Sfanta Euharistie

Capitolul I. Definiția, istoricul și importanța Sfintei Euharistii

Sfânta Euharistie este una din cele șapte Taine ale Bisericii Ortodoxe, ,,taina tainelor”, izvorul cel de viață dătător. Părintele Schmemann definește Euharistia ca sacramentul bucuriei.

Taina Sfintei Euharistii este parte integrantă a Sfintei Liturghii. Sfânta Liturghie, ca centru spiritual al vieții creștine, este „comuniunea de iubire veșnica dintre Persoanele Sfintei Treimi”. De aceea, săvârșirea Sfintei Liturghii are ca obiect „prefacerea darurilor de pâine si vin în dumnezeiescul Trup și Sânge, – iar ca scop, – sfințirea credincioșilor, care prin aceasta, dobândesc iertarea păcatelor și moștenirea împărăției cerurilor; iar ca mijloace, care pregătesc și înlesnesc împlinirea acelui efect și acelui scop, sunt rugăciunile, cântările, citirile din Sfânta Scriptură și în general toate cele ce se săvârșesc și se rostesc, cu sfântă rânduială, înainte și după sfințirea darurilor”.

Etimologic, cuvântul Euharistie provine din grecescul „εʋχαρɩστɩα” care înseamnă mulțumire, datorită faptului că Hristos a adus mulțumire lui Dumnezeu Tatăl la Cina cea de Taină. Ea se mai numește binecuvântare – εʋλογɩα, căci Mântuitorul a binecuvântat pâinea și vinul la Cina cea de Taină (Matei 26, 27). Se mai numește cuminecătură, comuniune și unire, pentru ca are loc joncțiunea dintre credincioși și Hristos. Alte denumiri: masa Domnului (I Corinteni 11, 20), masa lui Hristos, pâinea Domnului, pâine cerească, paharul mântuirii.

Cina cea de Taină este relatată de Evangheliștii sinoptici și de Sfântul Apostol Pavel. Lipsa relatării Cinei în evanghelia a patra este justificată de claritatea și deplinătatea detaliilor oferite de evangheliștii sinoptici (Matei XXVI, 26-29; Marcu XIV, 22-25 și Luca XXII, 16-20), dar și de practicarea ei în cadrul adunărilor de cult creștine din perioada apostolică.

Sfântul Apostol Pavel descrie și el instituirea Sfintei Euharistii: ,,Și mulțumind, a frânt și a zis: Luați, mâncați; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceți spre pomenirea Mea. Asemenea și paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceți ori de câte ori veți bea, spre pomenirea Mea. Căci de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni.” (I Corinteni 11, 24-26)

Consonanța dintre relatările Sfântului Apostol Pavel, Sfinților Apostoli și Evangheliști Matei, Marcu și Luca, are o deosebită importanță, deoarece ea indică faptul că dogma euharistică nu a cunoscut modificări în evoluția vieții creștine și faptul că Biserica Ortodoxă a menținut-o în forma ei originală, lăsată de Hristos.

Dacă în celelalte Taine Hristos este prezent în chip nevăzut prin lucrarea Sa, în Euharistie este prezent prin însuși trupul si sângele Său sub chipul pâinii și vinului. Prezența reală a lui Hristos în Euharistie cu trupul si cu sângele Său este dată de Însuși Mântuitorul. El a fundamentat Euharistia prin activitatea Sa, instituindu-o ți lămurindu-o prin cuvintele Sale. Astfel, instituirea Tainei Euharistiei are loc la Cina cea de Taină, când Hristos a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și dându-o ucenicilor săi a zis: “Luați, mâncați, acesta este trupul Meu”; și luând paharul și mulțumind, le-a dat lor, zicând: “Beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. 26, 26-28). Din aceste cuvinte rezultă și faptul că temeiul Euharistiei constă în jertfa de pe cruce. Fără jertfa și învierea Mântuitorului nu ar fi fost posibilă Cina cea de Taină și Sfânta Euharistie.

„Hristos ca să Se răstignească și să învie, trebuia să Se întrupeze. De aceea baza Euharistiei este asumarea trupului nostru, jertfirea Lui pentru noi și învierea Lui. Euharistia de la Cina cea de Taină este anticiparea tainică a jertfei de pe Golgota și a Învierii. Este dovada că Hristos a trăit Ia Cina cea de Taină în mod tainic jertfirea Sa și învierea Sa, așa cum le va trăi în Euharistia Bisericii, ca să le imprime și în trupul și în sângele nostru”.

Mărturiile din Sfânta Scriptură referitoare la instituirea Sfintei Euharistii reprezintă o dovadă istorică, autentică, o mărturie directă, obiectivă și sinceră a originalității și semnificației acestei Sfinte Taine. Sfânta Euharistie nu reprezintă doar un eveniment istoric, un simbol rudimentar sau un rit artificial, ci desemnează cu adevărat o Taină, care substituie jertfele Vechiului Testament și cultul Vechi Testamentar, deschizând calea cultului desăvârșit al creștinătății. Din acest motiv slujbele s-au polarizat de la început în jurul Sfintei Liturghii, slujba în care se săvârșește Jertfa și Taina Euharistică.

În cadrul istoric al instituirii Sfintei Euharistii, există două momente distincte: prefacerea și împărtășirea. Prefacerea coincide cu rugăciunea rostită de Hristos asupra pâinii și apoi asupra vinului, astfel prefacerea darurilor euharistice este precedentă împărtășirii. Ea implică o rugăciune, Epicleza, cunoscută de Biserica Ortodoxă din cele mai vechi timpuri, care este rostită de preot asupra cinstitelor Daruri. După prefacere, Mântuitorul oferă apostolilor nu pâine si vin, ci însuși Trupul și Sângele Sau.

Importanța Sfintei Euharistii în viața Bisericii și a creștinilor rezidă din cuvintele Mântuitorului: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică si Eu îl voi învia în viața cea de apoi… Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el…” (Ioan 6, 54, 56). Trupul și Sângele Mântuitorului reprezintă viață, în exprimarea biblică cuvintele „sânge” și „viață” au același sens (Levitic 17, 11; Deuteronom 12, 23), renașterea spirituală fiind posibilă doar prin împărtășirea cu Hristos. „În această împărtășire eternă se încheie iconomia mântuirii, ca unire eternă a oamenilor cu Dumnezeu în Hristos. Euharistia în viața de veci este, ca încoronare a iconomiei dumnezeiești, acea unire desăvârșită între creație și Hristos, în care «Dumnezeu va fi totul în toate» (1 Cor. 15, 28).”

Un alt aspect al importanței Sfintei Euharistii este uzitarea elementelor materiale, pâinea si vinul, ca reprezentând creația, asumată de om și orientată spre Dumnezeu, confirmându-se astfel teocentrismul, mai exact hristocentrismul creației. Astfel ,,Sfânta Euharistie este dialogul dintre Dumnezeu și om în Iisus Hristos, darul suprem al lui Dumnezeu către noi, dialogul lui Hristos cu Biserica Sa și cu fiecare credincios în parte ca membru al Bisericii”.

Un alt temei al importanței Sfintei Euharistii îl reprezintă efectele împărtășirii. Un efect este unirea reala cu Hristos: „În această ambianță de unire de mai înainte existentă – între Cuvântul întrupat, între comunitate și pâine – se produce prefacerea pâinii și vinului în trupul și sângele Domnului, ca identificare completă a pâinii și vinului cu trupul și sângele Lui, pentru ca acest trup să se unească sub chipul pâinii și vinului în mod deplin și cu trupul nostru”. Alt efect al împărtășirii este curățirea de păcate, aspect clar evidențiat de Hristos la Cina cea de Taina ,,…spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 28). Prin Sfânta Euharistie are loc înnoirea vieții. ,,Sfânta Cuminecătură înnoiește ființa, separă firea, schimbă viața noastră; ne îndreptează și ne întărește, ne face părtași la roadele morții și învierii Domnului și prin aceasta dă un curs nou vieții noastre”.

Capitolul II. Teologia euharistică in viața Bisericii

II.1 Euharistia – contemporaneizarea vieții lui Hristos. Dimensiunea hristologica a Euharistiei

Logosul divin ca centru al creatiei patrunde prin puterea harica toate creaturile formandu-se astfel cadrul unei Liturghii cosmice, participanta fiind toata creatia, rationala si nerationala. Liturghia cosmica este lumea, lucru observat mai ales prin intruparea, activitatea, patima, invierea, pogorarea Duhului Sfant si intemeierea Bisericii.

Prin caderea in pacat a protoparintilor, imparatia lui Dumnezeu devinde o aspiratie pentru umanitate. Dar prin Intruparea Mântuitorului este repusa Imparatia lui Dumnezeu pe pamant si astfel Hristos, centru al creatiei, formeaza o imparatie spirituala, fundament al Liturghiei cosmice. „In aceasta liturghie mareata cosmica se produce un fel de mediere universala, ce e facuta de Hristos pe plan cosmic, dar e facuta si de om ca legatura intre rational si nerational”.

Intruparea lui Hristos reprezintă asumarea trupului uman, a intregii firi umane, cu toate insușirile ei. Astfel, Hristos include toti oamenii virtual in El, devenind capul organismului viu si astfel putem sustine ca prin intrupare se pun bazele Liturghiei cosmice. „Dar Cuvântul lui Dumnezeu a asumat firea noastrã ca fire umanã personalizatã în El, pentru ca prin ea sã Se uneascã mai strâns cu toate subiectele umane purtãtoare ale aceleiaºi firi ºi cu toatã creaþia cu care aceste subiecte sunt legate prin firea lor”. Restaurarea imparatiei lui Dumnezeu se realizeaza prin Invierea din morti, Hristos devine noul Adam.

Hristos este izvorul noii creatii, suportul pentru ca fondul cosmic sa fie transfigurat si patruns de energiile necreate. Materia nu mai este contradictorie spiritului, ci e infiltrata de harul dumnezeiesc. Jertfa lui Hristos este una perpetua, luminand creatia aflata intr-o aspiratie de inaintare eshatologica.

Jertfa si Invierea Mântuitorului nu reprezintă un simplu fapt istoric, ci are urmari in prezent, noi impartasim Invierea in viața si inaintam spre propria inviere si are astfel o implicatie in contemporaneitate. „Timpul ce se traieste in cult este un timp sacru, plin cu Hristos, fiindca El prin Sfintele Taine si mai ales prin Sfânta Liturghie, se coboara in timpul nostru asa cum a facut la intrupare si la toate evenimentele legate de mantuirea adusa de El… Prin săvârșirea Sfintei Liturghii se petrece o temporalizare a timpului in sensul ca evenimentele legate de viața Mântuitorului Iisus Hristos se concentreaza in timpul de acum, cand se savarseste Sfânta Liturghie”.

Prin Euharistie are loc o comemorare si actualizare a jertfei Mântuitorului. Hristos se jertfeste nesangeros cuprinzand jertfa Sa si a credincioșilor. Asadar, euharistia este comuniunea dintre Dumnezeu si credincioși, apogeul sinergiei Dumnezeu – om. Ea nu reprezintă doar un aspect de comemorare rudimentara a patimilor si Invierii lui Hristos, ci este un act actual. Aceasta sinergie are loc prin progresul duhovnicesc, prin o schimbare interioara, intretinute de impărtășirea cu Hristos in Sfânta Euharistie.

Hristos duce ca jertfa Tatălui jertfa Sa si a noastra, astfel jertfa noastra este parte din jertfa Lui. Prin darurile duse la Euharistie noi ne oferim trupurile noastre ca jertfa lui Hristos. „Dar puterea pentru aceastã viaþã de jertfã o luãm din starea de jertfã în care ne transpunem cu Hristos în Euharistie. Astfel prin faptul cã Hristos ne ia ºi pe noi ca sã ne aducã, prin împreuna-noastrã jertfire cu Sine, jertfã Tatãlui, se produce o uniune strânsã între jertfa Lui ºi jertfa noastrã, în sensul cã jertfa noastrã face parte din jertfa Lui, ºi jertfa Lui din jertfa noastrã”.

Nu este posibila o compartimentare intre cele două jertfe, a lui Hristos si a credinciosului, dar totodata nu exista o despartire intre jertfa unui credincincios si a celorlalti. Se face totusi o distinctie intre credincioșii existenti ca jertfă in pâinea transfigurata in trupul lui Hristos si trupul Lui propriu-zis, pentru ca in caz contrar firea comunitatii de persoane s-ar depersonaliza. Hristos ii aduce in jertfa Lui ca persoane diferite.

Astfel, credinciosul reprezintă preotul in cadrul acestei Liturghii divine si se indreapta spre altar pentru a aduce jertfa bineplacuta lui Dumnezeu. Putem vorbi deci, de o liturghie interioara unde inima este altarul de jertfa, iar ofranda este suma gandurilor noastre. Prin ele intretin o viața launtrica consacrata lui Dumnezeu, dar in relatie cu lumea exterioara. „Caci facand asa, precum la inceputul credintei venite prin Botez, Trupul lui Hristos s-a facut mancare credinciosului, tot asa cum mintea, devenita tare in credinta si curata prin lepadarea gandurilor si prin nadejdea intelegatoare, se face mancare lui Iisus”

In vederea consolidarii conceptiei ortodoxe de jertfa a lui Hristos este esentiala si prezentarea conceptiilor catolice si protestante ale jertfei.

Biserica Apuseana leaga jertfa lui Hristos de suferinta Lui, ca manie a lui Dumnezeu. Ei vorbesc de o jignire pamanteasca adusa divinitatii. Astfel suferintele indurate de Hristos reprezintă o satisfactie adusa Tatălui, evidentiindu-se astfel un raport juridic intre om si Dumnezeu. Acest fapt diminuează adancimea raportului dintre divinitate si omenire. Catolicismul a degradat rolul Bisericii la cea a unei institutii care oferă gratia creata, prin care se da credincioșilor insușirea de justificati pentru jertfa lui Hristos.

Protestantii merg mai departe. Ei sustin ca Hristos a suportat moartea in locul nostru nefiind necesara contributia noastra spirituala in vederea mantuirii. Omul este socotit in gandirea lor drept inaintea lui Dumnezeu.

Aceste teorii sunt extremiste mai ales datorită faptului ca ele nu cunosc o transformare spirituala, un progres duhovnicesc, o schimbare interioara, acestea avand ca apogeu impărtășirea cu Hristos in Euharistie.

II.2 Dimensiunea eclesiologica a Euharistiei

Prin Euharistie devenim trupul tainic a lui Hristos si astfel, ne putem referi la un aspect eclesial al impărtășirii cu Hristos pentru ca in Biserica devenim madulare ale trupului Lui. Biserica este e extensie a lui Hristos, harul Lui fiind revarsat prin Sfintele Taine, mai ales prin Euharistie. Astfel prin Biserica relatia dintre Hristos si oameni este adancita, lucru realizat prin puterea Duhului lui Hristos.

„Dimensiunea eclesiologica a Euharistiei ne arata ca Biserica nu este numai o comuniune euharistică, ci o larga comunitate sacramentala, data fiind legatura celorlalte Taine cu starea de jertfa si Inviere a lui Hristos”.

Chiar daca Biserica nu se recunoaste cu Euharistia, ele nu sunt distincte, Euharistia are in sine chipul Bisericii, după care Biserica se contureaza. Intre cele două exista o conditionare reciproca. Asadar, prin Euharistie are loc o transfigurare a umanitatii care se oferă lui Hristos, in Biserica, patrunsa de iubirea dumnezeiasca, unde invocarea prefacerii painii si vinului este o invitatie la unitate a tuturor. Ideea de unitate eclesiala prezenta in constiinta credincioșilor, implinita prin comuniunea euharistică este fundamentala in gandirea si viața Bisericii.

Dimensiunea ecleziologica a Euharistiei o intalnim la Sf. Ap. Pavel. El vorbeste de Euharistie ca fiind trupul si sangele lui Hristos (I Corinteni 10,16), dar totodata el vorbeste despre Euharistie ca fiind comunitatea de creștini: „Iar voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare (fiecare) în parte” (I Corinteni 12,27). Nu exista o disociere intre cele două definitii oferite de Apostol, ambele versete facand referire la o prezenta reala si nu una simbolica. Putem astfel vorbi de o clara interdependenta intre bisericile locale, pentru ca relatia dintre ele este defapt comuniunea euharistică, pentru ca Hristos locuieste in Trupul Sau in adunarea euharistică.

Un aspect important al dimensiunii eclesiologice a Euharistiei este săvârșirea ei in Biserica doar in prezenta poporului: episcop, preoti, diaconi si laici. Biserica Ortodoxa sustine astfel o sigura slujire a Sfintei Liturghii la un altar intr-o zi, avand ca si conditie participarea credincioșilor laici.

Daca in primele secole creștine numarul celor care se impartaseau era considerabil, cu timpul numarul lor s-a redus in mod accentuat, slabind insușirea comunitara a Euharistiei.

În ceea ce privește Euharistia, Alexandre Schmemann vorbește de o criză eclesiologică. El face referire la o percepere eronata a cultului și a trăirii lui cauzată de contrastul dintre cultul public și cel privat. El sesizează o reducere a Euharistiei, o subțiere a sensului ei primar și subliniază diminuarea importanței Euharistiei, care actualmente este redusă la necesitățile spirituale ale credincioșilor: ,,Evlavia liturgică a devenit individualistă, mărturie elocventă este practica contemporană a împărtășirii redusă în cele din urmă la necesitățile spirituale personale ale credincioșilor, împărtășire pe care nimeni – nici clerul, nici mirenii – nu o mai primește în duhul rugăciunii euharistice”.

O soluționare a crizei conform lui Schemann ar fi reîntoarcerea la viziunea patristică și apostolică asupra Bisericii, prin adunarea credincioșilor pentru Sfânta Euharistiei sub cârmuirea episcopului și prin comuniunea euharistică.

Eșantionul Bisericii în viziunea lui Schmemann este Sfânta Treime. În perioada primară, episcopul era cel care conducea adunarea euharistică făcând contingența dintre Taina Euharistiei și unitatea Bisericii. Ulterior, odată cu apariția Bisericilor locale săvârșitorii tainei au fost și preoții: ,,Slujba arhierească a păstrat practica euharistică din primele veacuri și a menținut faptul că, în Biserica primară Arhiereul era proistosul adunării euharistice. Mai târziu, când a început să se transforme Biserica locală în comunități administrative (eparhia) și înmulțindu-se parohiile, preoții, din săvârșitori extraordinari ai Euharistiei (locțiitori ai episcopului), s-au transformat în săvârșitori obișnuiți”.

Raportând Biserica la Euharistie, Taina Euharistiei este Taina Bisericii. Credincioșii Îl primesc pe Hristos într-un mod direct și absolut și totodată, are loc o comuniune desăvârșită între ei. Schmemann consideră că baza teologiei liturgice este alcătuită din trinitatea: Adunare, Euharistie și Biserică. Scopul adunării credincioșilor este descoperirea și realizarea Bisericii, având apogeul în săvârșirea Euharistiei.

Autorul scoate în evidență o reducere a Euharistiei în Biserica din perioada contemporană. Această ruptură provenită din Apus nu mai ia în considerare legătura dintre Adunare, Euharistie și Biserică: ,,Adunarea a încetat să fie înțeleasă ca prima formă a Euharistiei, iar în Euharistie nu se mai vede și nu se mai percepe forma primară a Bisericii. Evlavia liturgică a devenit individualistă…”.

O abordare asemănătoare o găsim la părintele Stăniloae. El susține că Euharistia aparține comunității bisericești, iar cel care dorește o împărtășire cu această comunitate trebuie să participe la întreaga ei viață în Hristos. ,,Euharistia nu este săvârșită de indivizi independenți și diferențiați din punct de vedere spiritual… Euharistia nu poate fi scoasă din legătura ei organică cu Biserica și tratată ca un act individual sau inter-individual”.

Capitolul III. Euharistia, merinde pentru viața de veci

Sfânta Euharistie este Pâinea vieții veșnice, hrana credincioșilor care susține calea spre Împărăția lui Dumnezeu. De aceea, un nou membru al Bisericii, imediat după Botez primește Taina Euharistiei ,,ca arvună reală a învierii și vieții veșnice”.

Dacă Sfânta Scriptură relevă Învierea lui Hristos ca fapt exterior, prin Euharistie ne însușim și avem în noi înșine Învierea lui Hristos, devenind astfel ,,un cer nou și pământ nou al Împărăției lui Dumnezeu” (Apocalipsa 21, 4). Prin Sfânta Euharistie credincioșii străbat împreuna cu Hristos drumul spre Împărăția lui Dumnezeu.