “Înălțatu-Te-ai la cer Hristoase Dumnezeul nostru ca să nu te mai îndepărtezi de el și zici celor care Te iubesc: Eu sunt cu voi”.

Tot așa: “Tu ești în mormânt cu trupul, în Iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul. Cela ce stai pe scaunul slavei cu Tatăl și cu Duhul, Cela ce umpli pe toate și ești fără de margini”.

Iar în rugăciunea dinaintea împărtășirii auzim:

“Cela ce ești în ceruri împreună cu Tatăl și aici nevăzut, de față cu noi”.”

În viziunea Păstorului lui Herma, Biserica este veșnic tânără căci timpul nu-i lovește firea ei veșnic tânără.

“Iată m-a întâlnit o fecioară împodobită ca și cum ar fi ieșit din cămara de nuntă, și era toată îmbrăcată în alb, cu încălțăminte albă; acoperită până la frunte și pe cap avea o bonetă; părul capului îi era alb. Știam din vedeniile de mai înainte că era Biserica.”

Sfânta Liturghie, prin prezența Mântuitorului Iisus Hristos, valorifică orice fracțiune a timpului făcând-o timp sacru și “răspunde pe pământ nostalgiei noastre după veșnicie.”

Ce este această nostalgie după veșnicie – nu este altceva decât dorul de a fi, și nu suntem decât în Dumnezeu.

“Toate cele nemuritoare, și însăși nemurirea, toate cele ce viețuiesc și însăși viața, toate cele sfinte și însăși sfințenia, toate cele virtuoase și însăși virtutea, toate cele ce există și însăși existența e vădit că sunt lucrurile lui Dumnezeu. Dar unele au început să existe în timp, căci a fost o dată când nu erau, iar altele n-au început să existe în timp, căci n-a fost vreodată când nu era virtute și bunătate, sfințenie și nemurire. Și cele care au început în timp sunt și se numesc prin participarea la cele ce n-au început în timp. Căci Dumnezeu este ziditorul a toată viața, nemurirea, sfințenia și virtutea. Iar El este deasupra ființei tuturor celor ce sunt cugetate și numite.”

Caracterul recapitulativ

“Sfânta Liturghie este un fel de rezumat al celorlalte sfinte slujbe în înțelesul că în Sfânta Liturghie se prezintă evenimentele de mântuire ce țin de religia ortodoxă.

Sfânta Liturghie este o sărbătoare cuprinzătoare. Sărbătorim evenimente legate de mântuirea noastră, evenimente care au dus la mântuirea obiectivă , la mântuirea în general a credincioșilor și totodată Sfânta Liturghie este și un prilej de sărbătoare a oamenilor lui Dumnezeu, a Maicii Domnului, a sfinților, așa încât anul bisericesc, în cele din urmă se rezumă în fiecare Sfântă Liturghie cu tot ce are el sărbătoresc, anume de peste ani. De câte ori luăm parte la Sfânta Liturghie, luăm parte la toate sărbătorile pe care le avem în cursul unui an bisericesc, iar aceasta în scurt timp și cu participarea câtă o avem noi la aceste evenimente și la aceste sărbători.

Sfânta Liturghie este o sărbătoare cuprinzătoare în înțelesul că în ea se rezumă într-un timp scurt ceea ce s-a întâmplat în timpi mai îndelungați. Nu trebuie să așteptăm Paștile până când mai vin odată Paștile pentru că fiecare Sfântă Liturghie e și Sfintele Paști. Nu trebuie să așteptăm până când va veni Vinerea cea Mare, pentru că fiecare Sfântă Liturghie este Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos. Nu trebuie să așteptăm Cina cea da Taină până în Joia Mare de anul viitor de pildă, pentru că Sfânta Liturghie este și Cina cea de Taină… și tot așa este și Înălțarea Domnului, și Întâmpinarea Domnului și Parusia însăși…”

Nicolae Cabasila deslușește:

“Taina iconomiei lui Hristos este simbolizată prin însăși jertfa Sfintei Liturghii .Dar ea este simbolizată și prin cele ce se săvârșesc și se rostesc atât înainte cât și după jertfă. Anume : Jertfa vestește moartea, învierea și înălțarea Domnului, deoarece cinstitele daruri se prefac în însuși dumnezeiescul Trup și Sânge, cu care El a înviat și S-a înălțat la ceruri; cele dinainte de Jertfă închipuiesc cele petrecute înainte de moartea Domnului adică întruparea, ieșirea la propovăduire și arătarea cea desăvârșită în lume; iar cele de după jertfă amintesc făgăduința Tatălui, cum a numit-o Domnul însuși, adică Pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli și aducerea neamurilor la Dumnezeu prin părtășia lor cu El printr-înșii.

Astfel întreaga slujbă este ca un curs unitar de istorie sfântă ce păstrează de la început până la sfârșit armonia și întregimea, încât fiecare din cele ce se săvârșesc sau se rostesc aduce partea sa de împlinire la întregul slujbei. De pildă psalmii antifonici ce se cântă la începutul Liturghiei închipuiesc cea dintâi treaptă a iconomiei lui Hristos; iar cele următoare, adică citirile din Sfânta Liturghie și celelalte închipuiesc treapta a doua.”

În Sfânta Liturghie ni se deslușește taina Întrupării Mântuitorului.

“Cât de mult s-a apropiat de noi Domnul prin întrupare! Îl gustăm, Îl mâncăm, Îl respirăm, ne îmbrăcăm în El! O, ce minunată îmbrăcăminte, preafrumoasă, nestricăcioasă, pașnică, desfătătoare, caldă, luminoasă, întăritoare a sufletului.”

Sfântul Maxim ne arată importanța tainei Întrupării:

“Taina întrupării Cuvântului cuprinde în sine înțelesul tuturor ghiciturilor și tipurilor din Scriptură, și știința tuturor făpturilor văzute și cugetate. Căci cel ce a cunoscut taina Crucii și a mormântului a înțeles rațiunile cele mai înainte spuse; iar cel ce a cunoscut înțelesul tainic al Învierii a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a întemeiat toate cele de mai înainte.”

Iar nota părintelui Stăniloae ne limpezește :

“ Întruparea Domnului este centrul, sensul și scopul lumii ba moartea și învierea lui Hristos sunt numai forma concretă a legii universale în general, chiar făcând abstracție de păcat Desigur, Sfântul Maxim nu exclude păcatul – dar modelează legea întrupării după legea firii, ba aceasta e întocmită în sfatul dumnezeiesc în vederea aceleia. Lumea este prin natura ei destinată să fie jertfită lui Dumnezeu și de aceea mântuirea lui Hristos are forma morții ca jertfă; dar destinația aceasta s-a dat lumii în vederea tainei lui Hristos […] sau pe un plan mai înalt, voluntar și duhovnicesc, Hristos împlinește o lege pe care involuntar și natural trebuie să o împlinească toată zidirea. Este o lege supremă, după care tot ce este muritor trebuie să moară pentru a primi nemurirea, neputând coexista elementul muritor cu cel nemuritor în aceeași ființă […] Sau altfel: Făptura ori se mistuie duhovnicește ca omagiu adus lui Dumnezeu, dacă vrea să trăiască prin El, sau e omorâtă de păcat și pedeapsă. Ea trebuie să aleagă o moarte: sau moartea spre viață sau moartea spre moarte.”

Pluralitatea de planuri: veșnic – vremelnic

“În Biserică nu există prezent, trecut sau viitor. În Biserică, timpul nu este împărțit nici în ore, nici în minute, nici în ani, nici în secole. La noi acasă, adică în Biserică, […] trăiam în timpul dintru început, în timpul lui Dumnezeu, în veșnicie.”

În timpul Sfintei Liturghii toate rugăciunile au ca miez cererea de transfigurare, de participare la veșnicia lui Dumnezeu – a întregii omeniri – (supusă vremelniciei, căderii).

Iată de exemplu una din rugăciunile Sfintei Liturghii:

“Adu-ți aminte Doamne de cei din pustie și din munți și din peșteri și din crăpăturile pământului… Adu-ți aminte Doamne, de poporul ce stă înainte și de cei ce din binecunoscute pricini nu s-au întâmplat aici. Cămările lor le umple de tot binele; căsniciile lor în pace și în unire le păzește, pe prunci îi crește, tinerețile le călăuzește, bătrânețile le întărește, pe cei slabi de suflet îi îmbărbătează, pe cei risipiți îi adună. Pe cei bântuiți de duhuri necurate îi slobozește; cu cei ce călătoresc împreună călătorește; văduvelor le ajută; pe orfani îi apără; pe cei robiți îi izbăvește, pe cei bolnavi îi tămăduiește.

Adu-ți aminte Doamne, de cei ce sunt în judecăți în închisori, în prigoniri, în amară robie și în orice fel de necaz, nevoie și strâmtoare; de toți cei ce au nevoie de marea Ta milostuire, de cei ce ne iubesc și de cei ce ne urăsc pe noi, de cei ce ne-au poruncit nouă nevrednicilor să ne rugăm pentru ei.

Și pe cei ce nu i-am pomenit, din neștiință sau uitare, sau pentru mulțimea numelor lor, Tu însuți îi pomenește, Dumnezeule, Cel ce știi vârsta și numirea fiecăruia, Cel ce știi pe fiecare din pântecele maicii lui. Că Tu ești, Doamne, ajutorul celor fără de ajutor, nădejdea celor fără de nădejde, izbăvitorul celor înviforați, limanul celor ce călătoresc pe ape, doctorul celor bolnavi, Însuți tuturor toate le fii, Cel ce știi pe fiecare și cererea lui, casa și trebuința lui.

Izbăvește, Doamne, toate orașele și satele de foamete, de ciumă, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de năvălirea asupra noastră a altor neamuri și de războiul dintre noi.

Pe noi toți ne primește în Împărăția Ta, fii ai luminii și fii ai zilei arătându-ne…” (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur)

Preotul Gheorghiu arată cum slujitorul lui Dumnezeu, preotul, este tată al tuturor creștinilor (din toate timpurile) iar a fi creștin e sinonim cu eternitatea.

“Adevărul e că viața oricărui creștin, chiar și a celui mai mic, începe nu de la data nașterii sale ci de la facerea lumii.

Așa cum nu există în natură atomi în stare liberă, tot așa nu există creștini autonomi, singuratici. Viața creștinului începe odată cu facerea întâiului om. Istoria lumii face parte integrantă, inseparabilă din viața personală a fiecărui creștin. Viața unui om nu poate fi localizată într-un singur spațiu, într-un singur timp. Pentru a face biografia unui om trebuie abolite noțiunile de timp și spațiu care separă orice creștin, ești contemporan cu primul om și cu toți oamenii din toate vremurile și din toate pământurile locuite… Un creștin trăiește deodată în toate timpurile prezente, trecute și viitoare și pretutindeni acolo unde există oameni. Istoria unui creștin este întreaga istorie a lumii cu cele șapte zile ale creației, și cu ultima zi, cea a creației celei noi realizate prin Înviere.”

Cu această explicație, copilul Virgil Gheorghiu înțelege pluralitatea de planuri de la Sfânta Liturghie:

“În fiecare duminică, la săvârșirea Sfintei Liturghii, ghiceam prezența alături de îngeri, a tuturor oamenilor satului morți și îngropați în jurul casei noastre sau alături de ei și de îngeri la sinaxă se aflau nevăzuți și creștinii satului nostru care aveau să se nască în zilele, în anii și în veacurile ce vor veni.”

În Sfânta Liturghie, alături de îngeri și oameni participă și Maica Domnului cu toți sfinții mijlocind înaintea Mântuitorului (celui aflat în chip de jertfă în altar) pentru toți creștinii.

Iată relatarea despre minunea arătării Maicii Domnului la Biserica din Vlaherne :

“În zilele împăratului Leon cel Înțelept (886-912), în Constantinopol, spre duminică, făcându-se priveghere de toată noaptea în cinstita Biserică a Vlahernei, întru slava Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. La întâia zi a lunii octombrie și de față stând mulțimea poporului, fiind ca la patru ceasuri din noapte, Sfâtul Andrei, împreună cu ucenicul său Epifanie, și-au ridicat ochii în sus și au văzut pe Împăratul cerului, pe acoperitoarea a toată lumea, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu stând în văzduh și rugându-se. Și era ea strălucind de lumină ca soarele și acoperind poporul cu cinstitul ei omofor, împreună cu oștirile cerești și cu mulțimea de sfinți, care în haine albe și cu cucernicie stăteau împrejurul ei, dintre care doi erau mai aleși: Sfântul Ioan Înaintemergătorul și Sfântul Evanghelist Ioan. Pe aceasta văzând-o Sfântul Andrei a zis către ucenicul său, fericitul Epifanie: «Oare vezi frate pe Împărăteasa și Doamna tuturor care se roagă pentru toată lumea?» Iar el a zis: «O văd Sfinte Părinte, și mă înspăimântez că o văd acoperind pe oamenii ce sunt în Biserică, cu cinstitul ei omofor, ce strălucește mai mult decât soarele»

Și s-au auzit graiurile cele cu umilință ale rugăciunii ei către preaiubitul său Fiu și Dumnezeul nostru Iisus Hristos: “Împărate ceresc, primește pe tot omul cel ce Te slăvește pe Tine și cheamă întru tot locul Preasfântul numele Tău. Și acolo unde se face pomenirea numelui meu, pe acel loc îl sfințește și preaslăvește pe cei ce Te preaslăvesc și rugăciunile celor ce cu dragoste mă cinstesc pe mine, Maica Ta, și făgăduințele, primește-le toate și din toate nevoile și răutățile îi izbăvește.”

Iată și alte arătări ale Maicii lui Dumnezeu făcute în timpul Sfintei Liturghii :

“O femeie evlavioasă ce se chema Maria din Tarascon, fiind într-o cetate ce se chema muntele Pesulanului a mers la Biserică să se roage lui Dumnezeu. Când au început să se roage, în acea Biserică tocmai se auzeau antifoanele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și a văzut-o ascultând antifoanele până la sfârșit, după care iar s-a înălțat la cer.”

Dar în timp ce ne rugăm, îngerii înșiși se roagă:

“Era în Franța o cetate ce se chema Svesion. De ziua Adormirii Maicii Domnului, călugării făceau utrenia într-un munte din apropierea acelei cetăți, unde viețuise mai înainte un sihastru. În acel timp oamenii au auzit cum îngerii cântau foarte frumos antifoanele închinate spre lauda Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu.”

O altă minune întâmplată la o Sfântă Liturghie arată cum Maica Domnului ajută celui îndoielnic să înțeleagă Taina Sfintei Liturghii (Minunea 260).

“Un preot din Alamania, foarte îmbunătățit cu viața de se chema Pelaghie, care avea mare evlavie și dragoste către Maica Domnului… vrăjmașul i-a semănat un gând cu totul păgânesc: «Cum este cu putință să se facă pâinea Trupul Mântuitorului Iisus Hristos, iar vinul sângele Lui. ȘI dacă Fecioara a născut numai un Fiu Care de voie pătimind s-a îngropat și numai o dată a înviat, cum se poate să se schimbe pâinea în Trupul lui Dumnezeu și să pătimească patima în fiecare zi?»

Și s-a rugat către Preasfânta să-i deslușească lui taina aceasta.

Și așa de mult s-a rugat Pelaghie cu lacrimi, cu post și privegheri că odată după ce s-au săvârșit cele sfinte când a strigat «Mai ales pentru Preasfânta, Preacurata…» s-a făcut nevăzut Sfântul Trup de dinaintea lui. Atunci, îngrozit și îngrijorat foarte, a plâns cu amar și s-a rugat Maicii să mijlocească pentru el și să fie iertat.

Apoi, preotul cel evlavios a văzut înaintea Sfintei Mese pe Împărăteasa îngerilor cea Preaslăvită care avea în brațele ei un prunc mic, negrăit de frumos, pe Dumnezeul nostru Iisus Hristos și i-a zis lui:

“Pruncul acesta este Făcătorul și Ziditorul lumii, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu și Om desăvârșit. Pe acesta L-am zămislit din Duh Sfânt și L-am născut fără de stricăciune, rămânând Fecioară.

Acesta a pătimit și a murit pe Cruce ca un om pentru mântuirea lumii și a înviat și s-a înălțat la cer și șade de-a dreapta Tatălui ca unul ce este de o ființă cu Dânsul și împreună pe scaun șezător; pentru aceasta iarăși are să vină să judece toată lumea. Acesta și acum, în fiecare zi, pentru milostivirea Lui și pentru multă bunătate se pogoară cu negrăit și minunat chip în chipul pâinii și al vinului, pentru multa dragoste pe care o are pentru voi oamenii și vi se dă spre mâncare și băutură, spre sfințenia sufletului vostru.

Pipăie-L pe El și fără de frică îl cearcă, pentru ca să cunoști cum că este adevărată privirea și nu nălucire, ci trup adevărat cu carne și cu sânge, după cum l-am cunoscut. Și așa se face și pâinea și vinul cu care săvârșiți Sfânta Liturghie. Însă pentru că firea omenească nu poate ca să mănânce carne crudă și să bea sânge, pentru aceasta, prin nespusa Lui înțelepciune, Cel întristat Milostiv și Atotputernic se schimbă în pâine și vin pentru ca să-l primească fiecare cu dorință și cu dragoste. Împărtășește-te dar cu Dânsul cu credință și cu evlavie căci cine se împărtășește cu vrednicie cu El se face părtaș Dumnezeieștii Lui slave.

Acestea zicând Stăpâna cea mult-lăudată a pus dumnezeiescul Prunc pe Sfânta Masă și închinându-I-se Acestuia cu multă evlavie și smerenie s-a făcut nevăzută.

Iar preotul cu frică și cu bucurie multă luând pe acel dumnezeiesc Prunc și sărutându-L cu evlavie și cu smerenie a cunoscut că într-adevăr era un Prunc trupesc viu. Atunci L-a pus pe Sfânta Masă cu multă veselie și căzând la pământ acesta a zis cu lacrimi:

“Cred , Doamne , și mărturisesc că Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Cel ce Te-ai născut din Pururea Fecioara Maria și mulțumesc milostuirii Tale și preacuratei Maicii Tale pentru al cărei dar m-am învrednicit azi, eu nevrednicul și mă iartă pe mine pentru necunoștința mea cea dinainte. Și după cum m-ai învrednicit și Te-am văzut pe Tine cu trup, cum Te-ai născut din Fecioara așa iarăși pentru rugăciunea ei mă învrednicești să mă împărtășesc cu Tine, nu ca și cu un prunc, după cum și mai înainte.”

Așa rugându-se cu credință, s-a ridicat și a văzut iarăși Sfânta Pâine după cum a fost mai înainte și s-a împărtășit veselindu-se.”

“În ce strânsă apropiere se află unii față de alții locuitorii cerului și cei ai pământului, și Maica Domnului și toți sfinții și noi toți creștinii ortodocși atunci când se săvârșește dumnezeiasca, universala, mai presus de ceruri și a-toate-obștească liturghie! Dumnezeule, ce comuniune plină de bucurie și de-viață-făcătoare!”

Transcenderea timpului – ziua a opta

“Fiecare Sfântă Liturghie este o rază din Paștile cele mari și preasfințite, este o înainte-gustare a Paștilor cele veșnice. Noi credem că în veșnicie vom fi într-o plăsmuire neîncetată a Sfintelor Paști.”

Iată bucuria Paștilor ilustrată de Sfântul Ioan Gură de Aur (bucurie a fiecărei Sfinte Liturghii):

“De este cineva creștin bun și iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun și luminat. De este cineva slugă înțeleaptă să intre întru bucuria Domnului .

De s-a ostenit cineva postind, să-și ia dinarul.

De a lucrat cineva din ceasul întâi, să-și ia acum plată dreaptă; de a venit cineva după ceasul al treilea, mulțumind să prăznuiască; de a ajuns cineva numai după ceasul al șaselea, de nimic să nu se îndoiască, pentru că de nimic nu se va păgubi; de s-a lipsit cineva și de ceasul al nouălea, să se apropie, de nimic îndoindu-se; de a ajuns cineva numai în ceasul al unsprezecelea să nu se teamă că a zăbovit.

Că milostiv fiind Stăpânul, primește pe cel din urmă ca pe cel dintâi, odihnește pe cel din al 11-lea ceas ca și pe cel ce a lucrat în ceasul cel dintâi, pe cel din urmă îl miluiește și pe cel dintâi îl mângâie, aceluiași plătește și acestuia dăruiește; faptele le primește, voința o cuprinde; El cinstește osteneala, laudă buna odihnă.

Pentru aceasta intrați toți întru bucurie Domnului vostru: și cei dintâi ca și cei din urmă luați plată, bogații și săracii, împreună dănțuiți, cei ce v-ați înfrânat și cei leneși cinstiți ziua; cei ce ați postit și cei ce n-ați postit veseliți-vă astăzi…

Masa este plină, ospătați-vă toți! Vițelul este mare, nimeni să nu iasă flămând!

Toți să vă îndulciți de ospățul credinței; toți să luați bogăția bunătății!

Nimenea să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat Împărăția tuturor.

Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că iertarea a strălucit din mormânt.

Nimenea să nu se teamă de moarte, că ne-a slobozit pe noi moartea Mântuitorului.

Stinsu-o-a pe ea Cel ce a fost ținut de ea.

Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât la iad.

Amărâtu-L-a pe El, Cel ce l-a făcut să guste din Trupul Său.

Și aceasta mai înainte cunoscând, Isaia a strigat:

“Iadul s-a tânguit pentru că a fost batjocorit, batjocoritu-s-a că s-a surpat, batjocoritu-s-a că a fost înlănțuit. Luat-a un trup și s-a văzut în fața lui Dumnezeu, luat-a pământ și s-a întâlnit cu cerul; luat-a ceea ce este văzut și a căzut în ceea ce este nevăzut.

Unde-ți este moarte boldul? Unde-ți este, iadule, biruința?

Sculatu-s-a Hristos și au căzut dracii.

Înviat-a Hristos și se bucură îngerii.

Înviat-a Hristos și viața saltă de bucurie.

Înviat-a Hristos și nici un mort nu este în groapă.

Că Hristos înviind din morți s-a făcut Începutul Învierii celor adormiți.

Aceluia este slava și cinstea în vecii vecilor – Amin.”

“Ziua a opta este ziua care urmează după sâmbătă, sâmbăta e ziua a șaptea, ziua în care a terminat lumea aceasta și s-a crezut că lumea aceasta s-a terminat, e odihna, s-a odihnit Dumnezeu. Sâmbăta, sabat însemnează odihna […] Dar pe urmă s-a văzut că lumea aceasta a căzut în păcat și atunci a trebuit să vină o altă lume, să vină Hristos, care să de pășească această lume înviind pe morți. Hristos a fost mort sâmbăta, dar tocmai de atunci a venit și învierea. În ziua a opta începe o lume nouă. Și lumea aceasta va fi deplină; ziua luminii și ziua învierii va fi când vom învia toți […] Trăim zorii zilei a opta, ne creștem spre ziua a opta, de aceea avem și noapte și zi, dar apoi materia va fi totuși schimbată și vom trăi în lumină […] Ziua a opta, deocamdată, Hristos a adus-o pe plan spiritual. Trăim și acum în Hristos Cel înviat în rând cu noi. Trăim și acum oarecum veșnicia, dar atunci se va termina tot ce este în ziua a șaptea și vom trăi în ziua a opta zi neînserată. De aici a luat și știința semnul de infinit, care este un opt întors. Asta înseamnă infinitul luminii. Nu mai putem să ajungem la marginea iubirii, la marginea luminii, nu mai suntem amenințați cu moarte, timpul e depășit.”

Sfântul Maxim deslușește și el înțelesul zilelor a șasea, a șaptea și a opta:

“Ziua a șasea după Scriptură arată împlinirea celor ce sunt sub fire. A șaptea pune capăt (circumscrie) mișcării temporale, iar a opta închipuiește felul stării celei mai presus de fire și de vreme.”

Părintele Stăniloae comentează într-o notă:

“Prin icoana zilelor a șasea, a șaptea și a opta se reia problema trecerii făpturii la Dumnezeu. În ziua a șasea, creațiunea se încheie, ajunge la împlinirea ei, având curând să înceapă un nou stadiu, dincolo de hotarul ei natural. În ziua a șaptea încetează cu totul orice mișcare temporală din cuprinsul ei, este momentul golului între mișcarea ei naturală, ajunsă la limită și prezența lui Dumnezeu în el. Ca ziua a opta să însemneze starea cea nouă de dincolo de fire și de vreme.”

Punându-se problema pasivității și dinamismului zilei a opta părintele Stăniloae spune:

“Ce putem spune despre iubire? Este dinamică sau este pasivă? Nu mai putem folosi categorii din lumea aceasta. Este iubire și prin iubire este bucurie, voința de a fi cu celălalt, dorința să văd cât mai adânc în taina lui. Este un dinaism, dar nu unul exterior, ci unul spiritual, al Duhului care iubește.”

“O altă interpretare mistică a zilelor a șasea, a șaptea și a opta. Cele trei zile, înțelese în spiritul Legii, îl ajută pe om să devină numai praktikos, dar nu-l duc până la unirea mistică. Starea aceasta se dobândește și ea în trei etape: a) fuga de patimi, b) nepătimirea ca simplă absență a patimilor (pustia) și c) intrarea în țara virtuților. Cele trei zile trăite în spiritul legii corespund acestor trei etape. Icoana celor trei zile e împletită cu aceea a a) a fugii din Egipt (țara demonilor), b) intrarea în pustie și c) intrarea în Canaan (Isus Navi, care viază în Țara cea Nouă în ziua a opta). Cel ce a trecut dintr-o stare în alta trebuie să se simtă despărțit ca printr-o mare sau ca printr-un râu de cea dinainte.”

“Cel ce trăiește ziua a șasea numai în spiritul Legii, fugind de tirania patimilor care tulbură sufletul în mod activ, trece prin mare fără frică în pustiu unde serbează numai sâmbăta nelucrării patimilor. Dar cel care a trecut și Iordanul părăsind chiar și starea de nelucrare a patimilor, a venit la moștenirea virtuților.”

În capătul 53, Sfântul Maxim spune:

“Cel ce trăiește ziua a șasea în Duhul Evangheliei, omorând mai întâi primele mișcări ale păcatului, trece prin virtuți la starea de nepătimire, pustie de tot păcatul, odihnindu-se cu mintea (serbând sâmbăta) și chiar de simpla închipuire a patimilor. Iar cel ce a trecut Iordanul se mută în țara cunoștințelor, în care mintea, fiind zidită tainic de puterea păcii, devine lăcaș al lui Dumnezeu în Duh.”

“A doua treaptă a urcușului spre desăvârșire este și ea împărțită în trei etape,încchipuite prin cele trei zile (a șasea , a șaptea și a opta) trăite evanghelic : a)prima etapă ( ziua a șasea ) înseamnă smulgerea ultimelor rădăcini ale păcatului , adică a primelor gânduri ale lui ; b)în a doua etapă

( ziua a șaptea ) s-a obținut eliberarea chiar și de închipuirea patimilor ; c) iar în a treia ( ziua a opta ) , mintea ajunsă în țara cunoașterii tainice a lui Dumnezeu , e zidită de pacea pe care a dobândit-o în templul lui Dumnezeu . “

În capătul 54 , Sfântul Maxim continuă : “ Cel ce și-a umplut sieși ziua a șasea în chip dumnezeiesc , cu fapte și cu gânduri cuviincioase , și și-a isprăvit cu Dumnezeu bine lucrurile sale , a trecut cu înțelegerea dincolo de toată realitatea celor aflătoare sub fire și sub vreme și s-a mutat la contemplarea tainică a veacurilor și a celor veșnice , odihnindu-se (serbând sâmbăta ) cu mintea în chip neștiut , prin părăsirea și depășirea tuturor existențelor . Iar cel ce s-a învrednicit și de ziua a opta a înviat din morți , adică din toate cele ce sunt , după Dumnezeu , sensibile și inteligibile , rațiuni și idei , și a trecut la viața fericită a lui Dumnezeu care singur este și se zice cu adevărat și propriu Viață , devenind și el însuși prin îndumnezeire , dumnezeu . “

Iar nota Părintelui Stăniloae explică : “ A treia treaptă a urcușului și ultima are și ea trei trepte ( De remarcat însă că fiecare treaptă reia oarecum pe cele anterioare , radicalizând opera lor . Fiecare curățește , luminează și apropie de Dumnezeu . Așa cum după Dionisie Areopagitul fiecare treaptă îngerească se curță , se luminează și se desăvârșește , deși o treaptă treaptă superioară e deasupra desăvârrșirii obținute de una inferioară . ) Cele trei trepte ale ultimei etape sunt : a) fapte și gânduri cuvioase – virtuți ( ziua a șasea ) , b) pe de o parte , contemplarea celor veșnice , pe de alta “ golirea “ prin depășirea tuturor existențelor ( ziua a șaptea ) , c) iar ziua a șaptea nu e ultima ,ci starea ultimă apare abia cu ziua a opta , învierea mistică la viața dumnezeiască . Tot ce ecreat trece prin moarte pentru a învia , sau muritorul trebuie să se îmbrace în nemurire . “

Sfântul Maxim face apoi o scurtă recapitulare: “Ziua a șasea este ultima împlinire a faptelor naturale ale vieții , a șaptea este isprăvirea și oprirea cugetelor contemplative naturale ale cunoasterii negrăite ;iar a opta este trecerea și strămutarea celor vrednici la starea de îndumnezeire . Domnul , vrând să arate că nu este ceva mai tainic decât ziua a șaptea și a opta , le-a numit ziua și ceasul desăvârșirii (Ioan 19,30) ca cele ce circumscriu tainele și rațiunile tuturor .”

Nota : “ Cele trei zile înfățișează cele trei trepte ale urcușului duhovnicesc , lucrarea virtuților , iluminarea prin contemplarea rațiunilor din făpturi , îndumnezeirea prin ridicarea deasupra firii . Mai bine zis arată pe cel ce s-a desăvârșit în fiecare di aceste faze , aflându-se la capătul lor și pe cale de a trece în cea superioară . Ziua a șasea fiind ultima zi de lucru , reprezintă desăvârșirea în practicarea virtuților, dar tocmai de aceea este punctul de încheiere a acestei faze și de trecere în ziua a șaptea , în faza iluminării . Tot așa , ziua a șaptea reprezintă și contemplarea rațiunilor și isprăvirea acestui lucru și odihna de el , golul care așteaptă să se umple de Dumnezeu în ziua a opta sau în faza a treia . “

O altă tâlcuire a celor trei zile mai face Sfântul Maxim :”Ziua a șasea indică ideea existenței simple a făpturilor ; a șaptea înseamnă modul existenței fericite a lor ; iar a opta indică taina negrăită a veșnicei existențe a făpturilor .”

Nota: “ Făptura primește la început simpla existență cu aspirație spre existența fericită , ca apoi să dobândeasca existența fericită pentru veci . Este iarăși începutul , mijlocul și sfârșitul . În Ambigua , Sfântul Maxim completează schema aceasta printr-o alta : a) existența simplă , b) realitatea existenței prin mișcare și libertate și c) starea de grație, întrucât făptura nu-și poate ajunge prin sine desăvârșirea și înveșnicirea . La ultima se ajunge prin trecerea dincolo de posibilitățile naturale . Este ziua a opta .”

Iată ideea de transcendere spusă clar de Sfântul Maxim : “Și veacurile și timpurile , și locurile sunt din cele ce există pentru ceva (sunt relative); căci fără de acestea nu este nimic din cele ce sunt gândite împreună cu ele . Dumnezeu nu este însă din cele ce există pentru ceva (există in sine) , căci nu are nimic care să fie împreună gândit cu El . Dacă , prin urmare Însuși Dumnezeu este moștenirea celor vrednici , cel ce se va învrednici de acest har va fi mai presus de toate veacurile , timpurile și locurile , având ca loc pe Însuși Dumnezeu după cum s-a scris : “ Fii mie Dumnezeu ocrotitor și loc întărit ca să mă mântuiești pe mine “ (Psalmul 70,3)”

Iar drept concluzie –cuvintele Părintelui Stăniloae : “ Liturghia este un fel de trăire a cerului pe pământ . Îl primim pe Hristos ca pe o anticipare . Îl primim ca pe o putere în noi , care ne conduce spre ziua a opta . Trăim ziua a opta cu anticipație. Liturghia este Hristos întreg de la Naștere până la Înviere .“

Spațiul

Introducere

Omul se simte fie încorsetat de spațiul în care trăiește (“Dați-mi un trup voi munților” – Lucian Blaga), fie dimpotrivă deznădăjduit de micimea sa în fața imensității cosmosului. Dintru început însă nu a fost așa. Raportarea la natură nu provoca angoasă căci omul a fost făcut stăpân al lumii.

“Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: ce este omul că-ți amintești de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el?

Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri, cu mărire și cu cinste l-ai încununat pe el.

Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui” (Psalmul 8, 3-5)

Odată cu căderea omului în păcat, totul se schimbă. Pământul devine potrivnic, capătă pecetea păcatului: “Blestemat va fi pământul pentru tine […] spini și pălămidă îți va rodi el ” (Facere, 3, 17-18)

“Astfel spațiul devine supus legilor exteriorității și extrapunerii, care coordonează lucrurile și obiectele existente.”

Totul cade sub legea relativității. În spațiul profan, oamenii se separă între ei prin pereți de beton și se distanțează unii de alții.

“Spațiul sacru este însă un spațiu consubstanțial cu Hristos, realizează unitatea în Hristos.”

“Când Mântuitorul spune femeii samaritence “A sosit vremea când nu vă veți mai închina Tatălui nici pe acest munte și nici în Ierusalim” (Ioan, 8, 21). El vorbește despre sine ca despre locul sacru omniprezent și care desființează caracterul de exclusivitate al oricărui loc empiric.

După răstignirea și învierea Mântuitorului, Hristos devine scara spre cer. “«Hristos răstignit pe cruce stătea pe pământ ca pe o scară bogată în trepte.» (Iacob de Sarung). Hristos este deci scara pe care urcau și coborau îngeri, scara văzută de Iacob, iar locul de unde pornește această scară este un centru cosmic care nu este însă unic, pentru că nu e geografic ci se află nu pe o linie orizontală ci pe una verticală, ce unește orice punct de aici cu lumea de dincolo.”

Orice biserică este considerată un centru al pământului, piatra de temelie a scării lui Iacob și un spațiu sacru.

“Dacă timpul sacru răspunde nostalgiei omului după veșnicie, spațiul sacru răspunde setei de paradisul pierdut. În aceste transcenderi ale lumii empirice pe care le înfăptuiește sacrul, omul regăsește în parte primul său destin și se îndreaptă spre plinirea lui.”

Biserica ca spațiu. Spațiul liturgic

Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că Biserica, ca și spațiul, este chip al creației cosmice și umane. “Biserica are ca cer dumnezeiescul ieration, iar ca pământ frumusețea naosului […] și fiecare din acestea două este reciproc pentru cealaltă, ceea ce este pentru sine însăși. Naosul este ieration în potență, inițiat și sfinți prin ducerea sa până la sfârșit a acțiunii de inițiere și sfințire. Iar ierationul este un naos actualizat, avându-l pe acela ca început al acțiunii de inițiere și sfințire.”

Ceea ce înseamnă că omul e chemat spre starea îngerilor și la o slujire preoțească, adică de sfințire a sa și a lumii în care trăiește (astfel ajungem la chemarea preoțească a omului: aceea de a sluji lui Dumnezeu și a se jertfi pe sine Lui; o altă chemare a omului este aceea împărătească pe care și-o împlinește prin stăpânirea propriilor patimi și practicarea virtuților, biruind astfel puterea mormântului, despre care Sfântul Maxim spune că este lumea aceasta și redevenind stăpân al naturii, așa cum a fost creat).

Biserica, etimologic, vine de la “ecclesia”, ceea ce înseamnă comunitatea celor chemați, deci omul își împlinește chemarea ca om – dumnezeu în Biserică. Dar etimologia cuvântului biserică se leagă și de “basilica”, care înseamnă casa împăratului, arătând astfel prezența lui Dumnezeu în ea și faptul că orientarea omului în Biserică este spre Împărăția lui Dumnezeu. Astfel se împlinește rostul spațiului liturgic, acela de a deveni Împărăția lui Dumnezeu.

Sfântul Maxim, în Fiocalia 3, arată ce înseamnă totuși faptul că “Dumnezeu nu locuiește în temple făcute de mâini omenești”.(Fapte 17 ,24)

“Dumnezeu, îngrijindu-se preaînțelept de cei providențiați, potrivit cu starea lor, mai întâi i-a călăuzit pe oameni spre adevăr prin tipuri, întrucât se cârmuiau după simțuri. În felul acesta s-a amestecat pe sine în chip nevăzut în toate tipurile date poporului vechi, lucrând la înălțarea celor călăuziți. A locuit prin urmare în templul iudeilor în mod figurat, dar nu cu adevărat, circumscriindu-și prin această locuire în templu sfatul său negrăit cu privire la povățuirea tainică a celor providențiați. Căci cel mai potrivit locaș al lui Dumnezeu este mintea curată. Pentru ea a îngăduit Dumnezeu să se zidească templul ca tip voind ca prin simboluri foarte îngroșate să desfacă de materie mintea iudeilor, care era cu mult mai îngroșată decât tipurile fără simțire. El voia să o facă să-și vadă neputința ei de a fi locaș al lui Dumnezeu, din pricina materialității și dezbinării de care era stăpânită și prin aceasta să vină la cunoștința însușirilor ei naturale. Acest lucru neînțelegându-l însă iudeul, care nu știa decât să-și nutrească prin mândrie, fudulia cucernică, a fost lipsit și de tip și s-a înstrăinat în chip păcătos și de adevăr.”

Dar Dumnezeu este prezent în Biserică. Însuși trupul și sângele Mântuitorului se află în Sfântul Altar.

Sfântul Maxim ne îndeamnă să nu lipsim de la nici o Sfântă Liturghie pentru două motive: “Pentru sfinții îngeri care sunt de față și scriu de fiecare dată pe cei ce intră și se înfățișează lui Dumnezeu șu care fac rugăciuni pentru ei și pentru harul Sfântului Duh care e în chip nevăzut, pururea prezent, dar mai ales în timpul Sfintei Liturghii. Acesta preface și schimbă pe fiecare din cei ce se află de față, rezidindu-l spre ceea ce se indică prin tainele ce se săvârșesc chiar dacă acela nu simte, în cazul în care e încă din copii în cele după Hristos și nu poate vedea în adâncul celor ce se petrec. El activează în acela harul mântuirii, indicat prin fiecare dintre dumnezeieștile simboale ce se săvârșesc, conducându-l pe rând și după o ordine de la cele mai apropiate până la capătul final al tuturor (îndumnezeirea).”

Orientarea arhitectonică

“Arhitectura simbolizează urcușul spre Dumnezeu. Bolțile, cea mare și cele mai mici, exprimă aplecarea lui Dumnezeu la diferite nivele, cu o mare grijă iubitoare spre credincioși […] cupola arcuită peste comunitatea credincioșilor redă faptul că însuși fiul lui Dumnezeu a coborât din cer și rămâne în continuare cu cei ce cred în El și formează trupul Lui.”

Părintele Stăniloae continuă: “Totuși, noi trebuie să înaintăm spre El și prin eforturile noastre de curățire și prin rugăciunea intensificată continuu. E o înaintare în dublu înțeles, atât prin înaălțarea sufletului spre Hristos cel din vârful bolții, cât și spre propășirea într-o viață mai curată și mai apropiată de El, cel aflător pe alter. De aceea Biserica are pe Hristos atât ca Pantocrator în vârful cupolei din mijlocul Bisericii, cât și ca jertfă vie pe altarul spre care trebuie să înaintăm ca să ne învrednicim la sfârșitul Sfintei Liturghii de starea Lui de jertfă și de înviere. De aceea liturghia e mișcarea în ambele sensuri spre Hristos.”

Același lucru sugerează Sfântul Maxim când spune că “naosul este ieration în potență”.

În arhitectura Bisericii se arată că Biserica, fiind cerul pe pământ, “scopul ei este nu să fugă din lume, ci să coboare în ea. Dumnezeu o ține legată de sine, până când va face prin ea toată creațiunea cer.”

“În afară de bolta centrală, orice biserică are la capătul dinspre răsărit spațiul altarului aproape la toate curbat. Aceasta înseamnă că comunitatea este orientată spre unirea cu Dumnezeu, originea tuturor, în care își găsesc toate odihna și mântuirea […] Acest înțeles este accentuat prin despărțirea naosului de altar, sugerând misterul dumnezeiesc spre care înaintează, poporul credincios […] Dar această despărțire nu este completă, desăvârșită, ci între cele două lumi (căci, până la urmă, altarul arată viața în Împărăția lui Dumnezeu, diferită de cea de aici) există porți (uși) […] Prin faptul că prin ușile altarului ce se deschid adeseori se văd licărind dintr-un plan de taină razele luminilor de pe Sfânta Masă arată că în această despărțire avem mai mult o ilustrare a despărțirii dintre ființa dumnezeiască incomunicabilă și energiile ei ce iradiază și lucrează în creație. Iar faptul că preotul iese deseori în naos și e înconjurat de popor și atins de el se arată că accentul se pune pe misterul transcendenței lui Dumnezeu, care totuși se coboară plin de iubire în mijlocul poporului […] Orientarea spațiului liturgic spre răsărit arată caracterul de călătorie a vieții pământești spre întâlnirea escatologică cu Dumnezeu. Însăși forma Bisericii de navă sugerează călătoria – iar Iisus Pantocratorul este ceea ce ne însoțește și ne direcționează, cârmaciul vieții noastre încă de pe pământ […] Absidele laterale de pe lângă altar dau credincioșilor impresia că se află adunați în interiorul crucii lui Hristos sau încorporați în Hristos cel răstignit, înaintând prin El, spre învierea cu El (de aceea și eveniment fundamental ce se săvârșește în Sfânta Liturghie este împărtășirea de Hristos cel răstignit).”

Sfântul Simeon Tesaloniceanul tâlcuiește:

“Alcătuirea din trei părți: pridvor și pronaos, naos și altar, închipuie Sfânta Treime și cetele cele de sus cu ordinea lor întreită și grupurile drept-credincioșilor ce au o triplă împărțire: a celor hirotoniți, a credincioșilor celor aflați pe drumul spre desăvârșire și a celor în stare de pocăință; la fel cele de pe pământ, din cer și mai presus de ceruri. Căci pridvorul închipuie cele de pe pământ, naosul – cerul, iar Sfântul Altar – cele mai presus de ceruri. Dacă privim mai simplu alcătuirea Bisericii și anume din două părți: una de nepătruns – altarul, și alta cuprinzând restul celor din afară, semnificația e alta: dubla natură a lui Hristos Dumnezeu – om, a omului trup și suflet, a lumii cer și pământ.”

Părintele Stăniloae explică:

“Aceste înțelesuri ale locașului bisericesc pot fi considerate nu ca alternative, ci cuprinzându-se toate unele în celelalte. Sfânta Treime nu e despărțită de lumea îngerească, de cea pământească și de om, ci Ea se află în toate și toate în Ea. Credincioșii sunt uniți între ei și cu creațiunea cosmică și cu cea îngerească și cu Sfânta Treime. Numai păcătosul e despărțit cu voie de toate.”

Paul Evdokimov vorbește despre “ordinea supremă a locului care nu permite să pătrunzi de-a dreptul înlăuntrul lui și să introduci elementul profan. Așa cum ne îndeamnă imnul heruvic, în pragul Bisericii «toată grija cea lumeacsă să o lepădăm». Orânduiala topografică a locașului constituie un fel de inițiere gradată pentru a pătrunde în lumea sacră. Intrând pe poartă, te găsești dintr-o dată într-o cu totul altă lume, apoi străbați curtea și urci treptele prispei Bisericii, ceea ce dă senzația unei ascensiuni; apoi urci pe munte și pătrunzi în tinda exterioară, apoi în cea interioară. Numai pregătit pentru o astfel de inițiere moderată, poți să intri în Biserica propriu-zisă.”

“Spațiul organizat al Bisericii este înconjurat cu spațiul profan; în măsura în care se opune spațiului sfânt; devine spațiu diavolesc. De aceea Biserica în totalitatea ei se opune fiarei apocaliptice și cheamă cu glas mare lumea să devină Biserică, unde orice are viață intră și formează soborul, trupul lui Hristos […] Sub cupola Bisericii ne simțim apărați, scăpați de apăsare și spaima infinitului păcătos. Forma de bulb a turlelor Bisericii sugerează imaginea rugăciunii înflăcărate prin care lumea de aici participă la lumea de dincolo. Este o limbă de foc, iar o Biserică cu mai multe turle este ca un candelabru aprins. Lumina flăcărilor pătrunde înlăuntrul cupolei și iluminează bolțile ca un cer coborât pe pământ cu chipul Pantocratorului în centru, care ține în mâna Sa destinele tuturor și ale fiecăruia. Totul se unește într-un cosmos liturgic, unde toată făptura laudă pe Dumnezeu. Această bucurie și această pace propovăduiește despre viața de veci care începe de aici de pe pământ. Timpul liturgic și spațiul sacru, unite unul cu altul, condiționează acțiunea, cultul liturgic în care Împărăția lui Dumnezeu își ia locul ca Parusie inaugurală.”

Icoana, fereastră spre absolut

“Icoana, prin caracterul ei sacramental, sfărâmă triunghiul artistic (artist – operă -spectator) și imanentismul său. Ea este independentă atât față de artist cât și față de spectator, și nu produce emoție, ci venirea unui al patrulea element față de triunghi – coborârea transcendentului, a cărui prezență o adeverește ea […] Icoana readuce în prezent originalul, face să răsară prezența sa în plinătatea tuturor elementelor sale arhetipice. Icoana potolește singura dorință cu adevărat biblică: dorul după ceea ce este absolut de dori: Împărăția lui Dumnezeu […] Iconografia construiește trupul vizibil al Bisericii, dar în realitate acest trup este invizibilul Bisericii, este locul manifestării sale […] Icoana, în simbolismul ei, se înalță și atinge propriul ei apofatism, ea suprimă orice ilustrare, icoana nu zugrăvește niciodată transcendentul, nu face din transcendent un lucru, ea zugrăvește prezența lui, iar regulile sale stricte apără lumea spirituală de orice obiectivare prin lumea simțurilor.”

“Icoana nu este o întrupare, nici chiar un loc, ci un semn văzut al prezenței strălucitoare, nevăzute. Chipul are numele originalului, iar nu natura sa. Așadar, într-o icoană nu găsim nici o ontologie înscrisă, nici mai cu seamă circumscrisă, ci doar numele zugrăvit și în felul acesta confirmat în strălucirea sa cea mai reală, dar absolut meta-spațială. Spațiul pe care îl are icoana nu închide nimic, ci participă la prezența dumnezeiască și se sfințește prin ea. Icoana nu are o existență proprie, ea numai ne conduce la ființele înseși. Ca să recapitulăm gândirea patristică preliminară putem spune: «Icoana are o funcție pedagogică de învățământ, ea ne aduce aminte mereu de Dumnezeu și aprinde în noi dorința de a-l imita».”

“Icoana sfințește locul unde ea se află și creează în credincios sentimentul unei prezențe divine tangibile.”

Podoaba cea mai frumoasă a oricărei Biserici este icoana (și omul ca icoană a lui Dumnezeu).

“Prin ea, creștinul ortodox are conștiința că participă la marea familie a sfinților.”

Tot Michel Quenot spune că icoana este o fereastră spre absolut. El vorbește despre rolul icoanelor de a transpune în forme prezența celor nevăzute, a lumii duhovnicești. La pictarea oricărei Biserici există reguli pentru că există o simbolistică ce reflectă o ordine în viața duhovnicească.

“Astfel reprezentarea Pantocratorului, stăpân al lumii văzute și nevăzute, împodobește turla cea mare, care sugerează o deschidere spre cer și constituie punctul cel mai înalt în ierarhia scenelor reprezentate. Bolta absidei o reprezintă pe Maica Domnului, punte între pământ și cer. Înconjurând altarul ca un zid protector, absida reprezintă liturghia cerească a îngerilor, iar în registrul inferior, comuniunea veșnică a apostolilor. Deasupra ușii de la ieșire se găsește de obicei o frescă ce reprezintă Adormirea Maicii Domnului sau Judecata din Urmă. Aceasta este o puternică chemare adresată creștinului ce se întoarce acasă. Ceilalți sfinți ocupă restul spațiului rămas disponibil în Biserică. În fine, catapeteasma are dublu rol: pe de o parte separă pe credincioși de altar (numit tronul lui Hristos), iar pe de altă parte îi unește cu lumea cerească […] Tot ceea ce este propovăduit de dumnezeiasca liturghie, cântările Bisericii și cuvintele celui ce citește își găsesc un comentariu strălucitor în liniștea frescelor și a icoanelor.”

În Ekfrasis a lui Fotie, se spune:

“Îndată ce cineva s-a rupt de pridvor și a intrat în naos, de ce farmec și totodată de ce emoție și uimire e umplut. E ca și când a intrat în cer fără ca cineva să-i fi pus vreo piedică și e învăluit din toate părțile de frumusețile de multe feluri ca de stele.”

Părintele Gheorghiu spune că icoana este o invitație la călătorie în lumea de dincolo, pentru că e “debarasată, ușurată, purificată și curățită de tot lutul, de toată țărâna și de toate materiile pământești, grele și efemere” pentru că “orice icoană reprezintă un arhetip (Atunci când reprezintă un sfânt) prin care, acest chip e redus la forme și proprietăți inițiale, originale, la chipul asemănător lui Dumnezeu, ce i-a servit drept model […] Pentru a ajunge la o imagine cât mai aproape cu putință de lumea divină și cerească, pictorul de icoane nu are decât un singur mijloc: să folosească simboluri, un mijloc indirect, prin care poate face prezentă o realitate superioară, realitatea divină a cerului.”

Icoana, spune Michel Quenot, “prefigurează Pământul Nou, unde Cel înviat va fi totul în toate, unde toate vor fi pătrunse de Duhul Sfânt (sugerată de coabitarea celor trei regnuri: mineral, vegetal, animal în materialul din care se creează icoana).”

În concluzie, orice icoană îți readuce în inimă dorul de acasă, dorul de Dumnezeu.

“În lumea eliberată de schimbări ale icoanelor domnește netulburarea și liniștea, suflă adierea Duhului, plutește odihna Duhului. În ea se află sabatismul adevărat, care îndulcește osteneala și satură dorul de viață… ne aflăm în a opta zi în spațiul Raiului.”

Pluralitatea de planuri: pământesc – ceresc

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că cele nevăzute pot fi accesibile prin cele văzute prin simboluri (iar înțelegerea lor poate fi făcută prin lepădarea celor lumești).

“Totalitatea lucrurilor aduse de Dumnezeu la existență prin creație se împart în cosmosul inteligibil, alcătuit din ființe spirituale și netrupești și corpul acesta sensibil și corporal, țesut grandios din multe forme și naturi. Prin aceasta, e un fel de altă Biserică a lui Dumnezeu, nefăcută de mână, arătată cu înțelepciune, de aceasta care e făcută de mână. Această totalitate are ca ieration cosmosul de sus, destinat puterilor de sus, iar ca naos pe cel de jos, la îndemâna celor sortiți să trăiască o viață legată de simțuri […] Căci întreg cosmosul inteligibil se arată în întreg cosmosul sensibil în chip tainic prin formele simbolice celor ce pot să vadă, și întreg cel sensibil există în cel inteligibil, simplificat în sensurile minții. În acela se află acesta prin înțelesuri, iar în acesta, acela prin figuri, iar lucrarea lor este una cum ar fi o “roată în roată”, zice minunatul văzător al lucrurilor mari, Iezechiel vorbind, cred, despre cele două lumi (1, 16), iar dumnezeiescul apostol zice: «cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la întemeierea lumii, înțelegându-se din făpturi.» (Romani, 1, 20)”

Sfântul Simeon Tesaloniceanul tâlcuiește semnificația celor trei părți ale Bisericii:” pridvorul pentru cei lumești. Naosul pentru cei cerești, iar altarul pentru cei mai presus de cei cerești.”

În timpul Sfintei Liturghii, aceste planuri se întrepătrund, curg unele spre altele. Iată cum simțea aceasta cu sufletul de copil părintele Gheorghiu:

“Biserica este o icoană arhitecturală. Orice Biserică este o copie a cerului. Trăiam deci în cerul reconstruit pe pământ. În universul meu se găseau toate strălucirile divine și cosmice. În Biserică, slujbele dumnezeiești sunt săvârșite în același timp în cer. Orice slujbă dumnezeiască e dublă: aici jos și acolo sus. Dumnezeu, îngerii, sfinții participă nevăzuți la orice liturghie. La început, cel mai mult mă interesau îngerii. Îi știam alături de mine și eram emoționat de aceasta. Deși nu-i vedeam, încă de la intrarea sa în Biserică, tatăl meu era înconjurat de îngeri. Îngerii îl înconjoară pe preot, scrie Sfântul Ioan Hrisostom când acesta săvârșește liturghia. Aliniate respectuos în jurul altarului, unde zace jertfa, oștirile cerești contemplă extaziate sublimitatea și măreția lui Dumnezeu. O mulțime de îngeri îmbrăcați în haine strălucitoare înconjură altarul și își pleacă capul asemenea soldaților în fața împăratului. Tatăl meu nu era niciodată singur în altar. Căci altarul și spațiul din jurul altarului sunt pline de puteri cerești pentru a cinsti pe Cel prezent în altar. Deși îmbrăcat într-un chip omenesc, tatăl meu era vrednic să fie slujitor în cer și să fie în compania sfinților, heruvimilor și serafimilor. Mai mult, el însuși era slujit de îngeri în timpul Euharistiei, căci «îngerii slujesc împreună cu preotul, iar Dumnezeu e de față El însuși, apostolii le îndeamnă pe femei să-și plece capul din pricina prezenței îngerilor». Înveșmântat în odăjdii de aur și argint, tatăl meu nu mai avea nimic pământesc și lumesc. Odăjdiile preoțești înseamnă că preotul s-a desprins cu totul de toate legăturile sale cu lumea și este întruchiparea lui Dumnezeu (Sfântul Simeon al Tesalonicului). Cînd își ridică brațele, preotul trebuie să aibă încredințarea că-și desface aripile, asemenea îngerilor. În mânuirea obiectelor sfinte, a vaselor, a acoperămintelor altarului, tatăl meu era colaboratorul pământesc al lui Dumnezeu. Îi împrumuta doar mâinile sale lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să se slujească de ele în acțiunile materiale. Îngerii slujesc și îl ajută pe preot tot timpul în vremea slujbei (Clement Alexandrinul). Puterile cerești îl ajută pe preot să săvârșească sfintele taine. Când iese cu Evanghelia la liturghie, preotul se roagă în taină spunând: «Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, cel ce ai așezat în ceruri cetele și oștile îngerilor și ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie și intrarea sfinților Tăi îngeri, care slujesc împreună cu noi și împreună slăvesc bunătatea Ta.» De altfel preotul și credincioșii cântă împreună cu credincioșii Trisaghionul.”

Aceasta este de altfel menirea omului și împlinirea lui, de a da slavă lui Dumnezeu. Paul Evdokimov spune că:

“Sfântul nu este un supraom, ci acela care găsește și trăiește adevărul omenesc ca ființă liturgică.”

Omul a fost creat pentru a participa, a se împărtăși de bucuria în Dumnezeu. Tot Paul Evdokimov spune:

“Ființa omenească este omul Trisaghionului și al lui Sanctus – omul a fost făcut pentru a cânta lui Dumnezeu alături de îngeri.”

La Sfânta Liturghie, alături de îngeri participă și Maica Domnului cu sfinții, mijlocind pentru noi. “Astăzi poporul cel bine credincios, luminat prăznuind, umbrit fiind prin venirea Ta, Maica lui Dumnezeu și căutănd către preacinstită icoană a Ta, cu umilință grăind: «Acoperă-ne pe noi cu cinstitul Tău Acoperământ și ne scapă de tot răul, rugând pe fiul Tău Hristos Dumnezeul nostru, să mântuiască sufletele noastre».” (Troparul sărbătorii Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului, când se prăznuiește venirea Maicii Domnului și descoperirea Sa la Biserica din Vlaherne).

Iată un icos al acatistului Sfântului Acoperământ arată cealaltă prezență decât cea pământească la Sfânta Liturghie:

“Mulțimea arhanghelilor și a îngerilor, cu Înaintemergătorul, cu Teologul și cu soborul tuturor sfinților, împreună cu Tine, Împărăteasa lor, stând în Biserica din Vlaherne și ascultând rugăciunile Tale pentru toată lumea, cu bucurie cântă Ție…“

Mai mult decât atât, Sfânta Liturghie fiind de fiecare dată oi nouă sărbătoare a ănvierii, la ea participă toți cei adormiți. Părintele Virgil Gheorghiu spune:

“Moartea nu-l desparte niciodată pe un creștin nici de parohia sa, nici de Biserica sa, nici de preotul său. Cu sufletele lor, morții participă nevăzut la sinaxă, la adunarea credincioșilor ce săvârșesc Sfânta Liturghie.”

Tot părintele Gheorghiu spune că nu doar cei adormiți participă la Sfânta Liturghie, ci și cei ce urmau să se nască.

“În fiecare duminică, la săvârșirea Sfintei Liturghii, ghiceam prezența nevăzută, alături de îngeri la sinaxă, se aflau totdeauna nevăzuți și creștinii satului nostru, care aveau să se nască în zilele, în anii și în veacurile ce vor veni.”

Această întrepătrundere de planuri, apropierea lor în Sfânta Liturghie, spre lauda lui Dumnezeu, este o imagine, o icoană a ceea ce va fi dincolo, în Împărăția lui Dumnezeu, “uniți în Biserica Ta, noi ne vedem în lumina măririi Tale cerești.”

Transcenderea spațiului: Biserica, locuință cerească

“Prin Biserică, pământul se unește cu cerul sau, altfel spus, este un cer pământesc. Ea este adevăratul element al sufletelor noastre. Aici este hrana noastră duhovnicească, băutura noastră duhovnicească, dulceață, frumusețe nestricăcioasă, putere, lumină, înnoire, adevărată slavă, înțelepciune; aici este un liman liniștit, când ne înconjoară furtuna păcatelor de care nu putem scăpa în lume; curățire și spălare de întinăciunea păcatelor comoară și avere nestricăcioasă, aici este izvorul vieții dumnezeiești și începătura unei vieșți cerești drepte și sfinte, aici este cea mai strânsă unire cu Dumnezeu și cu toți sfinții. Biserica este pentru creștini o comoară neprețuită.”

Sfântul Simeon Noul Teolog spune cum va fi strălucirea cea mai de pe urmă a zidirii (cerul nou și pământul nou):

“Și cerul va fi neasemănat mai strălucitor, ca un alt cer nou și mai luminos decât cel văzut, iar pământul va redobândi frumusețea cea neveștejită, ca o verdeață netrecătoare, înfrumusețată de flori luminoase și de o mare felurime spirituală în care locuiește, cum s-a spus, dreptatea (Matei, 22, 30). Soarele dreptății va străluci înșeptit (Evrei, 12, 22). Iar luna va străluci îndoit decât cerul strălucitor de acum. Stelele vor fi asemenea soarelui văzut de acum […] Vor fi spirituale și dumnezeiești și se vor uni cu lumea înțelegătoare și vor fi un alt Rai înțelegător și un Ierusalim ceresc.”

Iată câteva fragmente din câteva acatiste:

În Acatistul Maicii Domnului, Maica Domnului e numită «pom înfrumusețat cu care se acopăr mulți», «pom cu luminoasă roadă din care se hrănesc credincioșii», «soare luminos care neîncetat luminezi pe cei credincioși», «piatră ce ai adăpat pe cei însetați de viață», «lemn ce îndulcești apele cele amare ale mării lumești», «izvor nesecat al apei cele dătătoare de viață», «izvor purtător de viață», «floarea cea pururea neveștejită». În Acatistul Adormirii Maicii Domnului, Ea e numită: «crinul cel neveștejit ce a înflorit nemurirea», «ceea ce a înflorit ca un finic cu trupul», «munte sfânt privit de bărbatul doririlor», «soarele locuirii lui Hristos», «lună strălucitoare din Soarele Dreptății», «cea îmbrăcată în soare, care strălucești cu haruri și cu mărire toată lumea».

În Acatistul Sfinților Părinți Ioachim și Ana: Sfântul Ioachim este luminător cu raze veselitoare, sfeșnicul lui Dumnezeu, cel în fapte bune îmbătrânit, pomul psalmistului ale cărui frunze nu au căzut, rădăcina sadului celui dumnezeiesc, rădăcina pomului vieții, iar Sfânta Ana: luna ce a risipit negura întristării, grădină de Dumnezeu sădită, ceea ce ai odrăslit floare neveștejită, ceea ce ai răsărit crinul fecioriei, măslin plin de roade în Casa Domnului, țarină bine roditoare, holdă hrănitoare a săracilor, steaua Nazaretului cea mult luminoasă, cuibul porumbiței Raiului, munte înalt care nu te ascunzi de la năzuința noastră, ceea ce ai crescut vița cea adevărată, fântână de daruri izvorâtoare, rază aducătoare de bucurie.

În Acatistul Sfintei Parascheva, aceasta este : porumbiță cuvântătoare, floare neveștejită a Bisericii lui Hristos, sămânță nerătăcită, hrană duhovnicească, foc arzător plevilor, pământ de îndestulare, rodul pocăinței, raza mângâierii, roua fierbințelii, stea luminătoare, trandafir neatins de viermele trufiei, crin răsărit în grădina cea de sus, rază cerească.

Iată, am dat câteva exemple prin care se ilustrează câteva flori din grădina Raiului, stele din cerul cel nou prealuminos. Iar dacă Dumnezeu întru sfinții Săi se odihnește, iar Biserica este casa lui Dumnezeu, pântecul Său născător, altarul Său de jertfă, locaș al sfinților – iată deci, cum Biserica este un cer nou și un pământ nou.

“Pământul făgăduinței este Împărăția cerurilor pe care ne-o câștigă nepătimirea și cunoștința.”

“Tăria sensibilă (cerul) închipuie tăria credinței în care strălucesc toți sfinții ca niște luminători.”

“Ierusalimul este conștiința cerească a celor netrupești, căci în ea se contemplă vederea păcii.”

“Rugăciunea împreunată în contemplația duhovnicească este Pământul Făgăduinței, care curge ca un lapte și ca o miere, cunoștința rațiunilor providenței și judecății lui Dumnezeu-“

Elemente de mistagogie liturgică

Introducere

Termenul de mistagogie se referă la introducerea în mister, în taină. Taina despre care vorbim este Sfânta liturghie, o poartă deschisă spre cer un cadru (transpațial pentru că transcende spațiul) în care se manifestă divinul, sacru.

„Mircea Eliade spunea că omul se definește ca om prin aceea că posedă dimensiunea sacrului (homo religios).

„Este greu – spunea el în Nostalgia originilor, 1969 – să ne imaginăm cum ar putea funcționa spiritul uman fără a avea convingerea că ceva ireductibil real există în lume și este cu neputință să ne închipuim cum ar putea să apară conștiința fără a conferi o semnificație impulsurilor și experiențelor omului.

Conștiința unei lumi reale și semnificative este strâns legată de descoperirea sacrului. Prin experiența sacrului, spiritul uman a sesizat diferența între ceea ce se relevă ca fiind real, puternic, bogat și semnificativ și ceea ce este lipsit de aceste calități, adică curgerea haotică și periculoasă a lucrurilor, aparițiile și disparițiile lor fortuite și vide de sens”.

Așadar experierea sacrului dă sens vieții, pune hotar.

Fiind introduși însă în mister, dându-se semnificații, interpretări, tâlcuiri actelor liturgice sacre, ieșim din sfera strâmtă a profanului și ne deschidem eternității.

Pătrunzând în simbolurile sfintei Liturghii devenim coliturghisitori cu îngerii a căror liturghie cerească este prototip al celei pământești.

Liturghia cerească, arhetip al celei pământești

„Liturghia noastră e o imitație a liturghiei îngerești. Cultul văzut la care participăm în biserică e o imagine sensibilă a cultului din ierarhia nevăzută. Dar adorarea organizată pe planul superior în forme pure spirituale, aici pe pământ se îmbracă în forme materiale necesare modului nostru omenesc de a înțelege”.

„Fiindcă nu poate mintea noastră să ajungă până la imitarea și vederea (contemplarea) nematerială a ierarhilor cerești dacă nu se folosește de clarviziunea materială (conf. Romani 1/20: „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd la întemeirea lumii, înțelegându-se din făpturi”) potrivită ei, privind frumusețile arătate precum chipuri ale materiei nevăzute și bunele miresme simțite ca semne sensibile ale revărsării spirituale și luminile materiale ca înfățișări văzute ale dăruirii luminii materiale”.

Datorită neputinței noastre de a vedea (contempla) cele cerești, ele ne sunt arătate în simboluri sau închipuiri poetice. „Căci teologia (scriptura) s-a folosit foarte simplu de sfintele închipuiri poetice pentru mințile fără de chipuri, ținând seama, cum s-a spus de mintea noastră și gândindu-se la ridicarea potrivită ei și plăsmuind sfinte descrieri în stare să o înalțe”.

Dacă unele descrieri ale celor cerești apar grotești sau în forme urâte aceasta se datorează împătimirii noastre de cele materiale iar aceste descrieri vin tocmai pentru “a trezi înălțarea sufletului , neîngăduind alipirea iubirii noastre de cele materiale și să se odihnească în chipuri necuvenite ”.

Liturghia (slujirea) este un răspuns la iubirea lui Dumnezeu. „Dumnezeu a creat lumea dintr-un act de iubire. Și dacă Dumnezeu e transcendent și inaccesibil în natura sa intimă și punerea misterioasă, El se coboară în lume prin iubire. Iubirea e lumina care, izvorând din taina divină, se revarsă în cascade asupra luminii și, izbindu-și valurile ca de un țărm, se întoarce înapoi spere obârșie. În această mișcare de coborâre și înălțare sunt atrase toate după puterea de participare dată în natura fiecăruia.

Acțiunea aceasta de coborâre și înălțare în care e angajajată ființa participantă nu se petrece însă la întâmplare. Ea e constituită dintr-un sistem de ierarhii ce se găsesc între dumnezeu și lucrurile create”.

“Ierarhia este – spune sfântul Dionisie Areopapitul – o sfințită rânduială și știință și lucrare asemănătoare pe cât e cu putință modelului dumnezeiesc și înălțată spre imitarea lui Dumnezeu prin luminările date ei de la Dumnezeu pe măsura ei. […]

Deci scopul ierarhiei este asemănarea și unirea cu Dumnezeu pe cât e cu putință, avându-L pe El drept călăuzitor în sfânta știință și lucrare”.

Nichifor Crainic explică : ” Ierarhia este o rânduială fiindcă reproduce în structura ei imagine a frumuseții, a bunătății și a înțelepciunii divine , ea e o știință fiindcă participă prin adorare la misterele dumnezeiești și e o acțiune sau lucrare fiindcă, primind și transmițând lumina de sus, atrage totodată făpturile spre Dumnezeu sfințindu-le și îndumnezeindu-le după capacitatea fiecăruia.”

„Acest urcuș al materiilor conștiente spre o tot mai intimă relație cu Dumnezeu, fără contopire, nu se poate realiza fără o comuniune între creaturi, care are forma ierarhiei.

Creaturile nu urcă spre Dumnezeu toate deodată prin aceeași experiență a lui. În acest caz, nu ar avea ce să-și comunice între ele. Sau în voința lui Dumnezeu de a le apropia de El tot mai mult, e implicată totodată voința de a spori comuniunea între ele, prin comunicările experienței ce o fac cele mai înaintate în apropierea de Dumnezeu celor mai puțin înaintate. Dar cele mai puțin înaintate nu sunt lipsite nici ele de experiența lui Dumnezeu, dar văd în treapta mai înaltă la care au ajuns acelea după ce au trecut prin experiența făcută de cele dinaintea lor, perspectiva ce li se deschide și lor, dacă imită treapta prin care au trecut acelea …”.

Există două ierarhii (pentru că două sunt și treptele superioare ale creației): ierarhia cerească (a îngerilor) și cea bisericească (a oamenilor).

„Ierarhia cerească se deosebește de ierarhia bisericească. Cea dintâi e constituită din spirite pure, care sunt îngerii, ea aparține deci lumii pur inteligibile. Cea de a doua aparține unei lumi mixte, ca să zicem așa, de inteligibilitate și sensibilitate.

Ierarhia cerească participă la misterul dumnezeiesc într-o măsură superioară ierarhiei bisericești. Ea imită pe Dumnezeu printr-o „contemplație transcendentală”, directă și permanentă, în care se menține prin „efortul iubirii” de a se ridica mereu mai sus. Ea e „înțelepciunea pură” care sorbe lumina direct din izvor. Ea reproduce în mod mai puțin imperfect imaginea naturii dumnezeiești. ea e mijlocul prin care ierarhia bisericească se pune în legătură cu Dumnezeu. De aceea membrii ei se numesc îngeri.

În schimb, ierarhia bisericească, aparținând oamenilor și funcționând în condițiile de timp și spațiu, nu se poate bucura de o înțelepciune pură sau de o contemplație transcendentă permanentă. Noi suntem spirituali prin suflet și materiali prin corp. Cele nevăzute nouă ni se comunică prin forme văzute. Noi ajungem prin sensibilitate la inteligibilitate. De aici nevoia de simboluri și semne sensibile și nevoia de sacramente sau sfinte taine, ce caracterizează ierarhia bisericească”.

Ierarhia cerească e alcătuită din trei ordine:

Primul din Serafimi, Heruvimi și Tronuri, al doilea din Puteri, Domnii și Stăpâniri, iar cel de al treilea din Începătorii, Arhangheli și Îngeri.

Slujirea îngerească

Să vedem slujirea (liturghia) acestora arătată de înseși numele lor.

„Numele de Serafimi (cei ce ard) arată prin descoperire mișcarea neîncetată și nesfârșită a lor în jurul celor dumnezeiești și căldura și iubirea și mai mult decât fierbintea și pururea lor mișcare apropiată și neobosită și neclintită de Dumnezeu. E o mișcare care face prin lucrarea ei înălțătoare și înfierbântată și le înflăcărează spre o căldură asemănătoare. Ea are de asemenea puterea curățitoare înflăcărată și atotarzătoare neacoperită și neatinsă ca o însușire luminoasă și luminătoare care alungă orice întuneric neluminat și acoperitor. Iar numele Heruvimilor arată puterea lor cunoscătoare și de Dumnezeu văzătoare și primitoare a darului cel mai înalt al luminii, capacitatea vederii măreției lui Dumnezeu în cea dintâi putere lucrătoare a acestuia și a comunicării ei de înțelepciune folositoare dar și puterea de a împărtăși cu îmbelșugare celor de al doilea grad prin revărsarea înțelepciunii dăruită lor.

Numele Tronurilor arată că sunt ridicate de la cele de jos sau din starea umilită în chip mai presus de lume și că fiind fără reținere spre ceea ce e la înălțime și așezat deasupra celor ce urmează; că tind cu toate puterile neclintit și cu bună încordare spre ceea ce e fixat cu adevărat la cea mai mare înălțime, primind venirea dumnezeirii cu toată nepătimirea și înstrăinarea de materie. Căci așteaptă în duh slujitor cele ce le vin de la Dumnezeu ca unele ce sunt prin excelență purtătoare de Dumnezeu. […]

Aceasta este, după știința mea prima treaptă a ființelor cerești care stă în cer (Isaia, 6:2; Apoc. 4:4; 7:11) și nemijlocit în jurul lui Dumnezeu și care se dorește în mod simplu și neclintit după cunoașterea veșnică a lui, potrivit cu frica înaltă și nobilă ce o au Îngerii. Acest ordin are multe și fericite vederi, însă este luminat de raze simple și nemijlocite și se hrănește cu hrana dumnezeiască ce este cu adevărat îmbelșugată în prima ei revărsare și totuși una prin unitatea ei nediferențiată și unificatoare.

El se învrednicește de multă dăruire și înrâurire de la Dumnezeu și deci de asemănarea cu El, pe cât e cu putință în însușirile și formele lui spirituale și frumoase. Căci cunoaște în chip deosebit multe din tainele dumnezeiești și se face părtaș pe cât se poate, de știința și cunoștința lui Dumnezeu. De aceea și Scriptura a predat oamenilor cântări de ale lor, în care se descrie cu sfințenie înălțimea luminării lor. Căci unii din acest ordin, ca să gândim poetic, strigă asemenea unui glas de ape multe (Iez. 1:24; 3:12; Apoc. 19:6): „Binecuvântată este slava Domnului în locul său”. Alții înalță acea mult vestită și preacuvioasă cântare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, e Domnul Savaot plin e cerul și pământul de mărirea lui” (Isaia 6:3; Apoc. 4:8).

„Numirea ce ne descoperă pe Sfintele Domnii arată înâlțimea neorbită și liberă de toată dorința după cele de jos. Arată domnia lor liberă de orice supunere sub vreuna din neasemănările tiranice, fiind deasupra a toată înrobirea ce micșorează, nesilită la nici o coborâre și ridicată peste orice neasemănare. Căci ea se dorește la nesfârșit după domnia adevărată și după izvorul domniei și spre asemănarea cu ea, pe cât e cu putință, cu domnia cea mai înaltă de deasupra ei, nemodelându-se prin acea bunâtate pe ea și nemodelând pe cele de după ea după nimic din cele ce au o domnie plăcută, ci după ceea ce este cu adevărat și în întregime domnie, stăruina, după puterea ei, punerea în împărtășirea de izvorul domniei și de asemănarea dumnezeiască cu ea. Iar numirea Sfintelor Puteri exprimă o bărbăție puternică și neclătinată în toate lucrările lor de asemănare dumnezeiască, o bărbăție ce nu slăbește de loc în primirea luminărilor dumnezeiești ce li se împărtășesc și în urcușul puternic în imitarea lui Dumnezeu nepărtinind de loc prin vreo lipsă de bărbăție mișcarea lor spre asemănarea cu Dumnezeu, ci privind neclintit spre Puterea cea mai presus de ființă. Ele se prefac continuu în chip al aceluia, pe cât e cu ptință și tind spre ea cu tărie, ca spre izvorul Puterii.

Dar se îndreaptă și spre Puterile cele de după ele, cărora le comunică putere în chip dumnezeiesc.

Numirea sfintelor Stăpâniri arată aromia bine rânduitâ și neamestecată în buna primire a celor dumnezeiești. Ele arată buna rânduială a Stăpâniilor mai presus de lume și spirituale, care nu se folosesc rău în chip necuvenit și tiranic de puterile stăpânirii ce li s-au dat, ce înălțate în chip bine orânduit spre cele dumnezeiești le înalță și pe cele de sub ele cu bunăvoință, ascunzându-se în aceasta, pe cât le stâ în putere izvorului celui dătăror de stăpânire, care le dominează pe ele, pe cât este cu putință îngerilor în chip orânduit, în treapta puterii lor stăpânitoare.

…Cei din treapta ierarhică din mijloc sunt înălțați de câtre prima treaptă spre izvorul cel mai de sus de ființă al tuturor celor ce sunt și se împărtășesc pe cât le este îngâduit de curățiri, iluminări și desăvârșiri prin mijlociri”.

“Numirea Începătoriilor cerești exprimă însușirea lor începătoare și conducătoare spre cele dumnezeiești, potrivit treptei lor sfinte, însușire arătată în mod cuvenit ei în puterile lor începătoare, îndreptate în întregime spre Începutul mai presus de început, dar și conducând în chip începător pe altele. Ele sunt întipărite pe cât e cu putință, de chipul Acelui Început făcător de început, arătându-L ca începutul mai presus de ființă al treptelor în frumoasa ordine a puterilor începătoare.

Ceata Sfinților Arhangheli stă pe aceeași treaptă cu a Începătoriilor și a Îngerilor. Ea comunică atât cu unele cât și cu altele cu cea dinainte pentru că e întoarsă spre Începutul cel mai presus de ființă, având un început și se întipărește pe cât este cu putință de El și unește cu El și pe sfinții Îngeri prin puterile ei conducătoare bine orânduite, statornice și nevăzute. Iar cu Îngerii pentru că este o treaptă tălmăcitoare, primind iluminările dumnezeiești începătoare în mod ierarhic prin prima ceată vestindu-le Îngerilor în chip îngeresc și prin Îngeri descoperindu-ni-le nouă, pe măsura sfințiță a fiecăruia din noi cu cei iluminați în chip dumnezeiesc”.

Părintele Stăniloae sintetizează:

„Prima triadă a îngerilor e concentrată spre măreția infinită a lui Dumnezeu. Ea este alcătuită din cei a celor iubire se odihnește Dumnezeu (Tronurile) și care rămân nemișcați în bucuria de a-L avea pe Dumnezeu odihnindu-Se în ei și de a se odihni în El; din Serafinii care ard de focul dragostei lui Dumnezeu față de ei și a lor față de El; și din heruvinii care adaugă la acest foc al dragostei și cea mai înaltă lumină a înțelepciunii.

Triada a doua se împărtășește cu deosebire de caracterul lui Dumnezeu de Domn, de Puternic și de Stăpân. Prima ceată a ei simte libertatea ei deplină, nesupusă nici unei porniri interioare sau exterioare. Simte numai domnia dătătoare de libertate a lui Dumnezeu. A doua ceată trăiește puterea lui Dumnezeu, care o face și pe ea puternică (Puterile). A treia își simte stăpânirea de sine care e o domnie activă, o domnie în tot ce face (Stăpâniile).

Triada a treia e însărcinată cu slujirea vestitoare către oameni fiind în legătură nemijlocită cu ei. Ea le comunică oamenilor locul iubirii lui Dumnezeu și de Dumnezeu și puterea libertății sau a stăpânirii de sine, primite de la Dumnezeu prin triadele superioare, dar trăite și de oameni într-un mod direct, dar de mai departe de la Dumnezeu”.

Liturghia îngerească ilustrată în Sfânta Scriptură

Proorocul Daniel arată în una din vedeniile sale: „Am privit până când au fost așezate scaune, și S-a așezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său flăcări de foc; roțile Lui foc arzător. Un râu de foc se revărsa și ieșea din El; mii și mii Îi slujeau și miriade de miriade stăteau înaintea Lui… (Daniel 6:9-10).

Moise, binecuvântând pe poporul lui Israel înainte de moarta sa, descoperă: „Venit-a Domnul din Sinai și mi S-a descoperit întru slava Sa; strălucit-a din Munții Paranului și a ieșit cu mulțime mare de sfinți, având la drepta focul legii.

Cu adevărat El a iubit pe poporul Său. Toți sfinții Lui sunt sub mâna Lui și au căzut la picioarele Lui ca să asculte cuvintele Lui” (Deuteronom 33:2-3).

Mai pe larg arată însă proorocul Isaia: „În anul morții regelui Ozia, am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt și măreț și poalele hainelor Lui umpleau templul.

Serafimii stăteau înaintea Lui, fiecare având câte șase aripi: cu două își acopreau fețele, cu două picioarele, iar cu două zburau.

Și strigau unul către altul zicând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Svaot, plin este tot pământul de slava Lui!”

Din pricina acestor strigăte, porțile se zguduiau din țâțânele lor, iar templul s-a umplut de fum.

Și am zis: „Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buz spurcate și locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate și pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!”

Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine având în mâna sa un cărbune, pe care îl luase cu cleștele de pe jertfelnic.

Și l-a apropiat de gura mea și a zis: „Iată s-a atins de buzele tale și va șterge toate păcatele tale și fărădelegile tale le va curăți” (Isaia 6:1-7).

Tâlcuirea Sfintei Liturghii

Schema liturgică

“După autorii bizantini, mai ales începând cu Mystagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, Liturghia euharistică reprezintă cele trei apropieri de taina mântuirii.

Proscomidia îl arată pe Mielul Jertfit înainte de marea lumii și care, după pregătirea mesianică a Vechiului Testament, din veșnicie intră în istorie și se jertfește în timpul lui Pilat din Pont la Ierusalim, proiecție anticipată pe care grecii o numesc antetipul jertfei care va veni.

Liturghia celor chemați inițiază în ansamblul lucrării lui Hristos.

Liturghia credincioșilor ne face să participăm la Patimile, Învierea, Înălțarea, A doua venire și Împărăția veșnică a lui Hristos:

„Recapitularea întregii iconomii a mântuirii” (Teodor Studitul).

1. Proscomidie

Invocarea Duhului Sfânt – „Împărate ceresc” și rugăciunile lui din fața Sfintelor Uși

Îmbrăcarea preoților slujitori

Spălarea mâinilor

Pregătirea darurilor

Tămâierea bisericii

Rugăciunile din fața Sfintei Mese și invocarea Duhului Sfânt – „Împărate ceresc”

2. Liturghia catehumenilor

Binecuvântarea preotului

Ectenia mare care se încheie cu o doxologie treimică

Psalmul 103

Ectenia mică

Psalmul 145

Troparul „Unule născut…”

Cântarea fericilor

Vohodul mic

Cântarea „Veniți să ne închinăm”

Trisaghionul

Apostolul

Evanghelia și Cazania preotului

Ectenia întreită

Rugăciunea pentru catehumeni și trimiterea lor.

3. Liturghia credincioșilor

Înaintea anaforalei

Rugăciunea pentru credincioși

Heruvicul

Rugăciunea Darurilor

Vohodul mare

Rugăciunea punerii înainte

„Să ne iubim unii pe alții”

Sărutul păcii

Crezul

Anaforaua sau canonul euharistic:

Chemarea la înțelepciune: „Să stăm cu frică…”

A. Marea Rugăciune Euharistică

„Cu vredinicie și cu dreptate este a ne închina…”

„Sfânt, Sfânt, Sfânt…” (Sanctus)

Comemorarea cinei

B. Sfințirea

1.Cuvintele de instituire: „Luați, mâncați…”

2.Jertfa Trupului și Sângelui, cântarea „Pe Tine te cântăm…”

3.Epicleza sau invocarea Sfântului Duh

C. Marea Rugăciune Euharistică

Pomenirea sfinților și pomelnicul celor vii și a celor adormiți, Axionul Născătoarei de Dumnezeu

Ectenia recapitulativă, rugăciunea de taină a preotului

Rugăciunea Domnească.

D. Înălțarea, Frângerea și Împărtășirea

Binecuvântarea rugăciunea protului pentru cei ce și-au plecat capetele

Sfintele sfinților

Frângerea Trupului și amintirea

Rugăciunea pregătitoare

Împărtășirea preotului și a diaconului

Binecuvântarea poporului cu Sfântul Potir

Împărtășirea credincioșilor

Rugăciunea de mulțumire

„Potrivirea” Sfintelor

Concedierea credincioșilor, miruirea sau împărțirea anaforei.”

Tâlcuirea Sfântului Dionisie Areopagitul

„O, atotdumnezeiască și sfântă ascensiune dezbracă-te de îmbrăcămințile care învluie tainele tale și arată-te nouă în strălucirea ta și umple ochii noștri înțelegători de lumina cea una și neacoperită”.

1. „Ierarhul după ce a săvârșit o sfântă rugăciune la dumnezeiescu altar, începând să tămâiască înconjoară încăperea toată a sfântului locaș .”

[…] Vedem pe ierarh mergând cu buna mireasmă de la dumnezeiescu altar până la ultimele părți ale sfântului locaș și revenind iarăși la el, după ce a săvârșit aceasta. — Căci fericirea dumnezeirii atot izvorâtoare mai presus de toate, chiar dacă iese din bunătate spre comuniunea cu cei sfinți ce se împărtășesc de ea, nu iese din stabilitatea și temelia ei nemișcată după ființă.

[…] În același fel dumnezeiesc, dumnezeiescul ierarh, deși coboară știința unitară a ierarhiei lui cu bunătate la cei de sub ei, folosindu-se de mulțimea sfintelor simboluri, revine ca dezlegat și nereținut de cei mici, în mod nemicșorat, la propria obârșie”,

Sfântul Maxim Mărturisitorul notează: „Episcopul e chipul lui Dumnezeu”

și “episcopul, iese din unitate în cele multe, dar nu comunică cu cele rele”

Părintele Stăniloae deslușește și el: „ieșirea ierarhului la tămâierea întregului locaș urmată de revenirea lui în altar este ieșirea lui Dumnezeu la toți și apropierea tuturor de El o dată cu revenirea lui în Sine .

[…] În Liturghie se trăiește posibilitatea de înălțare în misterul dumnezeiesc după ieșirea din iubire la ceilalți”154.

2 „ Apoi, întorcându-se iarăși la dumnezeiescul altar începe sfânta cântare a psalmilor, cântând împreună cu el sfintele cuvinte ale psalmilor tot clerul bisericesc .”

[…] Sfânta redare a dumnezeieștilor psalmodii are ca scop slăvirea tuturor învățăturilor despre Dumnezeu și a faptelor dumnezeiești… privilejuind o explicare și o laudă a darurilor dumnezeiești pentru primirea fiecărei Taine ierarhice, fapt ce produce deprinderea comunicării ei celor ce o laudă în chip dumnezeiesc”155

Nota Sfântului Maxim: „Scopul psalmilor este să se laude Dumnezeu și slujitorii Lui care au putere se comunice și să cuprindă acestea; aceasta se folosește în mod necesar în toate cele săvârșite în mod preoțesc întipărind o amintire statornică a psalmilor în cei ce-i cântă”

Nota părintelui Stăniloae: „Cântările de psalmi și citirile din Scriptură aducerea în amintire și lauda tuturor faptelor lui Dumnezeu de la crearea lumii și până la darurile ce ne vin prin Hristos. Toate le trăim și le lăudăm la fiecare Sfântă Liturghie, până la unificarea cu Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, în Sfânta Împărtășanie ca început al vieții fericite, nu numai prevestite nouă, ci și experiența în începuturile ei în existența noastră pământească”.

3. „Apoi se face prin liturgi (diaconi) pe rând citirea cărților sfinte”

„Când deci cântarea care cuprinde toate cele sfinte pregătește puterile noastre sufletești cu armonie cu cele ce se vor sfinți puțin mai târziu și prin executarea omogenă a imnelor dumnezeiești ne va produce înțelegerea comună a celor dumnezeiești […] și exprimarea saui înțelegerea lor se lărgește prin citiri prea sfinte ale unor sfinte texte scrise. În acestea cel ce privește în chip sfânt va trăi o suflare unitară ca mișcată de Duhul cel Unul și dumnezeiesc. Apoi în mod cuvenit se va propovădui Noul Testament arătând potrivit ordinii dumnezeiești ierarhice că una Evanghelia a gândit despre viitoarele laude dumnezeiești ale lui Iisus iar cealaltă le-a îndeplinit, și că acela a spus adevărul în chipuri iar acesta le-a arătat prezentul”.

Notele Sfântului Maxim:

„Împreună cântarea psalmilor este deci învățătura despre gândirea comună privitoare la Dumnezeu și a unora despre alții […]

[…] Cele spuse în Psalmi în chip umbrit se lămuresc prin citirea Scripturilor”

Nota părintelui Stăniloae:

„[…] Cântarea comună realizează o înțelegere și trăire comună a faptelor mântuitoare ale lui Dumnezeu în fiecare Liturghie, dar și o unire și o înțelegere a unora de către alții. Această laudă și înțelegere comună a lui Dumnezeu și întărire a unirii unora cu alții se trăiește ca o suflare unitară în toți a aceluiași Duh dumnezeiesc […] Toată lucrarea și vorbirea lui Dumnezeu se arată ca adevăr împlinit în întruparea Fiului lui Dumnezeu în lucrarea lui prezentă asupra celor ce cred în El”.

4. „După acestea catehumenii ies din sfântul locaș și împreună cu ei energumenii și cei aflați în timpul pocăinței, rămânând cei vrednici de vedere și de împărtășirea de cele dumnezeiești. Dintre liturgi unii stau la ușile închise ale sfântului locaș iar alții săvârșesc altceva din cele ale treptei lor”.

„Catehumenii sunt puși în cea din urmă treaptă deci sunt nepărtași de cele dumnezeiești și neinițiați (neintroduși tainic) în nici o lucrare ierarhică desăvârșitoare și nu au nici o existență în Dumnezeu prin nașterea dumnezeiască; ci sunt purtați în pântece prin cuvintele părintești și modelați de formele de viață făcătoare spre fericita aducere la viață începătoare și lumina începătoare prin mașterea de Dumnezeu. Căci precum pruncii trupești neîmpliniți și neformați dacă ei cad din lucrarea de formare a lor sunt ca niște avortoni și lepădați, așa au ei pe pământ o stare nenăscută și lipsită de viață și neluminată.

[…] Fiindcă așa cum știința medicală, care se îngijește de trupuri, spune că lumina lucrează numai asupra celor ce primesc lumina, așa și știința preaînțeleaptă a celor sfinte îi pregătește întâi prin luarea începătoare a Scripturilor formatoare […] Acum însă îi țin despărțiți de cele desăvârșite, ca pe unii ce nu sunt desăvârșiți […]

„Iar mulțimea energumenilor este și ea lipsită de sfințenie […] nu e egală cu cea a catehumenilor în neinițierea totală și în neîmpărtășirea extremă, având o oarecare împărtășire de preasfintele lucruri desăvârșitoare deși e reținută de atracțiile și tulburările contrare și de aceea îi este oprită în mod cuvenit vederea celor sfinte și împărtășirea de ele.

[…] o influență poate necurată stăpânește pe energumeni care, despărțindu-se de viaț de chip dumnezeiesc, își însușesc și o cugetare și o purtare asemenea cu a demonilor pierzători, întorcându-se prin ultima și cea mai pierzătoare nebunie de la cele cu adevărat existente de la bunătățile nemuritoare și veșnic dulci și poftesc și-și lucrează înstrăinarea materială și mult pătimașă și pierzătoare și stricătoare, prin nesigura dar aparenta plăcere de cele străine […]

[…] Deci cei neinițiați în Taine au fost scoși înafara locașului bisericesc a lui Dumnezeu și a sfintei slujbe; pe lângă aceștia și cei ce s-au despărțit de viața sfințită, iar după aceștia cei ce pentru nebărbăția lor au devenit pătimași prin mușcături și năluciri, încât n-au ajuns, din lipsă de bărbăție, printr-o înclinare statornică și neobosită la o neclintită și activă deprindere a asemănării cu Dumnezeu; după aceștia urmează cei ce s-au despărțit de viața contrară, dar încă nu s-au curățit și de închipuirile ei printr-o deprindere și dragoste dumnezeiască și neamestecată; iar după ei, cei ce nu s-au făcut odată pentru todeauna unitari și, vorbind protrivit legii neprihăniți și cu totul fără de prihană […]

5. Rostirea crezului.

[…] iar slujitorii și văzătorii atotsfințiți ai celor preasfinte, privind în chip sfânt prea Sfânta Taină, slăvesc într-o laudă comună pe Începătorul binefăcător de bine dătător […] Lauda aceasta […] cuprinde lauda tuturor lucrurilor dumnezeiești cu privire la noi: a dat existență cu bunătate ființei noastre și vieștii noastre și ia dat formă de chip dumnezeiesc prin frumusețile arhietipice și a făcut-o părtașă de o deprindere și înălțime dumnezeiască […]”.

Nota Părintelui Stăniloae:

„Cei ce rămâneau după ieșirea catehumenilor, energumenilor și a celor în stare de pocăință, puteau să laude cu toată convingerea celor săvârșite de Dumnezeu pentru noi prin simbolul credinței și așa se pregăteau într-o deplină unitate între ei pentru unirea cu Dumnezeu în Sfânta Împărtășanie. Ei nu mai învață numai cele ce a făcut Dumnezeu din auzirea Scripturilor, ci le și mărturisesc și mulțumesc pentru ele”13.

6. „Iar alții din fruntașii clerului pun înainte împreună cu preoții pe altar sfânta pâine și potirul binecuvântării […]

[…] Astfel, lăudată cu sfințenie iubirea de Dumnezeu de oameni se pune înainte dumnezeiasca pâine și potirul binecuvântării. Se face apoi preadumnezeiasca sărutare și rostirea tainică și mai presus de lume a sfintelor scrieri…

Pentru că nu se poate înfăptui împreuna noastră înălțare spre Cel Unul și împărtășirea de Unul, fiindă despărțiți de unirea întru pace. Căci dacă iluminați de vedere și cunoașterea Celui Unul ne unim în adunare unitară și dumnezeiască, nu mai suportăm să cădem în poftele împărțite, din care se nasc dușmăniile pământești… Deci această viață unitară și nedespărțită o cere ca pe o lege slujba sfântă a Păcii […]”.

Nota părintelui Stăniloae:

„Numai uniți toți în iubire se pot împărtăși de Cel Unul.

Dezbinarea între noi e semnul păcatului, unirea e semnul iubirii a curățirii de păcat”.

7. „Iar prin citirea sfintelor deptice, după sărutarea păcii se pomenesc cei ce au viețuit în chip cuvios […] iar pe ei îi declar ca vii și precum spune teologia, nu morți, ci mutați de la moarte la viața a tot dumnezeiască […] Ei sunt înscriși în sfintele pomelnice omenești, într-o amintire închipuită îndumnezeită […] numindu-se moartea cuvioșilor desăvârșirea întru cuvioșie.

[…] Iar atunci când se pun pe dumnezeiescu altar cinstitele simboluri prin care e înfățișat Hristos și ne împărtășim de El, e de față în chip nedespărțit ceata sfinților arătând legătura lor nedespărțită, în sfânta uniune mai presus de lume cu El”.

Nota părintelui Stăniloae:

„Dintre cei decedați se pomenesc cei ce au avut o viață virtuoasă și ne călăuzesc și pe noi prin pilda lor la veșnica viață fericită. Ei sunt pomeniți și pentru faptul că sunt vii, că s-au mutat de la moarte la viață, nu sunt morți sufletește, ca cei ce nu sunt uniți cu Hristos. Deci au putere să ne comunice și nouă din viața lor. Ei nu trăiesc numai în amintirea noastră ci în mod real. Nu-i impunem atenției lui Dumnezeu numai prin pomenirea noastră, ci sunt vii în mod real pentru că îi ține astfel atenția lui Dumnezeu. Într-un fel sunt prezenți în chip nevăzut lângă Hristos cel prezent în chip nevăzut. Pentru că L-au iubit și-L iubesc și deci îi iubește și El”.

8. Spălarea mâinilor

„Ierarhul stând înaintea sfintelor simboluri își spală mâinile cu apă împreună cu cinstita tagmă a preoților. Și fiindcă, cum zice Scriptura cel spălat nu are nevoie de altceva decât de spălarea vârfurilor (Ioan 3:10) prin curățirea aceasta a extremelor se va afla în preasfânta deprindere a asemănării cu Dumnezeu […] cei ce pășesc acum spre preasfânta lucrare sfințitoare trebuie să aibă curate și ultimile închipuiri ale sulfetului și să se apropie de ea printr-o asemănare cu ea, după putință. Astfel, curățirile dumnezeiești vor străluci mai luminoase și razele luminii mai presus de lume vor face să treacă prin luciul oglinzilor asemănătoare lor mai deplina și mai străvezia strălucire a luminilor lor. Iar spălarea […] se face ca în fața lui Hristos care vede gândurile noastre cele mai ascunse. E curățirea extremă ce pătrunde în măruntaiele atotcunoscute de El și de judecățile Lui, preadrepte și neocolite. Astfel, se unește ierarhul cu cele dumnezeiești și lăudând sfintele lucrări, lucrează cele atotdumnezeiești și aduce sub vedere cele lăudate”.

Notele Sfântului Maxim:

„Numește ogllinzi sufletele sfinților ca primitoare de lumini dumnezeiești și devenite asemănătoare veșniciei mai înalte”.

Nota Părintelui Stăniloae:

„Spălarea se face chiar în fața altarului, adică în fața lui Hristos ca să se unească cu El în unirea lor cu Tatăl. Își spală numai mâinile sau vârfurile trupului pentru că în general ierarhul și clerul sunt uniți prin botez și prin hirotonie, înțelegând curățirea prin spălare și ca o sfințire de cele mai subțiri închipuiri și gânduri necuvenite ale sufletului. Prin aceasta își vor face sufletul un mediu deplin transparent al luminii care se răspândește din trupul și sângele domnului, asemenea unei oglinzi spirituale lipsite de orice pată. Lumina lui Hristos poate pătrunde astfel până în cele mai adânci ascensiuni ale sufletului și trupului”.

9. Anamneza și epicleza și împărtășirea episcopului, preoților și credincioșilor.

„Căci Iisus cel Unul și simplu și ascuns ca dumnezeiescul atotîncepătorul Cuvânt a venit din bunătate și cu iubire de oameni, prin întruparea cea ascunsă nouă la starea compusă și voință în mod neschimbat și a îndeplinit cu bunătate comuniunea noastră unificatoare cu El. Și astfel a unit cele omenite ale noastre cu cele ale lui în mod culminant dacă și noi ne armonizăm cu El ca mădulare ale trupului Lui în aceeași viață întreagă dumnezeiască […]

Acestea le arată ierarhul prin acte sfinte, aducând darurile acoperite spre curățare, după ce a împărțit unitatea lor în multe și prin unirea la culme a celor împărțite cu cei cărora se dau, înfăptuind comuniunea între cei ce se împărtășesc. Căci înfățișează în aceastea în mod sensibil, aducându-L sub vederea noastră în mod desăvârșit pe Iisus Hristos, viața noastră spirituală, în chipuri. Căci el fiind ascuns după dumnezeire prin întruparea cea neamestecată a luat chip din noi, venind din unitatea cea după tine în mod neschimbat la starea noastră împărțită; iar prin această binefăcătoare iubire de oameni a chemat neamul omenesc la împărtășirea de sine și de bunătățile sale. Dacă ne înnoim cu atotdumnezeiasca lui viață, prin asemănarea noastră după putere cu ea și prin aceasta ne facem cu adevărat părtași desăvârșiți ai lui Dumnezeu și a celor dumnezeiești”.

Tâlcuirea Sfântului Maxim Mărturisitorul

Sfântul Maxim Mărturisitorul dă trei tâlcuiri la cursul Sfintei Liturghii: prima privește întreaga adunare (este în sens comunitar) și are drept finalitate comuniunea în Dumnezeu a oamenilor, a oamenilor cu îngerii, a doua privește transfigurarea sufletească (mutarea minții) și are ca finalitate cunoașterea lui Dumnezeu iar a treia se referă la transfigurarea activă a omului prin despătimire și practicarea virtuților, având ca finalitate îndeumnezeirea.

Prima tâlcuire:

1.” Prima intrare a arhiereului în sfânta biserică la sfânta adunare este chipul și icoana primei veniri în lume a Fiului lui Dumnezeu și Mântuitorului nostru, Hristos, prin trup […]

Iar prin intrarea arhiereului în ieration și prin urcarea pe tronul preoțesc se închipuie simbolic înălțarea și reașezarea Aceluia în ceruri și pe tronul mai presus de ceruri, după petrecerea în lume.

Intrarea poporului care se face odată cu cea a ierarhului în sfânta biserică înseamnă întoarcerea necredincioșilor de la neștiință și rătăcire la cunoașterea lui Dumnezeu și mutarea credincioșilor de la păcat și necunoștință la virtute și cunoștință. Căci intrarea în biserică nu înfățișează numai întoarcerea necredincioșilor la adevăratul Dumnezeu, ci și îndreptarea prin pocăință a fiecăruia dintre noi cei ce credem dar nesocotim poruncile Domnului prin trai neînfrânat și prin viață necuviincioasă […]

2. Citirile dumnezeiești ale preasfinților cărți […] voile și sfaturile dumnezeiești și sfaturile dumnezeiești și fericite ale atotsfântului Dumnezeu.

Prin ele aflăm îndatoririle ce le avem de îndeplinit, potrivit cu fiecare dintre noi, după puterea ce îi este înnăscută. De asemenea învățăm legile dumnezeiești și fericite, după care vorbindu-ne ne învrednicim de comorile virtuții din împărăția lui Hristos.

3. Dulceața duhovnicească a cântărilor dumnezeiești […] indică bucuria care vădește împărtășirea de bunătățile dumnezeiești și care, pe de o parte, mișcă sufletul spre dragostea curată și fericită a lui Dumnezeu, iar pe de alta, le stârnește și mai mult spre ura păcatului.

4. Prin strigările păcii, săvârșite dinlăuntrul ierarhionului la porunca arhiereului, la fiecare citire, se indică bucuria și laudele dumnezeiești aduse de îngeri. Prin ele, Dumnezeu pune hotar luptelor purtate pentru adevăr împotriva puterilor dușmane împărtășind mărețele îngrămădiri, domnind pace prin desființarea trupului, păcatului, și dând sfinților harul nepătimirii drept cunună a ostenelilor pentru virtuți ca părăsind lupta, să-și îndrepte puterile sufletului spre cultivarea duhovnicească adică spre dezvoltarea virtuților. Prin acestea ei împrăștie oștile duhurilor rele, având de căpătenie a luptei lor pe Dumnezeu și cuvântul care risipește meșteșugirile dușmănoase și greu de ocolit ale diavolului.

Citirea Sfintei Evanghelii arată în particular celor ce se străduiesc necazurile ce au să fie suportate pentru cuvânt. După aceea, venind la ei din cer Cuvântul contemplației și a cunoștinței ca un Arhiereu, înlătură ca pe o lume sensibilă cugetul trupului, depărtează gândurile lor ce caută spre pământ […]

În aplicare generală ea înseamnă sfârșitul lumii acesteia căci după citirea dumnezeiască a sfintei Evanghelii, ariereul coboară de pe tron și se face slobozirea și scoaterea afară prin slujitori a catecumenilor și a celorlalți ce nu sunt vrednici de vederea dumbnezeiască a tainelor ce se vor arăta.

Aceasta indică și preînchipuiește prin ea adevărul al cărui tip și icoană este și pe care îl strigă oarecum prin aceste acte că după ce se va vesti Evanghelia Împărăției precum s-a scris în toată lumea spre mărturie tuturor popoarelor va sosi sfârșitul venind a doua oară din cer cu slavă multă Mântuitorul nostru Iisus Hristos […] și va despărți prin sfinții îngeri pe cei credincioși de cei necredincioși […] și pe cei ce au pășit în numele Trupului de cei care au umblat în Duhul lui Dumnezeu, dând fiecăruia dintre cei care au trăit pe pământ plata cea dreaptă după vrednicia lor […]

6) Închiderea ușilor

“Câți sunteți chemați ieșiți, cei chemați ieșiți ca nimeni din cei chemați să rămână”

arată trecerea celor pământești și intrarea viitoare a celor vrednici în lumea inteligibilă sau la ospățul de nuntă al lui Hristos după caea despărțire înfricoșată și sentință și mai înfricoșată; de asemenea lepădarea desăvârșită a lucrării rătăcite din simțuri- și deschiderea spre cele spirituale după ce și-au închis simțurile de către cuvinte și lucruri.

7) Ieșirea cu sfintele și cinstitele daruri este începutul și sfârșitul învățăturii celei noi care ni se va împărtăși în cer, cu privire la iconomia lui Dumnezeu cea către noi și descoperirea tainei mântuirii noastre care se află în adâncurile nepătrunse ale tainei dumnezeiești: “căci nu voi mai bea, zice ucenicilor săi Dumnezeu – Cuvântul, de acum din rodul viței până în ziua aceea când îl voi bea pe el cu voi în împărăția Tatălui Meu” [Mt. 26,29].

8) Sărutarea dumnezeiască (duhovnicească) vestitâă tuturor preînchipuiește și zugrăvește unirea în cuget și mărturisirea într-un gând și identitatea pe care o vor avea cu toții întrelaolaltă prin credință și iubire, când se va face descoperirrea bunurilor viitoare negrăite. Prin ea, cei vrednici vor primi împreunarea cu Cuvântul și Dumnezeu, căci greu este simbolul cuvțntului și al rațiunii prin care toți cei părtași de cuvânt și de rațiune ca ființe raționale vor deveni uma cu toții și cu Cuvântul prim și unic și cauză a totcuvântul și rațiunea.

9) Rostirea Crezului care se face de toți arată mulțumirea tainică pentru rațiunile și modurile înțeleptei providenței dumnezeiești cu privire la noi prin care ne-am mântuit, mulțumire care va avea loc în veacul viitor. Prin ea, cei vrednici își vor arăta recunoștința pentru binefacerile dumnezeiești neavând afară de ea nimic altceva să dea pentru bunătățile fără de margini ce i s-au hotărât.

10) Doxologia întreit – sfântă: “Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot plin e cerul și pământul de mărirea Ta ! Osana! Osana ! Osana întru cei de sus ! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de sus !”

[…] preînchipuiește unirea și deopotrivă cinste pe care o vom avea în veacul viitor cu puterile netrupești și spirituale. În această stare într-un cuget cu puterile de sus firea oamenilor va fi învățată să laude și să sfințească prin trei sfințiri Dumnezeirea treiipostatică cea una.

11) Rostirea rugăciuniii “Tatăl nostru”:

Chemarea atotsfântă și precinstită a marelui Dumnezeu și tată este simbolul înfierii adevărate și reale care ni se va da prin darul și iharul Duhului Sfânt. Prin această ânfiere biruindu-se și acoperindu-se tot ce-i însușire omenească prin coborârea harului, se vor face și vor fi fiii lui Dumnezeu toți sfinții care s-au luminat încăp de aici cu frumusețea dumnezeiască a bunătății.

12) Cântarea “Unul sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl, Amin”

[…] arată abunarea și unirea mai presus de rațiune și de minte a celor inițiați tainic și înțelept în unitatea cea ascunsă a simplității dumnezeiești, în veacul nestricăcios al celor inteligibile, când, privind la lumina slavei nevăzute și mai presus de grai, vor ajunge și ei în stare să primească împreună cu puterile de sus, fericita puritate. După aceasta la sfârșitul tuturor se face împărtășirea tainei care-i preface pe cei ce se împărtășesc cu vrednicie, în chipul ei și asemenea, după har și participare, Binelui prin esență, nefiind lipsiți întru nimic de El, pe cât este îngăduit și cu putință oamenilor. Așa încât și ei pot fi și se pot numi, prin lucrarea voinței și prin har, dumnezei, în urma faptului că Dumnezeu întreg îi umple deplin și nu lasă nimic din ei gol de prezența Lui”.

A doua tâlcuire

„Prima intrare este simbolul virtuților sufletului

Privește, așadar, tu, cel ce ți-ai câștigat adevărata iubire a înțelepciunii lui hristos, cu ochii minții la prima intrarea a sfintei adunări de la răsucirea și tulburarea din afară a celor pământești, de la vagabondarea printre chipurile și formele văzute ale celor sensibile. Căci nu e drept să fie numită contemplarea […] vederea celor sensibile în planul căreia subzistă războiul neîntrupt al celor sensibile între lalolaltă, război care produce stricăciunea tuturor prin ele însele, toate stricându-le pe altele și stricându-se prin altele și neavând altă statornicie decât pe acea a nestatorniciei și a stricăciunii și neputând rămâne vreodată între lalolaltă fără război și fără dezbinare. Prin acea intrare însuși sufletul vine de acelea și fuge și intră, ca într-o biserică și ca într-un azil al păcii, la contemplarea naturală în duh, în care nu se află războire și nici tulburare, împreună cu Cuvântul și condus de Cuvântul, marele și adevăratul nostru Dumnezeu și Arhiereu.

Citirile

Iar de la dumnezeieșătile citiri ce se fac, învață ca prin niște simboale, rațiunile lucrurilor și marea și minunată taină a Providenței dumnezeiești arătată în Lege și Prooroci.

Cântările, imnele dumnezeiești

Prin fiecare primește, ca răsplată a bunei sale ucenicii întru acestea, de la Dumnezeu prin sfintele puteri, care vorbesc cu el spirirtual întipăririle dătătoare de pace deodată cu farmecul întăritor și susținutor cu dorința dumnezeiască și arzătoare a lui Dumnezeu, prin plăcerea produsă în el în chip tainic de cântarea imnelor dumnezeiești.

Citirea Sfintei Evanghelii

Trecând iarăși de la acestea (Cântările) se concentrează pe culmea cea una și singură, care adună unitar aceste rațiuni. Adică în jurul Sfintei Evanghelii, în care au prexistat unitar toate rațiunile Providenței și ale lucrurilor îmbrățișate printr-o singură putere.

Coborârea arhiereului de pe tronul sacerdotal

După aceasta se îngăduie ochilor minții iubitori de Dumnezeu și netulburați să privească printr-o simțire dumnezeiască pe Însuși Cuvântul și Dumnezeu care coboară în sufle in cer (ceea ce se arată prin coborârea argiereului de pe tronul sacerdotal).

Închiderea ușilor și îndepărtarea catehumenilor

și îndepărtează ca pe niște catehumeni cugetările care sunt legat încă prin fantezie de simțuri și de diversiunea lor

Ieșirea cu sfintele și cinstitele daruri

Pe urmă iarăși Cuvântul duce sufletul ieșit afară din cele sensibile cum dă să înțelegem închiderea ușilor sfintei lui Dumnezeu Biseric, spre știința imaterială, simplă neschimbată, dumnezeiască, liberă de orice chip și figură a celor inteligibile (indicată prin intrarea cu tainele negrăite).

Sărutarea duhovnicească

Ajuns aici, sufletul își concentrează în sine însuși puterile sale și pe sine în Cuvântul, unind prin sărutarea duhovnicească rațiunile și chipurile negrăite referitoare la mântuirea sa.

Rostirea crezului

Iar Cuvântul îl învață prin Simbolul credinței să mărturisească aceasta cu mulțumire

Doxologia întreit sfântă

După aceasta, sufletul fiind deja în ce privește mintea simplu și neîmpărțit în cunoaștere prin ucenicia făcută și cuprinzând rațiunile celor sensibile și ale celor inteligibile, edus de Cuvântul spre cunoștința lămurită a lui Dumnezeu, după trecerea peste toate, dobândindu-se o înțelegere egală după putință cu a îngerilor

Cântarea “Unul Sfânt….” și “Tatăl nostru”

Și așa de mult îl învață Cuvântul, încât cunoaște pe Dumnezeu ca unul o singură ființă, dar în trei ipostasuri; unitate a ființei în trei ipostasuri și treimea ipostasurilor de o ființă; unitate în treime și treime în unitate […] o singură rază a unei lumini de întreită strălucire care luminează în chip unitar. Prin această lumină și sufletul egal în cinste cu îngerii, privind rațiunile despre Dumnezeire, care pot fi cunoscute de creație și învățând să laude împreună aceia (îngerii) fără cuvinte în chip întreit, Dumnezeirea cea una.

E dus spre înfiierea după har, prin cea mai accentuată asemănare

Întemeiatul acesta având pe Dumnezeu ca Tată tainic și unic prin har, va fi dus totodatză spre adâncul cel unul al Aceluia, prin ieșirea sa din toate. Și atât de mult va spori în experierea sau cunoașterea celor dumnezeiești, încât nu va mai vrea să fie al său însuși și nu va mai putea să se cunoască pe sine, de către sine sau din altcineva ci numai din și de către Dumnezeu, care întreg l-a primit întregime cu bunătate și sau sălășluit întreg în întregimea lui, fără pătimire și în chip cuvenit cu Dumnezeu, și l-a îndumnezeit întreg.

Astfel, cum zice presfântul Dionisie Ariopagitul, sufletul devine chip și asemănare a luminii ascunse, oglindă curată, atotstrăvezie, neștirbită, nepătată, neprihănită ce pierde, dacă se poate spune, întrega frumusețe a arhietipului binelui, care strălucește în el în chip dumnezeiesc și nemicșorat precum este cu bunătatea negrăită a celor nepătrunsă”.

Tâlcuirea a treia

“Prima intrare

Prin cea dintâi intrare se indică lepădarea necredinței, creșterea credinței, micșorarea păcătoșeniei, sporirea virtuții, alungarea neștiinței, adăugirea cunoștinței.

citirile dumnezeiești

Prin ascultarea cuvintelor dumnezeiești, deprinderile și dispozițiile întărite și neclintite în cele spuse, adică în credință, virtute și cunoștință

Cântările dumnezeiești

Prin cântările dumnezeiești, care urmează acelora se indică consimțământul de bunăvoire al sufletului cu virtuțile și plăcerea și desfătarea mintală ce se naște în suflet din pricina lor

citirea Sfintei Evanghelii

Prin Sfânta Citire a Sfântei Evanghelei, sfârșitul cugetului pământesc, precum și a lumii sensibile

Închiderea ușilor

Iar prin închiderea ușilor de după aceea, trecerea și mutarea cu dispoziția sufletului de la această lum,e stricăcioasă la lumea inteligibilă, prin care trece sufletul închizând simțurile ca pe niște uși, le face curate de idolii păcatelor

Ieșirea cu sfintele și cinstitele daruri

Prin ieșirea cu sfintele daruri se indică învățătura și cunoștința mai desăvârșită, mai tainică și nouă cu privire la iconomia lui Dumnezeu față de noi

Sărutarea dumnezeiască

Prin sărutarea dumnezeiască identitatea aceluiași cuge, a aceleiași simțiri a iubirii tuturor față de toți și a fiecăruia mai întâi față de sine și față de Dumnezeu.

Rugăciunea “Tatăl nostru”

Prin rugăciunea prin care ne învrednicim să numim pe Dumnezeu Tată, se indică cea mai adevărată înfiere în Duhul Sfânt

Cântarea “Unul Sfânt..”

Prin cântarea Unul Sfânt și celelalte, harul și legătura unificatoare cu Dumnezeu

Împărtășirea cu precuratele și de viață făcătoarele Taine

Prin împărtășire – identitatea și comuniunea asemănării după participare cu Dumnezeu, cât e îngăduită oamenilor. Prin aceasta omul e învrednicit să devină din om, dumnezeu.

Căci darurile Duhului Sfânt , de care credem că le împărtășim în această viață prin har întru credință , credem că le vom primi în veacul următor cu adevărat în ipostasul lor , potrivit cu nădejdea neclintită a credinței noastre și cu făgăduința sigură și nemincinoasă a Celui ce le-a făgăduit, dacă păzim cu toată puterea noastră poruncile .

Astfel vom trece de la harul întru credință la harul după vedere, Însuși Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos prefăcându-Se întru Sine , înlăturând atributele noastre stricăcioase și dăruindu-ne tainele arhetipice indicate prin simboalele sensibile de aici “

Pregătirea pentru Sfânta Împărtășanie

Sfântul Apostol Pavel accentuează faptul că trebuie să fim vrednici de a ne împărtăși de marea Taină a Împărtășaniei.

„Cel ce mănâncă și bea cu nevrednicul, osândă își îndeamnă a bea, nesocotind trupul Domnului” (1 Corintineni, 11, 29).

Iarăși, înainte de împărtășirea sa, preotul spune: „Să luăm aminte, Sfintele, Sfinților” (adică Sfintele Taine se cuvin a se da sfinților).

De aceea întreaga Sfântă Liturghie e o pregătire a sufletului pentru această mare Taină.

Proscomidia

După ce s-au preînchipuit toate momentele vieții Mântuitorului : nașterea, patima, învierea, preotul se roagă în taină:

„Acoperă-ne pe noi cu acoperământul aripilor Tale, depărtează de la noi pe tot vrăjmașul și potrivnicul, împacă viața noastră, Doamne; miluiește-ne pe noi și lumea Ta și mântuiește sufletele noastre ca un bun și de oameni iubitor.”(Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur)

„Proscomidia capătă acum un sens histologic-cosmologic reprezentând pe Hristos cel în slavă care acoperă neantul și duce la mântuire lumea și sufletele noastre” .

Așadar se cere lui Dumnezeu curățirea noastră, depărtarea de rău, împăcarea vieții noastre (pacea pogorâtă în viața noastră, adică revenirea în sine) apoi mila Sa și mântuirea. Acesta este deci începutul: curățirea și revenirea în sine pentru a ne face vrednici de mântuirea lui Dumnezeu.

Spre sfârșitul Proscomidiei se invocă Duhul Sfânt cu rugăciunea:

„Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și toate la împlinești, Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește Bunule Sufletele noastre”.

Din nou se cere curățirea noastră dar acum la un alt nivel asemănător Proorocului Iasia care s-a curățit când s-a apropiat termenul cu un cărbune aprins în gura lui. Așa și noi suntem curățiți desăvârșit nu prin puterea noastră (noi trebuie doar să vrem și să ne străduim, să începem a face despătimirea) ci prin sălășluirea Duhului.

„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace între oameni bunăvoire”.

După săvârșirea curățirii și pogorârea Duhului peste oameni se așează și pacea peste oameni, bunăvoire între ei.

Căci roada Domnului este pacea, îndelunga răbdare, blândețea, dragostea este (spune Sfântul Apostol Pavel):

„La Proscomidie începe dialogul între noi și Dumnezeu cu un suiș de daruri. Urcând pe scara schimbului de daruri spre Împărăția lui Dumnezeu, spre viața veșnică ne transcendem tot mai mult”

Liturghia catehumenilor

Începe cu binecuvântarea Împărăției Sfintei Treimi.

După invocarea „Împăratului Ceresc”, a Duhului Sfânt și venirea acestuia ne trezim în Împărăție în care sfinți și îngeri nu fac decât să binecuvânteze.

Preotul urmează apoi să roage pe Dumnezeu pentru diferite lucruri trebuincioase pentru pregătirea sufletului pentru Marea Taină.

„Cu pace Domnului să ne rugăm. Pentru pace de sus și pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm.

Pentru pacea a toată lumea ș.a.m.d.”

„Pacea este prima pregătire a Împărăției lui Dumnezeu.

Prin ea se arată că legea vieții omenești normale și a desfășurării ei spre desăvârșire nu e contradicție și luptă, ci pace. Prin pace se înțelege pacea noastră de patimi – cele ce sfâșie unitatea din noi și dintre noi”

„Pentru ca să fim izbăviți noi de tot necazul, mânia, primejdia și nevoia, Domnului să ne rugăm.

Apără, mântuiește, miluiește și ne păzește pe noi, Dumnezeule cu harul Tău”.

Astfel noi credem în „conștiința supremă a unui Dumnezeu în Treime dotată cu putere supremă dar și cu milă nemărginită care o îndeamnă să ne ajute atât în ușurarea greutăților împreunate cu viața aceasta imperfectă cât și în susținerea setei noastre după o viață fără lipsuri, după o împlinire a sensului ei în alt plan, după trecerea din viața noastră . Bazați pe o astfel de credință, cerem conștiinței supreme a lui Dumnezeu mila și mântuirea”.

„Pe noi înșine și unul pe altul și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.

Se continuă acest schimb de daruri între Dumnezeu și oameni, daruri făcute din dragoste.

„Unde e dăruire, acolo e libertate pentru că acolo e robul lui Dumnezeu, nesupus nici unei robii. Căci El e în același timp Duhul dragostei… La această libertate a dăruirii din dragoste ne-a chemat Hristos, și noi împlinim această chemare când nu slujim patimilor trupești ci unul altuia, prin iubire…”.

„Doamne, Dumnezeul nostru, a Cărui stăpânire este neasemănată și slavă neajunsă, a Cărui milă și iubire de oameni negrăită , Însuși Stăpâne, după milostenia Ta, caută spre noi și spre Sfânta Biserică aceasta și fă bogate milele Tale și îndurările Tale cu noi și cu cei ce se roagă împreună cu noi”.

Iarăși și iarăși să cerem mila lui Dumnezeu. De-a lungul întregii sfintei slujire să cerem mila Lui :

„Doamne miluiește”.

„Această cerere a milei nu e o milogeală nedemnă de om (Nietzsche) căci lucrurile pe care le cerem nu ni le putem da noi oricât am fi de încrezători în noi. Dumnezeu nu ne arată milă în gesturi de stăpân disprețuitor, ci în participarea la dimensiunile noastre la durerea noastră prin crucea asumată de El, și în valoarea ce ne-a dat-o făcându-se om cu noi în veci. Apoi ajutorul lui nu ne scapă fără conștiința noastră din neajunsurile și greutățile acestuia, ci folosindu-ne și de libera și eroica noastră luptă împreună cu El, prin răspunsul nostru la iubirea lui cu iubirea noastră, de care are nevoie să ne mântuiască” .

După ce am cerut curățire, pace, izbăvire din necazuri, dăruire reciprocă, milă, iată ce rugăciune face preotul în taină:

„Cel ce ne-ai dăruit nouă aceste rugăciuni obștești, împreună-glăsuire. Cel ce și de la doi sau trei care se unesc întru numele Tău ai făgăduit să le împlinești cererile, Însuți și acum împlinește cererile cele de folos ale robilor Tăi dându-ne nouă în veacul de acum cunoștința adevărului Tău, și în Cel ce va să vie , viață veșnică dăruindu-ne”.

Iată deci ce cerem: să înțelege semnul cel mai adânc al vieții despre care Cuviosul Paisie Aghiorâtul spunea:

„Semnul cel mai adânc al vieții e pregătirea pentru cealaltă viață… Oamenii n-au înțeles acest sens. Nu cred în cealaltă viață. Tot chinul de aici pornește. Nu sunt mulțumiți cu ceea ce au, intră în egoismul lor și se nimicesc…

Sensul exact al acestei vieți este să ne pregătim pentru patria noastră, pentru cer, pentru rai. Totul este să prindă omul acest sens adânc care este mântuirea sufletului… Nu vom face rădăcini în această viață. Viața aceasta nu este pentru ca să petrecem bine.

De aceea scopul nostru trebuie să fie pregătirea noastră în așa fel ca să plecăm cu conștiința împăcată și să zburăm lângă Dumnezeu”.

În timpul Trisaghionului preotul rostește foarte încet:

„Dumnezeule cel Sfânt, Care între Sfinți Te odihnești, Cel ce cu glas întreit sfânt ești lăudat de serafimi și slăvit de heruvimi și de toată puterea cerească închinat; Care ai zidit pe om după chipul și asemănarea Ta și cu tot harul Tău l-ai împodobit; Cel ce dai înțelepciune și pricepere celui ce cere, și nu treci cu vederea celui ce greșește ci prin pocăințele spre mântuire; Care ne-ai învrednicit pe noi, smeriții și nevrednicii robii Tăi și în ceasul acesta a stat înaintea slavei Sfântului Tău jertfelnic și a-ți aduce datorită închinare și preaslăvire, Însuți Stăpâne, primește și din gurile noastre, ale păcătoșilor, întreit-sfânta cântare și ne cercetează pe noi întru bunătatea Ta. Iartă-ne trupurile noastre și ne dă nouă să slujim Ție cu cuvioșie în toate zilele vieții noastre. Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și ale tuturor sfinților care din veac au bineplăcut Ție, ești Dumnezeul nostru și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin”.

Iată că cerând, Dumnezeu ne dă cunoașterea celor adânci, sensul vieții noastre și altfel ne raportăm la viață, altfel ne aflăm pe noi înșine, cerem la alt nivel curățire spre sfințenie.

Iată cum explică Sfântul Maxim ajungerea la înțelegerea lucrurilor:

„Precum plugarul căutând un loc potrivit unde să răsădească niscai pomi sălbatici dă peste o comoară neașteptată, la fel cel ce se nevoiește cu cuget smerit și neprefăcut și cu sufletul curățit de hățișul celor pământești, asemenea preafericitului Iacov, întrebat fiind de tatăl de modul cum a ajuns la cunoștință: „Cum ai aflat așa repede fiule?” răspunde: „Fiindcă mi-a dat-o Domnul Dumnezeu înainte” (Facere, 27, 20). Deci atunci când Dumnezeu dă din înțelepciunea sa vederile înțelepte fără osteneală nouă, care nu ne-am așteptat, socotim că am aflat așa, deodată o comoară”.

Tot Sfântul Maxim ilustrează modelarea sufletului după voia lui Dumnezeu dacă omul se lasă voii acestuia:

„Dumnezeu este, precum s-a scris <<Soarele dreptății>> (Meleahi 4, 2) revărsând peste toți razele bunătății. Dar sufletul se comportă prin hotărârea liberă a voii lui sau ca ceara, prin iubirea față de Dumnezeu, sau ca lutul, prin iubire de cele pământești. Precum deci lutul se usucă prin fire, sub razele soarelui, iar ceara se înmoaie prin fire, la fel sufletul iubitor de pământ și de lume, îndemnat fiind de Dumnezeu și împotrivindu-se prin hotărâre voii sale se întărește ca lutul și se împinge pe sine spre pierzanie, asemeni lui Iacov; dar sufletul iubitor de Dumnezeu se înmoaie ca ceara și, primind formele și întipăririle dumnezeiești se face lăcașul lui Dumnezeu în duh”.

Înaintea citirii Sfintei Evanghelii, iată rugăciunea preotului:

„Strălucește în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a dumnezeirii Tale și deschide ochii gândului nostru spre înțelegerea evanghelicelor Tale spovedanii. Pune în noi și frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, viețuire duhovnicească să petrecem, cugetând și făcând toate cele ce spre bună plăcerea Ta. Că Tu ești luminarea sufletelor și trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule și Ție slavă înălțăm, împreună și celui fără de început al Tău Părinte și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin”.

Iată se cere sporirea duhovnicească treptată pe care o sintetizează Sfântul Maxim astfel:

„Cel ce crede, se teme, cel ce se teme , se smerește, cel ce se smerește se îmblânzește dobândind deprinderea de a-și liniști mișcările cele potrivnice firii ale iuțimii și poftei; cel blând păzește poruncile, iar cel ce păzește poruncile se curățește; cel ce s-a curățit se luminează, iar cel ce s-a luminat să învrednicește să se sălășluiască în cămara tainelor cu Mirele-Cuvântul”.

„Doamne, Atotstăpânitorule, Dumnezeul părinților noștri, rugămu-ne Ție, auzi-ne și ne miluiește”.

Din nou se cere mila lui Dumnezeu.

Sfântul Nicolae Cabasila spunea că atunci „când cerem de la Hristos mila, înseamnă că ne rugăm să dobândim de la El Împărăția…

Dar de unde se poate vedea și mila lui Dumnezeu este tot una cu Împărăția lui? – din aceea că Hristos, vorbind despre răsplata cu care El va încununa pe milostivi, odată spune că aceștia vor fi miluiți și altă dată că vor moșteni Împărăția.

„Fericiți cei milostivi că aceia se vor milui” (Matei, 5, 7).

„Și va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui (adică celor milostivi) Veniți binecuvântații Tatălui Meu și moșteniți Împărăția cea gătită vouă de la zidirea lumii” (Matei, 25, 34).

Hristos îi va milui primindu-i părtași la masa Lui: „ca să mâncați și să beți la masa Mea, întru Împărăția Mea” (Luca, 22, 30). Iar ca să ne dăm seama de strălucirea acestei mese, care nu va fi o masă de robi, ci una împărătească, să avem în vedere că Cel ce va sluji la ea, va fi Însuși Stăpânul a toate: „Căci se va încinge, îi va așeza la masă și, apropiindu-se va sluji lor” (Luca, 12, 37)”.

Liturghia credincioșilor

„Iarăși și de multe ori cădem la Tine și ne rugăm Ție, Bunule și iubitorule de oameni, ca privind spre rugăciunea noastră, să curățești sufletele și trupurile noastre de toată necurăția trupului și a duhului și să ne dai nouă să stăm nevinovați și fără de osândă înaintea Sfântului Tău jertfelnic și dăruiește Dumnezeule, și celor ce se roagă împreună cu noi spor în viață, în credință și în înțelegerea cea duhovnicească. Dă lor să-ți slujească totdeauna cu frică și cu dragoste și întru nevinovăție și fără osândă să se învrednicească de Sfintele Tale Taine și de cereasca Ta împărăție”.

Iată că aceste cereri pot fi asemănate cu tâlcuirea Sfântului Maxim la zilele 6, 7 și 8 prin care trece sufletul spre desăvârșire:

„Cunoscând că ziua a 6-a este simbolul lucrării practice, să împlinim deci toată datoria faptelor virtuții, ca să se spună și despre noi: <<Și a văzut Dumnezeu toate câte le-a făcut și, iată, erau bune toate>> (Facere, 1, 31).

Iar datoria bunei lucrări, clădită de Dumnezeu, și-o îndeplinește cel ce se osândește cu trupul să pregătească sufletului podoaba bogată și felurită a virtuților (sporul în viață, ș.a.m.d.).

Cel ce a isprăvit „pregătirea” faptelor dreptății, a trecut la odihna contemplației cunoscătoare, ca aducând prin ea în chip demn de Dumnezeu rațiunile lucrurilor să se odihnească apoi cu mintea de mișcarea în jurul ei – participare la jertfa Mântuitorului.

Cel ce s-a făcut părtaș de odihna zilei a 7-a a lui Dumnezeu, luată asupra Sa pentru noi, se va împărtăși și de lucrarea Lui îndumnezeitoare, întreprinsă de asemenea pentru noi, din ziua a 8-a, adică de învierea cea tainică, părăsind și el în mormânt giulgiul și ștergarul de pe cap, pe care văzându-le vreun oarecare Petru și Ioan cred că a înviat Domnul” – ziua învierii – .

Cântarea Heruvimului ne îndeamnă să lepădăm toată grija lumească, semn că se apropie momentul de taină.

Apoi preotul face iarăși o rugăciune sintetică:

„Înger de pace, credincios, îndreptător, păzitor al sufletelor și trupurilor noastre, la Domnul să cerem.

Milă și iertare de păcate și de greșelile noastre, la Domnul să cerem.

Cele bune și de folos sufletelor noastre și pace lumii, la Domnul să cerem.

Cealaltă vreme a vieții noastre și întru credință a o săvârși, la Domnul să cerem.

Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos să cerem.

Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos-Dumnezeu să o dăm”.

„E un întreg program pentru viața personală și pentru lume. Dar prin acest program nu se înfăptuiește numai o viețuire curată și pacea pe pământ, ci credinciosul se pregătește și pentru sfârșitul creștinesc al vieții și pentru înfricoșătoarea judecată… Cerem de pe acum la Sfânta Liturghie, ca sfârșitul vieții noastre să nu ne clatine din credință, din nădejdea vieții viitoare.

Credinciosul cere să supraviețuiască încă de pe acum în vederea unui răspuns bun la judecată, viețuind deci ca un om destinat unei răspunderi…”.

Apoi în rugăciunile din apropierea împărtășirii se mai spune:

„Pentru a fi celor ce se vor împărtăși spre mântuire sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea Sfântului Tău Duh, spre primirea împărăției cerurilor, spre învierea cea întru Tine iar nu spre judecată sau spre osândă”.

Aceasta este pregătirea pentru Dumnezeiasca Euharistie.

Împărtășirea de Hristos cel Euharistic

Introducere

“Unirea și împărtășirea noastră de Dumnezeu se face în două chipuri: prin împărtășirea tainică cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos și prin împărtășirea duhovnicească.

Împărtășirea duhovnicească se împarte în alte trei moduri:

Împărtășirea prin rugăciunea lui Iisus, împărtășirea prin calea lucrării tuturor poruncilor Lui și a tuturor faptelor bune și împărtășirea de Cuvântul lui Dumnezeu”.

Părintele Stăniloae mai vorbește și despre un alt fel de împărtășire: împărtășirea de chipul Mântuitorului prin icoană (Părintele Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, pag. 58).

De asemeni se mai poate vorbi și de o împărtășire prin mirosul tămâiei (despre care Sfântul Gherman spune că simbolizează dubla natură a Mântuitorului , divino-umană, foc și fum sau împărtășirea de aromele bine mirositoare din Împărăția lui Dumnezeu).

Împărtășirea prin rugăciunea lui Iisus

„Deși prin împărtășanie nu putem primi pe Domnul decât o dată pe zi, totuși, duhovnicește și mintal îl putem primi în orice oră și în orice minut […] prin săvârșirea duhovniceștii rugăciuni – îndeosebi cea mintală”.

„Rugăciunea inimii dă libertate Duhului Dumnezeiesc să lucreze asupra inimii noastre și astfel, prin unirea sufletului nostru cu Duhul Sfânt, ne facem un singur Duh, căci cel ce se întoarce cu mintea în inimă și cu mare iubire de Dumnezeu, cu mare fierbințeală și cu umilință înalță din adâncul inimii sale rugăciune neîncetată către Bunul Dumnezeu se asemănă cu o mireasă care iubește foarte mult pe mirele său și nu voiește nicicum să se despartă de mirele său. Tot astfel și sufletul care s-a aprins de dragostea Mirelui și s-a unit prin rugăciunea inimii cu Hristos a ajuns să se facă un singur Duh cu El. Cel ce se roagă neîncetat cu mintea în inimă rămâne în Hristos și Hristos rămâne în el, aducând prin El multă roadă duhovnicească.”

„Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20).

Prin rostirea numelui lui Iisus Hristos ne împărtășim de El Însuși.

„Numele vorbește despre existență, nu despre calitate… El nu e o idee predicativă ci e o existență, ideea devenită realitate, un punct unic conștient în Cosmos. De aceea numele dă pe de o parte <<simțirea existenței>>, pe de alta simțirea unei existențe unice cu neputință de determinat analitic pe însușirile ei”[…]

„Definirea sâmburelui lăuntric al numelui nu poate fi decât aceasta: numele este o putere, o energie, este Cuvântul întrupat. El ne arată o întrupare cu totul deosebită a Cuvântului, a acelui taină e de neînțeles ca pe toată existența ce se naște, împlinind porunca dumnezeiască: să fie… Întruparea cuvântului postulează întruparea cuvintelor. Izvorul cuvintelor în lume este Cuvântul dumnezeiesc prin care cerurile s-au întărit. Și dacă Domnul a vrut să se întrupeze și s-a făcut om, cu individualitate proprie și un nume, aceasta presupune individualitatea și numele omenesc cu totul generală a vieții…”.

Așadar prin rostirea numelui lui Hristos ne împărtășim de prezența lui.

Iată ce spune Diadoh al Foticeii:

“Acest slăvit și prea dorit nume, stând multă vreme în râvna inimii, păstrat de amintire, naște în noi deprinderea de a iubi pe Dumnezeu în mod desăvârșit și fără piedici. Acesta este mângâietorul de mult preț pe care îl dobândi văzând tot ce avem ca să primim prin această negrăită și neîncetată bucurie”.

„Roada rugăciunii este dumnezeiasca iubire, care nu este altceva decât harul dobândit înăuntrul ființei sufletului, ci și un dar necreat, „o energie divină” care „înflăcărează sufletul fără încetare și îl unește cu Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt”.

Iubirea nu este din lumea aceasta, fiind numele lui Dumnezeu Însuși”. Pentru aceasta ea este negrăită, după Sfântul Ioan Scărarul: „cuvintele despre iubire sunt cunoscute de îngeri și sunt cunoscute pe măsura iluminării lor” ”.

Împărtășirea pe calea lucrării tuturor poruncilor Lui

„Domnul se află tăinuit în virtuți și în sfintele porunci. Cine face o virtute ori îndeplinește o poruncă, primește îndată în sufletul său pe Domnul Cel ascuns într-însele, căci El a rânduit a locui cu Tatăl în cel ce va păzi poruncile Lui: <<De mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi și el, și la el vom veni și vom locui într-însul>> (Ioan, 14, 23)”.

„Sfântul Dionisie Areopagitul spune lămurit că <<asemănarea și unirea noastră cu Dumnezeu se săvârșește numai prin păzirea poruncilor dumnezeiești>> (Filocalia, vol. II, pag. 266).

Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: <<Cuvântul lui Dumnezeu și al Tatălui Său se află tainic în fiecare din poruncile Sale, iar Dumnezeu și Tatăl se află singur întreg, nedespărțit, în întreg cuvântul său în chip firesc. Cel ce primește, prin urmare, porunca dumnezeiască și o împlinește primește pe Cuvântul lui Dumnezeu ce se află în ea>> (Filocalia 1, pag. 286) ” .

Împărtășirea prin auzul Cuvântului

„Cel ce ascultă Cuvântul Meu și îl urmărește pe el are viață veșnică” (Ioan, 5, 24).

„Clement Alexandrinul arăta că trebuie să ne hrănim cu semințele vieții aflate în Biblie precum facem în Euharistie. Origen fixează în special sensul „mâncării” Scripturii și tradiția îl urmează: se consumă euharistic „cuvântul rupt în chip misterios”. Sfântul Ieronim zicea chiar: <<Noi mâncăm Trupul Său și noi bem Sângele Său în dumnezeiasca euharistie dar și în citirea Scripturilor>>. Sfântul Grigorie de Nazianz asimilează citirea Scripturii cu consumarea mielului pascal.”

„Plasând astfel citirea Cuvântului (Evangheliei) în inima liturghiei catehumenilor, ansamblul liturgic vrea să sugereze, prin analogie cu liturghia credincioșilor, că toată citirea duce la prezența reală, la întâlnirea Cuvântului la împărtășirea de acesta, consumarea euharistică a Cuvântului”.

Împărtășirea tainică cu trupul și sângele Mântuitorului

„Taina Sfintei Euharistii este sâmburele de foc al cultului ortodox. Ea e misterul prefacerii naturii create în natură divină. Vinul și apa prefăcute în sângele Mântuitorului, pâinea prefăcută în trupul Lui, constituie hrana fără prihană care transformă natura creată în natură divină.”[…] Iar dacă sângele și carnea divină păstrează aspectul de vin și pâine după prefacere, Ioan Damaschin sprijinindu-se pe Grigorie de Nyssa lămurește că aceasta este o concesie pe care Dumnezeu o face neputinței noastre omenești; firea omenească <<de multe ori se întoarce îngrețoșându-se de cele ce nu sunt obișnuite. De aceea, făcând pogorârea cea obișnuită, prin cele obișnuite firii face cele mai presus de fire>>(Expunerea credinței ortodoxe , cap 13 ) “ .

Simbolurile întrebuințate sunt deci pâinea și vinul aduse ca daruri de credincioși.

Nicolae Cabasila explică faptul că aceste daruri închinate lui Dumnezeu sunt ca o pârgă a vieții omenești.

„Căci pâinea și vinul alcătuiesc hrana omului, prin care se întreține viața trupească. Iar viața nu doar se susține prin hrană ci e și simbolizată de ea. Astfel, ca să arate că L-au văzut pe Hristos viu, Sfinții Apostoli ziceau despre Dânsul: <<Mâncam și beam împreună cu Dânsul după Înviere>> (Faptele Apostolilor, 19, 41)… Așadar nu e nimic nefiresc dacă, aducând prinos din hrană, socotim că aducem prinos însăși viața noastră”.

“ De ce se cuvine ca darurile să fie o pârgă a vieții omenești?

Pentru că Dumnezeu a dat viață în schimbul lor […]. Întrucât darul ce ni se dă în schimb este viața, urmează ca și darul nostru să fie cât de cât viață […]. El Însuși a poruncit să aducem ca dar pâine și vin și tot El ne dăruiește în schimbul acestora „Pâinea cea vie” ( Ioan 6, 51) și Paharul vieții celei veșnice […] să dobândim viață pentru viață: viața veșnică în schimbul celei vremelnice”.

“ Credincioșii, prin minunea euharistică devin co-sanguini și co-trupești cu Hristos, „se transformă în substanța Împăratului”. După Sfântul Irineu noi devenim ca o părticică din Hristos>> iar după Sfântul Chiril al Ierusalimului „devenim hristofori”, receptacule, purtători de Hristos”.

„Sfânta Euharistie nu este răsplată pentru cei sănătoși, ci este hrana adevărată „pentru cel flămând și însetat, care știe că fără această hrană va muri sufletește”; ea este „leacul” cel mai puternic al nemuririi, antidotul morții, comuniunea bucuroasă a iubirii, sărbătoarea sa.

Rugăciunea dinaintea împărtășaniei subliniază:

„Să-mi fie mie împărtășirea cu Sfintele Taine, nu spre judecată sau osândă ci spre tămăduirea sufletului și a trupului”, iar preotul zice: „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci” […].

Sfânta Euharistie este o lucrare a comunității bisericești; ea depășește evlavia individuală, este sărbătoarea Bisericii în plenitudinea sa. Spiritualitatea liturgică este esențialmente comunitară nu individuală, ci Biserica se unește cu Dumnezeu”.

Sfântul Simeon Noul Teolog subliniază același lucru:

„Hristos o dată devenit înrudit nouă prin trup ne-a făcut părtași Dumnezeirii Sale și ne înrudește pe toți cu El… De altfel, Dumnezeirea la care ne facem părtași prin această împărtășire nu este divizibilă în părți separate, urmează în mod necesar ca și noi, o dată ce am participat la ea în adevăr, suntem nedespărțiți în Duhul Cel Unul, formând un singur trup cu Hristos”.

Încheiem cu cuvintele Sfântului Simeon al Tesalonicului:

„Cuminecătura ne unește cu Însuși Stăpânul, împărtășindu-ne cu adevăratul lui Trup și Sânge. De vreme ce pentru mâncare am murit, și de rai și de Dumnezeu ne-am despărțit, Prin Cuminecătură iarăși luăm viață veșnică; și lepădând stricarea ne unim cu Cel fără de moarte, Care s-a făcut muritor cu trupul pentru noi”.

Roadele Sfintei Împărtășanii

Dumnezeu roua:

„Unora le este rouă, întrucât le stinge fierbințeala și lucrarea patimilor care le încinge trupul de dinafară”.

Această roadă este ceea ce Sfântul Nicolae Cabasila numește „doctoria cea mai bună”.

„Căci de-ai zice cuiva că-i bolnav și are vindecare, Domnul nu numai că vine lângă cel suferind și să-i vadă boala… ci de face doctorie și hrană potrivită… Iar când e vorba de înnoirea ființei noastre, Domnul ne împrumută din însăși ființa sa, din trupul său și ceea ce s-a stricat în noi El pune la loc, luând din El însuși. Și la această înnoire nu folosește aceeași materie pe care a folosit-o la prima creare (pământ) acum și-a dat chiar trupul Său și prin această învoire nu numai că repară firea noastră făcând-o mai bună, ci însuși sângele său îl varsă iarăși în inimile celor ce se împărtășesc, făcând de acum să răsară înlăutrul lor iarăși viața Mântuitorului…”.

„Pâine a vieții celei veșnice să-mi fie Trupul Tău cel Sfânt, Milostive Doamne și scump sângele Tău, și tămăduire durerilor celor de multe feluri”.

Dumnezeu apa:

„Celor ce sunt scuturați adânc de frigurile veninului răutăților le este apă, nu numai întrucât nimicește, printr-o însușire contrară ceea ce este opus, ci întrucât le dăruiește putere de viață pentru o existență fericită”?? (Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., pag. 191).

Așadar este vorba de curățire și sfințire.

„Și să-mi fie mie Sfintele Tale Taine spre tămăduire și curățire, spre luminare și pace, spre mântuirea și sfințirea sufletului și a trupului meu, izgonirea a toată nălucirea, a faptei celei rele și a lucrării diavolești, care se lucrează cu gândul întru mădularele mele, spre îndreptarea și dragostea mea către Tine, spre îndreptarea și întărirea vieții, spre înmulțirea poftei celei bune și a desăvârșirii, spre primirea poruncilor împărțite de Sfântul Duh ca merinde pentru viața de veci și pentru răspuns bun primit la înfricoșatul Tău scaun de Județ, ia-mă spre iertare și nu osândă” (Sf. Vasile cel Mare ,Rugăciunea a 6-a pentru împărtășanie).

Dumnezeu izvorul, Dumnezeu Râul, Dumnezeu Tatăl

„Iar izvor le este celor ce au în ei, ca o țâșnire necontenită deprinderea contemplației, întrucât le dobândește înțelepciune.

În sfârșit , râu le este celor ce varsă ca un râu învățătura cucernică , dreaptă și mântuitoare întrucât adapă din belșug oameni, dobitoace, fiare și plante și o face aceasta ca oamenii să se îndumnezeiască , înălțându-se prin înțelesurile celor grăite; cei îndobitociți de patimi să-și primească înapoi puterea rațiunii naturale, redobândindu-și omenia prin adresarea sârguincioasă a chipurilor virtuții, cei sălbăticiți prin deprinderile și faptele lor ticăloase să se înmoaie prin îndemnurile dulci și fine și să revină la blândețea firii; iar cei deveniți nesimțitori față de cele bune, asemenea plantelor subțiindu-se prin străbaterea Cuvântului în adâncime, să dobândească simțire spre aducere de roade, iar puterea Cuvântului să le fie ca o sevă ce-i nutrește”.

Este ceea ce se numește revenire în sine, recăpătarea demnității de om prin înfierea noastră de Dumnezeu prin Fiul.

„Căci ce poate fi mai măreț decât să fim recunoscuți de Tatăl ca mădulare ale Fiului Său, ca Unul care pe chipurile noastre găsește însăși trăsăturile Fiului Său <<Mai dinainte i-a hotărât să fie asemenea icoanei Fiului Său>> (Romani, 8, 29)”.

Căci “ Prin comuniunea euharistică, devenim fii, după trup și sânge, ai Domnului: <<celor ce L-au primit, Cuvântul le-a dat puterea de a deveni fiii lui Dumnezeu>>”.

Dumnezeu – Cale, ușă, împărăție

„Cuvântul lui Dumnezeu să fie ușă, fiindcă introduce la cunoștință pe cei ce-au străbătut bine toată calea virtuților pe drumul cel fără de prihană al faptelor și fiindcă le arată ca o lumină comorile mult strălucitoare ale înțelepciunii. Căci unul și același este și calea și ușă și cheie și împărăție: Cale ca Cel ce călăuzește, cheie ca Cel ce deschide și se deschide celor vrednici de cele dumnezeiești; ușă ca cel ce duce înlăuntru; împărăție ca cel ce e moștenit și se dă prin împărtășire tuturor”.

Dumnezeu mântuiește, desăvârșește, ne face părtași bunătăților Împărăției, ne așează de-a dreapta Tatălui, împreună petrecem cu El prin sălășluirea Lui în noi pentru totdeauna.

„Din clipa în care ne-a dat viață, Mântuitorul nu ne mai lasă singuri, ci rămâne veșnic între noi, ne face tot mai vii și muritorii… căci despărțirea de Hristos te duce la latura morții…”.

„Petrece întru mine, Mântuitorule și eu întru Tine, precum ai zis, că iată, îndrăznind spre mila Ta, mănânc Trupul Tău și beau Sângele Tău” (Canonul Sfintei Împărtășanii, cântarea a 8-a).

Dumnezeu – iubire, viață, înviere, adevăr

„Luminând ca cel ce dă strălucire sufletelor, alungă întunericul neștiinței, luminând mintea spre înțelegerea lucrurilor tainice și arată tainele care nu pot fi văzute decât de cei curați cu inima.

Viață – ca Cel ce dă sufletelor ce iubesc pe Dumnezeu puterea de a se mișca spre cele dumnezeiești.

Înviere – ca Cel ce ridică mintea din alipirea moartă de cele materiale, curățind-o de toată stricăciunea și amorțirea.

Adevăr – ca Cel ce dăruiește celor vrednici deprinderea neschimbăcioasă a celor bune”.

„Ca focul și ca lumina să-mi fie mie Trupul și Sângele Tău cel scump Mântuitorul meu, arzând materia păcatului și mistuind spinii patimilor și luminându-mă tot pe mine, cel ce mă închin Dumnezeirii Tale” (Canonul Sfintei Împărtășanii, cântare 9).

„Îndulcitu-m-ai cu dorul Tău Hristoase și m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste; ci arde cu focul cel fără de materie păcatele mele și mă învrednicește a mă sătura de desfătarea care este întru Tine, că de amândouă veselindu-mă să slăvesc Bunule, venirea Ta” (Troparul Sfintei Împărtășanii).

Părintele Cleopa sintetizează foarte bine aceste roade ale Sfintei Împărtășanii:

„Acel creștin care se apropie de împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, ca fiu de Dumnezeu, cu credință și cu mare dragoste și evlavie, se învrednicește de nenumărate daruri și foloase cum sunt:

se unește cu Hristos după har, căci cel ce mănâncă Trupul și bea Sângele lui Hristos rămâne întru El și El întru dânsul (Ioan, 6, 56);

are viață veșnică întru El și va trăi veșnic (Ioan, 6, 53-58);

va fi înviat spre viața veșnică în ziua cea de apoi (Ioan, 6, 54);

în el vrea să locuiască Dumnezeu, făcându-și în el lăcaș (Efeseni 3, 17, Ioan 3, 24; 14, 20, 15, 4);

viețuiește Hristos în el (Galateni 2, 20; 4, 19);

sporește și crește în lucrarea celor duhovnicești (Efeseni 4, +5-16);

primește curățire de păcate, sfințire, luminare, viață veșnică (Sfântul Ioan Damasachin , Rug. 5 pentru Împărtășanie);

primește sfințire trupului și sufletului, alungă nălucile, curăță patimile, aduce îndreptare și întindere vieții spre înmulțirea faptelor bune și spre desăvârșire;

aduce bucurie duhovnicească și sănătate sufletului și trupului .

Concluzii

Sfânta Liturghie este cea mai mare minune a lui Dumnezeu pe pământ.

Ea recapitulează întreaga lucrare de mărturisire a lui Dumnezeu: naștere, patimi, înviere, înălțare, a doua venire.

Miezul ei este dumnezeiasca jertfă a lui Dumnezeu și Sfânta Euharistie – adică împărtășirea omului de Dumnezeu. Omul cel mic de patimi se face lăcaș Dumnezeului Celui Ce a făcut cerul și pământul.

Aceasta este minunea: ne deschidem veșniciei prin Mântuitorul Iisus Hristos.

„Am căzut din rai și am dobândit Împărăția lui Dumnezeu” – spune părintele Cleopa la iconomia mântuirii omului de către Dumnezeu.

Dumnezeu din marea sa iubire își trimite propriul Fiu pentru ridicarea celui căzut din grădina raiului la o cinste și mai înaltă – Împărăția lui Dumnezeu.

Fiul se naște, pătimește, învie și se înalță lăsându-ne dumnezeiasca Liturghie pentru a ne împărtăși de bunătățile Împărăției încă de aici de pe pământ.

Frumusețea Liturghiei este însă ascunsă ochilor noștri. Căzând din har, ne-am adâncit în orbire, acoperindu-ne mintea cu văluri:

„Unul este obișnuințelor contrare, care încearcă să ne convingă mintea prin obiceiul îndelungat spre cele pământești.

Altul e lucrarea simțurilor, care trage cu sine mintea spre frumusețile sensibile.

Al treilea, e tocirea lucrării mintale, pe care o reflectă mintea din pricina împletirii cu timpul… Ci precum vederea slăbită a celor ce pot să vadă nu vede chipurile limpezi, nici clare, ci mai degradată, tulburi și neclare, la fel mintea noastră privește cele inteligibile neputând frumusețile inteligibile.

Ba nu le poate vedea nici dori, căci după măsura conștiinței e și mărimea dorinței. În același timp e atrasă de frumusețile sensibile, ce i se par mai clare. Căci e necesar să se umple de o frumusețe ce i se arată, fie ea adevărată sau nu…

Apoi e ispita dracilor necurați și de oameni urâtori…”.

Tot Teodor al Edessei ne dă și leacul: nădejde în Dumnezeu, cu tot sufletul, hrănirea sufletului prin știință, omorârea trupului prin post, privegheri, osteneli și dureri – pentru ca ușurându-se să urmeze fără greutate mișcărilor minții.

Iar împotriva duhurilor răutății ce înlănțuiesc sufletul omului este rugăciunea susținută spune Filotei Sinaitul .

Sfânta Liturghie este cea mai mare jertfă, slujbă și rugăciune, iar omul a fost creat ca ființă liturgică (Paul Evdokimov) – adică o ființă care să slujească și să cânte împreună cu îngerii lui Dumnezeu, să participe la bucuria, lumina Dumnezeirii.

Dumnezeu să ne ajute să ne ridicăm vălurile minții, să ne întoarcem în sânurile Dumnezeirii și să ne bucurăm de toate darurile la măsura la care am fost creați.

BIBLIOGRAFIE

***Acatistier

***Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București , 1982

***Ceaslov , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române

***Proloage Ed. Bunavestire , Bacău,1999

Sfinții Părinți:

Sfântul Cabasila Nicolae , Despre viața în Hristos , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București , 2001

Idem, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București , 1997

Sfântul Dionisie Areopagitul , Opere complete și Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul , traducere de Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae, Editura Paideia , București , 1996

Sfântul Gherman al Constantinopolului ,Tâlcuirea Sfintei Liturghii , traducere de Preot Profesor NicolaePetrescu, Editura Anastasia,Brașov,2000

Ilie Ecdicul , Culegere din sentințele înțelepților , în Filocalia rom vol.IV , Traducere, introducere și note de Preot, Prof., Dr., Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, 2000

Sfântul Ioan din Kronstadt ,Liturghia ,Cerul pe pământ , traducere Boris Buzilă , Editura Deisis , Sibiu , 1996

Filotei Sinaitul , Capete despre trezvie , în Filocalia rom. vol.IV , Traducere, introducere și note de Preot, Prof., Dr., Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, 2000

Sfântul Maxim Mărturisitorul , Cele două sute de capete despre cunoștința de Dumnezeu … , în Filocalia rom. vol.II, Traducere, introducere și note de Preot, Prof., Dr., Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, 1999

Idem, Cele patru sute de capete despre dragoste, în Filocalia rom. vol.II, Traducere, introducere și note de Preot, Prof., Dr., Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, 1999.

Idem, Întrebări și răspunsuri , în Filocalia rom. vol.II , Traducere, introducere și note de Preot, Prof., Dr., Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, 1999.

Idem, Mystagogia (Cosmosul și Sufletul, chipuri ale Bisericii) , traducere de Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București , 2000

Idem, Răspunsuri către Talasie , în Filocalia rom. vol.III, Traducere, introducere și note de Preot, Prof., Dr., Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, 1999

Sfântul Nicodim Aghiorâtul , Războiul nevăzut , Editura Bunavestire , Bacău , 1999

Sfântul Simeon Noul Teolog , Cuvântări morale , în Filocalia rom vol.VI , Traducere, introducere și note de Preot. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, 1997

Sfântul Simeon al Tesalonicului , Tratat , volumul I , Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților , Suceava , 2002

Scrierile Părinților Apostolici , traducere Pr. Dr. Dumitru Fecioru Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București , 1997

Teodor al Edessei, Cuvânt despre contemplație , în Filocalia rom . vol.IV , Traducere, introducere și note de Preot, Prof., Dr., Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, 2000.

Idem, Una sută capete , în Filocalia rom. vol.IV , Traducere, introducere și note de Preot, Prof., Dr., Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, 2000.

.

Autori români :

Blaga Lucian , Poezii, Editura Minerva , București ,1986

Crainic Nichifor, Sfințenia , Împlinirea umanului , Editura Moldovei și Bucovinei , Iași , 1993

Dumitrescu Sorin , 7 dimineți cu Părintele Stăniloae , Editura Anastasia , București 1992

Eliade Mircea, Istoria Credințelor și Ideilor Religioase, Editura Științifică , București , 1999

Ilie Cleopa,Arhimandrit, Predici la Paznice Împărătești de peste an , Editura Episcopiei Romanuluiși Hușilor , 1986

Idem , Urcuș spre Înviere , Editura Moldovei și Bucovinei , Iași , 1998

Măndiță Nicodim ,Protosinghel , Explicarea Sfintei Liturghii , Editura Agapis , București ,2000

Idem , Minunile Maicii Domnului, Editura Agapis , București 2000

Pârâian Teofil, Părintele, Veniți de luați Bucurie , Editura Teognost , CluEj-Napoca ,2001

Stanciu Mihail ,Ieromonah, Sensul creației , Editura Așezământul studențesc Sf. Apostol Andrei , Slobozia , 2000

Stăniloae Dumitru ,Preot. Prof. Dr. , Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă , Editura Mitropoliei Olteniei , Craiova , 1986

Teșu Ioan -Cristinel ,Pr. Conf Dr., Curs de Spiritualitate Ortodoxă

Vintilescu Petre ,Preot , Istoria Liturghiei în primele trei veacuri , Editura Nemira , București , 2001

Autori străini:

Evdokimov Paul, Ortodoxia, trad. Dr. Irineu Ioan Popa , Arhiereu vicar, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 1996

Idem , Rugăciunea în Biserica de Răsărit, traducere de Carmen Bolocan, Ed. Polirom , Iași , 1996,

Idem, Rugul aprins, traducere de diacon prof . Teodor V . Damșa , Editura Mitropoliei Banatului , Timișoara , 1994

Idem , Vârstele vieții spirituale, Editura Christiana, București,1993

Gheorghiu Virgil ,Părintele, Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer, traducere Maria –Cornelia Oros , Ed. Deisis , Sibiu 1998

Herma , Păstorul , în Scrierile părinților apostolici, trad. Pr. Dr. D. Fecioru , Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 1995

Krivochéine Basile ,Arhiepiscop, În lumina lui Hristos, traducere de Pr.conf.dr.Vasile Leb și Ierom.Gheorghe Iordan , Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București , 1997

Lossky Vladimir., Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit , trad. Pr. V. Răducă , Ed. Anastasia , f.a.

Paisie Aghiorâtul ,Cuviosul, Trezire Duhovnicească, traducere de Ieroschim . Ștefan Lacoschitiotul , Editura Publistar , București 2000

Quenot Michel, Icoana, fereastră spre absolut, trad. Pr. Dr. Vasile Răducă, Ed. Enciclopedică, 1993

Idem , Învierea și icoana, trad. Pr.Dr. Vasile Răducă , Ed. Christiana , București , 1999

Špidlik Tomaš, Spiritualitatea Răsăritului Creștin, vol.II, traducere diac. Ioan Ică jr.,Ed. Deisis , Sibiu , 1998

Ware Kallistos, Ortodoxia, Calea dreptei credințe, traducere de E. Chioșa , G. Jacotă și Pr.D. Ailincăi , Ed. Trinitas ,Iași , 1993