Sfanta Cruce Si Cinstirea Ei In Cultul Liturgic Ortodox

Introducere

La baza tuturor lucrurilor pe care le face Dumnezeu pentru om, există un scop bine definit. Acest scop este împăcarea. Împăcarea între om și Dumnezeu.

„Dumnezeu împacă lumea cu sine în Hristos” (II Corinteni 5:19)

El a încredințat mesajul Evangheliei, a mîntuirii, oamenilor. Poporul lui Dumnezeu a fost în totdeauna un factor esențial în relizarea planurilor Sale. Planuri care cuprind toată lumea. Fiecare trebuie să audă Evanghelia mântuirii.

În centrul credinței creștine stă mărturisirea evenimentelor de bază din viața și opera lui Hristos, care au schimbat raportul dintre om și Dumnezeu: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce și eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, si că a fost îngropat și că a înviat a treia zi, după Scripturi” (I Cor.15,3-4) „Noi propovăduim pe Hristos răstignit” (I Cor.1,23).

În propovăduirea sa și în actele sale sacramentale, Biserica, are menirea să facă „aducere-aminte” de jertfă și învierea lui Hristos: „Această să faceți întru pomenirea Mea, că ori de câte ori veți mânca pâinea această și veți bea paharul acesta, moartea Mea veți vesti, învierea Mea veți mărturisi” (Liturghia Sfântului Vasile).

Hristos s-a supus morții pe cruce după propria voie, dar pe nedrept, din cauza păcatului nostru: „jertfă Sa este ispășitoare, adică eficace pentru noi, numai dacă, în același timp noi recunoaștem că El este neînviat pentru jertfă Sa și recunoaștem că suferă pe dreptate, din cauza păcatelor noastre. Această recunoaștere este condiția de a primi răscumpărarea dată prin Cruce.”( Pr.Prof. dr. Ion Bria, 1987, p.86.)

Punctul central al Bibliei îl constituie Golgota! Tot ceea ce este înainte de această ne conduce la Golgota și tot ceea ce îi urmează derivă din ea. Ceea ce s-a întâmplat pe crucea de pe Golgota este pentru Dumnezeu cel mai important eveniment de la creație și va rămâne pentru totdeauna cel mai important eveniment. Biblia afirmă:

"Acum, la sfârșitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să șteargă păcatul prin jertfă Sa."

(Evrei 9:26)

Credința creștină este unică, nu numai pentru problema și nevoia omului, ci pentru că recunoaște, de asemenea, faptul că omul nu poate face nimic de unul singur pentru a rezolva problema sau pentru a face față nevoii sale. Dumnezeu a făcut acest lucru! Pavel spune:

"Har și pace vouă de la Dumnezeu Tatăl și de la Domnul nostru Isus Cristos! El S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru și Tatăl." (Galateni 1:3,4)

Crucea nu este numai punctul central al Bibliei și al istoriei; ea este esența credinței noastre. Dacă nu am înțeles adevărul și nu am trăit puterea crucii, nu am ajuns încă să cunoaștem harul mântuitor al lui Isus în viețile noastre. A cunoaște semnificația crucii înseamnă a trăi efectul eliberator al puterii lui Dumnezeu în propria noastră viață. Înseamnă a pătrunde extraordinarul mister care ne mântuiește: Dumnezeu a murit pentru noi!

Pentru mulți oameni crucea a devenit un obiect decorativ sau o podoabă. De fapt, dacă luăm în considerare ceea ce vedem în jurul nostru, aș spune că pare să fie o emblemă care se poartă, fie sub formă de cercei, fie ca un pândantiv atârnat la gât. Clădirile bisericilor sunt decorate cu cruci și altarele sunt împodobite cu ele. Dar înseamnă toate acestea că adevăratul mesaj și adevărata putere a crucii sunt înțelese de tot atât de mulți oameni? Nu cred! De fapt, adevăratul mesaj al crucii este încă o enigmă și o ofensă pentru majoritatea oamenilor, așa cum pare să fi fost din totdeauna.

"Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu." (1 Corinteni 1:18)

Cap.I . Temeiurile Cinstirii Sfântei Cruci.

Temeiuri biblice

Ortodoxia in teologia si spiritualitatea ei bazează unitatea dintre Taina Crucii si a Învierii pe iubirea divină in care se împlinesc atât mântuirea cât si îndumnezeirea omului. Astfel puterea Învierii este ascunsă în Crucea smereniei lui Hristos iar slava crucii se arată in Lumina Învierii, ambele izvorând din iubirea divină pentru om. Legătura această este redată in toată splendoarea ei in textul kenotic de la Filipeni 2, 8-11 “(Hristos)S-a smerit pe sine până la moarte, si încă moarte pe cruce. Pentru această Dumnezeu L-a preaînălțat si I-a dăruit lui nume mai presus de orice nume. Ca Nnumele lui Iisus Hristos tot genunchiul să se plece, al celor cerești, al celor pământești si al celor de dedesupt. Si să mărturisească toată limba ca Domn este Iisus Hristos întru slava lui Dunezeu Tatăl..”.

Cuvântul cruce de origine punică-feniciană îl găsim des întrebuințat atât la romani (crux) cât și la greci (s ; ). ,,Crux” înseamnă tortură, chin, dar desemnează și instrumentul de chin, acest nume fiind dat mai târziu crucii pentru că spânzurarea pe cruce era chinul cel mai dureros . Cuvântul ,,s’’ și ,,’’ înseamnă ,,par” sau ,,stâlp” – cel dintâi -,,lemn ascuțit”- cel de-al doilea . Aceste cuvinte desemnau atât țeapa cu care se străpungea condamnatul , cât și crucea simplă , adică stâlpul de care se lega condamnatul pentru a muri de inaniție sau pentru a fi devorat de animalele sălbatice .

De la acest instrument de tortură va porni demersul nostru. Existentă în antichitate crucea era deci instrumentul prin care se executau pedepsele cele mai dezonorante și mai îngrozitoare, cum afirma și Cicero: “ Crudelissimum teterrimumque supplicium , servitutis extremum summumque . ”

Originea acestui instrument de tortură se pierde în negura vremurilor întâlnit fiind mai întâi la vechii fenicieni, perși, sciți, cartaginezi, romani, evrei. Nu ni s-a păstrat nici o reprezentare plastică a unei răstigniri din antichitate, dar din mărturiile ce au ajuns până la noi reiese grozăvia acesteia. Pentru a nu fi cruțat de nici o grozăvie și de nici o rușine, condamnatul era mai întâi biciuit și după aceea era dus către locul execuției, iar aici era împovărat cu crucea pe care urma să fie țintuit – sau numai cu brațul transversal al acesteia. Ajuns la locul execuției , ultragiat și lovit de mulțimea care îl însoțea, nenorocitul asista la o ultimă operație: complet gol, vinovatul era ridicât pe cruce, legându-i-se mâinile și picioarele cu funii sau străpungându-i-se cu cuie palmele și picioarele; un țăruș sprijinea greutatea trupului, deasupra o inscripție purta numele condamnatului și motivul condamnării. Pentru a-i grăbi moartea i se aplica condamnatului un ultim chin: ,,crurifragium” – zdrobirea fluierelor picioarelor cu un ciocan.

,,Metamorfozarea” acestui semn , instrumentul de tortura cel mai dezonorant și mai crud , în stindardul distinctiv al creștinilor, obiect al dobândirii mântuirii, cinstit și prețuit, rămâne pentru foarte mulți un paradox inexplicabil, o farsă sau o ,,făcătura” omenească . Momentul de turnură intervenit în istoria evoluției acestui obiect (semn) este Răstignirea și Moartea Mântuitorului Iisus Hristos , Fiul lui Dumnezeu , pentru răscumpărrarea din păcat a neamului omenesc.

Sfânta Cruce devine – cum am mai spus – piesa indispensabilă în angrenajul antropologiei , cosmologiei , teologiei creștine , elaborată vis-à-vis de textul revelat al Sfântei Scripturi , pornind de la referatul biblic al creației , de la căderea primilor oameni în păcat , urmările acesteia , făgăduința unui Răscumpărator (Facere III, 15) , așteptat cu ardoare de-a lungul istoriei poporului Israel , prefigurat de tipuri și simboluri vetero-testamentare (șarpele de aramă ș. a.) sau profețită de profeți (Isaia LII-LIII) , culminând cu activitatea , Moartea și Învierea lui Iisus Hristos pentru restabilirea legăturii omului cu Dumnezeu. Acest moment desemnează îndreptarea atenției ucenicilor Lui asupra celor două momente: Moartea și Învierea Domnului , neputându-se face abstracție că apogeul lucrării chenotice a lui Hristos spre biruința asupra morții , restabilirea firii umane și dobândirea vieții veșnice , a trecut pe calea calvarului , a crucii.

Fără a mai anticipa altceva , mă voi rezuma către închierea acestei introduceri a face o distincție – care până mai de curând nu mi se păruse necesară , ci chiar redundantă – care există în operele cercetătorilor , între doi termeni : cruce și crucifix, crucea rămânând astfel semnul simplu , instrumentul de tortură , respectiv semnul ornamental-artistic , cultic , care nu are nici un personaj reprezentat pe el , iar crucifixul făcând referire strictă la reprezentarea unui om atașat , fixat , pe cruce (crucifixus) , dar care se aplică numai pentru reprezentarile lui Hristos pe cruce .

Ținând cont de această demarcație, pe parcusul lucrarii nu o voi face sesizabilă printr-o împărțire rigidă gândindu-mă că și fără Hristos pe ea , crucea este văzută ca un crucifix . Este un lucru care vorbește despre ce s-a întâmplat pe Golgota, în afără acestui spațiu devenind absurdă și inutilă.

Profeții

Atât taina Crucii cât si taina Învierii au fost profețite încă din Vechiul Testament.

Isaia vorbește la capitolul 53 despre patimile pe care Cel fără de patimă le-a luat asupra-Si “El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferințele noastre S-a impovărat. Si noi Îl socoteam pedepsit, bătut si chinuit de Dumnezeu, dar el fusese străpuns pentru mântuirea noastră si prin rănile Lui noi toți ne-am vindecât.”

Iar psalmistul David vorbea despre profeția vorbind despre Înviere “Căci nu vei lăsa sufletul meu in iad, si nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea. Cunoscute mi-ai făcut căile vieții umplemă-vei de veselie cu fața Ta si la dreapta Ta de frumuseți veșnice mă vei sătura.”(Ps 15, 10-11)

Prin Cruce Hristos a biruit păcatul. Neascultarea protopărinților noștrii Adam si Eva a făcut ca întreaga umanitate a fost întinantă de păcat. Graviatea acestui păcat a constat in faptul ca ei lăsându-se amăgit de șarpe au crezut că pot deveni dumnezei fără Dumnezeu rupând astfel legătura de iubire si de ascultare ce îi unea de Creator, devenind prin această încălcare a poruncii exteriori lui Dumnezeu. Protopărinții noștri au părăsit iubirea divină plecând, prin nere cunoașterea vinii pe o cale de pe care nu se puteau întoarce singuri. De aceea pentru a readuce omenirea la comuniunea harica cu Dumnezeu trebuia apelat tot la iubire. Astfel din iubire Iisus își asumă firea umană cu toate imperfecțiunile ei pentru a ne readuce in starea de comuniune din care căzusem după cuvinele Sfântului Apostol Pavel “precum prin Adam toi au murit așa si in Hristos toți vor învia”(I Corinteni 15, 22).

Precum neascultarea lui Adam a adus moartea oamenilor așa si ascultarea până la sacrificiu a Fiului Omului izvorâtă din iubire de care vorbește textul chenotic “ascultător făcându-se până la moarte, si încă moarte pe cruce” face ca acest obiect urat de tortură sa devina “dătător de viață”.

Scopul

Această ascultare a fost “pe deoparte sa asculte de Tatăl, până la moarte ca om, pentru noi pazind porunca iubirii iar pe de alta parte sa biruiasca pe diavol patimind de la el prin carturarii si fariseii pusi la lucru de către el.”

Semnele patimilor

In cruce se arată iubirea lui Hristos pentru om iar prin Înviere această iubire il repune in comuniune harică cu Dumnezeu. Insă această iubire continuă sa fie fizic vizibilă si după Înviere când Hristos apare in fața ucenicilor purtând pe corp stigmatele crucii pe trupul Său.

Mântuitorul nu a înviat asemeni lui Lazăr care a fost redat vieții in același trup pentru a muri mai apoi. Mântuitorul a înviat la o viață fără de moarte având un trup îndumnezeit si acest trup putea fi curățit de semnele patimilor însă Iisus le-a păstrat arătănd că nu dorește să se despartă patimile crucii de Înviere pentru ca stigmatele sut totodată semnul iubirii Sale jertfelnice pentru oameni.

Atingând trupul Mântuitorului uncenicii au invățat doua aspecte:

Mai intâi Ioan cel care si-a sprijinit capul de pieptul lui Iisus la cina ce a de taina învățat că El este iubire.

Iar Toma a aflat l Său.

Mântuitorul nu a înviat asemeni lui Lazăr care a fost redat vieții in același trup pentru a muri mai apoi. Mântuitorul a înviat la o viață fără de moarte având un trup îndumnezeit si acest trup putea fi curățit de semnele patimilor însă Iisus le-a păstrat arătănd că nu dorește să se despartă patimile crucii de Înviere pentru ca stigmatele sut totodată semnul iubirii Sale jertfelnice pentru oameni.

Atingând trupul Mântuitorului uncenicii au invățat doua aspecte:

Mai intâi Ioan cel care si-a sprijinit capul de pieptul lui Iisus la cina ce a de taina învățat că El este iubire.

Iar Toma a aflat ca Omul Iisus nu este simplu Om ci este “Domn si Dumnezeu”(In 20, 23)

Apocalipsa ni-l arată pe Iisus ca Miel injunghiat dar stând in picioare, adică pe Hristos cel veșnic stigmatele, același tablou aratând si faptul ca jertfă nu sa incheiat ci ca El se jertfeste pentru noi la fiecare Sfânta Euharistie in chip real.

Preocuparea pe care a arătat-o Domnul Isus cu privire la moartea Sa, în afirmațiile pe care le-a făcut în fața mulțimilor, cât și în învățătura dată ucenicilor, arată importanța nemaipomenită a acestui fapt în mântuirea neamului omenesc. Aceast lucru explică de ce miezul evngheliei este crucea lui Hristos.

Acest act al crucificării este de fapt mijlocul prin care Dumnezeu împacă omul cu Sine. De aceea, după înălțarea Domnului Isus, atât cartea Faptele Apostolilor ce descrie formarea Biesericii primare , epistolele cât și Apocalipsa sunt centrate în jurul acestui fapt: moartea și învierea Domnului Isus.

Mesajul acesta chiar dacă este de o așa mare importanță, el nu a fost ușor înțeles și acceptat. Pentru mulți iudei era de neacceptat iar pentru lumea greco – romană era de ne-nțeles. Lucrul acesa se datora felului în care Isus a fost executat, adică prin crucificare. Răstignirea a fost o formă oribilă de execuție. Ea a fost practicată pentru prima dată de fenicieni, de cartaginez iar apoi folosită pe scară largă de către romani. Această formă de execuție era aplicată doar sclavilor și celor mai periculoși criminali. Cetățenii romani erau scutiți de o asemenea moarte cu excepția cazurilor extreme de trădare. Unul dintre cei care au condamnat această formă de execuție a fost Cicero. El a făcut următorul comentariu:

„Să legi un cetățean roman este un delict, să-l biciuești este o josnicie, să-l condamni la moarte este aproape o crimă: să-l crucifici este – Ce?. Nu există nici un cuvânt care să poată descrie o asemenea faptă atât de oribilă.”( John R. W. Stott, 1986, pag. 23)

Astfel fiind privită crucificarea, pentru toți aceia dintre neamuri care ascultau propovăduirea Evangheliei lui Hristos de către creștini, se crea o mare nedumerire. Mesajul lor era greu de crezut și de acceptat. Ei nu înțelegeu cum poate cineva crede învățăturile unui condamnt la moarte prin răstignire. Pentru ei era o ,, nebunie” (I Corinteni 1:23) Pentru iudei crucificarea avea o însemnătate puțin diferită. În Vechiul Testament acestă practică nu se găsește. Metoda cea mai frecventă de execuție era prin împroșcarea cu pietre. O altă formă de condamnare era prin „atârnare pe lemn”. Ei nu făceau diferența între spânzurare și crucificare. Pentru ei însemna același lucru. Potrivit Legii lui Dumnezeu, cel executat în felul acesta era blestemat înaintea lui Dumnezeu: „… căci cel spânzurat este blestmat înaintea lui Dumnezeu….” (Deuteronom 21:23)

Sfântul Apostolul Pavel nu se ferește să arate căci pentru evrei Isus era o ,, piatră de poticnire”. Isaia afirmă acest lucru care se va întâmpla la venirea lui Mesia.„ Și atunci El va fi un locaș sfânt, dar și o piatră de poticnire , o stîncă de păcătuire pentru cele două case ale lui Israel, un laț și o cursă pentru locuitorii Ierusalimului.”( Isaia 8:14)

Prin urmare moartea Domului Isus, care purta asupra Sa osânda pentru păcatele întregii luimi, a fost făcută prin metoda cea mai urâtă, cea mai josnică. A fost atârnat pe lemnul blesemat și a avut parte de o moarte rezervată doar celor mai mari criminali. Nu la întâmplare au fost răstigniți și doi făcători de rele, doi tâlhari. În felul acesta El a fost pus rândul celor fărădelege cum spune profeția: „…S- a dat pe pe Sine însuși la moarte, și a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora, și S-a rugat pentru cei vinovați.” (Isaia 53:12).

Tratamenul la care a fost supus în timpul interogării nu a fost cu nimic mai ușor decât a altor condamnați. Proorocul Isaia cu șase sute de ani mai înainte descrie ororile la care trebuie să fie supus ,, Unsul Domnului”. (Isaia 52: 1-12)

După ce a fost prins în Grădina Ghetsimani, a urmat o serie de șase procese diferite. Aceste procese au fost atât civile cât și religioase. Pentru că evreii erau sub ocupație romană, ei nu aveau dreptul să execute sentințe de condamnare la moarte. Era necesar, ca acestea să fie făcute de către procurator. El a ajuns să fie judecât în felul acesta atât de către cei din neamul Lui cât și de către păgâni. Toate cele patru evanghelii descriu detailat acest evaniment.

John R. Stott descrie pe larg toate aceste procese istovitoare de care a avut parte Domnul Isus:

Trei dintre procese au fost în tribunălul Iudaic, unul înintea lui Irod și două înaintea lui Pontius Pilat. Marele Preot L-a provocat să spună dacă este El -Hristosul Fiul lui Dumenzeu -, a recunoscut cu îndrăzneală că este și imediat a fost condamnat la moarte pentru blasfemie. Această mascradă a dreptății a fost și mai amară din cauza brutalității celor ce l-au lovit și l-au scuipat în față…

Conform obiceiului, condamnatul, după ce primea sentința, era biciuit cu un bici de piele. Cu siguranță toate aceste lucruri L-au slăbit mult pe Isus grăbindu-i moartea. Procesul continua cu parcurgera drumului până la locul execuției. În sistemul roman, fiecare condamnat trebuie să-și ducă singur crucea, arătând în felul acesta vinovăția lui. Din cauza istovirii, Domnul Isus a căzut sub cruce neputând merge mai departe. Astfel a purtat-o Simon din Cirena. (Luca 23:26)

Autorii evangheliilor relatează doar faptul că ,, a fost răstignit”evitând să descrie dezbrăcarea Lui, momentul când I-au bătut piroanele în mâini și picioare iar apoi suferința îndurată când au ridicât crucea în picioare.

Natura suferințelor Lui

Toate cuvintele rostite de Domnul Isus pe cruce, arată felul cum a privit și a înțeles El mortea Sa. Ele exprimă atât suferința fizică :,, Mie sete”( Ioan 19:28), cât experimentarea părăsirii de către Tatăl. Strigătul ,, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”( Matei 27:46) exprimă o întrebare la care cu siguranță nu cerea un răspuns, pentrucă îl cunoștea, ci pentrucă trebuia să împlinească profeția Vechiului Testament ( Psalmul 22-1. )

Aceast abândon din partea lui Dumnezeu pe care L-a experimentat, a fost judecata divină pe care o merita întreaga omenire. El a băut din ,, paharul mâniei lui Dumnezeu. In concluzie, interesul pentru cruce a scriitorilor Noului Testament, a tuturor credincioșilor, nu a fost și nu trebuie să fie doar unul istoric ci unul Cristologic. Trebuie avută în vedere semnificația eternă, soteriologică a ceea ce sa întâmplat o dată pentru totdeauna la moatrea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu pe cruce.

Cuvântul cruce, a fost folosit de scriitorii Noului Testament, ca o descriere a Evangheliei Mântuitoare, că Isus Hristos a murit pentru păcatele noastre. Tot așa ,, propovăduirea Evangheliei” este ,, predicarea lui Hristos cel crucificât. „ (I Corinteni 1: 17). Ar fi minunat ca fiecare creștin să poată afirma cu convingere la fel ca și Sfântul Apostolul Pavel „ În ce mă privește, departe de mine gîndul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față de mine, și eu față de lume.”(Galateni 6:14)

Crucea – este o descoperire a lui Dumnezeu și un semn văzut absolut trebuitor lucrării lui Dumnezeu și mântuirii noastre.

În Noul Testament, cuvântul „cruce" are două înțelesuri. Un înțeles material, care se referă la semnul Sfântei Cruci, și un înțeles spiritual, adică suferința pentru Dumnezeu. Ca semn văzut, crucea a fost prefigurată încă din Vechiul Testament prin: altarul de jertfă, toiagul lui Moise și al lui Aaron, stâlpul pe care era șarpele de aramă, litera tău (r) din alfabetul ebraic (lezechiel 9,4-6) și prin binecuvântarea dată cu mâinile încrucișate de către lacov fiilor lui Iosif.

În Vechiul Testament cei răstigniți pe cruce erau socotiți „blestemați" (Deutoronom 21,20).

Cuvântul cruce este prezent in Evanghelia, in propovăduirea Mântuitorului incă inainte de răstignirea Sa pe acest vechi instrument de osândă. Iisus le zicea ucenicilor Săi: “Dacă vrea cineva sa vină după Mine să se lepede de sine, să-si ia crucea si să-mi urmeze Mie” (Mater XVI, 24). E vorba, desigur, in aceste cuvinte ale Domnului de crucea noastră duhovnicească, dar in legatură cu crucea Sa in care e înrădăcinată crucea creștinului. Pentru ca inainte de a se adresa această chemare, Mântuitorul arată “ucenicilor Lui ca El trebuie să meargă la Ierusalim si să patimească multe de la bătrâni si de la arhierei si de la cărturari si să fie ucis si a treia zi să învieze" (Matei XV1, 21). Aici Domnul vestește direct pătimirea si moartea Sa de pe cruce, la care prin cuvintele de mai sus ii chema pe ucenici să-L urmeze. Iar la puțină vreme, adică după șase zile, suind pe muntele Taborului să se roage, apar împreună, in slava Schimbării la față Moise si Ilie, care vorbeau cu El despre “sfârșitul Lui pe care avea sa-l împlinească in Ierusalim” (Luca IX, 31); deci iarăși despre, cruce. Si acolo, pe Tabor, primind de mai inainte, de bunăvoie, răstignirea, jertfa Sa, cunoaște si strălucirea slavei firii omenești ca o arvună a învierii. Astfel, in aceste mărturii se descoperă inca din timpul propovăduirii Sale, locul si rostul proniator si nu întîmplător al crucii, in lucrarea mântuirii noastre.

Toate cele patru Evanghelii vorbesc de crucea Domnului. Primele trei numite si sinoptice, de la Sfântul Matei, Marcu si Luca o amintesc pe calea spre Golgota. “Si au silit pe un trecător care venea din țarină, pe Simon Cirineul, tatăl lui Alexândru si al lui Ruf, ca să ducă crucea Lui" (Matei XXVII, 32; Marcu XV, 2; Luca XXIII, 26). Incă si mai direct o evoca Sfântul Ioan in momentul răstignirii: “Si stau lângă crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa si Maria Magdalena" (Ioan XIX, 25). Astfel “lemnul” pe care Sf. Petru spune ca “Domnul a purtat păcatele noastre”, unealta răstignirii Sale, e numit de ucenicii Domnului “Crucea lui Iisus”.

Urmează limpede de aici ca, potrivit descoperirii Sfântei Scripturi, crucea este altarul pe care s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu “pentru a noastră mântuire”. Cel ce este deodată Arhiereu si jertfă, si-a pregătit si altarul Sau pe care prăznuiește paștele Noului Legamânt. Paștele nostru Hristos a fost jertfit pentru noi”, zice Sfântul Pavel (I Cor. V, 7). Iar această jertfa se săvârșea tocmai in timpul când la templu se sacrificau mieii pascali ai Legii vechi Si in acel moment lua ființă Noua jertfă, cea a Noului Testament si pe un alt altar. Cum ne explică si învață același Apostol când spune: “Avem altar dintru care nu au dreptul să mănânce cei ce slujesc cortului” (Evr. XIlI, 13). Altar nou, pentru ca Iisus ca să sfințească poporul cu sângele Său a pătimit afară din poartă". Pentru care si indeamnă iarăși Sfântul Pavel: “Să ieșim dar la El, afară din tabără, luând asupra noastră ocara Lui” (Evrei XIII, 13).

Luând, deci purtând “ocara Lui”, adică crucea Lui, intrucât El, Iisus "Incepătorul si plinitorul credinței, care pentru bucuria pusă înainte-I, a învierii, a suferit crucea, n-a ținut seama de ocara ei si a șezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu (Evrei XII, 21 ).

Toate aceste mărturii arată fără umbră de indoială că cinstind crucea, aducem cinstire altarului de jertfa al Mântuitorului nostru. Si ii aducem această cinstire Sfânta luând aminte la înseși cuvintele Mântuitorului care spune ca “Cel ce se jură pe altar, se jură pe el si pe toate câte sunt deasupra lui” (Matei XXIII, 20). Mai ales in taina crucii, altarul e legat inseparabil de jertfa. Iar cinstirea adusă altarului-crucii duce la cinstirea Darului suprem, Fiul lui Dumnezeu, care s-a jertfit pe acest altar, si pe care, cum arată tot Sfântul Pavel, l-a instituit Dumnezeu Însuși. Căci “avem Arhiereu slujitor altarului si cortului celui adevărat, pe care l-a înfipt Dumnezeu si nu omul" (Evr. VII, 1-2). Se descoperă astfel o atât de adâncă unitate intre Hristos si cruce, – altarul Său. Hristos este nedespărțit de crucea Sa. Pentru care Apostolul va si spune: “Am judecât să nu știu intre voi altceva decât pe Iisus Hristos si pe Acela răstignit” (I Cor, II, 2).

Prin răstignirea Mântuitorului, crucea devine însă altar de jertfă de mare sfințenie, precum și mijlocul preaslăvirii Fiului lui Dumnezeu întrupat.

Ea va apărea pe cer cu mare strălucire înainte de înnoirea lumii, fiind și „semnul Fiului Omului" (Matei 24,30). Sf. Pavel spune corintenilor: „Cuvântul (propovâduirea) crucii este nebunie pentru cei ce pier, iar pentru noi cei care ne mântuim este puterea lui Dumnezeu" (/ Corinteni 1,19).

De aceea pentru noi creștinii, crucea este nu numai semnul suferinței ci și al mântuirii.

Crucea Mântuitorului a fost descoperită de Sf. Elena, mama împăratului Constantin cel Mare și cea mai mare parte din ea este și astăzi la Ierusalim. O parte mai mică de la Muntele Athos, iar alta în apus.

Crucea lui Hristos și actul soteriologic

Creștinismul, la fel ca toate religile și ideologiile, are un simbol al lui, care-l distinge de celelalte religii și care îl definește. Acesta este Domnul Isus crucificat.

Simbolul acesta ar fi putut să fie foarte bine ceva care vorbește despre nașterea Lui, adică o iesle, sau tejgheaua dulgherului care vorbește despre tinerețea Lui, ori o piatră sub formă de lespede, care arată îngroparea lui Isus. La fel de bine putea fi adoptată o emblemă care amintște de învierea Domnului sau de înălțarea Lui.

Cu toate acestea, a fost ales acel simbol care vorbește de moartea,crucificarea Lui. Motivul pentru care a fost ales acest simbol are un singur răspuns, și anume ; jertfa Domnului Isus este miezul credinței noastre și mijlocul prin care suntem mântuiți.

Moartea Domnului Isus pe cruce cuprinde atât un aspect sau un fapt real, istoric ce poate fi localizat în timp, cât și un aspect teologic.

De-a lungul istoriei Bisericii, în toate perioadele ei, au existat oameni care au negat autenticitatea istorică a morții lui Hristos. Deasemenea au fost și dintre aceia care au minimalizat semnificația teologică a jertfei lui Isus.

Adevărul cu privire la viața, lucrarea, moartea, învierea și înălțarea Domnului Isus, sunt elemente cu adevărat uluitoare în istoria răscumpărării. Nimic nu întrece în măreție și unicitate evenimentele în care a fost El implicat.Intreaga istorie arată atât spre Hristos cât și spre lucrarea pe care El a înfăptuit-o. Tot ce să întîmplat înainte de Hristos arată înainte spre El, și tot ce s-a întâmplat după Hristos arată înapoi spri El. Moartea răscumpărătoare a Domnului Isus Hristos este într-adevăr puncutl de cotitură în istoria omenirii.

Prof. Josh McDowell, în studiile domniei sale pe o perioadă de mai bine de 20 ani, arată că lucrare lui Isus a fost un fapt ce s-a petrecut într-un cadru istorico- geografic real. Dintre multele mărturii consemnate în cărțile sale, una este foarte sugestivă. Istoricul Eusebiu prezintă scrierile lui Papias, episcop de Hierapolis, anul 130 d.Hr.

Bătrânul ( Sfântul Apostol Ioan) obișnuiea să mai spună: „ Marcu fiind însoțitorul lui Petru,

a notat cu grijă tot ceea ce a spus, fie cuvinte fie fapte ale lui Hristos, deși nu în ordine.

Căci el n-a fost nici ascultător , nici însoțitor al Domnului;dar așa cum am spus, el l-a

însoțit pe Petru, care îți adapta învățăturile după cum cerau împrejurările, nu ca și cum

ar fi făcut o compilare a spuseleor Domnului. Astfel Marcu n-a făcut nici o greșală atunci

când a scrisîn felul lui unele lucruri pe care le aflase de la Petru; căci el era preocupat de

un singur lucru, și anume, să nu omită nimic din ceea ce auzise, și să nu adauge la acestea

nici o afirmație falsă.”

Dacă realitatea istorică nu poate fi negată , cu siguranță și realitatea teologică a lucrării răscumpărătoare a lui Isus este la fel de validă. Profețiile Vechiului Testament, vorbesc despre un Mesia care va veni, iar acestea s-au împlinit la vremea hotărâtă de Dumnezeu în persoana lui Isus. „ După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin prooroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul…” (Evrei 1:1)

Sfântul Apostolul Pavel prezintă prinde acest adevăr telologic în epistola către Corinteni, sumarizând lucrarea pe care a făcut-o Isus, astfel:

„ V-am învățat înainte de toate, așa cum am primit și eu: că Hristos a murit pentru

păcatele noastre, după Scripturi; a fost îngropat și a înviat a treia zi, după Scripturi.”

( I Corinteni 15:3-4)

Această lucrare a lui Isus nu numai că este foarte importantă pentru noi, dar ea este esența a tot ceea ce noi credem.”Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos și pe El răstignit.” ( I Corinteni 2:2)

Mântuitorul crucificat

De ce a murit Hristos și cine este vinovat de moartea Lui?. A știut Isus mai dinainte dacă va muri sau nu? Moartea Lui a fost necesară sau nu? Mulți și-au pus aceste întrebări, iar răspunsurile au fost diverse. Sfănta Scriptură definește în multe locuri lucrarea lui Hristos.

În urma neascultătii lui Adam, toți oamenii au dobândit o natură păcătoasă. Păcatul îi separă pe oameni de Dumenzeu și-i face vrășmași cu El. Lucrarea Domnului Isus a fost aceea de a media între Dumnezeu și om. El a făcut ispășirea păcatelor prin jertfa Sa, iar apoi a făcut lucrearea de mijlocire înaintea lui Dumnezeu.

Căci toți au păcătuit și, sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este in Hristos Isus.Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire, ca să-și arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu. (Romani 3: 23-25)

Hristos a murit pentru fiecare, și astfel darul vieții veșnice pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru toți. El nu a avut nevoie să moară pentru Sine,ci pentru cei căzuți, pentru toți urmașii lui Adam. . Acesta a fost mesajul spus ucenicilor, la ultima cină în camera de sus „ acesta este trupul meu care se frânge pentru voi”.( Matei 26:26)

Deasemenea Hristos a murit ca să împace lume cu Dumnezeu. Sfântul Apostol Petru accentuează acest lucru foarte clar:

„Hristos, deasemenea a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiți, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost în duh”. (I Petru 3:18)

Despre acest subiect a vorbit Domnul Isus atât în predicile Sale în fața mulțimilor cât și în particular numai ucenicilor. Deasemenea tema această este prezentat pe larg de către toți patru evangheliși și se regăsește în toate celelalte scrieri ale Noului Testament.

Perspectiva lui Isus asupra crucificării

Cu certitudine, Isus a știut că avea de îndeplinit o misiune aici pe pământ, misiune încredințată chiar de Tatăl. Acest lucru se observă atît din comportamentul Său, cît și din spusele Sale.

Evanghelistul Luca, relatează o întămplare din viața lui Isus la vârsta de 12 ani, când părinții Săi din neglijență, au uitat de El. După ce L-au găsit în Templu „ în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și punându-le întrebări”(Luca 2:46), El dă un răspuns la întrebările părinților, care arată că Isus simțea un imbold de a face voia Tatălui, chiar de la această vârstă fragedă. Tatăl Lui a avut un plan când L-a trimis în lume, și El era gata să-l împlinească.

„ De ce Mă căutați?. Oare nu știți că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2:49)

Planul și misiunea pe care trebuie să o îndeplinească aici pe pământ, este descoperită pas cu pas de către evngheliști. Alegerile pe care Isus le-a făcut la botez, și atunci când a fost ispitit în pustie, arată că El a hotărât să asculte de Dumnezeu în orice situați, să meargă mai degrabă pe calea suferinței și a morții, decât pe o cale mult mai ușoară, și nume,calea popularității.

Momentul central, decisiv, care arată foarte clar hotărârea lui Isus de a anunța lucrarea pe care trebuia să o îndeplinească, este momentul în care îi întreabă pe ucenici, ce crede ei despre El. Acest fapt este consemnet de toți cei patru evangheliști.

„ Dar voi, le-a zis El, cine ziceți că sunt?. Simon Petru drept răspuns i-a zis;

Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu.” (Matei 16:15-16)

Un pas mai departe se poat observa în pasajele următoare când Isus se hotărăște să afirme acest lucru public.

„ Isus a început să-i învețe că Fiul omului trebuie să pătimească mult , să fie tăgăduit de bătrâni, de preoții cei mai de seamă și de cărturari, să fie omorât și după trei zile să învieze. Le spunea lucrurile acestea pe față.” (Marcu 8 : 31-32)

Rolul Său mesianic a fost expus treptat, pas cu pas ca să poată fi înțeles atât de mulțimile care-L ascultau, cât mai ales de ucenici. După au priceput cine era Isus, El le-a explicat mult mai clar și mai detailat ce presupune acest fapt. Lucru acesta i-a îngrozit destul de mult încât să fie mustrat de Petru. Cu toate aceste piedici El nu a putut fi convins să renunțe la lucrarea care ia fost încredințată de Tatăl.

„Le spunea lucrurile acestea pe față. Petru însă L-a luat de o parte, și a început să-L mustre. Dar Isus S-a întors și S-a uitat la ucenicii Săi, a mustrat pe Petru, și i-a zis: Înapoia mea Satano! Fiindcă tu nu te gândești la lucrurile lui Dumnezeu, ci la lucrurile oamenilor.„ ( Marcu 9:32-33)

De aici înainte Isus afirmă mereu, că el va fi prins și omorăt, iar a treia zi va învia. Pentrucă nu înțelegeu pe deplin aceste lucruri, în inimile lor era teamă, frică și multă tulburare. Evanghelistul Marcu descrie foarte bine sentimentele pe care le trăiau ucenicii la auzul acestei vești.

„ Ei erau pe drum și se suiau la Ierusalim; și Isus mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburați și mergeau îngroziți după El. Isus a luat iarăși la El pe cei doisprezece, și a început să le vorbească despre lucrurile care aveau să I se întâmple. Iată, a zis El, ne suim la Ierusalim, și Fiul omului va fi dat în mâinile preoților celor mai de seamă și cărturarilor. Ei îl vor osândi la moarte, și-L vor da în mâinile Neamurilor, care își vor bate joc de El, Îl vor vor bate cu nuiele, Il vor scuipa și-L vor omorâ; dar după trei zile va învia.” ( Marcu 10: 32-34).

Cele mai multe afirmații cu privire la moartea Sa, Isus le-a făcut în ultima săptămâna din viața. Martyn Lloyd – Jones în cartea sa Mari Doctrine ale Bibliei scoate în evidență un lucru fascinant, ce s-a petrecut în săptămâna patimilor lui Isus. Acest lucru arată foarte clar că Isus nu a fost luat prin surprindere de moartea Sa, și nici nu a fost un accident. El nu numai că știe că va muri, ci știa exact momentul când va muri și i-a averizat pe ucenici cu trei zile înainte. Chiar dacă conducătorii au complotat împotirva Lui și au vrut să nu-L omoare în timpul praznicului, totuși Isus le spune că va muri exact în acel timp. Și așa a fost.

„După ce a isprăvit Isus toate aceste cuvântări, a zis ucenicilor Săi: Știți că după două zile vor fi pașetle; și Fiul omului va fi dat să fie răstgnit!” (Matei 26: 1-2)

În concluzie putem afirma că moartea DomunuluiIsus nu a fost un accident, n-a fost o tragedie, nu a fost ceva ce s-ar fi putut evita dacă totul ar fi mers bine. Acest evniment, a fost planificat de Dumenzeu, și a fost un lucru esențial pentru mântuirea oamenilor. De a cest lucru Domnul Isus a fost conștient, și a dus toată această misiune până la capăt fără ezitare.

Perspectiva evangheliilor asupra crucificării

Argumenul evangheliștilor se suprapune oarecum cu perspectiva lui Isus asupra morții Sale. Destincția care se poate face între aceste două argumente, este aceea de a prezenta din punct de vedere statistic, care este ponderea evenimentului suferinței și morții Domnlui Isus în scrierile lor.

Toate cele patru evanghelii prezintă de fapt patru portrete ale lui Isus. Fiecare evanghelist, a încercat să surprindă cât mai mult, și cât mai bine posibil, lucrarea Domnului Isus. Ei nu au avut cum să prindă acest protret întreg, în ansamblu. Ioan recunoaște acest lucru când afirmă următorul lucru:

„ Mai sunt multe alte lucruri, pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi scris cu

deamănuntul, cred că nici chiar în lumea această n-ar fi putut încape cărțile care s-ar fi scris.” (Ioan 21: 25)

Cu toate acestea, fiecare evnghelie în parte, descrie în felul ei și întru-un mod cât mai clar, viața Domnului Isus. În aceste scrieri un loc aparte se găsește evenimentele săptămânii patimilor lui Isus. Fiecare evnghelie, acrdă o treime din spațiu, morții Domnului Isus. În Evanghelia după Matei este exact o treime , Luca o pătrime iar Marcu și Ioan mai mult de o treime.

Se poate afirma cu certutudine, că din spațiul acordat, de către autorii evangheliei venirii Fiului lui Dumnezeu , învățăturilor și lucrării Sale, o mare parte, este rezervat evnimentului morții și suferinței Lui.

Concluzia care reiese din această analiză, este aceea că evenimentul morții pe cruce a Domnului Isus, este de o importanță deosebit de mare.Cei care au scris evangheliile sub călăuzirea Duhului Sfânt, au știut foarte bine, ca acest adevăr era greu de acceptat. Pentru Iudei era o „ piatră de poticnire” iar pentru greci o „ nebunie”. Cu toate acestea, fără nici o rezervă eu subliniază acest adevăr foarte clar în scrierile lor.

Perspectiva apostolilor asupra crucificării

După înălțarea Domnului Isus și pogărârea Duhului Sfânt, apostolii au început predice vestea bună a mântuirii prin Isus Hristos. Aceste evenimente sunt descrise pe larg în Faptele Apostolilor. La început, mesajlele lor erau mai mult despre învierea Domnului, decât despte moartea Lui. Nu putem spune însă, că în învățăturile lor nu se accentuează și patimile Lui. Mai târziu, în epistole și în apoclipsa, aceștia adâncesc acest subiect, și el capătă importanța cuvenită.

John Stott face o analiză competentă a modului de predicare și a conținutului predicilor lui Pavel, Petru și Ioan.

Sfântul Apostolul Pavel a găsit că nu este o anomalie să definească Evanghelia pe care o predică ca fiind ,, propovăduirea crucii,, să definească misiunea lui astfel: ,,noi predicăm pe Hristos cel răstignit,, iar botezul ca o inițiere ,, în moartea Lui,, și Cina Domnului ca o ,, vestire a morții Domnului,,. El a declarat cu îndrăzneală că, deși crucea pare a fi o ,, nebunie,, sau o ,, piatră de poticnire,, pentru cel încrezător în sine, ea este de fapt esența înțelepciunii și puterii lui Dumnezeu.

Prin urmare, spune Sfântul Apostolul Pavel, cei credincioși au primit o justificare înaintea lui Dumnezeu și sunt împăcați cu El „ prin moartea Fiului Său.”(Romani 5:10) Fără moartea lui Isus împăcarea ar fi fost imposibilă. Motto-ul vieții lui Pavel se pare că este cel scris în Galateni.

„ Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos….” (Galateni 6:14)

Sfântul Apostol Petru, în cele două epistole ale sale, afirmă același lucru . El pune accent pe „sângele lui Hristos”, (I Petru 1:2) cu care au fost stropiți toți cei ce cred în El. Dumnezeu ne-a răscumpărat nu cu lucruri fără valoare , cu lucruri pământești ci cu altceva mult mai de preț.

„Căci știți că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați din felul deșert de viețuire, pe care-l moșteniserăți de la părinții voștri, ci sângele scump a luiIsus Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană”. (I Petru 1:18-19)

Deasemenea Sfântul Apostol Petru arată că Hristos a murit pentru păcatele tuturor, și în locul fiecăruia, o dată pentru totdeauna.

Sfântul Apostol Ioan în epistolele sale, vorbește mai mult de întruparea lui Isus decât de moartea Lui. Dar în același timp amintește faptul că, sângele lui Isus curățește de păcate și de nelegiuire.

„ El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre; și nu numai ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” ( I Ioan 2:2)

În schimb, în cartea Apoclipsa, este prezentat un portret mult mai detailat și mai complex, a lui Isus, ca fiind Mielul lui Dumnezeu:

„ …Nu te teme, Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel Viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și a Locuinței morților.” (Apocalipsa 1: 17-18)

În viziune lui Ioan, Mielul lui Dumnezeu, este nu numai Mântutorul unei imense mulțimi de oameni, ci este și Domnul istoriei. Aceast face din Isus, obiectul închinării cerului întreg. În ziua judecății, Isus va ocupa deasemenea un loc central, ca și în mântuirea oamenilor, în istoria lumii, și în închinare. Toți aceeia care L-au respins, vor căuta să fugă din fața Lui , dar nu vor ști unde. Dar cei ce au crezut în El vor fi numiți Mireasa Lui.

În concluzie, toți aceia care au scris Noul Testament, au crezut în caracterul central al crucii lui Hristos. Ei erau convinși, că acest lucru a vrut să-l spună Domnul Isus, și acest lucru a fost în gândul Lui.

„Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus: El măcare că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuși și a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce. „ (Filipeni 2:5-8)

Efectele crucificării

În dragostea Sa perfectă, Dumnezeu a acceptat ca Fiul Lui să se întrupeze, să devină om, și în felui acesta să poată aduce din nou, omul, în prezența Tatălui. Pentru această El a trebuit să fie răstignit, să moară, astfel a plătit prețul întreg pentru păcatele lumii întregi. Această a fost singura soluție din perspectiva lui Dumnezeu. El s-a pus pe Sine în locul fiecăruia. Această este esența crucii. Mergând un pas mai departe, de la ceea ce sa întâmplat pe cruce, la ceea ce a relizat crucea , întrebarea care se ridică este următoarea: ce a realizat crucea, și care sunte efectele ei?. Schimbările care s-au produs sunt dramatice. Efectele acestor schimbări se văd la om, la Dumnezei și la relația dintre Dumnezeu și creația Sa.

Cu adevărat când Hristos a murit pe cruce și a înviat din morți au apărut zorii unei noi zile, a început o nouă epocă. Sfântul Apostolul Pavel o numește „ ziua mântirii” (II Corinteni 6:2. )

În Noul Testament, răspunsurile cu privirea la ce a fost realizat pe cruce, și care sunt efectele acestui act, pun un mare accent pe biruința Mântuitorului și pe mântuirea care a fost relizată.

Iată câteva din efectele crucificării, în viața credinciosului.

Răscumpărarea

Răscumpărare înseamnă eliberarea de un rău, prin plata unui preț. Este mai mult decât o simplă eliberare. Nu se face printr-o simplă decizie, ci trebuia plătit prețul în întregime, pentru a avea parte de o libertate deplină. Prizonierii de război puteau fi puși în libertate numai dacă se plătea un „preț de răcumpărare „ pentru ei.

Deasemenea sclavii puteau fi puși în libertate, numai dacă treceau printr-un prices de răscumpărare, prin cumpărarea fictivă de către un zeu.

Pentru evrei, aceat lucru era bine reglementat în Vechiul Testament cu privire la proprietăți, animale s-au pagube. Acest sens al eliberării, face conceptul de răscumpărare foarte util pentru primii creștini, pentru a ilustea atât starea omului de robie în care se afla, cât și prețul care a fost plătit pentru el. Sfântul Apostolul Pavel ilustează starea a reală a lucrurilor în felul următor:

„….dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului.” (Romani 7:14)

Păctul aduce cu sine robia, iar acestă robie era una foarte grea. Plata pentru cei robi ai păctului era moartea. Din această perspectivă privite lucrurile, nu erxista nici o scăpare pentru nimeni. Crucea lui Hristos este văzută în acest cadru. Ea este prețul plătit pentru eleberarea robilor, pentru a reda libertatea celor condamnați.

Termenul răscumpărare care este folosite în Noul Testament, este reletiv rar. În toată literatura greacă este folosit de opt, ori iar în Noul Testament, este folosit doar de zece ori. Acest lucru întărește aconvingerea că răscumpărarea realizată de Hristos, este unică. Ea nu înseamnă pur și simplu eliberare, ci reprezintă plata unui preț pentru eliberare, și încă unul foarte mare.

Pentru a satisface cerința lui Dumenzeu, cu privire la răcumpărarea, trebuiea făcută de cineva care era fără prihană, fără păcat, ca să nu plătească pentru el ci pentru întreaga rasă umană.Pedeapsa trebuia să fie una capătală, una supremă și de bunăvoie. Toate aceste cerințe au fost împlinite în Isus Hristos. Sfântul Apostolul Pavel explică toate aceste lucruri, precum și acceptarea din partea lui Dumnezeu a acestei jertfe.

„Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Isus Hristos. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte s-ă fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea Lui, căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu. Pentruca, în vremea de acum, să-Și arate neprihănirea Lui în așa fel încât, să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus. „ (Romani 3:24-26)

Pentrucă prețul a fost așa de mare, toți credincioșii trebuie să trăiască după Cuvântul lui Dumnezeu și să facă voia Lui și nu voia lor. Ei trebuie să arate în viețile lor că nu mai sunt robi ai păcatului, și să nu mai fie prinși în robia de care au fost eliberați, prin jertfa Domnului Isus pe crucea de la Golgota.

Împăcarea cu Dumnezeu

Un alt lucru de care toți au beneficiat, sau un alt efect pe care-l are jertfa de pe cruce a lui Isus, este împăcarea Divinității sau împăcarea creaturilor cu Creatorul lor. Motivul pentru care noitoți au fost despărțiți de Dumnezeu, au devenit vrășnași cu El, este neascultarea. Păcatul este un lucru care stârnește mânia lui Dumnezeu. Reântoarcera în prezența lui Dumnezeu prin propriile forțe a fost imposibilă.

Această mânie a lui Dumnezeu nu este la fel ca mânia omului. El nu se mânie fără motiv, nu este nici capricios și nici irascibil. Niciodată nu-și va pierde cumpătul și nu este imprevizibil. În fața păcatului și a răului în toate formele lui , Dumnezeu î-Și va manifesta mânia Lui constant, invariabil și neântrerupt. Aceste constatări ne facă să înțelegem de ce era necesară o împăcare cu Dumnezeu.

Într-un context păgân, cel care încerca să potolească și să abată mânia divinității, este în totdeauna omul. Această se făcea prin anumite ritualuri sau jertfe.

Sfânta Scriptură ne arată clar că orice am face, orice am spune, sau am oferi, nimic nu poate plăti pentru păcatele noastre. Nu există nici o posibilitate de a-L convinge, de a-L ademeni, ori mitui pe Dumnezeu ca să ierte, ori să treacă cu vederea vreun păcat măcar. Toate acestea deoarece nimeni, nici unul măcar nu merită nimic de la El, decât judecata.

Inițiativa iertătii a venit de la El însuși, prin mila și îndurarea Lui. Numai astfel a fost acceptată jertfa Fiului Său. Dragostea oricui cât ar fi fost de mare, nu ducea la nici un fel de schimbare a relațiilor dintre uman și divin, dintre om și Dumnezeu, ci dragostea Lui a făcut posibil acest lucru.

„ Și dreagostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele nosatre.” (I Ioan 4: 10)

Inițiativa aparține deci lui Dumenzeu, astfel relațiile rupte au foste refăcute și El a urat un bun venit acasă, tuturor celor care cred în El și în jertfa Lui..

Jerfa care L-a împăcat pe Dumnezeu, nu a constat în sacrificarea unui animal și nici nu a fost de origine vegetală. Ea nu a fost un lucru ci o persoană, o persoană pe care a oferit-o El ca jertjă. Oricine din afară, nu ar fi fost acceptat. Dumenzeu s-a oferit pe El însuși. Atunci când Și-a dat Fiul Sa dat pe El

Putem astfel concluziona căci, răspunsul la împăcarea divinității, este El însuși. El a cerut potolirea mâniei Lui și tot El a rezovat-o în Fiul Său pe cruce.

Obținerea vieții veșnice

Una dintre cele mai mari aspirații ale omului, a fost aceia de a fi ca Dumenezeu, a fi nemuritor și a poseda viața veșnică. O dată cu căderea în păcat și neascultarea omului de Dumenezeu, și viața veșnică a fost pierdută pentru totdeauna. Omul nu a mai avut acces la pomul vieții. Cu toate acestea dorința fiecăruia este de a o obține din nou cu ori ce preț această viață.

,, … omul dă tot ce are pentru viața lui.” (Iov 2:4)

Toate eforturile proprii de a redobândi nemurirea, nu au dus decâ la o îndepărtare mai mare de Dumnezeu. Această deoarece viața veșnică este în El și numai El o poate da. Această viață de la Dumnezeu este manifestată în Isus Hristos.

„ Adevătat, adevărat, vă săpun, că cine crede în Mine, are viață veșnică”

(Ioan 6:47)

În evanghelii, Isus îi asigură pe ucenici de această viață veșnică, și dovedește clar că are puterea de a împărți această viață, tuturor celor ce cred în El.

Spre deosebire de evangheliștii sinoptici, Ioan treaează acest subiect mult mai clar și mai amplu. El îl prezintă pe Isus foarte variat în legătură cu viața veșnică. Hristos este ,, adevăratul Dumenezeu și viața veșnică” ( Ioan 1:4), cel căruia Tatăl ia dat să aibă ,, viață în Sine” ( Ioan 5: 26) , El este „ învierea și viața” ( Ioan 11:25).

Prin credința în moartea și învierea Lui, oricine poate dobândi această viață veșnică care este din Dumnezeu. Totodată prin înviera Lui, El dovedește că este Domnul și Judecătorul celor vii și celor morți. Speranța învierii, pentru credincioși este Isus. El a deschis această cale prin înviera Lui.

„ Când se va arăta Hristos viața voastră, atunci vă veți arăta și voi împreună cu El în slavă”. ( Coloseni 3:4)

Se poate observa, că Hristos, a deschis singura cale prin care se poate ajunge în împărăția lui Dumnezeu. El a trebuit să moară și să învieze. Prin învierea Lui, garantează viață din Dumnezeu tuturor care mor împreună cu El, iar Hristos trăiește în ei.

„ Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc…dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine..” ( Galateni 2. 20)

Birunța lui Hristos

Un alt lucru pe care Hristos l-a obținut la cruce, și care este afirmat într-un mode deschis în Noul Testament,este că Isus a dezarmat pe diavolul, și a triumfat asupra lui. Mai mult decât atât, toate ,, stăpânirile și puterile „ sunt în subordinea Lui. Prima afirmați care apare în Sfânta Scriptură, cu privire la această victoria a lui Isus, se găsește în Geneza, și este făcută de Dumnezeu atunci când rostește judecata asupra diavolului.

„ Vrășmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sîmânța ei. Această îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul.” (Geneza 3.15)

Următorul aspect al acestei lupte se petrece din momentul nașterii lui Isus. Cu această ocazie, diavolu a încercat să scape de El în mai multe feluri. A început prin omorârea copiilor din jurul Betleemului, apoi ispitindu-L în pustie, voind să-L determine pe Isus să renunțe de a urma calea crucii. Mai apoi prin dojenirea lui Petru, care afirma că nu era necesară moartea pe cruce, și apoi prin trădarea lui Iuda, în care, Biblia spune că Satana a „intrat” pur și simplu.

Cu toate aceste piedici, Isus a mers mai departe. El a fost hotărât să biruiască, nu oricum ci pe cruce. Prin toate referirile pe care Isus le-a făcut, El a anticipat faptul că la cruce avea să aibă loc ultima confuntare, când puterile întunerecului aveau să fie puse pe fugă.

Unul dintre cele mai semnificative pasaje din Biblie, care arată biruința lui Hristos, este przentat de Sfântul Apostolul Pavel în epistola către Coloseni.

„A șters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră și ne era potrivnic, și l-a nimicit pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile și stăpânirile, și le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieșit biruitor asupra lor prin cruce. ” (Coloseni 2: 14-15)

Un alt aspect al biruinței lui Isus, a fost acela că a rezistat ispiteleor. Ispita de a nu merge și a nu accepta cruce, ori de a coborâ de pe cruce. Pentrucă nu exista mântuire fără o jertfă, Isus a mers hotătât pe această cale. El a ascultat de Tatăl fără nici o reținere.

„ S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.” ( Filipeni 2:8)

Aspectul final al biruinței depline a lui Hristos, va fi când ultimul dușman, diavolul, va fi aruncat în iazul cu foc împrună cu Moartea și cu Locuința morților. La final toate stăpânirile, toate dregătoriile și puterile vor fi nimicite, atunci Fiul va toate lucrurile în mânaTatălui.

„ …El va da Împărăția în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domniile, orice stăpânire și orice putere. Căci trebuie ca El să împărățească până va pune pe toți vrășmașii sub picioarele Sale. Vrășmașul cel din urmă care va fi nimicit, va fi moartea. ” (I Corinteni 15: 24-26)

Pentru copiii lui Dumnezeu ca și pentu Hristos, viața implică o luptă. Fiecare trebuie să fie victorios, să biruiască fel cum a biruit Isus. Cu toate aceste ar fi imposibil de luptat cu diavolui și să se obțină biruința prin propriile puteri. Ba mai mult, ar fi de prisos ca cineva să facă acest lucru, deoarece Hristos l-a făcut deja.

Victoria creștinilor constă în participarea la victoria lui Hristos, și a se bucura de toate privilegiile ce decurg din ea. Dumnezeu dă biruința copiilor Săi prin Isus Hristos. Prin harul lui Dumnezeu, toți care au avut parte de înviere împreună cu Hristos , au deasemenea parte de a asta la Tronul Lui.

Temeiuri patristice

Învățătura despre Persoana si opera Mântuitorului Iisus Hristos reprezintă piatra fundamentală a întregului edificiu dogmatic al Bisericii creștine. Întemeiată adânc in descoperirea dumnezeiască, a cărei plenitudine ultimă o reprezintă si o formulează Biserica in duhul celei mai autentice tradiții apostolice, această învățătură de credință este unitară in continutul ei.

Dacă se face distincția intre Persoana Mântuitorului Hristos si opera Sa răscumpărătoare insă, se poate vorbi despre doua capitole ale aceleași dogme: unul hristologic, celalalt soteriologic.

Uneori s-a mers dincolo de distincția simplă, tinzându-se către o separație artificială, cu o consecință neasteptată: autonomizarea celor două părți ale unicei învățături de credință.

Astazi acest fapt este definit ca o "distincție scolastică intre persoana lui Hristos si opera sa mântuitoare, intre hristologie si soteriologie". S-a putut ajunge la această despărțire nedorită din cauza accentuării unilaterale a caracterului obiectiv al jertfei lui Hristos pe cruce. Răstignirea in special si Răscumpararea in general nu pot fi privite, insă, ca fapte impersonale sau ca daruri numai aduse Tatălui in favoarea noastră de către Mântuitorul Hristos, pentru ca, asa după cum spune Învățătura Bisericii, El este "Cel ce aduce si Cel ce se aduce".

Implicațiile raportului dintre persoana si opera Sa sunt fundamentale pentru înțelegerea drumului unic parcurs de Mântuitorul Hristos de la întrupare si până la inălțare.

In subcapitolul de față vom căuta sa adâncim acest raport in legătura ca doua momente principale din iconomia divină a întrupării: Crucea si Învierea lui Hristos in teologia Bisericii Ortodoxe.

In centrul operei de răscumparare a neamului omenesc stau patimile si moartea pe cruce : Hristos s-a răstignit pentru mântuirea noastră, aducându-se jertfă Tatălui (I Cor. XV, 3) si a înviat din morți, făcându-se începătura a Învierii celor adormiți (I Cor. XV, 20). In toate cele trei direcții, proprii învățăturii ortodoxe despre răscumpărarea sau mântuirea obiectivă, Mântuitorul Hristos a restabilit comuniunea de iubire a omului cu Dumnezeu, cu

Sine însuși si cu semenii, precum si firea umană, însăși înnoindu-o. Dar mai mult a făcut această in jertfă Sa pe Cruce. Crucea reprezintă o nouă treaptă in opera lui Hristos de mântuire a noastră, culmea cea mai înaltă a acesteia, având de o parte întruparea, iar de cealaltă parte, si strâns unită cu Crucea, Învierea din morți.

Prin ascultarea Sa până la moartea pe cruce, Hristos a luat asupra Sa, prin firea asumată, in mod real si deplin tot blestemul, făcându-se pentru noi blestem, tot păcatul si neascultarea omului si a recapitulat in Sine intreaga creație, nu numai pe om. Căci toată creația, din cauza omului care adusese asupra ei blestemul, avea nevoie de Cruce, adică de restaurare si înnoire.

Jertfă supremă a lui Hristos pe cruce a fost necesară omului. Sfântul Chiril al Alexândriei reia si dezvoltă această idee a Sfântului Apostol Pavel după care omul nu poate să intre la Tatăl decât in stare de jertfă curată. Dar noi nu eram in stare să aducem o astfel de jertfă curată Tatălui.

"De aceea Hristos ca om s-a adus Tatălui ca o asemenea jertfă curată. Dar nu pentru a oferi Tatălui un echivalent juridic, ci ca să ne imprime si nouă puterea stării de jertfă, prin

unirea Lui cu noi, pentru ca astfel să putem si noi intra cu El la Tatăl. De aceea noi avem aducerea la Tatăl prin Crucea lui Hristos, prin trupul Lui răstignit pe cruce".

Jertfa această atotcurată ca ardere de tot adusă Tatălui, intr-un miros de bună mireasmă, nu

este decât dăruirea totală Tatălui. Sfântul Chiril al Alexândriei spune că oriunde este păcat, nu mai este jertfă curată. Jertfa este renunțarea la orice egoism, ca forma a păcatului. Este predarea totală Tatălui si numai Hristos a putut aduce o astfel de jertfă. El s-a adus Tatălui jertfă atotcurată pentru noi cu scopul de a realiza in sine ca om această stare de totală predare Tatălui, pentru ca El să ia chip in noi in această stare (Gal. IV, 19).

Pe linia Sfântului Atanasie cel Mare, Sfântul Maxim Mărturisitorul si alți Sfinți Părinți scot in relief direcția jertfei indreptată spre noi, puterea ei de restaurare si întărire a firii noastre, de biruire a morții si a păcatului in firea umană însăși. In marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu nu se preocupa de Sine, ci numai de noi. Hristos s-a predat pe Sine morții pentru ca ascultarea sa filială să triumfe pentru totdeauna asupra boldului morții, adică asupra păcatului.

Crucea lui Hristos este manifestarea negrăitei si nemărginitei iubiri si puteri a lui Dumnezeu, față de omul supus morții din pricina păcatului, afirmarea vieții împotriva morții care a fost desființată. Pe cruce in modul cel mai deplin, după întrupare, Hristos temeluiește Biserica, Trupul Său tainic, ca una ce este atrasă in jertfa lui Hristos si care va aduce in veac jertfă Tatălui, prin Duhul Sfânt pe Hristos, dar si pe ea însăși o dată cu Hristos. Pe cruce, firea umană a fost eliberată de sclavia păcatului si a morții, întărită si deschisă lucrării Duhului Sfânt asupra ei prin Sfântele Taine care izvorăsc din Hristos Cel răstignit si înviat.

Învățătura ortodoxă despre răstignirea și moartea Sa pe cruce Domnului nu este separată de întreaga lucrare de răscumpărare, de ridicare a omului din îndepărtarea sa de Dumnezeu. Astfel, ea nu trebuie separată nici de, învierea Domnului astfel ca lucrarea de răscumpărare ce a făcut Dumnezeu prin Fiul Său întrupat să fie unitară, după cum mărturisim și în Crez.

"În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce ești necuprins".

Acest tropar, pe care preotul în rostește în timpul Sfintei Liturghii, este adesea considerat ca un rezumat al învățăturii ortodoxe despre învierea lui Hristos.

Dumnezeu adevărat, Hristos este prețutindeni și pe toate le umple, fiind necuprins. Niciodată nu s-a despărțit de Tatăl și de Duhul, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt fiind "Treimea cea de o ființă și nedespărțită".

Om adevărat, el este îngropat ca un mort, înfășurat în giulgiurile de îngropare. Dumnezeu-om, Mântuitorul Hristos se coboară la iad, dar nu ca un osândit, ci ca un Dumnezeu ducând în acel adânc al despărțirii de Dumnezeu viața și lumina învierii, sfărâmând încuietorile iadului și scoțându-i de acolo pe toți cei ce au crezut în El (I Petru 3, 19-20). În același timp, El este și în rai cu tâlharul cel bun, după făgăduință ("Astăzi vei fi cu Mine în rai" – Luca 23, 43), lucru ce arată că Hristos a murit pentru toți, pentru întreg neamul omenesc.

Sfintul Atanasie cel Mare arata ca Mântuitorul a ales crucea drept cale a jerfirii Sale pentru ca acesta este singurul fel de moarte in care trebuie sa intinzi mâinile. Altfel spus, să sfârșești îmbrățișând, "adunând pe fiii lui Dumnezeu cei imprăștiați" (Ioan XI, 52). La jertfa Sa Iisus ne unește si pe noi. Si in El, in Hristos învățăm sensul si valoarea iubirii, dăruirii, jertfei, învățăm firea lucrurilor. – Sfintul Ioan Gura de Aur observă, ca "Dumnezeu voind sa lege pe toți oamenii intre ei, a impus o necesitate atât de mare in lucruri, incât cu folosul aproapelui este legat folosul altuia. Cârmaciul corăbiei apără in furtuna, de la inec pe toți; mesteșugarul nu caută doar folosul lui; agricultorul nu seamănă numai atât cât ii ajunge lui, si soldatul stă in linia de bătaie nu numai a se apăra pe sine".

In realitate, moartea si Învierea Domnului trebuie privite împreună, ca un intreg. Așa le-au privit Părinții bisericești, așa le privește Biserica in viața ei liturgică si de rugăciune. Când pomenește de cruce, ea nu uita de Înviere si când se bucură de Înviere, se gândește totodată la cruce. Această indisolubilă unitate a celor două momente in iconomia mântuirii, incep sa o vadă astăzi si unii teologi (Arseniev, Lot-Borodine, Odo Casel). Unul din acești teologi a atras atenția ca această indisolubilă unitate iradiază si din textele Sfintei Scripturi.

Dar in ce consta această unitate? Ea trebuie văzută nu numai ca o succesiune necesară, dar externă, a celor două momente in opera mântuirii, ci ca o anumită prezență a fiecărui moment in celălalt. Moartea Domnului cuprinde in sine inceputul Învierii si starea de Înviere a Domnului nu e golită de o anumită prezență a crucii. Moartea si Învierea Domnului constituie împreună un paradox, nu numai prin aceea ca, desi sunt două momente contrare, ele totuși se succed, ci si prin aceea ca, desi sunt contrare, ele totuși se cuprind intr-un anumit sens una in alta.

  Pentru evidențierea generală a acestui fapt misterios, ne putem ajuta de următoarele cuvinte ale Mântuitorului: "Ca cel ce se va inalța pe sine, se va smeri, si cel ce se va smeri pe sine, se va inalța" (Mat. 23, 12), si: "Ca cine va vrea sa-si mântuiasca sufletul său, pierde-l-va pe el: iar cine-si va pierde sufletul său pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va căștiga" (Marcu 8, 35). Socotim ca aceste cuvinte nu indică numai paradoxul unei succesiuni de momente contrare, ci paradoxul cu mult mai ascuțit al unei interiorități reciproce a acestor momente contrarii. Cel ce se smerește, in insăși smerenia sa se inalță, atingând "inălțimea gândului smerit", cum s-a spus in ascetica răsăriteană. Inaintând cineva in smerenie, inaintează in inălțime, si invers, inaintând in inălțare, inaintează in coborâre. Iar cel ce-si pierde sufletul pentru Hristos si-l află nu după aceea, ci incă chiar in cursul pierderii lui, precum cel ce si-l apără, chiar in cursul apărării si-l pierde. Ca acesta este ințelesul cuvintelor Mântuitorului si nu acela al unei simple succesiuni, ne-o confirmă Sfântul Apostol Pavel, care spune: "Nebune, tu ce semeni, nu inviază de nu va muri" (I Cor. 15, 36). Dar e vădit ca bobul semănat nu moare mai intâi de tot, ca abia pe urmă sa răsară, ci incă in vreme ce moare, incepe viața cea nouă in el. De altfel insăși succesiunea celor două momente contrare, presupune un inceput al celui de al doilea in cel dintâi. Altfel nu s-ar putea explica această succesiune. Sfântul Apostol Pavel revine adeseori asupra acestei idei, afirmând ca in fiecare zi moare după omul din afară, ca sa invie după cel dinăuntru.

  Dar nu orice moarte inițiază prin ea insăși, dinăuntrul ei, Învierea, ci numai moartea lui Hristos, care poarta numele special de cruce. Moartea noastră numai intrucât e si ea o moarte in Hristos, sau o cruce, are si ea această virtute. Moartea omului nu produce din sine, Învierea, in baza unei legi naturale, cum se imtâmplă cu bobul semănat in pământ. Numai moartea lui Hristos a invins moartea indeobște, precum numai moartea noastră in Hristos, o poate invinge pentru fiecare dintre noi personal.

  Existența faptului misterios ca moartea lui Hristos cuprinde in sine inceputul Învierii Lui, ne-o adeveresc insă in mod deplin textele Sfinților Părinți si cântările Bisericii.

  Sf. Proclu, patriarhul Constantinopolului, exprimă acest adevăr in cuvinte de o mare plasticitate. Ele cuprind ideea ca incă in ziua răstignirii sale, Vineri, Domnul biruiește moartea si iadul. "Infricoșate sunt tainele bătăliei acesteia. Infricoșate trofeele războiului de sub pământ. Mai presus de orice cugetare e biruința Celui ce s-a răstignit pentru noi. S-a injugat cu moartea ca un mort: dar a jefuit iadul ca un Dumnezeu tare si puternic… Astăzi iadul din neștiință a inghițit veninul. Astăzi moartea a primit pe mortul pururea viu. Astăzi s-au dezlegat lanțurile oe care le-a făurit șarpele in rai. Astăzi s-au slobozit robii cei din veac. Astăzi tâlharul a pătruns in raiul păzit de 5500 de ani de sabia inflăcărată. Astăzi "lumina in intuneric luminează" (Ioan I, 5) si a golit toată vistieria morții. Astăzi s-a săvârșit intrarea cea nouă a impăratului in inchisoare. Astăzi "a sfărâmat porțile de aramă si a frânt lanțurile de fier" (Ps. 106, 16) Cel ce a fost inghițit ca mort simplu si a jefuit ca Dumnezeu Cuvântul. Astăzi Hristos, piatra cea din capul unghiului, a clătinat temelia strămoșească a morții, a smuls pe Adam si a surpat toată clădirea iadului. Astăzi si cei ce plângeau inainte, pe care moartea ii inghițise biruindu-i, striga cu mare glas: "Unde este, moarte, biruința ta? Unde este, iadule boldul tau?" (I Cor. 15. 55).

  Ar fi gresit sa se creadă ca Sfântul Proclu folosește cuvântul "astăzi" numai, ca expresie a siguranței pentru niște lucruri care se vor intâmpla de-abia mai târziu. E o invățătură clară a Bisericii ca Domnul indată ce a expirat pe cruce ca om, s-a dus cu sufletul la iad, si nu ca sa continuie sa pătimească, nu ca sa stea acolo ca un mort, ci ca un impărat biruitor, cu slava dumnezeiască ieșită din ascunsul Său la arătare. Nu e fără semnificație faptul ca iconografia ortodoxă infățișează Învierea Domnului prin scena coborârii Lui la iad intru slavă, arătând ca viața Învierii incepe in El incă din clipa morții, ca țâșnind din ea o putere de viața făcătoare, care, desigur, se va dezvolta deplin din clipa Învierii Lui. Fără indoială, din punct de vedere natural, trupul Domnului este mort. Dar el are acum, altfel decât in timpul dinaintea morții, o putere prin Duhul Sfânt, care – arătându-se intr-un grad neasemănat mai redus, si in moaștele Sfinților – se află din momentul morții in umanitatea lui Hristos, intr-un chip deosebit. De aceea scriitorii bisericești din Răsărit numesc trupul Domnului de pe cruce, pe de o parte mort, dar pe de alta parte de viața făcător. In acest spirit, Sf. Ioan Gura de Aur socotește ca orcine se impărtășește de Domnul, pune gura sa, la insăși coasta trupului Domnului de pe cruce. Icoane vechi ortodoxe infățișează un inger ținând un potir lângă coasta Domnului mort pe cruce, ca sa primească sângele cu care se impărtășesc credincioșii.  

Pe de alta parte, noi si acum bând sângele Domnului in Euharistie, il bem din trupul Domnului direct, totul fiind, fără indoială, acoperit de valul unor simboale. Deci precum trupul Domnului incă mort pe cruce are in el puterea de viața făcătoare a Duhului, asa si acum in cer e intr-o stare de ă, intr-o continuare a jertfei de pe cruce.

  Această impletire a morții si a puterii de viața in Domnul, se arată si in faptul ca altarul de pe care ne impărtășim cu Hristos, viața noastră, este văzut in Răsărit ca mormântul Domnului. Din mormânt ne răsare viața.

  Sunt numeroase textele patristice si cele din cântările bisericești, care confirmă atât ideea vieții celei noi, răsărită in umanitatea Domnului incă in timpul morții, cât si ideea despre starea Lui de jertfa de după Înviere.

  Dar de ce a fost necesar pentru Fiul lui Dumnezeu ca sa treaca umanitatea Sa prin moarte, pentru ca sa rupă legăturile morții de deasupra umanității Sale si implicit de deasupra intregii omeniri?

  Redând explicările ce le dau Sfinții Părinți acestei necesități a morții Domnului pentru Învierea Lui, vom da inevitabil de faptul ca moartea Omului Hristos are si ea o contribuție la actul Învierii Sale. Nu e aci vorba numai de necesitatea ca Hristos sa fie mai intâi mort ca om, pentru ca sa aibă cine fi inviat de către Hristos ca Dumnezeu. Din acest punct de vedere ar putea fi trecut omul la starea de Înviere si fără sa fie intâi mort, ceea ce nu se intâmplă insă. Ci e vorba de un rol pozitiv pe care il are insuși actul primirii morții de către Domnul, ca om, pentru actul Învierii Sale, desigur, nu moartea unui om de sine stătător, autonom in existența si in actul morții sale, ci existența umanității in Dumnezeu si moartea ei in El are un rol in actul Învierii; un rol pe care nu-l are, așadar, umanitatea prin sine, ci prin faptul ca i se rânduiește de Dumnezeu. Si acesta a fost cazul cu Hristos.

  Crucea e considerată de Sfinții Părinți si de Biserică o mare taină. Dar dacă Dumnezeu ar opera Învierea omenității prin simpla Sa atotputernicie cum ar opera Învierea unei alte oarecari naturi ce s-ar comporta cu totul pasiv față de acest act dumnezeiesc, de ce ar mai fi considerată crucea, moartea si Învierea Domnului, niște mari taine? Licarește aici, precum se vede, misteriosul rol al morții de instrument folosit de Dumnezeu pentru desființarea morții. Dumnezeu e cel ce lucrează prin ea ca instrument in acest scop. Dar Dumnezeu se folosește de acest instrument; in acest rost paradoxal, sta taina crucii.

 Explicările ce le dau Sfinții Părinți acestui sens paradoxal al crucii, nu au prețenția să-l epuizeze, ci sa evidențieze si mai mult caracterul ei de taina, conform cu ceea ce spune Sfântul Grigorie de Nissa, ca orice inaintare in ințelegerea lui Dumnezeu, e o inaintare in ințelegerea Lui ca taina neinteleasă.

  Sfântul Maxim Mărturisitorul vede rostul morții Mântuitorului in eliberarea firii omenești de afectele care s-au introdus in ea după căderea lui Adam. E vorba de o eliberare a firii de aceste afecte, nu printr-un act de atotputernicie divina, săvârșit asupra ei din afară de ea, ci printr-o biruire a lor de către firea omenească insăși, dinăuntru in afară, se ințelege nu fără lucrarea lui Dumnezeu, care este neapărat necesară, pentru a face firea omenească in stare de un asemenea act. Căci ele reprezintă starea de slăbiciune in care a fost așezată firea omenească după căderea in păcat. Deci scăparea firii omenești de ele trebuie sa se arate ca o slăbiciune a firii față de ele. Si numai intr-un act de biruire a lor de către firea omenească, se arată tăria ei efectivă față de ele.

  Unul din aceste afecte este frica de moarte. Biruința acestei frici de moarte nu o putea arăta firea omenească a Domnului ocolind moartea, ci primind-o, biruind frica ce face firea omenească sa fugă de moarte. Această frica e cel mai puternic afect, e cea mai mare slăbiciune a firii omenești. De aceea, in biruirea ei se manifesta cea mai mare slăbiciune a firii. Si de aceea ea e ultima pe care a invins-o Mântuitorul. Si invingând cu firea Sa omenească această ultima slăbiciune a ei, a fost invinsă moartea insăși, ca punct final al slăbiciunii firii umane.

  Iata, deci, paradoxul: prin primirea morții se invinge moartea; primirea morții este supremul act de tărie al firii umane, in efortul ei de a se ridica de sub stăpânirea slăbiciunilor de pe urma păcatelor, slăbiciuni ce culminează in moarte. Dar moartea primităi, astfel e altfel decât moartea suportată ca punct final al păcatelor, al momentelor de slăbire a firii. Moartea Celui fără de păcat e supremul act de tărie, câtă vreme moartea de pe urma păcatului e ultima treaptă de slăbire a firii. Dacă e așa, aceste două morți sunt direct contrare: moartea ca supremul act de tărie al firii, de intărire a ei, e actul de biruința a ultimei trepte de slăbire a firii, arătată in moarte. Pe când moartea de pe urma păcatului e o moarte a firii, moartea Celui fără de păcat e o moarte a morții firii. Mai bine zis, prin moartea Celui fără de păcat se nimicește orice urmă a păcatului si drept urmare orice premisă din care ar putea rezulta in mod indreptățit moartea firii. Prin moartea Celui fără de păcat se ia baza ontologică si de drept a morții din firea omenească.

  Dar această tărie a lui Hristos ca om, in fata tuturor afectelor, inclusiv in fața morții, tărie care nu se putea arăta si actualiza decât prin primirea morții, sau stăruința Lui intr-o atitudine fără de păcat, ca unul ce n-a acceptat plăcerea si nu s-a incovoiat in fața durerii, inclusiv a celei adusă de moarte, inseamnă o atitudine a voinței Lui ca om. Anume El n-a primit păcatul in voia Lui omenească, ceea ce inseamnă ca n-a cautăt nici când cele ale omului, ci cele ale lui Dumnezeu. El a luat "păcatul", sau "blestemul" nostru in firea Sa, adică a luat afectele de pe urma păcatului, dar nu l-a luat in voința Sa, adică nu si l-a făcut personal, ceea ce inseamnă ca nu a primit slăbiciuni in voința Sa. Si faptele Lui sunt cu atât mai vrednice de laudă, cu cât având slăbiciunile noastre in firea Sa, nu s-a plecat lor cu voința, ci dimpotrivă le-a biruit. Voința Lui ca om s-a putut arăta tare, tocmai intrucât n-a evitat, căutând plăcerea, sa suporte afectele de durere, prezente in firea Sa, ci le-a suportat, sau a rămas ascultătoare de Tatăl, desi avea in firea sa unele afecte de plăcere care se cereau satisfăcute.

  Firea omenească nu putea depăși păcatul, decât dacă invingea odată, prin voia ei, de la inceput până la sfârsit, cele ale sale. Era necesară o voie care sa renunțe până la capăt in afirmarea de sine a omului impotriva lui Dumnezeu. Această deplină conformare a voii omenești cu voia lui Dumnezeu, nu putea avea loc, – dată fiind starea de păcat a tuturor oamenilor, sau posibilitatea păcatului pentru orice făptura autoipostatica, – decât primindu-si ca purtator ipostatic pe Dumnezeu Însusi. Această s-a făcut in Hristos.

 "Hristos a asumat natura noastră. El s-a supus de buma voie tuturor responsabilitatilor păcatului, El a luat asupra Lui responsabilitatea pentru greșeala noastră, ramanând totuși strain de păcat, pentru a rezolva tragedia libertatii umane, pentru a depasi dezbinarea intre om si Dumnezeu, introducându-l in sanul persoanei unde nu e loc pentru dezbinare, pentru nici un conflict interior".

  Moartea ca supremă si definitivă arătare a supunerii voinței omenești, voinței lui Dumnezeu, este astfel o trecere la adevărata viața. Omenescul atunci moare intrucât arată definitiv ca nu vrea nimic al său, nimic deosebit de Dumnezeu; dar invie, intrucât făcând dovada ultima ca vrea ce vrea si Dumnezeu, s-a deschis izvorului de viața, si-a arătat identificarea deplina a voirii cu voia lui Dumnezeu. Acest fel de moarte e totodată inceputul vieții adevărate, sau premisa ei, e o moarte paradoxală. Faptura voindu-se pe sine, deosebit de Dumnezeu, moare; si renuntând pentru Dumnezeu in mod definitiv de a se voi pe sine, invie in Dumnezeu. Si cine nu vrea ceva deosebit de ceeace vrea Dumnezeu, vrea cu puterea lui Dumnezeu.

  Deci actul prin care Mântuitorul a primit moartea, a fost actul sau de suprema tărie ca om, nu intrucât a sfidat pur si simplu moartea, ci intrucât a fost actul prin care si-a aratat definitiva identificare a voii sale cu voia lui Dumnezeu, actul ultim si irevocabil al unei voiri fără de păcat. Si numai la El primirea morții a avut o astfel de semnificație, netrebuind sa moară, cum trebuie sa moară omul.

Hristos jertfindu-se, ni se face conducător spre Dumnezeu, deci isi urca umanitatea la un mod de existența nou, deosebit de cel dinainte de moarte si Înviere, la o stare de slava, de penetratie prin Duhul, intr-un fel deosebit de cel de dinainte de moarte si Înviere. In acest fel moartea Domnului este pe de o parte o jertfa adusa lui Dumnezeu ca o renunțare la tot ce este ca om, pe de alta, o săltare pe un plan de existența superioara, se ințelege ca om, dat fiind ca modul de existența infintita este un mod de existența mai inaltă, mai bogata, prin impărtășirea desăvârșita de Dumnezeu, izvorul vieții, prin împreună-vietuire cu Dumnezeu.

  Sfântul Chiril spune ca chiar prin jertfa Sa, Iisus Hristos se oferă ca un dar de bună mireasma lui Dumnezeu, iar prin Sine, si pe noi, umplând de aceeasi buna mireasma tot cortul Sfânt, adică toată Biserica, desigur pentru ca toată sa inalțe spre Dumnezeu această buna mireasma a lui Hristos, prin toate madularele care o constituie.

 Ori, dacă Domnul ar fi in starea de jertfă cu totul mort, n-ar putea imprăștia această buna mireasma. "S-a jertfit pentru noi Hristos, dar acelasi era si in moarte si mai presus de moarte".

  In rezumat, din oricare din cele trei laturi am privi moartea Domnului: a) ca desființărea "păcatului", sau a slăbiciunilor din firea Lui omenească de pe urma păcatului; b) ca renunțare a voinței omenești la orice autoafirmare a ei si ca supunere ultima si irevocabila a ei sub voia dumnezeiasca, si c) ca jertfa curăța a umanității Sale, adusa lui Dumnezeu pentru a se Sfinți, ca prin ea sa ne Sfințim si noi – laturi care, privite in fondul lor, sunt una -, moartea Lui apare ca drum spre Înviere. Si nu e drum spre Înviere numai in sensul de condiție prealabila a Învierii, in sensul ca intâi trebuie sa dispara forma veche de viața pentru a face loc celei noi, care vine cu totul din alta parte. Ci moartea si Învierea Domnului sunt legate intr-un mod lăuntric: moartea Domnului e mișcare spre Înviere, asa cum moartea grăuntelui vechi, semănat in pământ e miscare spre grăuntele cel nou si inceput de viața pentru acest grăunte nou; din moartea Domnului ia putere actul de Înviere, caci moartea Lui e si un act de putere. Dar e act de putere prin faptul ca moartea Lui e afundarea desăvârșita a omenescului in dumnezeiesc, prin faptul ca omenescul soarbe pentru, in si prin acest act, putere din dumnezeire. Iar această o poate face Hristos ca om, pentru ca e totodata si Dumnezeu.

  Moartea numai ca expresie ultima a renunțării omului la o existența autonomă, sau a afirmării sale in Dumnezeu si cu Dumnezeu, e o astfel de saltare in "mai multa viața"; numai intrucât e actul de cea mai strânsă relație dialectica cu Dumnezeu, nu un act ce se săvârșește in afară de Dumnezeu. Un asemenea act a fost moartea Domnului. Si un asemenea act e moartea celor ce mor având pe Hristos in ei. Lucrul acesta il semnalează Sfântul Ciril al Alexândriei, când comentează cuvintele Mântuitorului pe cruce; "Părinte, in mâinile Tale imi dau duhul Meu". "Aceste cuvinte, zice Sfântul Ciril, au pus inceputul si temelia unei nădejdi bune si pentru noi. Căci trebuie sa socotim, pe drept cuvânt, ca sufletele Sfinților plecând din trupuri se mută in mâinile Tatălui Atotțiitor, prin bunătatea si iubirea Lui de oameni, si nu umbla in jurul mormintelor, așteptând inmormântarea, cum au crezut unii necredincioși, nici nu sunt duse ca cele ale păcătoșilor la locul chinurilor nemasurate, adică in iad; ci trec in mâinile Tatălui tuturor, iar acest drum ni l-a inaugurat Mântuitorul nostru Hristos".

 Moartea pentru Dumnezeu e un act prin care omenescul se umple de Duhul, intr-un grad sporit, de cum a fost dreptul in viața, săvârșindu-se in relația omenescului cu Duhul. De aceea e un act de Sfințire. De aceea ea e calea spre Înviere. Si de aceea numai in starea de Înviere, crescută din stare de moarte, Duhul umple deplin omenescul, ridicându-l la un nou nivel de existența. In acest sens explică Sfântul Ciril din Alexândria cuvântul Sfântului Evanghelist Ioan: "Incă nu era Duh, pentru ca Iisus incă nu fusese slavit" (6, 39).

  Prin intruparea, moartea si in mod deplin prin Învierea Sa, Hristos a recăștigat pe seama firii omenești Duhul Sfânt, pierdut, de această prin caderea lui Adam. Iar prin readucerea Duhului Sfânt in firea omenească, a restabilit-o pe această in modul ei adevărat de ființare, căci omenescul isi actualizează intreaga lui virtualitate numai prin si in Duhul Sfânt. "S-a făcut deci Unul Născut ca noi pentru ca in El, cel dintâi, sa i se pastreze intregii firi bunatatile restituite si harul Duhului inradacina, prin aceea ca Unul Născut ne dăruiește stabilitatea neclătinata a firii Sale".

  Prin Iisus Hristos, timpul a devenit un timp spre Înviere si spre viața de veci, "mai bine-zis, timpul intreg a devenit un ajun al duminicii veșnice, al petrecerii veșnice in lumina descoperita a Învierii".

Unite intr-o tainica simbioză, crucea si Învierea lui Hristos se descopera credincioșilor ca două râuri cu apă vie, pornite din același izvor, Fiul lui Dumnezeu intrupat, Mântuitorul nostru, din care se adapă neincetat Trupul tainic al Domnului, Biserica Sa cea Sfânta.

În Cuvântul de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur care se citește în noaptea Sfintelor Paști este descrisă în cuvinte de rară frumusețe biruința lui Hristos asupra morții și asupra iadului: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost țonut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. ș…ț A primit un trup și de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ și s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea și a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, iadule, biruința? Înviat-a Hristos și tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos și au căzut diavolii. Înviat-a Hristos și se bucură îngerii. Înviat-a Hristos și viața stăpânește”.

Sfânta Scriptură ne arată că prin pogorârea în iad cu sufletul Său îndumnezeit, Hristos – Domnul a predicat Evanghelia mântuirii tuturor sufletelor ținute în închisoarea iadului (I Petru 3, 18 – 22), omenești a blestemului morții, ca urmare a păcatului strămoșilor Adam și Eva.

Cum va fi învierea noastră, ne-a adeverit-o Domnul Însuși prin Învierea Sa, cu „trupul proslăvit”, în care „ne vom îmbrăca și noi”, cei arvuniți împărăției Sale veșnice, prin grația Învierii Sale. „Căci dacă cu acest trup stricăcios al nostru noi toți vom muri, atunci când va suna trâmbița de apoi, noi toți vom învia, acest trup stricăcios al nostru îmbrăcându-se în nemurire” (I Cor 15,52-54), deci trupul este stricăcios și muritor (…), iar nemurirea și nestricăciunea rămân.

Întreaga viață a Mântuitorului, începând cu nașterea și terminând cu învierea, se înscrie în iconomia mântuirii neamului omenesc, dar dintre momentele vieții pământești a Fiului Lui Dumnezeu întrupat, îndeosebi jertfa pde pe cruce și învierea, se leagă de finalizarea mântuirii.

Mântuirea înseamnă izbăvirea omului de sub povara păcatului și înzestrarea acestuia cu harul vieții și al creșterii duhovnicești. Această se realizează în jertfa de pe Golgota si în Învierea Domnului.

Moartea pe cruce este strâns legată de Înviere ca si de întrupare si se desăvârșește in Înviere.

"Dacă întruparea este rodul iubirii divine față de umanitatea cu care se uneste indisolubil si definitiv, iar această iubire merge mai departe in moarte, scopul si rezultatul deplin al acestei iubiri se arată in Înviere, care desăvârșește pentru veci unirea Sa cu noi". Potrivit învățăturii ortodoxe in crucea însăși e o putere care produce Înviere si in Înviere e prezentă, intr-un anumit sens, in mod etern crucea. Crucea are in ea însăși o forța de biruire a păcatului si a morții, o putere care inaintează spre Înviere si se finalizează in Înviere. In crucea sau in moartea lui Hristos se cuprinde virtual Învierea Lui si in Învierea Lui continuă să fie prezentă puterea biruitoare de moarte a crucii. Nu s-a ajuns la Înviere fără cruce. De aceea Învierea in sensul creștin nu este lipsită de puterea lui Hristos care s-a manifestat in acceptarea si suportarea crucii, suportarea care este prin ea însăși si biruire a morții.

Prin Învierea Sa din morți, Hristos a innoit si îndumnezeit firea umană întărită si restaurată prin jertfa de pe cruce. O dată cu ea, Hristos a înnoit întreaga fire cu care omul este in legătură ontologică, si care prin omul înnoit prin Înviere, se ridică iarăși spre Dumnezeu, datorită energiilor divine necreate, care prin Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, infuzeaza intreaga creație.

Prin Învierea Sa, Hristos ne ridică într-o stare de dreptate si de unire desvârșită cu Dumnezeu, de sfințenie perfectă si veșnică, care implică si starea de totală dăruire ca făpturi

noi Tatălui. Această înseamnă ca si prin Înviere, Hristos imbină in Sine starea celui ce s-a jertfit cu starea de Înviere, de viață dumnezeiască in mod deplin manifestată in umanitatea Sa, pe care o comunică in chip tainic, tuturor oamenilor cuprinsi in Sine, prin firea umană asumată. Prin Hristos Cel răstignit si înviat, moartea a fost înfrântă, ea nu mai are nimic înspăimântător, "căci toți care cred in Hristos o calcă in picioare", spune Sfântul Atanasie. Prin același Hristos înviat avem puterea să murim si noi patimilor si poftelor egoiste, sa murim nouă inșine si să trăim o viață nouă, biruitoare in toată ființa noastră, de dăruire cu Hristos lui Dumnezeu. Puterea de dăruire lui Dumnezeu ne vine de la Hristos care iradiază in noi prin umanitatea Sa, pe Duhul Său.

Învierea este răspunsul Tatălui de primire a jertfei lui Hristos pe cruce, ca jertfă a Lui si a întregii umanități pe care El o aduce impreună cu El in starea Sa de jertfă. Dar si mai mult decât această, Învierea pecetluiește jertfa si desăvârșește opera de răscumpărare a neamului omenesc prin innoirea si îndumnezeirea firii umane aduse de Înviere. Chipul lui Dumnezeu din om, stricat de păcat, a fost acum, după restaurarea si întărirea lui, prin întrupare si Cruce, innoit total si făcut un transparent deplin al Duhului.

Trupul purificat si înviat al lui Hristos stă intr-o legătură cu trupul nostru al tuturor. El e ca un aluat, sau ca un factor iradiant, innoit si înviat, al întregii corporalități umane. Deoarece corupția si moartea erau in om, nu in afără, "in mod cuvenit Cuvântul s-a folosit de trup ca de un organ si s-a extins la toți".

Prin Iisus Hristos, timpul a devenit un timp spre Înviere si spre viață de veci, "mai bine-zis, timpul întreg a devenit un ajun al duminicii veșnice, al petrecerii veșnice in lumina descoperită a Învierii".

Învierea lui Hristos este "începătura" vieții celei veșnice (I Cor. XV, 20). "Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om si Învierea morților. Căci precum in Adam toți mor, asa si in Hristos toți vor învia" (I Cor. XV, 21-22). Învierea este trecerea spre o altă existență. Acesta este si sensul cuvântului de "Pasti" ; Învierea lui Hristos este trecerea noastră desvârșită de la moarte la viață, de la pământ la cer. Si fiindcă moartea adusă de păcat cuprinsese toată creația, Învierea lui Hristos a insemnat trecerea definitivă si totală a întregii creații de la moarte la viață, la viață si lumina lui Hristos Cel înviat, plin de Duhul Său.

Toată creația tinde spre Învierea generală ca spre sensul ei deplin si spre desăvârșirea ei in Dumnezeu. Revelația clară a lui Dumnezeu in creație si revelația sensului creației coincid si ea va atinge deplinatâtea in Învierea generală.

Unite intr-o tainică simbioză, crucea si Învierea lui Hristos se descoperă credincioșilor ca două râuri cu apa vie, pornite din același izvor, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Mântuitorul nostru, din care se adapă neîncetat Trupul tainic al Domnului, Biserica Sa cea Sfânta.

Capitolul 2.

Sfânta Cruce în rânduiala liturgică a Bisericii Ortodoxe

2.1.Istoria si formele de manifestare

Printre cele dintâi si mai importante obiective ale cultului ortodox relativ (de venerație) se află Sfânta Cruce, instrument binecuvântat al răscumpărării obștești si individuale a oamenilor. Obiect de tortură si de groază pentru păgâni, ca si pentru evrei (''Blestemat este cel ce spânzură pe lemn …''. Deut XXI, 23 si Gal. III, 13), Crucea a fost sfințită prin sângele dumnezeiesc scurs pe dânsa si a devenit instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn distinctiv si pricină de mândrie si de laudă pentru creștini. ''Cuvântul de cruce este sminteală pentru iudei, nebunie pentru păgâni, dar pentru noi (creștinii) mântuire,'' spune Sf. Apostol Pavel (1 Cor. I, 18, 23). De aceea, spune el în altă parte, ''mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos …'' (Gal. VI, 14. Comp. si Col. I, 20 si II, 14; Efeseni II, 16 s.a.).

Încă de la început s-a acordat deci un cult religios Sfintei Cruci, ca oricărora dintre sfintele relicve care aduceau aminte de jertfa mântuitoare a Domnului. Crucea este, într-adevăr, cel dintâi obiect sfânt al religiei noastre, pe care istoria ni-l înfățișează clar ca bucurându-se de un cult relativ.

Este adevărat că Crucea originară – aceea pe care s-a răstignit Domnul – din pricina împrejurărilor istorice vitrege, care caracterizează istoria creștinismului primar, va rămâne pentru un timp dată uitării si îngropată sub temeliile templului păgân, prin a cărui zidire împăratul Adrian căuta să acopere urmele materiale ale evenimentului Crucificării si Învierii lui Hristos. Dar cinstirea semnului sfânt al Crucii era asa de generală în primele trei secole, încât ea nu avea adversary decât pe păgâni. Într-adevăr, unul dintre obiectivele atacurilor păgâne împotriva religiei celei noi era ''adorarea'' crucii de către creștini care scândaliza mentalitatea păgână si pe care păgânii, neînțelegând-o, o răstălmăceau si o denaturau, numind în derâdere pe creștini adoratori ai Crucii (spaurolatrai, crucicolae). Dar tocmai atacurile acestea constituie astăzi dovezi indirect despre existența unui cult creștin al Crucii în acea vreme. Apologeții creștini din secolele II si III sunt nevoiți să răspundă si să restabilească adevărul, justificând cinstirea Crucii; asa fac, de exemplu, Tertulian, Minucius Felix, Origen s.a. Ceva mai târziu (sec. IV), printre ultimii si cei mai înverșunați adversari ai Crucii, îl aflăm pe impăratul Iulian Apostatul, care reproșa creștinilor: ''Voi venerați lemnul gol al Crucii, făcând semnul ei pe frunte si înscriindu-l la intrarea caselor voastre …''.

Dar nu lipsesc nici dovezile directe despre încrederea, cinstea si respectul cu care creștinii înconjurau Sfânta Cruce în primele trei secole. Pe la sfârșitul secolului II si începutul secolului III, Tertulian numește pe creștini cinstitori ai Crucii (Crucis religiosi). Cele mai vechi acte martirice arată pe martiri pecetluindu-se cu semnul Sfintei Cruci în clipele dureroase ale judecății si pătimirii lor sau închinându-se spre locul în care le apare Sfânta Cruce în viziunile lor. Un mod de a exprima prețuirea față de Sfânta Cruce era întrebuințarea deasă a semnului ei în numeroase împrejurări si momente din viața creștinilor (la deșteptarea din somn, la culcare, la masă, la muncă etc.), despre care ne încredințează, de ex., Tertulian si Origen, precum si purtarea ei ca amuletă protectoare de către creștini.

Trecând de la textele literare la monumente, arheologia ne arată cât de des era reprezentat semnul Sfintei Cruci în inscripții, picturi, sculpturi, gravura obiectelor portative (pe relicvarii, bijuterii, lămpi, inele, monezi, sigilii etc.), dintre care multe s-au păstrat până azi. Din pricina situației speciale a creștinismului în primele trei secole, semnul Sfintei Cruci e reprezentat însă, de obicei, pe cele mai vechi monumente, în forme deghizate sau în simboluri, ca de ex., ancora, tridentul, litera grecească T (Crux commissa) sau monogramul, în diferitele lui variante (Crux decussata, C sau CI etc.), care se întâlnesc pe numeroase monumente funerare din epoca persecuțiilor. Prima reprezentare sigură datată a Crucii pe un monument creștin apare incizată pe peretele unei case din Herculanum, înainte de anul 79; alta o găsim mai târziu în inscripția de pe un altar din Palmiria, din anul 134. În inscripțiile si epitafele din picturile catacombelor găsim de vreo 20 de ori semnul Crucii, iar ultimele descoperiri arheologice din Palestina ne-au adus noi mărturii că Êsemnul crucii era folosit ca simbol creștin pe osuarele din necropolele aparținând chiar membrilor primei comunităti creștine din Ierusalim.

Din sec. IV înainte, cinstirea Crucii din devoția particulară creștină ia o mare dezvoltare si începe să se manifeste în chip public, trecând în cultul obstesc si oficial al Bisericii. La această au contribuit îndeosebi două evenimente istorice:

Cel dintâi e apariția minunată pe cer a semnului Crucii, prin care împăratul Constantin cel Mare câștigă biruința împotriva lui Maxentiu (312); faptul acesta determină pe împărat si pe succesorii lui să desființeze prin legi speciale pedeapsa răstignirii pe cruce, obisnuită până atunci la romani.

De aici înainte, semnul Crucii ia locul vechilor embleme păgâne (dragonul sau altele) pe steagurile ostasilor (labarum), pe scuturile lor, pe diademele si sceptrul împăratilor, pe monezi si acte oficiale, pe diptice etc.; îl găsim însă si pe monezi ale regilor din provinciile periferice ale imperiului, creștinate mai de mult, cu un secol înaintea lui Constantin cel Mare.

Al doilea fapt determinant în evoluția ulterioară a cultului Sfintei Cruci a fost descoperirea (dezgroparea) Crucii originare, pe care a fost răstignit Domnul; descoperirea a avut loc pe la 326 si se datorește stăruințelor Sfintei Elena, conform unei tradiții pioase, consemnată la mulți scriitori si Părinți bisericești din secolele IV-V, ca de ex., istoricul Eusebiu, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Ambrozie, Fer. Ieronim, Teodoret, Rufin, Socrate Scolasticul, Sozomen s.a. Toți aceștia vorbesc si despre cultul dat atât Sfintei Cruci întregi cât si părticelelor ei, dispersate în lumea întreagă încă din sec. IV, precum atestă Sf. Chiril al Ierusalimului; acestea erau mult căutate, îmbrăcate în aur si argint si purtate la gât, ca o bijuterie de mare preț, spun Sf. Ioan Gură de Aur si Sf. Paulin de Nola. ''Intreaga Biserică din toată lumea venerează cuiele cu care a fost țintuit Hristos si lemnul cinstit al Crucii,'' spune diaconul Rusticus.

Îndată după descoperirea adevăratei Cruci, cinstirea ei a fost încadrată în cultul liturgic al Bisericii. Punctul de plecare al acestui cult public si oficial al Sfintei Cruci a fost sfințirea din 13 septembrie 335 a marii biserici zidite de împăratul Constantin cel Mare pe locul Calvarului si al Îngropării Domnului (vestita biserică a Sfântului Mormânt, sau Martyrion, cu basilica Sfintei Cruci), în care a fost depusă, tot atunci, spre păstrare, cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de curând. Vederea, atingerea si cinstirea acesteia deveni unul din obiectivele de căpetenie al multimilor de pelerini care începură să se îndrepte de acum înainte către Locurile Sfinte. Expunerea (arătarea) si venerarea liturgică (publică si solemnă) a Sfântului Lemn avea loc la început de două ori pe an: o dată la 13 septembrie (ziua în care, precum spune pelerine apuseană Egeria, a fost aflată Sfânta Cruce) si a doua oară în Vinerea Patimilor. Ceremoniile sfinte care aveau loc în aceste două zile la Ierusalim le descrie pe larg, spre sfirsitul secolului IV, pelerina Egeria.

Mai târziu, din pricina afluenței crescânde a credincioșilor, venerarea generală, solemnă, a Sfintei Cruci se făcea în trei zile consecutive din Săptămâna Patimilor: Joi, Vineri si Sâmbătă.

Restituirea Sfintei Cruci, furate la 614 de către regele Chosroes al perșilor, si depunerea ei solemnă (la 629-630) de către împăratul Heraclius în biserica Sf. Mormânt din Ierusalim adăugă o nouă strălucire cultului public al Sfintei Cruci. După cinci ani (634), din pricina pericolului crescând al invaziilor arabe asupra Pământului Sfânt, tot împăratul Heraclius aduce Sf. Cruce la Constantinopol, depunând-o în Biserica Sf. Sofia. Părți mici din ea se află împrăștiate în toată lumea creștină (unele din ele ajungând si în țara noastră).

Prin veacurile VII-VIII, ceremonia liturgică a expunerii si venerării publice si solemne a Sfintei Cruci, din Vinerea Patimilor, a fost importată si în Apus. Cât privește întrebuințarea generală a semnului Sfintei Cruci si venerația obștească de care se bucură el în toată lumea creștină din secolele III-IV înainte, e amintită de numeroși Sf. Părinți si scriitori bisericești, dintre care amintim pe: Clement din Alexândria. Sf. Ciprian, Origen, Sf. Ioan Gură de Aur, Asterie al Amasiei, Teodoret, Fericitul Augustin s.a. După încetarea persecuțiilor, Crucea disimulată în simboluri si Crucea monogramatică cedează cu încetul locul Crucii simple, latine (±) sau grecesti (±). Din sec. V înainte, pietatea artiștilor creștini începe să împodobească figura Crucii cu flori si piese scumpe (Crux gemmata), asa cum o întâlnim în desene din catacombe, în celebrele mozaicuri din basilicile italiene zugrăvite în acest timp (San Vitale, Sant'Apolinarie Nuovo si Mausoleul Gallei Placidia din Ravena, Sf. Pudentiana din Roma s.a.), sau pe sarcofagele păstrate în muzeul Lateran din Roma.

Din sec. VI înainte, devine frecvent Crucifixul (Crucea cu chipul Mântuitorului răstignit pe dânsa), care luă o mare dezvoltare mai ales în arta si pietatea apuseană. Legi ale împăraților Teodosie si Valentinian au interzis sculptarea, pictarea sau gravarea semnului Sfintei Cruci în locuri necuviincioase sau în care ar fi riscat să fie profanat prin călcarea cu picioarele, ca de ex., pe pardoseala bisericilor, dispoziție pe care mai târziu a consfințit-o si Sinodul trulan (692), prin canonul 73. Sinodul VII ecumenic (Niceea 787), completat de sinodul local din Constantinopol de la 869, formulează apoi oficial doctrina exactă a Bisericii în ceea ce priveste cultul Sfintei Cruci si al sfintelor icoane, precizând că cinstirea dată icoanelor trebuie să fie egală cu cea dată Sfintei Evanghelii si Sfintei Cruci. După această epocă, cinstirea Sfintei Cruci luă un mare avânt si constatăm, mai ales în cultul bizantin, noi forme si mijloace de a se manifesta, ca de ex., slujbele speciale alcătuite în cinstea si spre lauda ei (ca Acatistul Sfintei Cruci, vezi Ceaslovul Mare), care se adăugară la cele mai vechi, ale sărbătorilor închinate Sfintei Cruci, sau diferitele rugăciuni si imne (canoane, condace, stihuri, tropare etc.), compuse de inspiratii imnografi în acelasi scop si încadrate treptat în rânduiala diferitelor slujbe sfinte din cărțile ortodoxe de slujbă. Asa sunt, de ex., cântările din Octoih, pentru cele două zile ale săptăminii care au fost închinate amintirii si cinstirii deosebite a Sfintei Cruci si a Patimilor, adică Miercurea si Vinerea.

Prezenta nelipsită a Sfintei Cruci în toate locurile scumpe evlaviei creștine: în sfintele locașuri (mai ales în sfântul altar si deasupra tâmplei sau catapetesmei), în casele credincioșilor, la mormintele morților din cimitire, la margini si răspântii de drumuri sau în locuri unde s-au întâmplat nenorociri ori fapte memorabile (crucile memoriale sau troițele de lemn sau de piatră, asa de larg răspândite mai ales la noi, românii), constituie o altă dovadă a prețuirii si respectului cu care evlavia ortodoxă a înconjurat totdeauna semnul sfânt al Jertfei Domnului si al mântuirii noastre.

Cinstirea Sfintei Cruci în pietatea creștină particulară si în cultul liturgic (public) al Bisericii s-a manifestat, precum am văzut până acum, prin numeroase forme, ca de ex.: facerea semnului Crucii sau închinarea si invocarea ei în diverse împrejurări si momente, venerarea lemnului Sfintei Cruci, pelerinajele, zidirea de biserici închinate Sfintei Cruci, ca cele ridicate în sec. IV la Ierusalim si Roma, cuvântări si imne de laudă în cinstea Sfintei Cruci s.a. Dar cea mai important formă este aceea a sărbătorilor, adică a zilelor liturgice anume orânduite de Biserică spre venerarea (cinstirea si închinarea) Sfintei Cruci, despre care am si pomenit, pe scurt, până acum, referindu-ne la trecut.

2.2Duminica Sfântei Cruci (Postul Mare).

Centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie, slujba în care se realizează, prin excelentă, intrarea noastră în Împărăție, mai precis unirea tuturor în Biserică si intrarea Bisericii în Împărătia lui Dumnezeu. Toate celelalte slujbe sunt o pregătire pentru Liturghie si îsi găsesc împlinirea în ea. Sfântul Dionisie Areopagitul numește Sfânta Liturghie Taina Tainelor deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe si unește cel mai deplin pe fiecare credincios si pe toți în Dumnezeul cel Unul si infinit în iubire desăvârșind comuniunea cu Dumnezeu.

Fiecare duminică din Postul Mare are propria sa temă. Tema acestei duminici este aceea că în Crucea lui Hristos se găsește atât "puterea lui Dumnezeu cât și înțelepciunea lui Dumnezeu" pentru aceia care sunt mântuiți (I Corinteni 1,24). Duminica Sfintei Cruci, cu dată variabilă, instituită la Constantinopol în sec. VIII., este a treia duminică a Postului Mare. În această duminică, slujbele includ o cinstire specială a Crucii, care îi pregătește pe credincioși pentru amintirea Răstignirii din timpul Săptămânii Patimilor și pentru Învierea Domnului.

Caracteristica slujbei din acest două sărbători principale ale Sfintei Cruci este ritualul scoaterii solemne si venerării sau închinării Sfintei Cruci, care are loc între Utrenie si Liturghie. El înlocuieste si aminteste ceremonia liturgică a expunerii (arătării sau înălțării) solemne si a venerării generale a Sfintei Cruci, care avea loc odinioară la Ierusalim, apoi si la Constantinopol, în Vinerea Patimilor din cultul bizantin, dar a pierdut din importanta si strălucirea de odinioară, fiind eclipsată de ritualul posterior al Prohodului; în schimb, si-a păstrat amploarea si importanta din vechime la sirieni, la coptii egipteni si la armeni.

În această duminică din mijlocul Postului Mare, in bisericile ortodoxe din intreaga lume, in timpul liturghiei crucea este purtată din altar pe o tavă presarată cu flori si adusă in mijlocul credincioșilor, pentru ca sa se inchine ei si ca sa fie cinstită, ca simbol al mântuirii noastre. Florile ce ornează Crucea reprezintă buna mireasmă, dulceața si bunătatea care ne-a fost dăruita prin Hristos.

Crucea este așezată în mijlocul bisericii nu numai pentru a le reaminti credincioșilor răscumpărarea lor de către Hristos și necesitatea ca ei să rămână angajați în eforturile lor de postire, ci și pentru a le aminti că: "cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine." (Matei 10,38).

In Triodul tipărit, praznuirea principala are loc duminica. Ca si praznicul de pe 14 septembrie, atunci când cade intr-o duminică nu suprima insa slujba invierii combinându-se cu ea ca si in celelalte sărbători ale Triodului. Trebuie observat insă ca prăznuirea Crucii se distinge prin cântarea Polieleului, omisă in celelalte duminici, si prin prezența unei inainte-prăznuiri si a unei duble prăznuiri, ceea ce o plasează in rangul marilor solemnitati ale anului liturgic.

După Vecernia Mica de sâmbătă, cel insărcinat cu paza vaselor sau obiectelor sfinte, aduce relicva crucii din scrinul ei si o pune pe altar in fața căruia aprinde o lumânare care trebuie sa ardă aici toată noaptea. După o scurtă masă, se celebrează privegherea fără modificări speciale pâna la doxologia mare de la sfârșitul Utreniei. Preotul isi schimbă atunci veșmintele, ia cădelnița si tămâiază altarul si crucea așezată pe el. După care, o pune pe un disc pe care-l așeaza pe capul sau, ieșind pe usa dinspre miazanoapte a iconostasului precedat de acoliți șinând in mâini lumânari. O dată ajuns in fața usilor impărătești, in momentul in care corul sfârșește doxologia mare, striga: "Ințelepciune!, Drepți!", ca atunci când face Intrarea Mica cu Evanghelia. Corul cânta atunci de trei ori troparul Crucii, timp in care preotul tămâiază relicvariul așezat pe un analoghion aflat in centrul bisericii. După care se cânta de trei ori imnul "Crucii Tale ne inchinăm Stăpâne si sfânta invierea Ta o cântăm si o mărim!" care, de zilele Crucii, inlocuiește la Liturghie "Sfinte Dumnezeule", si toata adunarea se inchina adânc la pământ, după care, cel mai mare mai intâi, apoi preotul, urmași de frați vin doi câte doi sa se inchine Crucii făcând trei metanii mari, timp in care corul execută idiomelele lui Leon cel intelept. Venerarea fiind incheiată si Sfânta Cruce fiind readusă in sanctuar, Utrenia se incheie, ca si in celelalte duminici, prin procesiunea in pronaos, Ceasul I si cateheza Sfântului Teodor Studitul.

Tema istorică

Tema istorică, așa cum se observă din imnografia acestei zile, constă în victoria și bucuria Crucii, nu suferința acesteia. Părinții Bisericii puneau echivalau Crucea de-viață-dătătoare cu pomul vieții și o sădeau în mijlocul călătoriei către Sfintele Paști. Acesta este pomul care a fost așezat în Rai și care trebuie să le reamintească celor credincioși atât de bucuria lui Adam cât și de lipsirea lui de această bucurie în urma păcatului.

Tema duhovnicească

Pentru catehumenii Bisericii primare și pentru credincioșii zilelor noastre care se pregătesc de Sfintele Paști, tema spirituală începe să se schimbe: după concentrarea pe credința personală și eforturile personale, începem să ne îndreptăm atenția către Însuși Hristos. Biserica învață că mântuirea vine prin Crucea lui Hristos. Nimeni nu poate să-și ia crucea și să-L urmeze pe Hristos dacă nu are cu el Crucea lui Hristos pe care Acesta a luat-o pentru ca să mântuiască lumea. Cel ce mănâncă din acest pom nu va muri, ci va fi veșnic viu.

Acestea sunt spuse pentru a-i întări, reasigura și încuraja pe cei care participă la călătoria care este Postul Mare. Biserica aseamănă arătarea Sfintei Cruci în acest moment cu drapelele și simbolurile care îl precedă pe regele victorios la întoarcerea acestuia din bătălie. Citirea din Apostol este din Evrei 4,14-5,6 și explică sensul preoției lui Hristos. Citirea din Evanghelie este din Marcu 8,34-9,1 și se încheie cu: Și le zicea lor: "Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu, venind întru putere.."

Lecturile de la Sfânta Liturghie din această duminică sunt Evrei 4, 14-16; 5, 1-6 (Apostolul) și Marcu 8, 34-38; 9,1 (Evanghelia). La Utrenie, Sfânta Cruce este scoasă în procesiune din sfântul altar în mijlocul bisericii, unde este așezată spre închinare. La Sfânta Liturghie, Trisaghionul („Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fără-de-Moarte miluiește-ne!”) este înlocuit cu imnul „Crucii Tale ne închinăm Stăpâne și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim!”.

Cinstirea Crucii Mântuitorului marchează înjumătățirea Postului Mare, perioadă care conduce către prăznuirea Patimilor și Învierii lui Hristos. De aceea, atât duminica această, cât și întreaga săptămână care o urmează, sunt centrate pe închinarea și contemplarea lemnului de viață făcător al Crucii lui Hristos. „Prin puterea Crucii Tale, Hristoase Dumnezeule, păzește-ne de ispitele celui viclean, învrednicește-ne să ne închinăm dumnezeieștilor Tale Patimi și Învierii celei purtătoare de viață, ducând la capăt cu ușurință calea acestui post de patruzeci de zile, și ne miluiește pe noi ca un singur Bun și Iubitor de oameni”, se cere cu insistență în finalul sinaxarului acestei a treia duminici a Postului Mare. Anticiparea Patimilor și Învierii Domnului, prin venerarea semnului iubirii jertfelnice a Fiului lui Dumnezeu întrupat, relevă valoarea parcursului ascetic și mistic din Postul Mare. Patima și Învierea lui Hristos împlinesc, deopotrivă, iconomia divină cu privire la om și creație, descoperind și împărtășind darul și bucuria vieții veșnice prin Crucea Domnului, asumată de fiecare creștin aflat pe calea postului.

Prăznuirea Crucii din a treia duminică a Postului Mare se intitula ,,Praznicul celei de a treia inchinări a Crucii” intr-un manuscris de la Ierusalim din sec. XII. El completa, asadar, sărbătoarea Inălțării Sfintei Cruci din 14 septembrie care consemna descoperirea sa de către Sfânta Elena si cea a procesiunii Crucii din 1 august care amintea victoria impăratului Heraclie asupra perșilor si intoarcerea Sfintei Cruci la Ierusalim in anul 630.

In secolele IX–X, praznicul Crucii apărea exact in mijlocul Postului Mare, miercurea, iar nu duminica. Transferul praznicului in Duminica a III-a s-a făcut treptat impunându-se in intreaga Biserică.

In Postul Mare, Crucea apare ca un pom al vieții din mijlocul raiului. Calea ce duce la Paști va fi de acum inainte marcată de semnul Crucii: e un ,,timp răstignit’’ care duce la Crucea lui Hristos.

„Preacinstită Cruce care sfinȚeste vremea postului se vede acum; căreia inchinându-ne astăzi, să strigăm: Stăpâne Iubitorule de oameni, dă-ne cu ajutorul ei să trecem si cealaltă vreme a postului cu străpungere si să vedem si dătătoarele de viață Patimi, prin care ne-am izbăvit!”.

Duminica a III-a din Postului Mare – a Sfintei Cruci era în trecut a Vameșului, dar această nu pentru că n-ar fi existat prăznuirea Sfintei Cruci, doar că această nu era în III-a duminică, ci miercuri în săptămâna a IV-a când se înjumătățește Postul Mare. Și în prezent se spune că „precum prin lemnul (pomul) care era în mijlocul raiului desfătărilor a venit căderea, tot așa prin lemnul (Crucii) care este cinstit la mijlocul Postului, primim mântuirea”. Am putea spune că această nu corespunde întru totul adevărului întrucât Duminica a III-a este puțin înainte de jumătatea Postului Mare, deci vechea așezare a sărbătorii Închinării la lemnul Sf. Cruci era mai bună . Da r tocma i pentru că această sărbătoare a primit o cinstire foarte mare s-a hotărât mutarea ei în zi de duminică. Luni, miercuri și vineri în săptămâna a IV-a au rămas ca zile speciale de închinare la Sf. Cruce printr-o rânduială specială de la Ceasul I. Mai trebuie să menționăm că începând cu săptămâna a IV-a se pun ecteniile pentru cei spre luminare, această reieșind din vechea practică a treptelor catehumenatului. Astăzi, la noi, sâmbătă seara, la Vecernie are loc rânduiala pregătirii Sfintei Cruci pentru “scoaterea de a doua zi”.

2.3 Înălțarea Sfântei Cruci

Cea mai veche si mai importantă dintre sărbătorile ortodoxe închinate cinstirii Sfintei Cruci este Înălțarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie, care a fost punctul de plecare al cultului public si oficial al Sfintei Cruci.

In această zi sărbătorim două evenimente, deosebite din istoria lemnului Sfintei Cruci:

aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul si inălțarea ei solemnă de către Episcopul Macarie al Ierusalimului in faȚa poporului, la 14 septembrie 335; si aducerea Sfintei Cruci de la persi in anul 629, in timpul impăratului Heraclius, fiind depusă in Biserica Sfântul Mormânt din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia a inălțat-o in văzul credincioșilor la 14 septembrie 630.

După mărturia unei cronici anonime, sărbătoarea Înăltării Sfintei Cruci ar fi luat fiintă în anul 335; în acel an, în ziua de 13 septembrie, a avut loc sfințirea celebrei basilici construite de împăratul Constantin cel Mare deasupra mormântului Domnului (Marturiou, Martyrium), iar a doua zi, fiind adunați acolo cu acel prilej mulți episcopi si credincioși, episcopul Macarie al Ierusalimului a arătat, pentru prima dată, de pe amvonul bisericii, sfântul lemn al Crucii Răstignirii, pentru ca să-l vadă si să-l venereze toti cei de fată. De atunci a rămas definitiv ziua de 14 septembrie ca sărbătoare a ''Înălțării'' sau ''Arătării'' Sfintei Cruci. Cu timpul, sărbătoarea principală de la 13 septembrie, adică aniversarea anuală a sfințirii bisericii lui Constantin, care prilejuise înălțarea solemnă a Sfintei Cruci, a rămas în umbră si, deși a fost celebrată prin slujba zilei, care figurează încă în Mineiul ortodox pe septembrie (la ziua de 13), ea a rămas ca o simplă inainte-prăznuire a sărbătorii Înăltării Crucii, de a doua zi (14 septembrie), pe care a trecut accentul principal. La această s-a adăugat si amintirea aflării Sfintei Cruci, care se sărbătorea până atunci la date diferite: la unii în Vinerea Patimilor, la alții în Lunea Paștilor.

Cu toate că pelerina apuseană Egeria afirmă că aflarea Crucii a avut loc în aceeași zi în care s-a sfințit biserica Sfântului Mormânt, adică la 13 septembrie, se pare că, la început, Aflarea Sfintei Cruci si Înălțarea Sfintei Cruci au fost sărbători separate si serbate la date diferite, asa cum, de altfel, le găsim încă până astăzi la unele popoare creștine. Ca o reminiscentă a vechii sărbători a Aflării Sfintei Cruci (de la 6 martie), trebuie privită în calendarul ortodox de azi Duminica a treia din Păresimi, numită a Sfintei Cruci.

Fiind sărbătoare de origine palestiniană, la început Înălțarea Sfintei Cruci avea un caracter local. Serbarea ei era limitată la Ierusalim, unde, precum am văzut, se păstra lemnul Crucii Răstignirii, de la descoperirea lui până la 634 (635), când a fost dus la Constantinopol. Procesiunea solemnă, prin care se cinstea odinioară Sfânta Cruce în Cetatea Sfântă, s-a păstrat de altfel acolo până astăzi în rânduiala slujbei din ziua de 14 septembrie. Cu timpul, sărbătoarea s-a întins si în părtile Constantinopolului (sec. V), unde ceremonialul ei a primit o nouă strălucire si dezvoltare, mai ales din sec. VII, de când Sf. Lemn a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (634-635), generalizându-se treptat, până prin sec. VI, în toată Biserica de Răsărit.

Spre deosebire de alte praznice împărătesti, Înălțarea Sfintei Cruci se serbează cu post, pentru că ea ne aduce aminte de Patimile si moartea Mântuitorului

În „Liturghier” întâlnim rânduiala slujbei la scoaterea Sfintei Cruci în ziua de 14 septembrie, la Înălțarea Sfintei Cruci.

Către sfârșitul doxologiei de la Utrenie, preotul cădește Sfânta Cruce așezată pe un disc pe Sfânta Masă, iar când se cântă „Sfinte Dumnezeule….” și clopotele sună, preotul ia discul cu Sfânta Cruce și ținându-l în dreptul frunții ocolește pe după Sfânta Masă și iese din altar pe ușa dinspre miazănoapte mergând înaintea lui un purtător de lumină. Ajuns în mijlocul Bisericii, preotul zice: „Cu înțelepciune drepți!”. Așează discul cu Sfânta Cruce pe analog și o cădește cruciș, apoi luând discul cu Sfânta Cruce cu ambele mâini îl ridică la frunte, și stând înaintea analogului, cu fața la răsărit zice: „Mulțumește-ne pe noi, Dumnezeule”.

Se zice de 100 de ori „Doamne miluiește”, în timp ce preotul se pleacă încet cu Sfânta Cruce până la pământ și din nou se ridică încet.

Se spune de 500 de ori „Doamne miluiește” preotul făcând aceleași gesturi ca și mai înainte.

Preotul pune discul cu Sfânta Cruce pe analog și se cântă de 3 ori „Crucii Tale”, în timp ce preotul face metanii înaintea Sfintei Cruci, o sărută, face din nou metanie și plecându-se spre dreapta și stânga, intră în Sfântul Altar, iar credincioșii din Biserică, vin pe rând și se închină ca și preotul, sărutând Sfânta Cruce, în timp ce la strană se cântă cele rânduite din „Minei”.

Terminându-se închinarea și sărutarea Sfintei Cruci, preotul vine în fața analogului, se închină din nou și luând Sfânta Cruce, o duce și o pune pe tetrapod (iconostas), unde rămâne până la Odovania sărbătorii (21 septembrie).

Se folosesc veșminte violete și înainte de vecernie se pregătește o Cruce pentru scoaterea la mijlocul bisericii – cea de pe Prestol său alta special făcută. Se împodobește cu busuioc sau cu flori vii pe un podnos și se pune pe Jertfelnic. Preotul se îmbracă cu epitrahil, mânicuți și felon, binecuvântează cădelnița, cădește Sfânta Cruce și apoi cu jumătate de glas zice vozglasul “Binecuvântat este Dumnezeul nostru…”. Dascălul sau pălămarul răspunde: Amin. Sfinte Dumnezeule… Prea Sfântă Treime…, Tatăl nostru… Preotul: Că a Ta este împărăția… Apoi amândoi cântă încetișor troparul și condacul Crucii: “Mântuiește, Doamne, poporul Tău…”, Slavă… Și acum… “Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce de bună voie…”. În vremea cântării condacului preotul ea Crucea cu podnosul de pe Jertfelnic, o pune pe cap și o duce și o așează pe Prestol pe Antimis în locul Evangheliei, care fusese mutată dinainte mai departe de Presto, Preotul cădește Sfânta Cruce la Prestol și după acea face otpust, pomenind și Crucea. Lângă Cruce se pune un sfeșnic aprins: mic pe Prestol sau lângă Prestol mare.

La vecernie stihirile le luăm din Octoih și din Triod. Troparul glasului din Octoih, Slavă…, Mântuiește, Doamne, poporul Tău… Și acum… Gavriil zicând Ție… glasul 1-îi din Octoih.

La utrenie Evanghelia nu se scoate la mijlocul bisericii, căci are să se scoată Crucea. Canonul merge al învierii și al Născătoarei din Octoih și al Crucii din Triod cu pripeala: “Slavă Doamne, cinstitei Crucii Tale”. În vremea stihirilor de la laude preotul se îmbracă în toate veșmintele ca la Liturghie. Când strana cântă slavoslovia cea mare preotul cădește de 3 ori împrejurul Prestolului pe care se află Sfânta Cruce. La sfârșitul Slavosloviei ultimul “Sfinte Dumnezeule” strana îl cântă lung, ca la mort. Preotul face 3 metanii mari dinaintea Prestolului, apucă podnosul cu Sfânta Cruce, îl pune pe cap și, mergând pălămarul cu sfeșnicul și cu cădelnița înaintea lui, se duce împrejurul Prestolului pe la locul înalt și prin ușa de la miazănoapte iese pe amvon, se apropie de ușile împărătești cu fața spre altar și zice tare “înțelepciune drepți”. Apoi se întoarce împrejur la stânga, se coboară de pe amvon și duce Crucea și o pune pe un analoi ori o măsuță dinainte pregătită la mijlocul bisericii. Când preotul mergea cu Crucea se cuvine de tras clopotele câte unul ca la ducerea mortului. După ce preotul a zis “înțelepciune drepți” se trag oleacă toate clopotele. Strana cântă de 3 ori troparul “Mântuiește, Doamne, poporul Tău…” și preotul cădește tot de 3 ori împrejur Sfânta Cruce. Apoi preotul cântă de 3 ori “Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și sfântă învierea Ta o lăudăm și o slăvim”. Aceeași cântare o cântă de 3 ori și strana și în vremea aceea preotul face 3 metanii mari și sărută Sfânta Cruce. Dacă preotul nu poate cânta această cântare, cântă numai strana, iar el numai face metanii și sărută Crucea. Trec și toți oamenii din biserică și sărută Crucea. Strana în vremea această cântă stihirile la sărutarea Crucii din Triod. Crucea rămâne la mijlocul bisericii până vineri ziua. Acolo unde se face Liturghie înainte sfințită în toate miercurile și vinerile Postului, Crucea se duce în altar înainte de otpustul de la obedniță.

. Scoaterea Sfintei Cruci la Denia din Joia Mare.

In Sfânta si Marea Joi, dumnezeieștii Părinți care au rânduit pe toate bine, urmând predaniilor dumnezeieștilor Apostoli si Sfintelor Evanghelii, ne-au predat sa prăznuim patru lucruri: Sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, adica predarea infricoșătoarelor Taine, rugăciunea cea mai presus de fire din Ghetsimani si vânzarea Domnului.
Ne bucurăm de toate cele ce au rânduit Părinții cei duhovnicesti ca sa fie pomenite in Biserica si de catre toti credincioșii. Ne oprim cu bucuria de a ințelege măreția Domnului Hristos, Cel ce Dumnezeu fiind, a spălat picioarele ucenicilor Sai. Ne-am minunat de Dumnezeu Cel ce spală picioarele omului si care a rânduit ca si noi sa facem la fel. Pentru ca a zis apoi: "Voi ma numiți pe mine Invățătorul si Domnul si bine ziceți căci sunt. Deci daca Eu Domnul si Invățătorul v-am spălat vouă picioarele voastre, si voi sunteți datori sa va spălați picioarele unii altora, pilda v-am dat vouă ca si voi sa faceți la fel" (In. 13, 14). Este o porunca a Mântuitorului ca sa fim unii față de alții cinstitori, de a ne smeri unii in fața altora, de a fi curățitori ai fraților noștri. Pentru ca duhovnicește asta inseamnă si la asta suntem chemați de către Domnul Hristos.

Am pomenit apoi Cina cea de taina, ultima cina pe care a avut-o Domnul Hristos impreună cu ucenicii Săi inainte de Sfintele Sale Pătimiri, când a rânduit ca cele ce le-a făcut El atunci, acolo, sa se facă in continuare spre pomenirea Lui, căci luând pâine in sfintele, preacuratele si fără prihană mainile sale a sfințit, a binecuvântat, a frânt si a dat ucenicilor Săi, zicând: "Luați, mâncați, acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Asemenea si paharul după cina zicând: Beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu al legii celei noi care pentru voi si pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor" (Mt. 26, 26-27). In Sfânta Evanghelie de la Luca si in Epistola I catre Corinteni a Sfântului Apostol Pavel se afirmă ca Domnul Hristos după ce a spus aceste cuvinte a rânduit: "Această sa faceți intru pomenirea Mea" (Lc. 22, 19; I Cor. 11, 25), si această o facem si noi la fiecare Sfânta Liturghie, când ne aducem aminte de această porunca mântuitoare si de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de invierea cea de a treia zi, de suirea la cer si de sederea de-a dreapta Tatalui, si de cea de-a doua slăvită iarăși venire, aducem cinstitele daruri si le oferim Mântuitorului, si le oferim lui Dumnezeu in general, zicând: "Ale Tale dintru ale Tale, Tie aducem de toate si pentru toate". Acestea le facem la fiecare Sfânta Liturghie, dar le pomenim in chip deosebit in Joia cea Mare, când pomenim Cina cea de taina in pomenirea cea de peste an. Am făcut si această in Joia cea Mare.
Noi pomenim si am pomenit in Joia cea Mare si rugăciunea din grădina Ghetsimani, când Domnul Hristos L-a rugat pe Tatăl ceresc sa treacă paharul suferințelor de la El dacă este cu putință si a precizat ca vrea sa implinească voia Părintelui ceresc, pentru ca a zis: "Nu voia Mea, ci voia Ta sa se implinească" (Mt. 26, 39). Este rugăciunea de care pomenesc sfinții evangheliști si pe care o pomenim si noi in Joia cea Mare, si la care e bine sa ne gândim si noi, si ne gândim de fapt, si când putem sa ne oprim la acest eveniment minunat si pentru noi dătător de orientare, in sensul ca si rugăciunea noastră trebuie sa fie o rugăciune cat mai adânca, o rugăciune totală. Mai pomenim si prinderea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, arestarea lui in grădina Ghetsimani, când Iuda l-a sărutat si i-a zis" "Bucură-te, Invățătorule" (Mt. 26, 49), si când cei care au venit impreună cu el l-au prins pe Domnul Hristos si l-au dus la judecata lor, si l-au dus sa-l chinuiască. In fața Sfântului Potir cu dumnezeieștile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereștile si de viața făcătoarele Taine ale lui Hristos, noi spunem Mântuitorului: "Nu-ti voi da sărutare ca Iuda, nu voi spune Taina Ta vrăjmașilor Tai; ci, ca tâlharul mărturisindu-ma, strig Tie: Pomeneste-mă, Doamne, intru Împărăția Ta".

In această Joi minunata si vrednica de ținut minte, Sfânta noastră Biserica ne conduce sa vorbim cu Mântuitorul si sa zicem:

"Când măriții ucenici, la spălarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rau credincios, cu iubire de argint bolnăvindu-se, s-a intunecat si judecătorilor celor fără de lege pe Tine, Judecătorul cel drept, Te-a dat. Vezi, iubitorule de avuții, pe cel ce pentru această spânzurare si-a agonisit; fugi de sufletul nesatios, cel ce a indrăznit unele care acestea asupra Invățătorului. Cela ce esti spre toti bun, Doamne, mărire Tie".

Ca specific al slujbei putem spune că este Utrenia din Vinerea patimilor. Se mai numește și Slujba Sfintelor Patimi ale Mântuitorului, și Slujba celor 12 Evanghelii și Denii.

Începutul se face la ora 5sau 6 seara. Înainte de începere la mijlocul bisericii, unde totdeauna stă analoiul cu icoana, se pune răstignirea. Dacă biserica nu are răstignire, în locul acela se pune o cruce mare, care se scoate la mort. Ca crucea să poată sta bine în picioare, se pune o taburetcă cu picioarele în sus și crucea se leagă cu o funie bine între picioarele scaunului de picioare, iar alăturea de cruce între picioarele scaunului se pun niște pietroaie mari, apoi scaunul se acoperă cu ceva potrivit, înaintea crucii se pune un analoi, pe care se va pune Evanghelia în vremea slujbei. Se trage clopotul cel mare de 12 ori. La începutul citirii fiecărei Evanghelii trage clopotul cel mare de atâtea ori, a câta la număr Evanghelie se citește, iar după citirea Evangheliei a 12-a se trag toate clopotele. Veșminte negre.

Utrenia se începe ca întotdeauna: preotul îmbrăcat cu epitrahil și mânicuți face cruce cu cădelnița dinaintea Prestolului și zice vozglasul începător “Binecuvântat este Dumnezeul nostru…”, cădește toată biserica, iar strana citește cei 2 Psalmi. Preotul zice ectenia întreită prescurtată, strana: “Intru numele Domnului…”, preotul – Slava Sfintei…

La sfârșit preotul zice otpustul Sfintelor Patimi: “Cel ce scuipări…”.

Practica scoaterii Sfintei Cruci in mijlocul bisericii după a cincea Evanghelie,

simbolizează purtarea crucii de către Mântuitorul de la locul judecăȚii, la Golgota,

inainte de răstignire.

Însemnare.Ceasul I se citește a doua zi împreună cu celelalte ceasuri împărătești.

Capitolul 3

Teologia Crucii în imnografia ortodoxă.

Joia, Vinerea Mare

Imnografia a scos in evidență adevărata invățătură de credință in vremea disputelor hristologice, in timpul cărora, fie s-a contestat dumnezeirea Mântuitorului, fie umanitatea Sa. Astfel, imnografii au apărat unitatea persoanei lui Iisus Hristos, iar odată cu ea si consecințele actualizării celor două firi cu voințele si lucrările respective.

Cărțile noastre de cult conțin o bogată poezie imnografică in care sunt prezente consecințele unirii ipostatice adică urmările actualizării celor două firi, divină si umană „intr-un intreg funcțional”.

La denia de joi seara din Săptămana patimilor, imnograful evidențiază această comunicare de insușiri omenești lui Dumnezeu, prin cunoscutele cuvinte:

„Astăzi s-a spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape. Cu cunună de spini s-a incununat Impăratul ingerilor, cu porfiră mincinoasă s-a imbrăcat Cel ce imbracă cerul cu nori”.

„Deșertarea cea neobișnuită si dumnezeiască bogăȚie a sărăciei Tale, Hristoase,i-a spăimântat pe ingeri văzându-Te pe Tine pironit pe Cruce ca să mântuiesti pe cei ce strigă cu credință”.

După Inviere, comunicarea insușirilor este tot mai mult arătată de imnografi din perspectiva omului ajuns să le facă de atunci incolo pe toate dumnezeiește. Cei zece Apostoli in ziua Invierii si Apostolii cu Toma la opt zile după, văd pe Omul Iisus in trup, dar El intră prin ușile incuiate, iar cuvintele si gesturile sale sunt mijloace prin care Insuși Dumnezeu inveselește si statornicește Tainele Impărăției care, venite mai de demult intre ei, acum a devenit evidență, strălucește.

Comunicarea reciprocă a insușirilor celor două naturi unite, implică realitatea că lui Iisus Hristos, Care este o singură Persoană, I se cuvine o singură inchinare si anume aceea cuvenită lui Dumnezeu.

,,Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii, cu sulița a fost impuns Fiul Fecioarei, Inchinămu-ne Patimilor Tale, Hristoase”. sau, la Prohod: ,,Te mărim Hristoase Iisuse Domne, si-ngroparea iți cinstim si patimile, că din stricăciune Tu ne-ai izbăvit”, ,,Neamurile toate laudă ingropării łi-aduc Hristoase al meu”

Taina Crucii se descoperă si in textul chenotic (Filipeni II, 6-10) din care cunoaștem că Fiul lui Dumnezeu S-a coborât la noi, pentru ca să ne infieze, să ne ridice la slava Lui si să ne indumnezeiască.

‚,Hristos, Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o stirbire, a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci s-a deșertat pe Sine, chip de rob luând făcându-se asemenea oamenilor,si la infățișare aflându-se ca om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte si incă moarte pe cruce”.

,,Prin lemn S-a omorât Adam de voie, neascultare făcând, insă cu ascultarea lui Hristos, iarăsi s-a innoit. Că pentru el s-a răstignit Hristos, Fiul lui Dumnezeu”.

După Sfântul Maxim chenoza nu inseamnă o cădere de fapt a lui Dumnezeu din dumnezeirea Sa, ci o faptă a bunătății Sale si un mod de manifestare a puterii Sale, pentru a intări firea omenească din lăuntru ei.

,,Fiule! Cel ce esti fără de păcat, cum fără dreptate pe Cruce ca un făcător de rele te-ai pironit, neamul omenesc vrând a-L invia ca un preabun?”

,,Doamne, de ți-ai intins mainile pe Cruce de bunăvoia Ta, dar ai suferit patimă implinind bunăvoia Tatălui, că ai venit să mântuiesti pe oameni, ca un milostiv”.

Denia din Vinerea Patimilor – (a Prohodului)

În această zi, Biserica Ortodoxă rememorează și retrăiește două evenimente cutremurătoare din istoria mântuirii: răstignirea Fiului lui Dumnezeu pe cruce și punerea Sa în mormânt. Slujba scoaterii Sfântului Epitaf la Vecernie și cântarea Prohodului la ceasul serii sunt cele mai dramatice slujbe ale Ortodoxiei, însă dincolo de acest aspect transpare, în mod surprinzător, sentimentul iubirii lui Dumnezeu care aduce nădejdea Învierii.

Dacă răsfoim cărțile de cult și analizăm textul cântărilor din Vinerea Mare, observăm că ziua de astăzi ne pune la inimă două adevăruri paradoxale: pe de o parte, se stăruie constant asupra suferințelor Mântuiorului, iar pe de altă parte, se invocă frecvent iubirea lui Dumnezeu. Conform logicii umane, nu prea poți să iubești pe cel care trimite la moarte și, totuși, Mântuitorul răstoarnă această logică și iubește până la capăt.

De obicei, atunci când vorbim de Vinerea Mare sau Vinerea Sfintelor Patimi, vorbim, de fapt, despre iubirea lui Dumnezeu dusă dincolo de posibilitățile și de înțelegerea omenească, dincolo de percepția umană. Această zi sfântă din Săptămâna dumnezeieștilor și înfricoșătoarelor Patimi ne descoperă un adevăr fundamental, acela că Dumnezeu îl iubește pe om, și nu oricum: l-a creat din iubire și, chiar în ciuda faptului că a căzut în păcatul neascultării, iubirea lui Dumnezeu nu l-a părăsit. Dumnezeu nu și-a părasit niciodată creatura sa, cu atât mai puțin pe om, care a fost creat pentru a fi împăratul creației și pe care l-a înzestrat, ca semne ale iubirii Sale, cu conștiință de sine și cu libertate. Cu toate că el a căzut, totuși Dumnezeu nu l-a părăsit, ci l-a căutat în multiple feluri: a trimis prooroci, a trimis învățători, a trimis judecători prin care să manifeste iubirea Sa față de om și față de creatură, care, odată cu căderea omului, suspina și ea pentru restaurarea ființială. Așadar, Dumnezeu, pentru faptul că l-a iubit pe om, nu l-a părăsit niciodată și de aceea a ales un plan de mântuire pentru el a cărui împlinire se vede tocmai în Vinerea Patimilor. Moartea pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu este semnul iubirii supreme a Sfintei Treimi față de om. Dumnezeu Însuși “S-a smerit pe Sine chip de rob luând”, făcându-Se asemenea nouă dar fără de păcat, pentru a-l scoate pe om din robia păcatului și a morții și a-l restaura ființial. În Vinerea Patimilor, vorbim de cea mai mare smerire a lui Dumnezeu, numită în limbaj teologic chenoză. Până în Vinerea Patimilor au fost mai multe chenoze adică mai multe smeriri ale lui Dumnezeu.

Înțelegem așadar că smerirea Domnului din Vinerea Mare se înscrie și este punctul culminant într-un șir de mai multe smeriri sau acte chenotice succesive în viața Mântuitorului. Care sunt acestea?

Întreaga viață pe pământ a Mântuitorului a fost chenotică, însă putem aminti cel puțin cinci momente semnificative ale smeririi Sale. Prima smerire a lui Dumnezeu a fost pogorârea în pântecele Născătoarei de Dumnezeu, de la Duhul Sfânt. A doua smerire a fost coborârea din pântecele Fecioarei Maria în peștera din Bethleem; acesta este un plan dumnezeiesc cu totul aparte, pe care nu-l putem înțelege deplin cu mintea noastră limitată. Înțelegerea acestui adevăr implică un act de credință. Doar prin credință putem accepta că acel prunc smerit, născut în ieslea Betleemului, era Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Creatorul cerului și al pământului, Logosul întrupat în istorie. A treia chenoză sau smerire a fost Botezul: Mântuitorul se prezintă la Ioan Botezătorul pe malul Iordanului, iar acesta simte în sufletul său că Acela este Mesia și evită să-L boteze. Iar Hristos atunci îi răspunde: “Lasă acum să se împlinească toată dreptatea!” Acest “lasă acum” era, de fapt, un plan al lui Dumnezeu pe care Ioan nu îl cunoștea: Dumnezeu-Fiul se coboară în apele Iordanului care erau impregnate de toate fărădelegile lumii. Apele baptismale erau apele în care omul își lăsa murdăriile sale, păcatele sale, toate fărădelegile. El care nu avea păcat intră în apele Iordanului și ia asupra Lui, toate păcatele umanității. Ce smerenie! Se coboară până în adâncuri ca să îl mântuiască pe om pentru faptul că îl iubea. Luând păcatele lumii întregi asupra Lui, merge să suporte a patra chenoză, pe care o sărbătorim noi în Vinerea Patimilor pentru faptul că acele păcate le-a țintuit pe lemnul Crucii. Crucea, această formă geometrică din univers, cel mai groaznic instrument de tortură, devine prin răstignirea lui Hristos, Altarul sfânt pe care s-a adus jertfa mântuirii noastre. Când îl privim pe Hristos răstignit pe cruce, avem în fața ochilor icoana sublimă a iubirii supreme a lui Dumnezeu care acceptă calea suferinței mântuitoare. Chiar dacă a murit pe Cruce, El a murit iubind. În această zi, noi facem ontologia iubirii, nu ontologia morții, deoarece prin faptul că Iisus a murit pe Cruce a abolit civilizația morții; prin Iisus Hristos, moartea a fost biruită iar civilizația morții a fost înlăturată.

Până la Hristos exista un adevărat cult al morții, dovedit istoric prin descoperirea mausoleelor, a piramidelor. Până la Hristos, morții se puneau în sarcofage iar “sarcofag” în limba greacă înseamnă “mâncător de cadavre”. Or, după Iisus Hristos, după moartea și Învierea Sa, oamenii care trec prin moarte sau adorm întru Domnul nu mai sunt puși în sarcofage, nici în mausolee, ci în cimitire, iar “cimitir”, de la grecescul “kimitirion”, înseamnă “dormitor”, ceea ce înseamnă că ei vor dormi puțin și se vor trezi într-o altă stare, cu alte atribute. În Vinerea Patimilor se face tocmai această ontologie a iubirii lui Dumnezeu pentru om, prin care a desființat moartea și a înființat viața și nădejdea învierii. El a murit între cer și pământ; nu a murit nici numai pe pământ, nici în cer, ci suspendat între cer și pământ, pentru ca noi, în calitatea noastră de ființă psihosomatică cu rațiune, simțire și voință liberă, să putem realiza, la rândul nostru, joncțiunea între cer și pământ; să ne menținem totdeauna verticali, să nu rămânem telurici ci întotdeauna legați de cer, pentru că acolo este Dumnezeu și acolo sunt și sufletele celor care mor în Iisus Hristos.

În Vinerea Patimilor, când Îl vedem pe Hristos pe Cruce, noi privim în același timp Viața. De altfel, în Vinerea Mare, sau Vinerea Scumpă, cum este numită în popor, se cântă cea mai dramatică slujbă a Ortodoxiei, numită Prohodul Domnului, care, nu întâmplător, începe prin cuvintele: “În mormânt, Viață, pus ai fost, Hristoase!” Deci El era viu și în moarte iar de la Iisus Hristos încoace moartea a devenit un paște, o trecere, într-o altă etapă a existenței. Hristos a murit biologic dar cu sufletul a coborât la iad. Iată, așadar, a cincea chenoză: Mântuitorul coboară în mormânt și îngroapă acolo păcatele noastre după ce le-a țintuit pe lemn. După aceea coboară în iad pentru ca din străfunduri să tragă pe toți aceia care au murit cu nădejdea restaurării sau a mântuirii în Iisus Hristos, în Mesia Cel făgăduit.

Toată teologia răscumpărării se concentrează în slujbele din Vinerea Patimilor. În această zi, la Vecernia săvârșită dimineață, se scoate Sfântul Epitaf în mijlocul bisericii în mod solemn iar creștinii vin și se închină, ca și în fața Mormântului lui Hristos. Există chiar și un obicei foarte frumos care s-a împropriat în multe părți din țara noastră: credincioșii trec pe sub masa pe care se ține epitaful iar actul acesta ne amintește că toți suntem muritori și toți vom trece prin poarta mormântului pentru a păși într-o altă viață în Iisus Hristos.

Este foarte important ca în Vinerea Patimilor, și nu numai, când privim Crucea pe care Hristos stă răstignit, să nu ne oprim în fața crucii, în fața durerii, ci să privim cum dincolo de această răsare Soarele Învierii. De aceea, și atunci când trecem pe sub epitaful așezat în mijlocul bisericii, trebuie să avem convingerea că, trecând prin moarte, vom ajunge la viață, iar viața în Iisus Hristos înseamnă consistență personală, înseamnă iubire, înseamnă intrarea în comuniunea de iubire cu Dumnezeu, Care este Iubire, iar iubirea Lui ne penetrează și ne inundă sufletul.

Imnografia Bisericii noastre conține foarte multe cântări în care se spune că “Hristos a surpat moartea” sau “prin moartea Sa, moartea a stricat”. Ce înțelesuri a dobândit moartea după Jertfa pe cruce a Mântuitorului?

După moartea Mântuitorului Iisus Hristos pe Cruce, moartea nu mai este ceva care încheie viața noastră terestră, ci este o realitate care există în noi și în jurul nostru. Sfântul Apostol Pavel spune: “Noi murim din zi în zi”. Fiecare moarte este urmată de o înviere sau de o renaștere. Altfel spus, orice moarte presupune o nouă formă de viață. Chiar și existența noastră pe pământ, este un amestec de moarte și înviere. Pelerinajul nostru pe acest pământ este un paște neîncetat, adică o permanentă trecere prin moarte la o nouă formă de viață. Urmăriți ciclul vieții noastre biologice. De fiecare dată când adormim, această dispoziție naturală înseamnă o pregustare a morții și fiecare trezire din somn, dimineața, înseamnă o înviere din morți. Așa va fi și cu somnul final. Adormim întru Domnul și ne trezim la o altă formă de viață, străină sensibilităților noastre de pe pământ. Iată, așadar, cum Sfânta zi de Vineri, prin evenimentele pe care le rememorează, are și rezonanțe eshatologice. Atunci când El a intrat în apa botezului și a luat asupra Lui păcatele omenirii, a pus ceva în loc: a pus germenii învierii, pentru că în Iisus Hristos totul este viață, totul este înviere. Înțeleasă astfel, moartea în Hristos este moartea din iubire. Hristos ne îndeamnă să mergem pe aceeași cale pe care El a mers: să ne sacrificăm pentru celălalt și cu celălalt, pentru că drumul către Dumnezeu este în totdeauna cu celălalt și prin celălalt, în Biserică, singura arcă ce poartă pe oameni către profunzimile lui Dumnezeu și către asemănarea cu El, prin urmarea aceleiași căi.

“Suferința în Iisus Hristos nu desfigurează, ci transfigurează”

Urmarea lui Hristos este o experiență aparte, ce presupune parcurgerea drumului suferinței până la răstignire. Cercetând textul cântărilor din Vinerea Patimilor, înțelegem că și noi trebuie să urcăm pe calea Golgotei, dar nu oricum, ci purtând o cruce. Hristos a purtat o cruce care, de fapt, nu era crucea Lui, ci era a noastră; El ducea Crucea păcatelor noastre și a suferit cumplit, dar nu din cauza păcatelor Lui, pentru că El nu avea păcate, ci din cauza fărădelegilor noastre care apăsau pe umerii Lui sub forma a două lemne încrucișate și foarte grele. În această sfântă zi de Vineri, înțelegem mai bine cuvintele Mântuitorului. “Cel ce voiește să vină după Mine, să-și ia crucea sa”. Nu spune crucea Mea, a lui Hristos, ci “crucea sa” deoarece noi nu putem duce crucea pe care a dus-o Hristos și nici El nu ne cere acest lucru, pentru că ne iubește. El adaptează crucile, potrivit forțelor noastre fizice și psihice, ca să le putem purta pe drumul Golgotei personale, adică pe drumul vieții noastre. Așadar, omul, ca și Hristos, trebuie să-și asume suferința, care în Iisus Hristos nu desfigurează, ci transfigurează. Crucea dă sens vieților noastre.În acest sens, crucea are un înțeles mai tainic, simbolizând ansamblul tuturor condițiilor existențiale corelate cu darurile sau talanții dăruiți fiecăruia de Dumnezeu. A-ți lua crucea necazurilor, bolilor, suferințelor fizice și psihice înseamnă a te accepta așa cum ești iar acceptarea crucii nu înseamnă a deznădăjdui, a muri sub greutatea ei, ci a ști că Hristos e Cel ce poartă, în cele mai grele momente, crucea suferințelor. De fapt, creștinismul este singura religie în care Dumnezeu Se întrupează pentru a împărtăși și a primi suferința creaturii, în dialog interpersonal; este singura religie în care Dumnezeu Se face părtaș suferințelor noastre.

Chiar dacă, istoric vorbind, Hristos a fost răstignit acum două milenii, totuși gravitatea Sfintei zile de Vineri ne face să înțelegem teribila realitate a păcatului și puterea sa în lume, ne face vizibil faptul că atitudinea oamenilor de azi nu diferă cu mult de cea a celor care L-au răstignit pe Domnul Hristos. Se poate vorbi de o a doua răstignire sau de o continuă răstignire a lui Hristos prin faptele noastre?

Este adevărat că de fiecare dată când Îi întoarcem spatele lui Hristos, asta înseamnă că noi îl răstignim. Și, dacă stăm să ne gândim, Hristos nu ne cere nimic, decât să-L iubim, pentru că El a murit iubind. Nu ne-a cerut mare lucru, decât să răspundem cu iubire la iubirea Lui, iar El suferă enorm din cauza neputinței noastre de a-L iubi. Oamenii nu-L mai răstignesc astăzi pe Hristos așa cum a fost răstignit acum două mii de ani. Răstignirea pe care o suferă Hristos în zilele noastre constă în faptul că s-a cam uitat de dimensiunea liturgică, teologică, tradițională a Paștelui sau a Săptămânii Patimilor. Mulți vin pentru a respecta niște cutume, niște obiceiuri, și nu trebuie să fie chiar așa. Fiecare să înțeleagă că participarea la Sfânta Liturghie este o participare la viața integrală a lui Hristos, pentru faptul că în liturghie Îl vedem pe Hristos intrând în această lume, propovăduind Evanghelia, Îl vedem răstignit, îngropat, și apoi ridicându-Se în slava Lui către Înviere.

3.2.Duminica Sfântei Cruci

A treia Duminică a Postului este numită „închinarea Sfintei Cruci". La Privegherea acestei zile, după Doxologia cea Mare, Sfânta Cruce este adusă într-o procesiune solemnă în mijlocul Bisericii și rămâne acolo pentru întreaga săptămână — cu un ritual special de închinare de-a lungul fiecărei slujbe. Este de remarcat faptul că tema Sfintei Cruci, care domină imnologia acestei Duminici, nu este dezvoltată în termeni de suferință ci în termeni de biruință și de bucurie. Mai mult decât atât, cântările-temă (irmoase) ale Canonului Duminicii sunt luate din slujba pascală — „Ziua învierii" — iar Canonul este o parafrază a Canonului Paștelui, înțelesul tuturor acestora este clar. Suntem la înjumătățirea Postului. Pe de o parte străduințele psihice și duhovnicești, dacă sunt sincere și consecvente, încep să se facă simțite; povara lor devine mai obositoare, osteneala noastră mai vizibilă. Avem nevoie de sprijin și încurajare. Pe de altă parte, suportând această osteneală, urcând muntele până la acest punct, începem să vedem sfârșitul călătoriei noastre, iar razele Paștelui cresc în strălucire.

Postul este propria noastră răstignire, trăirea noastră, așa cum este ea, limitată, a poruncii lui Hristos pe care o auzim în pericopa evanghelică a acestei Duminici: „Dacă vreun om vrea să-Mi urmeze Mie, acela să se lepede, de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie (Matei, VIII, 34). Dar nu putem să ne luăm crucea și să-L urmăm pe Hristos dacă nu avem Crucea Sa, pe care a luat-o asupra-Și pentru mântuirea noastră. Crucea Lui este aceea care ne mântuiește, nu a noastră!

Crucea Lui este aceea care dă nu numai sens ci și putere celorlalți. Această o găsim explicată în Sinaxarul Duminicii Sfintei Cruci: „Pentru că în timpul postului celui de patruzeci de zile ne răstignim și noi oarecum, morți fiind față de patimi, cu simțurile adormite și potolite din pricina amărăciunii postului, ni se pune înainte cinstita și de viață făcătoarea Cruce ca să ne îmbărbăteze, să ne sprijine, să ne aducă aminte de patima Domnului nostru lisus Hristos și să ne mângâie. Dacă Dumnezeu a fost răstignit pentru noi, oare nu trebuie ca și noi să lucrăm mai mult pentru El? Nevoințele noastre ni se ușurează când ni se aduce aminte și de nădejdea slavei ce ni s-a dat prin Cruce. Căci după cum Mântuitorul nostru, urcându-se pe Cruce, a fost slăvit prin felul necinstit prin care s-au purtat oamenii cu El și prin amărăciunile ce l-au pricinuit, tot așa trebuie să facem și noi ca să fim slăviți împreună cu El, cu toate că îndurăm cu greu nevoințele postului.

În imnografia bisericeasca a Triodului, Postul Mare este numit metaforic si „calea mântuirii”, „ușile pocăinței”, „maica curăției” sau „vremea luptelor duhovnicesti” . Teologii îl mai numesc si „călătorie duhovnicească către Paști, pregătire pentru plinirea Paștelui” , „începutul primăverii duhovnicești” , „sprijinitor al pocăinței”etc.

După cum putem observa este un îndemn la la smerenie si căință.

Ideea centrală care străbate ca un fir roșu cartea Triodului si intreaga perioada in care se intrebuințează, este aceea a pocăinței. Triodul este prin excelență cartea pocăinței. Nici o alta carte liturgica, intrebuințata in cultul divin al Bisericii Ortodoxe nu cuprinde atât de multe referiri si nu accentuează atât de mult starea de păcătoșenie a omului si nici nu insista asa de mult, asupra necesității pocăinței, asa cum o face Triodul.

Această pocăința nu se face insa decât proiectată in perspectiva invierii, o altă idee majoră a Triodului. Căci nu se poate concepe inviere fără pocăința si nici pocăința nu se face decât spre sau pentru inviere.

In sens crestin, așa cum se desprinde si din cântarile si rugaciunile Triodului, pocăința este intreaga lucrare de restaurare a fiintei noastre căzute in păcat, de intoarcere la starea cea dintâi, dinainte de a păcătui. Este incercarea noastră de reașezare in rânduiala a sufletului si a vieții noastre stricata prin păcat, dorința de echilibrare după ce am pierdut directia sau echilibrul vieții. Păcatul intrat in noi ne aduce dezordine si neorânduiala, depărtare de Dumnezeu si stricarea firii. Pocăința nu face altceva decât sa ne readucă frumusețea, demnitatea si puritatea firii noastre de dinainte de păcat.

Pocăința inseamnă o curățire permanentă si sistematic făcută a ființei noastre, asa cum curățăm un vas de preț, care s-a murdărit, inlăturând toate depunerile care il intineaza, il deterioreaza si-i acopera frumusețea sau asa cum ne curățam casele in care locuim, lucrurile si obiectele de care ne folosim, sau asa cum ne spălăm trupurile. Dacă ne curățim trupurile, cu atât mai mult este nevoie sa ne curățim si sufletele de zgura păcatului .

Pocăința este un act complex care angajează intreaga noastră ființă. Pocăința nu inseamnă numai mărturisirea păcatelor, cum suntem invățați sa credem, in general. Ea inseamnă cutremurarea omului care, văzând imaginea slavei dumnezeiești din care a căzut, intinându-o cu păcatul, tinde sa se intoarca la frumusețea ei. Pocăința este o părere de rău care vine din adâncimea cea mai profunda a conștiinței omenești, este dorința de reintoarcere ca incredințare, in iubirea si milostivirea lui Dumnezeu. De aceea, nu este deajuns sa spunem "am păcătuit", cum facem de obicei in spovedanie, ci mărturisirea capătă sens si devine lucrătoare numai daca păcatul este ințeles si trăit in toată adâncimea si tristețea sa.

Spre această pocăința ne cheamă Triodul prin rugăciunile si cântările sale. Chiar din prima Duminica a Triodului, cea a Vamesului si Fariseului, cântările bisericesti ne aduc aminte si ne vestesc, printr-un fel de trambitare a melodioaselor cântări, ca se apropie vremea pocăinței. Din această duminica si până in cea de-a cincea a Postului Mare Biserica ne aduce mereu aminte, ca suntem in vremea rânduita pentru pocăința. Intrăm in această atmosfera a pocăinței ca intr-o curte interioara a sufletului nostru pentru care il rugam pe Mântuitorul sa ne deschida ușile ei tainice, zăvorâte de păcat. "Ușile pocăinței deschide-mi mie, Dătătorule de viața. Ca mâneca duhul meu la Biserica Ta cea sfânta, purtând locas un trup cu totul spurcat. Ci, ca un indurat, curațește-l pe el de toata necurăția". Cântarea ne arata ca pocăința este un act de curățire a unui trup spurcat sau intinat, in care sălășluieste duhul care tinde spre Dumnezeu si Biserica Sa, ca si către o baie a mântuirii.

Din cele șapte păcate capitale, lenea ne face sa ne irosim viața trupeasca si sufleteasca, neprețuind in nici un fel cel mai mare dar făcut nouă de Dumnezeu. Tensiunea omului păcatos crește si dorința de indreptare devine tot mai puternica. Omul conștientizeaza gravitatea păcatului care-i aduce acea cutremurare, trezindu-i in suflet teama de răspunsul pe care-l va da la infricoșătoarea judecata. Singurul gând curat este ca sa ceara mila asemenea lui David si indurare de la Milostivul Dumnezeu.

După conștientizarea stării de păcat, de intinare si necurăție, care cere cu necesitate lepădarea de ea, ca si spălarea intr-o baie, incepe pocăința.

Pocăința este mai intâi un act de smerenie. in limba greaca, cuvântul care numește pocăința este metanoia. Acest cuvânt inseamnă schimbarea gândului nostru, a atitudinilor sau concepțiilor noastre, a stării sufletelor prin indreptarea ei spre bine, spre a gândi numai ceea ce este corect sau bun si frumos. Cu acest sens il găsim atât in predica lui loan Botezatorul cat si in cea a Mântuitorului: "Pocăiți-va ca s-a apropiat imparația cerurilor!" (Matei 11,2).

Dar tot de la acest cuvânt avem in româneste pe cel de metanie. Ce este metania? Este o prosternare a noastră până la pământ inaintea lui Dumnezeu, prin care ne recunoaștem micimea si nimicnicia noastră; este o recunoaștere a faptului ca am gresit si ca ne căim de greșeala făcută, cerând iertare. Este o coborâre din orgoliu. De aceea pocăința trebuie sa inceapa prin metanie, adică prin smerenie. Iar smerenia nu este altceva decât recunoașterea greselilor noastre.

Smerenia este convingerea sincera a neputințelor si a păcatoșeniei noastre, inceputul si chezasia pocăinței. Omul cu adevarat smerit se gândește mereu numai la păcatele, la lipsurile si cusururile lui, străduindu-se sa si le indrepte. Smerenia este ca o raza de lumina care, pătrunzând in tainița inimii noastre, ne ajuta sa vedem praful si necurăția păcatelor si sa le dăm afara din ființă noastră.

Părerea de rău deschide izvorul lacrimilor de pocăința care are darul de a spala păcatele care au intunecat frumusețea noastră: "Spala-ma, Stapane, in baia lacrimilor mele ma rog Tie, alba facând haina trupului meu ca zapada", in spiritualitatea ortodoxa si in procesul pocăinței, lacrimile au avut un loc esential. Ele sunt un mijloc curățitor, o usurare a inimii, fiind recomândate de Sfintii Parinti. in cuvintele batranilor pustiei, "harul sau darul lacrimilor" este prezent ca idee peste tot.

Lacrimile sunt stari sufletești de umilință, de părere de rău pentru păcate. Sfântul Grigorie Palama numește plânsul, baie a iertării precum si al doilea Botez. Lacrimile pocăinței nu sunt semn de slăbiciune, proprii firilor slabe, femeilor si copiilor, cum se spune uneori, ci ele reprezinta fermitatea dorinței noastre, tăria darurilor noastre după cele inefabile, puterea duhovniceasca ce dobândeste totul, agonisindu-si mântuirea.

Increderea in Dumnezeu, care ne iartă păcatele pentru care plângem nu presupune insa pasivitate si nici numai credință, ci cere activitate si mai ales fapte bune.

Curățit in felul acesta, prin pocăința, smerenie si lacrimi de umilință si intărit prin fapte bune, credinciosul urca pe treptele scării desăvârsirii. La lucrarea si agonisirea de fapte bune, ale milei trupești si sufletești, un rol hotărâtor il are, fără indoiala, postul, cu cele doua aspecte ale lui, trupesc si duhovnicesc.

Tot procesul de pocăința trebuie sa aduca innoirea si transfigurarea ființei noastre si inceputul desăvârșirii.

După ce a trecut vremea tanguirii si a plânsului, vremea pocăinței, il asteptam pe Hristos cel inviat pentru a ne spune, ca si femeilor mironosite: "Bucurăți-va!"

Iată cateva calificative din Duminica a III-a referitoare la Sfânta cruce: ,,izvorul harului”, ,,podoaba cuviosilor”, ,,slava mucenicilor”, ,,intărirea credinciosilor”, ,,lauda si scăparea monahilor”, ,,armă nebiruită”, ,,pomul nestricăciunii”, ,,purtătoare de viață”, ,,viață a făpturii”, ,,mai luminoasă de cât soarele”

Este de remarcat faptul că tema Sfintei Cruci – ce domină imnologia acestei Duminici, nu este dezvoltată în termeni de suferință, ci în termeni de biruință/bucurie, care ar vrea să ne demonstreze măsura iubirii lui Dumnezeu.

Drumul mântuirii este unul luminat de Sfânta Cruce – „armă împotriva diavolului“, sprijin sigur în vreme de strâmtorări, cale care ne duce la Înviere și pe care trebuie să mergem și noi. Rânduiala Sfintei Biserici de a serba Sfânta Cruce este plină de

tâlc: pe de o parte vrea să ne amintească că numai prin cruce vom ajunge la înviere, iar pe de altă parte, că numai ea este sensul și conținutul pregătirii noastre spirituale.

Părintele Alexânder Schmemann sublinia în acest sens: „pe de o parte străduințele psihice și duhovnicești, dacă sunt sincere și consecvente, încep să se facă simțite; povara lor devine mai obositoare, osteneala noastră mai vizibilă, iar pe de altă parte, suportând această osteneală, urcând muntele până la acest punct, începem să vedem sfârșitul călătoriei noastre, iar razele Paștelui cresc în strălucire“.

Crucea este scara dintre pământ și cer, puterea care ne trece de la viața pământească la cea duhovnicească, la cea de dincolo, în sfera luminii celei neapuse, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1,18), a Celui ce a biruit moartea și pe diavol, este „… tăria Dragostei dumnezeiești care se dăruie pururea pre sine ca să preschimbe lumea. … este sabia Golgotei înfiptă în plinul Pământului, ca să sfințească și să strălucească pre toți și pre toate“, ( Daniil de la Rarău (Sându Tudor), 2001, p. 5.), este puntea dintre pământ și cer, prin

ea împăcându-se pământul cu cerul, omul cu Dumnezeu.

Dacă în paradis lemnul pomului l-a ademenit și l-a pierdut pe om, pe Golgota, Hristos primind să sufere pe lemn, l-a încărcat de har, i-a dat puterea dumnezeiască încât oricui crede în Hristos, prin suferința în numele lui Iisus și din iubire pentru El, când trece prin durere și cruce, i se transfer și lui puterea atotbiruitoare a crucii ajungând la înviere.

Crucea este văzută de către Sfinții Părinți ca un pom la jumătatea drumului postirii, unde creștinul poate să se odihnească la umbra sa, pentru ca apoi întărit și liniștit să înceapă

partea a doua a călătoriei, către Paște. Creștinul auzind porunca lui Hristos în pericopa evanghelică a acestei Duminici: „Dacă vreun om vrea să- Mi urmeze, acela să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34), este dator să o urmeze și să o înfăptuiască, întru-cât această este dătătoare de viață veșnică. Dar noi nu putem să ne luăm crucea proprie și să-L urmăm pe Hristos dacă nu avem Crucea Sa, pe care a luat-o asupră-și pentru mântuirea noastră.

Acest sens îl regăsim și în sinaxarul acestei Duminici. Crucea joacă un rol fundamental în anul liturgic, mai cu seamă în timpul Postului Mare fiindu-i consacrate numeroase tropare.

Makarios Simonopetritul, bazându-se pe scrierile Sfinților Părinți afirma că: „Ea este semnul pogorârii lui Hristos și al iubirii Sale de oameni mântuitoare. Ea rezumă în sine întreaga Iconomie a Patimii și Învierii. Ea este până cu care Hristos a semnat actul eliberării noastre, sceptrul Său, mândria Bisericii, păzitoarea creștinilor, slava și puterea întregului univers.“( Makarios Simonopetrinul, Ediția a II-a , p. 340.) Venerarea Crucii transmite credincioșilor bucuria Crucii, adică efectele mântuitoare ale Patimii. „Venerarea Crucii e în fond o comuniune anticipată cu Patima lui Hristos și Învierea Sa nedespărțită de ea”. (Ibidem, p. 340.)

Cei ce o sărută cu evlavie sunt încredințați că primesc Duhul Sfânt și găsesc o adevărată sfi nțire în razele duhovnicești pe care le iradiază Crucea. Venerarea lemnului Crucii e un har dat de Dumnezeu, cuprinzând în el întreaga Iconomie. Celor ce o venerează

în toată curăția, Crucea le dă putere de a respinge prin înfrânare patimile trupești pentru a ajunge la Înviere. Ea hrănește, sfințește și întărește sufletul și trupul celor ce postesc, reprezintă cârma grație căreia vom putea ajunge la „limanul mântuirii, stindardul sfânt și trofeul de biruință care îndulcește ostenelile postului“

Fiind altarul de jertfă al Domnului Hristos, crucea a devenit semnul de recunoaștere al creștinismului încă de la începuturile sale. De pe Golgota ea a fost transferată în sfi ntele altare, pe acoperișurile bisericilor, la răspântiile drumurilor, în casele creștinilor și urmează ca semn al prezenței Domnului în viața credincioșilor și al Bisericii până la |nvierea cea de obște, când Iisus va venii în slava Sa însoțit de sfi nții îngeri. În acest sens, Nichifor Calist dezvoltă o temă imnografică în care Hristos se aseamănă unui rege, a Cărui venire e precedată de însemnele: instrumentele Patimii și sceptrul Său – Crucea pentru a ne vesti dinainte Învierea.

Sfânta Cruce este mărturia iubirii nemărginite a lui Dumnezeu pentru noi credincioșii, măsura iubirii lui Dumnezeu față de omenire, față de creatura Sa. Prin jertfa Mântuitorului, Crucea a devenit pentru noi izvor al darului divin, al binecuvântării lui Dumnezeu, al dragostei și al îndurării Sale față de noi. Ea este „semnul Fiului Omului“ (Matei 24, 30). De la picioarele Crucii pornește tot ceea ce ajunge la cer, căci nu există altă cale, iar prin brațele sale, Dumnezeu ne îmbrățișează pe toți în dragostea Sa, voind să ne ridice la El, la fericirea împărăției Sale.

Părinți Bisericii celei una și nedespărțite, ne îndeamnă neîncetat să venerăm Crucea – semn al nădejdii și bucuriei noastre. Dar pentru această trebuie să renunțăm la sinele nostrum care ne balonează, nemaiputând vedea taina Crucii în lumina ei strălucitoare, să ajungem la maturitatea înțelegerii ei care este măsura iubirii lui Dumnezeu. Această nu se poate înțelege decât fiind cruce. Cine nu se identifi că cu Crucea nu are nici o șansă să o priceapă.

Astăzi Biserica face apel încă o dată să cinstim crucea Domnului cum se cuvine, fi ecare om fiind chemat să-și poarte propria cruce, să se însemneze cu ea la orice rugăciune, lucru și drum al vieții sale ca și o pecete, arătând astfel iubirea Domnului Său, în orice loc, în orice timp și situație, față de oricine. Și atunci cu credință și nădejde vrednic este să se roage, să rostească: „Crucii tale ne închinăm Hristoase, și Sfântă învierea Ta o lăudăm și o mărim!“

3.3. Înălțarea Sfântei Cruci -14 Septembrie

Imnografia praznicului Înălțării sfintei Cruci nu se depărtează de linia prezentată anterior. Crucea este păzitoarea creștinilor: „Bucura-te dumnezeiască păzitoare a credincioșilor, zid nebiruit, Crucea Domnului, prin care de pre pământ la cer ne-am ridicat”, ei îi cerem  să ne mântuiască și să ne sfințească „Mântuiește-ne pre noi Cruce cu puterea ta, sfințește-ne cu strălucirea ta, cinstită Cruce și întărește-ne cu înălțarea ta, că lumină nouă te-ai dăruit și mântuire sufletelor noastre.”, Crucea dăruiște lumii mare milă „armă nebiruită, ceea ce ești luptătoare împotriva dracilor, lauda mucenicilor cu adevărat și podoaba cuvioșilor, limanul mântuirii, care dăruiești lumii mare milă”, ea fiind cea căreia îi cerem să ne miluiască „Crucea lui Hristos, nădejdea creștinilor, povățuitoarea celor rătăciți, limanul celor înviforați, ceea ce ești în războaie biruință, lumii întărire, bolnavilor tămăduire, morților înviere, miluiește-ne pe noi.”

Căderea omului nu a fost un fapt singular, fără consecințe sau cu consecințe doar la nivelul existenței umane. Păcatul protopărinților a fost tragedia întregii zidiri, care a urmat omul în vria degradării limitată doar de îndurarea Creatorului.  Apostolul Pavel, subliniind responsabilitatea omului față de firea  zidită spune: „făptura a fost supusă deșertăciunii – nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde, pentru că și făptura însăși se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci știm că toată făptura împreună suspină și împreună are dureri până acum” (Rm. 8, 20-22).

Creația în ansamblul ei este logosică, adusă la existență prin Logos, și fiecare realitate având în sine o rațiune divină. Dumnezeu a pus în lucruri rațiunile pe care omul adunându-le, cunoaște prin ele pe izvorul lor, pe Dumnezeu Cuvântul. Hristos, Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu, este Cel prin care a fost creată lumea (Ioan 1,3),  iar lumea astfel creată este impregnată de raționalitate, o raționalitate dată de prezența în ea a Însăși Rațiunii divine, în care toate lucrurile își găsesc sensurile lor. Rațiunile care se ascund în spatele lucrurilor, logositatea din spatele imaginii cu care lumea ne izbește, face ca lumea să fie folositoare  nu numai existenței biologice a omului ci și devenirii lui spirituale. Există un sens comun, inepuizabil al lucrurilor, un sens care le leagă, un sens ultim înspre care înaintează omul. Acest ultim sens, unic, suprem este Logosul divin în care toate sunt explicate și în care toate se unesc, și singurul în care omul își poate găsi un sens al său propriu, existențial. Legătura între sensibil și rațional în cazul lucrurilor este atât de strânsă încât părintele Dumitru Stăniloae, afirmă chiar că este imposibil de distins între ce este plasticitate sesizată prin simțuri și ce este structură sau sinteză rațională în ele. Lumea, creația în ansamblul ei, este o prelungire actuală și potențială a omului în calitate de „chip al Chipului și Cuvântului”, după cum afirmă același teolog, iar scopul dragostei divine, urmărește mereu același lucru, spune Vladimir Lossky, îndumnezeirea omului. Însă, îndumnezeirea omului nu se petrece independent de mediul în care acesta trăiește, iar dacă păcatul strămoșesc a însemnat coruperea întregii firi, prin îndumnezeirea omului, întregul univers este îndumnezeit. Mântuirea omului nu este un fapt singular, egoist ci dimpotrivă, un fapt care atrage după sine mântuirea altor oameni, și care nu lasă indiferent nici macăr cosmosul ce nouă ne pare inert.

Elemente pentru o teologie a Crucii

Crucea se găsește la întâlnirea dintre om și lume, pentru ca omul să nu absolutizeze creația. Prin Cruce (care poate fi înțeleasă și ca suferință și moarte) creația devine transparentă pentru Dumnezeu. Prin Cruce Domnul ni se comunică pe Sine, umplând suferința de prezența Lui (Paul Claudel spunea că Dumnezeu nu a venit ca să ne scape de suferință, nu a venit nici măcar să-i dea un sens, ci a venit ca să umple suferința de prezența Lui). Prin Cruce creația nu doar că își recapătă capacitatea de mediu prin care Dumnezeu se descoperă în rațiunile Sale, dar în același timp împiedică alipirea omului de cele văzute ca de o ultimă realitate și prin aceasta leagă existența omului de Dumnezeu.

Așa cum arătam și mai devreme, căderea a însemnat coruperea întregii firi zidite, iar unul dintre aspectele acestei denaturări a fost opacizarea lumii, obturarea rațiunilor intrinsece ale lucrurilor. Prin Crucea Sa Logosul divin întrupat redescoperă Logosul (sensul, rațiunea) complet al lumii și al vieții omenești, acoperit prin umbra păcatului și a morții. Majoritatea teologilor ortodocși subliniază legătura existentă între Cruce și Învierea omnului. Legătura aceasta nu este însă una exterioră, ci raportul dintre cele doua este de interioritate. Crucea se continuă în Înviere, la fel cum Învierea este deja prezentă în Cruce. „În Cruce însăși e o putere care produce înviere și în înviere e prezentă, într-un anume sens, în mod etern Crucea. Crucea are  în ea însăși o forță de biruire a păcatului și a morții, o putere care înaintează spre înviere și se finalizează în înviere.” (Dumitru Stăniloae, 1975, p. 405.)

Părintele Stăniloae evidențiază trei sensuri principale ale Crucii. Dintre acestea, cel de-al treilea este cel mai important pentru scopul prezentei lucrări :„Crucea pe lângă înțelesul de Cruce pe care îl vedem răstignit pe Hristos și care își continuă într-un fel prezența sa în Hristos, și pe lângă înțelesul de Cruce sfințită prin puterea lui Hristos revărsată asupra ei, mai are și un al treilea înțeles. E înțelesul de putere de mortificare a păcatului din noi, de putere de înfrânare de la rele și de răbdare a greutăților și a întristărilor pe care le suferim din pricina aceasta. Dar cele două înțelesuri din urmă sunt legate de primul înțeles, adică de faptul că Hristos a răbdat și a biruit moartea pe Cruce, scoțând din firea noastră afectele care îndeamnă la plăceri inferioare și o fac să fugă de dureri, ridicând prin aceasta spiritul nostru din robia mișcărilor inferioare și făcând natura noastră aptă de înviere, împărtășită prin dumnezeirea Lui”.( Ibidem, p. 413.)

Crucea este semnul întretăierii a două planuri, vertical și orizontal, este simbolul dublei noastre naturi, duhovnicească și pământească. Ea ne rezumă, ne recapitulează, ne expune în dubla și paradoxala noastră situație de făptură care ține deopotrivă de pământ și de cer. Peste lume și peste viața noastră stă așezată Crucea care ne amintește mereu de condiția noastră de creatură a Părintelui ceresc.

Crucea, altarul lui Hristos, este punctul culminat al materiei, elementul prin care cosmosul ia parte la jertfa mântuitoare și restauratoare. Foarte adesea în cult este făcută o paralelă între pomul cunoașterii binelui și răului, prin gustarea din rodul căruia s-a declanșat vârtejul nimicitor al căderii, și Crucea, lemnul prin care zidirea întreagă redobândește starea ce-a dintâi.

Cercetând imnografia Postului Mare, Makarios Simonopetritul sintetizează legătura dintre Cruce și cosmos, în contextul subiectivării lor: „Văzându-i pe credincioși închinându-se Crucii, munții și dealurile picură bucurie (vinerea a IV, utrenie) întreaga creație fiind luminată și ea de harul Patimii (vinerea a IV-a, utrenie). Îngerii se bucură și dănțuiesc (Duminica a III-a, utrenie), pământul și cerul alcătuiesc o „simfonie” (Duminica a III-a, utrenie) căci Crucea a restabilit unitatea cosmosului divizată de căderea lui Adam” (Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Sibiu, 2003.)

Subiectivizarea Crucii. Posibile explicații.

Tendința de subiectivizare a Crucii în imnografia liturigică, dacă nu este o simplă figură de stil, destinată accentuării unor elemente importante din teologia Crucii, poate fi explicată pe două linii. Pe de o parte, este posibilă personificarea Crucii datorită statului pe care aceasta o are în sânul firi zidite, aceea de punct culminat și sinteză a materiei implicată în jertfa lui Hristos, în contextul interdependenței om-creație în relația cu Logosul divin. Pe de altă parte, personificarea Crucii poate fi o deviație pietistă, în măsura în care Crucea este despărțită de Hristos și venerată separat. Fiul lui Dumnezeu întrupat și Crucea pe care s-a jertfit sunt inseparabile.Nimeni nu poate despărți pe Hristos de Cruce și nici Crucea de Hristos. Adorarea lui Hristos implică astfel cinstirea Sfintei Cruci, și invers, cinstirea Sfintei Cruci este legată indisolubil de adorarea lui Hristos.

Problema personalizării Crucii, legată mai mult sau mai puțin evident, de problema subiectivizării întregii naturi create, în baza logosității ei, este de o mare complexitate și profunzime teologică, o tema capabilă să stârnească veritabile pasiuni în cercetare. Departe de a-l considera un subiect epuizat, prezentul text nu face decât să pună în discuție această temă, mizând pe ulterioare dezvoltări.

Concluzii

Crucea reprezintă unul din cele dintâi simboluri creștine reprezentând patima și moartea prin răstignire a lui Iisus Hristos. Identificată de la început ca fiind „semnul Fiului omului” (Matei 24, 30) și stindardul Bisericii (IS. 5, 26), Crucea devine calea de a urma pe Iisus din Nazaret, Împăratul răstignit (Macabei 8, 34 – 35). De-a lungul veacurilor, martirii au arătat că nu există experiență a Împărăției lui Dumnezeu fără Cruce (Fapte 7, 55 – 56). „Pentru Sfântul Ignatie, Biserica își are rădăcina în lemnul Crucii, creștinii fiind ramurile acesteia”2.
Crucea este inerentă întrupării răscumpărătoare și iubirii lui Dumnezeu față de om. Tradiția răsăriteană n-a separat Crucea de Înviere și tocmai de aceea n-a separat întruparea de îndumnezeire. Numai în lumina Învierii se vede realitatea tragică a Crucii și a păcatului, dar și puterea și stăpânirea lui Dumnezeu. Învierea a dat apostolilor adevăratul sens al Crucii, adâncimea sacrificiului, dar și măreția iertării și iubirii divine. De aceea Crucea este o piatră de poticnire pentru necredincioși (I Cor.1, 20 – 23).
În pietatea ortodoxă, venerarea Crucii este nedespărțită de lauda Învierii: ”Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim”. Pe de altă parte Crucea descoperă starea de păcat a lumii și responsabilitatea omului pentru organizarea infernală a lumii și veacului acestuia.

Pentru Sfântul apostol Pavel, argumentul Învierii se bazează pe realitatea hristologică:”ne aflăm încă și martori mincinoși ai lui Dumnezeu pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a Înviat, dacă deci morții nu înviază, nici Hristos n-a înviat” (I Cor. 15, 15 – 16).

Crucea – obiect de cult

În sens material, Crucea este un obiect format din două brațe așezate de-a curmeziș care înfățișează de cele mai multe ori răstignirea Mântuitorului. Sfânta Cruce o întâlnim pe Sfânta Masă în altar cu care preotul binecuvântează pe credincioși la Sfânta Liturghie. Ea se folosește la toate slujele bisericești cum ar fi sfințirea apei, botez, cununie, precum și la procesiuni. „Ea simbolizează pe de o parte renunțarea și lepădarea de sine a creștinului, cum a spus Mântuitorul: ”Cel ce voiește să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia Crucea sa și să-Mi urmeze Mie”” (Matei 16, 24); pe de altă parte ea este stindardul de luptă cu care câștigăm biruința împotriva duhului rău precum cântă Biserica: „Doamne, armă asupra diavolului, crucea Ta o ai dat nouă; că se scutură și se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei…”3.

Dacă în vechime, crucea reprezenta obiect de tortură și ocară pentru răufăcători, pentru noi, creștinii, crucea a devenit altarul mântuirii noastre. Ca și Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce este obiectul sfânt prin a cărui sărutare, credincioșii își arată dragostea și cinstirea ce o dau Mântuitorului Hristos.În epoca persecuțiilor, creștinii se recunoșteau între ei prin semnul sfintei cruci, ori prin chipul peștelui care simbolizează pe Iisus. Încă din a doua jumătate a secolului I găsim dovezi despre cinstirea Sfintei Cruci, mai întâi în cultul particular, apoi în cel bisericesc. În Biserica Ortodoxă avem două mari sărbători ale Sfintei Cruci: Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie) și Duminica Sfintei Cruci (a treia din Postul Mare).
Înălțarea Sfintei Cruci își are originea pe vremea împăratului Constantin cel Mare. Două întâmplări au condus la așezarea acestei sărbători creștine. Prima este minunata aflare a Sfintei Cruci în timpul acestui împărat și a doua este readucerea sau întoarcerea Sfintei Cruci din Persia, pe timpul împăratului Heraclius I (610 – 641). Aflarea cinstitei și de viață făcătoare Cruci a dat naștere serbării Sfintei Cruci.

Temeiuri ale cinstirii sfintei cruci

Sfântul Apostol Pavel se exprimă clar când vorbește corintenilor despre venerarea Sfintei Cruci: ”Cuvântul Crucii pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I. Cor. 1, 18).
1. Crucea a fost preînchipuită în Vechiul Testament ca mijloc de mântuire prin lovirea Mării Roșii de către Moise cu toiagul (Ieșire 14, 16), de mâinile lui Moise întinse la orizontal și sprijinite de Aaron și Hur în lupta cu amaleciții (Ieșire 17, 1 – 12), de șarpele de aramă înălțat de Moise în pustie pentru vindecarea celor mușcați de șerpi veninoși.
2. În Noul Testament, Crucea a devenit altarul de jertfă pe care Mântuitorul S-a jertfit pentru răscumpărarea neamului omenesc. Ea este de asemenea mijlocitoarea preamăririi lui Hristos, este mijlocire prin care s-a înlăturat vrăjmășia dintre oameni și împăcarea lor cu Dumnezeu, este semnul biruinței lui Hristos asupra morții și semnul Fiului Omului, care se va arăta pe cer la a doua venire a Domnului, este pecetea lui Dumnezeu asupra celor meniți să scape de la pierzanie.

Vrednicia de cinstire a Crucii rezultă și din cuvintele sfântului Apostol Pavel: „Mie însă să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în Crucea Domnului…” (Gal. 6, 16).
Cei credincioși și crucea lui Hristos

Experiența nașterii din nou prin credința, pe care Dumnezeu a pregătit-o prin jertfa Fiului Său pentru toți cei ce cred în El, aduce cu sine un lucru extraoridinar: unirea cu Hristos. A fi creștin, spue Sfântul Apostolul Pavel, înseamnă nimic altceva decât a fi în Hristos

„Căci, dacă este cineva în Hristios, este o făptură nouă.” ( II Corinteni 5:17).

Puritanul William Perkins (1558-1602) afirma următorul lucru cu privire la nașterea din nou:

„În convertire unui păcătos, există o dăruire reală a lui Hristos și a tuturor beneficiilor Lui către noi : și există o legătură reală prin care orice credincios este unit cu Hristos.”

Expresia care este folosită de către teologi, pentru a atătă că cel credincios este în Hristos, este următoarea: unirea cu Hristos. Înțelegerea mesajului mântuirii se află în înțelegerea acestei uniri, care este între credinciosul născut din nou și Hristos.

Importanța acestui fapt și înțelegerea lui, spune Jean Calvin, reprizintă pentru fiecare o problemă de viață și de moarte.

Trebuie să înțelegem că atât timp cât Hristos rămâne în afara noastră, și noi suntem despărțiți de El. Tot ce a făcut și a suferit pentru mântuirea rasei umane rămâne fără sens și fără valoare pentu noi… tot ceea ce posedăm nu înseamnă nimic pentu noi până când nu suntem făcuți una cu El.

Unirea cu Hristos, este un lucru de o importanță crucială în mesajul mântuirii, deoarece amintetșe de starea omului înainte de a-L cunoaște pe Hristos. Despre această condiție Bibliat afirmă următorul adevăr:

,, Voi erați morți în greșelile și păcatele voastre „ ( Efeseni 2:1).

Dar Dumnezeu ne-a adus la viață înpreună cu Hristos.

Cei credincioși sunt crucifcați împreună cu El

Unirea cu Hristos presupune, a avea voctorie asupra morții și a păcatului.A avea parte de moartea, învierea și gloria Lui.

Această este biruința de care Dumnezeu a făcut parte tuturor celor de cred în El. Lucrul acesta nu dă dreptul nimănui de a trăi în păcat, robiți de poftele firii pămîntești și făcând voia acestui trup, doar pentucă harul lui Dumnezeu se înmulțește mereu.

Moatea lui Isus a fost una altruistă, El nu a muit pentru Sine, pentrucă nu era nevoie de acest lucru. Ci El a murit pentu oameni, pentru toți oamenii. La fel fiecare trebuie să trăiască nu numai pentru el, sătisfăcându-și orgoliul propriu, fiind egocentrist.

Dumnezeu cere credincioșilor Săi să trăiască pentu El în primul rînd, făcând voia Lui, apoi și pentu alții, pentru aproapele fiecăruia. Apostolui Pavel afirmă deslușit acest lucru :

Am fost răstignit împreună cu Hrstos, și trăiesc…dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieșe în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe sine însuși pentru mine.( Galateni 2: 20

Astfel dar, Dumnezeu, cere copiilor săi să fie morți față de păcat și vii pentu El. Nu trebuie înțeles faptul că murind împreună cu Hristos, cineva ar fi capabil să-și răscumpere viața. Ar putea să-și plătească singur prețul păcatelor pentu el, sau pentu alții. Nu, niciodată nu se va putea face acest lucru. Doar Fiul lui Dumnezeu a fost în stare să plătească acest preț, și acest preț a fost acceptat de Tatăl.

Dacă unirea credincioșilor cu Hristos se face și în moarte, atunci această moarte este prin răstignire, la fel ca și a Lui. Fiecare urmaș a lui Hristos din toate timpurile trebuie să fie crucificat înpreună cu El. Răstignire nu este una fizică ci una spitituală. Cu siguranță muți au suferit moarte de martir și încă mai plătesc acest preț al credinței lor. În moartea Lui înlocuitoare pe cruce, pentru toți, fiecare copil al lui Dumnezeu a murit „în El”:

”Căci dragostea lui Hristos ne strânge; fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toți, toți deci au murit.” (II Corinteini 5:14).

În felul acesta omul cel vechi, firea pământească este răstignită împreună cu Hristos, pentru ca prin Duhul Sfânt care locuiește în cei răscumpărați să poată umbla în viața nouă pe care au primit-o.

Noi dar prin botezul în moarte Lui, am fost îngropați îngropați împreună cu El, pentruca după cum Hristos a înviat din morț, prin slava Tatălui, tot așa și noi să trăim o viață nouă. Știm bine că că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în așa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului. Romani 6: 4,6

Intrarea în Noul Legământ, pe care Isus la institiuit prin moartea și învierea Sa, se pate face numai prin moarte. Ea este singura cale de a ieși din Vechiul Legămînt și intrare în Noul Legământ. De aceea Sfântul Apostolul Pavel spue: ,, fost răstigniți împreună cu El.”( Galateni 2:20) Viața trăită acum este în Hristos și pentru Hristos.

John Stott face un rezumat a semnificației unirii cu Hristos, atât în moarte cât și în învierea Lui, în cartea sa Crucea lui Hristos.

„ Având în vedere acest fapt fundamental cu privire la toți cei care sunt ăn Hristos, și anume că noi am murit și am înviat împreună cu El, așa încât viața noastră de sfințenie, iertare și libertate, care trebuie să fie atitudinea noastră față de noua nostră persoană?. Întrucât noua noastră persoană, cu toate că este răscumpărată, este totuși decăzută, va fi necesară o atitudine dublă și anume, acea de lepădare de sine, și de afirmare de sine, ambele puse în lumină prin cruce.”

Purtarea crucii sau lepădare de sine a credinciosului, a fost folosită prima dată de Isus, cu privire la urmașii Săi, în cadrul lecțiilor de mărturisire cu privire la prețul suferinței, a sacrificiului și a morții.

„…Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi, și să Mă urmeze.( Luca 9:23).

Această afirmație, este reluată de Isus mai tâtziu într-o formă și mai categorică în capitolul 14. ”Și oricine nu-și poartă crucea, și nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu.”(Luca 14:27).

Cu alte cuvinte, dacă cineva nu-și ia crucea de bunăvoie, și nu-L urmează pe Isus în fiecare zi, nu este vrednic de El. În acest fel fiecare credincios se aseamănă în același timp cu Simon din Cirena, purtându-I crucea, când el ne cheamă să face acest lucru , dar și cu Baraba, fiindcă prin moartea Lui înlocuitoare, Hristos a murit pentu toți.

Chiar dacă răstignirea era o formă de execuție oribilă, romanii au aplicat-o atât de mult în teritoriile cucerite, încât a devenit un lucru obișnuit ca cineva să-și poarte crucea spre locul execuției. În acest mod fiecare credincios, urmaș a lui Isus, este chemat să se pună în locul unui condamnat care se îndreaptă spre locul unde urmează să fie executat.

Al urma pe Isus cu crucea pe umăr, nu există decât o singură destinație; locul răsignirii. Cu certitudine, purtarea crucii nu este o povoară cauzată de alți, de o soție sâcâitoare ori un soț nervos, ori boală sau chiar răutate din partea altora ( chiar dacă Isus sa referit și la posibilitatea martirajului), ci este mai degrabă simbolul morții și a renunțării față de sine, a îndepărtării egocentrismului.

Deasemenea purtarea crucii, nu înseamnă purtarea un obiect sau realizarea unui senm, chiar dacă sa impus ca o normă a credinței încă din anii 300 – 350 iar mai apoi a fost pusă pe casele de rugăciune. Un tablou sugestiv care ilustrează lepădarea de sine a caredinciosului, este momentul lepădării lui Petru de Isus de trei ori în curtea Marelui Preot. El nu L-a cunoscut, L-a respins și i-a întors spatele. Similar, acestă atitudine trebuie să existe în fiecare urmaș a lui Isus, atunci când este chemat să-și poate crucea zilnic. Acest lucru presupune; a nu se mai recunoaște pe el însuși, a renunța de a recunoațte presupusul lui derept de a merge pe propria lui cale. .

Crucea lui Hristos și crucea credincioșilor pe acare sunt provocați să o poarte în viecare zi nu sunt similare. Crucificarea lui Hristos este pentru ispășire, Crucea acționează pe vertcală, între Dumnezeu și om, făcând ispășirea și reconcilierea de care omul avea tâta nevoie. Purtarea crucii de către credincioși are efect pe orizontală, pentru propovăduirea și altora a ceea ce a făcut Histos pentu toți.

„ A-ți lua crucea și a o purta înseamnă a te implica în mod voluntar și sacrificial în lucrarea de zidire a Bisericii lui Hristos, Prin urmare a-L mărturisi pe Hristos altora, a face ucenici și a-i învăța să facă tot ceea ce Hristos te-a învățat să faci va fi principala ta ocupație. Această va consuma bineânțeles timpul tău și resursele tale materiale. Este cel mai probabil că va duce la ridicularizarea ta și la luarea ta în derîdere de către alții. Ți s-ar putea cere să-ți părăsești țara pentru câmpul de misiune și te-ar putea costa chiar viața. Această este crucea ta și acesta este modul tău în care devii partener cu Hristos în împlinirea scopurilor Sale pentru omenire.

Cei credinciși se pot lăuda cu crucea lui Hristos.

Atitudinea care răzbate din cerința lui Isus, de a ne puta crucea și de a fi crucificați împreună cu El este una negativă. Această nu presupune că ar fi un luicru neadevărat. Această de fapt est un aspect al adevărului pe care Isus l-a spus. Alături de chemarea de lepădare de sine stă și chemarea de a recunoaște valoare fiecărui om..

Cu siguranță sunt multe lucruri rele care ies din mintea și inima omului, dar tot Scriptura arată cât de prețios este omul în ochii lui Dumnezeu. Ei sunt mut mai de preț decât păsările ori fiarele de pe câmp.

„Uitați-vă la păsările cerului ; ele nici nu semănă, nici nu seceră, și nu strâng nimic în grânarele lor; și totuși Tatăl vostru cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteși voi cu mult mai de preț decât ele.?” ( Matei 6: 26)

Deasemenea nu numai că Domnul Isus i-a prețuit pe oameni dar și atitudine lui față de cei repinși de societate,de cei săraci, de femei și copii, nu a fost una de dispreț sau de indiferență, ci a făcut tot ce a putut ca să-i onoreze.

Mai mult decât atît, moartea Lui a fost una pentru fințele umane.Nimic nu arată mai multă prețuire, de care se bucură oamenii înaintea lui Dumnezeu, decât hotărârea de a da pe Fiul Său ca preț de răscumpărare pentru ei.

Dacă natura umană este rea, depravată și păcătoasă, ce-L determină pe Dumnezeu să-l aprecieze atăt de mult pe om?. Lucrul cu care se poate lăuda omul creat după Chipul lui Dumnezeu , este aceea ce am primit de la El . După nașterea din nou, fiecare credincios devine Templui Duhului Sfânt. Locul unde omul se întîlneșe cu Dumenzeu. Mai mult Dumnezeu dă copiilor Săi daruri duhovnicești pentu a-L putea glorifica pe El și ai sluji pe semenii lui.

Slujirea la care credincioșii sunt chemați, potirivit cu darurile pe care le-au primit, nu trebuie să fie un motiv de scoatere în evidență a abilităților lor, ori a jertfei lor așa cum spue Sfântul Apostolul Pavel:

,, În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva, decât cu crucea lui Hristos Isus, prin care lumea este răstignită față de mine și eu față de lume. ( Galateni 6:14)

Valoarea pe care o au copiii lui Dumnezeu, se datorește în întregime lucrării lui Hristos de la cruce. Ei au devenit o comunitate a crucii, unde toate meritele pălesc în comparație cu măreața lucrare a lui Isus de la Golgota. Într-adevăr nimeni nu este nimic ci Hristos este totul .

BIBLIOGRAFIE

I. TEXTE BIBLICE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2006.

2. Noul Testament, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2006

II. TEXTE LITURGICE

1. Mineiul pe martie, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2001.

2. Mineiul pe aprilie, Editura Institutului Biblic si de Misiune, ediȚia a V-a, Bucuresti, 1977.

3. Mineiul pe septembrie, Editura Institutului Biblic si de Misiune, ediȚia a V-a, Bucuresti, 1984.

4. Mineiul pe octombrie, Editura Institutului Biblic si de Misiune, ediȚia a V-a, Bucuresti, 1985.

5. Molitfelnic, Editura Institutului Biblic si de Misiune, Bucuresti, 2006.

6. Octoih, Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxă, Bucuresti, 2003.

7. Penticostar, Editura Institutului Biblic si de Misiune, Bucuresti, 1999.

8. Slujba Invierii si carte de Tedeum, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1998.

9. Triod, Editura Institututlui Biblic si de Misiune al Bisericii ortodoxe Romane, Bucuresti, 2000.

III. PĂRINłI SI SCRIITORI BISERICESTI

1. Sfântul Grigorie Palama, Omilia XI, in volumul „Omilii”, traducere din greacă de Dr. Constantin Daniel, revăzută de Laura Pătrascu, Editura Anastasia, Bucuresti, 2000.

2. Sfântul Grigorie de Nazianz, Discurs 1-3 Introduction, Texte Critique, Traduction et notes par Jean Bernardi in „Source Chretiennes”, nr. 247, Paris, 1978.

3. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, volumul 2, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1946.

IV. CĂRłI, STUDII SI ARTICOLE

1. Alexa, Pr. Nicolae, Temeiuri dogmatice ale Rugăciunilor pentru morȚi, in „Studii Teologice”, XXX (1978), nr. 1-2.

2. Bănescu, Pr. Prof. Marcu, Poezie si dogmă in serviciul divin al Vinerii Mari, in „Mitropolia Banatului”, XXXII (1982), nr. 4-6.

3. Bonnet, G., ,,Le Mystere de la Croix dans le careme Orthodoxe’’ Irenikon 52, 1979.

4. Boulgakoff, S., “Ortodoxie”, Paris, 1932, traducere de M. Grosu, Sibiu, 1988.

5. Braniste, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica generală, ediȚia a II-a revizuită si completată, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1993.

6. Breck, Pr. Prof. John, Puterea cuvântului in Biserica dreptmăritoare, traducere de Monica E. Herghelegiu, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1999.

7. Bucevschi, Diacon Prof. O., Invierea Domnului, in „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1965), nr. 3-4.

8. Ciobotea, Prof. Dr. Dan Ilie, Legătura interioară dintre cruce si Inviere, in Ortodoxie, in „Mitropolia Banatului”, XXXIV (1984), nr. 3-4,

9. Danielou, Jean, Le symbolisme cosmique de la Croix, La Maison Dieu, 1963.

10. Frolow, A., ,,La vraie Croix et les expeditions d’Heraclius en Perse’’, REB 2, 1955.

11. Hallit, Joseph, La Tipologie de la Croix dans l’hymnographie byzantine, in „Parole de L’orient”, (1979-1982), Universite Saint-Esprit, Karlik, Liban, nr. 9-10.

12. Ivanov, Vladimir, Semnul si semnificaȚia Crucii, in „Mitropolia Banatului”, XXIV (1974), nr. 10-12.

13. Kaffka, Holger, Das kreuz christi im orthodoxen Gottesdienst der byzantinischen und slawischen Tradition, Erlangen, 1995.

14. Lossky, Vladimir, Essai sur le Theologie mistique de l’Eglise Ortodoxe, Paris, 1994.

15. Mircea, Pr. Ioan, Crucea Domnului, Taina si Slava Lui, in „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr. 2.

16. Moldovan, Pr. Conf. Dr. I., Temeiurile scripturistice ale inchinării credinciosilor in Sfânta Biserică, in „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr. 3, p. 440.

17. Moltmann, J., Theologie der Hoffnung, Mőnchen, 1965

18. Necula, Pr. Prof. Dr Nicolae D., TradiȚie si innoire in slujirea liturgică, volumul I si II, Editura Episcopiei Dunării de Jos, GalaȚi, 1996 si 2001.

19. Idem, Săptămana Sfintelor Patimi in viaȚa crestină ortodoxă, in „Glasul Bisericii”, LII (1996), nr. 1-4.

20. Idem, Cursul de Teologie Liturgică, Facultatea de Teologie, Bucuresti, 1995- 1996.

21. Ouspesky, Leonid, Essai sur le Theologie de l’icone dans l’Eglise Orthodoxe. Editions de l’Exarchat Patriarchai Russe en Europe Occidental, Paris, 1960.

22. Pantelakis, M., Les livres enlesiastique de l’Orthodoxie, in ,,Irenikon’’ tom. XIII, nr. 5, 1936.

23. Radu, Pr. Lector Dumitru Gh., Caracterul ecleziologic al Sf. Taine si problemă intercomuniunii, teză de doctorat, in “Ortodoxia”, XXX (1978), nr. 1-2.

24. Schmemann, A., La vie du monde, New York, 1963.

25. Simonopetritul, Makarios, Triodul explicat. Mistologia timpului liturgic, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2000.

26. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, InvăȚătura ortodoxă despre mântuire si concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea crestină, in “Ortodoxia”, XXIV (1972), nr. 2.

27. Idem, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Sibiu, 1991.

28. Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Craiova, 1993

29. Idem, Crucea in Teologia si cultul Bisericii ortodoxe, in „Ortodoxia”, XXV (1973), nr. 2.

30. Vintilescu, Pr. Petre, Despre poezia imnografică din cărțile de ritual si cântare bisericească, Bucuresti, 1937.