Sfanta Liturghie Cerul PE Pamant

SFÂNTA LITURGHIE – CERUL PE PĂMÂNT

Cuprins

Introducere

Capitolul 1 Sfânta Liturghie

Generalități

Scurt istoric

Liturghia personală

Liturghia cosmică

Liturghia sacramentală

Capitolul 2 Timpul și spațiul în Sfânta Liturghie

2.1. Timpul

Introducere

Timpul liturgic

Caracterul recapitulativ

Pluralitatea de planuri –veșnic-vremelnic

Transcenderea timpului : ziua a opta

2.2. Spațiul

Introducere

Biserica ca spațiu . Spațiul liturgic

Icoana , fereastră spre absolut

Pluralitatea de planuri – ceresc-pământesc

Transcenderea spațiului : Biserica, locuință cerească

Capitolul 3 Elemente de mistagogie liturgică

3.1. Introducere

3.2. Liturghia cerească , arhetip al celei pământești

3.3. Tâlcuirea Sfintei Liturghii

3.3.1. Proscomidia

3.3.2. Liturghia catehumenilor

3.3.3 Liturghia credincioșilor

Capitolul 4 Împărtășirea de Hristos Cel Euharistic

4.1. Pregătire pentru Împărtășanie

4.2. Taina Euharistiei

4.3. Felurile Împărtășirii de Hristos

4.4. Roadele Sfintei Împărtășanii

Capitolul 5 Concluzii

Bibliografie

CAPITOLUL I

SFÂNTA LITURGHIE

Generalități

Sfânta Liturghie este o slujbă care aduce cerul pe pământ. Liturghia pământească "adună" Liturghia cerească și, în acest mod, "Împărăția vine spre noi într-o nesfârșită Cincizecime liturgică". Sfânta Liturghie este ușa împărătească prin care intrăm și ne bucurăm de sărbătoarea plină de bucurie a Întâlnirii cu Hristos, mai ales prin momentul cel mai important – Sfânta Împărtășanie sau Sfânta Euharistie. Sfânta Liturghie pune în practică spusele Sfântului Apostol Ioan: "Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții, și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă – ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi" (I Ioan 1, 1-3). De aceea, la sfârșitul slujbei Sfintei Liturghii, credincioșii mărturisesc realul trăit: "Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi" .

Sfânta Liturghie este considerată împărăția lui Dumnezeu pe pământ, în înțelesul că la începutul ei se spun cuvintele: “Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”. Deci avem în vedere că în fața noastră se desfășoară împărăția lui Dumnezeu, avem în vedere faptul că se face aici pe pământ lucru ceresc, în “cerul cel de pe pământ”, avem în vedere faptul că la Sfânta Liturghie noi îi închipuim aici pe pământ pe cei din ceruri. Cuvintele: “Noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim și făcătoarei de viață Treimi întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm. Ca pe Împăratul tuturor, să-L primim pe Cel în chip nevăzut înconjurat de cetele îngerești. Aliluia, aliluia, aliluia”, sunt cuvinte din care înțelegem că participând noi la Sfânta Liturghie nu mai suntem doar oameni obișnuiți, oameni păcătoși așa cum ne știm noi, ci suntem și închipuitori ai ființelor cerești care stau în apropierea lui Dumnezeu și-I aduc mărire lui Dumnezeu, îi închipuim pe Heruvimi.

La Sfânta Liturghie, avem posibilitatea să spunem cuvinte îngerești: “Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de mărirea Ta”. Sunt cuvinte din cer aduse pe pământ și le spunem și noi. Avem apoi posibilitatea să-I aducem mărire lui Dumnezeu răspunzând la ecfonisurile de la Sfânta Liturghie în care Îl avem în vedere pe Dumnezeu că Cel “Căruia I se cuvine toată mărirea, cinstea și închinăciunea”, ca pe Cel ce are “stăpânire, împărăție, putere și mărire”, ca pe Cel ce este “bun și iubitor de oameni”, ca pe Cel ce este “milostiv și iubitor de oameni”, ca pe Cel ce este “Sfânt” și “sfințirea noastră” și toate acestea ni le pune în față Sfânta Biserică în Sfânta Liturghie. Și noi răspunzând la aceasta mărturisim că avem încredințarea că trebuie să-I aducem mărire lui Dumnezeu și Îi aducem mărire lui Dumnezeu după puterea noastră, fiecare dintre noi atâta cât putem noi să aducem.

Sfânta Liturghie este continuarea principală a lucrării lui Hristos în orice timp. Ea ni-L face prezent și ni-L comunică real pe Hristos, în starea permanentă de jertfă și de înviere, ca să ne însușim și noi puterea de jertfă opusă egoismului și plăcerilor trecătoare,  și  să întărim în sufletul  nostru  puterea viitoarei învieri pentru veșnica fericire a unirii iubitoare cu Hristos și cu semenii.

Sfânta Liturghie este Taina Tainelor deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe și unește cel mai deplin pe fiecare credincios și pe toți în Dumnezeul cel Unul și infinit în iubire desăvârșind comuniunea cu Dumnezeu.

În timpul Sfintei Liturghii se petrece cea mai mare dintre tainele Bisericii. Este vorba de jertfa Mântuitorului Iisus săvârșită pe Golgota care se prelungește în timp în mod real și concret la fiecare Sf. Liturghie. Deci Sf. Liturghie nu este doar o aducere aminte a jertfei Mântuitorului ci e însăși jertfa care se petrece aici și acum iar pâinea și vinul care se frâng devin Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus, în mod real.

Noi atingem pe Hristos la Sf. Liturghie, ne unim cu El, mâncându-L, apoi intră în alcătuirea trupului nostru. Este cea mai intimă apropiere între Dumnezeu și om. Sfânta Liturghie este pentru un creștin ceea ce este rădăcina pentru un copac. Fără rădăcină copacul se usucă pentru că nu mai are sevă. Sfânta Liturghie este rădăcina prin care noi primim seva care ne ține în viață, viața de aici și cea veșnică. .

Prin Sfânta Liturghie se realizează cea mai vie legătură duhovnicească a Domnului Iisus Hristos cu Biserica Sa, cea mai bogată comunicare și, totodată, cea mai intensă comuniune dintre El și Trupul Său tainic. În timpul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii credincioșii se împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului, „pentru iertarea păcatelor și viață de veci", iar strana cântă această confirmare credincioșilor: „Trupul lui Hristos primiți, și din izvorul cel fără de moarte gustați". De aceea, suntem chemați ca „toată viața noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Deci, Sfânta Liturghie este însăși viața Bisericii în legătura ei vie cu Hristos Domnul, Care a spus: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului" (Matei 28, 20).

Sfânta Liturghie confirmă prezența iubitoare, sfințitoare și mântuitoare a Mântuitorului Hristos în viața Bisericii. Hristos Domnul este prezent în toată lumea, dar în modul cel mai intens este prezent acolo unde e chemat mai des și iubit mai mult, adică în Biserica Sa, mai ales în Sfânta și Dumnezeiască Liturghie a Bisericii Sale, „pe care a câștigat-o cu Însuși Sângele Său" (Fapte 20, 28). În Sfânta Liturghie se mulțumește lui Dumnezeu „pentru binefacerile pe care le știm și pe care nu le știm, pentru binefacerile Sale cele arătate și cele nearătate ce ni s-au făcut nouă". Roadele Sfintei Liturghii pentru viața creștinilor sunt nenumărate, fiind exprimate chiar în rugăciunile care se rostesc: ”trezirea (sau trezvia) sufletului, iertarea păcatelor, împărtășirea cu Sfântul Duh, primirea Împărăției cerurilor, îndrăznirea către Dumnezeu” (Rugăciunea după sfințirea Darurilor). De asemenea, „sfințirea sufletelor și trupurilor, tămăduirea sufletului și a trupului, izgonirea a tot potrivnicului, luminarea ochilor inimii, împăcarea sufleteștilor puteri…" (Rugăciunea întâi de mulțumire, după Dumnezeiasca Împărtășanie, a Sfântului Vasile cel Mare), „spre bucurie, spre sănătate și spre veselie" (Rugăciunea a patra de mulțumire a Sfântului Chiril al Alexandriei).

Sfânta Liturghie cuprinde în rugăciunile sale viii și morții, pe cei prezenți și pe cei ce nu pot participa la ea din motive întemeiate, ea cuprinde Biserica întreagă de la o margine la alta a pământului și întregul univers. Ea se săvârșește pentru sănătatea și mântuirea oamenilor, pentru îmbelșugarea roadelor pământului și pentru vremuri pașnice fiindcă prin ea se arată iubirea atotmilostivă și atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu. Spațiul Bisericii a fost numit de multe ori, sugestiv, „cerul pe pământ". Fastul liturgic, armonia imnurilor, lumina și căldura spirituală a icoanelor, parfumul tămâii, prezența tainică a Sfinților și a îngerilor în Sfânta Liturghie reprezintă universul spiritual în care se realizează marea simfonie teologică dintre Dumnezeu, om și cosmos. De altfel, în evlavia și conștiința credincioșilor, Sfânta Liturghie este sinteza densă și profundă a credinței și spiritualității. Sfânta Liturghie este cel mai mare tezaur al credinței noastre ortodoxe, pentru că ea cuprinde și rezumă toată teologia și viața Bisericii.

Liturghia este de la un capăt la altul ”o slujire cerească pe pământ”. Toate cele ce se săvârșesc la Sfânta Liturghie ne duc cu gândul la lucrarea mântuitoare a lui Hristos, să ne sfințească sufletele și astfel să devenim vrednici de primirea sfintelor Daruri. Căci după cum odinioară această lucrare a izbăvit lumea de moarte, tot așa și acum, fiind mereu contemplată, ea ”îmbunătățește și apropie de Dumnezeu sufletele celor ce o au în fața ochilor”.

Dumnezeiasca Liturghie este o minune neîncetată și măreață în Împărăția harică a lui Dumnezeu; este o neîncetată înjunghiere a Mielului lui Dumnezeu și vărsare a Preacuratului Său Sânge; o aducere-aminte a pătimirii Sale răscumpărătoare, a morții, Învierii, Înălțării și a celei de-a Doua Veniri a Sa, fiindcă El ”S-a adus jertfă pe Sine Însuși lui Dumnezeu-Tatăl ” (Evr. 7, 27) pentru întreaga lume, o perpetuă aducere aminte, prin care se sfințesc toți cei ce se împărtășesc din ea; este jertfa Dumnezeului-om Hristos adusă lui Dumnezeu, Tatăl Său, pentru noi păcătoșii, o jertfă ce continuă neîncetat și ce continuă până la sfârșitul lumii. Domnul pentru toți a pătimit, a murit și a înviat, și de aceea întregului neam omenesc I se aduce acum și mereu aminte, în toate zilele, de Jertfa Lui și ea se va da tuturor celor ce cred sincer și care doresc mântuirea, drept mâncare și băutură întru sfințire și înnoire” Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aduce de toate și pentru toate” până la sfârșitul veacurilor, pentru ca toți credincioșii să se poată mântui și toți păcătoșii care nu se căiesc să fie lipsiți de apărare. Așadar, Sfânta Liturghie reproduce pe pământ în mod simultan real și mistic persoana, viața și învățătura lui Hristos. În ea, Hristos este prezent real, vorbind printre oameni ca un adorator perfect al Tatălui și sfințitor al neamului omenesc.

Nimic nu este mai sfânt, mai înălțător, mai măreț, mai solemn și mai dătător de viață decât Liturghia. În aceste clipe deosebite, Biserica devine Cerul pe pământ, sfințiți slujitori întruchipând pe Însuși Hristos, îngerii, heruvimii, serafimii, apostolii. Liturghia repetă în perpetuitate triumful iubirii lui Dumnezeu față de neamul omenesc; ea este mijlocirea cea mai puternică pentru mântuirea lumii întregi și a fiecărui mădular al acesteia.

Scurt istoric

Sfânta Liturghie a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taina când "a luat pâinea și, binecuvântând, a frânt și a dat ucenicilor săi zicând: Luați mâncați acesta este trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind le-a dat zicând: Beți dintru acesta toți, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor" (Mt. 26, 26-28). Sfinții Evangheliști Marcu și Luca precum și Sfântul Pavel precizează că Mântuitorul a lăsat Bisericii poruncă de a oficia Sfânta Liturghie: "Să faceți aceasta întru pomenirea Mea" (Mc.14, 22-24; Lc. 22, 19-20, I Cor. 11, 22-25). Întemeierea jertfei fusese prevestită de Mântuitorul cu mult înainte de patima Sa, în cuvântarea ținută mulțimilor, după ce săvârșise minunea înmulțirii pâinilor în pustie: “Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer . De va mânca cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci. Și pâinea pe care Eu o voi da este trupuentru mântuirea lumii întregi și a fiecărui mădular al acesteia.

Scurt istoric

Sfânta Liturghie a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taina când "a luat pâinea și, binecuvântând, a frânt și a dat ucenicilor săi zicând: Luați mâncați acesta este trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind le-a dat zicând: Beți dintru acesta toți, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor" (Mt. 26, 26-28). Sfinții Evangheliști Marcu și Luca precum și Sfântul Pavel precizează că Mântuitorul a lăsat Bisericii poruncă de a oficia Sfânta Liturghie: "Să faceți aceasta întru pomenirea Mea" (Mc.14, 22-24; Lc. 22, 19-20, I Cor. 11, 22-25). Întemeierea jertfei fusese prevestită de Mântuitorul cu mult înainte de patima Sa, în cuvântarea ținută mulțimilor, după ce săvârșise minunea înmulțirii pâinilor în pustie: “Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer . De va mânca cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci. Și pâinea pe care Eu o voi da este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viața lumii” (In. 6, 51).

Dumnezeiasca Liturghie este o unitate alcătuită din cultul divin al Cuvântului (Liturghia catehumenilor) și celebrarea Euharistiei. Amândouă își au rădăcinile în cultul divin al sinagogii care stă în mare măsură la baza cultului divin al Bisericii și care era propriu-zis un cult divin al Cuvântului.

În locul jertfelor Legii Vechi, pecetluite cu sânge de animale (Ieș.24, 8) Mântuitorul întemeiază deci o Lege, un Testament sau un Legământ nou între Dumnezeu și oameni, pecetluit cu însuși trupul și sângele Său, care aveau să fie jertfite peste o zi în chip real, pe Golgota, și care, în seara Cinei, erau oferite Sfinților Săi Apostoli, prin anticipație, sub forma sacramentală, nesângeroasă, a pâinii și a vinului întrebuințate la mese. Această jertfă trebuia să o aducă de aici înainte ucenicii Săi, căci Mântuitorul adaugă: “Aceasta să faceți spre pomenirea Mea! ”(Lc. 22, 19 și I Cor. 11, 24). Prin aceste cuvinte, el îi sfințește pe ucenicii Săi ca arhierei sau preoți slujitori ai Jertfei celei Noi, înființate atunci de El, iar aceștia, la rândul lor, au lăsat această poruncă, precum și dreptul și puterea de a o împlini, urmașilor lor legiuiți, arhierei și preoți.

Deosebirea dintre ritualul săvârșit de Mântuitorul la Cina cea de Taină și cel prescris de Lege și tradiție, constă mai întâi în faptul că El a folosit nu azimă, ci pâine obișnuită (dospită), deoarece Cina a avut loc cu o zi înainte de începerea serbării Paștilor, adică în seara zilei de joi, când azimele încă nu se puseseră în folosință; al doilea, la formulele rituale pentru binecuvântarea pâinii și a vinului, El adaugă propriile Sale cuvinte (“Acesta este trupul Meu…” și “Acesta este sângele Meu…”), prin care se indică sensul nou și grav al celor săvârșite.

În momentul când Mântuitorul adaugă, la rugăciunea solemnă și finală de mulțumire și de laudă, cuvintele “Beți dintru aceștia toți” (Mt. 26, 28), ia naștere Liturghia creștină, prin anunțarea Paștelui celui nou, al noului legământ veșnic. Liturghia creștină reprezintă deci împlinirea organică a făgăduințelor date de Dumnezeu poporului evreu, promisiuni evocate în manifestările sale liturgice, prin care se întreținea flacăra nădejdii realizării lor.

Încă din perioada creștinismului primar, neofiții sau iluminații, devenind creștini, cunoșteau această mare Taină a credinței în Sfânta Liturghie. Tot aici, aceștia creșteau, se hrăneau și se desăvârșeau în Tainele credinței ortodoxe. Evlavia creștinilor din Biserică veche se baza pe faptul că în Liturghie și Biserică, Hristos înnoiește și transfigurează toate realitățile și lucrurile.

Liturghia apostolica era mult mai simplă, însă cuprindea elementele esențiale care se vor păstra până astăzi. După pogorârea Duhului Sfânt, primii creștini, urmând porunca Mântuitorului, "stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni" (FA II,42) adică în slujirea Sfintei Liturghii care, încă de la început, a fost centrul vieții Bisericii, Taina actualizării lucrării mântuitoare a lui Hristos și a unirii depline cu El.

În Noul Testament nu există o descriere amănunțită a Liturghiei pe care o săvârșeau Sfinții Apostoli și urmașii lor, dar se poate reconstitui structura acesteia din informațiile patristice ulterioare și de la alte texte nou-testamentare. Slujba era mult mai simplă însă cuprindea elementele esențiale care s-au păstrat până azi și anume:

adunarea în Biserică – (I Cor XI,18)

" învățătura apostolilor "- lecturi și predici (I Tes. V,27; Col IV,16; FA XX,7,11; I Tim IV,13; I Cor XVI,26) având în centru împărtășirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. Această parte se va dezvolta în Liturghia Cuvântului sau a catehumenilor.

" frângerea pâinii și rugăciunile " – este ceea ce se va numi, mai târziu, Liturghia Euharistica sau a credincioșilor. Se făceau rugăciuni pentru diferite categorii de credincioși (I Tim II,1). Sfântul Pavel pomenește de "sărutarea sfântă" (Rom 16,16; I Cor 16,20; II Cor 13,12; I Tes 5,26), probabil este o aluzie la sărutarea păcii. Frângerea pâinii era înțeleasă ca o actualizare, prin lucrarea Duhului Sfânt, a Cinei celei de Taină. Ca urmare se împlineau actele principale făcute de Hristos la această Cină:

" a luat " – aducerea darurilor de pâine și vin ( I Cor. XI,23 –26);

" a binecuvântat " – rugăciunile de mulțumire și sfințire a darurilor (I Cor. XIV,16) rostite cu voce tare de întâistătătorul adunării euharistice la care credincioșii răspund cu ”Amin” exprimându-și astfel adeziunea;

" a frânt " – frângerea propriu-zisă a pâinii prefăcută în Trupul lui Hristos;

" a dat " – împărtășirea generală cu Trupul și Sângele Domnului .

Prima descriere a Liturghiei Bisericii primare datează de la jumătatea sec. al II-lea d.H.

O sută de ani mai târziu, la mijlocul sec. II după Hristos, Sfântul Iustin Martirul și Filozoful ne dă cea mai amănunțită descriere a Liturghiei din primele trei secole: "În așa-zisa zi a soarelui (duminica), se face adunarea tuturor celor ce trăiesc la orașe sau la sate și se citesc memoriile apostolilor (Evangheliile n.n.) sau scrierile profeților (Vechiul Testament n.n.), câtă vreme îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul încetează, întâistătătorul (episcopul sau preotul n.n.) ține un cuvânt prin care sfătuiește și îndemnă la imitarea acestor frumoase învățături. Apoi, ne ridicăm în picioare toți laolaltă și înălțam rugăciuni; după care, încetând noi rugăciunea, ne îmbrățișăm unii pe alții cu sărutarea păcii și se aduce pâine și vin și apă, iar întâistătătorul înalță deopotrivă rugăciuni și mulțumiri, cât poate mai multe, la care poporul răspunde într-un singur glas, rostind Amin. Și se dă fiecăruia să se împărtășească din cele ce au fost consfințite prin euharistie, iar celor care nu sunt de față li se trimite euharistia acasă, prin diaconi."

Structura Liturghiei Bisericii primare, sugerată doar de textele nou-testamentare, este următoarea:

– Adunarea în Biserica;

– Liturghia Cuvântului (catehumenilor)

Lecturi din Noul și Vechiul Testament

Omilia (explicarea textelor citite)

– Liturghia euharistica (credincioșilor)

Rugăciunea generală pentru Biserică și lume

Sărutarea păcii

Aducerea darurilor de pâine și vin ("a luat")

rugăciunea de sfințire – anaforaua ("a binecuvântat") rostita cu voce tare de întâistătător la care credincioșii răspund cu Amin exprimându-și adeziunea

frângerea pâinii ("a frânt")

împărtășirea tuturor ("a dat").

Aceasta forma originara a Liturghiei s-a dezvolta treptat deoarece, în cadrul schemei de mai sus, liturghisitorii aveau o mare libertate de improvizație în ceea ce privește formularea rugăciunilor, stabilirea lecturilor biblice, introducerea unor imne religioase etc. Cu timpul s-au precizat anumite idei principale care trebuiau abordate, într-o anumită ordine, în cadrul rugăciunilor, s-au generalizat anumite anaforale liturgice (rugăciunea centrală a Sfintei Liturghii) alcătuite de personalități marcante ale vieții bisericești și, mai apoi, în diverse regiuni, s-au stabilit chiar formule fixe ale slujbei individualizându-se tradiții liturgice. Între acestea s-au impus cele specifice principalelor centre creștine: Ierusalim, Antiohia, Cezarea Capadociei, Alexandria, Roma.

În sec. IV-V, sunt alcătuite Liturghiile bizantine ale Sfântului Vasile cel Mare și Sfântului Ioan Gura de Aur. După această perioadă evoluția Liturghiilor bizantine constă în principal în dezvoltarea punctelor cărora, în schema primară, le corespund "acțiuni fără cuvinte", și anume:

– intrarea în biserica;

– sărutarea păcii;

– frângerea și împărtășirea.

Sfântul Ioan Gura de Aur, arhiepiscop al Constantinopolului, originar din Antiohia, redactează la sfârșitul sec. IV – începutul sec. V o Liturghie în tradiția antiohiană care îi va purta numele

Liturghia personală

Sfânta Liturghie este modul de creștere duhovnicească a persoanei, mijlocul necesare purificării omului și înaintării lui spre unirea cu Dumnezeu: "nimic nu ne ajuta și nu contribuie așa de mult la curățirea sufletului, la luminarea mintii, la sfințirea trupului și la prefacerea amândurora spre o stare mai dumnezeiasca și la nemurire, ba și la biruirea patimilor și a demonilor, sau mai potrivit spus, la unirea cu Dumnezeu cea mai presus de fire, ca împărtășirea și comuniunea continua, cu inima și cu simțire curata, pe cat e cu putința omului, cu prea curatele și nemuritoarele și de viața făcătoarele Taine, cu însuși cinstitul trup și sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos".

Hristos sălășluit prin împărtășirea euharistica in interiorul persoanei, se sălășluiește in interiorul cel mai intim al acesteia ca un arhiereu in interiorul unui altar, primind acolo jertfele persoanei respective si aducându-le împreuna cu ea lui Dumnezeu-Tatăl. Trupul Domnului, oferit nouă în Euharistie, are puterea să ne înduhovnicească, prin faptul ca e un trup jertfit și sfințit, sau curat de orice pornire egoistă, plin de elanul jertfirii pentru noi, plin de elanul de a ni se dărui, pentru ca și noi să luam acest elan al dăruirii noastre lui Dumnezeu și celorlalți oameni. În trupul lui Hristos sunt active puterile îndumnezeitoare, iradiante ale Duhului Sfânt, dar fără să se dispenseze de simțirile și de lucrările trupului. Dintr-un om curat în sufletul și în trupul lui – căci numai curăția aceasta a omului total e curăție reala – iradiază în noi o undă de putere curățitoare. Funcțiunile din trupul Domnului, întru totul curate și de aceea pline de elanul dăruirii ce vin în noi împreună cu trupul Lui, imprimă o putere curățitoare funcțiunilor trupului nostru, deci un elan de dăruire curată în toate direcțiile. Curăția aceasta produsă în noi de trupul Domnului când Îl primim ne face nebiruiți de orice ispită spre rău și puternici în orice pornire spre bine.

Templul (personal) este locașul sfânt al sufletului și al trupului, care e zidit de Dumnezeu, iar altarul din acest templu este masa nădejdii pe care se aduce de către minte și se jertfește gândul întâi născut al fiecărei întâmplări, ca un animal întâi născut, ca jertfa de ispășire pentru cel ce-l aduce, dacă îl aduce neîntinat. Căci și acest templu are un loc în partea din lăuntrul al catapetesmei. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca Înaintemergător (Evr. VI, 20), locuind de la Botez în noi, "afară numai dacă nu suntem creștini netrebnici" (II Cor XIII, 5). Acest loc este încăperea cea mai din lăuntrul, mai ascunsă și mai curată a inimii, încăpere care dacă nu se deschide prin Dumnezeu și prin nădejdea raționala (cuvântătoare) și înțelegătoare, nu putem cunoaște în chip sigur pe Cel ce locuiește în ea și nu putem ști de au fost primite jertfele de gânduri, sau nu. Căci precum la început, în vremea lui Israil, focul mistuia jertfele, tot așa se întâmplă și acum. Deschizându-se inima credincioasă prin nădejdea mai sus pomenită, Arhiereul ceresc primește gândurile întâi născute ale mintii și le mistuie în focul dumnezeiesc, de care a spus: "Foc am venit să arunc în lume și cât aș vrea să fie încă de acum aprins" (Luca XII, 19). El le primește în focul iubirii Sale și odată cu ele ne primește pe noi înșine în acest foc al iubirii.

Dar numai după ce ne-am curățit de patimi, străbătând drumul poruncilor, adică după ce am făcut totul ca să creștem spre iubirea lui Hristos, putem aduce ca jertfă Arhiereului Hristos gândurile noastre de la prima lor apariție, adică "nemușcate de fiarele", sau de patimile noastre care le trag spre păcat și le murdăresc. Ele sunt și o jertfă cuvântătoare, pentru că sunt un răspuns la cuvântul șoptit de Hristos în conștiința noastră, cuvânt prin care le cere. Precum noi mâncăm, în Liturghia comunității, trupul lui Hristos, așa în această liturghie interioară, Hristos mănâncă, adică își face proprie mintea noastră. "Căci făcând așa, precum la începutul credinței venite prin Botez, trupul lui Hristos s-a făcut mâncare credinciosului, tot așa acum mintea, devenită tare în credință, și curată, prin lepădarea gândurilor și prin nădejdea înțelegătoare, se face mâncare lui Iisus". Devenită curată de alte împătimiri, prin iubirea adusă în noi de trupul euharistic al Domnului, mintea noastră, îndreptată acum întreagă spre Hristos, se face, ca una ce e plină de iubirea Lui, mâncare plăcută lui Hristos. Din iubirea Lui față de noi, comunicată nouă odată cu trupul Său în Euharistie, crește iubirea noastră față de El, manifestată în dăruirea tuturor gândurilor noastre exclusiv Lui. Iar aceasta însemnând dăruirea noastră lui Hristos. El ne primește acum cu o iubire primitoare din plăcerea ce o are față de noi, câtă vreme în dăruirea trupului Său ne-a arătat o iubire dăruitoare. În Euharistie a coborât El la noi, acum ne ridica El în Sine.

Deosebim două aspecte în slujirea de Arhiereu permanent a lui Hristos: unul prin care ni se dăruiește ca Cel ce s-a adus jertfa Tatălui, pentru a imprima și în noi pornirea de a ne aduce jertfa Tatălui împreuna cu Hristos; și alta prin care primește jertfa noastră pentru ca, asimilându-o jertfei Lui, s-o aducă astfel Tatălui, arătându-I unirea Lui cu noi în iubire, ca o iubire comună față de Tatăl Lui, pe care l-a făcut și Tatăl nostru după har. Așa se înfăptuiește întreg scopul jertfei lui Hristos, sau al arhieriei Lui, întreg planul mântuirii sau al înfierii noastre dumnezeiești. El se aduce întâi, pe Golgota Tatălui, pentru ca pe urmă în Euharistie să ne se dăruiască cu această simțire de jertfă și nouă, ca apoi în liturghia interioară să ne aducem și noi jertfă Lui, pentru ca asimilând-o cu a Sa, să ne aducă și pe noi jertfa Tatălui împreuna cu Sine.

Liturghia cosmică

Liturghia este cosmos, iar cosmosul este Liturghie. Această realitate fundamentală a Bisericii a fost cheia înțelegerii teologice a cosmosului, ca realitate eclesială. Biserica nu înlocuiește, ci îmbisericește cosmosul, este împlinirea vocației lui eshatologice. Simetria cosmică este icoana simetriei și armoniei Bisericii, iar cosmosul prin finalitatea sa, vestește Împărăția lui Dumnezeu, care este Biserica veșnică. Biserica este cosmosul împlinit, iar cosmosul este Biserică în împlinire.  Biserica este pleroma cosmosului „pleroma  lui Hristos“ (Efeseni 1, 23) prezentă în inima lumii și în Euhariste, Împărăția care răsare în taină în viața creației, eshaton care odihnește mistic în inima istoriei. Iisus Cel istoric Care se extinde euharistic în oameni este plinirea istoriei , așteptarea și desăvârșirea ei, așa cum Potirul conține în sine pe Hristos, Cel mai presus de orice limitare materială și temporală „Cel ce se frânge și nu se desparte, Cel Ce se mănâncă pururea și niciodată nu se sfârșește“ . În Trupul lui Hristos Cel euharistic, succesiunea devine simultateitate, corupția devine nestricăciune, istoria devine eternitate, cosmosul devine Biserică.  Vom încerca în cercetarea teologică de față să analizăm textul Dumnezeieștii Liturghii a Sf. Ioan Gură de Aur, folosită în Biserica Ortodoxă și să articulăm principalele aspecte ale cosmologiei biblice a Liturghiei, împreună cu concluziile ce se impun.

Prothesis (Proscomidia)

Cosmologia biblică a Liturghiei poate fi extrasă în primul rând în Prothesis, ritual în care preotul pregătește Darurile pentru Liturghie. Pâinea și vinul care vor fi consacrate în Liturghie poartă așadar simbolic și mistic întregul univers eclesial în viața de iubire a Sfintei Treimi. Pâinea și vinul aduse și afierosite nu mai sunt pâine și vin obișnuite, ci fiecare firmitură de pâine tinde să devină trup și fiecare picătură de vin așteaptă devenirea sa întru sânge prin rugăciune.

Euharistia este esența vieții, pentru că în ea valoarea celor create de a susține viața devine valoare de a susține nemurirea. Viața umană însăși este metafora Euharistiei, icoana ei imperfectă și relativă, dorul timpului de a deveni veșnicie și dorul spațiului de a deveni nemărginire.  Prothesis este rememorarea și actualizarea vieții lui Hristos, simbolizând Nașterea Mântuitorului, dar și Jertfa Sa pe Cruce pentru mântuirea lumii. Ea este o naștere și o moarte mistică a lumii, cufundată în viața lui Hristos Care o smulge din întuneric și din moarte. 

Trupul lui Hristos Cel din ceruri, înviat și înălțat în slava Tatălui, este așadar în conștiința Bisericii izvorul cel nou și pururea viu al vieții veșnice dăruite în Biserică, adică în Trupul Lui extins în umanitate. Acest ritual străvechi al Bisericii scoate în evidență vocația universală a Bisericii și a Liturghiei. În slujba ei este prezentă întreaga realitate eclesială, îngeri și sfinți, vii și morți, Împărăția lui Dumnezeu și lumea aceasta, care toate împreună gravitează liturgic în jurul Mielului lui Dumnezeu, Hristos jertfit o dată pentru totdeauna pentru viața lumii. Discul Liturghiei este un cosmos liturgic și eshatologic în care se întâlnesc împreună, îmbibate, pătrunse de Sângele mântuitor al lui Dumnezeu toate veacurile, locurile și generațiile umanității eclesiale integrale. În Prothesis, preotul se roagă pentru toți creștinii, vii sau morți, care au primit nașterea de sus (Ioan 3, 3) a Sfântului Botez și au fost îngropați și înviați spiritual împreună cu Hristos. Imaginea biblică a Împărăției lui Dumnezeu ca ospăț eshatologic al iubirii este așadar prezentă în Euharistie ca ospăț al veșniciei, nuntă a omului cu Dumnezeu. Biserica transformă euharistic creația în eshaton, pentru că ia o parte din Biserică și se roagă pentru integralitatea ei (pars pro toto), este săvârșită într-un loc anume și într-un timp delimitat, dar este Liturghia cerească veșnică și nelimitată a Împărăției, Jertfa unică de pe Cruce și Învierea lui Hristos pentru noi. Liturghia este așadar o intrare sacramentală și substanțială în realitatea eternă a vieții treimice, în care Crucea și Învierea lui Hristos sunt o permanență a iubirii răstignite.
Liturghia se referă la lumea unitară, cea de pe pământ și cea din cer, oamenii din trup și sufletele celor adormiți, se referă la lumea „de aici și de pretutindeni“, mărturisind viața veșnică a tuturor celor care au murit „întru nădejdea învierii și a vieții veșnice“. Ea cheamă la rugăciune cerul și pământul, raiul și Biserica, istoria și eshatonul, ba chiar se roagă și pentru cei din iad, cărora le aduce lumină și nădejde a iubirii și a mântuirii, până la Judecata universală, când toate lucrările, intențiile și consecințele faptelor noastre până în veac vor fi judecate de Hristos.
Prothesis este deja afierosire, consacrare și rugăciune. Deja, roadele pâmântului prezente pe Sfântul Disc și în Sfântul Potir au ca vocație supremă transformarea lor în Trupul și Sângele lui Hristos: „Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cel ce Pâinea Cea cerească, hrana a toată lumea, pe Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos L-ai trimis mântuitor și izbăvitor și binefăcător, Care ne binecuvintează și ne sfințește pe noi, Însuți, binecuvintează această punere înainte și o primește pe dânsa întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri“ .

Structura ierarhică a Bisericii se regăsește iconic în structura universului. Așa cum materia cosmică răspunde iconic legii gravitației, tot astfel, paradigmatic și arhetipal, membrii Bisericii gravitează în jurul lui Dumnezeu după legea universală a iubirii, în care Viața și Lumina se dăruiesc în chip unic și întregitor universului și fiecărei persoane în parte. Orice iubire adevărată este fundamental născătoare și euharistcă, pentru că rodește întru sine viața și se dăruiește pe sine în nemurire.

Hristos este slăvit ca Împăratul întregului univers, Centru spiritual al Cosmosului și al veșniciei, prezent în fiecare punct al spațiului și în fiece clipă a istoriei create. Centrul este așadar nu punctul de întâlnire a liniilor spațiului, ci concentrarea axiologică, Răscrucea teologică a timpului și a spațiului, Hristos, Logosul veșnic și creator al lui Dumnezeu Tatăl și Finalitatea, Ținta tuturor în veșnicie.  Ubicuitatea centrului este o taină a istoriei și a cosmosului infinit, în care materia gravitează axiologic și circular în jurul Tronului slavei lui Dumnezeu. În gândirea infinită și iubitoare a lui Dumnezeu nu există periferie sau sfârșit, ci totul este centru și început al vieții în iubire. Dumnezeu nu preferă pe nimeni, ci iubește jertfelnic și până la capăt, „până la sfârșitul“ (Ioan 13, 1) nesfârșit al iubirii Sale. Succesiunea vieții omenești este doar vederea parțială și relativă a creaturii care trece prin timp, limitată de spațiu și supusă morții. Pentru Dumnezeu viața lumii este o peliculă simultană, infinită în complexitatea libertății pe care a dăruit-o persoanelor și în legătura cu El, Care este nemurirea („Cel ce singur are nemurirea și ocuiește în lumina cea neapropiată“ – I Timotei 6, 16). Liturghia nu este doar un imn de slavă adus lui Dumnezeu pentru viața lumii, ci transformarea întregii creații în imn doxologic al iubirii împărtășite a Treimii. Cosmologia liturgică este așadar o cosmologie biblică și euharistică în care Soarele Cel veșnic – Hristos, simbolizat profetic de soarele material – luminează, dă viață și încălzește toată făptura, dăruindu-se pe Sine în Euharistie, ca „Lumină a lumii“ (Ioan 12, 8): „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce crede în Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții“.

Liturghia sacramentală

Sfintele Taine ale Bisericii sunt lucrări ale „Treimii de viață făcătoare” prin care viața dumnezeiască întâlnește viața omenească, se unește cu ea și o transfigurează dăruindu-ne viața cea nouă în Hristos și cu Hristos condusă de Duhul Sfânt. Astăzi vorbind despre Taină avem tendința de a ne gândi numai la cele Șapte Taine sau sacramente ale Bisericii (Botezul, Mirungerea, Euharistia, Spovedania, Cununia, Hirotonia, Maslul). Dar până în secolul al XIII-lea Biserica Ortodoxă nu a fixat precis numărul Tainelor, Părinții preferând să se refere la Taina mântuirii în sens general și la aspectele acesteia, la Taina unică a Bisericii în care Dumnezeu Îsi împărtășește viața Sa dumnezeiască omenirii, răscumpărând omul din păcat și din moarte și revărsând asupra omului slava nemuririi. Această Taină se concretizează în lucrările specifice ale Bisericii în care Hristos Însuși se oferă și se împărtășește printr-un ritual de sfințire săvârșit de slujitorii bisericești în și prin puterea Duhului Sfânt.

Sfânta Liturghie este Taina Tainelor, Taina actualizării lucrării mântuitoare a lui Hristos și a unirii depline cu El, Taina împlinirii Bisericii ca Trup al lui Hristos și a intrării ei în Împărăția lui Dumnezeu. La Sfânta Liturghie Duhul Sfânt introduce realitatea eshatologică a Împărăției în istorie schimbând istoricitatea liniară în prezentă. Trecutul și viitorul sunt astfel unite într-o realitate unică și indivizibilă realizându-se o sinteză a istoricului și eshatologicului . Punctul culminant și rațiunea de a fi ale Sfintei Liturghii este Taina Sfintei Euharistii ce unește pe Hristos cu omul prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui; încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte Taine; mai încolo de ea nu se mai poate merge nici nu se mai poate adăuga ceva .

Sfânta Liturghie este o anamneză, o pomenire a faptelor mântuitoare ale lui Dumnezeu începând de la creație și, în primul rând, a lucrării mântuitoare a lui Hristos. Dar această pomenire nu este o simplă comemorare ci o actualizare a evenimentelor. În Liturghie are loc o epifanie și dezvăluire crescândă a prezenței lui Hristos Cel Întrupat, Răstignit, Înviat și Înălțat dar și ca Cel va să vină. Liturghia este "Evanghelia mereu actualizată".

În Liturghie Hristos e prezent în mijlocul Bisericii Sale, a adunării credincioșilor. Nu Îl întâlnim ca inși singuratici ci ca mădulare ale trupului Său adunate laolaltă sporind neîncetat comuniunea cu El și între noi printr-un urcuș spiritual continuu al nostru spre trepte tot mai înalte de comuniune duhovnicească cu Hristos și, în Hristos, cu Sfânta Treime. În Liturghie Biserica primește darul unității "de sus", în Hristos, împlinindu-se ca Trup al lui Hristos. Fiecare comunitate locală realizează astfel și revelează Biserica întreagă, evenimentul noului mod de viață care constituie mântuirea, participarea omului la viața veșnică. În același timp Liturghia este slujită în comuniune cu întreaga Biserică universală și în numele întregii Biserici pomenindu-se atât cei aflați departe cât și cei adormiți ca mădulare ale aceluiași Trup al lui Hristos, realizându-se astfel o unitate în timp și spațiu.

Sfânta Liturghie este slujba în care se realizează intrarea noastră în Împărăția Cerurilor, mai precis unirea tuturor în Biserică și intrarea Bisericii în Împărăția lui Dumnezeu. Toate celelalte slujbe sunt o pregătire pentru Liturghie și își găsesc împlinirea în ea. Sfântul Dionisie Areopagitul numește Sfânta Liturghie Taina Tainelor deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe și unește cel mai deplin pe fiecare credincios și pe toți în Dumnezeul cel Unul și infinit în iubire desăvârșind comuniunea cu Dumnezeu.

Așa cum toate razele unui cerc converg în centrul sau, tot astfel si slujbele premergătoare Sfintei Liturghii duc la ea. Ele cuprind istoria vieții lui Hristos de la naștere până la răstignire, moarte, înviere si înălțare, ca istorie integrala a mântuirii. În Liturghie se aud si se vad, se simt peste tot pașii Mântuitorului care se îndreaptă spre Golgota. Liturghia este cea mai desăvârșită actualizare a faptelor mântuitoare ale vieții lui Hristos, este Domnul retrăit în toate actele sale hic et nunc. Pericopele Evanghelice din cadrul liturghiei Îl fac auzit, iar Taina si Jertfa euharistica, Îl fac vazut de credincioși, caci ele constituie punctul de reala prezenta a lui Hristos între credincioși, deci de maxima posibilitate de a se întâlni si a intra în comuniune cu El.

Cultul îl face pe Hristos cel etern, totdeauna același, ieri pe drumurile Palestinei, astăzi în Liturghia Bisericii, în mod etern în Tabernacolul ceresc. În Sfânta Liturghie Hristos este prezent pentru credincioșii de acum, cum era prezent între ucenicii săi în timpul viețuirii pe pământ. Mai mult chiar, credincioșii de astăzi nu numai ca se întâlnesc cu Domnul si-l vad, ci se si unesc cu El prin împărtășirea cu Trupul si Sângele Sau euharistic. Pentru a ne da conștiința acestei prezente si activității minunate a Mântuitorului, Liturghia reprezintă si repeta prin rituri simbolice întreaga Lui viața si activitate pentru ca la urma sa reproducă si sa actualizeze momentul ei suprem: jertfa de pe Golgota si celelalte fapte mântuitoare până la parusie. Toate rugăciunile si formulele liturgice ne vorbesc de Hristos prezent între noi acum ca si atunci. El nu intervine de undeva de departe caci El se afla în Biserica. În acest sens Liturghia este numita solemnitatea mântuirii noastre.

Liturghia si Tainele Bisericii nu ni-L oferă pe Hristos într-o prezenta pasiva, desprinsa de lume, pe Hristos care ne amintește prin prezenta Sa ceea ce a făcut odată pentru mântuirea noastră, ci pe Hristos în continuarea actelor Sale mântuitoare, pe Hristos care-si retrăiește tainic viața mântuitoare pentru fiecare credincios. Liturghia nu actualizează nici numai pe Christos passus cu efectele salutare ale patimii Sale (ca în Missa romana), ci itinerariul lui Hristos ne este oferit sacramental de la naștere până la înălțare si chiar până la Parusie, astfel ca ființa noastră trăind liturgic să realizeze efectiv viața în Hristos. Liturghia ni-L înfățișează pe Iisus în exercitarea continua a slujirii Saleca Profet care învață continuu prin fapta si prin cuvânt, caci Liturghia are în structura ei o parte, în care se reînnoiește activitatea învățătorească a lui Iisus. Glasul Lui, deși ascuns, este totdeauna prezent prin acela al trimișilor Săi care grăiesc prin pericopele Apostolului si Evangheliei; Arhiereu care se jertfește tainic pentru mântuirea tuturor: Împărat care conduce împărăția Sa spirituala, ai cărei membri sunt credincioșii, cărora le împărtășește prin Euharistie Trupul si Sângele Sau, pentru mântuirea lor.

Astfel, Liturghia este modul cel mai desăvârșit prin care e prezent si se comunica vieții Însuși Hristos si opera Sa mântuitoare, ea este crucea lui Hristos la dispoziția sufletelor din toate locurile si de-a lungul veacurilor. Ea asigura jertfei de pe cruce întreaga eficacitate în viața credincioșilor, cărora le aduce neîncetat roadele jertfei de pe cruce. Caci Hristos de fiecare data în Sfânta Liturghie, trecând cu credincioșii prin toate momentele vieții Sale, se îndreaptă cu ei spre jertfa de pe cruce si spre înviere.

Lucrarea mântuitoare se retrăiește în Liturghie ca si cum ea s-ar săvârși în mijlocul Bisericii. Astfel, acțiunile Bisericii cu prezenta reala a Domnului si cultul Bisericii devin un microcosmos. Prin Liturghie trăim în continuu "astăzi" si acest "astăzi" al lui Hristos cuprinde totul: evenimentul istoric de altădată realizat de Hristos, acțiunea Sa în Biserica de astăzi si aspectul eshatologic al acestei acțiuni. Timpul si veșnicia, cele cerești si cele pământești sunt aduse într-o unitate de nedespărțit.

În interpretarea dintre cer si pământ liturghia pământeasca ca ecou al faptelor mântuitoare, se alătura liturghiei cerești întru slava Mântuitorului si spre sfințirea lumii care se afla între aceste doua liturghii. Biserica terestra, imagine sau icoana a Bisericii cerești, participa prin liturghia sa la liturghia cereasca. Dar, liturghia Bisericii pe pământ nu este decât un ecou al liturghiei cerești. Participarea sa la liturghia cerului are loc în Duhul, si în Duhul, cultul Bisericii are misiunea de a face ecou cultului perfect din ceruri. În acest sens, Euharistia pământeasca anticipează ospățul euharistic final în jurul căruia se vor găsi cu Mântuitorul toți drepții. Euharistia nu este însa numai anticipare, ci si ospăț mesianic prin care ne unim încă de pe acum cu Domnul, în urma rugăciunilor stăruitoare ale Bisericii. În cultul ortodox învățătura este cu consecințe practice în viața zilnica caci transforma, da naștere unor fapte si atitudini de viața. De aceea, în Ortodoxie, teologia nu poate fi concepută fără Liturghie, iar teologhisirea nu se poate desfășura decât în cadrul rugăciunii izvorâta dintr-o credința profunda.

CAPITOLUL II

TIMPUL ȘI SPAȚIUL ÎN SFÂNTA LITURGHIE

Timpul

2.1.1. Introducere

Trăind în spațiu și timp, omul a legat orice eveniment de aceste două coordonate care-i condiționează existența. De aceea, timpul nu a fost niciodată indiferent omului. El simte că existența este o devenire, o continuă schimbare. Ne naștem, creștem și murim. Poate tocmai de aceea moartea dă un sens curgerii timpului ajutându-ne să-i conștientizăm existența.

Timpul a fost și rămâne o permanentă și majoră preocupare umană. De la filozofii antici și până la gânditorii moderni, de la simplii credincioși și până la marii teologi, întrebările privind originea, esența, sensul și, valoarea timpului formează o problemă complexă și mereu actuală.

Timpul este divizat în trei segmente, în trecut, prezent și viitor, însă:

trecutul este fantomatic, fiindcă deja s-a scurs și nu mai există,

prezentul este doar o clipă care durează infinit de puțin, este un punct abstract, lipsit de realitate,

viitorul este și el fantomatic încă nu a sosit, profilându-se doar în perspectivă.

Putem spune că există ”trei forme ale timpului”:

timpul ciclic al aștrilor, un timp măsurat de ceasuri și ordonat prin derularea ciclică a anotimpurilor cosmice, reprezentat de o curbă închisă în ea însăși, șarpele mușcându-și coada, cercul vicios al eternei reîntoarceri.

timpul linear ,istoric care are măsuri diferite și în care epocile își au ritmul lor propriu, accelerat sau încetinit, iar evenimentele devin irepetabile, reprezentat de o linie continuă, ce se prelungește la nesfârșit

timpul sacru sau liturgic, timpul existențial care ne oferă posibilitatea de a corela clipa cu veșnicia, în prezentul etern, căci eternitatea nu este nici înainte, nici după timp: ” Cel prin care s-a făcut lumea (Ioan I, 1) este Acela prin care s-au făcut și veacurile (Evr. I, 2)”.

Pentru om zilele și anii nu sunt la fel. Unele sunt trăite cu mai mare intensitate, altele mai puțin, de aceea unele par mai lungi decât celelalte. Cu toții avem experiența copilăriei când timpul se târa atât de greu refuzându-ne parcă atâtea bunătăți și plăceri rezervate doar adulților. Pentru cei în vârstă însă timpul zboară, se comprimă. Câți dintre noi nu am auzit tânguirea vreunui ce-și plângea viața scursă atât de repede. Dar nu numai vârsta condiționează percepția diferită a timpului; atunci când așteptăm o întâlnire cu posibile repercursiuni grave asupra noastră timpul se scurge cu o iuțime implacabilă, dimpotrivă, atunci când așteptăm un eveniment fericit, acele ceasornicului se încăpățânează în refuzul de a alerga mai repede. Din această cauză scurgerea timpului este condiționată de felul în care noi ne raportăm la anumite evenimente din viața noastră.

Viața pământească a omului este condiționată de scurgerea ireversibilă a timpului. Odată cu căderea omului în păcat, timpul a căpătat mai mult o valență negativă, pentru că duce la moarte. Dumnezeu a vrut însă ca timpul să fie un „timp al mântuirii” și ne-a daruit posibilitatea unui inceput de viata vesnica (Luca XVII, 20-21) . Deci, Dumnezeu este Cel care dă sens timpului, El fiind nu numai creatorul lumii, ci și a timpului însuși. De aici, marea responsabilitate pentru modul în care ne folosim timpul!

Timpul, caracterizat de mișcare, schimbare, trecere de la o stare la alta, este modul de existență al creaturii iar veșnicia, caracterizată de imobilitate, imutabilitate, invariabilitate, că "în Dumnezeu nu este mutare nici umbră de schimbare" (Iacob I, 17), este modul de existență al lui Dumnezeu. Cele două moduri de existență sunt distincte, dar nu opuse, modul de existență a lui Dumnezeu depășește opoziția timpului mobil și a unei eternități imobile.

Timpul concretizează și măsoară trecerea și durata, având un conținut pozitiv și polivalent, deoarece condiția de trecere a creaturii face posibilă devenirea, dobândirea de noi trepte în desăvârșire, imprimând lumii un aspect dinamic.

Valoarea timpului se relevă plenar în iconomia mântuirii, când – în Hristos – timpul cunoaște o plinire a sa prin valorificarea lui maximă în bine. Acest timp ni se oferă în Biserică, ca timp transfigurat, sfințit și împlinit prin participarea lui la veșnicie. Biserica fiind, în esența ei, divino-umana, menține cumpăna între timp și veșnicie, relevând distincția lor fără raportul opozitiei.

Timpul Bisericii este timpul mântuirii și este trăit de credincios ca răscumpărare a timpului pierdut în păcat, dar și ca posibilitate a implinirii vocației sale și pregătirii pentru viața de comuniune veșnică în iubire cu Dumnezeu și semenii.

Valoarea timpului ca posibilitate a ridicării din păcat și restabilirii comuniunii cu Dumnezeu ni se descoperă mai ales în iconomia mântuirii.

Iconomia mântuirii, raportată la problema timpului, înseamnă crearea posibilității ca timpul – "trecere spre moarte" – cauzat de păcat, să fie răscumparat și valorificat în sensul și vocația sa primordială: trecere spre viață, spre "viața din belșug" (Ioan X, 10). Până la întrupare, care echivalează cu pogorarea ipostatică în timp a veșnicului Dumnezeu, timpul "liniar" al Vechiului Testament cunoaște o ascensiune axiologică tinzând spre o plinire a sa (Gal. IV, 4). Este timpul făgăduinței, al așteptării și al speranței (Ieremia VIII, 15 și XIV, 19; "Așteptăm timpul vindecării"). Profetiile mesianice sunt posibile tocmai pentru că timpul se afla sub stăpânirea lui Dumnezeu (Fapte I, 7). Și timpul este cel care confirmă adevărul profețiilor.

În Hristos, timpul cunoaște adevarata sa plinire, tocmai fiindcă pentru El nu există timpul cădere, timpul folosit în păcat, sau golul timpului pierdut, ci numai timpul autentic în care se împlinește voia lui Dumnezeu-Tatăl. Timpul trăit de Hristos nu cunoaște sărăcirea și opacitatea pe care i-o imprimă păcatul, ci valorificarea deplină, maximă.

În Hristos, timpul își împlinește vocația sa originară de "trecere", de participare la eternitate. Hristos, ca Dumnezeu și om, trăiește deodată eternitatea și timpul. Astfel timpul cunoaște plinatatea pe care i-o comunică veșnicia, și – în Hristos – el oferă credinciosului posibilitatea participării la viața veșnică. Însăși îndumnezeirea firii umane a Mântuitorului s-a realizat în timp și a cunoscut în condițiile temporalității un progres (Luca II, 52) – fapt care relevă și mai mult valoarea timpului.

În Sfânta Scriptură timpul este presărat cu momente favorabile alese de Dumnezeu în iconomia mântuirii lumii.Ceea ce savarsea Hristos pentru mântuirea lumii, savârsea la momente voite și determinate de El, atunci când "sosea ceasul" (Matei XXVI, 45; Matei XIV, 35; Luca XXII, 14; Ioan VII, 30; XVII, 1) și refuza să implinească ceva până ce "nu i-a sosit ceasul" (Ioan II, 4).

Dacă în împlinirea planului de mântuire Hristos acționează stăpânind timpul, El atrage însă atenția că, pentru credincioși, fiecare clipă este un moment favorabil mântuirii: "Vremea Mea n-a sosit, dar vremea voastră totdeauna este gata" (Ioan VII, 6).

Faptul că Iisus a murit pe cruce în ziua a sașea a săptamânii și în ceasul al sașelea este interpretat în tradiția ortodoxa într-o strânsă legătură tainică și semnificativă cu ceasul căderii lui Adam. Timpul, fiind sub stăpanirea lui Dumnezeu (Fapte I, 7), este folosit cu iconomie și deci nimic nu este întamplator în el.

2.1.2. Timpul liturgic

Timpul liturgic are o valoare mistagogică (tainică) și eshatologică – el marcând pe de o parte anumite momente concrete și precise din viața Bisericii, iar pe de altă parte, tinzând a deveni un „prezent continuu” al Împărăției lui Dumnezeu, adică veșnicie. Toată viața liturgică a Bisericii se desfășoară acum dar și pururea și în vecii vecilor…, prin aceasta făcându-se prezentă în timp lucrarea lui Hristos prin Tainele Bisericii, dar nu în vederea accentuării timpului, ci a depășirii lui spre Împărăția veșnică a lui Dumnezeu. Chiar și evenimentele care au avut loc în trecut – „în vremea aceea” – prin cultul liturgic sunt aduse într-un prezent real, spre un viitor înveșnicit și mai real (datorită caracterului netrecător).

Părintele Stăniloae consideră că timpul liturgic asociază două forme de timp: un timp cronologic și unul sacru. Cel cronologic se referă la derularea ritului, cel sacru este exprimat, de exemplu, prin cuvintele „în vremea aceea”, prin care începe întotdeauna citirea Evangheliei în Biserică. Multe cîntări din cadrul slujbelor încep cu cuvântul „astăzi”.

După părintele Stăniloae, eternitatea lui Dumnezeu poartă în ea posibilitatea timpului, timpul se poate împărtăși din această eternitate, fapt care se poate actualiza în comuniunea cu Dumnezeu prin har sau mai bine zis prin îndumnezeirea omului. Căci Dumnezeu, fiind comuniune interpersonală eternă, poate intra în relații de iubire și cu ființele temporale. Hristos realizează astfel o personalizare divino-umană a timpului și eternității, vindecând și umplând un timp bolnav și gol și făcându-i pe oameni să aștepte plini de speranță în anticamera veșniciei. În loc să distrugă timpul, Hristos îl împlinește, îl valorifică din nou și îl răscumpără. Părintele Stăniloae mai consideră timpul ca pe un interval, dar nu în sensul aristotelic, ci într-unul spiritual profund. Timpul este un interval între chemarea lui Dumnezeu și răspunsul nostru. În acest context, timpul liniar nu mai înseamnă aproape nimic pentru noi decât o dreaptă care se prăfuiește din ce în ce mai mult de la o zi la alta. De-abia acea crucificare a timpului, acea condensare a lui în eternitate va fi capabilă să ne umple sufletele de iubirea lui Dumnezeu, să ne înlăture neliniștile și să ne facă să ne regăsim pe noi înșine.

Timpul creștinilor păstrează cele două etape: promisiunea și împlinirea. Aceste două etape coincid cu înainte și după Hristos, cu Vechiul și Noul Testament. Din această cauză ritmul timpului creștin este dat de Domnul Hristos, față de care se raportează totul. El este centrul noii axe a timpului. Când Hristos se întrupează este inaugurat un timp nou, timpul Împărăției. Timpul acesta înglobează prin dilatare trecutul, prezentul și viitorul.

Acesta este, deopotrivă, linear și ciclic. Linearitatea fiind constanta istorică a timpului iar ciclicitatea fiind dată de comemorarea unor evenimente din viața lui Hristos (matricea anului liturgic). Parcursul temporal al unui an nu ne întoarce în același punct, la același “ab initio” fatidic ci împing creștinul mereu înainte, nu spre un viitor terestru (ca în ebraism) ci spre un viitor eshatologic care nu are nimic de-a face cu materialitatea acestei lumi.

Începutul unui nou an bisericesc (ce va relua mereu viața și patimile Domnului ) se constituie într-un nou început care mi se oferă mie ca persoană, o nouă șansă de a porni la drum cu Hristos. «În vremea aceea», expresia cu care încep majoritatea pericopelor evanghelice, este și timpul evenimentului din viața Domnului Hristos, pe care îl evaocă, dar și timpul “zilei a opta” la care sunt chemat să fiu părtaș cu Hristos cel preamărit și care, în tainicul trup al Bisericii, îmi oferă reflexul zilei veșniciei în Împărăție. Dacă într-un anume fel anul liturgic urmărește pas cu pas evenimentele din viața Domnului Hristos, aceasta se datorește nu dorinței de a alcătui o dramă istorică ci pentru a oferii credinciosului un suport extern în urcușul său către Dumnezeu. Trăind mistic Paștele, de exemplu, noi participăm mistic la același eveniment dar de pe o treaptă superioară, ca creștini, membri botezați ai trupului tainic.

Odată cu venirea Mântuitorului Iisus Hristos, timpul a încetat să mai fie pentru om măsura morții și degradării vieții, ci spațiul sfințirii și al întâlnirii cu Dumnezeu. Portretizat în vechime ca un monstru care își devora propriii fii, timpul a fost restabilit de Mântuitorul și a devenit iconomie a mântuirii sau plan al mântuirii, plin de speranță și de nădejde. Făgăduința Mântuitorului "Iată, eu sunt cu voi pân la sfârșitul veacurilor" (Mt. 28, 20) este concretizată în Biserică prin existența timpului liturgic sau bisericesc.

Prin sărbătorile, pomenirile, prăznuirile care se succed zilnic și anual în Biserică, credincioșii reactualizează în viața lor evenimentele din istoria mântuirii, care au în centru pe Mântuitorul Iisus Hristos și pe sfinții Săi. Aceste evenimente unifică trecutul și viitorul cu prezentul într-un timp sacru sau sfințit. Timpul bisericesc se opune timpului convențional, desacralizat, pentru că este expresia plenară a Bisericii care oferă altceva lumii, sfințenie și viața veșnică.

Ziua liturgică nu începe cu miezul nopții sau cu dimineața, ca în măsurarea civilă a timpului, ci cu seara. Ziua liturgică este intervalul de timp între două seri consecutive, de aceea sărbătorirea oricărei zile liturgice începe cu slujba Vecerniei din ajunul zilei respective. Ziua liturgică este moștenită de la evrei, care socoteau timpul potrivit învățăturilor descoperite lui Moise despre crearea lumii. Zilele creației sunt numărate începând cu seara și se continuau cu dimineața: "Și a fost seară și a fost dimineață, ziua întâi… Și a fost seară și a fost dimineață, ziua a doua…" (Facere 1, 5, 8). Păstrarea acestei împărțiri a zilei a fost năzuința poporului evreu de a se întoarce la timpul în care omul petrecea împreună cu Dumnezeu, la vremurile imemoriabile ale începutului.

4. Anul bisericesc

Spre deosebire de anul civil, care începe la 1 ianuarie, anul bisericesc începe la 1 septembrie, pentru că, după tradiția moștenită din Legea Veche, în această zi (care era și începutul anului civil la evrei) s-a început creația lumii și tot în această zi și-ar fi început Mântuitorul activitatea Sa publică, atunci când a citit în sinagogă cuvintele proorocului Isaia care profețeau despre Sine: “Duhul Domnului peste Mine, pentru că M-a uns ca să binevestesc săracilor…, să vestesc anul milei Domnului” (Luca 4,18-19). La romano-catolici anul bisericesc începe cu prima duminică din Advent (Adventus), adică duminica cea mai apropiată de 30 noiembrie, deci cu aproximativ patru săptămâni înainte de Crăciun.

În centrul istoriei mântuirii noastre și al activității răscumpărătoare a Mântuitorului stăJertfa Sa, adică Patimile și moartea Sa pe Cruce, urmate de Învierea Sa din morți; tot așa în centrul sau în inima anului bisericesc stau Paștile sau sărbătoarea Învierii, cu săptămâna Sfintelor Patimi dinaintea ei. Ca mijloc de comemorare a vieții și a activității răscumpărătoare a Mântuitorului, anul bisericesc răsăritean are deci în centrul său sărbătoarea Sfintelor Paști și se poate împărți în trei mari perioade, numite după cartea principală de slujbă, folosită de cântăreții de strană în fiecare din aceste perioade, și anume:

a) perioada Triodului – perioada prepascală;

b) perioadaPenticostarului – perioada pascală;

c) perioada Octoihului – perioada postpascală. Fiecare din acestea cuprinde un anumit număr de săptămâni.

a) Timpul Triodului ține de la Duminica Vameșului și a Fariseului (cu trei săptămâni înainte de începutul postului Paștilor) până la Duminica Paștilor (total 10 săptămâni). Primele trei săptămâni din această perioadă alcătuiesc vremea de pregătire sufletească în vederea începerii Postului Mare, iar restul de șapte săptămâni – adică însuși Postul Paștilor este vremea de pregătire, prin pocăință, post și rugăciune, pentru marea sărbătoare a Învierii, precedată de amintirea Patimilor Celui ce S-a răstignit pentru noi.

b) Timpul Penticostarului ține de la Duminica Paștilor până la Duminica I după Rusalii sau a Tuturor Sfinților (total opt săptămâni).

c) Timpul Octoihului ține tot restul anului, adică de la sfârșitul perioadei Penticostarului până la începutul perioadei Triodului. Este cea mai lungă perioadă din cursul anului bisericesc. Durata ei variază între 40-26 săptămâni, fiind în funcție de data Paștilor: cu cât într-un an oarecare Paștile cad mai devreme, iar în anul următor mai târziu, cu atât perioada Octoihului dintre ele e mai lungă; dimpotrivă, cu cât într-un an oarecare Paștile cad mai târziu, iar în anul următor mai devreme, cu atât perioada Octoihului dintre ele se scurtează. De altfel, toate aceste trei perioade, fiind dependente de data variabilă a Paștilor, încep și sfârșesc nu la date fixe, ci variabile de la an la an.

Fiecare din aceste trei perioade sau faze ale anului bisericesc are în centrul ei un moment liturgic, către care gravitează toate celelalte sărbători ale ei, și anume: Octoihul are ca sărbătoare centrală Nașterea Domnului, urmată de Bobotează (ambele aceste sărbători se sărbătoreau la început în aceeași zi); Triodul culminează cu Vinerea Patimilor; Penticostarul se începe cu Paștile și se încheie cu Rusaliile (Pogorârea Sfântului Duh), cele mai mari sărbători ale creștinătății ortodoxe. Fiecare din aceste perioade reînnoiește sau comemorează anual o anumită latură sau parte din viața și activitatea Mântuitorului.

Astfel, perioada Octoihului comemorează și sărbătorește evenimentele dinainte de venirea Mântuitorului, până în ajunul Patimilor Sale; cu alte cuvinte, reînnoiește activitatea profetică, didactică sau învățătorească a Domnului, în care El a dat lumii învățătura divină a Evangheliei Sale. Perioada Triodului reînnoiește oficiul arhieresc al Mântuitorului sau activitatea Sa de Mare Preot, îndeplinită mai ales prin Jertfă, adică prin Patimile și moartea Sa pe Cruce. Perioada Penticostarului reprezintă și celebrează timpul dintre Înviere și Înălțarea în slavă a Domnului, urmată de pogorârea Sfântului Duh și întemeierea Bisericii creștine; ea sărbătorește (comemorează) adică pe Iisus Cel slăvit si transfigurat, de după Înviere, sau pe Mântuitorul ca împărat și întemeietor al Bisericii Sale. E deci perioada biruinței asupra păcatului și a morții, vremea triumfului și a bucuriei pascale, care urmează după vremea de luptă cu păcatul, de întristare și de pocăință. Prin urmare, în cursul fiecărui an bisericesc, ni se reprezintă și se reînnoiește (comemorează) întreaga viață și activitate a Domnului, în toate cele trei laturi sau aspecte ale misiunii Sale: cea de învățător (profet), cea de arhiereu (mare preot) și cea de împărat sau biruitor al păcatului și al morții. Cea mai importantă dintre acestea în iconomia mântuirii este latura și activitatea arhierească. De aceea, celebrarea liturgică a Patimilor și Învierii Domnului rămâne centrul vieții lui Hristos în Biserică și inima întregului an bisericesc; tot ceea ce premerge și ceea ce urmează acestui timp nu constituie decât o pregătire și o încoronare sau desăvârșire a lui. Prin întocmirea anului bisericesc și prin orânduirile ei de cult, Biserica urmărește în primul rând ca persoana și amintirea Mântuitorului să fie prezentă în chip tainic, dar real și continuu, în fiecare din zilele și din anii vieții noastre. Datorită șirului de sărbători, fazele vieții lui Iisus, activitatea și învățătura Sa sunt reproduse sau împrospătate și reactualizate sau făcute prezente în chip liturgic (sacramental) în fiecare an pe pământ. În chipul acesta, anul bisericesc reînnoiește, în cadrele timpului istoric și ale experienței umane, viața cu Hristos și în Hristos. Prin el se realizează un fel de prelungire a întrupării și a vieții istorice a Mântuitorului, prin mijlocirea căruia Acesta continuă să trăiască în Biserică, de-a pururea viu în viața credincioșilor, așa cum trăia odinioară pe pământ.

Totodată, prin ciclul celălalt al sărbătorilor mineale (ale Sinaxarului sau Minologhiului) din cursul anului bisericesc, concomitent cu comemorarea Mântuitorului, se reînnoiește anual și se perpetuează în veșnicie amintirea vieții și activității tuturor celorlalte persoane sfinte din iconomia mântuirii și din istoria Bisericii: a profeților și a drepților dinainte de El, care L-au așteptat și L-au prevestit, cât și a Sfinților Apostoli, propovăduitori, martiri și a tuturor Sfinților care I-au urmat, care au activat și s-au jertfit pentru Biserica creștină, sau au contribuit, în vreun fel oarecare, la progresul și mărirea ei. Fiecare an nou din viața Bisericii este, astfel, o istorie a iconomiei mântuirii în rezumat, reînnoită prin rânduiala liturgică, iar fiecare zi liturgică este o feria (sărbătoare) deschisă spre eshatologie. Acestea caracterizează timpul eshatologic sau eclesial, timpul sfințit, spre deosebire de cel istoric.

Precum se vede, anul bisericesc răsăritean e alcătuit din combinarea a două cicluri concentrice, dar deosebite, de sărbători sau zile liturgice: a) Unul mobil (cu date variabile de la an la an), care se învârtește în jurul marii sărbători a Paștilor și are în centrul său exclusiv persoana și activitatea Mântuitorului, pe care o preamărește în tot cursul anului, prin cântările Octoihului, ale Triodului și ale Penticostarului (ciclul hristologic sau pascal); b) Altul, fix, care comemorează îndeosebi șirul Sfinților pomeniți în fiecare zi din cele 12 luni ale anului calendaristic, începând cu septembrie și terminând cu august (ciclul sanctoral sau «mineal»). Primul ciclu reprezintă o reminiscență a calendarului lunar al evreilor, iar al doilea este de origine pur creștină, fiind introdus în calendarul solar iulian.

Fiecare zi liturgică din cursul anului bisericesc aparține astfel deopotrivă ambelor cicluri: ca zi a săptămânii (luni, marți, miercuri etc.) ea aparține ciclului pascal sau hristologic; ca zi a lunii (1 septembrie, 2 octombrie, 5 noiembrie etc.), ea aparține ciclului sanctoral (mineal). De aceea, cu mici excepții (pe care le arată tipicul), potrivit acestei duble semnificații (întrebuințări), slujba completă a fiecărei zi liturgice este un rezultat al combinării cântărilor din Octoih (respectiv din Triod sau Penticostar) cu cele din Mineiul lunii respective.

2.1.3. Caracterul recapitulativ

Prezența lui Hristos în lume, după înălțarea Sa la cer (Matei 25, 20) își află expresia cea mai reală și profundă în Biserica întemeiată de El. Biserica istorică, concretă, clar delimitată în timp și spațiu, reunește în ea pământul și cerul, oamenii si îngerii, viii si morții, păcătoșii si sfinții, creatul si necreatul. Sub acest aspect, Biserica poate fi definita ca locul de întâlnire a timpului cu veșnicia, așa cum ele s-au întâlnit mai înainte în persoana Logosului întrupat. Biserica oferă, transfigurat, timpul de dinainte de cădere, în care se poate realiza deplin întâlnirea credinciosului cu Dumnezeu.

Iconomia mântuirii urmașilor lui Adam, desfășurându-se în timp, timpul Bisericii este o continuă actualizare, contemporaneizare a operei de mântuire realizată de Iisus Hristos. Pentru Biserică, timpul vieții prezente are un singur sens: el este timpul mântuirii: ("iată acum vremea potrivită, iată acum ziua mântuirii" – II Cor. VI, 2). În Ortodoxie, fiecare an este "anul mântuirii", fiecare zi, fiecare ceas, fiecare clipă oferă prilej pentru mântuire. Întâlnirea credincioșilor cu acel "illud tempus – vremea aceea" și regăsirea tuturor într-un același tot de comuniune frățească cu toți sfinții din toate timpurile, nu are nimic a face cu o încercare de transpunere pe cale de rememorare, ci este o trăire aievea a evenimentelor săvârșite de Hristos. În aceasta se relevă, în Biserică, posibilitatea transcenderii timpului fizic, devenind contemporani reali ai evenimentelor biblice. Nu este vorba deloc de repetiție umana, ci prin contemporaneitate liturgică noi comunicăm dincolo de timp cu ceea ce rămâne o data pentru toți. Pentru Ortodoxie, în fiecare an, "Hristos se naște" (nu: "S-a născut"!). De asemenea, învierea e trăită ca un fapt prezent. În duminica învierii, credincioșii cântă: "Ieri m-am înmormântat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu. Ieri m-am răstignit împreună cu Tine, însuți împreună cu Tine mă preamărește". Pentru Dumnezeu nu există succesiune temporală, ci El trăiește într-un veșnic prezent – nune aeternum. Acest prezent răzbate în Liturghie, care este expresia culminantă a actualizării și contemporaneizării în Biserică. În Liturghie, nu se află trăsăturile timpului mort al repetițiilor, ci totul rămâne o data pentru toți. Sfântul Ioan Gura de Aur afirma: "Este aceeași jertfa pe care noi o aducem, nu una azi și alta mâine”. Teodor de Mopsuestia exprima identitatea Liturghiei din Biserica cu cea din cer. "Nu este ceva nou ci este Liturghia care are loc în cer, și noi suntem Cel care e în cer" (adică trupul tainic al lui Hristos).

Același act divin (al jertfei de pe cruce) a avut loc într-un moment precis al istoriei mântuirii (Mo tempore – în vremea aceea) și se oferă tuturor în taină. El are puterea de a deschide timpul liturgic și de a se pune înlăuntrul fiecărei clipe, ca adevăratul conținut al tuturor tainelor creștine. De aceea, în rugăciunea de la împărtășire, credinciosul ortodox cere lui Hristos: "Cinei Tale, celei de taina, astăzi, Fiul Iui Dumnezeu, părtaș mă primește…".

Chiar în cadrul unei zile liturgice, este evocată întreaga istorie a mântuirii:

vecernia reprezintă timpul mesianic al Vechiului Testament,

utrenia – zorii activității lui Hristos,

mezonoptica are un caracter eshatologic de tensiune în nădejde spre împărăția viitoare.

În strânsă și vie legătură cu timpul stă rugăciunea. În această privință, este semnificativ că Biserica are în cartea numita "Ceaslovul", potrivit căreia, rugăciunea ritmează ca un orologiu viața și creșterea spirituală a credinciosului. "Ziua trăita astfel se prezintă dintr-o dată ca o parcela a istoriei sfinte a mântuirii în care omul a împlinit sarcina încredințată lui de Dumnezeu. Ea primește un accent de veșnicie și, ca un spic de grâu, poartă soarele în fiecare din boabele sale și se apleacă sub greutatea propriei sale măsuri".

2.1.4. Pluralitatea de planuri : veșnic-vremelnic

Analizând mai profund valoarea timpului în viața cultică a Bisericii, se observă ca liturgicul oferă deodată acel: "în timp" și "dincolo de timp". În acest sens, Biserica este un element antimitizant, ea nu confundă timpul cu eternitatea, ci păstrează unitatea între ele, relevându-se astfel ambivalenta timpului: ca realitate "hinc et nune", dar și ca deschidere spre altă dimensiune (viața veșnică). Rânduiala liturgică, care pare unora o stereotipie, în realitate, reprezintă și e trăită ca o depășire a timpului – paradoxal – fără a ieși din el. Constanta rânduielii Liturghiei și vechea ei tradiție ancorată în acel "illo tempore" apostolic – constanta în care unii au văzut un staticism și o pietrificare – reprezintă, de fapt, un mod de transcendere si transfigurare (sfințire) a timpului.

Timpul este solidar cu creația și constituie o trăsătură fundamentală, inerentă a creaturii, fiind însăși condiția sau modul ei de existență.

Timpul concretizează și măsoară trecerea și durata, având un conținut pozitiv și polivalent, deoarece condiția de trecere a creaturii face posibilă devenirea, dobândirea de noi trepte în desăvârșire, imprimând lumii un aspect dinamic.

Valoarea timpului se relevă plenar în iconomia mântuirii, când – în Hristos – timpul cunoaște o plinire a sa prin valorificarea lui maximă în bine. Acest timp ni se oferă în Biserică, ca timp transfigurat, sfințit și împlinit prin participarea lui la veșnicie; Biserica fiind, în esența ei, divino-umana. Ea menține cumpăna intre timp si veșnicie, relevând distincția lor fără raportul opoziției.

Timpul Bisericii este timpul mântuirii si e trăit de credincios ca răscumpărare a timpului pierdut in păcat, dar si ca posibilitate a împlinirii vocației sale si pregătirii pentru viața de comuniune veșnica in iubire cu Dumnezeu si semenii.

Cărțile de cult și spiritualitate ale Ortodoxiei evidențiază marea importanță pe care o acordă aceasta timpului vieții prezente, timp care ne-a fost dăruit de Dumnezeu ca posibilitate a unui început de viața veșnică (Luca XVII, 20-21). De aici, marea responsabilitate pentru modul de folosire a timpului!

Istoria se desfășoară în timp și se sedimentează în memorie. Această capacitate de a transcende fracționarea timpului stă la baza "memorialului" liturgic, dar taina sa merge și mai departe. În timpul liturghiei, prin sfânta ei putere, suntem răpiți și înălțați într-un punct în care veșnicia se încrucișează cu timpul, iar în acest punct noi devenim contemporani reali ai evenimentelor biblice de la Geneză până la Parusie; noi le trăim concret, ca martorii lor oculari. În timpul liturghiei, când auzim: "Acesta este trupul Meu'', acestea sunt chiar cuvintele lui Hristos care răsună în timp. Nu este vorba de o repetare omenească, ci, prin această contemporaneitate liturgică, suntem în comuniune, dincolo de timp, cu ceea ce rămâne odată pentru totdeauna, cu ceea ce este veșnic, și atunci slujba dobândește valoarea vieții dumnezeiești, iar biserica devine locașul ei. Creștinii din primele veacuri, cu realismul specific acelei epoci, contemplau în mod natural lumea nevăzută, biserica inundată de lumea de dincolo; "Acum toate puterile cerești sunt de față cu noi". Ei vedeau norul îngerilor, iar în cel ce slujea, pe Hristos în persoană. Atunci înțelegem acest cutremur sfânt, acest respect fără margini, puternica senzatie că "acest locaș este sfânt'', o traditie neprețuită, transmisă de la începutul creștinismului, din generatie în generatie.

Când se deschide ușa împărătească a altarului, împărătia lui Dumnezeu este chiar în mijlocul nostru. Cerul coboară și credinciosul se unește cu corul îngerilor ca să-1 întâmpine cum se cuvine pe Cel ce vine: "Iată pe Împăratul Împăratilor care Se apropie".

În timpul slujbei Crăciunului, noi nu ne aducem aminte de nașterea lui Hristos, ci asistăm cu adevărat la acest eveniment, adică Hristos Se naște în fata noastră. in noaptea de Paști, cel inviat apare în fata credincioșilor și aceasta îi îmbracă cu demnitatea apostolică de martori oculari ai Invierii. Citirea Evangheliei din timpul slujbei Învierii îmbracă puterea evenimentului însuși.

2.1.5. Transcederea timpului: ziua a opta

Omul este ființa care transcende timpul spre veșnicie, prin Nadejde și pocăința. El nu poate trăi închis nici o clipă în prezent. El nu e satisfăcut niciodată de ceea ce îi dă prezentul. El speră la ceva mai mult de la viitor. El speră că poate scăpa de greutățile prezente, în viitorul mai apropiat sau mai depărtat; sau că va avea mai mult decât îi dă prezentul; sau că va rămâne în fericirea prezentă. El se transcende mereu spre viitor. Niciodată nu socotește că a ajuns la capătul drumului, că are totul și pentru totdeauna în prezent. Chiar despre moarte, nu crede că va încheia existența lui. El aspira spre absolut, care nu-i poate fi dat în viața pământească. Aceasta îl face sa vadă în moarte nu un final, ci mai degrabă o trecere, deci să vadă în ea și ceva pozitiv. Omul crede că va ajunge la absolut, trecând prin moarte din viața aceasta, în care nu află absolutul. Astfel, nu mai așteaptă moartea numai cu frica, ci și cu Nădejde. Nădejdea sădită în ființa lui nu-i lasă să admită ca ființa lui e destinată unui sfârșit total prin moarte. În fond, omul urmareste fericirea eterna. Dar fericirea nu se gaseste in gustarea singuratica a unor bunuri materiale sau spirituale (in sanatate, belsug de hrana, orizont larg de cunoastere etc), ci in comunitate cu altii sau cu alte personae. Dar numai Dumnezeu, comuniune desavarsita de Persoane, poate sa mi se daruiasca in mod desavarsit, ca sa ma daruiesc si eu, si poate hrani si persoana seamanului meu cu o iubire care s-o faca sa mi se comunice total. Dumnezeu e in sensul acesta supremul Mister, Misterul iradiant de viata nesfarsita si de lumina inepuizabila. Nicaieri in Sf. Scriptura nu se spune ca fericirea omului consta in altceva decat invederea lui Dumnezeu, Care cauta cu iubire la om.

Cifra 8 reprezintă, în teologie, simbolul vieții veșnice. După cele șapte zile ale creației, va veni, la sfârșitul lumii, ceea ce numim ziua a opta, când lumea va fi judecată și vom avea un cer nou și un pământ nou. Ziua sabatului este ziua a șaptea, este ziua de odihnă a lumii acesteia, ultima zi a săptămânii. Ziua, următoare, duminica, simbolizează prima zi a creației dar și ultima zi a Împărăției lui Dumnezeu, ziua a opta. Prima zi este, în plus, și ziua a opta, ziua de dincolo de hotarele lumii acesteia, ziua din lumea care va să vină, ziua de odihnă din Împărăția lui Dumnezeu. Numărul opt are o semnificație simbolică atât în tradiția spirituală ebraică cât și în cea creștină, unde semnifică mai mult decât completare și deplinătate. Opt semnifică Împărăția lui Dumnezeu și viața în lumea ce va să vină, șapte fiind numărul timpurilor din lumea aceasta pământeană. Pentru creștinii ortodocși, duminica este ziua învierii Domnului din morți, ziua judecății lui Dumnezeu și a victoriei anunțate de profeți. Duminica inaugurează prezența și puterea "împărăției ce va să vină", deja prezentă în viața lumii acesteia. Este prăznuirea săptămânală a Sfintelor Paști.

In Simbolul Credinței rostim: „Aștept învierea morților si viața veacului ce va să fie”, înțelegând prin aceasta ca lumea își va pierde chipul actual si, la timpul hotărât de Dumnezeu se va transforma. Ciclul existențial al lumii nu va culmina cu o distrugere a acesteia sau cu o afundare in neființa din care a provenit, ci țelul creației este de a se arata la sfârșitul veacurilor „in alta forma” , când Trupul înviat al lui Hristos va căpăta dimensiuni universale, cosmice, iar întreaga lume se va releva ca un trup tainic al lui Dumnezeu, „ca Dumnezeu să fie totul in toate”. (I Corinteni XV, 28)

In teologia Sfinților Părinți, veșnicia creației transfigurate alături de Hristos Domnul este redata prin expresia „ziua a opta a creației”. in opoziție cu săptămâna de șapte zile, care măsoară timpul finit, ziua a opta „arata modul existentei mai presus de materie si de timp”( Sf Maxim Mărturisitorul, Capitole teologice, I,51), definește un nou început si o alta stare care nu va mai fi supusa schimbării, pentru ca ziua a opta nu se va sfârși niciodată si nici nu va fi măsurată cu perioade trecătoare ale timpului, ci „va fi un timp format nu din succesiuni de momente trecătoare, pieritoare, ci din relația de dragoste plenara, care săvârșește neîncetat intr-o transfigurare dinamica ‹‹din slava in slava. (II Corinteni III, 18)” .

Ziua a opta este caracterizata de desființarea distantei fizice dintre Dumnezeu si om, înseamnă unirea lui Dumnezeu cu Adam cel universal, fără să atingă sau să forțeze libertatea fiecărei persoane. După cuvintele Sfanțului Maxim Mărturisitorul, pentru cei vrednici, unirea va fi „desfătare dumnezeiasca si mai presus de orice înțelegere”, in timp ce pentru nevrednici, pentru cei care refuza iubirea jertfelnica a lui Dumnezeu, aceasta unire se va transforma intr-o „suferință de negrăit.”(Sf Maxim Mărturisitorul, Capitole teologice IV) Iubirea lui Dumnezeu specifica zilei a opta este întotdeauna cea care judeca după dreptate, cea care da fiecăruia după dreptate: „si vor ieși, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieții si cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii.” (Ioan V, 29)

Experiența mistica a luminii dumnezeiești necreate, trăită nedeplin în lumea aceasta, va atinge punctul culminant în eshaton. Cei vrednici o pot simți încă din timpul vieții, potrivit efortului duhovnicesc al fiecăruia, așa cum s-a întâmplat cu cei trei Sfinți Apostoli pe Muntele Tabor, însă vederea desăvârșită a Dumnezeirii si revelarea ei deplina in lumina sa necreata este o stare ce aparține veacului viitor, este „taina zilei a opta”.(Vladimir Lossky, Teologia mistica a Bisericii de Răsărit, p. 250)

In veacul viitor fiecare ipostas omenesc va străluci de Lumina Sfintei Treimi si va deveni un nou soare in împărăția Tatălui, asemenea Fiului si transformați de Duhul Sfânt, Datatorul Luminii. Intensitatea strălucirii noastre depinde de măsura dobândirii harului Duhului Sfânt in Biserica, iar despre posibilitatea mântuirii celor care nu au cunoscut lumina in aceasta viața nu ne putem exprima, aceasta fiind o taina a milostivirii lui Dumnezeu. Sufletele celor credincioși vor lăsa să se străvadă prin trupurile transfigurate întreaga stare lăuntrică a ființei si totul se va preface in Lumina si va fi pătruns de Lumina necreata izvorâtă din ființa Dumnezeirii, ca dintr-un soare aflat in mijlocul universului, așa cum apare in descoperirile Sfanțului Simeon Noul Teolog: „Harul Preasfântului Său Duh va străluci ca o stea peste cei drepți si in mijlocul lor vei străluci Tu, o, Soare neapropiat! Atunci toți vor fi luminați pe măsura credinței lor si a faptelor lor, pe măsura nădejdii si a milei lor, pe măsura curățirii si a luminării de către Duhul Tău, o, Dumnezeule Unic, Tu ai o nesfârșită blândețe!”( Sfântul Simeon Noul Teolog, Discours XXVII, apud, Vladimir Lossky, op. cit.,p.264)

Sa ne fie ziua a opta veșnica bucurie in împărăția lui Dumnezeu alături de îngeri si de Fiul Ceresc, așa cum spune Sfântul Ioan Damaschin: „Cei care au făcut fapte bune și cu îngerii vor străluci ca soarele spre viața veșnica împreuna cu Domnul nostru Iisus Hristos. îl vor vedea pururea, vor fi văzuți de El si vor culege bucuria nesfârșită, care vine de la El, lăudându-l împreuna cu Tatăl si cu Duhul Sfânt, in vecii nesfârșiți ai vecilor.” (Dogmatica, p. 206)

Spațiul

În viziunea omului credincios, spațiul nu este omogen. Există spațiul omogen și spațiul neomogen, adică sacru. Pe această „ruptură” a spațiului se bazează „fondarea lumii”. Orientarea aceasta a spațiului devine posibilă datorită hierofaniei sau kratofaniei, datorită transfigurării pe care ea o operează asupra spațiului unde s-a produs. Hierofania descoperă un “punct fix absolut”, un “Centru”; descoperirea sau proiectarea acestui punct fix înseamnă, de fapt, “Crearea Lumii”. „Construcția” spațiului sacru se întemeiază pe o revelație primordială ce a dezvăluit arhetipul acestui spațiu. O nouă așezare omenească reprezintă o reconstrucție a lumii. Orașul sau templul sacru sunt considerate ca punct de întâlnire între Cer, Pământ și Infern. Omul nu poate trăi, așadar, decât într-un spațiu sacru, având nostalgia transcendentului în sufletul său.

Viziunea spațiului la evrei este una trans-istorică, prin tensiunea așteptării lui Mesia. Întâlnirea cu Dumnezeu din visul lui Iacob, restabilind legătura cu divinul după episodul babilonic, sacralizează spațiul, reface legăturile între cele două registre cosmice. Vechiul Testament ne oferă detalii extrem de precise despre cum trebuie construite spațiile: corabia lui Noe, cortul întâlnirii, templul. Este posibil să se vorbească despre o descripție a unui model sau proiect preexistent. Arhitectura sacrului trece de la nivelul de construcție la nivelul conștiinței. Psalmistul David ne vorbește despre Dumnezeu ca despre Cel ce locuiește in ceruri; El ne aude glasurile de rugăciune “din muntele cel sfânt al Lui”. În psalmul 9, versetul 11 ni se spune: „cântați Domnului, Celui ce locuiește în Sion”, pentru ca mai apoi să aflăm: “Domnul este în Biserica cea sfântă a Lui, Domnul în cer are scaunul Său”. Philon din Alexandria dă o viziune filosofică asupra conceptului de spațiu, bazată pe realități biblice, dar și pe principii ale teoriei grecești. De altfel, concepția despre creația din nimic este specifică gândirii iudaice și este un mare câștig păstrat în Revelație prin poporul evreu.

2.2.2. Biserica, cerul pe pământ – Spațiul liturgic

După căderea omului în păcat s-a impus necesitatea consacrării unui spațiu sacru, care să fie scos din uzul comun, un spațiu dedicat întâlnirii cu Dumnezeu, un spațiu care să poarte amprenta prezenței lui Dumnezeu (cortul mărturiei, templul lui Solomon, iar apoi bisericile creștine). În toate aceste spații prezența lui Dumnezeu trebuie simțită mai accentuat.

Întreaga creație este locaș al prezenței lui Dumnezeu, dar biserica sau spațiul sacru reprezintă spațiul eshatologic, spațiul lumii viitoare prezent încă de acum în lumea aceasta. În acest spațiu consacrat și doar în acest spațiu, omul trăiește perihoreza creatului cu Necreatul, a văzutului cu nevăzutul și toate elementele arhitecturale, precum și pictura bisericească, toate au o semnificație și o importanță simbolică care ajută mintea omului să ajungă în prezența lui Dumnezeu.

În locașul bisericesc Hristos continuă să săvârșească în modul cel mai direct toată lucrarea Sa mântuitoare sau sfințitoare. Prin ea Hristos unifică cu Sine și întreolaltă pe cei ce cred în El și-i întărește spre lucrarea preoției lor generale în ființa proprie și în creațiunea cosmică. Astfel prin ea Dumnezeu conduce creația spre unitatea ei desăvârșită, treimică, conducere care se înfăptuiește prin dăruirea ei în Hristos lui Dumnezeu și prin dăruirea lui Dumnezeu prin Hristos nouă. Locașul bisericesc este centrul liturgic al creației, sau locul central unde se săvârșește și de unde se răspândește peste întreaga creație puterea mântuitoare a lui Hristos prin Duhul Său, sau prin energiile Sale necreate și prin aceasta se promovează înaintarea ei spre unitatea cat mai deplină. E o unitate imprimată de unitatea treimică, datorită unei tot mai accentuate penetrări a creației de Sfânta Treime sau de puterea Ei care unifică persoanele în iubire fără să le confunde.

Locașul bisericesc este spațiul central al lucrării mântuitoare a lui Hristos, pentru ca inima Liturghiei ce se săvârșește în ea este dumnezeiasca Euharistie care constă în Taina prefacerii pâinii și vinului în Trupul si Sângele Domnului și in împărtășirea cu ele a credincioșilor.

In locașul bisericii luând loc, în timpul Sfintei Liturghii, pe Sfânta Masă din altar, prin prefacere, însuși Trupul și Sângele Domnului spre împărtășirea credincioșilor de ele are loc întâlnirea culminantă a acestora cu Iisus Hristos și cu Duhul Lui cel Sfânt Care a prefăcut pâinea și vinul în Trupul și Sângele Domnului și le-a umplut pe acestea de prezenta Sa. Iar întâlnirea cu Hristos în locașul bisericii nu e trăită de credincioși ca persoane izolate, ci în comunitate, întărind unitatea dintre ei, fără de care nu este mântuirea.

Astfel,locașul bisericii nu e numai o casă de rugăciune a credincioșilor, care și-ar lua din ei înșiși puterea de unire cu Dumnezeu și întreolaltă, ci o casă în care lucrează Dumnezeu, mai bine-zis Hristos însuși prin Duhul Lui cel Sfânt, nedespărțit de Tatăl.

Precum este în cer, așa este Sfânta Treime și în biserică, sau cerul e prezent în biserica. Întâlnirea aceasta ajunge până la punctul culminant în mâncarea Trupului fiului lui Dumnezeu cel răstignit si înviat si in băutura Sângelui Său cel vărsat pentru

Arhitectura bisericească s-a dezvoltat în funcție de precizarea terminologiei dogmatice și exprimă viața duhovnicească și are menirea de a-l întări pe om în ea ajutându-l în progresul duhovnicesc. Astfel, cupola centrală a fiecărei biserici exprimă mișcarea coborâtoare a iubirii dumnezeiești. Sfericitatea ei îi reunește pe toți oamenii în sinapsa liturgică. Sub cupolă ne simțim protejați și suntem scăpați de angoasa spațiilor infinite care nu se termină (precum în catedralele gotice). Prin lumina care pătrunde din cupolă și luminează imaginea Patocratorului și a liturghiei îngerești, nu bănuim doar prezența lui Dumnezeu, ci simțim îmbrățișarea lui tainică și mântuitoare. Cupola pare să nu aparțină lumii materiale, pământești, ci ea este în strânsă legătură cu cerul. Prin cupolă, lumina se revarsă peste naos, și pune în evidență întreaga pictură a naosului. cupola traduce mișcarea coborâtoare a iubirii dumnezeiești; sfericitatea ei reunește pe toti oamenii în sinaxă (adunare liturgică), în trupul lui Hristos. Sub cupolă noi ne simțim protejați, scăpați de angoasa pascaliană a spatiilor infinite". Cupola ne sugerează o infinitate a inimii iubitoare, nu a înălțimilor exterioare, reci și fără sfârșit.

Dumnezeu care ne privește și ne îmbrățișează din cupolă e deasupra tuturor, dar le cuprinde pe toate și Se află în toate cu iubire personală. E aproape de toate, și totuși mai presus de toate. E deasupra tuturor, dar nu rupt de ele, nu închis în Sine, ci cuprinzându-le și ocrotindu-le și că-lăuzindu-le pe toate. E familiar și infinit în taina Lui. E taina care ne înconjoară și ne susține, nu taina ascunsă de noi. Nu-L bănuim că este undeva, ci îi simțim îmbrățișarea aci. E taina văzută și simțită, taina pe care o vedem cum ne susține, nu o taină bănuită. E taina iubită, nu taina temută. "Cupola nu pare să aparțină materiei împovărătoare pământești, ci pare că stă în directă legătură cu cerul, a cărui copie este. Precum cerul cosmic, așa este și cupola izvorul și lăcașul luminii care se revarsă de acolo peste naos și, ridicându-se, ridică totodată și duhul rugătorului în înălțimea cerească… Lumina ce se coboară înlăuntrul bisericii de la o treaptă la alta este o imitare a luminării harului, care după Dionisie se împărtășește, prin mijlocirea ierarhiilor îngerești, treptelor bisericești".

Despărțirea altarului de naos prin iconostas, dar în comunicare cu credincioșii prin uși, se referă mai mult la Hristos înălțat de la noi, dar și comunicând cu noi. Nu-L putem înțelege pe Hristos, dar experiem iubirea Lui, pentru că îi trăim binefacerile.

Se mai poate spune că despărțirea altarului de naos prin iconostas arată că viața de pe pământ a membrilor Bisericii este deosebită de viata din împărăția cerească, dar e orientată spre ea. "Fiu avem aici cetate stătătoare, ci pășim spre cea viitoare, fără a ajunge la ea înainte de moarte. Această împreună călătorie a credincioșilor își ia puterea și se arată mai ales prin sinaxa euharistică. Dumnezeiasca Euharistie este pentru Sfinții Părinți un sfânt "syn-odos", – o împreună călătorie a celor de pe pământ spre cer, sau a oamenilor spre îngeri, a lumii văzute spre cea nevăzută". Dar e în același timp și o anumită întâlnire între cele de pe pământ și cele din cer, care trebuie să sporească neîncetat.

Iconostasul a apărut nu din dorința de a separa pe cler de credincioși, ci din dorința de a atrage și de a arăta în chip simbolic misterul prezenței lui Dumnezeu. În epoca primară câtă vreme acest mister era simțit și trăit nu era nevoie de simbol ca un chip al unei prezențe spirituale. Dar pe măsură ce în biserică au ajuns să intre atât catehumeni, cât și credincioși, iconostasul a primit un rost mistagogic, de introducere în mister; el nu e nimic altceva decât o iconizare a tainei mântuirii care se actualizează în fiecare liturghie. Icoanele pe iconostas sunt grupate în jurul icoanei centrale care este Deisisul, prin care se arată prezența în lumea aceasta a eshatonului. Și astfel, nevăzuta prezență eshatologică a lui Hristos aranjează și luminează toate în biserică

De fiecare dată când intrăm în Biserică avem credința că trecem dincolo de spațiul și timpul acestei lumi. În Biserică descoperim o altă mâncare (Euharistia), o altă vedere (icoană), un alt cuvânt (Cuvântul lui Dumnezeu), o altă cântare (imnurile religioase) și o altă lume (Împărăția lui Dumnezeu).

Slujba sfințirii unei biserici este foarte evocatoare. În primul rând, ea alege un anume teren, îl desparte de spațiul profan, îl sfințește, și, în epicleza specială a slujbei sfințirii, este invocat Duhul Sfânt, Care transformă acest loc oarecare într-un loc special al teofaniei; în munte sfânt, în centru cosmic și scară a lui lacob. Episcopul aprinde o făclie mare, care simbolizează "Iumina din prima zi a creației'', și cortegiul care poartă moaștele unui martir face înconjurul locului, descrie cercul veșniciei. In fata ușii, episcopul pronunță acest pasaj din psalmul 23: "Ridicati, căpetenii,ușile voastre și vă ridicati portile cele veșnice, ca să intre impăratul SIavei!" Corul, care este în lăuntru in Biserică și care reprezintă spațiul incă neorganizat, dar gata să se organizeze, cântă: "Cine este acest impărat al Slavei?" Episcopul face o cruce cu moaștele și spune: "Domnul cel tare și puternic; acesta este Impăratul Slavei!" In timp ce intră episcopul în Biserică, atunci Dumnezeu iși face al Său locul șilltransformă în Casa lui Dumnezeu, iar liturghia ia numele de dumnezeiască. Din acest centru sfânt, "asupra căruia veghează Dumnezeu, zi și noapte" (I Regi 8, 29), Fiul va inălta spre Tatăl jertfa și tărriâia rugăciunii liturgice. Atunci episcopul construiește masa altarului, o înalță, o unge cu sfânt mir și o curăță cu apă sfintită, în timp ce se cântă aleluia îngeresc. Astfel, Biserica devine, în Intregime, chipul plastic al cerului dumnezeiesc pe pământ.

Altarul, altar, (de la alta-ara) inseamnă loc înalt; aici este muntele sfânt din Sion, centrul său cosmic, masa cea sfântă care, printr-un transfer mistic, închipuie pe Domnul Hristos. Sfântul Dionisie, vorbind de ritual, observă: "Chiar asupra lui lisus însuși, ca pe altar… se săvârșește sfintirea". La hirotonirea unui preot, în momentul când episcopul îi pune mâinile pe cap, cel ce se hirotonește își reazămă fruntea de masa sfântului altar, căci aceasta simbolizează pe Hristos. Chivotul care conține trupul și sângele lui Hristos va fi așezat pe masă, iar masa se transformă în mormântul sfărâmat de puterea învierii. Nimănui nu-i este îngăduit să atingă sfânta masă, afară de sfintitii slujitori, iar preotul când intră, se închină înaintea acestei preînchipuiri vii a lui Hristos. Chiar materia din care e zidită masa pe care stă chivotul este transfigurată, prin depunerea moaștelor sau osemintelor nestricăcioase ale martirilor ei. Aceasta corespunde exact cuvintelor din Apocalipsă (6, 9): îngerul vede ''sub jertfelnic sufletele celor jertfiți pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o". Nicolae Cabasila afirmă mai mult, că adevăratul jertfelnic sunt chiar aceste moaște. Prin impărătiei lui Dumnezeu, iar spatiul sacru se organizează în jurul unei porțiuni a lumii de dincolo.

Din punct de vedere arhitectural, dreptunghiul alungit se numește navă, și putem spune că întregul ternplu este o corabie întoarsă spre Răsărit. invătătura apostoliloț-, atunci când citează psalmul 67: "Domnul cel ce urcă în cerul Răsăritului (v. 34) și Faptele: "Hristos cel ce se va întoarce așa curn s-a înălțat" 11), ne arată originea rugăciunii îndreptate către Răsărit și așteptând Întoarcerea lui Hristos. Aceasta înseamnă că orice rugăciune este o așteptare atunci când e bine "orientată" iar scopul ei ultim este de natură eshatologică. Bisericile în formă de cruce simbolizează Lumina și Viața, care se încrucișează în litera din mijlocul acestor două cuvinte: omega, litera eshatologică a alfabetului grecesc. Aceasta intăreste semnificatia arhitecturală a Bisericii: o corabie care plutește în dimensiunea eshatologică și se îndreaptă spre Răsărit.

Ordinea supremă a locului nu permite să pătrunzi de-a dreptul în lăuntrul lui și să introduci elementul profan; așa cum ne îndeamnă și cântarea liturgică numită heruvicul: în pragul Bisericii, "toată grija cea lumească să o lepădărn". Orânduiala topografică a locașului constituie un fel de inițiere gradată pentru a pătrunde în lumea sacră. Altădată, biserica era împrejmuită cu un zid în formă de sferă, care simboliza eternitatea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu, fiind și semnul unei delirnitări a spatiilor. In mânăstiri, se vede adesea, în spatele bisericii, un cimitir și o trapeză laolaltă, arătând că mortii și viii sunt uniti în același spatiu sfânt. Intrând pe poartă te găsești dintr-o dată intr-o "cu totul altă lume", apoi străbați curtea și urci treptele prispei bisericii, ceea ce dă senzatia unei ascensiuni; apoi urci pe munte și pătrunzi în tinda exterioară, apoi în cea interioară (altădată, locul unde stăteau penitentii, locul slujbelor inmormântării ca și trapeza pentru călugări). Numai pregătit pentru o astfel de inițiere moderată, cu acest tact admirabil, poti să intri în biserica propriu-zisă. Aici perspectiva care se deschide prin părtile lăuntrice ale bisericii desăvârșește ascensiunea, iar această cale duce în vârful muntelui sfânt.

În partea de răsărit, se află o estradă ridicată, solea, a cărei parte centrală se numește amvon, care este cămara înaltă, locul comuniunii credincioșilor. "Să ne inăltăm inimile și să ne adunăm în cămara cea de sus'', cântă Biserica.

Ușa Împărătească duce de-a dreptul la Sfânta Masă, iar partea aceasta se numește "locul cel Inalt" – Muntele cel Sfânt propriu-zis. În dosul mesei din altar, se află crucea, care simbolizează scara lui Iacob de care Dumnezeu se servește ca să coboare pe pământ și care are forma crucii întipărită în Treime, și inchipuie Fața lui Dumnezeu întoarsă spre lume, expresia nespusei Sale iubiri. intre această cruce și masă, se află sfeșnicul cu șapte brațe a cărui Iumină vorbește despre puterea darurilor Sfântului Duh care pecetluiește pe om și despre harul Cincizecimii care "sfințește" universul:

Spatiul organizat al bisericii este înconjurat de spațiul profan; în măsura în care se opune spațiului sfânt, devine spațiul diavolesc. De aceea Biserica, în totalitatea ei, se împotrivește din răsputeri Fiarei apocaliptice și cheamă cu glas mare lumea să devină Biserică, "unde orice are viață" intră și formează soborul, Trupul lui Hristos. Crucea, a cărei cupolă este încoronată și cupola însăși orânduiesc spațiul. Prin liniile sale, cupola dă sensul mișcării coborâtoare a iubirii dumnezeiești, iar forma ei sferică reunește pe toti oamenii într-o adunare, în comunitate euharistică. Sub cupola bisericii ne simțim apărați, scăpați de apăsarea și spaima infinitului păcătos; tot așa și crucea, dacă prelungim la infinit brațele figurii ei geometrice, cuprinde totalitatea spațiului organizat, al infinitului actual. Forma de bulbi a turlelor bisericilor ortodoxe (ruse) sugerează imaginea rugăciunii înflăcărate, prin care lumea de aici participă la lumea de dincolo. Este o limbă de foc, iar o biserică cu mai multe turle este ca un candelabru cu lumânările aprinse. Lumina flăcărilor pătrunde în lăuntrul cupolei și luminează bolțile, ca un cer coborât pe pământ, cu chipul Pantocratorului în centru, Care tine în mâna Sa destinul tuturor și al fiecăruia. Fețele prelungi și inălțate ale icoanelor și frescelor arată avântul spre Inălțimi. Tot ceea ce este individual își găsește înflorirea și, în același timp, se orânduiește prin comuniune și prin universalitate. Totul se unește într-un cosmos liturgic, unde ''toată făptura laudă pe Domnul". Această bucurie și această pace "suprabiologică" propovăduiește și grăiește foarte puternic despre viața de veci care începe de aici, de pe pământ.

Arta sacră a bisericilor ortodoxe conlucrează la integrarea totului în Misterul liturgic, în așa măsură că, în afară de slujbe, tot ce este în biserică este în așteptarea sfintelor Taine. Dar chiar această așteptare este și ea sfințită, pentru că este plină de prezența dumnezeiască. Spre aceasta slujește icoana.

Timpul liturgic și spatiul sacru unite unul cu altul conditionează acțiunea, cultul liturgic în care impărăția lui Dumnezeu iși ia locul ca Parusie inaugurată.

2.2.3. Icoana, fereastră spre Absolut

Icoana este o fereastra spre cer, pentru ca, rugându-mă Persoanei sfinte care este zugravit in icoana, Persoana respectiva se apropie de mine, imi asculta pasul si ma ajuta sa ies din impas; in acelasi timp, eu, cel care ma rog, particip nevazut cu toata fiinta mea la sfintenia Persoanei respective, ma impartasesc de ea dupa masura mea, ma umplu, adica, de sfintenie pe cat pot sa incap. Este o comuniune care ma ajuta in desavarsirea mea si ma apropie si ea pas cu pas de asemanarea cu Dumnezeu, spre care asemanarea sunt chemat si spre care tind in virtutea chipului divin pe care il port in mine prin creatie.

Icoana inlesneste accesul nostru spre Dumnezeu si spre toate persoanele sfinte pe care le reprezinta. Ca ortodocsi, noi nu ne rugam bucatii de materie care este suportul pe care e zugravit chipul sfant. Ci ne rugam Sfantului insusi care este pictat pe suportul respectiv. Asa cum atunci când privim fotografia unui om drag, nu o confundam cu omul in cauza, ci ea reprezinta doar un pod de acces către persoana respectiva si un mijloc de aducere-aminte. Icoana este un mijloc de aducere-aminte si de comunicare cu Persoana sfânta cu care vorbim in rugăciunile noastre. Si, daca nu aruncam la gunoi fotografia unui om drag, pentru respectul si pentru dragostea ce i le purtam omului din fotografie, cu atât mai mult păstrăm cu evlavie „fotografia” unei persoane sfinte.

Reprezentarea sfinților în icoane este fundamentată pe Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu: „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.” (Ioan 1, 14). Dar icoana se fundamentează nu numai pe Întruparea Fiului lui Dumnezeu, ci și pe Învierea Lui. Fără Învierea lui Hristos, icoana nu ar fi o reprezentare a vieții transfigurate, ci numai un tablou comemorativ. Ceea ce înseamnă că icoana ni-L aduce pe Dumnezeu printre noi, dar ne și ridică la înțelegerea vieții noastre ca participare la viața lui Dumnezeu.

Aceasta este viața creștină ce ne-o descoperă icoana, anume omul restaurat ca și chip al lui Dumnezeu, omul ce tinde spre sfințenie adică spre strălucirea chipului lui Dumnezeu pe fața lui. O astfel de înțelegere a icoanei ne ajută să pătrundem taina vieții noastre și a aproapelui. Icoana ne încredințează de valoarea persoanei umane, a persoanei noastre dar și a semenului. Hristos și sfinții ne privesc din icoane și ne îndeamnă la o privire curată. Această privire curată se cuvine să o prelungim spre semenul nostru. Icoana devine astfel un pedagog eficient al vieții creștine. Icoana este o fereastră spre Absolut ce ne descoperă lumea transfigurată, lumea celor care se împărtășesc de harul dumnezeiesc și ne aduc această transfigurare, adică sfințenia.

Icoana este "fereastra spre Absolut" care preface mintea și inima omului – atât a celui care o pictează, cât și a celui care o contemplă.

Icoana este o doxologie, ea strălucește de slavă și o cântă prin propriile sale mijloace. Adevărata frumusețe nu are nevoie de dovezi; ea este o evidență care se transformă în argument iconografic al Adevărului dumnezeiesc. Conținutul inteligibil al icoanelor este dogmatic și de aceea nu este frumoasă icoana care-i operă de artă, ci adevărul său. O icoană nu poate fi niciodată"frumoasă"; frumusețea ei cere o maturitate duhovnicească spre a fi recunoscută ca atare.

Lumina este atributul slavei. Nimburile de lumină care înconjoară chipurile iconografice nu sunt nicicum semnele distinctive ale sfințeniei, ci strălucirea luminozității lor. Pentru sfinti, cuvântul "voi sunteți lumina lumii" este normativ în chip ontologic. Adevărul oricărei ființe vorbește prin puritatea reflexului său: acesta este harul minunat al creaturii de a fi chip, oglindă a ceea ce este necreat. Acest nivel de inspirație presupune slujirea harismatică a "sfinților iconografi" și face să treacă arta propriu-zisă spre arta sacră. Viziunea iconografilor este o functie a credinței pe care Sfântul Pavel o definea "dovedirea lucrurilor celor nevăzute" (Evrei 11, 1) și experimentează această lurne nevăzută, această "formă lăuntrică" a ființei, iar această interioritate revelează categoria "taborică", spiritul care luminează.

O icoană nu este niciodată luminată din afară, pentru că lumina este chiar subiectul ei, soarele nu are nevoie să fie luminat. Se poate spune că iconograful zugrăvește cu lumina taborică. lată un fapt demn de reținut: de obicei orice monah iconograf pictează prima sa icoană cu subiectul Schimbării la Față a Domnului, pentru ca Hristos "să strălucească lumina Sa în sufletul iconografului". Un manuscris din Muntele Atos prescrie: "să se roage cu lacrimi fierbinti, ca Dumnezeu să intre în sufletul său. Să se ducă la preot, ca preotul să se roage asupra lui și să-i citească rugăciunea Schimbării la Fată". Regulile sinoadelor sugerează "să se lucreze cu frică de Dumnezeu, căci este o artă divină".

Biserica venerează în chip special "pe prietenii răniti ai Mielului" și iconografia este intim legată de această multime nenumărată de martiri. Ea îi arată nemișcați și cu ochii mari deschiși spre "flacăra lucrurilor". S-ar spune că sunt niște limbi de foc de la Cincizecime cu chip omenesc. Există în acest lucru ceva mai mult decât o simplă înrudire. Icoana însăși este martir și are în ea trăsăturile botezului focului. in timpul luptelor iconoclaste, țăndările icoanelor sfărâmate s-au amestecat cu sângele martirilor, ca și cu niște stropi de lumină. Patriarhul Gherman, care a fost depus, a declarat dezbrăcându-și haina: "Impărate, fără autoritatea unui sinod tu nu poti să schimbi ceva din credintă. Papa Grigore al a zis Impăratului Leon Isaurul: Dogmele Bisericii nu sunt treaba ta… leapădă-te de nebuniile tale. Icoanele nu sunt niște simple ilustrații. Cine se atingea de icoană, se atingea de dogma hristologică. Este semnificativ faptul că iconoclazia eretică s-a îndreptat imediat împotriva monahismului și a atentat la maternitatea dumnezeiască a Născătoarei de Dumnezeu (Theotokos). Raționalizarea misterului nu se oprește nici o dată la jumătatea drumului. Venerarea Evangheliei, a crucii și a icoanelor alcătuiește un tot cu misterul liturgic al prezentei divine pe care Biserica îl binevestește din adâncul potirului.

Hristos eliberează pe oameni de idolatrie nu în mod negativ, prin suprimarea oricărui chip, ci în mod pozitiv, revelând adevăratul chip omenesc al lui Dumnezeu. Dacă dumnezeirea singură a lui Hristos nu poate fi în nici un chip reprezentată, iar omenitatea singură, despărțită de firea Sa dumnezeiască, nu mai inseamnă nimic, geniul Părinților sinodului al șaptelea ecumenic proclamă că "Insăși omenitatea Sa este chipul dumnezeirii". "Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl". Vizibilul este afirmat în funcția sa iconografică: el este chipul nevăzutului.

Icoana are un fundament biblic în crearea omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ceea ce dovedește o oarecare conformitate Intre divin și omenesc, și explică unirea celor două firi în Hristos. Dumnezeu poate să Se privească în firea omenească și să Se reflecte ca într-o oglindă, căci omul este după chipul Său. Dumnezeu vorbește graiul omenesc. EI are și chipul omenesc. Desigur cea mai desăvârșită icoană a lui Durnnezeu este omul: în timpul liturghiei, preotul tămâiază pe credincioși în —aceeași măsură ca și icoanele, pentru că Biserica cinstește chipul lui Dumnezeu în oameni.

O mișcare identică de revelatie face din icoană o "evanghelie vizuală", limba picturală a evangheliei. Afirmatiei iconoclasmului.."Arta figurilor nu-și are temelie în economia mântuirii", dogma (oros) Sinodului al șaptelea răspunde astfel: "Cu cât credinciosul privește icoanele, cu atât își amintește de Cel ce este reprezentat și se silește să-L imite. El își are respectul și venerarea (prochineza – închinăciunea), fără nici un fel de adorare propriu-zisă, care se cuvine numai lui Dumnezeu" – "Vai celui care ar adora chipurile!"

Argumentul părinților este interesant: icoana este expresia, asemănarea cu ceea ce există, pe când idolul este similitudinea cu ceea ce nu există, este o ficțiune, un simulacru. Cine idolatrizează o icoană o distruge, pentru că a închide o persoană reprezentând-o pe o bucată de lemn, acela o face idol și ca atare face acea persoană inexistentă.

Icoana nu este deloc o întrupare, ea nu este nici chiar un loc, ci un semn văzut al prezentei strălucitoare nevăzute. Într-o icoană nu găsim nici o onto ogie "Inscrisă", nici mai cu seamă "circumscrisă" ci doar numele zugrăvit și în felul acesta confirmat în strălucirea sa cea mai reală, dar absolut meta-spatial. Spatiul pe care-1 are icoana nu închide nimic, ci participă la prezenta dumnezeiască și se sfintește prin ea. Icoana nu are o existentă proprie, ea numai ne conduce la fiintele înseși. Ca să recapitulăm gândirea patristică preliminară, putem spune: ''icoana are o funcție pedagogică de învățământ, ea ne aduce aminte mereu de Dumnezeu și aprinde în noi dorința de a-L imita. Aceste trei bunuri principale răspund unei adevărate nevoi: "chiar cel ce este desăvârșit are nevoie de chip, așa cum are nevoie de carte pentru Evanghelie"

2.2.4. Pluralitatea de planuri: ceresc – pământesc

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că cele nevăzute pot fi accesibile prin cele văzute prin simboluri , iar înțelegerea lor poate fi făcută prin lepădarea celor lumești. Totalitatea lucrurilor aduse de Dumnezeu la existență prin creație se împart în cosmosul inteligibil, alcătuit din ființe spirituale și netrupești și cosmosul ligibil, alcătuit din corpul acesta sensibil și corporal, țesut grandios din multe forme și naturi. Cosmosul de sus este destinat puterilor de sus, iar cosmosul de jos este destinat celor sortiți să trăiască o viață legată de simțuri. Căci întreg cosmosul inteligibil se arată în întreg cosmosul sensibil în chip tainic prin formele simbolice celor ce pot să vadă, și întreg cel sensibil există în cel inteligibil, simplificat în sensurile minții. În acela se află acesta prin înțelesuri, iar în acesta, acela prin figuri: ”cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la întemeierea lumii, înțelegându-se din făpturi” (Romani, 1, 20).

Sfântul Simeon Tesaloniceanul tâlcuiește semnificația celor trei părți ale Bisericii astfel:

Pridvorul pentru cei lumești

Naosul pentru cei cerești

altarul pentru cei mai presus de cei cerești

În timpul Sfintei Liturghii, aceste planuri se întrepătrund, curg unele spre altele. Biserica este o icoană arhitecturală. Orice Biserică este o copie a cerului. Trăiam deci în cerul reconstruit pe pământ. În Biserica, slujbele dumnezeiești sunt săvârșite în același timp cu cele din cer. Orice slujbă dumnezeiască e dublă: aici jos și acolo sus. Dumnezeu, îngerii, sfinții participă nevăzuți la orice liturghie. Îngerii îl înconjoară pe preot când acesta săvârșește liturghia. Aliniate respectuos în jurul altarului, unde zace jertfa, oștirile cerești contemplă extaziate sublimitatea și măreția lui Dumnezeu. O mulțime de îngeri îmbrăcați în haine strălucitoare înconjură altarul și își pleacă capul asemenea soldaților în fața Împăratului. Preotul nu este niciodată singur în altar. Căci altarul și spațiul din jurul altarului sunt pline de puteri cerești pentru a cinsti pe Cel prezent în altar. Deși îmbrăcat într-un chip omenesc, preotul este vrednic să fie slujitor în cer și să fie în compania sfinților, heruvimilor si¸ serafimilor. Mai mult, el însuși este slujit de îngeri în timpul Euharistiei, căci ”îngerii slujesc împreună cu preotul, iar Dumnezeu e de față El însuși, apostolii le îndeamnă pe femei să-și plece capul din pricina prezenței îngerilor”. Înveșmântat în odăjdii de aur și argint, preotul nu mai are nimic pământesc și lumesc. Odăjdiile preoțești înseamnă că preotul s-a desprins cu totul de toate legăturile sale cu lumea și este întruchiparea lui Dumnezeu (Sfântul Simeon al Tesalonicului). Când își ridică brațele, preotul trebuie să aibă încredințarea că-și desface aripile, asemenea îngerilor. În mânuirea obiectelor sfinte, a vaselor, a acoperămintelor altarului, preotul este colaboratorul pământesc al lui Dumnezeu. Îi împrumută doar mâinile sale lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să se slujească de ele în acțiunile materiale. Îngerii slujesc și îl ajută pe preot tot timpul în vremea slujbei (Clement Alexandrinul). Puterile cerești îl ajută pe preot să săvârșescă sfintele taine. Când iese cu Evanghelia la liturghie, preotul se roagă în taină spunând: ”Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, cel ce ai așezat în ceruri cetele și oștile îngerilor și ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie și intrarea sfinților Tăi îngeri, care slujesc împreună cu noi și împreună slăvesc bunătatea Ta”. De altfel preotul și credincioșii cântă împreună cu credincioșii Trisaghionul.”

Aceasta este de altfel menirea omului și împlinirea lui, de a da slavă lui Dumnezeu. La Sfânta Liturghie, alături de îngeri participă și Maica Domnului cu sfinții, mijlocind pentru noi. În Troparul sărbătorii Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului, când se prăznuiește venirea Maicii Domnului și descoperirea Sa la Biserica din Vlaherne se spune: “Astăzi poporul cel bine credincios, luminat prăznuind, umbrit fiind prin venirea Ta, Maica lui Dumnezeu și căutând către preacinstită icoană a Ta, cu umilință grăind: Acoperă-ne pe noi cu cinstitul Tău Acoperământ și ne scapă de tot răul, rugând pe fiul Tău Hristos Dumnezeul nostru, să mântuiască sufletele noastre”. Un icos al acatistului Sfântului Acoperământ arată cealaltă prezență alături de cea pământească la Sfânta Liturghie: “Mulțimea arhanghelilor și a îngerilor, cu Înaintemergătorul, cu Teologul și cu soborul tuturor sfinților, împreună cu Tine, Împărăteasa lor, stând în Biserica din Vlaherne și ascultând rugăciunile Tale pentru toată lumea, cu bucurie cântă Tie. . . “. Mai mult decât atât, la Sfânta Liturghie participă toți cei adormiți : “Moartea nu-l desparte niciodată pe un creștin nici de parohia sa, nici de Biserica sa, nici de preotul său. Cu sufletele lor, morții participă nevăzut la sinaxa, la adunarea credincioșilor ce săvârșesc Sfânta Liturghie.”

Această întrepătrundere de planuri, apropierea lor în Sfânta Liturghie, spre lauda lui Dumnezeu, este o imagine, o icoană a ceea ce va fi dincolo, în Împărăția lui Dumnezeu, “uniți în Biserica Ta, noi ne vedem în lumina măririi Tale cerești.”

2.2.5. Transcederea spațiului : Biserica – locuință cerească

Prin biserică pământul se unește cu cerul, sau, altfel spus, biserica este un cer pământesc. Ea este adevăratul element al sufletelor noastre; aici este hrana noastră duhovniceasca, băutura noastră duhovniceasca (in sfintele cântări si citiri), dulceața, frumusețe nestricăcioasă, putere, lumina, înnoire, adevărata slavă, înțelepciune; aici este un liman liniștit când ne înconjoară furtuna păcatelor, de care, nu putem scăpa in lume; curățire si spălare de întinăciunea păcatelor; comoară si avere nestricăcioase; aici este izvorul vieții duhovnicești si începătura unei vieți cerești, drepte si sfinte; aici este cea mai strânsă unire cu Dumnezeu si cu toți sfinții. Biserica este pentru un creștin o comoara neprețuită.

Intrând in biserică vedem fețele Mântuitorului Hristos, Maicii Domnului, îngerilor și sfinților, apostolilor, prorocilor, ierarhilor, cuvioșilor, într-un cuvânt vedem Biserica cerească; vedem și Biserica pământească, sfințiții slujitori și mirenii care se roagă, chemând in ajutorul si întărirea slabelor lor rugăciuni mijlocirea sfinților. Iar atunci când se deschid ușile împărătești, vedem ca si cum am fi pe Golgota, iar pe ea crucea Domnul slavei răstignit, tronul Împăratului ceresc; vedem Sfântul Potir, din care credincioșii beau sângele scurs din preacuratul Trup al lui Hristos. Cat de mult si de convingător vorbesc toate acestea mintii si inimii creștinului! Cat de mult ii lărgesc ele orizontul religios! Cat de mult îl însuflețesc, îi mișcă inima, făcându-i-o atotcuprinzătoare prin dragostea față de Dumnezeu și de sfinți, fata de toți oamenii! Cat de mult înalță toate acestea duhul către cele de Sus! Cum sa nu ne rugăm aici cu inima larga pentru toți, când vedem cu ochii credinței cum se roagă sfinții pentru noi toți! Fecioara astăzi se arata stand înainte in biserica, si împreuna cu sfinții, nevăzut se roagă lui Dumnezeu pentru noi; îngerii cu arhiereii i se închină, apostolii cu prorocii se veselesc – iată ce cântă Biserica la praznicul Acoperământului Preaslăvitei Născătoare de Dumnezeu.

Stăm în biserica ca si cum ne-am afla in cer, cu Dumnezeu, fiindcă in biserica totul este ceresc: aici se proslăvește numele lui Dumnezeu – Tatăl si al Fiului si al Sfântului Duh. Biserica este casa de rugăciuni, casa in care se săvârșesc Tainele ce stau înaintea cerului; unde totul rostește cuvânt de slavă; aici este preaslăvită și chemată să mijlocească pentru noi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, toate puterile cerești și toți sfinții – acești îngeri pământești si oameni cerești; aici sunt proslăvite virtuțile cerești ale sfinților; aici are loc rugăciunea obștească, nu pentru ceva din cele ale vieții, ci pentru mântuirea sufletului si iertarea păcatelor, pentru sporirea in tot lucrul bun si pentru ca sa ne dea sufletelor noastre fericita nemurire – o rugăciune pentru toți. Când intrăm in biserica si stăm in ea trebuie sa lăsăm deoparte toata grija lumeasca.

Cu adevărat biserica este un cer, mai cu seama altarul, iar preotul, atunci când se află in altar, trebuie sa lase deoparte toate dorințele pământești care omoară in el viața duhului si îl rup de Hristos, de harul Sau, de lucrarea Sa mântuitoare, de întreaga Sa economie, de dragostea ce I se cuvine Lui, precum si omenirii care a mântuit-o.

Biserica este pridvorul cerului si al raiului, ca si cum ar fi cerul însuși. Fiindcă in ea se afla prestolul (tronul) lui Dumnezeu, slujirea îngerilor, deasa pogorâre a Sfântului Duh, săvârșirea cereștilor, de – viață – făcătoarelor si înfricoșătoarelor Taine, curățirea de păcate, darea sfințeniei, împărtășirea cu dumnezeiescul Trup si Sânge, ridicarea la cer si îndumnezeirea celor născuți pe pământ. Templul Legii celei Vechi era măreț si sfânt, dar încă mai măreață si mai sfântă este biserica Noului Testament, fiindcă acolo Domnul Se arată in chip de stalp de nor si de foc, iar aici El este vazut, pipait si gustat in fiinta Sa divino-umana, in insasi Fiinta Lui. Acolo era cortul Marturiei, cu locul de curatire, cu mana, cu tablele legii, cu toiagul, ca si chipuri ale celor viitoare; aici este Insasi painea cea cereasca –Hristos; aici este dumnezeiasca Evanghelie, aici este Crucea de-viata-facatoare; Muntele Sinai era infricosator la pogorarea lui Dumnezeu si infricosatoare erau semnele prezentei lui Dumnezeu: tunete, fulgere, cutremur, sunet de trambita; infricosator era si cortul din care iesea focul care ii rapunea pe cei nesupusi. Infricosatoare ete si biserica crestina, nu insa prin tunete si trasnete, ci prin infricosatoarele Taine ale lui Hristos – Dumnezeu vazute si pipaite si care sunt o venire si o prezenta personala a lui Dumnezeu Insusi prin focul dumnezeiesc al Duhului Care se pogoara asupra darurilor ce sunt puse inainte. O, cu cata cucernicie trebuie sa intram si sa ne rugam in biserica, noi toti, dar mai cu seama noi, cei ce ne apropiem de prestolul lui Dumnezeu, cei ce savarsim si facem uz de asemenea Taine; cu ce suflet trebuie sa ne rugam!

Crestinul insusi este un templu al Duhului Sfant si se cuvine sa fie sfant cu sufletul si trupul, sa vina in biserica lui Dumnezeu pentru sfintire, luminare, mangaiere.

Slujind lui Dumnezeu pe pamant, in biserica pamanteasca, ne pregatim pentru a sluji lui Dumnezeu in ceruri. Acolo Il voi slavi pe Domnul in vecii vecilor; aici insa, in timp, voi pricepe prin a-I proslavi puterea Sa (din stihurile pentru mucenici, de la canonic).

Chipul Mantuitorului, ca prototip al nostru, ca model al nostru in viata, sta pe primul loc langa usile imparatesti; vine la rand Preacurata Sa Maica in partea stanga, fiindca prin Ea am fost indumnezeiti si am fost dusi in rai. Cum trebuie sa ne purtam intotdeauna in biserica in timpul dumnezeiestilor slujbe? Cu credinta, cu cucernicie, cu frica de Dumnezeu, deoarece suntem in casa lui Dumnezeu, unde neincetat, ziua si noaptea sunt ochii si inima lui Dumnezeu, unde Dumnezeu cu mii de ochi mai stralucitori decat soarele ii vede pe cei ce vin la biserica, pe cei ce se roaga si pe cei ce nu se roaga, rasplatindu-i pe cei ravnitori cu pace si iertarea pacatelor si pedepsindu-i pe cei neravnitori prin lipsirea de harul Sau.

Perdeaua care desparte altarul de naos închipuie acoperirea tainelor și în același timp, perdeaua dintre lumea de aici și lumea de dincolo, în care multe lucruri rămân pentru noi ascunse; perdeaua dintre cer și pamânt.

Buna-mireasmă a bisericii care vine din căditul tămâierii ne aduce aminte mereu ca sufletele și trupurile noastre – temple nezidite de mâna omeneasca – trebuie sa reverse necontenit buna-mireasma harului Duhului Sfant si a virtutilor: curatia, sfintenia, blandetea, smerenia, nerautatea, simplitatea, sinceritatea, iubirea de dreptate, ascultarea, milostivirea.

Lumânările și candelele din fața icoanelor și de pe prestol inseamna faptul ca Dumnezeu este lumina curata si intuneric nu este intru El (In 1, 5), si ca ochii Lui sunt de zece mii de ori mai luminosi decat soarele (Sir 23, 27) și ei văd tot ce este ascuns si tainic in aceasta lume, in orice suflet; ca prin harul lui Dumnezeu sfintii ingeri si cei ce au bineplacut lui Dumnezeu sunt de asemenea, sfinti si ca bezna pacatului nu este intru ei; ca ei vad neincetat in noi tot ceea ce este ascuns: ganduri, seimtaminte, dorinte, intentii, fapte, intr-un cuvant, tot ceea ce noi si pe fiecare in parte vorbim, pretutindeni in lume; ca ei sunt foc care arde toata necuratia. Si tu, crestine, esti fiu al luminii si cu toate gandurile, dorintele, simtamintele, intentiile, cuvintele, faptele tale trebuie sa fie lumina, nu intuneric. Sunteti lumina intru Domnul; umblati ca fii ai luminii…ca fii ascultatori, nu va potriviti poftelor de mai inainte, din vremea nestiintei voastre, ci dupa Sfântul Care v-a chemat pe voi fiti si voi înșivă sfinți în toată petrecerea vieții (Ef 5, 8; 1 Ptr 1, 14-15)

CAPITOLUL III

ELEMENTE DE MISTAGOGIE LITURGICĂ

3.1. Introducere

Sfânta Liturghie este calea cea mai apropiată de fiecare om, cea mai scurtă și cea mai dreaptă spre ultima țintă a vieții, spre fericire. Sfânta Liturghie este locul întâlnirii lui Dumnezeu cu omul, iar ”dacă bisericile ortodoxe sunt atât de pline de lumină, de căldură, de intimitate, aceasta se datorește faptului că fiecare punct de pe ziduri este însuflețit și înfățișează cerul, îl pune pe om în legătură cu predecesorii săi: cu îngerii, profeții, apostolii, martirii și sfinții; omul este cu adevărat în vizită la Dumnezeu în cer” .

În timpul Sfintei Liturghii se petrece cea mai mare dintre tainele Bisericii. Este vorba de jertfa Mântuitorului Iisus săvârșită pe Golgota care se prelungește în timp în mod real și concret la fiecare Sf. Liturghie. Deci Sf. Liturghie nu este doar o aducere aminte a jertfei Mântuitorului ci e însăși jertfa care se petrece aici și acum iar pâinea și vinul care se frâng devin Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus, în mod real. La Cina cea de Taină, Hristos a dat sfintele taine ale Trupului și Sângelui Său ucenicilor Săi ”Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine și binecuvântând, a frânt și, dând ucenicilor, a zis: Luați, mâncați, acesta este trupul Meu.  Și luând paharul și mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți,  Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. 26, 26-28), apoi a poruncit să continue să "facă aceasta" spre pomenirea Lui ” aceasta să faceți spre pomenirea Mea ” (Luca 22, 19; Mc. 14, 22-24; I Cor. 11, 22-25).  Noi atingem pe Hristos la Sf. Liturghie, ne unim cu El, mâncându – L, apoi intră în alcătuirea trupului nostru. Este cea mai intimă apropiere între Dumnezeu și om. Sfânta Liturghie este pentru un creștin ceea ce este rădăcina pentru un copac. Fără rădăcină copacul se usucă pentru că nu mai are sevă. Sfânta Liturghie este rădăcina prin care noi primim seva care ne ține în viață, viața de aici și cea veșnică. În Sfânta Liturghie, după ce se repetă cuvintele Domnului Luați, mâncați… Beți dintru acesta toți…, se continuă cu rugăciunea: "trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte", astfel totul se sfințește prin cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune, cele două acțiuni – divină și umană – fiind indispensabile în timpul Sfintei Liturghii.

Sfânta Liturghie este continuarea principală a lucrării lui Hristos în orice timp. Ea ni-L face prezent și ni-L comunică real pe Hristos, în starea permanentă de jertfă și de înviere, ca să ne însușim și noi puterea de jertfă opusa egoismului și plăcerilor trecătoare,  și  să întărim în sufletul  nostru  puterea viitoarei învieri pentru veșnica fericire a unirii iubitoare cu Hristos și cu semenii. După pogorârea Duhului Sfânt, primii creștini, urmând porunca Mântuitorului, "stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni" (FA 2,42) adică în slujirea Sfintei Liturghii care, încă de la început, a fost centrul vieții Bisericii, Taina actualizării lucrării mântuitoare a lui Hristos și a unirii depline cu El.

3.2. Liturghia cerească, arhetip al celei pământești

Toate cele pământești sunt chip și umbră a celor cerești:

chipul cultului pământesc este chipul cultului ceresc;

frumusețea bisericii este chipul frumuseții Bisericii cerești;

lumina este chipul slavei celei neapropiate a lui Dumnezeu în ceruri;

bună-mireasma a căditului e chipul negrăitei bune-miresme a sfinților acolo

cântările de aici sunt chipuri ale doxologiei îngerești cu neputință de redat în cuvinte de acolo

soarele este chipul Soarelui înțelegător – Dumnezeu;

luna, care-și primește lumina de la soare este chipul Maicii lui Dumnezeu, luminate de Soarele Dreptății – Hristos;

stelele sunt chipuri ale îngerilor din cer, lumini de rang secund ce înconjoară tronul lui Dumnezeu și chipuri ale sfinților lui Dumnezeu;

norii sunt chipuri ale apostolilor și ale tuturor sfinților cu suflete înalte, străine de patimile pământești, trecute dincolo de tărâmul pământesc

desfătările de aici sunt o palidă umbră a negrăitelor desfătări viitoare gustate de îngeri și de cei drepți din unirea lor cu Dumnezeu și din fericirea atot-îmbucurătoare a vederii Feței Lui

veșmintele luminoase pe care le poartă aici sfinții slujitori sunt chipuri ale înveșmântării viitoare, prealuminoase și nestricăcioase și ale slavei viitoare.

Drepții, se spune, vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui lor [Mt 13, 43].

Cultul divin al Bisericii Ortodoxe … arată legătura vitală dintre Biserica pământească și Biserica cerească; Biserica pământească îi proslăvește și îi cheamă în fiecare zi drept mijlocitori ai săi, pe sfinții Bisericii cerești; și sfinții prin rugăciunile lor pentru noi și prin minunile lor și în general, prin ajutorul de tot felul dat membrilor Bisericii pământești în nevoile lor ne fac un mare bine și în acest chip întăresc credința noastră în mijlocirea lor, în viața viitoare, în nemurire, nădejdea în Dumnezeu și rugăciune și dragostea lor față de Dumnezeu și împreună cu ale lor și ale noastre, slugile Lui credincioase și devotate. ”Ci v-ați apropiat de muntele Sionului și de cetatea Dumnezeului Celui Viu, de Ierusalimul cel ceresc și de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească. Și de Biserica celor întâi-născuți, care sunt înscriși în ceruri și de Dumnezeu, judecătorul tuturor, și duhurile drepților celor desăvârșiți” (Evr. 12, 22-24). Câtă bucurie aduce aceasta sufletului credincios!

3.3. Tâlcuirea Sfintei Liturghii

Sf. Liturghie este cea mai importantă dintre slujbele cultului ortodox – este centrul și inima lui. Este Taina lui Hristos și Taina Bisericii și reprezintă întâlnirea noastră cu Dumnezeu, descoperă adunarea credincioșilor, a celor ce răspund chemării lui Dumnezeu la mântuire, la viață veșnică, ca fiind Biserică, Trupul lui Hristos. Prin "a se aduna în Biserică" (I Corinteni 11, 18), Sfântul Pavel înțelege alcătuirea unei adunări a membrilor Bisericii dintr-o anumită zonă cu scopul de a releva Biserica prin slujirea Sfintei Liturghii.

Liturghia ne unește în Biserică făcându-ne părtași Împărăției lui Dumnezeu, este manifestarea și realizarea Bisericii. Liturghia ne unește pe toți în slujirea lui Dumnezeu, este o împreună-slujire a clerului și a credincioșilor. În slujbă alternează dialogurile dintre preot și credincioși în care preotul îl reprezintă pe Hristos, cu rugăciunile în care preotul devine purtătorul de cuvânt al comunității în fata lui Dumnezeu, credincioșii întărind cererile prin răspunsul "Doamne miluiește" și exprimându-și totala adeziune prin cuvântul "Amin". Fiecare își are rolul său unic în slujire și lipsa sa de la slujbă este resimțită, conștient sau inconștient, de întreaga Biserică. De asemenea, așa cum prezenta preotului este necesară încă de la începutul slujbei, și prezenta con-slujitorilor săi (credincioșii) este necesară tot de atunci.

Preotul Prof. Vintilescu vorbește despre Sfânta Liturghie ca fiind actualizarea mistică a ultimei faze din istoria misterului mântuirii, care se desfășoară pe planul unei trilogii dramatice, trilogie care se succede și se înlănțuiește într-o acțiune unitară în jurul unicei teme a mântuirii lumii, prin jertfa Fiului lui Dumnezeu.

Aceste părți ale trilogiei sunt:

Proscomidia

Liturghia catehumenilor

Liturghia credincioșilor

Adunarea credincioșilor și pregătirea pentru Liturghia propriu-zisă este tainică, numai cel care participă la Sfânta Liturghie este mădular viu al trupului lui Hristos și mai ales cel care se și împărtășește din el.

3.3.1. Proscomidia

Proscomidia este prima parte a Sfintei Liturghii, constituită din pregătirea darurilor – a pâinii și a vinului – în vederea prefacerii lor în trupul și Sângele Mântuitorului, săvârșită de către preot în taină, în absida din peretele Sfântului Altar, purtând numele de Proscomidiar.

Denumirea de Proscomidie venind de la cuvântul grecesc proskomizw care înseamnă a pune înainte, a aduce, a oferi, a face dar. Mai precis slujba Proscomidiei constă în alegerea, pregătirea și afierosirea de către preot a darurilor de pâine si vin aduse de credincioși la altar. Astfel darurile sunt ridicate la calitatea de Cinstite Daruri, gata pentru a fi sfințite si prefăcute în Trupul și Sângele Domnului în cadrul Sfintei Liturghii.

”Pregătirea Darurilor se face la Proscomidiar și nu pe masa altarului, deoarece mai întâi a fost Cina cea de Taină în foișorul din Ierusalim, apoi a urmat jertfa sângeroasă de pe Golgota, pe altarul Crucii…”

Proscomidia se săvârșește de preot în taină, cu ușile altarului închise și cu perdelele lăsate, în afară de vederea comunității, ”închipuind astfel viața ascunsă a Mântuitorului, copilăria lui, despre care avem atât de puține cunoștințe ”, ceea ce ”reprezintă pe Hristos înainte de ieșirea în lume la propovăduire și la împlinirea actelor Sale mântuitoare”.

Preotul începe lucrarea Proscomidiei îmbrăcat în toate veșmintele preoțești ,,care-l ridică din planul vieții obișnuite și-l arată împodobit în veștmântul de curățenie, de lumină al harului și prin care va lucra cele ale mântuirii”. Spălarea mâinilor preotului înainte de începerea proscomidiei simbolizează curăția trupească și sufletească cerută liturghisitorului înainte de a intra în slujbă.

Sfintele Vase  folosite la Proscomidie sunt alcătuite din: Sfântul Potir, Sfântul Disc, Steluță, Copie și Linguriță, fiecare având o semnificație aparte în slujirea liturgică.

Sfântul Potir – un pahar cu picior, de diferite mărimi, în care se pun la Proscomidie vin și apă, care se vor transforma la Liturghie în Sângele Domnului. După punerea în el și a Sfântului Trup, din Sfântul Potir vor fi împărtășiți credincioșii. Sfântul Potir reprezintă paharul cu vin folosit de Mântuitorul nostru Iisus Hristos la Cina cea de Taină, când El a instituit Sfânta Euharistie (Sfânta Împărtășanie), jertfa Legii noi; pahar al cărui conținut binecuvântat și sfințit de divinul Învățător, l-a dat ucenicilor Săi zicând : "Beți dintru acesta toți, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor" (Matei 26, 27-28). Sfântul Potir ne mai aduce aminte și de vasul în care conform unei tradiții, Sfântul Ioan Evanghelistul ar fi strâns sângele scurs din coasta Mântuitorului cea străpunsă cu sulița și din rănile cuielor și ale cununii de spini. În unele momente din ritualul liturgic el simbolizează și mormântul Mântuitorului.

Sfântul Disc – un taler cu picior, pe care sunt așezate, în timpul săvârșirii Proscomidiei, părticele din pâine, pregătite pentru Sfânta Jertfă, adică Sfântul Agneț și miridele.

La Proscomidie, Sfântul Agneț (lat. agnus = miel) simbolizează pe Mântuitorul Hristos, iar miridele pe Maica Domnului, pe sfinți și pe toți cei ce sunt pomeniți, vii sau adormiți în Domnul. De aceea, pe Sfântul Disc avem imaginea deplină a Bisericii din cer (biruitoare) și de pe pământ (luptătoare). Sfântul Disc la Proscomidie (prima parte a Sfintei Liturghii) simbolizează ieslea în care S-a născut Mântuitorul, iar la Vohodul Mare (ieșirea cu Cinstitele Daruri) simbolizează locul pe care a fost așezat Trupul Mântuitorului după pogorârea Lui de pe Crucea răstignirii. După unii tâlcuitori discul simbolizează, prin rotunjimea lui, bolta cerului purtând pe Hristos, soarele nostru duhovnicesc.

Steluța – obiectul liturgic format din două arce de metal prețios unite în partea de sus, deasupra lor fiind crucea. Acestea fac o mică boltă peste Agneț și peste părticele pentru a le proteja atunci când Sfântul Disc este acoperit cu procovățul. Steluța la Proscomidie simbolizează steaua care a condus pe magi din Răsărit la locul nașterii Mântuitorului, ceea ce indică și formula biblică rostită de preot când așează steaua peste disc "venind steaua, a stat deasupra unde era Pruncul" (Matei 2, 9). După Vohodul Mare simbolizează pecetea pusă pe Mormântul Domnului.

Punctul central al Proscomidiei îl constituie scoaterea Sfântului Agneț, aceea bucată de pâine în formă pătrată, care în Sfintei Liturghii, culminând cu Prefacerea, se va transforma în Trupul și Mântuitorului Hristos. Prescura din care este scos Agnețul se numește aducere, iar Pâinea este considerată ca susținătoare a vieții noastre. Pâinea pe care o aducem la Sfântul Altar pentru a se scoate din ea Agnețul, reprezintă, de fapt, ,, aducerea noastră la Dumnezeu, iar scoaterea Agnețului din prescură reprezintă desprinderea Mântuitorului Hristos din pântecele Fecioarei, deci nașterea Sa

Agnețul este format din patru parți unite, având înscris pe prima parte Iis ( Iisus), pe cea de-a doua Hs (Hristos), iar pe cea de-a treia și a patra Ni și Ka ( ceea ce înseamnă : Iisus Hristos învinge). În momentul scoaterii Agnețului, preotul zice : ,, ca un Miel nevinovat spre junghiere S-a adus și ca o oaie fără de glas împotriva celor ce-L tund pe El așa nu si-a deschis gura Sa”; ,,oaie fără de glas” arată și întărește acceptarea de către Mântuitorul a jertfei de bună voie, fără ripostă. După scoaterea Agnețului care este așezat în centrul Discului, cu pecetea în jos (pecetea fiind partea pe care se află înscris : Iisus Hristos învinge ), arătând prin aceasta ca Hristos a venit pentru mântuirea celor de jos, pentru noi oamenii, urmând să fie junghiat Mielul în patru părți. Agnețul nu este împărțit în totalitatea sa în patru părți, ci doar miezul aceea arătând ca Hristos făcut om rămâne și Dumnezeu; coaja rămâne întreagă pentru că prin întruparea și moartea sa, nu are loc o desființare a ipostasului său dumnezeiesc. După junghiere, Agnețul este ridicat cu pecetea în sus lucru ce indică faptul că Hristos s-a ridicat ca om cu fața spre Tatăl, spre cer, aceasta, desigur, în numele umanității care imploră reluarea comuniunii cu dumnezeirea, comuniune desființată prin păcatul strămoșesc.

Urmează împungerea Agnețului cu copia, de către preot, în partea Iis rostind : ,, Și unul din ostași cu sulița în coasta Lui a împuns”, aceasta punând în evidența împungerea coastei Mântuitorului de către ostașul roman. După rostirea acestor cuvinte, preotul toarnă în Potir, concomitent, vin și apă, continuând spusele de mai înainte : ,, și îndată a ieșit sânge și apă” , apoi binecuvintează amestecarea vinului și a apei .

Urmează scoaterea dintr-o altă prescură a unei miride ( în formă triunghiulară ) ,, într -u cinstea și pomenirea PreaSfintei Născătoare de Dumnezeu” , și așezând mirida aceasta în dreapta Agnețului, preotul rostește : ,,statut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată și preaînfrumusețată” (Ps. 44,11). Așezarea miridei pentru PreaSfânta Născătoare de Dumnezeu înseamnă, de fapt, că jertfa lui Hristos din Sfânta Liturghie este făcută spre slava Maicii Sale. Maica Domnului este reprezentată, așadar de mirida adusă în cinstea Sa, alături de chipul Trupului Fiului Său, Agnețul : ,, Maica Domnului se roagă în fruntea întregii comunități ca acest Agneț să fie primit în jertfelnicul cel mai presus de ceruri și prefăcut în trupul jertfit al Fiului Ei, care va reperezenta (…) jertfa comunității și a Maicii Domnului însăși” .

Urmează așezarea în partea stângă a Agnețului, și la aceeași înălțime cu acesta, a 9 miride pentru cele nouă cete de Sfinți : Sfinții Îngeri, Sfinții Prooroci, Sfinții Apostoli, Sfinții Ierarhi, Sfinții Mucenici, Sfinții Cuvioși, Sfinții Doctori fără de arginți, Sfinții drepți Părinți Ioachim și Ana și toți Sfinții, împreună cu rugăciunile Sfântului a cărui Liturghie se săvârșește. Aceasta demonstrează că toți acești Sfinți se bucură de aceeași slavă, de care se bucură Domnul cel Răstignit și Înviat, dar nu se află în aceeași intimitate cu El, așa cum se află Maica Lui. Scopul scoaterii acestor miride este acela de a mijlocii prin rugăciunile lor, primirea pâinii și a vinului de către Dumnezeu, în vederea prefacerii în trupul și Sângele Mântuitorului, arătând prin aceasta că toți sfinții se unesc cu noi în rugăciune la Sfânta Liturghie.

În partea de jos a discului, sub agneț, vor fi așezate mai multe rânduri de miride pentru cei vii, începând cu episcopul locului, conducătorii și armata țării, ctitorii Sfântului Locaș (ai bisericii unde se săvârșește Sfânta Liturghie) și nu în ultimul rând pentru cei adormiți. Pomenirea celor vii , cât și a celor morți la proscomidie are un sens profund, sens relevat de părintele Stăniloaie în câteva propoziții : Bucățica de pâine scoasă pentru fiecare persoană umană distinge pe cei pentru care se scoate, dar și apropie de Hristos și între ei , arătându-i în plus ca fiind de aceeași fire umană cu Hristos și între ei. Aceste miride nu sunt scoase cu scopul de a-i împărtăși din ele pe credincioși, pentru că din ele nu se împărtășește niciodată nimeni, ele sunt scoase pentru a sta în apropierea Trupului Domnului. În sensul acesta ,, toți ne unim cu Hristos prin împărtășire, dar rămânem și distincți de El, prin părticelele din care nu se împărtășește nimeni”.

Tot ce se află pe Sf. Disc închipuie Biserica întreagă: cea triumfătoare din cer și cea luptătoare de pe Pământ ". Avem astfel pe Sfântul Disc imaginea Bisericii cerești și pământești unită în rugăciune în Hristos.

Rostul Pomelnicelor date pentru a fi citite la proscomidie de către preot, care scoate ori de câte ori citește un nume o miridă, așezând-o pe Disc, este unul major. Prin aceasta, fiecare dintre noi ne dăruim ,,pe noi înșine și unii pe alții lui Hristos”, știind că prin aceasta îl vom avea adevărat în veci. La darul oferit nouă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, noi răspundem cu un contra dar, dacă se poate spune așa, oferindu-ne pe noi și pe toți cei dragi ai noștri, ca un dar al lui Hristos”. Semnificarea așezării miridelor pe Disc reprezintă ,, Nunta Mielului Hristos”, înconjurat de PreaSfânta Născătoare de Dumnezeu și de Înainte Mergătorul, urmat de Îngeri si de Sfinți. Este de fapt chipul desăvârșit al Bisericii care acoperă cerul și pământul, îi cuprinde pe cei absenți și pe cei adormiți, recapitulează universul lui Dumnezeu într-un dat viu”.

Rânduiala proscomidiei se încheie cu tămâierea darurilor, când rugăciunea se îndreaptă spre cea de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi, fiind invocată pogorârea harului divin. Dacă darurile au fost până acum oferite Tatălui, mergând până sus la EL, acum se face invocarea Duhului Sfânt, care să facă lucrarea de prefacere a lor în Trupul și Sângele Domnului. Deși nu aceasta este Epicleza, acum se face începutul, e de fapt acel ,, urcuș” spre prefacerea deplină.

După tămâierea darurilor, peste Sfântul Disc se așează Steluța, preotul zicând: ,, Și venind steaua a stat deasupra locului unde era Pruncul”. În jurul Agnețului e concentrat, acum, cosmosul întreg, care vine să-l acopere, așezându-se deasupra lui. Este starea de kenoză ,, în care se acoperă dumnezeirea servindu-se de cosmos”. În jurul lui Hristos se află pe Disc cele pământești împreunate cu cele cerești. Semicercul viilor și al morților ,, are în vârf o stea”, pe Hristos. Toți cei care au văzut steaua strălucind deasupra locului unde s-a născut Hristos, știau că El este Fiul lui Dumnezeu, lucru care se face văzut și simțit odată cu ieșirea Fiului lui Dumnezeu la propovăduire.

Urmează acoperirea darurilor, acoperămintele reprezintă aripile cu care Domnul Hristos ne ocrotește, aceasta rezultând și din cuvintele rostite de preot în momentul acoperirii : ,, Acoperă -ne cu acoperământul aripilor Tale, alungă de la noi pe tot vrăjmașul și potrivnicul”. ,, Domnul se acoperă împreună cu noi, se acoperă cu noi ca să ne acopere de vrăjmași și să ne țină lângă El „. Este de fapt ,, sensul hristologic cosmologic, reprezentând pe Hristos Cel ce este în slavă, care acoperă nevăzut și conduce la mântuirea lumea și sufletele noastre”. Acoperămintele Discului și ale Potirului sunt chipul real al scutecelor Mântuitorului la Nașterea Sa în Bethleem, și în același timp, giulgiurile cu care a fost înfășurat Trupul Mântuitorului de către Iosif și Nicodim, la Îngroparea Sa.

Înaintea otpustului slujbei proscomidiei preotul rostește rugăciunea de binecuvântare a darurilor de pâine și vin, cerând lui Hristos ,, să le primească pe dânsele în Sfântul, cel mai presus de ceruri și duhovnicescul său Jertfelnic. Aceasta este de fapt rugăciunea prin care darurile de pâine și vin aduse de credincioși sunt afierosite lui Dumnezeu, ele devenind din acest moment din simple daruri, cinstite daruri, pentru ca mai apoi să devină Sfinte Daruri. Acest fapt indică de fapt realitatea prefacerii darurilor, care nu ține strict de momentul Epiclezei, ci străbate întreaga Sfântă Liturghie. În timpul Sfintei Liturghii darurile se află într-un permanent urcuș al trecerii lor de la simplă pâine și vin la realitatea Trupului și Sângele Mântuitorului Hristos, moment care culminează, adică se împlinește în actul Epiclezei.

După otpust darurile sunt cădite de către preot, jertfa de tămâie descoperind darurile de tămâie aduse de magi la Nașterea Mântuitorului, venirea femeilor mironosițe la mormânt pentru a unge cu miresme trupul Mântuitorului la patima Sa, și în același timp jertfa credincioșilor Bisericii aduse lui Hristos, care se înalță asemenea fumului de tămâie la Prestolul Slavei Sfintei Treimi.

Proscomidia se încheie cu rostirea rugăciunii punerii înainte a darurilor care este, de altfel, partea cea mai veche a rânduielii. Recunoscând că Hristos, Domnul, Dumnezeul și Mântuitorul nostru, este "pâinea cea cerească, hrana a toată lumea", adică dăruire spre împărtășire pentru a ne binecuvânta și sfinți, îi cerem lui Dumnezeu să binecuvânteze jertfa noastră și să o primească în "jertfelnicul său cel mai presus de ceruri" adică să ne facă părtași jertfei unice și atotcuprinzătoare a lui Hristos. Cerându-i să ne facă părtași jertfei Mântuitorului, Îl rugăm să-i pomenească "pe cei ce au adus și pe cei pentru care s-au adus" jertfa noastră adică să adune întreaga Biserică în jurul lui Hristos.

Numai acum, când jertfa Bisericii a fost primită în jertfa Mântuitorului, poate să înceapă Sfânta Liturghie în care Hristos este "Cel ce aduce și Cel ce se aduce, Cel ce primește și Cel ce se împarte", jertfa deplină și Arhiereul desăvârșit.

3.3.2. Liturghia Cuvântului – a Catehumenilor

Liturghia catehumenilor își trage numele de la catehumeni (cei chemați), aceștia fiind cei care urmau o pregătire adecvată în vederea primirii Botezului ori, mai cu seamă, ei primeau, în primul rând, o instrucție teoretică, prin cuvânt, cu privire la adevărurile creștine, lucru pe care îl aflau atât din lecturarea în cadrul slujbei a pericopelor biblice, cât și din explicarea acestora în cadrul omiliei.

Prin cuvânt lumea a fost adusă la existentă: "Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu duhul gurii Lui toată puterea lor" (Psalmul 32, 6) iar "pământul s-a închegat, la cuvântul Domnului, din apă și prin apă" (II Petru 3, 5). Așadar "prin credință înțelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd"(Evrei 11,3).

Cuvântul lui Dumnezeu este un cuvânt cu putere. El nu mijlocește omului idei ci comunică și descoperă pe Dumnezeu și lucrarea sa în lume, în istorie și asupra omului. Cuvântul divin se adresează fiecărui om oriunde și oricând și aceste cuvinte susțin viața noastră cu puterea lui Dumnezeu comunicată prin ele. Omul, primind și împlinind cuvântul revelat se mântuiește, adică își împlinește vocația sa existențială: unirea cu Dumnezeu, intrarea în Împărăția cerurilor: "Pentru aceea, lepădând toată spurcăciunea si prisosința răutății, primiți cu blândețe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre. Dar faceți-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înșivă"(Iacov 1, 21).

Cuvântul dumnezeiesc provine din energiile dumnezeiești și pentru aceea el poate să curățească, să sfințească, să odihnească. "Acum voi sunteți curați, pentru cuvântul pe care vi l-am spus"(Ioan 15, 3) le zice Hristos ucenicilor înainte de patima Sa. Întreaga Sfântă Treime lucrează curățirea prin cuvânt: Tatăl prin cuvântul Fiului cu puterea Sfântului Duh. "E ca și cum ar zice: Cu voi cei dintâi s-a înfăptuit de Tatăl, prin cuvântul Meu, modul curățirii spirituale prin Duhul și în Duhul. Căci lepădând tulburarea obișnuințelor deșarte și a morții lumești, sunteți pregătiți spre rodirea plăcută lui Dumnezeu. (…) Căci nu mai trăiți în duh iudaic sau potrivit literei Legii (… ) ci credeți că vă împliniți prin credința sigură și vă străduiți să mulțumiți pe Dumnezeu prin facerea de bine. (…) Deci toți cei ce se vor strădui să se curățească vor fi ca voi". "Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul" (Ioan 17, 17) se roagă Mântuitorul Tatălui iar Sfântul Petru ne îndeamnă să ne curățim și noi sufletul prin ascultarea de adevăr (I Petru 1, 22).

Provenind din energiile dumnezeiești "cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii"(Evrei 4, 12). "Căci pătrunzând în adâncurile fiecărui suflet si având, ca Dumnezeu, descoperit scopul ascuns în fiecare, înfăptuiește prin lucrarea Duhului tăierea tuturor mișcărilor noastre zadarnice".

"Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51) căci "cuvintele mele duh sunt si viață" (Ioan 6, 23). Cuvântul Domnului este dătător de viață veșnică pentru cel ce îl primește cu credință si își arată dragostea fată de Hristos prin împlinirea lui (Ioan 14, 23). Mântuitorul ne atrage atenția prin pilda semănătorului să ne facem sufletul ogor roditor pentru cuvântul Lui fără a lăsa ca grijile lumești, bogăția si plăcerile lumii acesteia să-l înăbușe (Luca 8, 5-15).

Preotul Prof. Vintilescu împarte Liturghia catehumenilor în cinci părți:

Partea de început, care începe cu Binecuvântarea Împărăției și ține până la intrarea cea mică;

Intrarea cea Mică (Vohodul Mic);

Imnul trisaghion; Lecturile;

Rugăciunile după Evanghelie

Sfârșitul Liturghiei catehumenilor

Binecuvântarea Împărăției “Binecuvântată este Împărăția a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururi și în vecii vecilor ”.

Binecuvântarea înseamnă, de fapt, slăvirea, lauda cuvenită Divinității. Liturghia propriu-zisă, ca împreună slujire a preotului și credincioșilor, debutează cu binecuvântarea solemnă a Împărăției Sfintei Treimi, mărturisire a faptului că Sfânta Liturghie reprezintă intrarea Bisericii în Împărăția lui Dumnezeu: “Binecuvântată este Împărăția a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh… ”. Noi preamărim împărăția lui Dumnezeu pentru a cărei întemeiere a venit pe pământ Mântuitorul Hristos și binecuvântăm dumnezeirea în Treimea persoanelor, iar nu în unitatea esenței Sale, pentru că Sf. Liturghie este misterul întrupării Domnului prin care s-a dezvăluit oamenilor în chip clar Taina Sf. Treimi. Binecuvântarea de început este importantă întrucât ea vestește faptul că putem să moștenim din nou, ceea ce am pierdut odată cu căderea lui Adam, adică Împărăția cea veșnică. Împărăția e Treimică, însă în deplină unitate “pentru că Dumnezeu nu e cunoscut ca un monarh singuratic, ci ca desăvârșita comuniune de trei Persoane” .

În Liturghie creștinul e situat dincolo de temporalitate și spațialitate, el trăind cu anticipare timpul eshatologic, al Împărăției ce va să vină . Formula de început a Sfintei Liturghii prezintă o deosebită importanță în plan dogmatic, întrucât “Împărăția lui Dumnezeu este conținutul vieții creștine” ea este “cunoașterea lui Dumnezeu… unirea cu El și viața întru El” .

Comuniunea credincioșilor din Liturghie, are deci ca temei ultima unitatea Treimică, ce implică unitatea Bisericii. Împărăția lui Dumnezeu este una “a iubirii între Tatăl și fiii înfiați de Fiul și dăruiți cu totul în Fiul Tatălui.”

Preotul, binecuvântând Împărăția îl închipuiește pe Hristos, care prin propria Sa jertfă a intrat în Sfânta Sfintelor din Cer, mijlocind pentru iertarea păcatelor noastre și reprimirea noastră în sânul Părintelui. Hristos face însă numai începutul “reintegrării” noastre în Împărăția Sa, sarcina fiind în același timp și a noastră. Omul, cu libertatea îngustată de consecințele păcatului, caută să redobândească libertatea dintru începuturi, libertatea fiului lui Dumnezeu, integrat în Împărăția iubirii Acestuia. Binecuvântând această Împărăție la începutul Sfintei Liturghii, o cerem de fapt, o dorim vie și actualizată prin puterea și lucrarea Duhului Sfânt.

Apoi, se face cruce cu Evanghelia peste Sfântul Antimis, ceea ce exprimă participarea noastră la împărăția lui Dumnezeu – aceasta este pregustarea. Semnul crucii cu care preotul însemnează antimisul în momentul rostirii binecuvântării e dovada faptului că Treimea stă în legătură cu Crucea și că mântuirea noastră s-a realizat prin răstignirea și moartea pe cruce a Cuvântului.

Sf. Evanghelie stă pe Masă întotdeauna închipuind pe Hristos ca Împărat și Dumnezeu stând pe tronul Slavei Sale. Ușile împărătești și dvera sunt deschise, reprezentând revelația deplină a misterului mântuirii prin venirea Mântuitorului care ne-a deschis porțile raiului și ușile împărăției cerurilor.

După rostirea binecuvântării, urmează ectenia mare, o rugăciune atotcuprinzătoare care îmbrățișează întreaga lume, este rugăciunea lui Hristos însuși către Tatăl Său dăruită nouă, descoperind rugăciunea Bisericii ca "lucrare de obște" (liturghie) în cuprinsul ei cosmic si universal. Provenind din limba greacă de la cuvântul ektenhs, o, h, care înseamnă întins, prelung, stăruitor, termenul de ectenie desemnează, în limbajul liturgic românesc, o rugăciune prelungită sub formă de îndemnuri stăruitoare la rugăciune adresate de preot sau diacon credincioșilor la care aceștia răspund invocând mila lui Dumnezeu, îndemnuri încheiate cu slăvirea lui Dumnezeu de către preot în numele tuturor. Prima ectenie a Sfintei Liturghii se numește mare comparativ cu ecteniile mici care reprezintă o prescurtare a ei sau ectenia păcii pentru că începe cu cuvintele: "Cu pace, Domnului să ne rugăm". Ectenia mare ne scoate din particular și ne introduce în conștiința eclezială (bisericească) ajutându-ne să ne detașăm de egoism potrivit poruncii lui Hristos: "să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuti"(Matei 22, 39). Este împlinirea îndemnului Sfântului Pavel de a face "cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii"(I Timotei 2, 1) fără a fi o simplă rugăciune a unei grupări omenești ci rugăciunea lui Hristos Însuși căci "unul este Dumnezeu, unul este Mijlocitorul între Dumnezeu si oameni, omul Hristos Iisus"(I Timotei 2, 5). Noi ne rugăm în Hristos si El, prin Duhul Său Sfânt se roagă în noi cei adunați în numele Lui: "si pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!"(Galateni 4, 6)

Toți cei prezenți în biserică participă la această rugăciune: preotul sau diaconul adresează succesiv credincioșilor îndemnurile spre rugăciune învățându-i astfel ce să ceară iar aceștia răspund înălțând spre Dumnezeu o scurtă dar profundă rugăciune: "Doamne miluiește!". Este o invocare a milei lui Dumnezeu făcută cu nădejdea dobândirii cererilor nu pentru meritele lor ci pentru milostivirea lui Dumnezeu. Nu este o "milogeală" nedemnă de om, cum afirma Nitzsche, căci Dumnezeu nu-si arată mila în gesturi de stăpân disprețuitor ci în participarea la dimensiunile noastre, la durerea noastră, prin asumarea Crucii si în valoarea ce ne-o dă făcându-Se om ca noi în veci. Ceea ce cerem în primul rând, mereu si mereu, prin această rugăciune, este Împărăția lui Dumnezeu căci mila lui Dumnezeu înseamnă dăruirea Împărăției Sale, unicul lucru de trebuință.

Ectenia mare începe cu cerea “Cu pace Domnului să ne rugăm”. Sensul acestei cereri este pe de o parte învrednicirea noastră de pacea Împărăției lui Dumnezeu, iar pe de altă parte în dobândirea păcii noastre față de patimi “care sfâșie unitatea din noi și dintre noi… Împărăția lui Dumnezeu este pace și unde nu este pace, nu e nici bucurie și nici dreptate” . Cerem apoi de la Dumnezeu “pacea de sus și mântuirea sufletelor noastre”, în sensul că “trebuie să ne sârguim a dobândi mai întâi pacea care stă în putința noastră și după aceea cerem de la Dumnezeu pacea Lui” . Este de fapt afirmată în această cerere a ecteniei relația teandrică om – Hristos. Ajutorul lui Dumnezeu e de trebuință apoi pentru “pacea a toată lumea și bunăstarea Bisericii”, fiind pus în evidență în acest mod atributul lui Dumnezeu de Creator și Proniator al lumii. “Biserica este lăsată în lume pentru a mărturisi pe Hristos și Împărăția Lui și Bisericii” de fapt “îi este încredințată lucrarea Lui” . Și aici aflăm temeiul rugăciunii și mijlocirii noastre pentru așezământul Bisericii. Rugăciunea are apoi în vedere unirea tuturor, întrucât “unitatea tuturor în Dumnezeu alcătuiește ultimul scop al creației și mântuirii… Biserica se roagă pentru depășirea tuturor dezbinărilor”. Prin rugăciunea unității cerem această pace de la Dumnezeu și unirea Bisericilor, ”nelăsând grija pentru ele numai lui Dumnezeu, ci arătăm că voim să lucrăm și noi pentru ele”. Ectenia mare continuă apoi cu diferite cereri ce încearcă să cuprindă în ele toate trebuințele omului și toate momentele existenței în care acesta se zbate. Iar aceasta se constituie într-o reală solidaritate interumană, căci “Bisericii îi este dată stăpânirea și puterea de a înălța această rugăciune universală, îi este dat să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru întreaga lui creație”. Șirul cererilor din ectenia mare se încheie cu pomenirea Născătoarei de Dumnezeu și a întregului șir al sfinților Bisericii. Amintirea Născătoarei de Dumnezeu e continuată de îndemnul de a ne dărui “pe noi înșine și unii pe alții lui Hristos Dumnezeu”. Dăruirea noastră lui Hristos pune în lumină libertatea umană, afirmată în chip deplin după Răscumpărarea lui Hristos, căci “numai întrucât mă dăruiesc eu lui în deplină libertate, mi se dăruiește și El”

Abia acum se descoperă sensul mijlocirii către Născătoarea de Dumnezeu căci “ea ne dăruiește pe noi Lui, întrucât ni se dăruiește Ea însăși. Și din aceasta luăm putere să ne dăruim și noi uni altora și deci și unii pe alții lui Hristos” .

Ectenia mare se încheie cu afirmarea solemnă că ne rugăm si ne dăruim lui Dumnezeu pentru că Lui I se cuvine "toată slava, cinstea si închinăciunea, Tatălui si Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor".

După ectenia mare, stranele sau corul cântă antifoanele, stihuri sau cântări scurte, culese din psalmi din Vechiul și Noul Testament în care se laudă și se preamărește bunătatea, pronia, puterea și slava lui Dumnezeu. Antifoanele amintesc de epoca profeților, prin versete din psalmi.

Între antifoane preotul rostește ectenia mică ce începe cu cuvintele: "Iară și iară, cu pace Domnului să ne rugăm" și cuprinde doar trei rugăciuni.

Antifoanele, în număr de trei pentru că "Dumnezeu este întreit în Persoane și, prin aceasta, trei e un simbol al infinității dar al infinității în iubire căci Dumnezeu e infinitatea vieții în iubire", ne pregătesc pentru a deveni părtași iubirii dumnezeiești prin intrarea în Împărăția Sfintei Treimi. De aceea înaintea primelor două antifoane slăvim Sfânta Treime iar înainte de cântarea Fericirilor ne rugăm, precum tâlharul pe cruce, să fim pomeniți întru Împărăție.

Antifonul I al Sfintei Liturghii, este alcătuit la persoana I singular și prezintă starea în care trebuie să pornim spre Împărăție. Este un îndemn pe care fiecare trebuie să si-l adreseze pentru o angajare totală, din adâncurile cele mai intime ale ființei, din adâncurile inimii, în slăvirea lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale, încheind cu o binecuvântare adusă numelui lui Dumnezeu, o preaslăvire a Sa: „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul și toate cele dinlăuntrul meu, Numele cel Sfânt al Lui, bine ești cuvântat Doamne”. Sinteză a întregului psalm 102, acest verset ne arată starea în care trebuie să purcedem în pelerinajul nostru spre Împărăția lui Dumnezeu, starea în care ne putem apropia de Dumnezeu cel ce miluiește pe cei ce se tem de El precum tatăl pe fii (Ps. 102, 13).

Rugăciunea antifonului I pe care preotul o rostește în taină în Sfântul Altar în timpul cântării acestui antifon, exprimă posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu în mod apofatic și e chiar dovada exprimării Ființei dumnezeiești prin negații: “Doamne Dumnezeul nostru, a Cărui stăpânire este neasemănată și slavă neajunsă, a Cărui milă este nemăsurată și iubire de oameni negrăită” . Rugăciunea antifonului I invocă nemăsurata milă și iubire de oameni a lui Dumnezeu pe care antifonul I ne îndeamnă să-L slăvim din adâncul ființei noastre. Este exprimată aici taina Liturghiei: Dumnezeul cel transcendent si apofatic este trăit liturgic în revărsările Sale de milă și îndurare. Stăpânirea Lui este neasemănată și slava Lui mai presus de puterile noastre de înțelegere, dar și mila Sa este nemăsurată și iubirea de oameni de negrăit. De aceea îndrăznim să-i cerem să facă bogate milele Sale și îndurările Sale cu noi, cei adunați în biserică pentru slujirea Sfintei Liturghii. Îi cerem să reverse cu bogăție milele și îndurările Sala " Însuși Stăpâne, după milostivirea Ta, caută spre noi și spre sfântă biserica (sfânt locașul) aceasta și fă bogate milele Tale si îndurările Tale cu noi si cu cei ce se roagă împreună cu noi", pentru că știm că Dumnezeu nu se zgârcește, întotdeauna dă cu dărnicie. Ecfonisul (parte finală a unui imn liturgic): "Că Ție se cuvine toată slava, cinstea si închinăciunea, Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor!" vine ca o concluzie firească si un îndemn indirect către fiecare dintre noi: lui Dumnezeu "a Cărui stăpânire este neasemănată și slavă neajunsă (necuprinsă), a Cărui milă este nemăsurată și iubire de oameni negrăită" i se cuvine "toată slava, cinstea si închinăciunea". Toată slava, cinstea și închinăciunea suntem datori să i-o dăm numai lui Dumnezeu. Niciodată nu vom fi în stare să-i dăm lui Dumnezeu tot ceea ce i se cuvine dar trebuie să ne străduim continuu să facem tot ce ne stă în putință fără a slăvi, cinsti și închina nimic altceva. Ecfonisul ne aduce aminte mereu de această datorie a noastră.

Antifonul al II-lea este o mărturisire de credință în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care ne-a deschis calea spre Împărăția lui Dumnezeu si ne dăruiește puterea de a intra în ea:" Unule – Născut, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce ești fără de moarte și ai primit, pentru mântuirea noastră, a te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria; Carele neschimbat Te-ai întrupat și răstignindu-Te, Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat. Unul fiind din Sfânta Treime, împreună slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, mântuiește-ne pe noi!"

Întregul conținut al credinței creștine depinde de modul în care se răspunde la întrebarea "Cine este Iisus Hristos?". Prin cântarea imnului Unule-Născut, "una dintre cele mai pline de învățătură alcătuiri care se spun la o slujbă dumnezeiască" peste care însă mulți credincioși trec cu superficialitate fără a lua seama la bogăția de învățături pe care o cuprinde, răspundem încă de la începutul Sfintei Liturghii la această întrebare.

Mărturisim astfel că una dintre persoanele Sfintei Treimi, și anume Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu, S-a întrupat, pentru mântuirea noastră, din Sfânta Fecioară Maria dar rămânând esențial același în dumnezeirea Sa. Prin întrupare Fiul lui Dumnezeu a primit firea umană în ipostasul Său realizându-Se unirea ipostatică a firii dumnezeiești și a celei omenești adică o persoană în două firi, Persoana lui Iisus Hristos. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, S-a răstignit pentru noi si a murit cu trupul însă, fiind Dumnezeu adevărat, moartea nu L-a putut tine și a înviat "cu moartea pe moarte călcând" deschizându-ne calea spre mântuire, spre dobândirea vieții de veci în Împărăția Sa.

Inspirată în mod direct de anatema a X-a a Sinodului V Ecumenic din anul 553 ("Dacă cineva nu mărturisește că Domnul nostru Iisus Hristos Care S-a răstignit cu trupul este Dumnezeu adevărat si Domn al slavei din Sfânta Treime, să fie anatema") și exprimată sub formă de rugăciune, această mărturisire de credință sintetizează învățătura hristologică a Bisericii, așa cum a fost ea definită de către sinoadele ecumenice de până atunci:

Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut înainte de veci din Tatăl și de o ființă cu El, care S-a întrupat de la Duhul Sfânt si din Fecioara Maria și S-a făcut om – Sinodul I ecumenic (325);

În Persoana lui Iisus Hristos firea dumnezeiască și firea omenească sunt unite ipostatic: neamestecat si neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit. De aceea Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu (Theotokos) – Sinoadele III si IV ecumenice (431 si 451);

Iisus Hristos este Persoana din veci a Fiului lui Dumnezeu ("Unul din Sfânta Treime") care a asumat firea umană și a murit în trup pentru mântuirea noastră – Sinodul V ecumenic (553).

Mărturisirea se încheie cu rugăciunea adresată lui Hristos pentru a ne împărtăși de roadele lucrării Sale: "mântuiește-ne pe noi" ceea ce este echivalent cu a spune: "pomenește-ne întru Împărăția Ta".

Antifonul al doilea este o minunată prezentare a dogmei hristologice: “Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu” apare ca “Unul născut” exprimând nașterea Sa din veșnicie din Tatăl, și în timp, din Fecioara. Hristos este apoi numit “Fiul lui Dumnezeu” și al omului, Care în chip deosebit în sânul Sfintei Treimi este “Cuvântul lui Dumnezeu”, veșnicia Sa fiind exprimată în chip vădit: “Cel ce ești fără de moarte”. Răscumpărarea apare de asemenea foarte bine pusă în evidență “Ai primit pentru mântuirea noastră, a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu” evidențiind desigur și starea kenotică, de micșorare a slavei Sale negrăite. În legătură strânsă cu învățătura hristologică, apare și cea mariologică. Astfel expresia, “Pururea Fecioara Maria”, exprimă curăția deplină a Mariei. Întruparea e formulată în sensul dogmei de la Calcedon (neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit) căci se zice “neschimbat Te-ai întrupat”. Apare apoi reliefată lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos și biruința Sa asupra morții. Nu e neglijată nici relația între Hristos și Sfânta Treime: “Unul fiind din Sfânta Treime” – ce ne duce cu gândul la unitatea Ființei dumnezeiești și la Treimea Persoanelor. Hristos este “împreună – slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt” – fiind astfel așezat în comuniunea de sfințenie a persoanelor Treimice.

Rugăciunea rostită de către preot în taină, în timpul acestui antifon, mijlocește stăruitor ajutorul lui Dumnezeu și împlinirea voii Sale cerând stăruitor ca această voie a Sa să se reverse și asupra sufletelor credincioșilor.

Rugăciunea antifonului al II-lea trece de la cererea milei lui Dumnezeu în general la cererea mântuirii în Hristos exprimând dorința credincioșilor de a se păstra în plinătatea Bisericii și de a fi părtași ai Împărăției lui Dumnezeu:"Doamne Dumnezeul nostru, mântuiește poporul Tău si binecuvintează moștenirea Ta; plinirea Bisericii Tale o păzește; sfințește pe cei ce iubesc podoaba (bunăcuviința) casei Tale; Tu pe aceștia îi proslăvește cu dumnezeiască puterea Ta si nu ne lăsa pe noi, cei ce nădăjduim întru Tine".

Formă prescurtată a rugăciunii finale de binecuvântare numită rugăciunea amvonului, rugăciunea antifonului al II-lea începe cu cererea pentru mântuire pe care antifonul al II-lea o are drept concluzie a mărturisirii de credință în Hristos. Rugându-ne pentru mântuire arătăm că, prin întrupare, Dumnezeul cel necuprins S-a apropiat atât de mult de noi încât cei ce L-au urmat au devenit poporul Său și moștenirea Sa ca mădulare ale Bisericii Sale.

Hristos este "cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea celui ce plinește toate în toți" (Efeseni 1, 22-23) Precum capul se plinește prin trup, așa si trupul se plinește prin toate mădularele la un loc si prin fiecare în parte. De aceea ne rugăm pentru păzirea plinirii lui Hristos în Biserică, ca Hristos să ia chip în fiecare dintre noi și în Biserică.

Plinirea Bisericii înseamnă sfințirea mădularelor ei. Sfințenia este scopul existentei umane: "Fiți sfinți pentru că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt" (Levitic 19, 22) citim în Vechiul Testament iar Mântuitorul zice "Fiți dar voi desăvârșiți precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este" (Matei 5, 48). Dar nu se pot sfinți decât cei ce iubesc bunăcuviința casei lui Dumnezeu pentru că ei îl caută pe Dumnezeu cu inima curată participând la slujbe și, mai ales, adunându-se la Sfânta Liturghie. Sfințenia înseamnă umplerea de slava lui Dumnezeu adică proslăvirea. Rugăciunea noastră pentru cei ce iubesc bunăcuviința casei lui Dumnezeu este, ca urmare, ca ei să se sfințească și să se proslăvească.

Avem nădejdea de a nu ne fi lăsate cererile neîmplinite deoarece, după cum mărturisim în ecfonis, Dumnezeul nostru căruia ne rugăm, al Cărui popor suntem, este Dumnezeul cel atotputernic a Căruia este stăpânirea, Împărăția si slava: "Că a Ta este stăpânirea si a Ta este Împărăția si puterea si slava, a Tatălui si a Fiului si a Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor".

Antifonul al III-lea prezintă condițiile intrării în Împărăția lui Dumnezeu. După rugăciunea de a fi pomeniți întru Împărăția lui Dumnezeu (Întru Împărăția Ta când vei veni, pomenește-ne pe noi Doamne), Hristos însuși ne vorbește atrăgându-ne atenția asupra condițiilor intrării în împărăția Sa (Matei 5, 3-12). "Să nu te întristezi dacă nu auzi dăruindu-se de fiecare fericire Împărăția cerurilor”, ne avertizează Sfântul Ioan Gură de Aur ”chiar dacă răsplățile sunt diferite totuși toate duc în Împărăția cerurilor".

Fericiți cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăția Cerurilor – sărăcia cu duhul sau smerenia de bună voie (Sfântul Ioan Gură de Aur) este condiția esențială a intrării în Împărăție, ea ne deschide porțile cerului pentru că numai cel care își cunoaște nimicnicia însetează după Dumnezeu;

Fericiți cei ce plâng, ca aceia se vor mângâia – plângerea este mântuitoare atunci când este o expresie a pocăinței, a străpungerii inimii și a întoarcerii spre Dumnezeu;

Fericiți cei blânzi, ca aceia vor moșteni pământul – blândețea, cel dintâi rod al bunătății și al iubirii aproapelui, ne face asemenea lui Hristos: "Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre"(Matei 11, 29).

Fericiți cei ce flămânzesc si însetează de dreptate, că aceia se vor sătura – dreptatea înseamnă aici cucernicie (Sfântul Ioan Gură de Aur), virtutea în general (Sfântul Chiril al Alexandriei) pe care trebuie să o căutăm cu toată dorința inimii noastre;

Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui – milostenia izvorăște din iubirea de Dumnezeu și de aproapele și se arată prin ajutorarea trupească și sufletească a semenilor si atrage mila lui Dumnezeu asupra noastră;

Fericiți cei curați cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu – curăția inimii o dobândim atunci când reușim să smulgem din ea rădăcinile păcatului, adică poftele și gândurile rele, și o umplem de iubire și de dorința după Dumnezeu;

Fericiți făcătorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema – scopul a tot ceea ce facem în viață trebuie să fie pacea care este dar și har de la Duhul Sfânt, semn al prezentei Sale care ne transportă în "lăcașul" Său (Sfântul Serafim de Sarov);

Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, ca a lor este împărăția cerurilor – luptând pentru dreptate, având ca arme adevărul și iubirea, până la a fi prigoniți ne identificăm cu Mântuitorul Care a suferit răstignire;

Fericiți veți fi voi când va vor ocărî si va vor prigoni si vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea – prigonirea nu aduce fericirea decât dacă cel prigonit este cu adevărat nevinovat, dacă ocara este mincinoasă și victima este un martor al Adevărului, al lui Hristos Însuși.

Bucurați-vă si vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri – ca o concluzie a ultimei fericiri dar si a antifonului al III-lea și a întregii părți introductive a Sfintei Liturghii, Mântuitorul ne îndeamnă să ne bucurăm și să ne veselim de intrarea în Împărăția Sa care se va înfăptui în timpul Sfintei Liturghii.

"Ia seama, suflete de creștin, ce se cântă la începutul Liturghiei”, ne atrage atenția Sfântul Ioan de Kronstadt. Ai auzit? Dumnezeu s-a întrupat pentru tine, s-a făcut om… Simți oare ce înseamnă aceasta? Te înalță oare aceasta? Te desprinde de pământ? Privește cât de îngăduitor, înfricoșător, minunat și grozav se apropie de noi Împărăția lui Dumnezeu".

Rugăciunea antifonului al III-lea este o cerere a Împărăției lui Dumnezeu: "Cel ce ne-ai dăruit nouă aceste rugăciuni obștești și împreună glăsuite, Cel ce și la doi și la trei care se unesc în numele Tău ai făgăduit să le împlinești cererile, Însuti și acum plinește cererile cele de folos ale robilor Tăi, dându-ne nouă în veacul de acum, cunoștința adevărului Tău, și în cel ce va să fie viață veșnică dăruindu-ne".

Se afirmă direct aici că toate rugăciunile Sfintei Liturghii, inclusiv cele rostite în taină, sunt "obștești", adică ale întregii adunări liturgice, și "împreună-glăsuite", ne unesc într-un glas ("și ne dă nouă cu o gură și o inimă…"), glasul preotului, ca expresie a rugăciunii tuturor și cu participarea tuturor.

Mărturisim puterea rugăciunii obștești întemeiați pe cuvântul Mântuitorului: "dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privința unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri" (Matei 18, 19) dar, recunoscând implicit că nu știm ce să cerem, ne rugăm pentru plinirea cererilor celor de folos. Iar cel mai de folos este să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu si dreptatea lui pentru că atunci toate celelalte se vor adăuga nouă (Matei 6, 33). Împărăția lui Dumnezeu înseamnă viața veșnică iar viața veșnică este cunoașterea lui Dumnezeu: "Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis" (Ioan 17, 3). De aceea rugăciunea noastră se concentrează pe cererea cunoașterii adevărului lui Dumnezeu si a vieții veșnice.

Îndrăznim să cerem toate acestea pentru "Că bun si iubitor de oameni Dumnezeu ești și Tie slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor".

Ecfonisele primelor trei ectenii (părțile finale) ne învață că lui Dumnezeu în Treime i se cuvine "toată slava, cinstea și închinăciunea" deoarece a Lui este "stăpânirea și (…) împărăția și puterea și slava". Slăvindu-l, cinstindu-l, închinându-ne lui Dumnezeu nu facem decât să-I dăm ceea ce I se cuvine. Dar faptul că a Lui este "stăpânirea și puterea și slava" trebuie să ne umple de nădejde pentru că "bun și iubitor de oameni" este Dumnezeul nostru.

Urmează Vohodul cel mic, ieșirea preotului cu Sfânta Evanghelie ce simbolizează ieșirea Mântuitorului la propovăduire. Preotul ia Sfânta Evanghelie de pe Sfânta Masă, ocolește pe partea dreaptă Sfânta Masă, iese pe ușa de la miazănoapte a altarului până în mijlocul bisericii, spune o rugăciune în care cere lui Dumnezeu ca să fie, odată cu intrarea lui ” “împreună cu intrarea noastră să fie și intrarea sfinților îngeri care slujesc împreună cu noi, și împreună slăvesc bunătatea Ta”, apoi intră în altar prin ușile împărătești și așează Sfânta Evanghelie pe Sfânta Masă. Lumina purtată înaintea Sf. Evanghelii reprezintă lumina adusă lumii de Mântuitorul, iar purtătorii ei închipuie pe profeții Legii Vechi, care au prevestit venirea Domnului și mai ales a lui Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului.

Ieșirea preotului cu Evanghelia îl prezintă pe Însuși Hristos, ce se descoperă lumii prin învățătura Sa dumnezeiască. Momentul marchează preazența reală a lui Hristos în Sfânta Liturghie, El chemându-ne în Împărăția Sa, prin împlinirea învățăturii Sale. Ușile altarului, care se deschid în acest moment simbolizează aceiași dimensiune a Împărăției, căci în momentul acesta Însăși Împărăția lui Dumnezeu stă înaintea noastră deschisă, îmbiindu-ni-Se. Preotul, conștientizând întrepătrunderea cosmicului cu terestrul, deci se împlinește cuvântul Mântuitorului că vom vedea ”cerurile deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului” (Ioan 1, 51). Chiar mai mult, intrăm și noi în cer unindu-ne cu îngerii în slujirea lui Dumnezeu potrivit îndemnului venit din tronul dumnezeirii: "Lăudați pe Dumnezeul nostru toate slugile Lui” (Apoc. 19, 5).

Apare pentru întâia dată afirmată în cuprinsul Sfintei Liturghii, angelologia, adică învățătura despre sfinții îngeri, precum și una din funcțiile pe care aceștia o îndeplinesc: slujirea și preaslăvirea lui Dumnezeu. Preotul doxologește apoi pe Dumnezeu zicând “Că Ție se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea… ” unde “închinăciunea accentuează densitatea umanului în fața revărsării cerești și a sfântului” . Apoi este binecuvântată intrarea sfinților: “Binecuvântată este intrarea sfinților Tăi…”, moment în care “credincioșii formează cortegiul Împăratului, asociat cu corul ceresc al îngerilor” . Intrând prin ușile împărătești preotul zice: “Înțelepciune drepți”, adică “stați cu cugetul drept, curat, nestrâmbat și înălțat, căci Acesta este Hristos, Înțelepciunea lui Dumnezeu” .

Biserica se proșternă cântând “Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos! Mântuiește-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ești minunat întru sfinți!”. E prezentată din nou imaginea de ansamblu a Împărăției Crești ce se revelează creștinului: Hristos cel înconjurat se sfinți. Astfel, “dacă în Liturghia credincioșilor, trupul lui Hristos este înălțat, exclamându-se “Sfintele Sfinților”, într-un mod similar în Liturghia catehumenilor, înainte de săvârșirea cuvântului, este proclamată într-un chip asemănător că sfinții nu sunt sfinți decât prin participarea la Sfântul lui Dumnezeu” . În acest moment, Liturghia devine temei al cinstirii sfinților, punând în lumină slava de care ei se învrednicesc în perspectiva Împărăției. Liturghia își descoperă sensul ei în chip deplin, prin intrarea cu Sfânta Evanghelie, căci mai mult decât oricând acum este descoperită Împărăția lui Dumnezeu în toată amploarea ei. Liturghia “ne vorbește despre înălțarea noastră acolo unde S-a înălțat Hristos”.

Se poate aprecia că:

Antifoanele exprimă oarecum timpurile premesianice, adică dinaintea venirii Mântuitorului, vremuri ce se constituiau în așteptarea Izbăvitorului, timpuri ce se apropie ușor de vremea Sfântul Ioan Botezătorul, care aduce revelarea Logosului Dumnezeiesc, descoperirea Lui către întreaga lume: “Iată Mielul lui Dumnezeu” .

Fericirile ne plasează deja în timpurile mesianice ale revelării depline a Fiului lui Dumnezeu.

”Euharistia este întotdeauna ieșirea din lumea aceasta și înălțarea la Cer, iar simbol al înălțării posibile și reale este Prestolul (Sfânta Masă)” .

În atmosfera de întrepătrundere între planul spațial și cel cosmic, adunarea credincioșilor se asociază la cântarea îngerilor, la Imnul Trisaghionului: “Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi”. În imnul acesta apare din nou afirmată prezența treimică:

“Tatăl – izvorul sfințeniei, Sfântul;

Fiul, Cel puternic, Cel care biruiește moartea;

Sfântul Duh, dătătorul de viață. suflarea vieții veșnice” .

Fiecărei persoane a Sfintei Treimi i se asociază în imnul trisaghion un atribut specific Ființei dumnezeiești Celei Una: Tatălui – Sfințenia, Fiului – Atotputernicia, Duhului Sfânt – Veșnicia. Sfințenia exprimată în acest imn se adresează comunității “pentru că ea întreagă trebuie să se sfințească din aceasta… Trăirea sfințeniei lui Dumnezeu de către făpturi despătimește, în măsura în care ea e trăită… Experiența prezenței lui Dumnezeu a devenit acum foarte accentuată și în comunitatea liturgică, făcându-o să exprime această experiență în cântarea ei entuziastă, asemenea celei a îngerilor și unită cu ea” .

Rugăciunea rostită în taină de către preot în timpul imnului Trisaghion, are un bogat conținut dogmatic, căci ea face o prezentare eshatologică: Dumnezeu “Întru sfinți se odihnește… lăudat de Serafimi și… Heruvimi și de toată puterea cerească Închinat.” Apare astfel exprimată în sinteză creația lui Dumnezeu: “Cel dintru neființă întru ființă ai adus toate; Care ai zidit pe om după chipul și asemănarea Ta și cu tot harul L-ai împodobit” iar apoi se preaslăvește purtarea de grijă a lui Dumnezeu: “Cel ce dai înțelepciune și pricepere celui ce cere, și nu treci cu vederea pe cel ce greșește” .

Preotul se mută apoi în spatele Sfintei Mese, în Scaunul cel de sus, mutându-se astfel în planul eshatologic al Împărăției pentru a fi mai aproape de izvorul sfințeniei pe care o exprimă imnul credincioșilor: “Sfinte Dumnezeule… ”, și provoacă citirile sfinte din Evanghelie și Apostol, adică Euharistia Cuvântului. Provocarea pericopei din Apostol și din Evanghelie se face prin formulele rostite de preot: “Să luăm aminte. Pace tuturor! Înțelepciune. Să luăm aminte!”. Cu alte cuvine “Iată aceasta este înțelepciunea adevărată… să ascultăm deci, înțelepciunea ce de sus…” . Cunoașterea lui Dumnezeu prim mutarea noastră în planul cosmic al existenței, poate mijloci cel mai fericit pătrunderea în taina cuvântului dumnezeiesc. Dogma nu rămâne astfel numai la nivelul intelectului, ci ea se vrea experimentată în suflet. E din acest motiv, foarte important ca rostirea dogmei să fie integrată în conținutul Liturghiei, care este legată direct de prezența reală a lui Hristos. Dogma se revelează în Liturghie, după cuvântul doxologic: “Întru lumina Ta vom vedea lumină.” Însăși Taina Euharistică este legată de Logosul cin Scriptură. Căci Euharistia este legată de Hristos cel revelat biblic, evanghelic. Taina este deci biblică: “Rupându-se de cuvânt… Tainele se rup, se separă… de Hristos, Care trebuie să fie conținutul însăși al Tainei. Prin ruperea Cuvântului de Taină, Taina riscă să fie înțeleasă ca magie, iar Cuvântul fără Taină este amenințat să fie redus la doctrină. Taina este tocmai interpretarea cuvântului, căci interpretarea cuvântului mărturisește întotdeauna Cuvântul care devine viață.” .

Apostolul închipuie trimiterea Apostolilor la propovăduire iar citirea Evangheliei reprezintă pe Hristos propovăduind mulțimilor. În timpul citirii Apostolului, preotul rostește rugăciunea dinaintea Sfintei Evanghelii care este constituită asemenea unei epicleze, fiind de fapt “epicleza Cuvântului”, căci invocăm puterea lui Dumnezeu “să strălucească în inimile noastre… lumina cea curată a cunoașterii Dumnezeirii…și să deschidă ochii gândului nostru spre înțelegerea evanghelicilor… propovăduiri”. Aceasta întrucât Dumnezeu este “luminarea sufletelor și a trupurilor noastre.” . Este de fapt invocarea harului dumnezeiesc, care să descopere minții noastre profunzimea dogmei evanghelice. Apare iarăși lucrarea teandrică – luminarea harică din partea lui Dumnezeu, iar din partea omului înțelegerea adevărului revelat prin descoperire.

Citirile biblice trebuiesc să fie cuminecări de Cuvântul lui Dumnezeu. Sfinții Părinți insistă asupra acestui lucru, ca de pildă Clement Alexandrinul: “Trebuie să ne hrănim cu semințele vieții aflate în Biblie precum facem în Euharistie” . Fericitul Ieronim: “Noi mâncăm Trupul și bem Sângele Său în dumnezeiasca Euharistie, dar și în citirea scripturilor” . Citirea evangheliei de către preot, are loc, după ce credincioșii au fost îndemnați ca să o asculte “cu înțelepciune, drepți”. Cabasila, zice “Să fim în stare de veghe… cu înfiorare și cu toată cucernicia să trăim în această convorbire cu Dumnezeu” . După citirea acesteia, întreaga comunitate exclamă “Salvă Ție Doamne, slavă Ție.” “Odată ce prin Cuvântul Evangheliei ne unim cu Hristos Dumnezeu, Care-l rostește, ce mai căutăm altceva?” și ce mai putem rosti, decât “slavă”

Legătura dintre Scriptură și Liturghie este una inseparabilă, aceasta întrucât “Scriptura a apărut ca o colecție de cărți autorizate… mai întâi prin uz liturgic” . Liturghia nu poate fi separată în nici un mod de Scriptură. Liturghia Ortodoxă “are un profund caracter biblic, scopul ei fiind pe lângă acela de sfințire a credincioșilor și acela de propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu” . Tocmai acesta este scopul și rolul citirilor biblice de la Sfânta Liturghie. Iar înțelegerea acestor citiri scripturistice este însoțită de ambianța liturgică “în care cunoașterea intelectuală este completată de cunoașterea și înțelegerea harică, spirituală” Liturghia, după afirmația lui Nissiotis “este o mișcare în realitatea celor două naturi ale lui Hristos” . În conținutul ei “totul converge spre Iisus Hristos; lecturile biblice, imnurile, simbolurile liturgice ne conduc spre unirea reală cu El, realizată în Sfânta Euharistie” . Totuși, ceea ce e important de reținut este faptul că “în Liturghie accentul nu cade pe textul sacru și transmiterea lui, ci pe evenimentul și mesajul ce-l transmite și care e aprofundat, actualizat și trăit în comunitatea liturgică… evenimentul este trăit ca ceva propriu comunității… care trăiește noul aspect ca pe o manifestare a vieții în Duhul Sfânt” . Viața în comuniune a credincioșilor dă Scripturii un sens nou actual, adaptat trebuințelor imediate căci “același Duh Sfânt care a inspirat Scriptura este prezent în cadrul Liturghiei ca să întărească și să completeze eforturile umane pentru descoperirea adevărului ascuns în Scriptură” . Duhul adună comunitatea și face rugăciunea ei vie, însuflețită, și același Duh Sfânt actualizează pentru credincioșii adunați la Liturghie, Scriptura, transformând-o în răspuns viu la solicitările fiecăruia în vederea realizării urcușului spiritual. Și astfel Scriptura iese din sfera trecutului, depășește nivelul unui simbol și inestimabil document cu o certă valoare istorică, și devine actuală prezentă. “În perspectivă Euharistică, evenimentele biblice trecute ca și cele eshatologice devin prezente, ele nu sunt doar comemorări ale unor evenimente, ci trăiri reale – putem spune în felul acesta că Evanghelia lui Hristos rămâne prezentă și actuală în Biserică și Liturghie, tot așa cum Hristos rămâne pururea cu noi în Euharistie” . Sarcina aceasta a actualizării Scripturii și adaptării ei la nevoile credincioșilor, desigur în comuniunea Duhului Sfânt, revine în mare măsură predicii, omiliei. Omilia are din punctul acesta de vedere și ea o dimensiune profund liturgică. Tocmai de aceea, părintele Schmeman sublinia că “predica nu este un dar personal, ci harisma dată Bisericii… este slujirea de învățătură a ierarhiei… având izvorul său haric în adunarea Bisericii” . Rolul comunității în revelarea conținutului Scripturii în sensul ei actual, e unul covârșitor, căci “numai Biserica întreagă… are mintea lui Hristos” . Tot privitor la interpretarea sensului Scripturii se cuvine subliniat rolul experienței euharisitice, căci numai “prin experiențe euharistice repetate, prin împărtășiri dese, exegetul primește o dată cu Hristos euharisticul și ”gândul lui Hristos” (I Corinteni 2, 16)” . Actualizarea Scripturii ține apoi de comunitate în măsura în care “comunitatea liturgică adunată în rugăciune să frângă pâinea… ascultă Scriptura și interpretarea ei. Ori, ascultarea cu evlavie a cuvintelor lui Iisus atrage, după mărturisirea Scripturii, lucrarea Sfântului Duh. Scriptura și comunitatea liturgică se condiționează” deci “reciproc, pentru că fără Scriptură credința acesteia ar slăbi, iar fără comunitatea liturgică, Scriptura n-ar fi actualizată” .

Ectenia întreită de după Evanghelie, este una de cerere. “Miluiește-ne pe noi Dumnezeule după mare mila Ta, ne rugăm Ție auzi-ne și ne miluiește”. Răspunsul credincioșilor este și el tot o cerere, rostită însă stăruitor, Fiind una întreită: “Doamne miluiește”. Tocmai de aceea și ectenia poartă numele de întreită, iar lucrul acesta ne duce cu gândul la stăruința noastră în rugăciunea ca Dumnezeu să-și arate spre noi mila Sa. Mila aceasta pe care noi o cerem de la Dumnezeu ne-a dăruit-o El, mai înainte de a o cere noi în Liturghie căci “a trebuit milă deosebit de mare… ca să-L facă pe Fiul Său om și Acesta să se răstignească pentru noi” .

Deci noi cerem ceea ce deja am primit, deschizându – ne cu alte cuvinte în fața milei dumnezeiești, și dându-ne acordul voinței noastre. Ecfonisul ecteniei, nu mai cere milă, ci proclamă smerit un Dumnezeu Milostiv: “Că milostiv și iubitor de oameni Dumnezeu ești…”. Liturghia scoate în evidență, deci, în acest moment, un alt atribut a lui Dumnezeu, anume milostenia, căci “Dumnezeul Liturghiei nu e un Dumnezeu al rațiunii reci, ci al unei sfințiri luminoase, al unei participări la durerea celor ce suferă cumplit, în starea de adâncă decădere și fără sens în care se află” . Tocmai de aceea ectenia îi cuprinde în cererile ei pe toți cei ce au nevoie de iubirea lui Dumnezeu: clerul bisericesc, ctitorii bisericii, cârmuitorii țării și pe toți cei aflați în grele nevoi și suferințe. Ectenia aceasta reflectă și dimensiunea slujitoare a Bisericii, îndreptată spre lume, arătând putința lui Dumnezeu de a participa la toate durerile noastre.

Mila lui Dumnezeu descoperă o altă calitate, un alt atribut al Său, anume libertatea Sa, după cum se exprimă și părintele Stăniloae: “Un Dumnezeu al milei, e un Dumnezeu al libertății, un Dumnezeu personal… iar lumea creată de El e o creație liberă a Lui, chemată la libertatea deplină a Lui, o lume dăruită unor ființe cărora le poate ajuta să scape, dacă vor și ele, din strâmtorări și să se bucure de fericirea comuniunii chiar cu Sine Însuși” . Tot părintele Stăniloae, zice că mila pe care o cerem de la Dumnezeu nu înseamnă “a ne umili, ci a ne considera ca ființe create prin iubire liberă, în comuniune cu El -căci- în concepția creștină omul e văzut la treapta de partener a lui Dumnezeu. Între om și Dumnezeu există niște relații oarecum umane sau pot deveni umane, ca între el și semenii săi” .

Comuniunea credincioșilor cu Hristos și întreolaltă atinge dimensiuni nebănuite. Ea se extinde până dincolo de mormânt. Creștinul dorește să comunice și cu cei trecuți din lumea aceasta, în aceea a veșniciei. Tânjește spre comuniunea universală din veșnicia Împărăției lui Dumnezeu. Ectenia pentru cei adormiți este expresie a acestei dorințe. Ea începe, ca și ectenia întreită prin cererea milei lui Dumnezeu, însă de data aceasta pentru cei adormiți. Rugăciunea se înalță apoi pentru iertarea acestora de păcate. Vrem să-i cuprindem în dragostea noastră nu numai pe cei ce trăiesc pe lângă noi, ci și pe cei care și-au împlinit rostul pentru lumea aceasta. Rugăciunea de iertare pentru cei morți cuprinde importante elemente de eshatologie: la început e afirmată spiritualitatea lui Dumnezeu (“Dumnezeul duhurilor”) și atotputernicia Sa (“și a tot trupul”); apoi este amintită “ lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos “Care“ -ai călcat moartea și pe diavol l- ai surpat, și ai dăruit viață lumii tale”, exprimându-se, desigur, prin acesta rechemarea omenirii la “slujirea cea dintâi”; în scurte cuvinte este făcută o prezentare, desigur alegorică a locului de odihnă a drepților: “în loc luminat” (referindu-se la lumina dumnezeiască necreată), “în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea”. Rugăciunea exprimă ideea unei păcătoșenii generale: “Nu este om care să fie viu și să nu greșească” a omenirii, excepție făcând de aici doar persoana divino-umană a lui Iisus Hristos: “Numai Tu singur ești fără de păcat”. Rugăciunea se încheie cu exprimarea altor atribute ale lui Dumnezeu, anume dreptatea: “Dreptatea ta este dreptate în veac” și adevărul: “Cuvântul Tău este Adevărul.” , așa cum spunea Mântuitorul: “Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Ecfonisul ecteniei îl proclamă pe Hristos ca începător al învierii morților: “Că Tu ești Învierea și viața și odihna adormiților robilor Tăi, Hristoase… ”. În încheiere, preotul cere lui Hristos pentru cei adormiți nu numai odihna, ci “veșnica odihnă” și “veșnica pomenire”. Iar prin aceasta mărturisim și cerem; în primul rând: mărturisim pe Dumnezeu ca fiind “Viață veșnică, fără de sfârșit” și cerem de la El să “întindă această viață și la cei ce se alipesc de El prin credință” și mărturisim apoi nădejdea noastră “că vom dura și noi în veci prin Dumnezeu” .

Ectenia celor chemați se adresează celor nebotezați, care deși au primit adevărul de credință al Bisericii, au făcut aceasta doar la nivel intelectual, fără a fi mădulare vii ale acesteia. În privința conținutului, ectenia este foarte importantă, întrucât surprinde câteva aspecte dogmatice privitoare la rânduiala catehumenatului și la Taina Sfântului Botez. La început, cei chemați sunt îndemnați la rugăciune. Apoi sunt pomeniți cei credincioși, cei ce sunt deja membrii ai Bisericii: “Cei credincioși pentru cei chemați să ne rugăm, ca Domnul să-i miluiască pe dânșii. Să-i învețe cuvântul adevărului. Să le descopere Evanghelia dreptății. Să-i unească… cu Sfânta Sa sobornicească și apostolească Biserică”. Această cerere a ecteniei nu face altceva decât să exprime deplina comuniune, comuniune ce se exprimă nu numai în legătură cu cei botezați, ci și cu cei ce intenționează să facă acest lucru. Este rugăciunea celor credincioși pentru convertirea și mântuirea tuturor celor ce au cunoștință de “Cuvântul Vieții”. Ectenia aceasta exprimă un adevărat proces lăuntric, o colaborare reciprocă între voința omului și harul lui Dumnezeu. Dumnezeu e rugat să-i miluiască, învățându-i cuvântul adevărului. Și cum poate Dumnezeu să-i învețe, decât descoperindu-le Evanghelia dreptății? Este scos în evidență acum caracterul revelatoriu al credinței creștine. Credința e darul lui Dumnezeu, concretizat în revelația naturală, dar mai ales în cea supranaturală dăruită nouă în Evanghelie. Dumnezeu dăruiește totul, omul doar se deschide, dându-și acordul voinței sale. Și așa, el se integrează în organismul viu al Bisericii prin Botez, devenind viu și lucrător în cadrul acesteia. Continuând ectenia, preotul zice: “cei chemați, capetele voastre Domnului să le plecați”. “ Gestul acesta al plecării capetelor e gestul prin care se manifestă conștiința că cel chemat are trebuință de darurile de sus ale lui Dumnezeu și că în parte, nu e nici el în afară cu totul de mila lui Dumnezeu și de împărtășirea de darurile Lui, chiar dacă nu este încă botezat.” . Rugăciunea plecării capetelor celor chemați, după ce exprimă din nou lucrarea mântuirii neamului omenesc prin jertfa lui Iisus Hristos, cere lui Dumnezeu: “caută spre robii tăi cei chemați… și-i învrednicește pe dânșii, la vremea potrivită la baia nașterii celei de-a doua, de iertarea păcatelor și de veșmântul nestricăciunii, unește-i pe dânșii cu Biserica Ta și numără-i pe dânșii cu turma Ta cea aleasă” . Rugăciunea aceasta exprimă o adevărată teologie a Botezului. Taina Sfântului Botez apare ca naștere de-a doua, conform cuvintelor Mântuitorul (Ioan 5, 16), aducând după sine ca primă consecință ștergerea păcatelor, atât a celui strămoșesc cât și a celor personale. Botezul ne face făpturi noi, ne îmbracă în “veșmântul nestricăciunii” și ne dă dreptul de a deveni membrii ai Bisericii. Prin intrarea catehumenilor în Biserică ne unim în dreapta slăvire a lui Dumnezeu adică în ortodoxie. Rostind acest ecfonis preotul face semnul sfintei cruci cu buretele peste antimisul pe care l-a desfăcut în timpul ecteniei. Prin aceasta se arata ca numai prin cruce putem ajunge la dreapta slăvire a lui Dumnezeu.

Ectenia se încheie cu expedierea din Biserică a celor chemați”Câți sunteți chemați, ieșiți. Cei chemați, ieșiți. Câți sunteți chemați, ieșiți. Ca nimeni dintre cei chemați (să nu rămână)”, pentru că de acum înainte se va desfășura “Taina celor credincioși”: “catehumenii sunt trimiși și credincioșii reținuți, căci acest moment descoperă sfârșitul veacurilor. Cel ce rămâne, se pregătește pentru prezentarea la judecată”

Deschiderea antimisului marchează sfârșitul Liturghiei catehumenilor, deschisă participării tuturor, care are un caracter predominant catehetic, de propovăduire a Evangheliei lumii. În ea Dumnezeu Cuvântul ne vorbește, ne învață și ni se împărtășește prin cuvânt. Urmează cea de a doua parte a Sfintei Liturghii, Liturghia credincioșilor sau euharistica, în care Biserica se separa de lume pentru a aduce, în Hristos, jertfa euharistica cea fără de sânge și a fi înălțată în Împărăția cerurilor, la ospățul Stăpânului, primind ca hrană însuși Trupul și Sângele Domnului.

Între cele două părți ale Sfintei Liturghii, Liturghia Cuvântului și Liturghia euharistică, este un strâns paralelism, ambele având în centru împărtășirea cu Dumnezeu Cuvântul:

Intrării Mici cu Evanghelia îi corespunde Intrarea Mare cu cinstitele daruri,

mărturisirii de credință din antifonul al II-lea (Unule Născut) – Crezul,

rugăciunii si cântării Trisaghionului – prima parte a anaforalei liturgice si cântarea "Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot",

rugăciunii de dinainte de citirea Evangheliei – epicleza,

lecturilor biblice si în special citirii Evangheliei – împărtășirea cu Trupul si Sângele Domnului.

Liturghia Euharistică este o actualizare a Cinei celei de Taină și, implicit, a celor patru lucrări săvârșite atunci de Hristos: „a luat” (pâinea), „a mulțumit și a binecuvântat”, „a frânt” și „a dat” (ucenicilor). Acestor patru lucrări le corespund patru părți ale Liturghiei: 

Intrarea Mare,

anaforaua,

frângerea,

împărtășirea.

Ectenia și rugăciunile pentru cei credincioși scot în evidență preoția universală a tuturor credincioșilor pe de o parte, și preoția harică pe de altă parte, precum și scopul Sfintei Liturghii – împărtășirea credincioșilor ca hrană pentru împărăția veșnică

Căci jertfa nu e aducere numai din partea preotului ci a întregii obști, care și ea slujește și preaslăvește: “Fă-ne pe noi vrednici să-ți aducem Ție rugăciuni, cereri și jertfe fără de sânge, pentru tot poporul Tău… și dăruiește Dumnezeule și celor ce se roagă împreună cu noi sporire vieții, credinței și înțelegerii celei duhovnicești. Dă- le lor ca totdeauna cu frică și cu dragoste să slujească Ție, și cu nevinovăție, fără de osândă să se împărtășească cu Sfintele Tale Taine și să se învrednicească de cereasca Ta Împărăție”.

După aprecierea părintelui Schmemann “rugăciunile pentru cei chemați sunt… expresia liturgică a chemării de bază a Bisericii și anume – Biserica și misiunea ei. Creștinul și Biserica au intrat în lume cu misiunea lor… și nu pot înceta a fi în misiune, fără a-și trăda natura lor” .

În timpul ecteniei pentru cei credincioși, se desface antimisul (cuvânt de origine grecească, care în traducere ar însemna “în loc de masă”). În Biserica Ortodoxă, antimisul se află în strânsă legătură cu episcopul, fiind semnul delegării preotului de către episcop pentru a săvârși Euharistia. Iar “…chemarea… episcopului constă… în a nu da voie unei comunități… să devină de sine stătătoare” .

Imnul heruvic, cântat de credincioși îndată după ectenia ce le-a fost destinată, vine să ni -L prezinte pe “Împăratul slavei”, “înconjurat de cetele îngerești”. Iar faptul că noi conștientizăm că în mijlocul nostru este Hristos înconjurat de toată oștirea cerească, impune următoarul îndemn: “să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cu cutremur și nimic pământesc întru sine să nu gândească” (Heruvicul Sâmbetei celei Mari). În timpul acestui imn, preotul rostește o impresionantă rugăciune pe care am putea-o rezuma în câteva cuvinte: “Tu mă învrednicești ca preot, dar eu nu mă pot afla pasiv în vrednicia ce mi-o dăruiești, sau nu o pot primi fără să ți-o cer și să mă dăruiesc ei”. Finalul acestei rugăciuni prezintă o importanță dogmatică majoră: “mă învrednicește, ca să-Ți aduc eu păcătosul și nevrednicul robul Tău, darurile acestea…că Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împarți, Hristoase Dumnezeu nostru… ” . Rugăciunea aceasta exprimă identificarea Preoției Bisericii cu Preoția lui Hristos… Care prin aducerea Sa a sfințit Biserica și a dat ei participarea la Preoția Sa și la Jertfa Sa”. Sfârșitul imnului heruvic este legat de aducerea darurilor de pâine și vin de la Proscomidiar la Sfânta Masă. Aducerea pâinii și vinului la Altar reprezintă cosmosul întreg, adus la picioarele lui Hristos de către comunitate. Ne vom ocupa aici de sensul acestei aduceri întrucât structura Liturghiei din Biserica primară așeza aici aducerea Darurilor șio pregătirea lor pentru Sfânta Liturghie, iar nu la începutul ei (prin rânduiala Proscomidiei cum se obișnuiește astăzi). Aducerea darurilor este de fapt jertfa Bisericii, jertfă în care fiecare credincios “se predă pe sine și ale sale lui Dumnezeu, pentru că el, cunoscând că Dumnezeu nu-l poate iubi decât pe el și iubindu-L, nu poate să nu tindă spre El spre unirea cu El”.

Pâinea și vinul, aduse de comunitate, fac referire la jertfa unică, irepetabilă și de o valoare absolută a lui Hristos, jertfă ce ne-a mântuit, iar aceste daruri “desemnate a fi jertfa lui Hristos, care includ în sine toate jertfele noastre, ne includ și pe noi înșine care ne aducem lui Dumnezeu. De aici decurge caracterul de jertfă…” al Aducerii .

Vohodul cel Mare când preotul, iese cu Discul și cu Potirul pe solee și se îndreaptă pe Sfântul Jertfelnic, pentru a le oferi direct lui Hristos. Discul și Potirul sunt purtate de către preot în dreptul frunții căci “Hristos umple mintea preotului cu cuvântul propovăduirii și de fapta și înțelesul jertfei” .

Acum au loc o seamă de pomeniri, în care preotul cuprinde parcă întregul Cosmos, pe cei vii și pe cei morți deopotrivă. Pomenirile acestea amintesc despre rugăciunea tâlharului de pe cruce: “Pomenește-mă Doamne când vei veni întru Împărăția Ta”. “Prin aceste pomeniri conștiința sobornicității Bisericii își capătă în fiecare membru al ei o nouă întărire. Cei de pe pământ sunt orientați spre veșnicie, căci vor să aibă cu ei pe toți cei vi și morți” .

Intrarea preotului în Altar se face pentru a aduce darurile, jertfa comunității, lui Hristos, în “jertfelnicul Său” cel ceresc. Imnul cântat de credincioși îl numește pe Hristos “Împăratul tuturor”, iar comunitatea îl primește “înconjurat de cetele îngerești. Aliluia.” Hristos vine în întâmpinarea darurilor noastre, în aceeași mișcare kenotică de la întruparea Sa. La rândul ei, comunitatea îl primește pe Hristos cu inima deschisă, oferindu-i însuși principiul existenței sale: pâinea și vinul. Într-un alt cuvânt: totul. Preotul acoperă discul și potirul ce poartă pâinea și vinul cu Aerul de pe spatele său, comemorând în sens epifanic dezbrăcarea trupului lui Hristos cel mort, ungerea și înfășurarea Lui în giulgiu iar aceasta reprezintă “o treaptă nouă în kenoză, în coborâre” . Una dintre rugăciunile pe care preotul le rostește în acest moment, glăsuiește astfel: “În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost, Hristoase toate umplându-le, Cel ce ești necuprins” . Cuvintele acestei rugăciuni scot în evidență omniprezența lui Dumnezeu, apoi deoființimea celor trei Persoane Treimice, și în fine, spiritualitatea Dumnezeirii. Apoi preotul amintește de mormântul cel luminat a lui Hristos: “Ca un purtător de viață și mai înfrumusețat decât raiul… s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, Izvorul învierii noastre” . Din mormântul lui Hristos ne-a izvorât nouă viața cea nouă, viața din Împărăție.

Ectenia ce urmează imediat după Vohodul cel mare al Sfintei Liturghii, vizează “cealaltă vreme a vieții noastre”, mijlocindu-se de la Dumnezeu pentru noi “înger de pace… păzitor sufletelor și trupurilor noastre… milă și iertare de păcatele… noastre… cele de folos sufletelor noastre – și în fine – sfârșit creștinesc vieții noastre, fără de durere, neînfruntat, în pace, – dar mai ales – răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos”. Preotul îndeamnă apoi creștini la pace, între ei și desigur la pacea lor sufletească, iar ei se îndreaptă spre preot cu același gând: “Și cu Duhul tău” să fie aceeași pace, pentru a putea aduce mărturia credinței tuturor.

Preotul îi îndeamnă pe credincioși la sărutarea păcii, înainte de mărturisirea credinței: “Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim!”. Să ne îndreptăm cu iubire față de Dumnezeu și față de semeni. “Această iubire Hristos ne-a dat-o nouă”, scria părintele Schmemann “și acest cadou este Biserica” . Ne pregătim să aducem oferirea darului nostru lui Hristos Dumnezeu, ori gestul iubirii și al păcii între frați este potrivit cu îndemnul Mântuitorului “împacă-te cu pârâșul tău degrabă” (Matei 5, 25). “Numai iubirea poate cunoaște iubirea” . Creștinismul însăși în esența sa este iubire.

Credincioșii, urmând îndemnul preotului de a- și mărturisi credința, cântă cu toții “Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”. Apare afirmat aici temeiul credinței noastre – Treimea. Dumnezeu creștinilor este un Dumnezeu în trei Persoane unite într-o singură Ființă. Și mereu va reveni în Liturghie această afirmare a Treimii.

Preotul în Altar în chip tainic mărturisește iubirea sa față de Hristos: “Iubi-te-voi Doamne, virtutea mea, Domnul este mântuirea mea și scăparea mea și Izbăvitorul meu”, urmată de sărutarea păcii între sfințiții slujitori: “Hristos în mijlocul nostru! Este și va fi! Totdeauna acum și pururea… ”. Dumnezeul nostru este printre noi, căci prin kenoză s-a micșorat coborându-se prin Întrupare la nivel uman, însă nu despărțit de Dumnezeire, rămânând și prin Întrupare împreună cu Aceasta.

Înaintea mărturisirii Crezului preotul rostește îndemnul: “Ușile, ușile, cu înțelepciune să luăm aminte!”. Îndemnul acesta de a fi cu luare aminte la uși e pus de Sfinții Părinți ai Bisericii în corelație cu ușile Împărăției lui Dumnezeu: “gândiți-vă la ușile ce se vor închide celor ce vor fi scoși prin judecata din urmă de la fericirea viețuirii cu Hristos… Cuvintele acestea continuă să pregătească, deci, pe credincioși pentru perspectiva eshatologică”. Mărturisirea Crezului reprezintă “o mărturie a convingerilor Bisericii stabilite în formule dogmatice, menite a fi declarate sau a fi afirmate oarecum demonstrativ”. Mărturisirea credinței este necesară pentru aducerea jertfei întrucât la jertfă nu se pot face părtași decât cei ce se află în unitatea credinței, după principiul unității Sfintei Treimi.

Preotul începe marea anaforauă liturgică sau săvârșirea jertfei euharisitice, rostind cuvintele: “Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace să o aducem!”. Iar credincioșii răspund: “Mila păcii, jertfa laudei!”. Nicolae Cabasila zice privitor la îndemnul acesta al preotului: “Să stăruim cu tărie în credința pe care am mărturisit – o și să nu ne lăsăm ademeniți de vorbăria ereticilor. Să stăm cu frică, pentru că e mare primejdia pentru cei ce lasă să le pătrundă în suflet vreo îndoială despre această credință”. Poporul aduce lui Dumnezeu “milă, pace, jertfă de laudă. ” Ei mărturisesc astfel că ceea ce este în căderea lor să aducă în acest moment pe Sfânta Jertfă este mila de aproapele și pacea cu el sau, cu un cuvânt, “îmblânzirea inimilor”, “care sunt toate roade ale iubirii și se poate chiar zice forme ale ei”.

Apoi preotul îi binecuvintează pe credincioși: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți”. Aceasta este binecuvântarea treimică, întâlnită atât de des la Sfântul Apostol Pavel. Se remarcă originea ei biblică și apostolică: “Toată Liturghia e plină de Treime”.

Nu întâmplător anaforaua euharistică începe cu binecuvântarea Treimică, căci “Euharistia este izvorul veșnic viu și de viață făcător al cunoașterii de către Biserică a Preasfintei Treimi, nu o cunoaștere abstractă, după cum, vai, rămâne pentru atât de mulți credincioși, ci cunoașterea ca o recunoaștere permanentă, ca o întâlnire, ca o trăire, și de aceea, ca o părtășie a Vieții Veșnice”.

Apoi preotul zice credincioșilor: “Sus să avem inimile”. Euharistia se săvârșește în cer, de aceea creștinii pe pământ fiind, săvârșesc lucrarea cerului în cer. “Tocmai de aceea noi putem avea inimile noastre sus….căci la acest sus este cerul din noi înșine… în care ne-am întors după izgonirea chinuitoare” .

Îndemnul acesta este în același timp o somație: “Să ne temem ca noi să nu rămânem pe pământ.” – după expresia Sfântului Ioan Gură de Aur (Ibidem).

Anafaoraua continuă printr-un nou îndemn: “Să mulțumim Domnului.” Iar poporul, încredințat de trebuința de a aduce mulțumire lui Dumnezeu cântă într-un glas: “Cu vrednicie și cu dreptate este a ne închina: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Treimii celei de o ființă și nedespărțite”. “Euharistia este aducerea darurilor de mulțumire, rugă și laudă, este forma și conținutul noii vieți pe care Dumnezeu ne-o dă în Hristos, drept împăcare” . De acum “mântuirea este împlinită. După întunericul păcatului… omul aduce din nou lui Dumnezeu mulțumire curată, fără păcat, liberă și desăvârșită. Omul s-a întors la locul pe care i l-a pregătit Dumnezeu când a creat lumea” .

Începe rostirea marii rugăciuni euharistice, care în structura ei este unitară, chiar dacă conținutul ei a fost scindat din motive practice în trei părți:

Rugăciunea teologică

Trisaghionul serafimic

Rugăciunea hristologică

Anaforaua, în general, “are la baza ei o adâncă meditație asupra Ființei lui Dumnezeu, asupra atotputerniciei și bunătății Sale” .

În prima parte a ei, rugăciunea teologică mărturisește îndreptățirea de a aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru că El este “Dumnezeu negrăit și necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind și Același fiind, Tu și Unul Născut Fiul Tău și Duhul Tău cel Sfânt” în Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. Toate acestea reprezintă atribute ale lui Dumnezeu exprimând: nemărginirea, aseitatea și neschimbabilitatea Sa precum și unitatea persoanelor în Treime. Rugăciunea aceasta este mult mai extinsă în conținut în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, aducând noi elemente în stabilirea atributelor firii Dumnezeiești: “Tu ești Cel ce ne-ai dăruit nouă cunoștința adevărului Tău… Stăpâne a tuturor, Doamne al cerului și al pământului și a toată făptura cea văzută și cea nevăzută, Cel ce șezi pe scaunul măririi și privești adâncurile, Cela ce ești fără de început, nevăzut, neajuns, nedescris, neschimbat, tatăl Domnului nostru Iisus Hristos… Mântuitorul nostru, Care este icoana bunătății Tale, pecete întocmai închipuită, Care Te arată întru Sine pe Tine Tată – Cuvânt fiind, Dumnezeu Adevărat, Înțelepciune mai înainte de veci, viață, sfințire, putere, lumina cea adevărată, de către care Sfântul Duh a fost arătat – Duhul Adevărului, darul Învierii, arvuna moștenirii ce va să fie, începătura veșnicilor bunătăți. Puterea cea făcătoare de viață, izvorul sfințeniei, de care toată făptura cea cuvântătoare și înțelegătoare întărită fiind, Ție slujește și Ție pururea își înalță cântarea de slăvire, că toate împreună slujesc Ție. Că pe Tine Te laudă Îngerii, Arhanghelii, Scaunele, Domniile, Începătoriile, Stăpâniile, Puterile și Heruvimii cei cu ochi mulți; Ție îți stau împrejur Serafimii cei cu câte șase aripi, care cu două își acoperă fețele, cu două picioarele, iar cu două zburând, strigă unul către altul, cu neîncetate graiuri, cu laude fără tăcere .

În conținutul ei, rugăciunea teologică, în cele două variante ale sale, este prin excelență teocentrică, lauda fiindu-i adresată lui Dumnezeu “Unica și prima realitate… existența veșnică și creatorul transcendent al cosmosului” . Deși teocentrică în conținut, rugăciunea aceasta expune însă “atributele privitoare la toate Persoanele Dumnezeiești. În fond, în ambele Liturghii avem o Euharistie trinitară”.

Rugăciunea, exprimă la începutul ei o cunoaștere a lui Dumnezeu, însă în mod apofatic, prin negație, “cugetarea noastră dorește să se înalțe la o existență pe care nu o mai poate înțelege. Ea e obligată lăuntric să cugete existența realității mai presus de înțelegerea ei… Dumnezeu e apofatic sau negrăit, dar nu întuneric, ci sânul a toată lumina, deci a toată conștiința… El intră în legătură cu noi prin Fiul Său… iar prin Duhul Său ni se face simțit și ne luminează lăuntric, ne sfințește… și ne umple de viață și de simțirea Fiului față de Tatăl. E cu atât mai mare, cu cât se coboară mai mult, și cu cât coboară mai mult, cu atât ne este mai greu de înțeles, deși avem o experiență de viață făcătoare a prezenței Lui”. Iar noi, copleșiți de această măreție a Dumnezeirii și de toate cele făcute pentru noi, mulțumim: “pentru toate care le știm și pe care nu le știm; pentru binefacerile Tale cele arătate și cele nearătate, ce ni s-au făcut nouă.” . “Indiciul cunoașterii lui Dumnezeu cunoașterea – comuniune – este mulțumirea… Cunoașterea lui Dumnezeu, transformă viața noastră în mulțumire, iar mulțumirea transformă veșnicia în viață veșnică”; mulțumirea devine apoi “recunoașterea lumii ca lume a lui Dumnezeu… și în sfârșit mulțumirea fiind împlinirea cunoașterii… omul cunoaște ca libertate dependența sa de Dumnezeu, obiectiv incontestabil și absolut ontologic” .

Rugăciunea teologică face apoi aducere aminte despre creația noastră prin lucrarea directă a lui Dumnezeu Care “ne-a făcut părtași Existenței, adică ne-a făcut părtași nu numai la ceea ce este de la El, dar și părtași la ceea ce este întrepătruns de prezența Lui, de lumina, de înțelepciunea, de iubirea Lui”.

Apare apoi reliefată căderea în păcat și Răscumpărarea prin Jertfa Mântuitorului: “Și căzând noi, iarăși ne-ai ridicat”. Hristos ne-a răscumpărat obiectiv. Noi ne însușim această mântuire în mod subiectiv, tocmai prin mulțumirea ce o aducem lui Dumnezeu. Dacă în Rai, omul era nemulțumit de ceea ce era, dorind să fie “ca Dumnezeu”, acum el mulțumește, întru smerenie, pentru ce era, dorind “să fie ca Dumnezeu”, acum el mulțumește întru smerenie pentru toate, și vrea să-și împroprieze răscumpărarea adusă de Hristos. Împărtășania ce se apropie e chezășie a faptului că omul e pe drumul realizării Împărăției Cerești.

Trisaghionul serafimic este un imn al Liturghiei cerești:“Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de Slava Lui. Osana întru cei de sus; bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului”. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că “în Vechiul Testament, acest imn nu a fost cântat decât în cer. Acum el este atât al nostru, cât și al serafimilor, deoarece Hristos a înlăturat zidul care despărțea cele două lumi”. Asemeni îngerilor care “intonând această cântare se înalță zburând, adică se ridică tot mai sus în cunoașterea, în contemplarea uimită a lui Dumnezeu și entuziasmul lor fierbinte” spre această înălțare tind și credincioșii. Imnul acesta ceresc se prelungește și în Biserică, căci Euharistia are în ea o deschidere eshatologică și universală, ”iar puterea transfiguratoare a lui Hristos vine din jertfa Lui” .

Rugăciunea hristologică are o deosebită bogăție și profunzime. Întâi este prezentată pregătirea Răscumpărării neamului omenesc: “căci nu Te-ai întors până în sfârșit de la făptura Ta, pe care-ai făcut-o Bunule, nici nu ai uitat făptura mâinilor Tale, ci ai cercetat-o în multe chipuri pentru îndurările milei Tale”. Vremurile profetice, apar și ele amintite: “prooroci ai trimis… vorbitu-ne-ai nouă prin prooroci, slujitorii Tăi, mai înainte vestindu-ne mântuirea ce va să fie; Lege ne-ai dat spre ajutor; îngeri ai pus păzitori”. Apoi despre plinirea vremii: “iar când a venit plinirea vremii, ne-ai grăit nouă prin Însuși Fiul Tău, prin Care și veacurile Le-ai făcut. Care – fiind strălucirea slavei Tale și chipul ipostasului Tău… nu știrbire a socotit a fi întocmai cu Tine Dumnezeu-Tatăl, ci Dumnezeu fiind mai înainte de veci pe pământ S-a arătat și cu oamenii a petrecut și întrupându-se din Sfânta Fecioară, S-a micșorat pe Sine, chip de rob luând și făcându-se cu trupul asemenea nouă ca să ne facă pe noi asemenea cu icoana măririi Lui . Căci de vreme ce prin om a intrat păcatul în lume și prin om moartea, a binevoit Unul născut Fiul Tău… născându-se… din Sfânta Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioară Maria și supunându-se Legii să osândească păcatul în trupul Său, pentru ca cei morți în Adam să învieze în Însuși Hristosul Tău și viețuind El în lumea aceasta dându-ne porunci de mântuire și scoțându-ne pe noi din rătăcirea idolilor, ne-a adus la cunoașterea Ta, a adevăratului Dumnezeu și Tată, agonisindu-ne pe noi Sieși popor ales, preoție împărătească, neam sfânt. Și curățindu-ne prin apă și sfințindu-ne cu Sfântul Duh, S-a dat pe Sine în schimb morții întru care eram ținuți, fiind vânduți sub păcat . Aici se face referire la Taina Sfântului Botez și la Taina Mirungerii, accentuându-se valoarea deosebită a Botezului ca moarte și înviere a noastră în Hristos. Și pogorându-Se prin Cruce, în iad, ca să plinească toate ale Sale, a nimicit durerile morții. Și înviind a treia zi și cale făcând oricărui trup la învierea cea din morți… S-a făcut începătură celor adormiți, Întâi Născut din morți… și suindu-se la ceruri, a șezut de-a dreapta slavei Tale întru înălțime. Care iarăși va să vină că să răsplătească fiecăruia după faptele sale.

În finalul rugăciunii sunt redate îndemnurile Mântuitorului de a săvârși Euharistia, întru amintirea și comemorarea Patimii Sale (comemorare ce trebuie privită și înțeleasă în sens epifanic, iar nu ca o simplă aducere aminte).

Rugăciunea aceasta prezintă o valoare deosebită, atât pentru frumusețea ei, cât și pentru bogăția teologică a conținutului. E rezumată în ea întreaga învățătură a Bisericii și orice tâlcuire o socotim de prisos, pentru că se tâlcuiește prin ea însăși.

Anamneza însemnează aducere aminte de cuvintele rostite de Mântuitorul Hristos la Cina cea de Taină: “Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu… ” și “Beți dintru Acesta toți. Acesta este Sângele Meu…”. Dar “întreaga Euharistie este… aducerea aminte de Hristos, este taina și trăirea prezenței Lui” și această aducere aminte“este tocmai realitatea Împărăției. Noi putem să ne aducem aminte de această Împărăție, adică să o recunoaștem ca o realitate prezentă în mijlocul nostru pentru că… la Cina cea de Taină, Hristos a arătat-o și a încredințat-o… aceasta este identificarea dintre ceea ce se săvârșește astăzi și ceea ce s-a săvârșit atunci… Astăzi noi suntem adunați în aceeași Împărăție, la aceeași Cină pe care atunci… a săvârșit-o Hristos” .

În jurul Cinei celei de Taină ca realitate văzută a Împărăției lui Dumnezeu se concentrează două Taine: taina păcatului și taina biruinței. Taina păcatului e legată de numele lui Iuda, care refuză Împărăția, prin sărutare vicleană. De aceea ieșirea lui de la Cină e echivalentă cu ieșirea din Rai a primilor oameni. Apare astfel conturată o nouă realitate, de data aceasta negativă, iadul. Iuda gustă la Cină vinovat “că a vândut sânge nevinovat”, după cum primii oameni gustă vinovați din pomul oprit pentru că vroiau să fie “ca Dumnezeu”. Și tot legată de Cina cea de Taină apare taina biruinței. De la Cină Hristos nu mai poate merge decât la jertfă. Cina ca imagine a Împărăției ne plasează între două realități: Raiul și iadul. Însă cel angajat, cel hotărât să facă asemenea lui Hristos biruiește tentația lumii și iadul, făcându-și viața rai, anticipare a Împărăției. În sensul acesta Împărăția lui Dumnezeu, se trăiește de aici de pe pământ și a și venit deja în mijlocul nostru. După rostirea acestor cuvinte ale Cinei celei de taină, preotul zice, aducând Stăpânului tuturor însăși jertfa Bisericii: “Ale Tale, dintru ale Tale, Ție-ți aducem de toate și pentru toate”. Mărturisim prin aceste cuvinte că “darurile oferite lui Dumnezeu de om sunt din cele oferite mai înainte de Dumnezeu omului. De toate înseamnă că în pâine și în vin… sunt concentrate și înălțate toate darurile lui Dumnezeu către om și ale omului către Dumnezeu… ne pregătim în felul acesta, prin dăruirea tuturor celor ce le avem pentru primirea în noi a lui Hristos, Care e totul… ” .

Sensul acestor cuvintelor “Pe Tine Te lăudăm… Ție îți mulțumim… și ne rugăm Ție…” este acela că “lauda și mulțumirea nu însoțesc numai dăruirea de către comunitate a tuturor celor ce i s-au dat de către Dumnezeu, ci se extinde și în întâmpinarea și în însoțirea prefacerii lor în darul suprem al Trupului și Sângelui lui Hristos”.

Epicleza euharistică este chemarea Duhului Sfânt Care transformă tot ce se săvârșește în ea, transformând fiecare lucrare sfântă a ei în ceea ce ea ne arată și ne descoperă… Euharistia se săvârșește de la început și până la sfârșit asupra pâinii și a vinului. Pâinea și vinul sunt hrana pe care Dumnezeu a creat-o dintru început ca viață”. Scopul Euharistiei nu este prefacerea pâinii și a vinului, ci a ne face părtași cu Hristos, Care a devenit hrana noastră, viața noastră, descoperirea Bisericii ca fiind trupul Lui Hristos, “Euharistia… este o taină care nu poate fi descoperită și explicată în categoriile lumii acesteia, a timpului, a esenței, a cauzalității, etc. Ea se descoperă credinței”. În Euharistie întreaga lucrare epicletică este a lui Hristos și a Duhului Sfânt: ”Hristos este aici prezent și lucrează… Slujba preotului este să deschidă gura; totul se lucrează de către Dumnezeu”. Pe de altă parte, epicleza și invocarea Duhului Sfânt nu este numai o lucrare a preotului, ci a întregii comunități. Momentul epiclezei este în același timp, momentul realizării jertfei, căci “Hristos – retrăind prin duhul iubirii Sale față de noi jertfa Sa pentru noi, Și-o face prezentă la cererea ce i-o adresăm prin Duhul prin care cerem și Căruia ne deschidem, sub chipul pâinii și vinului pe care I le oferim” – pentru a asimila darurile noastre cu jertfa Lui, sau pentru a le uni.

Apoi, preotul îngenunchind în fața Prestolului, se roagă tainic: “ca să fie celor ce se vor împărtăși, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea Împărăției Cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată, sau spre osândă”.

Dipticele cuprinde o serie de rugăciuni ce ne prezintă Biserica în desfășurarea ei eshatologică. Prima rugăciune zice: “încă aducem Ție această slujbă duhovnicească pentru cei adormiți întru credință: strămoși, părinți, patriarhi, prooroci, apostoli, propovăduitori, evangheliști, mucenici, mărturisitori, pustnici și pentru tot sufletul care s-a săvârșit întru credință.”, adică “aducerea darurilor se face din iubirea pentru sfinți. Deoarece îi iubim peste măsură de mult, noi socotim bunurile lor ca ale noastre și ne bucurăm împreună cu ei de fericirea lor… bucurându-ne astfel pentru bunătățile ce le-a dat lor Domnul, mulțumim Dătătorului și-i aducem daruri, în semn de recunoștință”.

Apoi are loc slăvirea Născătoarei de Dumnezeu: “Mai ales pentru Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, Mărita, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea și Pururea Fecioara Maria”, iar credincioșii răspund prin imnul axion: “Cuvine-se cu adevărat… ”. În tipul acestui imn, preotul continuă rugăciunea dipticelui: “pentru Sfântul Ioan Proorocul, Înaintemergătorul și Botezătorul…, pentru sfinții, măriții și întru tot lăudații Apostoli… și pentru toți sfinții tăi, cu ale căror rugăciuni cercetează -ne pe noi Dumnezeule, și pomenește pe toți cei adormiți întru nădejdea învierii vieții celei de veci, și-i odihnește pe dânșii unde strălucește lumina feței Tale… pomenește Doamne și toată episcopia ortodocșilor, celor ce drept învață cuvântul adevărului Tău, toată preoția, cea întru Hristos diaconime și tot clerul bisericesc. Încă aducem Ție această slujbă cuvântătoare pentru lume, pentru sfânta soborniceasca și apostolească Biserică, pentru cei ce petrec în curăție și întru viață cinstită…” Apoi preotul zice cu glas: “Întâi pomenește Doamne pe Prea Sfințitul Episcopul nostru (N) pe care-l dăruiește sfintelor Tale Biserici…drept învățând cuvântul adevărului Tău.” Și continuă rugăciunea: “Adu-Ți aminte Doamne de orașul acesta în care viețuim, de toate orașele și satele, și de cei ce cu credință viețuiesc într-însele. Adu-Ți aminte, Doamne, de cei ce călătoresc pe ape, pe uscat și prin aer, de cei bolnavi, de cei ce pătimesc, de cei robiți și de mântuirea lor… de cei ce aduc daruri și fac bine în sfintele Tale biserici, și-și aduc aminte de cei săraci; și trimite peste noi toți milele Tale. Și ne dă nouă cu o gură și cu o inimă a slăvii și a cânta preacinstitul și de mare cuviință numele Tău ”. Rugăciunea aceasta a dipticelui, “duce în chip impresionant de viu, în planul luminos al conștiinței, toate părțile componente ale comunității bisericești, în dimensiunile universalității ei crono-spațiale” . În rugăciunea dipticelui, sunt pomeniți în primul rând cei ce fac parte din clerul bisericesc, întrucât “fără slujirea acestora nu s-ar putea ține Biserica și nu s- ar putea exercita lucrarea mântuitoare a lui Hristos… Biserica… există prin jertfa lui Hristos, care este înnoită mereu datorită existenței preoților și episcopilor” (Ibidem., p. 314-315).

Preotul, binecuvântându-i pe credincioși zice ecteniile următoare Prefacerii: “și să fie milele Marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu voi cu toți”. Se dorește celor prezenți mila Celui ce a arătat prin prefacerea pâinii și vinuluică e la dispoziția lor, ca să se unească cu ei și să-i aducă prin aceasta la învierea la care se află El cu trupul Său. ”Hristos – Dumnezeu e Mare – cu nimic mai mic decât Dumnezeu, deși e întrupat și jertfit”

Ectenia următoare este una eclesiologică, cerând cele ce sunt de trebuință pentru toți membrii Bisericii. Ea reprezintă de fapt reluarea ecteniei cererilor în prima ei parte. Rugăciunea tainică a preotului din timpul acestei ectenii, este una cutremurătoare: “Înaintea Ta punem toată viața noastră și nădejdea… și cerem, și ne rugăm…: învrednicește-ne pe noi să ne împărtășim cu cuget curat, cu cereștile și înfricoșătoarele Tale Taine ale acestei sfinte și duhovnicești mese, spre iertarea greșelilor…”.

Finalul ecteniei pune accentul pe elementele care ne asigură întărirea unității sufletești, în care trebuie să se prezinte în curând comunitatea la împărtășirea cu Sfintele Taine. “Unirea credinței și împărtășirea Sfântului Duh cerând, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră Lui Hristos Dumnezeu să o dăm “,adică ”unificarea în cugete nu se poate opera prin nimic altceva mai mult ca prin profesarea aceleiași drepte credințe și prin împărtășirea de același Duh al lui Hristos, prin care am devenit membrii ai Bisericii Lui și deci frați între ei, nutrindu- și și întărindu-și viața duhovnicească prin harurile ce li se împărtășesc prin Sfintele Taine” .

Înaintea rostirii Rugăciunii Domnești, preotul spune: “Și ne învrednicește pe noi Stăpâne cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a te chema pe Tine Dumnezeul Cel ceresc Tatăl și a zice”, iar credincioșii cântă rugăciunea domnească: “Tatăl nostru ” care nu-i a noastră, ci e dată nouă de Însuși Fiul: “simțindu- L pe Dumnezeu ca Tată, dorim Împărăția Lui ca pe o Împărăție a libertății adevărate, ca pe o Împărăție în care nu suntem supuși și robi, ci fii și împreună stăpânitori cu Fiul Său. Cerând să vie la noi Împărăția Lui, arătăm că iubim iubirea. De aceea odată cu numirea Lui ca Tată al nostru, cerem și iertarea păcatelor noastre și ferirea de alte păcate, ca să se realizeze între El și noi și între noi înșine Împărăția Iubirii. Sunt moduri de biruire a egoismului nostru și de sporire în iubirea care trebuie să domnească în Împărăția Tatălui cresc. Cerem apoi “pâinea cea spre ființă”. Prin cererea aceasta ne pregătim în Sfânta Liturghie pentru împărtășirea iminentă de Hristos . Ecfonisul preotului “că a Ta este Împărăția și puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh… ” exprimă “nu numai veșnicia acestei Împărății, a Sfintei Treimi și a comuniunii ei, ci și că, deși e o Împărăție în care Dumnezeu ne va fi Tată și frate și vom avea același duh cu e El, e totuși o Împărăție a slavei și că ea nu se întemeiază prin noi”.

Preotul le împărtășește apoi credincioșilor pacea, îndemnându-i “capetele voastre Domnului să le plecați”. Astfel, după ce credincioșii l-au invocat pe Dumnezeu în rugăciunea “Tatăl nostru”, preotul îi îndeamnă să-L recunoască acum și ca Stăpân și să-și îndeplinească față de El datoria de robi plecându-și capetele în fața Lui, mărturisindu-și astfel supunerea . Apoi este atrasă luarea aminte a credincioșilor: “Să luăm aminte. Sfintele Sfinților!” Înțelegem aici “nu numai pe cei desăvârșiți în virtute…; – căci – nimic nu-i împiedică pe aceștia să se sfințească și ei prin împărtășirea cu Sfintele Taine și să devină sfinți… credincioșii se numesc sfinți din pricina Sfântului (Iisus) la care ei participă și din al Cărui Trup și Sânge se împărtășesc”. Comunitatea răspunde întru smerenie “Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu – Tatăl. Amin”, recunoscând prin aceasta că “nu e alt sfânt între noi oamenii decât Iisus Hristos”.

Preotul sfarmă apoi Sfântul Agneț zicând: “Se sfarmă și se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfarmă și nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea și niciodată nu se sfârșește, ci pe cei ce se împărtășesc îi sfințește”. Din Trupul acesta a lui Hristos se vor împărtăși credincioșii. Cu toate că e împărțit “Trupul Mielului mâncat sub chipul unei părticele din el, rămâne totodată în Sine întreg. Hristos își păstrează Trupul Său unit cu cele ale noastre, totodată distinct de ale noastre, deși toți L-am mâncat, L-am făcut interior trupurilor noastre, L-am făcut al nostru”.

Apoi Sfântul Trup este pus în Potir, zicându-se “Plinirea Potirului credinței Sfântului Duh”. Aceasta unire între trup și Sânge e o unire comunicată. Iisus reprezintă prin excelență ipostasul comunicator. El ține și trupul și Sângele în unitate, dar neconfundate. Apoi este turnată căldura în Sfântul Potir: “Căldura credinței, plină de Duhul Sfânt. Amin”. “Cei ce se împărtășesc

ca sfinți… curățiți de păcate, aduc cu ei căldura credinței. Dar căldura aceasta a credinței nu o au fără lucrarea Sfântului Duh în ei”

Are apoi loc punerea în potir a miridelor pentru sfinți, pentru cei vii și pentru cei morți. La punerea părticelelor NI și KA din Sfântul Trup, preotul rostește “Învierea lui Hristos… ”, arătând prin aceasta că cei ce urmează a se împărtăși se împărtășesc cu Trupul Înviat al lui Hristos. La punerea miridei pentru Născătoarea de Dumnezeu se zice Axionul Învierii: “Luminează-te, luminează-te noule Ierusalime… ” subliniind aceeași forță a lui Hristos Cel Înviat ce se află cu Trupul în Sfântul Potir. Iar când pune miridele pentru cele 9 cete de sfinți, preotul zice: “O Paștile cele mari și preasfințite Hristoase! O Înțelepciunea și Cuvântul lui Dumnezeu și Puterea: Dă-ne nouă, să ne împărtășim cu Tine mai cu adevărat în ziua cea neînserată a Împărăției Tale”. Din aceste cuvinte se degajă aceeași bucurie pascală, precum și nădejdea de a fi cu Hristos mai cu adevărat în Împărăția Sa, în deplină comuniune.

Chemarea credincioșilor la împărtășire se face de către preot: “Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați”. “Cei ce voiesc să se împărtășească trebuie să se apropie cu credință tare, că ele sunt izvoare de viață veșnică pentru cei ce se vor împărtăși dintr-însele”. Prin împărtășania “pe care o primim cu credință, cu nădejde și cu dragoste recunoaștem că suntem în unitate cu Hristos, cu viața Lui, cu Împărăția Lui…” .

Prin împărtășanie “Biserica se împlinește pe sine în toată plinătatea ei ca Taină a Împărăției, ca realitate a trupului nou și a vieții noi”.

Rugăciunea de mijlocire a Euharistiei este una “cosmică… eclesiologică… eshatologică… ce descoperă lumea, Biserica, Împărăția – întreaga creație; întreaga mântuire este a lui Dumnezeu” .

Preotul, binecuvântându-i pe credincioși cu potirul, glăsuiește: “Mântuiește Dumnezeule poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta”. Iar poporul exclamă: “Văzut-am lumina cea adevărată; primit-am duhul cel ceresc; aflat-am credința cea adevărată, nedespărțitei Treimi închinându-ne că aceasta ne-a mântuit pe noi”. Este slăvirea izvorâtă din sufletul acelora ce au pregustat din Împărăție. Preotul, în taină, zice: “Înalță-Te peste ceruri Dumnezeule și peste tot pământul slava Ta.” Cuvintele acestea fac referire la Înălțarea Mântuitorului la cer: “Ai coborât prefăcând pâinea și vinul în Trupul și Sângele Fiului Cel Întrupat, pentru a Te dărui sub chipul lor celor ce au voit. Acum Te înalți iarăși, înălțând cu Tine și pe cei ce s-au unit cu Tine, umplându-i de slava Ta, care se întinde spre tot pământul” .

Preotul îi binecuvintează din nou pe credincioși, de data aceasta cu Discul și Potirul laolaltă, iar poporul exclamă “Să se umple gurile noastre de lauda Ta Doamne, ca să lăudă slava Ta; că ne-ai învrednicit pe noi a ne împărtăși cu sfintele, dumnezeieștile, nemuritoarele, și de viață făcătoarele Tale Taine; întărește -ne pe noi întru sfințenia Ta, toată ziua să ne învățăm dreptatea Ta, aliluia…”. Cerem lui Hristos să ne întărească, pentru a putea păstra cu vrednicie darul primit: “Tainele primite de noi sunt așa de mari, că a ședea după ele cu nepăsare, a nu ne sili să viețuim întru dreptate, ar însemna să nu avem nici un folos din ele, să disprețuim primirea lor”. Preotul mulțumește, în numele comunității, Domnului pentru primirea Sfintelor Taine cerând să petreacă ziua “fără de păcate, în pace”, dăruindu-și întreaga viață lui Hristos Dumnezeu. Apoi preotul strânge Sfântul Antimis pe Sfânta Masă, făcând peste el semnul crucii cu Evanghelia: “Că Tu ești sfințirea noastră și Ție mărire înălțăm: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”. Cu semnul Crucii făcut cu Evanghelia peste Antimis s-a început Sfânta Liturghie și tot așa se sfârșește. În Evanghelie e cuvântul a tot cuprinzător și puterea mântuirii lui Hristos, Care îi duce pe cei ce cred până la Împărăția veșnică.

Preotul iese acum din Sfântul Altar pe solee în mijlocul credincioșilor. El “se desface oarecum din acea împreună – petrecere cu Dumnezeu și parcă se coboară, puțin câte puțin, în mijlocul oamenilor, din înălțimea (la care se suise)”. “Împărtășania a fost capătul drumului, sfârșitul timpului, acum suntem din nou la început și lucrurile care ni s-au părut imposibile ni se dezvăluie acum ca posibile”.

Preotul îi îndeamnă pe credincioși “Cu pace să ieșim” iar ei răspund “Întru numele Domnului.” Îndemnul acesta reprezintă de fapt trimiterea Bisericii în lume, la propovăduire și misiune, la săvârșirea “liturghiei fratelui”. Avem datoria cu toții “ca mărturisitori ai acestei lumini primite prin Cuminecare și ai Duhului… să mergem înainte și să începem misiunea fără de sfârșit a Bisericii” (Ibidem). Creștinul “hrănit și adăpat de la izvor… este el însuși ca un potir umplut de prezența dumnezeiască și dăruit tuturor oamenilor. Sfânta Liturghie are continuarea sa într-o liturghie “extramundos”, pe care fiecare credincios să o săvârșească în calitate de preot al existenței sale, iar mărturia sa existențială se înalță ca o dovadă că Liturghia a fost primită în mod real”.

Partea finală a Liturghiei mai cuprinde rugăciunea Amvonului, imnul “Fie numele Domnului binecuvântat de acum și până în veac” și Otpustul. Rugăciunea Amvonului “recapitulează în rezumat principalele cereri ce s-au făcut mai înainte în toate rugăciunile Liturghiei”. După binecuvântarea numelui lui Dumnezeu, preotul mai rostește în taină în Sfântul Altar o rugăciune: “Plinirea Legii și a proorocilor Tu însuți fiind, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ai primit toată rânduiala părintească, umple de bucurie și de veselie inimile noastre”. Apoi preotul binecuvintează poporul: “Binecuvântarea Domnului peste voi cu al său har și cu a sa iubire de oameni, totdeauna… ”.

Otpustul este ultimul act al Sfintei Liturghii în care se cere de la Hristos Dumnezeu, prin mijlocirile Sfintei Fecioare și ale tuturor sfinților, mântuirea sufletelor noastre.

CAPITOLUL IV

ÎMPĂRTĂȘIREA DE HRISTOS CEL EUHARISTIC

Pregătire pentru împărtășanie

”Cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului”(1 Cor. 11:29).

Împărtășanie e taina iubirii și a unirii cu Dumnezeu. Viața dumnezeiască în om, începută în Sf. Botez culminează în Sf. Cuminecătură, când se unește suflet cu Suflet, trup cu Trup și sânge cu Sânge. În toată viața noastră de pe pământ, cea mai Sfântă sărbătoare a sufletului este împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. Atunci sunt Paștile sufletelor, când se unesc cu Hristos – Dumnezeu.

Prin porunca a patra bisericească, Sfânta Biserică ne obligă să ne spovedim și să ne împărtășim de patru ori in fiecare an cele patru posturi mari, care sunt postul Paștilor, al Apostolilor, al Născătoarei și al Nașterii Domnului), sau cel puțin o dată pe an, în Postul Paștilor. Aceasta este legea, porunca, pravila bisericească, de la care nu trebuie să se abată niciun creștin. Dar la fiecare Sf. Liturghie suntem chemați să ne apropiem de Sf. Potir cu pocăință, cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste. Împărtășirea zilnică în Biserica Ortodoxă nu a devenit regulă oficial recomandată, pentru că cere pregătire, spovedanie și eventual, canon de pocăință.

Sf. Ioan Gură de Aur spune că nici Ziua de Paști, nici Postul Mare, nici Boboteaza nu este timpul de împărtășire, ci sinceritatea și curățenia sufletului: „Ești sincer, ești curat la suflet? Apropie-te! Nu ești sincer, nu ești curat la suflet, nu te apropia niciodată. de Sfintele Taine… Nu ești vrednic de împărtășire? Atunci nu ești vrednic nici să stai în biserică la rugăciune". Regula împărtășirii este deci și rămâne aceasta: cât mai des, de patru ori sau cel puțin odată pe an, în fiecare lună sau în fiecare duminică, dar cât mai bine pregătiți, prin spovedanie. Roadele împărtășirii nu se judecă după numărul împărtășirilor ci după curățenia sufletelor. Încă la Cina cea dintâi, nu toți ucenicii au fost pregătiți și curați, ca să se poată împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului. De aceea le zice Mântuitorul: ”Voi sunteți curați dar nu toți, că știa pe cel ce avea să-L vândă” (In. 1 3:1 0- 11). Sf. Pavel arată cât de mare este răspunderea și osânda acelora care, ca și Iuda, se împărtășesc cu nevrednicie: ”Oricine va mânca Pâinea aceasta și va bea Paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi, de Trupul și Sângele Domnului. Să se cerceteze deci omul pe sine și așa să mănânce din Pâine și să bea din Pahar. Pentru că cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului” (1 Cor. 11:27-29).

De la Sf. Împărtășire se opresc:

cei nebotezați;

cei întinați cu fapte rele, nedrepte, adică nevrednicii (curvarii, preacurvarii, malahiții, stricătorii, ucigașii, lacomii, răpitorii, mândri, nelegiuiții);

îndrăciții;

catehumenii (cei ce sunt în pocăință)

cei ce nu și-au dăruit toată viața lor lui Hristos Dumnezeu

Cerințele unei bune împărtășiri pentru creștinii ortodocși sunt:

Dorința de sfințenie prin împărtășire: Să ai dorința vie de a te împărtăși aievea cu

Domnul și de a te sfinți prin Sf. Cuminecătură. După cum Mântuitorul a așteptat mistuit de dor ca să mănânce Paștile cu învățăceii Lui: ”Cu mult dor am dorit să mănânc aceste Paști împreună cu voi…” (Lc. 22:15), tot așa creștinul cel bun așteaptă încălzit și mistuit de dorința Sfântă să se sfințească, să se împărtășească și să se unească cu Domnul, în Sf. Cuminecătură. Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, de sfințenie… (Mt. 5:6).

Pocăința, spovedirea și dezlegarea păcatelor urmată de hotărârea vie și tare că te vei

îndrepta și vei spori în virtuți și fapte bune. Nu te poți apropia de Sf. Potir, fără să-ți cercetezi și despovărezi mai întâi conștiința de păcatele grele. Am văzut cum trebuie să se facă o spovedanie bună. Fără mărturisire, căință și dezlegare, nu putem fi pregătiți „cu vrednicie" pentru Sf. împărtășire. ”Cel ce își ascunde păcatele, nu propășește, iar cel ce le mărturisește și se lasă de ele, va fi miluit” (Pilde 28:13; vezi și Ps. 31:1-6; Ioil 2:12, 14; 1 In. 1:8-10).

Iertarea și împăcarea cu aproapele este o cerință de căpetenie atât pentru spovedanie,

cât și pentru împărtășire. Nu poți veni cu daruri în fața Sf. Altar și nu te poți apropia cu vrednicie de Sf. Potir, fără să fii iertat și împăcat cu toți oamenii. Mai mult: ”dacă îți aduci darul tău la altar și acolo îți aduci aminte că fratele tău sau pârâșul tău are ceva asupra ta, lasă acolo darul, în fața altarului și mergi mai întâi și te împacă cu fratele tău sau cu pârâșul tău, apoi venind adu darul tău” (Mt. 5:23-25). ”Că de veți ierta și Dumnezeu iartă; iar de nu veți ierta nici Dumnezeu nu poate să vă ierte”(Mt. 6:14-15). ”Soarele să nu apună peste mânia voastră” (Efes. 4.26). Sf. Ioan Gură de Aur întreabă „Ai dușman? Nu te apropia. Vrei să te apropii? Împacă-te și apoi vino și atinge Sfânta Jertfă… Unde e ură și dușmănie, acolo nu poate fi praznic sau sărbătoare" Așa se pedepsesc, după legile dumnezeiești, vrăjmașii — prin iertare. ”Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac…” (Lc. 23:34), ”dacă veți ierta oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre” (Mt. 6:14).

Postirea (înfrânarea de la mâncare, de la băutură și de la poftele trupului) câteva zile

înainte de împărtășire și ajunarea în ziua Împărtășirii, până la primirea Sfintelor Taine, au darul de a curăți sufletul și trupul, de a liniști gândurile și poftele, de a smeri și slăbi patimile și ispitele 7° (Mt. 4:1-2; 6:16-18). Pâinea lui Dumnezeu se cuvine primită într-un trup curat, înfrânat, spălat și primenit. De aceea, la postirea și curățirea trupului se adaugă îndată primenirea hainelor, îmbrăcarea lui în haine curate, de sărbătoare.

Citirea rugăciunilor pentru Sf. Împărtășire, cu evlavie și cu smerenie. În orice carte

de rugăciuni se află un număr mai mare sau mai mic de rugăciuni care se citesc unele înainte de împărtășire, altele după Cuminecare. La acele rugăciuni e bine și suntem datori să adăugăm: Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, Paraclisul sau Acatistul Maicii Domnului, care se află fie în cartea de rugăciuni, fie în cărticele aparte sau în ceaslov. Ceea ce este îmbăierea trupului și primenirea hainelor pentru corp, aceea este citirea cu evlavie și smerenie a rugăciunilor de împărtășire pentru suflet: spală și îmbracă sufletul în haină de sărbătoare, și în același timp depărtează de la el gândurile și duhurile cele rele (Mc. 9:29; Lc. 2:37);

Participarea la Sf. Liturghie, de la început și până la sfârșit. Este știut că Împărtăși –

rea se face la Sf. Liturghie. Numai bolnavii și neputincioșii (infirmii) se cuminecă acasă sau afară de Sf. Liturghie. Niciodată nu este cuviincios lucru pentru un creștin a sta acasă când se slujește Sf. Liturghie, sau a merge târziu și a pleca devreme din Biserică. Dar mai ales în ziua Împărtășirii. Atunci se cere ascultată Sf. Liturghie cu cea mai adâncă
smerenie, evlavie și bucurie, că vii, creștine, la masa Mielului, la nunta Fiului de Împărat, la Cina cea de Taină…

Apropierea și împărtășirea cu credință, cu dragoste și cutremurare, așa după cu este

și chemarea din ușile Sf. Altar: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați"…, ca să vă cuminecați. Apropierea și împărtășirea cu credință înseamnă a primi Sf. Împărtășanie cu credința în prefacere, că pâinea și vinul din Sf. Potir sunt cu adevărat Trupul și Sângele Domnului. Să-ți închipui, creștine, că în Sf. Cuminecătură se află și vezi cu adevărat pe însuși Mântuitorul Hristos de față pe Sf. Altar, cu Trupul și Sângele Său cel viu dumnezeiesc și îndumnezeitor; că iei Masa (Cina) împreună cu El. Apropierea și împărtășirea cu dragoste înseamnă a primi Sf. Cuminecătură cu toată căldura iubirii, cu mulțumire, cu bucurie, din toată inima, încredințați că prin Trupul și Sângele Domnului ne facem părtași la toate darurile, bunurile și binecuvântările lui Dumnezeu. Sf. Potir este inima de aur a Bisericii, inima în care se cuprinde cea mai Sfântă iubire: iubirea lui Dumnezeu de care nu ne putem apropia decât cu cea mai curată iubire a inimii noastre. Iar apropierea și împărtășirea cu cutremurare, înseamnă cuminecarea cu frica lui Dumnezeu, cu smerenie, cu mâinile încrucișate pe piept, socotind că nu suntem vrednici să primim un har atât de mare… Cum nu ne vom cutremura de o taină atât de mare și negrăită, când avem în față Însuși focul Dumnezeirii, dar nu în nor, în tunete și trăsnete cum 1-a văzut Moise pe Muntele Sinai, ci întrupat, sub chipul pâinii și al vinului?

Așa se face pregătirea cu vrednicie pentru Sfânta împărtășanie. Pregătirea pentru Sf. împărtășanie este pregătirea pentru viața cea dumnezeiască și veșnică, pentru întâlnirea cu Dumnezeu: prin post și prin rugăciune, prin pocăință și ajunare. Ca să nu ne împărtășim cu nevrednicie, spre osândă, ne întrebăm din vreme: Cu ce picioare mă apropii eu de Sf. Taine? Cu ce mâini mă apropii eu de Sf. Taine. Cu ce ochi privesc eu cerul? Cu ce buze mă rog eu lui Dumnezeu? Cu ce inimă primesc eu Sf. Cuminecătură?… Și pregătindu-ne să nu încetăm să suspinăm și să zici mereu: Doamne, iartă-mă… Doamne, miluiește-mă… Doamne, învrednicește-mă prin împărtășirea cu Sfintele Tale Taine, să ajung de-a dreapta măririi Tale, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale și ale tuturor Sfinților Tăi.

Taina Euharistiei

Taina Euharistiei ne încredințează că vom învia cu trupul la judecata viitoare, trăind în veci, cum iarăși zice Mântuitorul: ,,Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci" (Ioan 6, 50-51). Sfinții Părinți afirmă același lucru destul de lămurit. ,,Euharistia este leacul nemuririi și doctorie ca să nu murim, ci să trăim neîncetat în Hristos”, spune Sfântul Ignatie, iar Sfântul Chiril al Alexandriei glăsuiește: ,,Precum apa, dacă se pune la foc, începe să se încălzească și să clocotească, împărtășindu-se de puterea focului, tot astfel și trupurile noastre, care din fire sunt trândave, dacă primesc Sfânta Euharistie cu vrednicie, se împărtășesc din firea trupului viu al Mântuitorului și nu vor rămâne în stricăciune, ci vor învia, precum a zis Domnul Hristos: Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu, are viața de veci și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”. O altă lucrare înfăptuită de Hristos în noi este aceea că ne întărește în ispite, ferindu-ne de păcate, căci vrăjmașul sufletului nu îndrăznește să facă vreun rău aceluia în care vede că petrece Hristos.

Sfânta Euharistie își arată lucrarea mântuitoare numai în sufletele celor care o primesc cu vrednicie, adică în cei pregătiți sufletește și trupește pentru primirea ei. În cei ce n-o primesc cu pregătirea cuvenită, nu numai că nu are aceste efecte, ci dimpotrivă, le pricinuiește mustrare din partea propriului cuget și osândă de la Dumnezeu, după cuvântul sfântului Apostol Pavel: ,,Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de trupul și de sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului” (I Corinteni 11, 27-29).

Împărtășania înseamnă câștigarea Împărăției lui Dumnezeu de aici, cu alte cuvinte este vorba de îndumnezeirea prin har, care se face încă din această viață.  Preotul slujitor, atunci când ne apropiem de potir, rostește: „se împărtășește robul, roaba lui Dumnezeu (N) spre iertarea păcatelor și viața de veci”. Pe lângă arvuna vieții veșnice, Sfânta Euharistie are ca efect  vindecarea trupului și a sufletului, înlăturarea gândurilor și obiceiurilor urâte, a nălucirilor de noapte și a duhurilor rele și întunecoase, după spusele Sfântului Ioan Gură de Aur. Tot el adaugă: „Euharistia deschide drum darurilor harului, ale dragostei și ale vieții veșnice, prin harul euharistic învredniciți fiind de Hristos de a fi iubiți”. Așadar, prin Sfânta Împărtășanie ne întărim nu doar spiritual, ci și fizic – lucrare atât de necesară pentru întinerirea Bisericii înseși, pentru restaurarea frumuseții celei dintâi a omului robit de păcat. Urâțenia desfigurează chipul lui Dumnezeu din om. „Doctoria” Euharistiei redă progresiv omului frumusețea și strălucirea de odinioară, vrednicia și puterea de la început.

Euharistia curăță de păcate, întărește în virtute, pregătindu-ne către viața de veci, cum zice Domnul: ,,Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică".În această privință, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Hristos a dat trupul Său tuturor spre mâncare, ca, hrănindu-ne cu el, să lepădam trupul cel dintâi, mort, și să ne facem vrednici de viața veșnică”. ,,Primim trupul lui Hristos –zice Sfântul Ambrozie– ca să ne facem părtași vieții de veci”. Ne împărtășim cu Trupul si Sângele lui Hristos, deoarece comuniunea cu Dumnezeu ne poate vindeca, ne poate mântui, ne poate uni cu El si ne poate oferi viața de veci. Pentru ca Dumnezeu ne respecta pe deplin libertatea, efectele acestei Sfinte Taine nu se vor impune asupra noastră, ci vor fi proporționale cu receptivitatea noastră, adică cu credința noastră, cu dispoziția noastră duhovniceasca si cu gradul nostru de curăție si de virtute pe care l-am atins prin împlinirea poruncilor Domnului, pe scurt, cu deschiderea noastră fata de harul pe care Dumnezeu ni-l oferă din partea Lui, în mod deplin.

Felurile Împărtășirii de Hristos

Ne putem împărtăși cu adevărat în cinci feluri, în Biserica lui Hristos.

Prima împărtășire și cea mai importantă este cea cu Trupul și Sângele Domnului.

A doua cale de împărtășire, după Marele Vasile, este împărtășirea duhovnicească pe calea rugăciunii celei gânditoare a inimii. Putem merge în biserică și, chiar dacă suntem opriți de preot, să ne împărtășim pe câțiva ani, ne poem împărtăși de o mie de ori pe zi și mai mult, pe altă cale, pe calea rugăciunii. Dacă mergem în biserică și zicem rugăciunea „Doamne Iisuse“, cu toată inima, de câte ori suspinam după numele lui Iisus, de atâtea ori ne împărtășim, ca și cel ce a luat cu lingurița Sfintele Taine. Aceasta este împărtășirea pe calea rugăciunii celei gânditoare a inimii, cu care omul poate reuși să se împărtășească de multe ori pe zi, nu numai o dată.

Al treilea fel de împărtășire este pe calea lucrării poruncilor lui Hristos. Mântuitorul a spus să postim, ne-a arătat cum să postim; a zis să ne rugăm; a spus să primim pe cel străin, să adăpăm pe cel însetat, să hrănim pe cel flămând, să cercetăm pe cei închiși și să-i iertăm pe cei ce ne greșesc. Când facem aceste porunci, ne împărtășim pe calea poruncilor lui Hristos. Acesta este al treilea fel de împărtășanie. Și cu aceasta ne putem împărtăși de multe ori pe zi, de câte ori am lucrat poruncile lui Hristos. Dumnezeiescul Maxim, în Filocalie spune: „Hristos stă ascuns în poruncile Sale. Cine face o poruncă, Îl primește pe Hristos“. Clar, nu numai Fiul, ci și Tatăl vine. Și unde-i Tatăl și Fiul, pe toată Sfânta Treime o primește acela care lucrează poruncile lui Dumnezeu.

A patra împărtășire este prin auz, când merg la biserică și ascult cu evlavie Sfânta Liturghie. Dacă ascult cu evlavie cuvântul Domnului, de câte ori am luat un înțeles duhovnicesc prin auz, de atâtea ori m-am împărtășit cu Hristos. Aceasta este împărtășirea prin urechi, la patrulea fel de împărtășire. Și Apostolul spune clar: „Credința vine prin auz“. Nu Îl primesc cu lingurița pe Hristos dar Îl primesc prin urechi, când ascult cu evlavie Sfânta Liturghie, cântările și predica preotului. Și mă împărtășesc de mii de ori pe zi, că poate, dacă nu m-am pregătit bine, spre osândă aș primi Sfânta Împărtășanie. Iar dacă stau cu credință, ca vameșul, în biserică, și ascult cu evlavie slujba, mă împărtășesc prin urechi. Împărtășirea prin Cuvânt e indicată chiar de Mântuitorul: „Cine ascultă Cuvântul Meu și crede în Cel Care M-a trimis, are viață veșnică” (Ioan 5,24).

Al cincilea fel de împărtășire este pe calea miridelor, a părticelelor ce se scot pentru noi, la Sfânta Liturghie. De aceea, nu putem pune la Sfânta Liturghie pe cei bețivi, pe sectari, pe cei ce se sinucid. Pentru că acea părticică ce se scoate reprezintă fața acelui suflet. Aceste părticele se sfințesc la Sfânta Epicleză, prin invocarea Duhului Sfânt și, la sfârșitul slujbei, după ce s-a pus în potir partea lui Iisus, se zic cuvintele: „Plinirea potirului credinței Duhului Sfânt“, apoi se pun și părticele ce se scot pentru credincioși. În sfântul potir este Trupul și Sângele lui Hristos viu.

Roadele Sfintei Împărtășanii

Sfânta Împărtășanie este de mare folos omului, dacă se împărtășește cu adevărat cu credință, cu pregătire și dezlegarea duhovnicului. Cel ce se apropie cu nevrednicie, osândă își ia, că este foc care arde pe cei nevrednici, se spune în rugăciunile dinainte de împărtășire.

Împărtășirea cu Preacuratele, cu Trupul și Sângele Domnului este cea mai înfricoșată, cea mai bună și cea mai sfântă taină, că zice Mântuitorul: „Cine mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, întru mine petrece și Eu întru dânsul“.

1. Iertarea păcatelor însoțită de sfințirea sufletelor e cea dintâi binefacere a Sfintei Împărtășanii, cel dintâi rod binecuvântat, pe care îl anunță însuși Mântuitorul: ”Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu… Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. 26:26- 28). Pentru dreptate, ne adresăm judecătorilor; pentru vindecare, doctorilor; pentru leacuri farmaciilor; pentru iertare, Bisericii lui Hristos și slujitorilor ei. Nu este altă adresă, altă lecuire, altă putere și alt mijloc mai bun de curățire și sfințire a sufletelor decât Sf. Cuminecătură. După cum mărturisirea și dezlegarea este calea cea mai sigură și mai scurtă și mai dreaptă spre iertarea păcatelor, tot așa ”Sfânta Împărtășanie este calea cea mai scurtă, mai sigură și mai dreaptă spre spălarea și sfințirea sufletelor noastre; e focul și lumina care curăță toată întinarea și petele sufletului”. În Sfânta Cuminecare cu Trupul și Sângele Domnului primim iertarea sigură a tuturor păcatelor (1 In. 1:7), răscumpărarea și viața veșnică (In. 6: 48-58; Evr. 9:12; 1 Petru 1:19) și deci mântuirea (Rom. 5:9). Cine sunt cei mântuiți? Sunt cei împărtășiți cu Hristos. Aceștia au siguranța mântuirii și chezășia împăcări cu Dumnezeu. Aceștia sunt cei îmbrăcați în haine albe, cei ce și-au spălat veșmintele sufetului în Sângele Mielului de care ne vorbește cartea Apocalipsei (7:9; 12:11).

2. Înnoirea firii și schimbarea vieți sunt alte roade și binefaceri ale Sfintei Împărtășanii. După amăgiri și rătăciri mari, după revoluții sângeroase și războaie cotropitore și devastatoare, Sfânta Împărtășanie cât mai deasă (frecventă) a copiilor și femeilor, aduce cu sine renașterea morală și restaurarea religioasă, a omului și prin om a societății; aduce cu sine pacea și iertarea, Împăcarea și mântuirea, ispășirea și îndreptarea. Sf. Cuminecătură înnoiește ființa, separă firea și schimbă viața noastră; ne îndreptează și ne întărește, ne face părtași la roadele morții și Învierii Domnului și prin aceasta dă un curs nou și drept vieții noastre. Sf. Cuminecătură ne scapă de firea cea stricăcioasă și dezbinată, din pricina cărnii și a păcatului; o vindecă întocmai cum doctorul vindecă trupul când vrea să se strice din pricina bolilor. Un trup vindecat este un trup reparat, înnoit, întors din nesănătate în sănătate; ”un suflet cuminecat este un suflet înnoit, întinerit, întors din nesănătate în sănătate și din moarte la viață”. După cum sângele jertfelor din Vechiul Testament, stropind pe cei spurcați, îi sfințea spre curățirea trupurilor, cu atât mai mult ”Sângele lui Hristos ne Curăță cugetul de faptele cele moarte, ca să putem sluji Dumnezeului celui viu”(Evr. 9:3-14).

3. Unirea și înrudirea cu Hristos – Dumnezeu – alt rod și altă binefacere a Sfintei Împărtășanii. Prin Sf. Cuminecătură creștinul devine mlădița vie din buciumul viței și mădular viu din trupul tainic al Bisericii lui Hristos. ”Cine mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, rămâne în Mine și Eu în El” (In. 6:56); ”rămâne cu lumina Mea, cu Slava Mea, cu Dumnezeirea Mea. Eu în Tatăl și Tatăl în Mine. Eu în ei și ei în Mine” (In 17:21-26). Prin Sf. Cuminecătură creștinul se împărtășește din jertfa mântuitoare și se unește cu Hristos Domnul. Prin Sf. Împărtășanie Iisus Hristos Își plămădește Trupul Său în noi și Își răspândește Sângele Său în noi; ne Face una cu EL, cu Capul Bisericii. Unirea aceasta, este deplină, întreagă, cu Trupul și cu Sângele Său, cu Dumnezeirea Sa, unire deodată fizică și morală, spirituală și reală, faptică. Împărtășindu-ne cu Hristos — cu Trupul și Sângele Lui – ne Împărtășim cu firea și cu ființa Lui, devenim părtași al Dumnezeirii. În Sf. Cuminecătură sufletul Mântuitorului se unește cu sufletul nostru; formăm duhovnicește împreună cu El un suflet și o inimă, un luminos și dulce rai. Prin împărtășire mintea și memoria Lui, atât de sfinte și de disciplinate se unesc cu mintea și cu memoria noastră pentru a disciplina și îndrepta spre Dumnezeu; inteligența, priceperea Lui, soarele sufletului luminează credința noastră și ne deșteaptă să înțelegem adevărurile Evangheliei, care până aici ni se păreau contrare pornirilor (instinctelor) noastre; voința Lui tare, constantă, generoasă, corectează slăbiciunile noastre, nestatornicia și egoismul nostru; inima Lui, arzătoare de iubire pentru Dumnezeu și pentru suflete încălzește inima noastră atât de rece față de Dumnezeu și față de fapturi; gândurile, ideile, judecățile Lui, înlocuiesc treptat gândurile, ideile și judecățile noastre greșite; dorințele Lui pentru slava lui Dumnezeu și mântuirea oamenilor, schimbă încet dorințele noastre îndreptate numai spre slava noastră și a lumii. încetul cu încetul, prin Sf. Cuminecătură, omul cel vechi moare din gândurile, cuvintele și faptele noastre și e înlocuit de omul cel nou, care poate spune: ”Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2:20).

Prin Sf Împărtășanie ne unim și ne înrudim cu Hristos Domnul și noi unii cu alții, cum se numește și se înrudește aluatul cu făina prin dospire – cum se unesc și se înrudesc grăunțele de grâu în pâine și boabele de struguri în vin. Multe fire de grâu formează pâinea; multe boabe de struguri formează vinul. Prin Sf. Împărtășanie Lui, familia copiilor lui Dumnezeu și rudeniile Lui, ca părinții cu copiii și mirele cu mireasa prin Sfânta Cununie. Prin Sf. Cuminecătură se face înrudirea cu Hristos, se desăvârșește unirea deplină între om și Dumnezeu: ”O pâine este, un trup suntem noi cei mulți, căci toți ne împărtășim dintr-o pâine” (1 Cor. 10:17). Prin Sf. Cuminecătură, Iisus Hristos pătrunde în noi, în trupul și în sufletul nostru. Prin Sfânta Cuminecătură purtăm în noi, în trupul și în sufletul nostru, în măduva, în mintea și în conștiința noastră, pe Hristos Dumnezeu si Duhul Său cel Sfânt. Prin Sf. Cuminecătură ajungem toți creștinii, căci prin toți trece același curent de viață dumnezeiască, fiii iubiți, moștenitorii lui Dumnezeu și ai împărăției Sale: ”Așa că nu mai ești rob, ci fiu; iar de ești fiu, ești și moștenitor prin harul lui Dumnezeu” (Gal. 4:7).

4. Înduhovnicirea și desăvârșirea sunt alte roade și binefaceri ale Sfintei Împărtășanii. Sf. Cuminecătură este mijloc de îndreptare, de nepătimire și dobândire a virtuților sfinte; e putere de la Dumnezeu care curățește și îndulcește sufletul – și prin aceasta îl luminează, îl îmbunătățește și desăvârșește. Dintre Sfintele Taine unele nasc în viața duhovnicească (Botezul, Mirungerea, Pocăința), altele nutresc, întăresc și desăvârșesc sufletele și viața duhovnicească (Preoția și împărtășania). Sf. Cuminecătură ne hrănește, ne crește și ne unește cu Dumnezeu. E culmea vieții duhovnicești și a desăvârșirii. Dincolo de ea «nu se mai poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva»83. Sf. Cuminecătură ne dăruiește adevărata trăire în Hristos, în Duh, în Dumnezeu, face din noi, oamenii, mădularele lui Hristos, bisericile Duhului Sfânt, casele lui Dumnezeu. Viața creștină este gândirea, simțirea și trăirea omului creștin în Duhul lui Hristos. Prin Sf. Cuminecătură se înduhovnicesc și desăvârșesc puterile sufletului; prin ea se nasc în noi, se întăresc și rodesc în noi gândurile bune, vorbele bune și faptele bune și în același timp se spală și se înlătură cele rele. in Sf. Cuminecătură cunoaștem «cel mai înalt grad de bunătate dumnezeiască»84 și cel mai înalt pisc de înduhovnicire și desăvârșire omenească;

5. Nemurirea și îndumnezeirea sunt alte roade și mari binefaceri ale Sfintei împărtășanii. Sf. Cuminecătură e germenul învierii, sămânța nemuririi, puterea care supune trupul sufletului și sufletul lui Dumnezeu. Despre cei împărtășiți cu credință se spune: ”Eu îi voi învia pe ei. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (In. 6:54). Prin Sf. Cuminecătură ne asigurăm și dobândim nemurirea și îndumnezeirea. Hristos nu mai moare (Rom. 6:9); e viu în vecii vecilor (Apoc. 1:18). Mădularele Sale de asemenea nu vor vedea moartea în veac (In. 8:52; Evr. 2:9). Și care au murit vor învia, pentru Duhul lui Hristos cu care s-au împărtășit și a rămas în ele: ”Voi nu sunteți în trup, ci în duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi… Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morți va face vii și trupurile voastre cele muritoare pentru Duhul Lui care locuiește în voi” (Rom. 8, 9:11). Îndumnezeirea încununează nemurirea omului. Prin Sf. Împărtășanie se împlinește făgăduința de a ne învrednici să ne facem părtași ai firii dumnezeiești, de care amintește Sf. Petru (2:1-4). Îndumnezeirea, cel din urmă și cel mai mare har pe care îl poate primi omul. Sf. Cuminecătură e hrana nemuririi și a vieții divine, puterea Sfântă care face din creștini o adunare de dumnezei în jurul lui Dumnezeu.

6. Între roadele și binefacerile Sfintei Împărtășanii se numără liniștirea conștiinței și mângâierile în suferințe și bucuria în fața morții. Nimic nu liniștește o conștiință îndurerată și tulburată, ca o mărturisire sinceră, urmată de Sf. Împărtășanie. Oamenii neliniștiți de mustrările conștiinței, tineri care se sting în floarea vieții, bolnavi care zac pe patul de suferință, suflete chinuite care nu se pot împăca cu gândul morții apropiate sau așteaptă moartea cutremurate de groază. – prin Sf. Împărtășanii se liniștesc, se mângâie și se împacă; Sf. Împărtășanie le trezește în suflete credința, speranța și iubirea lui Dumnezeu; le înviorează puterile sufletești, le înseninează privirile și în chipul acesta le dezbracă și le schimbă, ca și niște haine rele și murdare și le îmbracă în haine noi aducătoare de mângâiere, împăcare, mântuire și de bucurie în fața morții.

7. Sf. Împărtășanie răscumpără sufletele vândute satanei și robite morții. Răscumpărarea sufletelor osândite nu o poate face decât Dumnezeu prin jertfa Fiului Său, adusă pentru lumea întreagă, pentru vii și pentru morți (Lc. 1:37; Mt. 12:32; Rut 2:20; 1 Samuil 2:6; Ps. 48:17; Rom. 14:8-9; 1 Tim. 2:6; 1 In. 2:2; Apoc. 1:18). Liturghiile care se slujesc pentru cei bolnavi, pentru cei din închisori, pentru vii și pentru morți, acest scop îl au: răscumpărarea și mântuirea sufletelor păcătoase prin Jertfa Mântuitorului. Atâtea comori dumnezeiești poți dobândi, suflete, prin Sf. Împărtășanie, fără să te coste nimic: iertarea păcatelor însoțită de sfințirea sufletului, înnoirea firii și schimbarea vieții, unirea și înrudirea cu Hristos Dumnezeu și cu semenii, înduhovnicirea, desăvârșirea, nemurirea și îndumnezeirea, liniștirea conștiinței și mângâierea în suferință și în fața morții, răscumpărarea sufletelor osândite. Hainele trupului se fac cu bani și banii cu munca. Haina de sărbătoare și de nuntă a sufletului, haina cu care ne înfățișăm înaintea judecății lui Dumnezeu, nu ne costă nimic. Mijloacele prin care ne mântuim și desăvârșim sufletul și-l îmbrăcăm în haina de sărbătoare (Mt. 22:1-14), nu ne costă nimic: nici credința, nici iubirea, nici rugăciunea, nici bunătatea, nici pocăința (întoarcerea păcătoșilor la Dumnezeu), nici spovedania și nici împărtășania. Nu ne costă. nimic. Numai vrere ni se cere, dorință de mântuire, strădanii pe care le pot face tot omul, virtuți și fapte care îmbogățesc și înfrumusețează, mântuiesc și desăvârșesc și pe săraci și pe bogați, și pe învățați și pe neînvățați. Numai acei oameni se tem de moarte care nu se gătesc de nuntă: cei cu țarinile, cu negustoriile, cu soțiile și cu uciderile. La nuntă toți răspund cu bucurie, toți petrec în fericire. Prin Sf. Împărtășanie, Dumnezeu ne cheamă la sine, la nuntă. Împărăția lui Dumnezeu e nuntă, e pace și dreptate și bucurie în Duhul Sfânt, e întâlnire și trăire cu Dumnezeu. Întâlnirea voinței omului cu lucrarea tainică a harului dumnezeiesc primit în Sf. Taine este cu greu de pătruns. Roadele lui se culeg uneori îndată, alteori mai târziu. ”Gustați și vedeți că bun este Domnul” (Ps. 33:8), gustați și încredințați-vă prin împărtășire că. Sf. Cuminecătură spală și sfințește sufletele, înnoiește firea și schimbă viața, ne unește și înrudește cu Hristos Dumnezeu, ne înduhovnicește și desăvârșește, ne dăruiește și ne asigură. nemurirea și îndumnezeirea, ne liniștește conștiința și ne mângâie în suferințe și pe patul morții, ne răscumpără din osânda păcatului și a morții. După cum cireșele fragile, caisele și toate fructele sunt supuse stricăciunii, dar prin zaharisire se păstrează ani de zile, tot așa și sufletele noastre, supuse păcatului și morții, îndulcite și îmbunătățite prin Sf. Împărtășanie, își asigură viața și fericirea veșnică în comuniune de iubire Sfântă cu Dumnezeu. De aceea pentru curățirea sufletului, luminarea minții și sfințirea trupului, ba chiar pentru alungarea patimilor și a demonilor sau pentru unirea, pentru legătura dumnezeiască și împreunarea cea mai presus de fire cu Dumnezeu, nimic nu conlucrează și nu ne ajută, așa cum ne ajută Sf. Împărtășanie.

CAPITOLUL V

CONCLUZII

Sf. Liturghie este istoria mântuirii neamului omenesc prin Iisus Hristos, înfățișată sub formă de slujbă religioasă, de cult dumnezeiesc. Ea are trei părți bine deosebite.

Partea întâi, pregătitoare, este proscomidia.

Partea a doua, didactică-învățătoare, este Liturghia chemaților sau catehumenilor

Partea a treia, tainică, sacramentală, mistică, sfințitoare și mântuitoare, Cina de Taină de întâlnire și de împărtășire cu Dumnezeu prin Iisus Hristos Domnul nostru, e Liturghia credincioșilor.

Partea întâia își are temeiul cuvintele Mântuitorului adresate apostolilor: ”Duceți-vă și pregătiți Paștile!…” (Lc. 22:8). Paștile pe care le-a sărbătorit Domnul Iisus Hristos cu ucenicii Săi sunt Cina cea de Taină, cea dintâi Liturghie, împărtășirea cu Trupul și Sângele Său (Mt. 26: 17-30; Lc. 22:7-20).

Partea a doua își are temeiul în cuvintele adresate iarăși Apostolilor: ”Mergeți și învățați toate neamurile, povățuindu-le să păzească toate câte v-am poruncit” (Mt. 28:19-20).

Partea a treia își are temeiul de asemenea în porunca Mântuitorului adresată Apostolilor: ”Luați, mâncați… Beți dintru acesta toți… Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea”(Lc. 22:19; 1 Cor. 11:?)

Sf. Liturghie cuprinde și oglindește în fața ochilor noștri întreagă, viață prescurtată, învățătura, lucrarea și biruința Mântuitorului. Ea ne dă prilejul să vedem, să învățăm, să trăim și să primim tot ce a făcut Iisus Hristos pentru mântuirea noastră. La proscomidie, Sf. Liturghie închipuiește pe Iisus Prunc, născut în ieslea din Vifleem. După binecuvântarea de început și după ectenia cea mare, când se cântă. antifoanele, Sf. Liturghie ne cheamă să ne dăm seama: Cine este acest Prunc; ne învață. că Acesta este Mesia cel prorocit, în care s-au împlinit toate profețiile Vechiului Testament. La Ieșirea cu Evanghelia, Sf. Liturghie ne învață că Mesia Hristos S-a arătat în lume, ca să împlinească lucrarea de mântuire a oamenilor. Prin cântarea troparelor și a condacelor, Sf. Liturghie ne învață că Iisus Hristos este ascultat, urmat și preamărit de sfinții Săi. Prin cântarea „Sfinte Dumnezeule…" ca și prin toate Ecfonisele (încheierile ecteniilor) Sf. Liturghie ne învață. că Iisus Hristos este față, persoană din Sfânta Treime, pe care El ne-a descoperit-o. Prin citirea Apostolului și a Evangheliei, Sf. Liturghie ne spune ce a predicat Hristos Mântuitorul, ne face cunoscută învățătura religiei creștine; la cântarea Heruvicului, Sf. Liturghie ne amintește de intrarea lui Iisus în Ierusalim, de venirea și intrarea Lui în sufletele noastre. Prin chemarea: „Să ne iubim unii pe alții…" și prin mărturisirea Crezului, Sf. Liturghie ne cere mărturisirea iubirii, credinței și speranței creștine. Prin cântările după mărturisirea Crezului, Sf. Liturghie ne învață că Iisus Hristos nu numai vine la noi, dar se și dăruiește ca jertfă, și de aceea suntem datori să-I mulțumim și să-I cântăm Osana: Dă-ne, Doamne, mântuire. La cântarea „Pe Tine Te lăudăm", Sf. Liturghie ne aduce aminte că Iisus Hristos a sărbătorit Cina cea de Taină, iar acum săvârșește Sfânta Prefacere a Darurilor în Trupul și Sângele Său — clipa cea mai Sfântă din toată Liturghia. În rugăciunile și în cântările ce urmează după prefacere, Sf. Liturghie ne învață că Cel ce Se jertfește este Mijlocitorul nostru, care împreună cu toți sfinții, primește cererile și rugăciunile noastre, din care cea mai desăvârșită este Tatăl nostru. Mai departe, Sf. Liturghie ne arată că Iisus Mântuitorul ni se dăruiește, cu Trupul și Sângele Său, în Sf. Cuminecătură, spunându-ne în grai de taină că înălțarea Sf. Miel închipuiește înălțarea Domnului pe cruce, sfărâmarea Lui închipuiește moartea pe cruce, împărtășirea cu El închipuiește învierea Lui și a sufletelor noastre la o nouă viață duhovnicească, iar arătarea Darurilor și ducerea lor la proscomidie închipuiește, ultima Lui arătare înaintea învățăceilor și înălțarea la Cer, de unde trimite Apostolilor făgăduința Duhului Sfânt. Prin cântările „Văzut-am Lumina" și „să se umple gurile noastre", Sf. Liturghie, după ce ne-a Împărtășit cu Hristos Domnul, ne umple fața trupului și inima sufletului de lumină și de bucurie Sfântă. În chipul acesta, Sf. Liturghie ne Înfățișează taina răscumpărării, viața prescurtată, învățătura și Jertfa Mântuitorului, darurile Lui aduse oamenilor ca să-și poată mântui sufletele, însenina fața și ferici viața. Urmărirea atentă cu gândul și cu inima a Sf. Liturghii, de la proscomidie și până la „Fie numele Domnului", în toate momentele și în toate înțelesurile lor istorice, dogmatice (de credință) și tainice (mistice), ne lămurește ce este și cum se înfăptuiește viața cu Hristos, viața în Duhul Sfânt, viața cu Dumnezeu, viața creștină în toată frumusețea, sfințenia și deplinătatea ei.

Întâi de toate să ne însemnăm bine în minte și în conștiință că Sf. Liturghie nu trebuie numai auzită și înțeleasă, sau numai privită ca un teatru, ci mai ales trăită. De exemplu, la ieșirea cu Evanghelia și cu Sfintele Daruri, la chemarea: „Cu frică. de Dumnezeu…" și la toate binecuvântările, se cuvine să ne plecăm capetele, nu să stăm înțepeniți ca niște bușteni nesimțiți. Când se citește Evanghelia, când se face ieșirea cu Sfintele Daruri și mai ales la Prefacere trebuie să îngenunchem, ca în fața Mântuitorului, în semn de smerenie și de adorare. Apoi să urmărim toată desfășurarea Sfintei Liturghii cu inima la Mântuitorul, la viața, la învățătura și jertfa Lui, cu gândul că ne aflăm în fața lui Dumnezeu și a îngerilor, și că ochii lor ne văd pe toți și buni și răi. Când privim ieșirea cu Evanghelia, ne gândim la arătarea în lume a Mântuitorului și la începutul lucrării Lui de mântuire a sufletelor. Când ascultăm citirea Apostolului și a Evangheliei, ne închipuim că ascultăm pe însuși Mântuitorul predicând Evanghelia și pe Apostoli predicând pe Hristos. Când auzim cântarea Heruvicului, ne pregătim să primim și noi pe „Împăratul tuturor" — cu cea mai Sfântă cântare (căci aceasta Însemnează. cuvintele „întreit Sfântă cântare"). Când mărturisim Crezul, înnoim credința în Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, în Sfânta Biserică, în Sfintele Taine, în învierea trupurilor, în judecata sufletelor și în viața cea veșnică. Apoi, când ni se cere „să stăm cu frică,… Sfânta Jertfă. cu pace să o aducem" ne reculegem și ne mărim atenția, cerem de la Dumnezeu milă și pace și-i aducem jertfa de laudă.

Când auzim chemarea: Sus inimile! — mulțumim Domnului și-I cântăm imnul serafimilor și al copiilor de la intrarea în Ierusalim (Mt. 21:15-16). Când ascultăm cuvintele: ”Luați, mâncați… Beți dintru acesta toți…” ne gândim la Cina cea de Taină, cea dintâi Liturghie – întemeiată, poruncită și săvârșită. de Mântuitorul ca cea mai aleasă slujbă de preamărire a lui Dumnezeu, de mântuire și îndumnezeire a omului. Sf. Liturghie este întemeiată, poruncită și săvârșită. de Iisus Hristos, când a sărbătorit Cina cea de Taină, la care a cuvântat (In. 13-16), S-a rugat (In. 17), a cântat (Mc. 14:26) și S-a împărtășit cu Apostolii, așa cum facem și noi astăzi, din porunca Lui (Lc. 22:19; 1 Cor. 11:25-26). Când rostește preotul cuvintele: „Ale Tale, dintru ale Tale…" ne plecăm cu evlavie genunchii, pentru ca să ne rugăm cu smerenie: „Pe Tine Te lăudăm…" în timp ce preotul împlinește „porunca mântuitoare — aducerea jertfei — iar Duhul Sfânt săvârșește dumnezeiasca prefacere… Când ascultăm chemarea: „Cu frică de Dumnezeu,…" ne apropiem de Sf. Potir, ne împărtășim, mulțumim și lăudăm pe Dumnezeu Care prin învierea și înălțarea trupului Fiului Său ne-a dat și nouă putința îndumnezeirii, ne-a deschis și nouă cale la ceruri.

Cu astfel de gânduri, însoțite de credință, de evlavie, răbdare, iubire, smerenie și înfiorare, urmărim noi, creștinii dreptmăritori, desfășurarea Sfintei Liturghii, că numai cine o urmărește cu astfel de gânduri și simțiri pioase are folos deplin și mulțumire deplină din ascultarea ei. E dureros din cale afară să vezi la Sf. Liturghie oameni plictisiți, absenți, adormiți și netrebnici, ca niște săraci care pleacă flămânzi de la masa cea mai bogată. În Sf. Liturghie Iisus Hristos se întrupează din nou, se naște iarăși pentru noi. „Cuvântul trup S-a făcut" (In. 1:14). Este o înnoire a nașterii, a vieții, a patimilor, a morții, a învierii Lui, în Trupul și în Sângele Lui, în chip tainic. A întârzia și mai ales a pleca de la Sf. Liturghie, înainte de împărtășire, mulțumire și binecuvântare, înseamnă a părăsi pe Hristos și îngerii; înseamnă a face ca Iuda la Cină: când toți s-au Împărtășit și erau la masă, el singur a ieșit afară, în noapte. Iisus vine, în Sf. Liturghie, pe Sf. Altar, unde vedem, în oglindă, nașterea, lucrarea, jertfa și înălțarea Lui. În Vifleem s-a umilit până la chipul robului, în altar se smerește până la chipul pâinii. La nunta din Cana a făcut apa în vin; aici face vinul în Sângele Său. În Sf. Liturghie Iisus Hristos își trăiește din nou prescurtată, viața Lui de om, viața de smerenie și de ascultare până la cruce (Filip. 2:8). Pe Golgota sângele s-a vărsat fizic; pe altar se varsă tainic, același sânge al stropirii (Evr. 12:24) Sânge Sfânt care ne spală și ne curăță sufletele de orice păcate (1 In. 1:9). Toți să vină la pocăință, spune Sf. Petru (2 Cor. 5:19). Toți să vină la Sf. Liturghie, ca la cea mai mare sărbătoare, la cea mai minunată lucrare a Duhului Sfânt, la masa Domnului plină de daruri și de bucurii duhovnicești, care sporesc în noi frumusețea și slava dumnezeiască.

Bibliografie

*** Cărți de cult: Ceaslov, Octoih, Catavasier, Psaltire, Penticostar, Mine

*** Liturghier, Ed. IBMBOR, București, 2000

*** Tipic bisericesc, Ed. IBMBOR, București, 1976

***Molitvelnic, Ed. IBMBOR, București, 2000.

Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împărăției, trad. de Pr. Boris Răduleanu, București, Ed. Anastasia, s.a.

Arhimandritul Vasilios, Intrarea în Împărăție. Elemente de trăire liturgică a tainei unității în

Biserica Ortodoxă, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1996.

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială pentru Institutele teologice, Ed. IBMBOR,

București, 1985.

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica generală, 2 vol., Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați 2006.

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica teoretică. Manual pentru elevii seminariști, Ed. Credința noastră, București, 1997.

Evdokimov, Paul, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, trad. de Carmen Bolocan, Ed. Polirom, Iași,1996.

Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2000.

Mandița Nicodim, Protosinghel , Explicarea Sfintei Liturghii, Editura Agapis, București , 2000

Pr. Prof. Dr. Ion Bria,"Dicționar de Teologie Ortodoxa", EIBMBOR, 1981,

Quenot Michel, Icoana, fereastra spre absolut, trad. Pr. Dr. Vasile Raduca, Ed. Enciclopedica, 1993

Schmemann, Pr. Prof. Alexander, Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia, trad. de Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi, Ed. IBMBOR, București, 2001.

Sfântul Ioan din Kronștadt, Liturghia: cerul pe pământ. Cugetări mistice despre Biserică și Cultul divin ortodox, trad. de Boris Buzilă, Ed. Deisis, Sibiu, 1996.

Sfântul Ioan din Kronstadt, Liturghia – cerul pe pământ. Cugetări mistice despre Biserică și cultul divin ortodox, trad. de Boris Buzilă, ediția a II-a, Sibiu, Ed. Deisis, 2002.

Sfântul Cabasila Nicolae, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii , Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București , 1997

Sfântul Gherman al Constantinopolului , Tâlcuirea Sfintei Liturghii , traducere de Preot Profesor Nicolae Petrescu, Editura Anastasia,Brașov,2000

Sfântul Maxim Marturisitorul – Mystagogia (Cosmosul si Sufletul, chipuri ale Bisericii) , traducere de Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București , 2000

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed.

Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986

Vintilescu Petre, Preot, Istoria Liturghiei în primele trei veacuri , Editura Nemira , București, 2001

Vintilescu, Pr. Prof. Dr. Petre, Liturghierul explicat, Ed. IBMBOR, București, 1998

Bibliografie

*** Cărți de cult: Ceaslov, Octoih, Catavasier, Psaltire, Penticostar, Mine

*** Liturghier, Ed. IBMBOR, București, 2000

*** Tipic bisericesc, Ed. IBMBOR, București, 1976

***Molitvelnic, Ed. IBMBOR, București, 2000.

Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împărăției, trad. de Pr. Boris Răduleanu, București, Ed. Anastasia, s.a.

Arhimandritul Vasilios, Intrarea în Împărăție. Elemente de trăire liturgică a tainei unității în

Biserica Ortodoxă, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1996.

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială pentru Institutele teologice, Ed. IBMBOR,

București, 1985.

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica generală, 2 vol., Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați 2006.

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica teoretică. Manual pentru elevii seminariști, Ed. Credința noastră, București, 1997.

Evdokimov, Paul, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, trad. de Carmen Bolocan, Ed. Polirom, Iași,1996.

Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2000.

Mandița Nicodim, Protosinghel , Explicarea Sfintei Liturghii, Editura Agapis, București , 2000

Pr. Prof. Dr. Ion Bria,"Dicționar de Teologie Ortodoxa", EIBMBOR, 1981,

Quenot Michel, Icoana, fereastra spre absolut, trad. Pr. Dr. Vasile Raduca, Ed. Enciclopedica, 1993

Schmemann, Pr. Prof. Alexander, Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia, trad. de Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi, Ed. IBMBOR, București, 2001.

Sfântul Ioan din Kronștadt, Liturghia: cerul pe pământ. Cugetări mistice despre Biserică și Cultul divin ortodox, trad. de Boris Buzilă, Ed. Deisis, Sibiu, 1996.

Sfântul Ioan din Kronstadt, Liturghia – cerul pe pământ. Cugetări mistice despre Biserică și cultul divin ortodox, trad. de Boris Buzilă, ediția a II-a, Sibiu, Ed. Deisis, 2002.

Sfântul Cabasila Nicolae, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii , Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București , 1997

Sfântul Gherman al Constantinopolului , Tâlcuirea Sfintei Liturghii , traducere de Preot Profesor Nicolae Petrescu, Editura Anastasia,Brașov,2000

Sfântul Maxim Marturisitorul – Mystagogia (Cosmosul si Sufletul, chipuri ale Bisericii) , traducere de Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București , 2000

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed.

Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986

Vintilescu Petre, Preot, Istoria Liturghiei în primele trei veacuri , Editura Nemira , București, 2001

Vintilescu, Pr. Prof. Dr. Petre, Liturghierul explicat, Ed. IBMBOR, București, 1998