Sf. Taină a Preoției, putem pune următoarea întrebare: Cum trebuie să fie un preot duhovnic față de fiii săi duhovnicești [310720]

CUPRINS

INTRODUCERE

Educația a fost și rămâne o problemă importantă pentru toate timpurile și pentru toate popoarele. Nu poate exista o [anonimizat], fără repere morale și fără credință; [anonimizat], dăruire și înțelegerea aproapelui.

Considerăm că tema „ Repere hrisostomice în misiunea educării copiilor” [anonimizat]-media, dar și prin exemplul negativ al celor din jur sugestii ce-i pot abate de la o înțelegere corectă a [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], etc.

[anonimizat].

Alegerea ca model în misiunea de educare a [anonimizat], prin modul de viață creștină desăvârșită.

[anonimizat]-a [anonimizat], cea mai bună moștenire pe care o putem lăsa copiilor noștri este educația creștin ortodoxă.

În concepția Sfântului Ioan Gură de Aur „a educa”, înseamnă a cultiva curățenia sufletească și buna cuviință a copiilor și tinerilor, a-l crește pe copil moral și în evlavie, a avea grijă de mântuirea sufletului lui.

[anonimizat] a părinților, despre ideile pedagogice ale Sf. [anonimizat], doar să dorim a le implementa în formarea duhovnicească a copiilor noștri.

Lucrarea este structurată în trei capitole. Capitolul I prezintă pe scurt viața Sf. [anonimizat], școlile la care a studiat și profesorii pe care i-a avut, precum și părinții duhovnicești la care a ucenicit și care l-au ajutat să crească duhovnicește.

[anonimizat], necesității, [anonimizat]. Ioan Gură de Aur.

[anonimizat] a [anonimizat]- Familie, cu titlul „Lăsați copiii să vină la Mine”.

Scopul acestui parteneriat este de a [anonimizat] a [anonimizat] a deveni „atleți pentru Hristos” sau „mici misionari ai lui Hristos”.

[anonimizat]-filantropic „[anonimizat] ”, „Dăruind, vei dobândi”, atelier de încondeiere a ouălor, participarea la Sf. Liturghie și Sf. Taină a Spovedaniei și Împărtășaniei.

[anonimizat] a copiilor parohiei noastre.

CAPITOLUL I : [anonimizat]

I.1 Familia Sfântului Ioan Gură de Aur

„Sfântul Ioan Gură de Aur este unul dintre sfinții cei mai puternici și mai vii duhovnicește din câți au răsărit și au înflorit în ogorul Bisericii. El a lăsat urme nepieritoare în inima și societatea contemporanilor săi, care ni le-au transmis și nouă prin duhul neîntrerupt al spiritualității și trăirii creștine”.

Sfântul Ioan Gură de Aur, cel ce avea să devină arhipăstorul Bisericii din Constantinopol, spre sfârșitul secolului al IV-lea, s-a născut în Antiohia, la Antakya (în sudul Turciei de azi), în timpul domniei împăratului Constans (337-361).

Dacă acceptăm informațiile oarecum generale ale primului lui biograf, Paladie al Helenopolei, Hrisostom s-a născut în 354 în Antiohia. Cercetarea ulterioară a fluctuat undeva între anii 344 și 354. O cercetare mai amănunțită a izvoarelor secundare și a mărturiilor ocazionale ale lui Hrisostom însuși a condus în ultimele decenii la precizarea anului nașterii în 349 sau în 350.

Sfântul Ioan provenea dintr-o familie nobilă, tatăl său Secundus ocupând o funcție importantă, gradul de stratelat sau ofițer superior în armata imperială din Siria. Antuza, mama sa, din neam grec, o femeie foarte cultivată, cu un caracter puternic, provenea dintr-o familie creștină destul de bogată. Secundus era, probabil, de origine latină, acest lucru îl arată numele său, dar cu siguranță una îndepărtată, fiindcă în Antiohia familia lui era bogată și se găsea deja în clasa rangurilor înalte; așadar trăia și activa de multă vreme în acea zonă.

De asemenea, prezența unei diaconițe, Sabiniana, între cei care urmau pe Ioan în exil, și care, după Istoria Lausiacă a lui Paladie, era mătușa lui Ioan, ar veni în sprijinul acestei ipoteze. Originii sale latine datora , poate, Ioan spiritul său realist și practic.

Generalul Secundus a murit la scurt timp după nașterea lui Ioan. Așadar, Antuza a rămas văduvă cu doi copii înainte de a împlini douăzeci de ani. După toate probabilitățile Ioan a avut o soră un pic mai mare, care a murit la vârsta prunciei.

Antuza, care este apreciată la fel de mult ca alte mame celebre din istoria creștinismului, de Emilia, mama sfântului Vasile cel Mare și a Sfântului Grigore al Nyssei, de Nona, mama Sfântului Grigorie din Nazianz, și de Monica, mama Fericitului Augustin, și-a crescut copilul cu o grijă deosebită și cu un devotament asemănător sacrificiului. Averea, pe care o avea și de la părinții ei și de la soț, era îndestulătoare pentru a-i da fiului ei una din cele mai alese educații, atât clasică cât și creștină.

Sfântul Ioan Gură de Aur și-a exprimat recunoștința față de mama sa într-o pagină celebră a uneia din lucrările sale, „Cuvînt către o văduvă tânără”: „Mi-amintesc, spune el, că într-o zi, pe când eram tînăr, dascălul meu a lăudat pe mama mea înaintea unei asistențe numeroase, a întrebat, după cum îi era obiceiul, pe cei de lângă el, cine eram. I s- a răspuns că eram fiul unei văduve. M-a întrebat apoi pe mine, câți ani are mama mea și de câți ani era văduvă, i-am răspuns că de patruzeci de ani și că a pierdut pe tatăl meu la douăzeci de ani. Atunci Libaniu surprins a strigat, uitându-se la asistență: Ah, ce femei se găsesc printre creștini! Atîta admirație și un elogiu ca acesta provoacă o astfel de purtare, adică refuzul unei a doua căsătorii, nu numai la noi creștinii, ci și la păgâni!”

Povestea plină de tristețe spusă de mama lui, atunci când îi cere să n-o părăsească înainte de moarte pentru a se retrage în viața monahală, îi dezvăluie Sfântului Ioan Gură de Aur, adevărata grijă pe care i-a purtat-o aceasta, „Eu, copilul meu, n-am avut norocul să mă bucur multă vreme de frumoasele însușiri ale tatălui tău. Așa a vrut Dumnezeu. Moartea lui a urmat nașterii tale și te-a lăsat pe tine orfan, iar pe mine văduvă înainte de vreme. Numai ceia ce suferă văduvia pot cunoaște bine greutățile văduviei. Uralul nu-i în stare să zugrăvească furtuna și viforul îndurat de o fată tânără ca mine, abia ieșită din casa părintească, neiscusită în treburile gospodăriei și aruncată dintr-o dată într-o durere atâta de mare și silită să facă față unor griji mai presus de vârsta și firea ei. Trebuie să pună la treabă pe slugi, să fie cu luare aminte la răutățile lor, să zădărnicească intrigile rudelor, să îndure cu curaj amenințările celor care strâng birurile și neomenia slujbașilor la plata impozitelor. Dacă răposatul tată lasă în urma sa un copil, alte greutăți pe capul tinerei văduve. Dacă e fată, e drept, vin pe capul mamei și așa mulțime de griji; totuși e scutită de cheltuieli și de frică dar de e băiat, o năpădesc în fiecare zi nenumărate temeri și mai multe griji. Nu mai vorbesc de cheltuielile de bani, pe care trebuie să le facă, dacă dorește să- l crească așa cum trebuie crescut un copil de starea lui. Dar nici unul din aceste necazuri nu m-au făcut să mă căsătoresc a doua oară și să aduc un nou soț în casa tatălui tău. Am rămas în mijlocul frământăților și tulburărilor. N-am căutat să scap de cuptorul de foc al văduviei. Mai întâi am fost ajutată de mila cea de sus; apoi, nu mică mângâiere mi-a adus în acele clipe cumplite și vederea necontenită a chipului tău, care-mi păstra icoana însuflețită a răposatului tău tată, cu care semeni atâta de mult. De aceea, chiar pe când erai prunc, pe când încă nu învățaseși să vorbești, pe când copiii bucură mai cu seamă pe părinți, mult m-ai mângâiat. Nu poți, apoi, să-mi spui și să mă învinuiești că da, am îndurat văduvia cu curaj, dar silită de văduvie am împuținat averea tatălui tău. Știu că mulți copii, rămași fără tată, au pățit așa. Eu, însă, ți-am păstrat neștirbită întreaga ta avere. N-am cruțat, însă, nici o cheltuială, ca să-ți pot da o creștere aleasă și să-ți fac un nume; dar toate aceste cheltuieli le-am făcut din averea mea, din averea cu care am venit de la părinții mei. Să nu socotești că-ți spun acestea ca să-ți reproșez ceva, îți cer, însă, un har pentru toate câte pentru tine am făcut: nu mă lăsa văduvă a doua oară, nici nu-mi aprinde din nou în suflet stinsa mea durere. Așteaptă sfârșitul meu. Poate peste puțin voi pleca și eu. Voi tinerii aveți nădejde să ajungeți la adânci bâtrâneți; dar noi, cei bătrâni, nu așteptăm altceva decât moartea. Când mă vei da pămîntului și vei pune oasele mele alături de oasele tatălui tău, pleacă în călătorii cât mai îndepărtate, străbate orice mări vrei. Atunci nimeni nu-ți va pune piedici. Dar atâta vreme cât mai am în mine suflare, îngăduie să locuiești alături de mine. Să nu superi pe Dumnezeu în zadar și fără de folos, aducând necazuri atât de mari peste capul meu, care cu nimic nu ți-am greșit. Dacă ai, însă, vreo pricină să mă învinuiești că te silesc să-ți administrezi singur averile, te rog, nu te uita că-ți sunt mamă, nu ține seamă de creșterea ce ți-am dat, nu ține seama de dragostea ce-ți port, nu ține seama de nimic, fug de mine, cum fug de vicleni și de dușmani si dacă fac totul ca să-ți dau cât mai mult răgaz pe calea vieții, pe care vrei să apuci, acest lanț, de n-ar fi altă pricină, da, acest lanț să te țină alături de mine. De ai spune că ai nenumărați prieteni, care te iubesc, află, dragul meu, că nici unul nu-ți va oferi bucuria unei libertăți atât de mari cum ți-o ofer eu, pentru că nici unul nu poartă grijă, la fel ca mine, de bunul tău nume”.

Din cuvintele mamei sale Sf. Ioan Gură de Aur a înțeles că mama cea bună îl va învăța pe prunc, mai înainte ca acesta să meargă la școală, adevărurile de bază ale credinței, pe care orice copil are posibilitatea să le înțeleagă, copiii în general, au o mai mare receptivitate către cele sfinte decât cei mari, este deajuns ca ei să crească îndrumați de o mamă evlavioasă.

Așadar, reflectând la eforturile și virtuțile mamei sale, el învață să prețuiască femeia pe atunci socotită inferioară bărbatului și va rămâne alături de mama sa până pe la anul 374, când își împlinește visul de a merge în liniștea singurătății. Tot acest an este considerat anul morții mamei Sfântului Ioan.

1.2 Școlile la care a studiat Sfântul Părinte și profesorii săi

Copilăria și-a petrecut-o sub domnia scurtă a lui Iulian Filozoful (361-363), adolescența și tinerețea sub domnia lui Valens (363-378), devenind bărbat adult în timpul domniei împăratului Theodosiu I (379-395) și ajungând la maturitate deplină în timp ce Arcadius (395-408) domnea în Constantinopol, el trecând la cele veșnice în anul 407.

Credința caldă și viața exemplară a Antuzei, precum și legătura continuă cu Biserica au fost hotărâtoare pentru viitorul lui Ioan. Ele au determinat tot progresul său.

Tânăra mamă iubea și admira la fiul ei imaginea vie a soțului, dar în special calitățile deosebite ce-l distingeau încă de copil de ceilalți. Ea însăși l-a crescut, nedorind ca alte mâini să educe acest suflet în care Cerul părea să aibă atâta încredere.Ioan a fost deci alăptat de credința mamei sale și de curajul ei ; el a respirat aproape de ea, chiar din leagăn, această măiestrie a virtuților, această puternică curăție sufletească ce-i va pecetlui întrega sa viață.

După ceea ce noi am putea numi școala elementară și medie, Ioan a mers la studii superioare, în școlile retorilor și filozofilor, potrivit tradiției vremii. Studierea artelor liberale, îndeosebi a retoricii și a filozofiei, l-au înzestrat pe tânărul Ioan cu tot arsenalul tehnicii cuvântului și al argumentării.

Antuza, mama sa, a făcut singură alegerea dascălilor. Ea l-a întrebat pe epicopul Antiohiei dacă se cuvenea ca o creștină să-și trimită copilul să studieze la un filozof păgân și la un dușman al creștinismului. Fără îndoială episcopul i-a dat Antuzei sfatul să-l trimită pe Sf. Ioan la Libaniu. Episcopii din acea vreme îi trimiteau pe viitorii predicatori să învețe de la Libaniu arta de a vorbi. Sf. Ioan Gură de Aur a devenit, așadar, elevul lui Libaniu și în scurt timp a ajuns cel mai bun.

Studiile lui cuprindeau toată complexitatea culturii alexandrine, pe care Sf. Ioan a reușit s-o cunoască în adâncime, astfel încât a ajuns să fie considerat cel mai vestit orator al epocii. Sf. Ioan însă și-a folosit calitățile într-altă direcție și într-un alt fel. Aceste studii le-a folosit în perspectiva unei cariere de avocat și a unei activități de dascăl de retorică. Se pare că, cel puțin pentru o mică perioadă de timp, a activat în amândouă.

Istoricul Socrate informează că Ioan era pregătit să urmeze o carieră juridică, dar văzând viața învrăjbită și nedreptățile din tribunale, alege viața liniștită , după exemplul unui oarecare Evagrie. Își schimbă înfățișarea și mersul și se dedică citirii Sfintelor Scripturi și deseori merge la biserică pentru rugăciune.

Un alt moment crucial pentru viața Sf. Ioan Gură de Aur a fost moartea împăratului roman Iulian Apostatul, în iunie 362. Iulian a fost ultimul împărat care a încercat să restabileasca vechiul cult al zeilor. Moartea sa timpurie a fost considerată de către creștini ca o pedeapsă cerească asupra celor care luptau împotriva creștinismului. De aceea, mulțimea păgânilor fiind cuprinsă de spaimă a luat cu asalt porțile bisericilor creștine și au cerut să fie primiți. Păgânismul a murit odată cu împăratul Iulian.

Școala lui Libaniu a început să se golească, ucenicii săi aflându-se în bisericile creștine. Împăratul Iulian a fost unul din ultimii săi elevi fideli, toți plecând, inclusiv și Sf. Ioan Gură de Aur. Libaniu l-a prețuit atât de mult pe fiul Antuzei, că întrebat pe patul de moarte pe cine lasă urmaș, a răspuns : „ Pe Ioan, dacă nu mi l-ar fi furat creștinii”.

De la istoricul Teodor al Trimitundei aflăm că la vârsta de 20 de ani Ioan este botezat în orașul Amida, de episcopul Baetanus, după care la scurt timp este făcut citeț, la Antiohia, de episcopul orașului, Pimen.

Paladie ne informează că, după ce la vârsta de 18 ani, tânărul Ioan s-a despărțit de profesorii săi profani și a ajuns, printr-o minte înzestrată și prin muncă, la o râvnă caldă pentru studiul Sfintelor Scripturi, s-a atașat de episcopul de atunci al Antiohiei, Meletie, de neam armean și mărturisitor, care s-a minunat de frumusețea inimii tânărului și, cu ochi profetic, i-a prevăzut ascensiunea.

Sf. Ioan Gură de Aur a fost privilegiat de faptul că mama sa, Antuza era una din parohienele cele mai de vază ale diecezei lui Meletie. Ea l-a introdus, așadar, pe fiul său la Meletie. Sfântul episcop l-a luat pe fiul Antuzei sub protecția sa și l-a încredințat celui mai savant profesor de teologie din Antiohia : lui Diodor.

Ucenicia pe lângă Diodor și poziția Antuzei l-au ajutat pe Ioan să rămână în sânul Bisericii canonice a Antiohiei, al cărei episcop a fost Mărturisitorul Meletie (†381), exilat pentru perioade mari de timp, din pricina dreptei lui credințe.

De la Diodor, Sf. Ioan Gură de Aur învață să citească cu răbdare fiecare cuvânt, fiecare literă, ca sub lupă. Această obișnuință de a citi l-a făcut unul dintre cei mai buni cunoscători ai Bibliei. Din omiliile pe care le-a rostit mai târziu se observă că el cunoștea Scripturile aproape pe de rost.

Cât timp a fost elevul lui Diodor, tânărul Ioan și-a precizat planurile de viitor și și-a ales calea, dorind să devină „un sfânt ca Pavel” pentru care admirația sa era fără limită și pe care s-a străduit toată viața să-l egaleze prin toate eforturile sale.

În timpul școlarității sale, tânărul Ioan a avut un foarte bun prieten, pe Vasile, care întrecea în dragostea ce-i purta pe toți prietenii săi. Sfântul Ioan Gură de Aur, spune în tratatul său Despre Preoție, „A fost lângă mine tot timpul. Una ne era și râvna și dorința, născute din aceleași năzuințe. Nu numai când mergeam la dascăli, dar și când i-am părăsit, când a trebuit să ne hotărâm ce drum este mai bun pentru noi de ales în viață, chiar și atunci am fost tot de o părere”.

Când Vasile și Sf. Ioan Gură de Aur erau pe punctul de a părăsi lumea și a porni în călătoria de a deveni sfinți, lacrimile și cuvintele mamei sale îl conving să renunțe deocamdată la această hotărâre, căci zdrobind inima Antuzei, Ioan n-ar fi figurat niciodată în calendar. Astfel, el a luat prima sa mare decizie care trebuia să-l conducă spre Dumnezeu, și anume să rămână alături de mama sa.

Din acel moment a făcut din casa sa, alături de mama sa, mănăstire și timp de trei ani a stat lângă mama sa, închis în casă, studiind Sfintele Scripturi, citind lucrările scriitorilor creștini de până la el și ducând viață de ascet .

Cu cât se izola mai mult, cu atât mai mult creștea gloria sa în Antiohia, populația dorindu-l episcop cu orice preț. La vârsta sa, Sf. Ioan Gură de Aur nu se considera suficient de pregătit, de aceea refuză să devină episcop, acesta fiind al doilea pas făcut spre sfințenie. Deviza Sf. Ioan de-a lungul întregii sale vieți pământești va fi învățătura Sf. Pavel : „Dacă încerc să plac oamenilor nu voi mai fi slujitorul lui Hristos” (Galateni 10,1).

Cu această hotărâre curajoasă a părăsit Antiohia, plecând în deșert pentru a-și putea îndeplini visul făurit împreună cu prietenul său Vasile și anume acela de a îmbrățișa viața monahală. În anul 375 se pare că mama sa nu mai era pe această lume .

1.3 Activitatea monahală a Sfântului Ioan Gură de Aur

Contemporan cu marii părinți ai monahismului răsăritean: Sf. Antonie cel Mare (251-256; întemeietorul vieții isihaste), Sf. Pahomie cel Mare (292-347; întemeietorul vieții de obște), Sf. Macarie cel Mare (aproximativ 300-390, zis Egipteanul), Sf. Atanasie cel Mare (298-373; biograful Sf. Antonie) și cu Sf. Vasile cel Mare (328-379; autorul Regulilor monahale mari și mici), Sf. Ioan Gură de Aur a urmat asemenea lor, cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos care a spus: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16,24) și „Căutați împărăția cerurilor, și toate acestea se vor adăuga vouă”(Matei 6,33).

Din toate bunurile adunate de Secundus și administrate cu atâta chibzuială de Antuza, Sf. Ioan n-a păstrat nimic. Singura sa bogăție era „o haină, o rasă, și o rogojină pentru a se culca”.

Plecând în munții Antiohiei, în Silpios, el s-a călugărit sub conducerea unui bătrân ascet sirian, pe lângă care s-a nevoit patru ani, luptându-se cu poftele întinate și biruindu-le nu atât cu chinurile, cât cu rațiunea .

În acest timp a compus o « Apologie a vieții monahale » în care îi sfătuia pe părinți să nu-și împiedice niciodată copiii să îmbrățișeze viața singuraticilor. În operele sale : Împotriva adversarilor vieții monahale, Paralelă între un rege și un monah, Îndemn către Stragirius, Către călugării care locuiesc la un loc cu călugărițele, Călugărițele nu trebuie să locuiască la un loc cu călugării, Gură de Aur devine avocatul monahilor.

Intrând în miezul acestor cărți, vedem cum Sf. Ioan Gură de Aur evocă lucrarea monahilor, cum apără și sfătuiește pe cei ce au ales a trăi în mănăstiri și sihăstrie, dar și cum mustră și călăuzește cu dragoste pe cei care sunt împotriva monahismului sau după ce au ales această cale, părăsesc voturile monahale. Cea din urmă atitudine o are față de un anume Teodor, „Cuvânt de sfătuire către Teodor cel căzut”, care după ce a devenit monah a plecat din mănăstire și s-a lepădat de cele făgăduite înaintea lui Hristos și a Sfântului Altar.

Prin termenul « mănăstiri» Sf. Ioan descrie fenomenul mai larg al multor creștini care trăiau ascetic în general în Siria, și în particular în zona Antiohiei, în munții din jurul ei și mai ales în Silpio și pe malurile râului Orontes, care străbătea și cetatea. Unii dintre aceștia, erau sub îndrumarea unui « proiestos» (adică egumen), trăiau în mici chilii și aveau o formă mai ușoară de nevoință. Alții, cei numiți remioth sau removith, se nevoiau câte doi sau trei sub călăuzirea unui « gheronda/stareț », trăiau în colibe simple și austeritatea lor era mai mare. Mai existau și anahoreți singuratici, care se nevoiau cu totul singuri în peșteri și colibe.

Sf. Hrisostom însuși a trăit patru ani ca removith și doi ca anahoret. De aceea se remarcă în textele sale experiențe personale din propriile nevoințe ascetice, din stările lui harismatice și de teoptie, în descrierea cărora este foarte zgârcit.

După ce petrece patru ani în acea mănăstire, dorind o viață mai liniștită, se duce pe ascuns în pustie, unde găsește o peșteră și petrece aici doi ani viețuind singur, numai cu Dumnezeu. După doi ani, „ Dumnezeu binevoiește ca Sf. Ioan să se îmbolnăvească și astfel să-l scoată din pustie și de la petrecerea cea împreună cu fiarele, la viețuirea sa împreună cu oamenii ; pentru ca nu numai lui, ci și altora să fie de folos”. Această primă fază a vieții Sfântului Părinte se caracterizează printr-un entuziasm de culme și prin atitudini ori fapte uneori exagerate de asceză sau râvnă la studii.

Monahismul a fost prima școală duhovnicească în care și-a făcut ucenicia și despre care a scris Sfântul Ioan Hrisostom. Și cu toate că a trăit numai puțină vreme departe de lume – numai șase ani – el nu a încetat niciodată să admire monahismul și să aplice el însuși esența acestuia, asceza. Austeritatea creștinismului siriac, puternic exprimată în monahismul zonei, idealul filosofic moral, precum și marea depravare a moravurilor în Antiohia, au întărit principiul pe care Sf. Hrisostom și l-a asumat prin educația sa, principiu care se potrivea caracterului său și pe care îl avea în inimă ca pe o chemare dumnezeiască:„îndeletnicește-te cu cele duhovnicești, disprețuiește pe cele lumești! Făcând așa, vei avea și pământul odată cu cerurile, și vei dobândi și bunătățile cele viitoare”.

Revenit la Antiohia, prețuit de Meletie, Sf. Ioan e hirotonit diacon în anul 381, treaptă în care va sluji 5 ani, împărțindu-și neobosita sa activitate între opera de catehizare a catehumenilor și scrierea lucrărilor sale din tinerețe, tratatul Despre feciorie, Scrisoarea unei tinere văduve și celebrul său tratat Despre preoție .

Pe lângă aceste îndatoriri se adaugă și cea de asistență socială pe care Sf. Ioan Gură de Aur a condus-o ; s-a consacrat acestei lucrări cu întreaga sa pasiune de atlet a lui Hristos, așa cum s-a consacrat singurătății câțiva ani înainte. Este cunoscut faptul că Sfântul Ioan a scris poate cel mai mult pe tema filantropiei, motiv pentru care a fost numit „ambasador al săracilor”. Acest lucru îl aflăm chiar din afirmația sa: „Aproape mă rușinez a vorbi din nou despre milostenie, pentru că am vorbit atât de des despre acest lucru”.

Sfântul Ioan Gură de Aur a făcut din filantropie un program de păstorire, o prioritate în activitatea sa de ierarh. Prima măsură pe care a luat-o după ce a fost ales în scaunul de la Constantinopol a fost aceea de a reduce la minimum cheltuielile reședinței sale, din economia rezultată, fondând în capitală mai multe spitale și reparând pe cele existente. Datorită faptului că în secolul al V-lea Imperiul Bizantin s-a confruntat cu foametea și catastrofele naturale, Sf. Ioan a considerat că este nevoie majoră de îngrijire, și astfel a ridicat alte spitale la conducerea cărora a pus doi preoți evlavioși, medici și bucătari. O altă faptă de milostenie a Sfântului Părinte este grija pe care a avut-o față de prizonierii căzuți în mâinile goților, răscumpărându-i.

În anul 386, Flavian era în scaunul Bisericii Antiohiei, când într-o noapte stând la rugăciune, i s-a arătat îngerul Domnului, care i-a zis : « Dimineață să mergi la mănăstirea în care petrece plăcutul lui Dumnezeu Ioan și să-l aduci pe el de acolo în cetate și să-l hirotonești preot, pentru că este vas ales și vrea Dumnezeu ca printr-însul să întoarcă de la rătăcire mult popor ». În aceeași vreme i s-a arătat îngerul și Sfântului Ioan, pe când își făcea în chilie rugăciunile cele de noapte, poruncindu-i să meargă împreună cu Flavian în cetate și să primească de la dânsul hirotonia. „ Deci, făcându-se ziuă, a venit patriarhul la mănăstire și fericitul Ioan a ieșit în întâmpinarea lui cu toți călugării. Apoi închinându-se, l-au dus în biserică cu cinstea ce i se cuvenea, iar el i-a binecuvântat. Apoi săvârșind patriarhul Sfânta Liturghie, i-a împărtășit pe toți cu Dumnezeieștile Taine. La urmă, dând fraților binecuvântarea, a luat pe Ioan și l-a dus în cetate, iar monahii toți se tânguiau de despărțirea de Ioan” .

În ziua în care Sf. Ioan a fost hirotonit preot, toată Antiohia a venit la Biserică. „Când patriarhul a pus mâna sa pe capul lui Ioan, îndată s-a arătat un porumbel alb, foarte luminat, zburând deasupra capului Sfântului. Văzându-le acestea patriarhul Flavian și toți cei ce erau împreună cu dânsul, s-au înspăimântat și s-au minunat. Apoi a străbătut vestea despre acea minune în toată Antiohia, prin cetățile cele de primprejur și în toată Siria, încât toți cei ce auzeau, ziceau în inimile lor : « Ce poate fi aceasta, că iată s-a arătat peste dînsul mărirea Domnului »”.

Perioada preoției Sf. Ioan a durat 12 ani (386-397), perioadă când a dominat viața spirituală a Antiohiei prin frumusețea și taina cuvântului său, ce izvora de asemenea din adânca și întinsa sa cultură, instrument de primă mărime pentru pregătirea în arta vorbirii. Dar mai presus de toate „Dumnezeu însuși pusese în el o mulțime de daruri : putere rapidă de pătrundere, memorie puternică, spirit de observație, mare capacitate de a lega ideile și noțiunile înrudite, imaginație vie. La toate acestea se adaugă o întinsă știință teologică, un temperament de foc, o inimă extrem de sensibilă, precum și un viu zel apostolic, care nu l-a părăsit niciodată în lucrarea de desăvârșire și sfințire a semenilor săi”.

Faima lui de păstor, orator și protector al antiohienilor a atins culmea în anul 387 când s-a implicat în evenimentele legate de revolta antiohienilor împotriva împăratului, ale cărui statui le răsturnaseră, incendiind clădiri publice și palatul imperial. Atunci Hrisostom a jucat un rol hotărâtor în evitarea unor represalii mai mari din partea demnitarilor imperiali și a armatei, care aveau poruncă să ucidă un număr mare de antiohieni și să distrugă o parte a orașului.

În acest moment dramatic au ieșit la iveală din locurile lor de sihăstrie călugări și pustnici, care nu numai că îi rugau pe judecători și pe comandanții militari pentru antiohieni, dar s-au pus la mijloc între cei osândiți și judecători și comandanți, declarând că, dacă împăratul dorește moarte cu orice preț, atunci se oferă ei, călugării, numai să fie eliberați capii de familie întemnițați. Între călugări se afla și Sf. Hrisostom, care, cu hotărâre, cerea îndurarea și se oferea pe sine pentru salvarea antiohienilor. În același timp îi mângâia, îi încuraja și îi povățuia pe antiohieni, pe care îi dojenea, de asemenea, pentru acțiunile lor anarhiste și pentru distrugerile inutile. Având ca pretext evenimentele de mai sus, a rostit și a publicat cele 21 de Omilii vestite la statui . Sfântul Părinte reușește să obțină clemența de la împăratul Teodosie, ceea ce îi aduce din partea poporului dreptcredincios o afecțiune negrăită și o celebritate meritată, care i-a dus numele mai departe.

Astfel în anul 397, la moartea arhipăstorului Nectarie al Constantinopolului, poporul drept-credincios a cerut stăruitor împăratului să fie adus în scaunul episcopal cel mai vrednic om în slujirea preoțească din acea vreme, care nu era altul decât Sfântul Ioan, preotul din Antiohia. Așa se face că după numeroase insistări, Sfântul Ioan a fost hirotonit episcop al Constantinopolului, în ciuda împotrivirii sale, pe când avea aproximativ 50 de ani. Ceremonia de hirotonie a fost prezidată de episcopul Teofil al Alexandriei, care a fost unul din cei mai răi epicopi pe care i-a avut Biserica. Era supranumit « faraonul creștin».

Primele acțiuni ale lui Hrisostom ca Arhiepiscop al marii capitale ale Imperiului Roman de Răsărit au avut în vedere progresul duhovnicesc al credincioșilor și pacea dintre Biserici.

Problemele lui Hrisostom și reacțiile îndreptate împotriva lui au luat amploare, mai ales, pentru faptul că în predicile lui îi blama pe cei bogați și puternici pentru nedreptățile pe care le făceau. El atrage atenția asupra egalității dintre toți oamenii, asupra lăcomiei și războaielor, ca drept cauză principală a apariției inegalității, asupra valorii sufletului omenesc, asupra stabilirii unor raporturi corecte între bogați și săraci, fie prin întreținerea acestora din urmă, fie prin instaurarea organizată a unei vieți de obște.

Pe la începutul anului 398, fiind arhiepiscop al Constantinopolului, Sfântul Părinte s-a ostenit mult cu răspândirea credinței și convertirea la Ortodoxie a goților arieni de la Dunăre, cu evanghelizarea locuitorilor de la sate, cu întemeierea de așezăminte pentru bolnavi și săraci, pentru fecioare și văduve. El nu a încetat a predica pentru îndreptarea moravurilor, împotriva luxului și a lăcomiei ; șase ani neîntrerupți vocea lui a răsunat cu putere în biserica Constantinopolului, îndemnând, sfătuind, rugând și câteodată chiar poruncind ca fiecare creștin să devină adevărat atlet, urmaș și mărturisitor al Mântuitorului Hristos.

Măsurile administrative, reformele introduse în viața clerului și predicile sale care biciuiau pe față viciile, au creat dușmănii și nemulțumiri. A nemulțumit în primul rând pe oamenii palatului arhiepiscopal care s-au văzut lipsiți dintr-o dată de luxul și banchetele cu care-i obișnuise fostul arhiepiscop Nectarie, Sfântul Ioan introducând în palat viețuirea ascetică, el însuși mâncând o dată în zi, mâncăruri simple și fără vin.

Dușmanii săi continuă intrigile și le extind cu tenacitate la curte, unde Eutropiu căzuse în dizgrație, iar împărăteasa Eudoxia conducea afacerile imperiului, împăratul Arcadiu, lăsându-i acesteia mână liberă. Chiar unii episcopi, cum au fost Severian de Gabala, Acaciu de Beroea și Antiohie de Ptolemais, au făcut tot ceea ce le-a stat în putință pentru a o stârni pe împărăteasa Eudoxia împotriva lui. Dușmanul lui cel mai important a rămas, însă, Teofil de Alexandria. Animozitățile sunt intensificate după ce Ioan Hrisostom îi primește pe Frații Lungi, acuzați de origenism și alungați din Egipt de patriarhul Teofil, pe care îi găzduiește, fără a intra în comuniune cu ei. Deși Frații Lungi i-au adresat lui Ioan o plângere împotriva lui Teofil, acesta nu o ia în considerare. Aceștia se plâng împăratului Arcadiu, care îl convoacă pe Teofil la Constantinopol pentru a răspunde acuzelor aduse de ei. Teofil își ia o serie de precauții, trimițându-l înainte pe episcopul Epifanie de Salamina, care urma să-l acuze pe Ioan de origenism. Însă acesta când ajunge în Antiohia își dă seama de intrigă și se întoarce în Salamina.

Teofil vine la Constantinopol însoțit de 36 de episcopi egipteni care erau de partea lui și-l convoacă pe Ioan la un sinod la Stejar, localitate nu departe de Calcedon, spre a se dezvinovăți de diverse acuze pe care aceștia i le-au adus, fiind formulate 46 de capete de acuzare împotriva lui Hrisostom, care făceau referire în primul rând la așa-zisa fire mânioasă a lui, la amestecul în afara jurisdicției lui bisericești (în Bisericile din Asia Mică) și la sprijinirea Fraților Lungi.

Intriga și minciuna a triumfat spre necinstea celor ce au făcut uz de ele, ceea ce a dus astfel la căderea Sfântului Hrisostom din tronul Patriarhal. După ce i s-a comunicat sentința sinodului și aprobarea ei de către împărat, Sfântul Ioan a fost arestat și trimis în exil la Praenetum, în Bitinia. Numai la o zi însă după aceea, întâmplându-se ceva neplăcut în dormitorul imperial – poate un avort al Eudoxiei – , iar mișcarea poporului dreptcredincios în favoarea păstorului exilat, potrivit lui Socrate și Sozomen, inspirând teamă împăratului, Sfântul Ioan a fost rechemat și readus în Constantinopol, deși arhiepiscopul nu voia să-și reia scaunul până ce nu va fi rejudecat de un tribunal bisericesc mai mare, adică de un sinod, și repus în drepturile lui.

Pacea nu durează decât două luni, căci dușmanii săi nu s-au lăsat ușor învinși, căutând permanent pretext pentru a-l acuza din nou. Prilejul s-a ivit în ziua când împărăteasa Eudoxia își înalță o statuie de argint în marea piață din fața senatului șia bisericii Sfânta Sofia. Acest eveniment îl deranjează pe Sfântul Ioan, care, în predica de după Sfânta Liturghie, protestează cu vehemență de la amvon împotriva persoanelor care comandau statui, a festivităților păgâne cerute de împărăteasă pentru inaugurarea efigiei sale și a terminat cu un citat din Biblie, comparând-o pe Eudoxia cu Salomeea. Împărăteasa a luat ca jignire această comportare a arhiepiscopului, și dorind să scape pentru totdeauna de el s-a adresat în scris aceluiași Teofil al Alexandriei. Tot prin intrigi de la dușmanii lui Sf. Ioan, a pierdut cu totul sprijinul împăratului, care pe data de 9 iunie 404, decide ca Ioan să fie scos din funcție și să fie trimis sub escortă militară la Kukusos, orășel la hotarul Capadociei cu Armenia.

A fost arestat în seara Sâmbetei celei Mari din anul 404, pe când Sfântul Ioan se pregătea să săvârșească botezul catehumenilor ; soldații au intrat pe neașteptate în biserică și scoțând afară pe toți credincioșii, au silit poporul să săvârșească Paștile în afara orașului.

Sf. Ioan după ce și-a luat rămas bun de la biserică, de la episcopi, de la preoți și de la alții, pleacă în cel de-al doilea exil în ziua de 20 iunie 404. După plecarea lui, a izbucnit un incendiu în biserică care a mistuit-o și s-a întins și asupra clădirii senatului, care era la sud de catedrală. Despre acest exil al Sf. Ioan aflăm chiar de la el însuși, prin intermediul scrisorilor trimise de Sfântul Părinte prietenilor săi devotați.

După un drum de 77 de zile, el va ajunge în cele din urmă la Kukusos, în Armenia, la locul surghiunului. În anul 407 este transferat într-un alt loc de exil, în orașul Pitzus, pe țărmul estic al Pontului Euxin. Cu sănătatea șubrezită de pe urma primei exilări, Sfântul Ioan nu va reuși să îndure și această nouă călătorie pe care era, ca și prima dată, forțat de ostași să o parcurgă pe jos.

În noaptea de 13 septembrie 407, când soldații i-au permis lui Gură de Aur să doarmă câteva ore la câțiva kilometri de localitatea numită Comana, Dumnezeu i l-a trimis pe Sfântul Basilisc.

„Peste noapte i s-a înfățișat martirul Basilisc ale căruia moaște erau acolo și i-a zis:«Curaj, frate Ioane, căci mâine vom fi împreună». A doua zi Sfântul ruga pe ostași ca să rămână acolo, dară ostașii nevoind a ceda l-au silit a merge mai departe. Dară deabia ieșise din cetate, și Sfântului făcându-i-se rău au fost nevoiți a se întoarce înapoi în Comana. Aici împărtășindu-se cu Sfintele Taine a zis cele de pe urmă cuvinte: «Slavă lui Dumnezeu pentru toate»”.

În scaunul rămas vacant a fost ales Asacius și după moartea acestuia Atticus, ambii dușmani înverșunați ai Sf. Ioan și acuzatori la sinodul de la Stejar, întrucât susținătorii Sf. Ioan au refuzat să-i cunoască, li s-au confiscat averile și au fost trimiși în exil.

Se știe că în urma acuzațiilor nedrepte și absurde ce i s-au adus Sfântului de către persecutorii săi clerici, la sinodul din Stejari, în fața căruia el a refuzat să se înfățișeze, numele Sfântului Ioan Gură de Aur a fost șters din dipticele tuturor Bisericilor răsăritene. Însă admiratorii i-au rămas credincioși și după moartea lui în exil, provocând cunoscuta schismă a « Ioaniților» din Biserica Antiohiei și a Constantinopolului care nu s-a stins decât după reabilitarea post-mortem a Sfântului.

Tulburarea credincioșilor din Constantinopol nu s-a liniștit decât în anul 438, la treizeci și unu de ani după moartea lui, când Sf. Arhiepiscop Proclu, unul din urmașii Sfântului, a mutat, cu mare alai, moaștele Sf. Ioan, de la Comana la Constantinopol. Împăratul Teodosie cel Tânăr și sora sa, Pulheria, au luat parte la sărbătoare, cerând în genunchi iertare pentru părinții lor, Arcadie și Eudoxia.

Sfintele moaște au fost așezate cu cinste în biserica Sf. Apostoli, din Constantinopol la data de 27 ianuarie 438, zi rămasă consemnată atât în calendarul răsăritean cât și în Martirologiul apusean, ca ziua închinată pomenirii anuale a Sfântului.

Cât privește pomenirea morții Sfântului, întâmplată la 14 septembrie 407, din pricina coincidenței cu praznicul Înălțării Sfintei Cruci, a fost mutată probabil prin sec. VII, la 13 noiembrie, zi care era sărbătorită și în Apus, la Neapole.

După cucerirea Constantinopolului de către Latini, la 1204, moaștele Sfântului au fost luate de către cruciații apuseni și duse de la Constantinopol la Roma; aici se păstrează aproape întregi, în Capela corului din biserica Sfântului Petru, unde au fost depuse cu mare cinste în anul 1626, după ce peregrinaseră pe la mai multe biserici din Roma.

Un aspect al activității Sfântului Ioan ce nu trebuie trecut cu vederea este colaborarea între Sf. Teotim, Episcopul Tomisului și Sf. Ioan în opera misionară de încreștinare a hunilor. De asemenea, Sf. Ioan Casian a primit de la el hirotonia în diacon (404), devenind îndrumătorul vieții monahale în Apus și apărătorul celui ce a fost prigonit pe nedrept.

Ca o concluzie a ceea ce am prezentat despre viața, activitatea și personalitatea Sfântului Ioan Hrisostom, putem menționa că Sfântul Părinte a avut o credință și o evlavie de mare putere și căldură, o puritate morală rară, în care austeritatea și bunătatea se completau în chip fericit, un temperament sensibil, uneori excesiv în expresiile indignării sale, o nedezmințită bună credință în toate, un idealism total absolut, sinceritate, pasiunea binelui, un talent excelent de predicator, un devotament cuceritor, sacrificiul oricărui interes personal, o viață simplă în toate, un exemplu de creștin, de preot și de episcop armonizat în chip exemplar cu principiile Evangheliei : un creștin și un ierarh autentic în lumea secolului său, închinată spre compromisuri și spre morala convențională, spre un creștinism lumesc.

CAPITOLUL II : CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA EDUCAȚIEI LA SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

Ioan Antiohianul va fi supranumit, în secolul al IV-lea, Hrisostomul (Gură de Aur), ca urmare a talentului său oratoric deosebit. A lăsat o cuprinzătoare operă alcătuită din Omilii asupra Sf. Scripturi, Despre pocăință, Despre preoție, Despre slava deșartă și despre educația copiilor etc. În Catehezele înainte de Botez, îi instruiește pe cei nebotezați în învățătura privind Taina Botezului, iar apoi îi îndeamnă să rămână într-o viață morală și consecvenți învățăturilor creștine primite. Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur sunt importante și pentru modul în care reflectă educația religioasă realizată în epoca sa. Sunt prezente elemente educative religioase creștine, precum : participarea la serviciul divin și împărtășirea cu Sfintele Taine. Importanță pentru aspectele pedagogice susținute de marele ierarh au, mai cu seamă, omiliile despre pocăință și despre feciorie.

Omilii la Evanghelia de la Matei reprezintă o impresionantă colecție de omilii rostite în perioada în care Sfântul Ioan Gură de Aur încă era preot în Antiohia. Marele dascăl al creștinătății considera că nu este posibilă o schimbare în viața morală, fără o educație pe măsură. Deși intențiile părinților sunt întotdeauna dintre cele mai bune pentru copiii lor, iar așteptările față de succesul acestora în viață este pe măsură, totuși, din cauza unei atenții excesive acordate lucrurilor materiale, educația este adesea lăsată pe un plan secundar : „Dragostea de bani a stricat și a surpat totul. Când e vorba să căutăm un pedagog pentru sufletul copilului nostru, îl luăm la întâmplare pe cel dintâi venit. Și doar nu este o artă mai mare ca aceasta. Care arată poate fi egală cu arta de a educa sufletul copilului, de a-i forma mintea tânărului? Cel care practică aceasta nu ne interesăm deloc, ci urmărim numai un singur scop: să le fie instruită limba ca să ajungă buni oratori. Și aceasta o facem tot de dragul banilor. Nu le instruim limba ca să poată vorbi, ci ca să poată câștiga bani”. Tema și abordarea Părintelui antiohian au fost reluate mai târziu de către părintele pedagogiei moderne, Jan Amos Comenius.

În afară de unele omilii, de sfaturile și îndemnurile presărate aproape în întreaga sa operă, Sf. Ioan expune în formă organică gândirea sa pedagogico-formativă în două tratate, dintre care primul, în ordinea cronologică, este Împotriva adversarilor vieții monastice, în care el susține teza extremistă a necesității de a-i trimite pe copii în mănăstiri pentru formarea lor creștină (nu profesională) în timpul unei perioade nedeterminate sau, mai precis, până la maturitatea lor morală.

Al doilea tratat, Despre slava deșartă și despre educația copiilor, datat probabil la 396-397, reprezintă depășirea primului: educația creștină este încredințată părinților în familie și instruirea este încredințată școlilor publice. Familia își asumă aici o importanță capitală, fiind celulă a societății și a Bisericii. Mica operă, care nu are pretenții științifice, se prezintă ca o omilie sau o instrucțiune adresată părinților. Este prima operă mică a unui sfânt părinte ce tratează în mod organic despre formarea creștină a copiilor în familie. Prima parte, Slava deșartă, îi prezintă pe tați preocupați doar de viitoarea profesie a copiilor, având ca scop faima și gloria umană. A doua parte, Despre educația copiilor, după ce descrie situația educativă dezastruoasă, pune în termeni pozitivi problema reușitei formării creștine a copiilor, pentru a trece apoi la criteriile și la modurile de soluționare a problemei. Din a doua parte, Sf. Ioan indică modalitățile de educare a simțurilor externe și cele ale formării vieții spirituale. Urmează, la sfârșit, instrucțiuni cu privire la căsătorie și la formarea tinerelor.

Lucrările Mărgăritarele și Cuvinte alese conțin mai ales meditații asupra unor probleme de morală, considerate de către autor drept esențiale pentru dobândirea unei autentice vieți religioase. O altă temă asupra căreia insistă Părintele antiohian este cea privitoare la datoria de a păstra și de a transmite învățătura creștină: „Se cade să fim folositori nu numai nouă, ci, asemenea, și altora…Sunteți o făclie nu numai pentru voi înșivă, ci pentru a scoate la lumină pe cel aflat în rătăcire”.

II.1 Necesitatea, scopul și posibilitatea educației

II.1.1 Necesitatea educației creștine

Toți marii pedagogi ai omenirii, din toate veacurile și locurile, fie păgâni, fie creștini, dau Religiei locul și rolul cel mai important.

De la Confucius, care viața întreagă s-a ocupat de perfecționarea caracterului uman prin școală și carte; de la Mântuitorul Iisus Hristos – Unicul Învățător al omenirii (Matei 23,8) – Care a învățat oamenii să fie desăvârșiți ca Dumnezeu (Matei 5, 48); de la Sfântul Ioan Gură de Aur, care spunea despre copiii neînvățați la bine și neîndreptați prin Religie că sunt „orbi”(pentru că „sufletul și mintea sunt cele care văd”); de la François Rabelais, care spunea că „știința fără conștiință este ruina sufletului”, și până în zilele noastre, pedagogii și educatorii cei mai de seamă au considerat Religia drept cel mai bun mijloc de educație a omenirii, școala clasică de formare a caracterelor morale și de perfecționare spirituală a insului și a societății omenești.

Educația religioasă, ca dat originar începe odată cu omul, așa cum spune și Mircea Eliade în „Istoria credințelor și ideilor religioase” că: „A fi, sau mai degrabă a deveni om, înseamnă a fi religios.” Acest fapt este ilustrat și în Sfânta Scriptură prin cuvintele: „Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și a răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit.”(Facere 2, 15-17), cuvinte care arată că odată cu creația omului, Dumnezeu îi dă acestuia și Legea, normele de viață după care să se călăuzească, și libertatea voinței.

„Un om cu bogate amintiri religioase din copilărie se distinge întotdeauna dintre ceilalți oameni, el va avea cel puțin un real respect pentru religie și nostalgii de o înaltă duioșie. Cei ce lipsesc copiii de religie, fac o crimă față de viitorul lor de oameni pe această lume și de mântuire pentru lumea transcendentă: a nu face educație religioasă copilului, e a proceda la o operație caracterizată de infirmizare a sufletului, e a amputa ființa umană de ceea ce are mai de preț! Educatorii, în acest domeniu, trebuie să știe că din mai mult se poate ajunge la mai puțin, dar reciproca rareori e posibilă”.

La sfârșitul secolului al IV-lea, societatea antiohiană păstra încă multe tradiții păgâne care, prin plăcerile oferite, îi ispiteau și pe creștini, aceștia uitând de noul mod radical de viață adus în lume de Mântuitorul Hristos, Căruia Îi urmau. Sfântul Ioan Gură de Aur a reacționat însă cu mult curaj, știind că „pentru ochii lui de propovăduitor al dragostei și al dreptății evanghelice, societatea timpului său oferea laturi criticabile […] și, cu toată indulgența sa pentru slăbiciunile omenești, el a fost sever cu păcatele pierzătoare de suflete și aducătoare de suferințe sociale”.

Sfântul Ioan Gură de Aur este singura personalitate a Bisericii care analizează problema educației în toată complexitatea ei, căci alți mari dascăli precum Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Grigorie Teologul, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin, deși nu o neglijează, se ocupă de ea doar în treacăt.

Pentru Sf. Ioan, „educația este asemenea unei arte; artă mai mare decât educația nu există, pentru că, dacă toate artele aduc un folos pentru lumea de aici, arta educației se săvârșește în vederea accederii la lumea viitoare”. În gândirea Sfântului, procesul de educație se realizează între două persoane deosebit de importante: între copilul aflat în creștere spirituală și trupească, care are nevoie de cineva care să – l călăuzească, și adult, reprezentat de părinte sau dascăl.

Problema educației – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – este o problemă de care depinde orânduirea întregii lumi. De ea depinde totul. Lipsa educației este cel mai cumplit păcat și culmea răutății. Neglijarea educației înseamnă neglijarea mântuirii omului. Din lipsa de educație vin bolile, pagubele, tulburările și miile de rele. Un om lipsit de educație este un dușman comun al tuturor și al lui Dumnezeu, al naturii, al legilor și al vieții sociale.

Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază necesitatea educației, deoarece îl integrează pe om în mediul social și îl face prieten al oamenilor. El spunea: „înainte de toate celelalte, să dați copiilor noștri o bună educație; dacă-ți iubești copilul, arat-o prin educația ce i-o dai. De altfel, ai și răsplata. Crește un atlet pentru Hristos, învață-ți copilul din prima vârstă să trăiască cu evlavie în lume! Prin educarea copilului tău lucrezi pentru tine însuți”.

Pe lângă motivația socială a educației, Sfântul Ioan găsește și o motivație specială, legată de particularitățile de vârstă. Copilul are nevoie să fie educat pentru că este „lipsit de experiență, de judecată și este ușuratic.”Mai mult decât omul în vârstă, copilul este înclinat spre mânie și spre rău. La tânăr, apoi, „crește și pofta și înclinarea spre păcat”, încât „tânărul este ca un cal neîmblânzit și ca o fiară sălbatecă”. Toate aceste defecte, care sunt nedespărțite de firea copilului și a tânărului, fac necesară educația, supravegherea și educarea lor.

Plecând de la această stare de fapt, Sfântul Ioan le propune antiohienilor din secolul al IV-lea, și prin ei nouă, elemente de educație fundamentale, care au ca scop reorientarea pedagogiei din dimensiunea ei pământească și trupească spre cea sufletească. Educația este necesară în primul rând pentru o bună conviețuire în familie și în societate, dar educația creștină promite cu mult mai mult, anume dobândirea vieții veșnice împreună cu Dumnezeu.

II.1.2 Scopul educației creștine

Fiecare religie are specificul ei și fiecare prescrie adepților ei un anumit mod de comportare spre a-și atinge scopul în viață. În religie, altfel spus, scopul nu scuză mijloacele, dimpotrivă, acestea condiționează împlinirea scopului. Formația religioasă constituie mijlocul și condiția pentru împlinirea scopului vieții. Or formația, instrucția, se realizează prin exerciții, prin educație, aceasta corespunzând năzuinței lăuntrice a omului spre desăvârșire.

„Religia nu este obiect de studiu, ci mod de viață. Obiectivul educației religioase nu este acela de a face cetățenii unui stat „copii cuminți”. Desigur că ea are și un impact social. Îi este chiar de dorit. Nu va rămâne fără urmări de comportament pe plan social convingerea oamenilor că sunt fiii aceluiași Părinte ceresc, că modul de ființare al persoanelor Sfintei Treimi trebuie să se reflecte în modul de comportare al oamenilor pe pământ”.

Educația religios-morală este o acțiune specific umană, care se desfășoară conștient de către educator (profesor de Religie, preot), conform unui plan și unei metode bine precizate. Ea este susținută de iubire, de încredere și de harul lui Dumnezeu. Ea are drept ideal realizarea caracterului religios-moral, cu desăvârșirea lui în personalitatea creștină.

Ca bun pedagog, Sf. Ioan este preocupat și de psihologie și de rolul ei în educație. Sfântul Părinte distinge în viața omului patru etape caracteristice: copilăria, adolescența, maturitatea și bătrânețea. Astfel, copilăria ne apare ca o mare agitată de furtuni regulate, datorită mobilității acestei vârste. De aceea trebuie să fie instruiți, pe lângă copii, și anumiți educatori care să înlocuiască ceea ce lipsește naturii. A doua etapă a vieții, adolescența, este dominată de pasiunea sufletului. Este vremea unor mari decizii în ceea ce privește trăirea vieții creștine. Urmează vârsta maturității, când omul „ia conducerea celor gospodărești, cu căsătoria și creșterea copiilor”.

După Sfântul Ioan, vârsta propice pentru educație este vârsta copilăriei, când sufletul copilului simte în mod firesc nevoia de sprijin. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune că scopul educației copiilor este acela de a forma din copil un atlet pentru Hristos: „Crește un atlet pentru Hristos!”.

Idealul suprem al educației este instaurarea, în sufletul copilului, a chipului Domnului Hristos, nu ca simplă icoană zugrăvită pentru contemplație, ci ca reală trăire creștină a învățăturii dreptmăritoare în mijlocul acestei lumi.

Sfântul Ioan Gură de Aur explică că predarea învățământului creștin la copil are ca scop trecerea ideii creștine de la înțelegere, prin convingere, la deplină practică: „Nu numai pentru aceea să vorbim, nu numai ca să auziți, ci pentru ca să vă amintiți de cele explicate și să ne arătați prin faptele voastre aducerea aminte. Și mai ales nu înaintea noastră ci înaintea lui Dumnezeu. Pentru acest motiv, vorbirea aceasta se numește cateheză”.

Alături de ceilalți părinți ai Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că scopul educației este, în cele din urmă, câștigarea virtuții și a desăvârșirii, ca trepte care duc la mântuire.

După sfântul părinte, procesul educației creștine a copiilor are, pentru atingerea virtuții, trei etape fundamentale de evoluție. În prima, etapa de pornire, dominantă este strădania pedagogică pentru scăparea de răutate. În a doua etapă interesul este concentrat spre dobândirea virtuții, în timp ce a treia etapă principala preocupare pedagogică se referă la păstrarea virtuții care a fost dobândită. În etapa aceasta se cere și cea mai mare silință.

În concluzie, pentru atingerea acestui scop este importantă experiența personală de viață a copilului, în cadrul familiei, școlii și Bisericii. De asemenea, hotărâtoare este implicarea părinților și a educatorilor, pe care copiii îi iau drept exemplu de viață creștină, dar și participarea lor activă la propria educație creștină, în funcție de capacitatea fiecăruia somatică și mentală, precum și de experiența lor social-culturală.

II.1.3 Posibilitatea educării copiilor

Într-o vreme când Biserica creștină se refăcea după o lungă perioadă de persecuții, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost omul providențial care a trasat direcții noi pentru afirmarea ei în plan moral-social, punând în valoare bogăția teologică din Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură. Ca episcop, preot și diacon, el a experimentat bogăția vieții creștine, a avut atitudini și a dat soluții valabile în mare parte și astăzi, devenind normativ pentru ortodoxie și pentru didactica inspirată de ea.

În zilele noastre, pe lângă preotul duhovnic, un rol important în formarea caracterelor morale îi revine profesorului de religie, care trebuie să conștientizeze și să materializeze responsabilitatea pe care o are față de elev.

Reintroducerea Religiei ca obiect de studiu în școlile din țara noastră, după anul 1990, oferă ocazia de a înțelege contribuția Sfântului Ioan la zidirea tainică a comunității creștine românești.

Profesorul Constantin Cucoș afirmă că : „este un privilegiu istoric posibilitatea ca educația religioasă să se realizeze în mod programat, instituționalizat, în școala românească de astăzi. Este și un semn de reviriment spiritual de care societatea civilă dă dovadă sau îl resimte, acceptând și încurajând componenta religioasă a sistemului nostru de învățământ, în sensul unei orientări conjuncturale, ci avem de-a face cu intrarea în normalitate, cu o reparație culturală și morală pe care vremurile actuale ni le îngăduie”.

Ca cineva să realizeze corect îndrumarea creștină a copiilor va trebui să cunoască bine posibilitățile psihosomatice ale copilului și factorii care îi influențează într-un grad important comportamentul, precum subliniază și știința pedagogică din zilele noastre.

Natura umană are ca elemente fundamentale structurale trupul și sufletul. Și precum trupul uman are ca necesitate firească hrănirea lui, tot astfel, și sufletul are nevoia lui spirituală.

Educația creștină, după Sf. Ioan Gură de Aur, trebuie să înceapă de la prima vârstă a copilului, de la vârsta preșcolară a lui. Începerea ei la timp constituie premisa de bază pentru maxima valorificare a posibilităților pe care le oferă. Însă, educația trebuie făcută într-un mod care să corespundă posibilităților vârstei și să progreseze treptat și metodic, astfel încât dificultățile vieții spirituale, în care este condus, să fie înfățișate progresiv, ca să nu fie descurajat copilul și să renunțe la ea.

Sufletul copilului este fragil, este în mâna educatorului ca o pastă, pe care o poate modela după dorința sa, este ca o ceară, pe care se poate imprima foarte bine sigiliul : „Dacă vei întipări în sufletul lui încă fraged învățăturile cele bune, nimeni nu va putea să i le desprindă; ele se întăresc ca și sigiliul aplicat pe ceară”.

Când e mic, copilul poate fi educat mai ușor, poate fi obișnuit mai ușor să gândească, să vorbească și să facă cele ce trebuie. Bunele învățături și deprinderi se întipăresc ușor în sufletul fraged al copilului, maleabil ca o materie plastică. Sufletul copilului e ca mărgăritarele proaspete, care pot primi orice formă.

Plin de optimism, Sfântul Ioan crede în puterea educației, crede că sufletul copilului e ca un oraș de curând zidit, în care cetățenii lui nu sunt încă experimentați în nimic. Pe aceștia fără experiență îi poți educa ușor, pentru că astfel fiind ei vor primi legile care le sunt date.

În sfârșit, pentru stabilitatea limitelor educației creștine trebuie să se aibă serios în vedere și libertatea voinței copilului, fiindcă viața creștină nu poate fi o intervenție forțată a lui Dumnezeu, trebuie să existe acordul și efortul nostru personal.

II.2. Factorii primordiali în educarea copiilor

După Sf. Ioan Gură de Aur, factorii principali în educarea copiilor sunt: familia, școala, biserica și societatea. Studiind cu atenție scrierile Sfântului Părinte, se observă faptul că el vorbește despre o serie de factori interni și externi dați de Dumnezeu pentru a ne forma o bună educație. Ca factor intern este considerată conștiința celui ce primește educația: „Conștiința este una dintre cărțile ce ne conduc la cunoașterea adevărului; ea își ridică glasul din adâncul sufletului și ne spune ce trebuie să facem”. Iar ca factor extern ce acționează asupra formării noastre este mai întâi familia, care ne îndrumă primii pași în viață, apoi școala, cu toate nivelurile ei instructiv- educative, Biserica prin Sfintele Taine și învățăturile sale, monahismul și societatea.

În capitolul de față vom aborda doar primii trei factori externi ce influențează eforturile continue ale procesului educativ de desăvârșire prin virtute, căci „virtutea este cununa educației”.

II.2.1 Familia – factor fundamental în educația creștină a copiilor

Familia este pentru creștini „Biserica cea mică” sau „Biserica de acasă”, după chipul Bisericii celei mari care este Trupul lui Hristos. În familie, ca și în Biserică, oamenii sunt chemați să trăiască în armonie, înțelegere, comuniune și pace, după modelul vieții Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, din Sfânta Treime.

Fiind binecuvântată de Dumnezeu și loc al prezenței lui Hristos, împreună cu Maica Sa și cu sfinții, familia trebuie să fie, după Sf. Ioan Gură de Aur, locul în care se cultivă virtuțile, în care soția este sprijin duhovnicesc soțului, soțul sprijin duhovnicesc soției și împreună sprijin duhovnicesc și pildă copiilor.

Familia este primul factor sau prima forță educatoare a copilului și a tânărului. Odată cu nașterea, părinții insuflă copiilor și duhul credinței și al evlaviei. Ei trebuie să fie model pentru copii, atât prin credință cât și prin fapte.

De aceea, între soț și soție trebuie să se păstreze, cu orice preț, o armonie puternică, fiindcă ea este climatul și izvorul tuturor bucuriilor și susține lumea întreagă, fiind celula societății. Ei trebuie să se iubească și să se ajute reciproc, căci iubirea dintre soți este aceea care face conducerea netiranică și ascultarea plăcută. De asemenea, cu ajutorul iubirii pot fi înlăturate chiar cele mai mici discuții, necazuri și tulburări trecătoare. „Acolo unde stăpânește iubirea dintre soț și soție totul va fi progresist în acest interior fericit. Căci iubirea reciprocă va asigura buna educație a copilului; iubirea va face să stăpânească în această împărăție familială ordinea, armonia, puterea și rodirea de fapte”.

În schimb, tot Sfântul Ioan ne învață că familia are de dus în viață multe lupte, de aceea ca să le înfrunte cu succes, trebuie să fie bine organizată. Astfel, Sfântul atribuie membrilor roluri după sistemul unei armate: „conducătorul suprem este soțul, în al doilea rând, vine soția, ca un mare general de armată, copiii ocupă al treilea loc, apoi vin oamenii de serviciu, organizați și ei ierarhic”. Femeia trebuie să asculte de soțul ei, nu din obligație, ci din convingere și dintr-o adâncă simțire sufletească. Însușirile ei cele mai plăcute în viața de familie să fie: ascultarea, modestia și sobrietatea. De asemenea să se îngrijească să aibă o viață demnă de respect, să disprețuiască bogățiile, renunțând la podoabe, și să-și însușească adevărata înțelepciune. Soții să dea dovadă de ospitalitate, să ajute săracii, să postească împreună, să se roage împreună și să mearge împreună la biserică.

Cea mai mare îndatorire pe care trebuie să o aibă soții în familie este aceea de a-și educa proprii copii. Părinții sunt în cea mai mare măsură datori să se îngrijească de buna educație a copiilor, fapt pentru care se cere să aibă o sănătoasă concepție despre educația lor.

Educatorul care ne ordonează și ne rânduiește viața cu cuvinte, cu îndemnuri și sfaturi este tatăl pe care Dumnezeu l-a hărăzit fiecăruia dintre noi. Tatăl are datoria să înfăptuiască educația tuturor membrilor familiei, responsabilitatea sa este echivalentă cu responsabilitatea preotului pentru enoriașii săi. Dar ca să se realizeze într-adevăr legătura dintre tată și copii, el va trebui să se afle cât mai mult acasă, ca să se îngrijească împreună cu mama de educația corectă a lor. Fiind acasă suficient timp, tatăl va putea constata și controla greșelile făcute de copii și mamă, și de aceea va putea mai ușor să le corecteze greșelile.

Tocmai de aceea a rânduit Dumnezeu să fim iubiți de cei care ne-au dat naștere, ca să avem lângă noi pe cineva care să ne învețe virtutea. Tată nu este numai cel ce dă naștere, ci și cel ce dă o educație și o creștere bună copilului său: „Dumnezeu face ca tatăl nu numai să însămânțeze, ci să și dea educație frumoasă copiilor săi”.

De aceea zice Sfântul Ioan că „părinții care nu se ocupă de educația copiilor sunt mai criminali decât omorâtorii propriilor lor copii. Este mai mică nelegiuirea să împlânți sabia în grumazul tânărului, decât să-i corupi și să-i pierzi sufletul. Învierea viitoare va repara moartea corporală, dar pentru moartea sufletului nu va fi nici un leac”. Sf. Ioan respinge obiecțiile părinților care scot în evidență simplitatea sau lipsa de experiență, el afirmând că somnul și trândăvia îi fac să-și neglijeze copiii.

Un alt interes pedagogic deosebit este remarca Sf. Ioan Gură de Aur despre faptul că unii tați nu numai că le oferă copiilor răul, ci le și cultivă slava deșartă. Îndată ce se naște copilul, tatăl se interesează de frumusețea celui mic cu aur și haine prețioase, și nu de armonizarea vieții lui. Copilul are nevoie de un bun pedagog, de aceea tatăl trebuie să se străduie să-și corecteze felul de viață, ca să nu le ofere un exemplu rău copiilor săi .

Sf. Hrisostom consacră rolul principal tatălui și cel inferior mamei în ceea ce privește copiii; dar cea mai importantă activitate a mamei creștine în cadrul familiei este buna creștere a copiilor ei. În această misiune este ajutată îndeosebi de virtutea care o distinge, și anume dragostea pentru copiii ei, care ajunge de multe ori până la jertfa de sine. Mamă nu este numai cea care-și poartă pruncul în pântece, ci și cea care și-l crește cum se cuvine: „Dumnezeu face ca mama nu numai să zămislească, ci și să dea chip frumos copiilor prin educație. Părinții înșiși ar putea mărturisi că nu natura, nu nașterea, ci virtutea, adică grija de a educa pe copii face paternitatea”. Grija și educația creștină a copiilor – băieților și fetelor – este lucrarea ambilor părinți. Însă mama este cea mai potrivită persoană care poate să realizeze această lucrare în mod firesc, deoarece ea rămâne mai mult acasă. Pentru a avea copii înțelepți, mama trebuie să aibă grijă încă de când sunt sugari, să evite luxul, confortul și să nu-i țină continuu la sânul ei, deoarece se obișnuiesc rău și devin firavi. Confortul și luxul conduc în mod obișnuit la lene. Sf. Ierarh îi atribuie în mod special mamei educația fiicei, insistând pe îndepărtarea de lux, de împodobire și de slava deșartă încă din prima vârstă a copilăriei. În Omilia a IX-a, la Epistola I către Timotei, Sf. Părinte le îndeamnă pe mame să-și îndrume fetele spre virtute: să le învețe să fie gospodine și în special să fie evlavioase, cuminți, să disprețuiască banii și să nu iubească falsa frumusețe . În continuare, el spune că astfel, nu numai ele se vor mântui, ci și bărbatul cu care se vor mărita, și copiii care se vor naște și chiar nepoții.

Din cele menționate mai sus, înțelegem că pentru Sf. Ioan Gură de Aur educația copiilor constituie fundația vieții personale în general, dar și a vieții conjugale mai târziu și a vieții sociale mai largi. Mama, în misiunea sa de educare a copiilor, poate să aibă ajutor pe soțul ei, dar și bărbatul care face educație creștină copiilor lui, poate fi sprijinit de soție în lucrarea pedagogică de instruire a sufletului copilului.

Totuși părinții care se ocupă de educația copiilor și le creează mediul natural propice dezvoltării conștiinței lor religioase, sunt primii care se bucură de urmările bunei educații, după aceea comunitatea mai largă din jurul acestora. Educarea creștină a copiilor lor constituie o cinste deosebită pentru ei înșiși și poate fi considerată o recompensă spirituală a lor.

Educația trebuie să se facă la timp. Acest lucru este evidențiat și de principiile pedagogice contemporane. Părinții sunt datori să se îngrijească de educația copiilor încă de când sunt mici, fiindcă un „mare depozit se află în ei”. „Căci dacă temeliile începutului lor vor fi bune, mare le va fi și plata; iar dacă vor neglija aceasta, mare le va fi osânda. Fiindcă și Eli s-a pierdut din cauza fiilor săi, căci trebuia să-i povățuiască”.

Educația are o dublă misiune, să cultive binele și să stârpească răul, iată de ce educația trebuie începută de la vârste foarte mici. Trebuie observate înclinațiile copiilor și smuls tot ce nu e bun, îndepărtând răul printr-o bună educație. Un grădinar retează la timp lăstarii nefolositori ai plantelor. La fel trebuie să facă un părinte cu copilul său. Inima unui copil o putem compara cu o livadă, iar părinții sunt grădinarii numiți de Dumnezeu pentru a curăța din fragedă pruncie grădina inimii copiilor de buruienile și uscăturile păcatelor și ale obiceiurilor vătămătoare. Dar dacă părinții vor aștepta până când inima copilului va fi încurcată în mreaja păcatelor, atunci nu vor mai putea birui buruiana răului. „Te plângi, spune Sf. Ioan Gură de Aur, că fiul tău este neascultător? Cu ușurință ai fi putut, pe vremea când era încă mic, să îl fi îndreptat, să îl fi obișnuit cu ordinea, să îl fi învățat să fie conștiincios în îndatoririle sale, să vindeci boala sufletului său. Când pământul era încă bun pentru a fi cultivat, atunci trebuia să smulgi buruienile, mai înainte de a fi apucat să prindă rădăcini adânci. Neglijența ta este de vină, pentru că acum patimile fiului tău sunt foarte puternic statornicite în inima sa”.

Acțiunea educației nu trebuie să constea doar în înlăturarea răului, ci și obișnuirea de mic copil cu binele. Prima virtute pe care părinții trebuie să o cultive cât mai de timpuriu în inimile copiilor este frica de Dumnezeu, adică evlavia, buna-cuviință și credința. Copilul trebuie să primească în familie, de la mamă, și nu de la școală, de la profesorul de religie, învățătura scurtelor rugăciuni de dimineață și seară. De la mamă trebuie să învețe să se roage. Așa a fost mereu, încă din vechime, în toate familiile credincioase și cu frica lui Dumnezeu. „Îndată ce copiii încep să înțeleagă, ne povățuiește Sf. Ioan Gură de Aur, părinții îi învață Simbolul de credință, cum să se roage și să psalmodieze, precum și rânduiala slujbelor sfinte.” Același Sfânt Părinte le mai sfătuiește pe mame: „să îi învățați pe copiii voștri să își facă semnul sfintei cruci. Iar câtă vreme ei încă nu pot să și-l facă singuri, să îi însemnați voi cu mâna voastră”. Și tot el scria unei mame văduve, numită Lito: „Pentru o mamă creștină trebuie să fie o bucurie să-și învețe copilul să pronunțe dulcele nume al lui Iisus încă de când glasul său este firav, iar limba abia poate pronunța”.

Dacă părinții constată că nu au autoritate asupra propriilor copii atunci când sunt ajunși la maturitate, se datorează faptului că nu au început să-i educe de la vârsta cea mai fragedă, căci învățătura din pruncie și deprinderile căpătate din primii ani rămân neclintite până la adânci bătrâneți. Sfântul Părinte folosește imaginea pescarului de mărgăritare pentru a arăta când trebuie să fie instruirea copiilor, la vârsta tânără, când copilul este maleabil: „Se spune că mărgăritarele, îndată după prinderea lor, au înfățișarea unei picături de apă. Dacă cel care pescuiește perla este un om iscusit, pune picătura în palmă și mișcă podul palmei întorcând picătura până ce se rotunjește exact și o face foarte rotundă și tare; după ce i s-a dat această formă, nu mai este cu putință să i se mai dea alta”.

În continuarea tratatului, pentru a ilustra modul în care trebuie făcută educația, Sf. Ioan, se folosește de trei exemple la îndemâna oricui: pictarea tablourilor, făurirea statuilor și conducerea unei cetăți. Din aceste texte reiese importanța pe care o are trezvia și discernământul părintelui în formarea copilului său. În primele două cazuri, cel al pictării tablourilor și al făuririi statuilor, rolul părinților este de a învăța zilnic ceea ce se cuvine pe copiii lor, de a suprima ce e de prisos și de a adăuga ceea ce lipsește, de a privi la copil în fiecare zi să vadă ce înzestrare prisositoare are din fire, ca să o sporească, și ce deficiență are din fire ca să o suprime, luând aminte ca înainte de a fi cuprins de patimile foarte vătămâtoare pentru suflet să îi învețe să fie treji și veghetori și să privegheze în rugăciuni. În cel de-al treilea caz, Sf. Ioan aseamănă sufletul copilului cu o cetate așezată sub ascultarea părintelui său, și în această cetate conviețuiesc bune și rele. Pentru ca răutatea să nu pătrundă în sufletul copilului, se impune ca părintele să „construiască metereze și porți” pe măsură: „Cele patru simțuri să fie meterezele și porțile orașului, iar întreg trupul să fie ca un zid. Porțile lui sunt: ochii, limba, auzul, mirosul și, dacă vrei, pipăitul. Prin aceste porți intră și ies cetățenii acestui oraș, cu alte cuvinte, prin aceste porți gândurile corup sau desăvârșesc sufletul copilului”.

Dacă nu s-a făcut educația copiilor din fragedă copilărie, aceasta nu înseamnă că atunci când a trecut vârsta trebuie să renunțăm la instruirea copiilor. Niciodată nu este târziu pentru munca aceasta. Nu este de folos descurajarea.

Educația trebuie să se facă cu discernământ și înțelepciune, treptat la început, pe măsura capacității de asimilare: „Nu învăța (puii) noii născuți zborul perfect într-o singură zi, ci o dată îi scoate afară numai atât cât este necesar să-i scoată afară din cuib, altă dată iarăși după ce s-au odihnit mai întâi, îi învață să zboare mai sus și astfel liniștit și încet-încet îi conduce la înălțimea care trebuie”. Acest pasaj arată că instruirea nu este doar predarea anumitor adevăruri, nici strădania atașamentului copiilor față de mediul familial, ci prin discernământ și înțelepciune se poate realiza desprinderea copiilor de dependența părintească. Părintele are datoria să învețe copiii să abordeze societatea cu toate problemele și lucrurile ei ciudate.

Toată educația trebuie să se facă cu dragoste, cu milă și cu veselie: „Cu mila părintească, cu vorba pricepută să fie remediate greșelile tinerilor”. Aici este vizibil alt principiu al pedagogiei contemporane, adică principiul dragostei.

Accentuează aceste două puncte, adică mila și vorbirea pricepută, și continuă că „este posibil să dojenească cineva fără să ofenseze…Trebuie așadar și aici să fie armonizată dojana cu îngănduința” și această dragoste nu este manifestată numai prin cuvinte, ci este dezvăluită și prin fapte. Este necesar copilul să înțeleagă că tatăl lui îl iubește. „Când îi spunem toate acestea trebuie să îi dăm multe sărutări și să-l îmbrățișăm strâns, ca să îi arătăm marea noastră dragoste pentru el”. Omul este construit din suflet și trup, și de aceea se cere să fie exprimată dragostea psihosomatic. Mai ales la vârsta mică, copilul are nevoie de această tandrețe, desigur fără să fie pierdută virilitatea manifestărilor de dragoste.

Dragostea nu trebuie să aibă numai elementul negării, interdicția, ci se cere să fie evidențiată și prin elemente pozitive. De exemplu, zice: „Ca să abați ochii copilului de la priveliștile indecente trebuie să-i arăți alte frumuseți, precum cerul, soarele, stelele, florile pământului, livezi ,spre pozele frumoase din cărți. Cu astfel de frumuseți să-i încânți vederea. Și sunt încă alte multe lucruri frumoase care nu sunt vătămătoare”.

Copilul are o accentuată dispoziție să asculte povești din vechime și din epoca contemporană și dacă educatorul nu are acest talent înnăscut, trebuie să și-l cultive.

„Însă când este obosit, povestește-i istorii consacrate(pentru că sufletul de copil se bucură să asculte povești vechi) și în modul acesta sustrage-l de la copilării, pentr că educi un filosof și un atlet al lui Hristos și un cetățean al cerului. Începe așadar povestirea cam în felul următor: «Cândva un tată avea doi copii… ». După ce stai puțin, mergi înainte. Povestirea trebuie să fie plăcută, încât să desfețe copilul și să nu-l obosească…Continu-o cu vioiciune

(în povestire sunt ceva lucruri de acest fel) fără să adaugi povești mincinoase, ci rămânând în adevărurile Sfintei Scripturi. Pentru copil sunt de ajuns acestea. Povestirea să fie într-o seară după cină. Același lucru să-l repete și mama lui. Și nu trebuie să te oprești numai aici. Trebuie să-l iei pe copilul tău de mână și să-l conduci la Biserică și mai ales dacă urmează să-și reamintească acolo istoria pe care i-ai povestit-o…”. În acest pasaj întâlnim multe principii pedagogice, dintre care: respectării particularităților de vârstă și individuale, sistematizării și continuității în învățare, însușirii temeinice a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor, etc.

Este necesar din partea noastră ca și părinți, educatori, să instruim corect și sincer copilul, nu să-i prezentăm o societate care nu corespunde realității. Suntem datori să-i dezvăluim cele bune, dar și cele rele ale societății. Să îi spunem că va întâlni dificultăți și greutăți și că trebuie să rabde în acestea. Nu va întâlni numai o lume frumoasă, de aceea este nevoie de realism. „Copilul să învețe să rabde disprețul și lipsa de considerație. Să nu ceară de la servitori să-i facă servicii pentru simplul fapt că este fiul stăpânului. Să se servească singur…Să nu-l îmbrace nimeni cu hainele și nici să nu aștepte în baie ca să fie servit de cineva, ci el însuși să le facă pe toate. Dacă va face așa, va ajunge sănătos, lipsit de mândrie și plăcut celorlalți oameni”.

O altă prolemă ridicată de Sf. Părinte este faptul că mulți părinți evită să certe copilul pentru că se tem să nu devină complexat. De fapt, părinții care amână cumințirea copilului, își asigură dificultăți pentru ei și pentru copiii lor. O casă în care nu există interdicții, care nu are cerințe, care nu cere politețe, care nu pune reguli statornice și limitări, este un spațiu care nu este sănătos. Pedagogia contemporană preconizează că este necesar să crească copilul cu simțământul că are obligații în casă. „Copilul căruia nu i-au fost impuse limitări este decisiv înșelat, în ceea ce privește realitatea vieții. Părinții țin acest copil într-un incubator al unei lumi imaginare și când va veni în contact cu lumea reală în care există restricții, va fi cu desăvârșire nepregătit și incapabil să-i facă față”.

Mulți părinți justifică această stare a lor, adică libertatea exagerată, cu ideea că sunt prieteni cu copiii lor. Dar aceasta nu este adevărat, „părintele care spune copilului său « să nu mă privești ca pe un tată. Eu vreau să fiu prietenul tău.» este el însuși un copil imatur, care abdică de la responsabilitatea lui părintească și creează copilului simțământul nesiguranței care va ajunge până la panică. Copiii vor găsi ocazii în viața lor să dobândească prieteni, este îndoielnic însă dacă vor găsi pe vreun alt tată, când nici tatăl trupesc al lor nu vrea să fie tatăl lor și le cere să nu aștepte nimic mai mult de la el decât ceea ce ar aștepta de la un oarecare prieten ”. Asupra problemei restricțiilor, a mustrărilor spune multe lucruri Sfântul Ioan. Pe tatăl acela care nu-și pedepsește copiii și nici măcar nu-i ceartă ca să nu-i supere, chiar dacă au o viață dezordonată și ticăloasă, Sf. Ioan îi numește „ucigașii propriilor copii”.

„Dacă tu nu-i educi și nu-i pedepsești ca să se îndrepte, știind că umblă cu oameni spurcați și ticăloși și făcându-te astfel părtaș la răutatea lor, atunci sunt prinși și pedepsiți de lege în fața tuturor. Astfel ai parte nu numai de o nenorocire, ci și de rușine, care face ca nenorocirea să fie și mai mare, pentru că după moartea fiului tău, toți te vor arăta cu degetul, pe tine, tatăl lui, și nu vei mai voi să calci prin piață”.

În perioada Sf. Hrisostom și-n general a Evului Mediu, pedeapsa corporală era bătaia, pe care Părintele, gândind foarte pedagogic, nu o recomandă să se aplice des și-n fiecare împrejurare. Ca bun cunoscător al psihologiei copilului, Sf. Ioan îi recomandă tatălui următoarele: „Să nu-ți bați continuu și să-l obișnuiești cu acest mod de instrucție. Fiindcă dacă se obișnuiește cu bătaia, o va disprețui; iar când o va disprețui, toate vor fi pierdute. Să se teamă mereu că va mânca bătaie, dar să nu fie bătut; să fie amenințat cu biciul, dar să nu fie atins; și orice amenințare să nu ajungă la realizare. Dar și aceasta iarăși să n-o înțeleagă, adică faptul că amenințările sunt numai cuvinte, fiindcă amenințarea numai atunci folosește, când o crede cineva că se poate îndeplini. Dacă, însă, cel ce greșește înțelege indulgența, atunci pe o ureche vor intra și pe alta vor ieși. De aceea trebuie să aștepte pedeapsa, dar și să nu fie pedepsit, așa încât frica să rămână puternică și să fie ca focul mocnind și arzând toți spinii din toate părțile, sau ca un hârleț ascuțit ce sapă adânc”. Deși paragraful de mai sus este pedagogic, se pot găsi câțiva pedagogi contemporani care să-l considere anacronic doar pentru că vorbește despre bătaie și lovituri. În acest caz, Sf. Hrisostom ar trebui judecat conform cu măsura epocii lui, în care înflorea sclavia, și „cureaua de piele” era mijlocul de pedepsire a robilor. Luând în considerare aceste aspecte, Sf. Hrisostom se prezintă ca modern și inventiv pentru epoca lui, datorită atitudinii ce o ia în tema pedepselor și totodată pentru mijloacele de educație – recompense, sărutări și mângâieri.

Subiectul abordat în acest subcapitol, consider că este vast, interesant și poate fi abordat în mai multe moduri. Consider că mai pot fi menționate și alte învățături ale Sf. Ioan Gură de Aur despre educația copiilor, dar sper că am reușit să arăt că principiile Sf. Părinte sunt de actualitate și de aceea trebuie să urmărim să le punem în practică, dacă dorim să ne devină copiii buni cetățeni ai societății, dar în special buni cetățeni ai Împărăției Cerurilor.

II.2.2 Școala – factor de cultivare a sentimentului religios

Dacă s-ar face o clasificare a celor mai dificile „meserii” cu siguranță că, cea de educator ar ocupa unul din primele locuri. Rolul pedagogului, al educatorului creștin, nu este simplu și misiunea sa este de a sluji adevărul, fie de la catedră, în cazul profesorului, fie din amvon, când acesta este preotul. Indiferent de statutul său, educatorul trebuie să conștientizeze care este menirea sa și să urmeze cu râvnă chemarea Mântuitorului:

„Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Și, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului. Amin”(Matei 28, 19-20).

Copilul „nu se poate mulțumi numai cu educația din casa părintească, numai cu educația mamei. El trebuie să meargă la școală pentru a i se face educația, adică a scris-cititului, precum și pentru completarea educației creștine. Căci după cum, mergând la școală să învețe, are nevoie de primele cunoștințe necesare, tot așa trebuie să aibă elementele credinței sale, fără vreo îndoială asupra lor”.

Din textele Sf. Ioan Gură de Aur reiese clar că, după părinți, cel specializat în educație, este educatorul, care poate să fie transmițătorul natural al educației lor. El rămâne la ideea că educația copiilor de vârstă mică se face mai ales în familie, dar, deoarece părinții nu au timpul necesar ca să se ocupe cât trebuie de educația copiilor lor, Sfântul Hrisostom le recomandă să lase o parte din îngrijirea creștin-pedagogică „în seama unor servitori aleși sau să angajeze cu plată un pedagog virtuos”. Sfântul, atrage atenția părinților să fie exigenți în ceea ce privește alegerea educatorului, acesta să aibă calități morale și spirituale, astfel încât să fie siguri că au încredințat corect educația copiilor lor. Relația părinților cu educatorii nu trebuie să fie concurențială, ci funcțională. Părinții pregătesc psihologic și pedagogic copiii pentru școală. Atunci când pedagogul greșește, părintele este dator să-i protejeze autoritatea în fața copilului și să vorbească direct cu pedagogul semnalându-i personal greșeala făcută. De asemenea, atunci când copiii greșesc și se împotrivesc educației, pedagogul discută cel mai des cu părinții, pentru că aceștia cunosc cel mai bine caracterul și obiceiurile lor, știind ce măsuri potrivite pot lua.

Legat de pregătirea educatorului, Sf. Părinte menționează că educatorul trebuie să fie stăpân pe cunoștințele pe care trebuie să le predea, dar și pe caracterul său, fără de care nu poate realiza o educație religioasă. În caz contrar, nu trebuie să exercite lucrarea pedagogică.

Învățământul religios ne vorbește de Dumnezeu, Care ne dă toate darurile, iar educația vine numai să le desăvârșească. Un educator creștin nu-și poate începe opera sa, fără afirmarea credinței în Dumnezeu. Sf. Apostol Pavel, în activitatea sa misionară a vorbit în numele lui Iisus Hristos. Deci nu în numele său personal, ci în numele lui Dumnezeu.

Tot astfel și educatorul trebuie să fie un exemplu viu de trăire a învățăturilor transmise și pentru aceasta comportarea lui implică o moralitate deosebită care trebuie să-l determine pe elev să vadă în educatorul său un model demn de urmat în viață, pentru că în caz contrar, propriile lui fapte îl vor dezminți: „Căci din această cauză și El (Hristos) a pus fapta înaintea învățăturii, notează sfântul pedagog. Arată și tu că numai așa cineva va putea să învețe pe altul, iar în alt fel în nici un chip.Căci cel care nu poate să se învețe pe el însuși, dar corectează pe alții să capete deprinderi, va avea mulți care râd de el, iar un astfel de om nu va putea să învețe pe alții, deoarece faptele îl contrazic”.

În mod sigur, Hristos constituie modelul desăvârșit și exemplul ideal al fiecărui pedagog și educator creștin. Însuși Hristos S-a evidențiat pe Sine ca exemplu de învățător, spunând: „Dacă Eu, Domnul și Învățătorul, fac acestea, cu cât mai mult voi?”(Ioan 13, 14) Mântuitorul Iisus Hristos a dat dovadă de mult zel în transmiterea și răspândirea cunoașterii sale. Chiar și acest aspect presupune dăruire și jertfă. Identificarea Învățătorului cu învățătura sa este o pildă și o luare aminte pentru toți cei care fac educație. El nu a teoretizat învățătura Sa, ci a trăit-o, a pus-o în aplicare cu orice cuvânt, cu orice gest. Lecția sa se cere a fi răspândită și întruchipată în fapte palpabile. „Maestrul nu face decât să se explice în Model. Mai întâi, dacă el își revendică titlul de Maestru, aceasta, n-o face decât ca să nu avem maestru decât pe El. Ceilalți maeștri, fie că nu fac decât să repete lecția sa, fie că nu sunt decât conducători orbi ai orbilor. Marea lecție a lui Iisus constă în aceea că exemplul este mai presus decât cuvintele și că superiorul trebuie de acum să se pună în serviciul inferiorului, iar șeful se va devota subiecților săi”.

Succesul activității lui Iisus s-a datorat și capacității Sale de a se coborî, ca un pedagog desăvârșit, până la nivelul de înțelegere al tuturor ascultătorilor Săi, spre a-i învăța cele dumnezeiești. Aceștia afirmau uimiți: „Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește acest Om”(Ioan 7, 46). Unicitatea modelului Său educativ a fost dată deci și de capacitatea Sa unică de a prezenta accesibil învățături supraraționale. Astfel, constatăm că întreaga operă didactică a Mântuitorului este în consens cu principii general valabile de educație și cunoaștere: ridicarea de la concret la abstract, prin folosirea pildelor și a discursului alegoric, respectarea particularităților individuale ale ascultătorilor, atât cele psihofizice cât și cele culturale, trecerea treptată de la ușor la greu, de la apropiat la îndepărtat, de la simplu la complex. Și totul se face prin milă și înțelegere : „Milă voiesc și nu jertfă, căci n-am venit pentru cei drepți, ci pentru cei păcătoși spre a lor mântuire”(Matei 9, 13).

Profesorul Constantin Cucoș spune că: „maniera de a conduce și a forma discipolii, Hristos constituie o paradigmă paideică strălucitoare”. Exemplul personal pare a fi temelia oricărei educații: „Fiți voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârșit este”(Matei 5, 48).

Domnul Iisus Hristos se dovedește modelul prin excelență de îndrumător, fiind înțeles încă de la început de către creștini drept Învățător al învățătorilor. Și Apostolii, mai apoi cereau acest lucru ucenicilor lor: „Fiți următori ai lui Hristos Dumnezeu, ca niște fii iubiți”(Efeseni 5,1). Hristos a oferit un model de educație, iar apoi i-a trimis pe ucenici să-i învețe pe oameni, promițându-le că nu-i va părăsi chiar și atunci când nu va mai fi, în mod văzut, între ei: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului”(Matei 28, 20). Relația Hristos-educator se dovedește perpetuă.

Jan Amos Comenius consideră că finalitățile educației religioase pot fi atinse doar prin raportarea la modelul oferit de Hristos: „Creștinii trebuie să fie formați după exemplul Lui, luminați în spirit, sfinți în sârguința conștiinței și puternici în fapte”.

Și Sf. Ioan Gură de Aur evidențiază adesea pe Sf. Apostol Pavel ca exemplu de învățător și pe ucenicii lui Hristos îi prezintă ca învățători, după modelul Marelui Învățător Hristos, care prin învățătura lor trăită au educat și au schimbat lumea.

Din cauza efortului mare de instruire, Sf. Ioan consideră că educatorul are dreptul la o recompensă. Sfântul observă că munca pe care o dăruiește educatorul este o mare binefacere pentru cei îndrumați de el, de aceea cei educați sunt datori să ofere cu dărnicie bunuri materiale, astfel, educatorii să nu-și mai facă griji pentru viața lor și să se ocupe nestingheriți de lucrarea lor spirituală. Recompensa materială este legală atunci când se încadrează în anumite limite, când este exagerată distruge demnitatea educatorului. Pe lângă recompensa materială mai există și cea cu caracter moral, care este mai de preț și constă în progresul elevilor. Tot cu caracter moral este dragostea pe care o arată elevii educatorilor și pe care Sfântul Ierarh o recomandă în mod deosebit, pentru că, în timp ce părinții ne dăruiesc pur și simplu viața, acel „a trăi”, educatorii oferă calitatea vieții, adică viața virtuoasă, acel „a trăi frumos”.

Sf. Ioan Gură de Aur face o observație psihologică de o mare importanță: pentru ca procesul de educație să fie eficient, trebuie să existe între educator și copil o relație de dragoste creștină. „Astfel nimic nu este mai atrăgător spre învățătură ca faptul de a iubi și de a fi iubit”. Educatorul se va bucura de roadele muncii lui atunci când copiii îi vor urma cu bunăvoință și cu atenție învățătura. Însă, educatorul este dator să predea numai cele ce sunt de folos elevilor : „Căci acest lucru ține de educator, să nu învețe ceea ce vrea elevul, ci ceea ce este util să știe”.

Tactica pedagogică a educatorului experimentat este caracterizată de diversitatea metodelor pedagogice pe care le folosește, luând în vedere particularitatea fiecărui elev.

După Sfântul Ierarh, educatorul trebuie să fie ingenios și activitățile lui să fie diversificate în mod iscusit. Educatorul trebuie să arate interes și față de cei inteligenți, cuminți, buni, dar și față de elevii slabi, neputincioși și imaturi spiritual.

După Sf. Ioan Gură de Aur , criteriul pentru alegerea educatorului de către părinți trebuie să fie mulțimea virtuților ce-l înconjoară. Virtutea ce stă la temelia tuturor virtuților este smerenia. Educatorul ce posedă această virtute își recunoaște imperfecțiunile și slăbiciunile, nu este îngâmfat, arogant, cu aer poruncitor și autoritar, evită lăudăroșenia și are duhul uceniciei. Având cugetul smerit este calm și blând. Un bun educator vorbește puțin, însă cuvântul lui are greutate, persistă să-i povățuiască, să-i învețe și să-i încurajeze spre bine pe elevi, până când învățătura aduce roade. Nu deznădăjduiește. Arată dragoste și interes pentru problemele elevilor săi și se preocupă de progresul lor. Are simplitate și sinceritate și evită ironia și ipocrizia. Învață nu cele ce vrea elevul, ci cele ce îi sunt de folos, dezrădăcinându-le mărăcinii răutăților lor și după aceea seamănă semințele cele bune.

Sf. Ioan Gură de Aur acordă mare importanță pedagogică și atitudinii exterioare a pedagogului, care trebuie să nu fie posomorât și mohorât, pentru că devine respingător, și nici foarte exuberant, pentru că îl vor disprețui copiii. Educatorul nu-și ajută elevii numai cu cuvântul, ci și cu rugăciunile lui. Caracteristica unui foarte bun dascăl de educație creștină este aceea că prin sfatul său își corectează elevul, în timp ce prin rugăciunea lui îl întărește.

După cum am mai menționat, dragostea este una dintre cele mai importante calități ale educatorului, ea constituind baza relației pedagogice dintre educator și elev. Ea reprezintă taina succesului în lucrarea sa, fiind cel mai eficient mijloc de învățătură în educație. Din același motiv se întristează și suferă profesorul atunci când elevii săi se abat de la calea cea bună. Dragostea pedagogilor față de elevi este asemănătoare cu dragostea părinților față de copiii lor, deși, după Sfântul Ioan Gură de Aur, educatorii sunt datori să arate o dragoste mai fierbinte pentru elevii lor decât o arată părinții naturali, lucru care se întâlnește îndeosebi la părinții duhovnicești.

În încheiere, voi reda cuvintele cu mesaj testamentar rostite de Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, ce sunt edificatoare, pentru râvna pe care profesorul trebuie să o depună la orele de religie: „De la Sfinții Părinți și din experiența celor două mii de ani de existență a Bisericii, am învățat că puterea credinței transformă, într-adevăr sufletele oamenilor. De aceea, profesorilor de astăzi le revine responsabilitatea de a valorifica așa cum se cuvine, șansa predării religiei în școală prin devotamentul și dăruirea lor, pentru că nimeni nu vine la catedră, ca și la sfântul altar, de altfel, fără chemare, fără harismă, care face viu și lucrător cuvântul lui Dumnezeu.

Profesorul trebuie să se comporte la catedră, cu copiii rânduiți lui spre învățătură, precum umblă preotul cu cele sfinte în altar…Iată pentru ce, în ierarhia valorilor, așezăm profesorul, dascălul. El trebuie să fie o valoare- ca să formeze valori, să aibă lumină- ca să lumineze pe alții, să stăpânească binele- ca să-l transmită și celorlalți ”.

II. 2.3 Biserica – factor decisiv în definitivarea profilului moral-religios și intelectual al copiilor

Se cunoaște faptul că în vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, mănăstirile erau cele mai indicate școli de educație, buna organizare a vieții monahale influențând foarte mult pe copii și tineri. Despre mănăstiri Sf. Ioan zice că acolo, „nu se află inegalitate, ci ordine, rânduială, armonie, multă înțelegere și continuu prilej de bucurie”. Sfântul Hrisostom consideră mănăstirile folositoare ca școală pentru a forma tineretul în virtute sub o disciplină aspră și sfântă, și de a răspândi cu cunoașterea cărților sfinte, învățăturile Evangheliei, spiritul dăruirii și a milosteniei. Familiile creștine au înțeles folosul de a-și trimite copiii timp de cinci ani, de la vârsta de zece ani, în aceste gimnazii ale evlaviei. Tații, spune sfântul, trebuie să adopte acest sistem de educație cu încredere, căci copiii lor vor fi făcliile fraților lor, bucuria părinților, și aceștia nu vor avea de regretat doar o separare momentană; căci, fericiți, și mândri de astfel de fii, vor admira la ei fructele unei divine filozofii.

Cu alte cuvinte, viața monahală este un mod aparte de a căuta desăvârșirea creștină prin mărturisirea deplină a dorinței de a urma lui Hristos în lucrarea Bisericii. Aceia care au ales pentru a lucra cu Hristos în comunitățile monahale și-au asumat responsabilitatea de a deveni purtători de Hristos, în liberatatea oferită de această stare. Mănăstirile au fost și rămân adevărate turnuri ale ortodoxiei, pentru apărarea dreptei credințe, locurile unde s-au păstrat și din care s-au transmis operele Sfinților Părinți. Aici au trăit și trăiesc numeroși asceți, oameni ai rugăciunii, care se roagă pentru lume în urcușul duhovnicesc spre Împărăția lui Dumnezeu.

În ceea ce privește Biserica lui Hristos, Sf. Ioan a fost un apărător și un apologet neînfricat al dreptei credințe împotriva ereticilor care au adus dezbinare, neîncredere, suspiciune și apostazie. Pentru Sf. Ioan preoția Bisericii are un rol major în propovăduirea Evangheliei, în viziunea sa, prima misiune a preotului este aceea de a predica. Tot în viziunea sa, este mai ușor a boteza decât a învăța, a catehiza pe necreștini, aspecte tot așa de reale ale evanghelizării în societatea secularizată de astăzi ca și în vremea sa.

Biserica este asemănată de Sfântul Ioan Gură de Aur cu Arca lui Noe; dar pe când din aceasta animalele au ieșit așa cum au intrat, Biserica primește pe toți în sânul ei și pe toți îi transformă.

Nu numai atât, Biserica este numită de Sfântul Ioan „loc de însănătoșire”, „școală de filozofie”, „școala sufletului” și „gimnastică spirituală care duce la ceruri”.

După cum am mai menționat și în subcapitolele anterioare, familia, școala și Biserica sunt acele instituții care au o influență determinantă în viața religioasă a copiilor începând cu vârsta preșcolară. Sfântul Ioan cheamă aceste instituții să lucreze corelat, încât cunoașterea să le fie oferită copiilor după posibilitățile lor, conform experiențelor de viață. Sfântul Părinte consideră că principiul aplicabilității în viață este valabil în mod deosebit în spațiul educației religioase începând de la vârsta preșcolară. În spațiul pedagogic, astăzi, aplicabilitatea în viață este considerat un principiu didactic în abordarea cunoștințelor și valorilor, dar și trăirile și situațiile concrete de viață devin punct de plecare și procedee didactice menite să ajute copilul să intre în lumea cunoașterii.

După cum menționează profesorul Constantin Cucoș, „Biserica completează opera educativă începută de părinți și se dovedește o modalitate complementară școlii în materie de formare spirituală, de educație morală, de activism cetățenesc. În ea ne sunt furnizate reperele fundamentale pentru buna orientare în lume. Formarea este presupusă și de valoarea pedagogică a dogmelor promulgate, a cultului sfinților și al icoanelor, a Sfintei Liturghii, a Sf. Tradiții etc. Nu trebuie subestimat, de asemenea, aportul bisericii în realizarea educației estetice, prin intermediul manifestărilor sau obiectelor estetice implicate în acest spațiu. Muzica bisericească, picturile, design-ul arhitectonic nu numai că adâncesc sentimentele de respect și pietate, dar trezesc și susțin sentimentele, interesele și conduitele estetice ale celor care pășesc în acest perimetru spiritual. Se impune ca Biserica și școala să conlucreze , să se ajute reciproc”.

Biserica, în calitate de trup harismatic și ca instituție, constituie principalul factor al educației creștine a copiilor la vârsta preșcolară, fiindu-i specific tocmai caracterul său de experiență proprie de viață. Învățarea în cazul acesta nu este limitată la partea intelectuală, adică la funcția de cunoaștere a copilului, ci se extinde la existența mai profundă a persoanei lui și ia, caracter existențial. De aceea, Biserica este considerată de Sfântul Ioan Gură de Aur drept „cea mai mare școală de învățătură și educație”.

Educația pe care o face Biserica se referă nu numai la minte, ci și la sufletul copilului. Cuvântul lui Dumnezeu constituie pentru suflet hrana lui duhovnicească, dar și medicamentul traumelor lui. Sfântul Ioan compară Biserica cu spitalul, în timp ce Cuvântul lui Dumnezeu cu mijlocul tămăduitor.

La educația creștină a copiilor contribuie într-un mod determinant ducerea lor la biserică, ceea ce constituie o îndatorire a părinților. Responsabilitatea părinților pentru participarea copiilor lor la slujbele religioase trebuie să fie cel puțin echivalentă cu răspunderea lor pentru frecvența copiilor la școală. Educația creștină este mai ușoară atunci când părinții își însoțesc copiii la biserică și nu-i încredințează altora. După Sf. Ioan, mersul în comun la biserică, părinți-copii are mare importanță pedagogică, nu numai pentru faptul că este firesc din punct de vedere familial, ci și pentru că este o priveliște frumoasă și plăcută. Pentru ca mersul la biserică să fie mai eficient, copiii trebuie pregătiți acasă de către părinți, citindu-le lecturi biblice pe care urmează să le audă la biserică. Ca membru al Bisericii, fiecare copil, oricare ar fi el, influențează atât pozitiv, cât și negativ întreg Trupul Bisericii. Deși participarea la slujbe este importantă, nu trebuie să le dăm copiilor impresia că sunt siliți să vină la biserică. Acolo unde opoziția sau refuzul sunt doar un simptom de indolență, constrângerea unui copil leneș e justificată. Tot despre venirea la biserică, Sf. Ioan Gură de Aur subliniază că este un mijloc puternic pentru întărirea sentimentelor creștinești, însă dacă este un simplu scop, ea devine un mecanism fără de nici un folos. Mai bine să fie zece creștini cucernici în biserică, decât o mie care s-adună cu alte gânduri, spunea Sfântul Părinte.

Biserica cere responsabilitate pentru faptele pe care le săvârșim și în același timp oferă mijloacele de îndreptare pentru cel păcătos. Ea face educație prin învățătura și Sfintele ei Taine, mai ales prin Pocăință și Împărtășanie. Sf. Ioan stăruie asupra Pocăinței ca mijloc de educație, deoarece cunoaște necesitatea ei pentru desăvârșirea morală, aceasta arătând-o în Omilia a opta când spune: „Pocăința este leac al greșelilor, mistuirea nelegiuirilor, vărsare de lacrimi, încredere în Dumnezeu, este armă împotriva diavolului, sabia ce-i taie capul, nădejde în mântuire, nimicire a deznădejdii”. După Sf. Ioan căile ori momentele principale ale procesului psihologic al pocăinței cuprind mai multe etape: mărturisirea păcatelor, părerea de rău pentru săvârșirea păcatului, smerenia, milostenia, rugăciunea, postul, solidaritatea umană,dragostea de muncă, aducerea aminte de greșelile din trecut și progresul în virtute.

Sf. Ioan Gură de Aur se impune ca un trăitor autentic al vieții de virtute, subliniind complexitatea virtuții pocăinței, ilustrând-o ca „o bogată experiență a trăirii autentic creștine a celor ce s-au hotărât să meargă pe calea desăvârșirii morale și ca un încântător buchet de realizări și bucurii duhovnicești”.

Sf. Ioan stăruie foarte mult către părinți și asupra educației euharistice a copiilor, fiindcă cei care se apropie de Sfânta Împărtășanie, ca s-o primească, trebuie să fie purificați în interiorul lor de orice gând rău. Purificarea interioară însă trebuie extinsă și în exterior, la mădularele trupului, la gură, la limbă mai ales. Cei care primesc Sfânta Împărtășanie au datoria să se apropie de ea cu sentimente frățești și pașnice, nu cu prefăcătorie, nici cu răutate. Fiind Jertfă de împăcare ea cere înlăturarea oricărei vrăjmășii din inimă, oricărei mânii, încât împăcarea cu aproapele să ducă la formarea unei unități de cuget, unui singur trup, fiindcă dintr-un singur Trup se împărtășesc cu toții. Dorind să arate cât de importantă este Sf. Euharistie pentru sufletul nostru, el accentuează faptul că normal este să participe toată comunitatea la cultul divin. Acest normal însă, a lipsit în mare măsură în vremea Sf. Ioan Gură de Aur și lipsește din păcate, în mare măsură și acum. Evlavia Bisericii primare, așa de admirativ evocată de Sfântul nostru, venea la cultul liturgic deobicei mai multă lume la sărbătorile mai mari: la Crăciun, la Bobotează, la Paști, chiar dacă Sf. Liturghie se săvârșea de două ori săptămânal. Această stare de lucruri umplea de durere inima evlaviosului nostru părinte. Iată ce mare influență educativă are Sfânta Împărtășanie.

Biserica mai educă fie prin serviciul divin, la care participă și copii pentru a se ruga și a asculta citirea Sfintei Scripturi, fie prin instruirea religioasă a predicii, fie prin instrucția catehetică propriu-zisă. În „Mărgăritarele” sale aflăm prima cuvântare dedicată creșterii copiilor: „Fără de învățătură nu este prea lesne să cunoască cineva pe Dumnezeu…Învățați pe copiii voștri să cunoască tainele Bisericii. Învățați-i dreptatea, curățenia, înțelepciunea, vitejia sufletului. Învățați-i să se cunoască pre sineși și dacă se vor cunoaște pre sineși, vor cunoaște și pre Dumnezeu”. Viața religioasă creștină a Antiohiei rezultă tocmai din grija deosebită pe care o avea Biserica creștină pentru catehizarea copiilor. Prin urmare catehizarea copiilor era o regulă, pe când botezul copiilor intrase ca o tradiție obișnuită în sânul Bisericii.

Viața spirituală a creștinului, și implicit a copilului, se concretizează și se particularizează, în concepția Sf. Ioan, prin rugăciune, post, milostenie și prin iubire. Rugăciunea către Dumnezeu este și un act esențial de mărturisire a credinței, de laudă pentru darurile primite și de invocare a ajutorului divin. Postul este o adevărată binecuvântare pentru om, deoarece eliberează de păcate, de patimi, oferă curajul apropierii de Dumnezeu, al îndrăznirii pentru solicitarea ajutorului, a milei Sale. Pentru Sf. Ioan Hrisostom, milostenia, ajutorarea celor săraci este o mare virtute, pentru că, prin facerea de bine, fapta bună ce implică și include viața curată, atragem pe Duhul Sfânt și Îl facem să rămână în noi. Rugăciunea, postul și milostenia sunt expresii ale iubirii față de celălalt, față de Dumnezeu; este împlinirea legii lui Dumnezeu, semnul recunoașterii celor ce sunt ucenicii Domnului

Iisus Hristos.

Astfel, cel care dorește să se bucure împreună cu sfinții în ceruri, trebuie să-i imită pe toți aceștia și va putea fi ucenic și el al lui Hristos, se va putea număra printre prietenii lui Dumnezeu, va slăvi pe Dumnezeu și se va bucura de viața de veci.

III. APLICAREA PRINCIPIILOR HRISOSTOMICE ÎN FORMAREA COPIILOR CA „MICI MISIONARI ” AI LUI HRISTOS. METODE ȘI MIJLOACE DIDACTICE FOLOSITE ÎN EDUCAȚIA RELIGIOASĂ.

III.1 Misiunea creștină și aspectele ei

Cuvântul „misionar” vine de la „misiune”. Etimologic, termenul „misiune” vine din latinescul missio-onis, verbul mitto-ere, missi, missum = a trimite, a însărcina pe cineva, a da o putere cuiva într-o delegație, funcție sau serviciu.

„Misiunea creștină este trimiterea Bisericii în lume în vederea universalizării Evangheliei și a reintegrării oamenilor în Împărăția lui Dumnezeu, întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, inaugurată ca anticipare a ei în Biserică prin Pogorârea Duhului Sfânt, Împărăție ce se va manifesta în plenitudinea ei la a doua venire a lui Hristos întru slavă”. Biserica în misiunea ei proclamă, propovăduiește, mai presus de orice, cuvintele lui Dumnezeu, cuvintele lui Hristos, Care este prezent El Însuși sacramental și euharistic în comunitatea mărturisitoare: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor”(Matei 28, 20). Interpretând acest text, Sf. Ioan Gură de Aur spune următoarele: „Nu a spus că o să fie numai cu ei, ci cu toți credincioșii de mai târziu – că n-aveau să trăiască apostolii până la sfârșitul veacului – ci le-a vorbit ca unora ce fac un singur corp cu toți credincioșii de mai târziu”.

În afară de ierarhia, clerul Bisericii care sunt hirotoniți canonic, prin Sf. Taină a Preoției, și cărora li s-a încredințat a fi învățători, sfințitori și conducători ai Bisericii, propovăduitori și interpreți ai Evangheliei, mai pot fi misionari ai Bisericii și alți membri ai ei. Printre aceștia se numără monahii, care au o disponibilitate totală pentru Hristos, prin viața virtuoasă, prin sfințenie. Monahul ortodox, deși izolat, retras din lume este căutat de creștini pentru harismele sale, învățătura sa și trăirea unei vieți creștine. Laicii, prin credința și participarea la viața liturgică a Bisericii sunt și ei trimiși să dea mărturie despre Hristos în viața socială, politică, educațională, culturală și intelectuală, a societății, a națiunii. Familia este un factor de misiune creștină fiind considerată „Biserica de acasă”. Familia creștină este amenințată din ce în ce mai mult de unele tendințe antifamiliale și antiumane de aceea trebuie să-și conștientizeze realitatea ei de mărturie creștină, prin credință, educație creștină a copiilor pentru care părinții sunt prima treaptă de deschidere, de ieșire din sine, spre altul și spre Dumnezeu. În lumea de astăzi, lume care expune tot mai mult tineretul la mari pericole spirituale, anulându-l ca personalitate uneori, oferindu-i o condiție marginalizată și nesemnificativă, tineretul cu entuziasmul său, cu libertatea sa poate fi un real misionar al generațiilor următoare. Din evanghelizați ei pot deveni evanghelizatori, pentru că „evanghelizarea evanghelizează”. Alți misionari ai lui Hristos sunt grupările creștine, asociațiile creștine care prin zelul lor, prin iubirea de Hristos, prin cunoașterea mai aprofundată a Scripturii, a vieții sfinților și personalităților Bisericii, pot să dinamizeze misiunea ei spre a-i atrage pe toți creștinii la viața sacramentală, liturgică și filantropică a parohiei. În Biserica Ortodoxă Română , după căderea comunismului au luat ființă asociații ca: ASCOR, ATOR, Filocalia, APOR, etc.

Biserica Ortodoxă Română este cunoscută ca având unul din cele mai organizate sisteme parohiale și eparhiale din lumea ortodoxă. La nivel național, unitatea Bisericii are la bază coerența celei mai mici comunități ortodoxe, cea a parohiei. Preotul trebuie să fie părintele spiritual al tuturor membrilor parohiei în mod egal. Mirenii, tinerii, femeile, copiii, bătrânii, toate aceste grupuri ale parohiei trebuie să fie nu numai cunoscute, ci și implicate în jurul unor proiecte generale. Alte diviziuni și scindări ale parohiei, de exemplu ignorarea săracilor și a bolnavilor, a celor care se află în momente dificile și au nevoie de ajutor, respingerea delicvenților, trebuie să fie subiecte importante pe agenda parohiei. Problemele parohiei sunt ale tuturor credincioșilor din parohie, așa cum arată Apostolul Pavel când spune: „ca să nu fie dezbinate în trup ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele. Și dacă un mădular suferă toate mădularele suferă cu el și dacă un mădular este slăvit toate mădularele se bucură cu el” (I Corinteni 12, 25-26).

Copiii, elevii, tinerii trebuie inițiați în credința și morala creștină ortodoxă și antrenați în viața parohială prin intermediul Liturghiei și a altor programe religioase pentru tineret și în participarea la societatea civilă pentru a da mărturie creștină ortodoxă. Scoși din anonimat și monotonie, tinerii trebuie să stăpânească idealul creștin ortodox, adică de a trăi creștinește, prin rugăciune, ascultare de Dumnezeu și milostenie.

În misiunea de educare a copiilor își dau concursul, după cum am prezentat în capitolul II, în principal părinții, în special în perioada copilăriei mici, apoi școala reprezentată de educatorii săi și nu în ultimul rând Biserica prin preotul duhovnic.

Perspectiva istorică asupra relației dintre educație și religie conduce la concluzia că misiunea școlii și misiunea Bisericii nu se exclud, ci sunt interdependente, se stimulează reciproc, tinzând să interfereze și în vremea noastră. Prin catedrele de religie din școli, este facilitată întărirea legăturii dintre Școală și Biserică. Biserica își aduce mesajul său în favorizarea climatului școlar. Este de dorit ca profesorii de religie să fie aduși în centrul vieții parohiale, iar preoții parohi să-și cunoască într-o mai bună măsură profesorii de religie care activează pe raza parohiei lor. O metodă de colaborare între acești trei factori este realizarea unor parteneriate educaționale, care să conțină mai multe activități religioase ce să se desfășoare pe parcursul unui an școlar.

În acest capitol, voi prezenta un astfel de parteneriat educațional cu titlul: „Lăsați copiii să vină la mine” (vezi Anexa 1) ce se desfășoară în școala noastră de 11 ani. Timp de 10 ani parteneriatul s-a desfășurat între Școala Gimnazială Prisăcani și Biserica “Sf. Arh. Mihail și Gavriil” Prisăcani având colaboratori și părinții, iar în ultimul an ni s-a alăturat și Asociația de Părinți Prisăcani. Prin activitățile propuse, cei trei parteneri își doresc ca principiile esențiale ale creștinismului să fie cunoscute și valorificate de copiii noștri în viața lor. De asemenea, un alt scop al acestui parteneriat este de a forma copiii parohiei noastre “atleți ai lui Hristos” și “mici misionari” ai creștinismului.

Pe parcursul următoarelor subcapitole voi prezenta principalele activități ale parteneriatului, ținând cont și de principiile hrisostomice prezentate în capitolul al II-lea . Astfel, doresc să evidențiez și faptul că, într-adevăr principiile hrisostomice sunt actuale în formarea religioasă a copiilor de astăzi.

III.2 Metode didactice active folosite în educația religioasă

„În semnificația sa originară, termenul metodă, derivat etimilogic din grecescul methodos (metha =„spre, către“ și odos = „cale, drum”) are înțelesul de „drum (către)”, „cale (spre)”, în vederea atingerii unui scop determinat”. În didactică, metoda reprezintă drumul de urmat, cerința de respectat pentru a se atinge obiectivele propuse. Alegerea unei anumite metode se face ținând cont de componentele instruirii: scopul educației, conținutul instructiv-educativ, particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor, mijloacele de învățământ și, nu în ultimul rând, de competența cadrului didactic.

Prin specificul conținuturilor predate, educația religioasă pare a se orienta prepoderent către descriptivism. Cu toate acestea, putem vorbi despre metode active de predare – învățare și la ora de Religie, metode ce fac ca elevii să devină coparticipanți la propria instruire și educare. Superioritatea metodelor didactice active este astăzi unanim recunoscută în plan pedagogic, psihologic, sociologic și biologic. Citind scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur descoperim că el a folosit câteva dintre metodele active uilizate astăzi în educația religioasă a copiilor, deși în perioada patristică, conceptul de metodă încă nu exista. Printre metodele didactice active folosite de el amintim: conversația didactică, problematizarea.

În lucrarea de față vom prezenta cele mai utilizate metode didactice active la ora de Religie, atât sub aspect teoretic, cât și sub aspect aplicativ.

Conversația euristică este „ metoda bazată pe dialog și pe învățarea conștientă, și se folosește atunci când noile cunoștințe pot fi desprinse împreună cu elevii din cunoștințele anterioare, din analiza unor fapte, unor evenimente sau în urma cercetării unui material intuitiv”. Această metodă poate fi utilizată la orice nivel de învățământ și în orice tip de lecție. Profesorul trebuie să formuleze întrebările clar, concis, de la simplu la complex, de la general la particular.

De exemplu, pentru lecția: Vindecarea slăbănogului din Capernaum, la asociere, apreciere și generalizare, putem avea următoarea conversație euristică :

Ce au facut cei patru prieteni înainte de a veni la casa în care era Mântuitorul? (Au mers să-l ia și pe prietenul lor bolnav.)

Care a fost motivul pentru care l-au adus și pe el? (Pentru a fi vindecat de Mântuitorul.)

De ce au dat dovadă cei patru? (De credință și de prietenie.)

Cum i-a răsplătit Iisus pe cei patru? (Vindecându-l pe slăbănog.)

Ce învățăm din această minune? (Să avem credință în Dumnezeu și să-I cerem ajutorul atunci când avem un necaz, s.a.)

Problematizarea este „metoda interogativă prin care se creează în mintea elevilor o întrebare sau o situație problemă, cu scopul de a le stimula efortul personal în surprinderea diferitelor relații între cunoștințele dobândite anterior și noile cunoștințe, care să conducă la elaborarea soluției, sub îndrumarea profesorului”.

În lecția David și Goliat, un exemplu de întrebare – problemă poate fi: Cum credeți că a reușit copilul David să-l învingă pe uriașul Goliat? Sau, o situație – problemă poate fi formulată, în lecția Pilda fiului risipitor: În locul căruia dintre cei doi frați din pilda fiului risipitor ați vrea să fiți?

Brainstorming – ul („asalt de idei”) este „o metodă de stimulare a creativității și de generare a ideilor noi, prin activități de grup”. La disciplina Religie, această metodă trebuie utilizată cu atenție, să nu conducă la enunțuri contrare învățăturii de credință, care să producă confuzii în sufletul elevilor. Profesorul trebuie să încurajeze pe toți elevii să genereze idei noi și să evite spiritul critic al elevilor față de ideile colegilor lor.

De exemplu, pentru tema: Sf. Taină a Preoției, putem pune următoarea întrebare: Cum trebuie să fie un preot duhovnic față de fiii săi duhovnicești?

Ciorchinele este „o variantă de brainstorming organizată grafic, astfel încât să faciliteze conștientizarea relațiilor dintre elementele învățate. Ea poate fi folosită atât în faza de evocare, cât și în faza de reflecție. Unul dintre rosturile ei este acela de a stimula gândirea înainte de a studia mai temeinic un anumit subiect. Mai poate fi folosită ca mijloc de a rezuma ceea ce s-a studiat, ca modalitate de a construi asociații noi sau de a reprezenta intuitiv noi sensuri”.

Pentru a fixa cunoștințele predate la lecția Sărbătorile împărătești, vom folosi metoda ciorchinelui. Fiecare copil își va nota Sărbători împărătești pe mijocul foii de caiet și profesorul pe tablă. După aceea, se vor trage două linii ce reprezintă sărbători împărătești cu dată fixă și cu dată schimbătoare. De la fiecare linie se va trage un număr de linii corespunzător numărului de sărbători, în dreptul cărora copiii trebuie să scrie denumirea fiecărei sărbători. La sfârșit, profesorul va discuta cu elevii răspunsurile date și va completa pe tablă ciorchinele cu sărbătorile împărătești.

Studiul de caz „constă în analiza unui caz real, fiind suport al cunoașterii inductive, în vederea formării capacității elevilor de a trece de la particular la general, dar și bază a cunoașterii deductive, de trecere de la general la particular”. Cazul ce se dorește prezentat de către profesor trebuie ales cu grijă, apoi analizat din mai multe puncte de vedere, conducând la elaborarea unor concluzii generale, reguli, principii. Această metodă are un caracter activ, implicând copiii în rezolvarea situației prezentate, favorizând spiritul de responsabilitate și inițiativă în grup, socializarea și colaborarea între copii.

La lecția Postul în viața noastră, se poate prezenta cazul când un copil, Ioan, își sărbătorește ziua de naștere într-o zi de post, iar prietenul său cel mai bun, Marius, respectă postul cu strictețe, de aceea refuză să meargă la ziua sa. În vederea valorificării acestui caz se pot pune următoarele întrebări:

De ce Ioan nu a organizat ziua într-o zi fără post?

Ce ar trebui să facă Marius pentru a nu-și supăra prietenul, dar nici pe Dumnezeu?

Ce soluții găsiți pentru a sărbători o zi de naștere în post?

Cadranele „reprezintă o metodă utilizată pentru formarea și dezvoltarea capacității elevilor de a organiza/rezuma conținutul informațional al unui text în scopul unei înțelegeri nuanțate și profunde și de a exprima argumentat puncte de vedere personale asupra unui subiect propus, pe baza a patru criterii precizate de către profesor”.

Pentru a realiza fixarea cunoștințelor la lecția Maica Domnului, putem folosi metoda cadranelor astfel: împărțim clasa în patru grupe și dăm ca sarcină fiecărei grupe să completeze fișa cu cadranele, în care sunt scrise numele celor patru mari sărbători închinate Maicii Domnului. Fiecare grupă trebuie să-și completeze cadranele, după următorul plan:

data sărbătorii;

un aspect legat de sărbătoare;

tradiții creștine cu ocazia acestei sărbători;

un text biblic sau o rugăciune care face referire la sărbătoarea pomenită.

După ce fiecare grupă își completează cadranele în fișa dată, se discută informațiile despre fiecare sărbătoare pornind de la răspunsurile date de grupele de elevi și se notează de profesor și în cadranele de pe tablă.

Jocul de rol este „o metodă care constă în provocarea unei discuții plecând de la un joc dramatic pe o problemă cu incidență directă asupra unui subiect religios. Subiectul trebuie să fie familiar elevilor, să fie extras din viața lor curentă”. Jocul de rol se poate desfășura după un scenariu stabilit dinainte, ca de exemplu interpretarea rolurilor din Pilda fiului risipitor și apoi, discutarea interpretării copiilor aleși personajele din pildă. Sau, scenariul poate fi spontan, ca de exemplu să interpreteze un copil care nu-și ascultă părinții, după care, copiii spectatori să comenteze cele prezentate.

Jocul didactic este „metoda bazată pe acțiune, prin care profesorul folosește în scop didactic disponibilitatea elevilor pentru joc”. Această metodă este folosită în special la clasele mici, ea poate fi utilizată în toate tipurile de lecții. Jocul este definitoriu pentru copii, antrenându-le componentele fizice, intelectuale, afective. Profesorul propune, organizează și conduce jocul didactic în funcție de particularitățile, posibilitățile, aptitudinile copiilor. Se pot propune diverse jocuri didactice ca: jocul de decizie, de arbitraj și de competiție.

Exercițiul moral „constă în executarea în mod repetat și conștient a unor fapte și acțiuni, în condiții relativ identice, sub îndrumarea profesorului, cu scopul formări unor deprinderi bisericești și de comportament moral”. În realizarea acestei metode există două momente importante: formularea cerințelor și exersarea propriu – zisă. Un exemplu de exercițiu moral este atunci când îi învățăm pe copii să-și facă semnul Sfintei Cruci.

Îndrumarea teortică și practică este specifică învățământului religios. Această metodă „precede sau însoțește desfășurarea unei activități practice, ajutând la precizarea modului de comportare a elevilor în anumite condiții și la deprinderea unor reguli de comportament”.

Folosirea acestei metode este necesară pentru a concretiza trăirile religioase ale elevilor, și acestea se pot exterioriza numai dacă creăm situații concrete de viață. Această metodă poate fi utilizată în explicația și demonstrația modului de comportare în biserică. Astfel, înaintea realizării unei vizite la biserică, profesorul trebuie să organizeze mai întâi o activitate de îndrumare teoretică, în care să explice părțile componente ale unei biserici, arhitectura, pictura, obiectele de cult, momentele principale ale slujbei și comportamentul care se cere în acest context. Apoi, profesorul va organiza o îndrumare practică, ce constă în prezentarea unor reguli de ținută vestimentară, comportamentul și locul în biserică, atitudinea în timpul slujbei. Profesorul va urmări copiii dacă respectă îndrumările sale, și-i va corecta unde a fi cazul, pentru a-și forma deprinderi și atitudini morale corecte.

Metoda K – W – L (Știu-Vreau să știu-Am învățat) este metoda „utilizată în vederea valorificării cunoștințelor și experiențelor anterioare ale elevilor, în vederea optimizării învățării”. Profesorul propune tema care se va dezbate și apoi, desenează pe tablă un tabel în care va scrie: ceea ce știu deja copiii, ceea ce doresc să știe și ceea ce au învățat până la sfârșitul orei despre tema discutată. Copiii vor lucra individual sau pe echipe, pe fișa dată de profesor, și vor completa mai întâi primele două coloane. După discutarea cu profesorul a ceea ce s-a scris în coloana a doua, se transmit cunoștințele așteptate de copii. Elementele noi sunt trecute în coloana a treia și această etapă reprezintă comunicarea noilor cunoștințe. La tema: Sfânta Liturghie – întâlnirea cu Hristos, se poate utiliza această metodă, conținutul predat fiind Momentele cele mai importante ale Sfintei Liturghii și simbolistica acestora. Se vor respecta toți pașii enumerați mai sus.

Mozaicul este „o metodă de predare – învățare prin colaborare, realizată prin activitatea elevilor în cadrul mai multor grupe de lucru, aflate sub coordonarea profesorului. Această metodă are un pronunțat caracter formativ, contribuind la dezvoltarea gândirii logice și critice a elevilor, a încrederii în posibilitățile proprii, a abilităților de comunicare și argumentare în cadrul grupului și a sentimentului responsibilității individuale și în grup”.

Pentru tema Săptămâna Patimilor se organizează clasa în patru grupe a câte patru copii. Fiecare va reprezenta un număr și va primi câte o sarcină de lucru. Copiii care au primit numărul 1 vor forma un grup, cei cu numărul 2 un alt grup ș.a.m.d. Copiii vor lucra în grup sarcina dată și vor stabili împreună modul de prezentare pentru colegi. Apoi, vor reveni în grupurile inițiale pentru a prezenta fiecare modul de rezolvare a sarcinii primite. La sfârșit, fiecare copil trebuie să cunoască toate cele patru părți ale conținutului temei propuse.

III.3 Prezența cultului divin în viața copiilor

III.3.1Participarea la Sfânta Liturghie

În primele secole creștine, tradiția răsăriteană a numit slujba în cadrul căreia se sfințesc darurile de pâine și vin, care devin Trupul și Sângele lui Hristos Cel răstignit și înviat, Dumnezeiasca Liturghie, arătând prin aceasta că și dogma și rugăciunea care exprimă dogma sunt lucrurile lui Dumnezeu.

„Sfânta Liturghie dezvoltă elevului sentimentul iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele și îi mijlocește multe cunoștințe religioase, fiind o carte cu imagini vii despre cele mai înalte adevăruri creștine; elevul află dogmatica ortodoxă expusă în imnuri, cântări și rugăciuni. Valoarea educativă deosebită a Sfintei Liturghii este subliniată și de prezența reală a Domnului Iisus Hristos, în Sfânta Euharistie. Elevii își desăvârșesc imaginea pe care o au despre Mântuitorul prin faptul că la Sfânta Liturghie li se descoperă faptele, suferințele Sale și, mai ales, biruința Sa asupra morții, prin care a împăcat întreaga lume cu Dumnezeu”.

Sfânta Liturghie îl pregătește pe elev pentru viața în comunitate, în colectivitate, trezindu-i simțul solidarității umane, prin faptul că toți credincioșii se roagă unii pentru alții, pentru cei prezenți, pentru cei din călătorie, pentru cei bolnavi, dar și pentru cei adormiți.

Ca profesor de religie la Școala Gimnazială Prisăcani, în cei 11 ani, scopul meu a fost de a-i determina pe elevi să participe la Sfânta Liturghie în fiecare duminică, știind că numai așa pot deveni creștini adevărați. Astfel, am încercat să formez un grup vocal de la clasele V-VIII care să cunoască cântărle Sf. Liturghii și să le interpreteze în fiecare duminică împreună cu dascălul la strană. Simțeam multă bucurie atunci când vedeam cu câtă dragoste și responsabilitate participau la slujbe mulți dintre elevi, învățându-i mai apoi, la fiecare început de an școlar pe cei de clasa a V-a cântările bisericești. Cu tristețe constat însă, că de la an la an tot mai puțini copii vin la biserică regulat. După cum spune și Sf. Ioan Gură de Aur mersul la biserică al copiilor, în mod frecvent, este responsabilitatea părinților în principal: “Și ținându-l de mână du-l în biserică.” sau “Tot omul să intre aici, având și copiii cu el. Căci, dacă este plăcut să vezi un arbore care are un vlăstar înălțat din aceeași rădăcină, cu mult mai plăcut este să vezi un om cu copilașul din aceeași rădăcină, stându-i aproape”. Pe cei care nu am putut să-i conving să participe la slujbele bisericești, am încercat să le transmit un mesaj pozitiv pentru a nu se simți stânjeniți.

O altă modalitate de a-i face pe copii să vină la Biserică fără a avea frică de a fi judecați sau certați, a fost să-i fac să aibă încredere în ei prin ceea ce știu. În afara orelor în care am vorbit despre Sf. Liturghie, importanță, momente principale și simbolistică, au mai existat și orele de cateheză în cadrul Bisericii unde s-au aprofundat aceste noțiuni. De exemplu, o cateheză deosebită a fost cea în care părintele a pregătit și explicat momentul Proscomidiei în fața copiilor. Pentru a învăța cum trebuie să se închine și să se comporte în Biserică, în timpul Sfintei Liturghii, am organizat vizite la Biserică, începând de la grupele de preșcolari, până la clasele de gimnaziu. Activitatea am denumit-o “Biserica din sufletul copilului” și s-au implicat atât doamnele educatoare cât și învățătoare la organizarea acestor vizite.

I-am îndemnat și-i voi îndemna mereu pe copii să meargă la biserică ca să participe la Sfânta Liturghie, căci după cum spune și Monahul Neofit: “biserica este mai mult decât ziduri, că Sfinții pictați pe pereți sunt și ei prezenți, vii, că îngerii inundă atmosfera slujbei, că Maica Domnului este mai mult decât o icoană mai mult sau mai puțin interesantă, că încă mai sunt preoți care varsă lacrimi văzând și simțind ceea ce lumea nu mai vede și nu mai simte ”.

Învățarea cântărilor bisericești de la Sfânta Liturghie

Pregătirea Proscomidiei: cateheză

“Biserica din sufletul copilului”- cum ne comportăm în Biserică

Sfânta Liturghie, Biserica „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”Prisăcani

III.3.2 Marile sărbători creștine – momente de bucurie pentru toți copiii

Copiii crescuți într-o familie creștină dobândesc multe cunoștințe despre sărbători și tradiții creștine prin: post,cântări liturgice, cumpărături, prepararea unor mâncăruri speciale, ecplicații și altele. Crăciunul, Sf. Paști, Înălțarea Domnului, hramul bisericii sunt sărbători pline de culoare, tradiții și obiceiuri care influențează profund conștiința copilului.

Pentru a îmbogăți cunoștințele dobândite de copii în sânul familiei despre cele mai importante tradiții și obiceiuri creștine, noi, Școala și Biserica, ne alăturăm Familiei și încercăm să-i implicăm în cât mai multe activități educative. Astfel, cu cel puțin două săptămâni înainte de marile sărbători creștine începem pregătirile pentru serbările religioase sau alte activități tematice, ce le desfășurăm la școală, biserică, în comunitatea locală. Cele mai folosite metode de predare-învățare sunt: cântările religioase sau patriotice, dramatizarea folosită în scenete, exercițiul moral, ateliere de pictură icoane, încondeierea ouălor, etc.

Nașterea Domnului sau Crăciunul este sărbătoarea dragostei manifestată între oameni după modelul dat nouă de Dumnezeu, iar această dragoste se exprimă mai ales prin gestul de a face daruri celor dragi. Fiecare om joacă rolul de Moș Crăciun și este dator să joace acest rol deoarece făcând aceasta imită pe Dumnezeu Tatăl, Care a făcut primul și cel mai mare Dar omenirii: Pruncul Mântuitor.

Copiii aduc bucurie vestind Nașterea Domnului prin obiceiul colindatului sau prin interpretarea unor scenete ce ne fac să trăim momentul Nașterii Domnului de acum peste 2000 de ani. Ca profesor de religie am organizat în fiecare an, spectacol de colinde la școală și biserică cu titlul „Colindele – lauda Nașterii Domnului”, „Iată vin colindători”, sau am prezentat scenete ca „Steaua povestește”, „Copiii și Îngerii”. La fiecare sfârșit de serbare copiii au fost răsplătiți cu dulciuri de la Moș Crăciun. O activitate tradițională este ca în Ajunul Crăciunului să merg împreună cu copiii să vestim Nașterea Domnului pe la casele oamenilor cântând colinde și mergând cu Steaua, „Noi umblăm și colindăm”. Gazdele ne primesc cu multă dragoste, și se bucură împreună cu noi de acest obicei din străbuni.

Scopul acestor activități este de a păstra tradițiile creștin-ortodoxe transmise din moși strămoși și de a-i conștientiza pe copii de faptul că pot fi și ei mici mesageri ai Nașterii lui Iisus. În urma acestor activități pot spune că mi-am realizat obiectivele, că am reușit să-i sensibilizez pe copii, dar și comunitatea locală și că le-am insuflat dragostea și respectul față de tradițiile creștine de iarnă.

„Colindele – lauda Nașterii Domnului” – serbare de Crăciun

„Copiii și Îngerii” – scenetă

„Steaua povestește”- scenetă

„Noi umblăm și colindăm” – în Ajun de Crăciun

Învierea Domnului sau Sf. Paști este cea mai importantă sărbătoare religioasă a creștinătății. Faptul că „Hristos a Înviat!”, dă sens existenței creștine, vieții noastre pe pământ. Această sărbătoare dă o încărcătură spirituală deosebită și este indicat să o transmitem și copiilor cât mai pe înțelesul lor. Dacă vom întreba un copil ce înseamnă Paștele pentru el, probabil printre primele răspunsuri vom întâlni „când vopsim ouă roșii” sau „când mergem noaptea la biserică ca să luăm lumină”.

Sărbătoarea Paștelui însă nu este o sărbătoare izolată, ea antrenează un întreg ciclu de sărbători și evenimente, care fac să se individualizeze, clar, în calendarul românilor, momentul pascal. Sunt cuprinse mai multe sărbători, de la intrarea în Postul Mare până la Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile), adică perioadele numite, în termeni bisericești, a Triodului și a Penticostarului. Cele mai prezente activități sunt pomenirea morților, care se face în fiecare sâmbătă a Postului Mare, frecventarea sfintei biserici mai des, spovedania. Pentru români, Postul Mare este cel mai important și mai sfânt post de peste an. Fiecare încearcă să postească după putere, mai ales prima săptămână și Săptămâna Mare, să facă milostenie și fapte bune, să se împace cu cei cu care s-a certat. Aceste obiceiuri sunt păstrate și la noi în parohie, le amintesc copiilor în fiecare post care sunt datoriile lor de creștini în această perioadă, și-i îndrum să se pregătească cum se cuvine pentru această sărbătoare importantă.

Sărbătoarea ce precede Sf. Paști este Duminica Floriilor (numită și a Stâlpărilor), care marchează momentul primirii triumfale pe care i-a făcut-o mulțimea Mântuitorului, la intrarea în Ierusalim. În această zi, copiii vin la biserică, participă la Sf. Liturghie, cântă colinde de Florii și primesc ramuri de salcie ce au fost sfințite, ramuri de salcie, care simbolizează stâlpările de finic cu care mulțimea l-a întâmpinat pe Hristos.

Apoi, urmează ultima săptămână (Săptămâna Mare) dedicată patimilor, răstignirii și punerii în mormânt a Domnului. În toate bisericile se slujesc, seara, Deniile, iar dimineața slujbe speciale, care predispun la meditație asupra vieții creștine și a patimilor Domnului.

În această perioadă, o activitate care a început să devină tradițională și în parohia noastră este cea a Încondeierii de ouă. La această activitate ne sprijină material, cu ceară și chișițe, părintele paroh și Asociația de Părinți. După ce ne pregătim ouăle de găină și gâscă, copiii își aleg modelele pe care să le încondeieze cu chișița înmuiată în ceară caldă. Procedeul durează cel puțin patru ore, în urma căruia se realizează o frumoasă expoziție pascală.

Deși nu avem prea multă experiență în această artă, intenția noastră de a promova această tradiție pascală și-a atins scopul, drept pentru care Asociația Probikeaddiction Iași ne-a solicitat să-i instruim și pe ei în arta încondeierii ouălor. Astfel, de doi ani consecutiv organizăm un atelier de încondeiere special pentru musafirii noștri dragi. În urma acestor activități am format copiilor, cât și adulților, deprinderea de a încondeia ouă tradițional, am dezvoltat dragostea față de tradițiile pascale și am responsabilizat copiii în ceea ce privește păstrarea și transmiterea tradițiilor urmașilor noștri.

Un alt moment din viața Mântuitorului este cel al Răstignirii Mântuitorului, din Vinerea Mare, când se scoate Sf. Epitaf în mijlocul bisericii și credincioșii trec pe sub el. Denia din Vinerea Mare este cu totul specială și pentru faptul că mulți copii și tineri vin să participe la această denie, cântând împreună cu preotul Prohodul Domnului. Prin procesiunea cu epitaful copiii sunt călăuziți la trăirea jertfei lui Iisus

Ziua Învierii Domnului începe, din punct de vedere liturgic, în noaptea dinainte; la miezul nopții, când se spune că mormântul s-a deschis și a înviat Hristos. Chiar dacă în noaptea sfântă rămân puțini copii la Sf. Liturghie, sunt destul de mulți tineri care vin să ia lumina sfântă și revin a doua zi la slujbă.

Activitate de încondeiere ouă, părinți – copii

Atelier de încondeiere, Probikeaddiction – Școala Prisăcani

Rezultatul final…

Înălțarea Domnului sau Ispasul este prăznuit la 40 de zile după Înviere, în Joia din săptămâna a VI-a, după Paști. Prin hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1999 și 2001, sărbătoarea Înălțării Domnului a fost consacrată ca Zi a Eroilor și sărbătoare națională bisericească. În această zi, în toate bisericile din țară și străinătate se face pomenirea tuturor eroilor români căzuți de-a lungul veacurilor pe toate câmpurile de luptă pentru credință, libertate, dreptate și pentru apărarea țării și întregirea neamului.

Cu ocazia acestui praznic împărătesc, după slujba Sfintei Liturghii ne îndreptăm cu mic cu mare la monumentul eroilor din parohia noastră pentru a aduce un omagiu eroilor neamului nostru. După săvârșirea slujbei de pomenire a morților, copiii depun coroana de flori și apoi, prezentăm un spectacol de cântece și poezii patriotice. Prin astfel de activități cultivăm dragostea și respectul față de neam și țară, față de sfinți și eroi. La astfel de sărbători este îmbucurător că nu numai profesorul de religie și preotul paroh participă activ împreună cu elevii, ci și învățătorii, profesorul de istorie, diriginții și comunitatea locală.

Procesiune cu ocazia sărbătorii Înălțării Domnului

Serbare închinată eroilor – cântece și poezii patriotice

III.3.3 Curățirea sufletului prin Sfânta Taină a Spovedaniei

„Taina Mărturisirii, sau a Pocăinței, constă în iertarea păcatelor, celor ce le mărturisesc și se căiesc pentru ele, de către episcop sau preot – în mod văzut, și de către Hristos – în mod nevăzut”.

În ceea ce privește sufletul copilului, am văzut că Sf. Ioan Gură de Aur îl aseamănă cu o cetate de curând zidită, unde se află mai multe case, în care locuiesc cetățenii acestui oraș. În sufletul fiecărui copil se află: mânia, pofta și rațiunea. Fiecare din acestea au propria casă: mânia locuiește în inimă; pofta în ficat, iar rațiunea în creier. De asemenea fiecare are virtuți și vicii. Virtuțile părții irascibile a sufletului sunt: răbdarea și blândețea, iar viciile: cearta și încăpățânarea. Virtutea poftei este curățenia sufletească, iar viciul, desfrânarea. Virtutea rațiunii este înțelepciunea, iar viciul necunoștința.

După cum o cetate are un zid care o înconjoară și porți de intrare și ieșire, tot astfel și sufletul copilului: zidul care înconjoară este corpul, iar porțile sunt simțurile: graiul, auzul, mirosul, văzul și pipăitul. „Prin aceste porți intră și ies locuitorii orașului, adică gândurile, astfel că prin ele copilul se strică, dar tot prin ele se și îmbunătățește”. După ce face această descriere a sufletului copilului, Sfântul Ioan stabilește legi riguroase prin care să fie educate atât simțurile, cât și mânia, pofta și rațiunea.

Sf. Ioan Gură de Aur spune că pocăința înseamnă să nu mai săvârșească cineva aceleași păcate. „Prin urmare, trebuie ca și prin dispoziție sufletească să ne depărtăm de toate cele rele pe care le-am săvârșit și, după ce scăpăm de ele, să primim medicamentele pentru rănile noastre, pe cele care sunt potrivnice păcatelor”.

Se știe că până la vârsta de 7 ani, copiii vin împreună cu părinții sau bunicii la Biserică pentru a primi Sf. Taină a Împărtășaniei. Practica bisericii presupune faptul că abia un copil de șapte sau opt ani a atins „vârsta rațiunii”, de exemplu, că poate face o alegere conștientă între bine și rău, că poate păcătui și că se poate pocăi. General vorbind, copiii din această categorie de vârstă acceptă principiul supunerii. „A fi bun” înseamnă a-și asculta părinții, profesorii. A nu-i asculta înseamnă „a fi rău”. Copiii acceptă standardele familiei și le folosesc ca grilă, pentru a discerne între bine și rău. Pe parcursul copilăriei mijlocii tema educației morale este dezvoltarea capacității copilului de realizare și de apreciere a relațiilor ce îl leagă de alți oameni și de Dumnezeu. El va înțelege prin pocăință faptul că o relație stricată poate fi reparată prin părere de rău, prin iertare și prin împăcare.

Vârsta adolescenței este caracterizată de sensibilitatea și nemulțumirea tinerilor. Tinerii se descoperă pe ei înșiși pe tărâmul relațiilor cu ceilalți. Tot ce învață la Religie va fi mai bine asimilat dacă vor simți că au nevoie de ea. Este foarte important tipul de relație care se stabilește între conducătorul adult, fie preot sau profesor și tineri. Liderul trebuie să le câștige încrederea ca prieten, prin înțelegere și simpatie, dar păstrându-și fermitatea convingerilor și interesul real față de persoana adolescentului.

Profesorul de religie trebuie să încurajeze tinerii să meargă la spovedanie așa cum este el, și să spună acele fapte, cuvinte sau gânduri de care îi este rușine. Trebuie să-l asigurăm pe copil că preotul nu-i va trăda niciodată încrederea. Mulți copii se tem ca nu cumva părinții să afle de la preot tot ce vor mărturisi ei la spovedanie, ori că părinții vor povesti dinainte preotului totul despre ei. La această vârstă părinții nu trebuie să se amestece în Sfânta Taină a Spovedaniei, trebuie să învețe să respecte convorbirea dintre copil și preot.

Pentru ca Sf. Taina a Spovedaniei să contribuie la educația religioasă, profesorul va trebui să explice elevilor care sunt etapele ce trebuie parcurse pentru o corectă mărturisire, și care este rolul fiecărei etape:

Conștiința stării de păcat și hotărârea de a pune începutul nou. La orele de religie, în perioada posturilor, pun accent pe aspectele pozitive sau negative din viața elevilor. Îi fac să conștientizeze faptul că au greșit și că această stare de păcătoșenie nu face bine sufletului, dar nici trupului. Apoi, îi sfătuiesc ca acasă să-și facă un examen de conștiință și să-și noteze pe o foaie toate păcatele pe care și le amintesc.

Mărturisirea propriu-zisă a păcatelor. Personal, la fiecare oră de religie, din timpul posturilor îi întreb dacă au fost să se spovedească,dacă nu să meargă cât mai curând. De obicei, copiii de vârstă preșcolară și ciclu primar sunt împărtășiți de părinte la grădiniță sau școală, ori mergem împreună cu doamnele învățătoare la biserică. Cei de ciclu gimnazial nu-i forțez să meargă, doar îi îndrum și-i las să hotărască ei când sunt pregătiți să se mărturisească.

Canonul sau epitemia. Întotdeauna le explic copiilor să nu le fie frică sau rușine dacă primesc canon, căci acesta are rol de a ne ajuta să ne întărim duhovnicește. Așa cum, dacă mergem la doctor primim o rețetă pentru boala trupească, așa și părintele duhovnic ne oferă o rețetă pentru suflet.

Dezlegarea. Le spun copiilor că prin rugăciunea de dezlegare primesc de la Dumnezeu, prin preot, iertarea păcatelor mărturisite, dar și răsplata pentru curajul de a-și recunoaște greșelile.

De când sunt profesor am constatat că majoritatea copiilor de la școala noastră se spovedesc în cele două posturi, al Nașterii Domnului și al Învierii Domnului.

De asemenea, ei au avut ocazia să fie „mici misionari ai lui Hristos” participând la un Concurs național de proiecte duhovnicești cu prilejul anului omagial euharistic, în care au desfășurat mai multe activități filantropice, printre care au ajutat și la aducerea unor bătrâni la Biserică pentru a se spovedi și împărtăși (vezi Anexa 2).

Sfânta Taină a Spovedaniei primită de copiii preșcolari și școlari mici

III.3.4 Unirea cu Hristos prin Dumnezeiasca Împărtășanie

Sfânta Euharistie ocupă un loc central în viața Bisericii întrucât este taina prin care credincioșii se împărtășesc cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, sub chipul pâinii și al vinului. Este o cină a iubirii Mântuitorului Iisus Hristos pentru oameni: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi această cină, înainte de patima Mea”(Luca 22, 15).

Sf. Împărtășanie trebuie să fie primită din fragedă pruncie pentru a deveni o obișnuință la maturitate. Dacă până la vârsta de 7 ani nu se explică copilului simbolistica și folosul Sf. Împărtășanii, de la această vârstă se poate trece puțin la explicarea semnificației ei. Accentul rămâne pe Cina cea de Taină și pe ceea ce a zis Iisus. Putem adăuga ideea de daruri, explicând că Sf. Împărtășanie este darul oferit nouă de Iisus Hristos, pentru ca noi să putem trăi cu El.

La vârsta copiilor de gimnaziu deja putem să le facem cunoscute importanța și foloasele Sfintei Euharistii, modul în care trebuie să ne pregătim pentru primirea ei, cât de des sau rar trebuie să ne împărtășim. Este important ca elevii să știe că:

Domnul Iisus Hristos a poruncit săvârșirea Sfintei Euharistii: „Să faceți aceasta spre pomenirea Mea”(Luca 22, 19).

Prin primirea Sf. Împărtășanii se întărește viața religioasă, „ca să le fie celor ce se vor împărtăși, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Duh, spre plinirea împărăției cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine”.

Trebuie să ne pregătim sufletește, dar și trupește pentru a primi cu vrednicie Sf. Împărtășanie. Despre cum trebuie să ne pregătim aflăm de la Sf. Ioan Gură de Aur : „vă rog pe toți să nu vă apropiați de Sfintele Taine așa, la întâmplare, ci pentru că o cere praznicul, ci, dacă hotărâți vreodată să luați parte la Sfânta Jertfă, să vă curățați bine pe voi înșivă înainte cu multe zile, prin pocăință, prin rugăciune, prin milostenie și prin îndeletnicirea cu lucrurile duhovnicești, și să nu vă întoarceți la aceleași păcate”.

Tradiția Bisericii nu recomandă deasa sau rara împărtășanie, ci împărtășania făcută cu pregătirea specială.

După primirea Sf. Împărtășanii, trebuie să păstrăm sfințenia pe care am dobândit-o. De aceea trebuie să rămânem până la sfârșitul slujbei și să ascultăm și rugăciunile de mulțumire. Sf. Ioan îi compară pe cei care pleacă înainte de sfârșitul Sf. Liturghii cu Iuda: „Când Iuda a luat parte la Cină, care s-a întâmplat în cea din urmă noapte, în timp ce toți erau așezați la masă, el s-a ridicat înainte de toți ceilalți și a plecat. Prin urmare, pe el îl urmează și cei care pleacă înainte de sfârșitul Euharistiei”.

Datoria noastră, a profesorilor de religie este aceea de a educa copiii nu numai prin lecții ci și prin punerea în practică a celor învățate de ei în clasă. Ca profesor eu îi îndrum pe elevi să se împărtășească cât mai des, dar măcar în cele două posturi mari de peste an. După cum am mai spus primele experiențe religioase trebuie să le primească din pruncie. Dacă părinții i-ar aduce de mici la biserică atunci ei s-ar forma spiritual și s-ar spovedi și împărtăși tot mai des.

Părintele paroh are grijă ca cei de vârstă preșcolară și primară să fie împărtășiți în fiecare post, și pentru a conștientiza mai bine importanța și solemnitatea acestor Sfinte Taine încercăm să-i ducem pe toți la biserică pentru a le primi. Copiii de gimnaziu, majoritatea sunt responsabili și merg singuri să se spovedească și împărtășească. Ca recompensă și modalitate de a-i stimula îi notez cu nota maximă pe cei care se împărtășesc. De asemenea, mulți dintre ei participă și la orele de cateheză unde află mai multe informații despre Sf. Taină a Spovedaniei și a Împărtășaniei. După cum am menționat și în subcapitolul de mai sus, unii dintre copii au putut ajuta bătrâni ce nu puteau să se deplaseze la Biserică, să vină și să se împărtășească. Mai multe detalii sunt menționate în Anexa 2.

Toate aceste activități prezentate până acum, sunt exemple de modalități de cunoaștere al lui Dumnezeu de către copii. Cele sfinte sunt considerate de către tineri complicate și inutile, dar dacă știm cum să le facem cunoscute, atunci avem șansa de a-i face pe aceștia prietenii lui Dumnezeu.

Sfânta Taină a Împărtășaniei, primită de copiii de la ciclul primar și preșcolar

III.4 Cultivarea virtuților copiilor prin exemplul propriu

Sfântul Părinte a atras atenția asupra faptului că exemplul personal al părinților și al educatorului constituie un factor determinant în educarea corectă a copiilor. Trebuie subliniat faptul că Sfântul Părinte au insistat mult asupra blândeții și moderației în educație, lucru ce se potrivește și cu descoperirile recente din domeniul psihologiei. Dacă suntem agresivi cu copiii, le vom afecta mai mult ca sigur dezvoltarea psihică și socială, împingându-i să adopte și ei un comportament greșit, asemănător cu al nostru, atât față de frații lor cât și față de restul lumii.

Despre însușirea virtuții dragostei față de oameni, Sf. Ioan Gură de Aur spune că: „fără dragoste, toate celelalte calități ale omului nu au valoare pentru că nu promovează viața și fericirea. Dragostea este viață, este mers înainte, este lumină, este zbor spre înălțimi, este biruință asupra întunericului și asupra morții. Dragostea trebuie să înflorească în orice om și în orice situație, mai ales în împrejurările grele. Trebuie să iubim pe orice om, indiferent dacă ne este prieten sau dușman, cunoscut sau necunoscut, drept sau păcătos. Omul este cel mai prețios lucru care există în lume, mai valoros decât întreaga lume. Să imităm pe Dumnezeu care nu are dușmănie, ci numai dragoste față de om”. Drept urmare, părinții și educatorii trebuie să insufle copiilor respectul față de semenul lor, să-i învețe ce este toleranța și blândețea sufletului.

Sf. Ioan Gură de Aur, ca cel care a fost preocupat de tema milosteniei, ne precizează în ce constă adevărata milostenie: „Să facem milostenie cu bani agonisiți din muncă cinstită, nu din jaf”. El învață că toți creștinii trebuie să practice milostenia. Cei care au mai mult, să dea mai mult, cei care au mai puțin, să dea mai puțin, important este ca fiecare să fie preocupat de săvârșirea actelor de milostenie. Cei care nu au ce să ofere din punct de vedere material, spune Sfântul Ioan, să viziteze bolnavii, să aducă mângâiere celor întristați, să primească un străin. Această virtute este foarte important să o transmitem de la vârsta prunciei. Un părinte trebuie să știe să împace virtutea milosteniei cu dobândirea bunurilor materiale. Sfântul Părinte ne arată care sunt riscurile unui exemplu de părinte preocupat să-i ofere copilului său bani și proprietăți, și nu o educație virtuoasă: „Să ne instruim copiii să prețuiască virtutea mai mult decât orice și să nu considere avuția un lucru important deoarece, adeseori, când tânărul nu știe cum să întrebuințeze banii, ea devine un obstacol în calea virtuții. Și așa cum copiii riscă de multe ori să se rănească,când pun mâna pe un cuțit sau pe o sabie, din cauză că nu știu cum să le folosească, iar mamele lor, pe bună dreptate, nu-i lasă să atingă acele obiecte, tot astfel și tinerii, când moștenesc avere și nu vor să o folosească cum se cuvine, riscă să facă o grămadă de păcate și, ca atare, îi paște o mare primejdie…”. Din afirmațiile Sfântului Ioan Gură de Aur ne dăm seama cât de actuale sunt spusele lui. În zilele noastre, părinții își dedică majoritatea timpului slujbei, cu scopul de a câștiga cât mai mulți bani pentru a satisface pretențiile copiilor și pentru a le lăsa moștenire case, mașini, bani. Acești copii nu vor ști să prețuiască lucrurile, nu vor ști că ele se dobândesc cu efort și, prin urmare, le vor risipi repede și nu vor fi în stare în viitor să facă un lucru care necesită efort. De aceea, auzim tot mai des tinerii de azi că se plâng la cea mai mică greutate în familie sau la serviciu, că așteaptă să câștige bani mulți fără să depună prea mult efort.

De aici, mai tragem concluzia că, trebuie să punem accent în educația copiilor și pe virtutea muncii, ca efort propriu. Copiii trebuie să înțeleagă că averea dobândită fără muncă personală nu le aduce fericirea, și că munca nu trebuie să fie egoistă, ci socială. Prin muncă ne procurăm cele necesare trupului, dar îi putem ajuta și pe cei care nu pot munci. Aici, Sf. Ioan aduce ca exemplu pe Sfântul Pavel, pe furnică și pe albină. Albina e o vietate admirată nu doar pentru faptul că lucrează, ci și fiindcă lucrează pentru alții. Ca munca să fie binecuvântată de Dumnezeu, ea trebuie să fie însoțită și de rugăciune.

Pentru a insufla aceste principii morale copiilor din parohia noastră, ca profesor de religie am încercat să organizez activități cu caracter misionar-filantropic în parteneriat cu Bisericile din comuna noastră, reprezentate de preoții parohi, cu Asociația de Părinți și cu Primăria Prisăcani.

O activitate cu totul deosebită este „Dăruind, vei dobândi”, desfășurată cu ocazia Zilei Internaționale a Persoanelor cu dizabilități – 3 decembrie. Scopul acestei activități a fost de a oferi o zi specială acestor persoane deosebite, cu nevoi speciale, organizând un mic spectacol de teatru și dans popular. Înainte cu două săptămâni, copiii au fost informați și sensibilizați despre situația persoanelor cu dizabilități, astfel, ei au strâns bani și alimente pentru a le dărui. În sprijinul acestor persoane au venit și preoții parohi din comună, cât și autoritățile locale. Activitatea aceasta o desfășurăm de câțiva ani și putem spune că a avut un impact deosebit asupra tuturor participanților. Părinții și autoritățile locale s-au implicat pozitiv, oferind un exemplu copiilor; copiii s-au implicat prin pregătirea unui spectacol și oferirea de donații din puținul lor, conștientizând că există persoane în suferință fizică și financiară, și în comunitatea lor. Astfel, am întărit și sentimentul de dragoste și compasiune fată de cei aflați în situații dificile.

„Cum ne pregătim de Crăciun”- scenetă, cl. V-VII

Rugăciune pentru sănătate

În ultimii trei ani, am desfășurat mai multe activități misionar-filantropice pe care le-am valorizat în fiecare an, într-un proiect concurs organizat de Patriarhia Ortodoxă Română, Sectorul teologic – educațional, la inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Acest concurs s-a adresat copiilor, preoților și profesorilor de religie implicați în Programul catehetic „Hristos împărtășit copiilor”.

În primul proiect concurs organizat cu prilejul anului omagial euharistic, „Sfânta Euharistie – lumina vieții creștine”, proiectul nostru s-a numit „Mâini lucrătoare – mâini rugătoare”. Dintre obiectivele propuse în cadrul proiectului menționăm: sensibilizarea comunității locale față de persoanele aflate în suferință, față de bătrâni, de bolnavi și față de persoanele singure; evitarea izolării din cadrul comunității a celor ce nu se pot deplasa, a celor ce nu se pot descurca singuri și necesitatea întrajutorării și sprijinirii reciproce; deschiderea orizontului copiilor către Sf. Liturghie: frumusețe, darurile și importanța participării la Sf. Liturghie, s.a. Unul dintre scopurile noastre a fost și educarea tinerei generații în spiritul muncii împletită cu rugăciunea, după cum este menționat și în titlul proiectului nostru. În urma desfășurării activităților proiectului, rezultatele obținute au fost mulțumitoare. Faptul că am avut sprijinul principalelor instituții ale comunei, a copiilor din școală și a părinților acestora, a enoriașilor parohiei, asta ne-a făcut să fim mulțumiți de ceea ce am realizat împreună. S – a reușit aducerea la biserică după multă vreme, a patru bătrâni ce se deplasează foarte greu, pentru a se împărtăși; s-au distribuit ajutoare familiilor cu mulți copii și bătrânilor singuri. Copiii au înțeles că „munca este brățară de aur” și poți ajuta pe cei săraci din puținul care îl ai. Mai multe detalii despre acest proiect și activitățile complete pe care le-au desfășurat copiii, sunt prezentate în Anexa 2.

Al doilea proiect concurs s-a desfășurat în cadrul Concursului național de mini-proiecte cu caracter misionar-filantropic, „Mâini întinse spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu”. Pentru că scopul proiectului a fost ca și copiii prin munca mâinilor lor să obțină fonduri pentru a ajuta oamenii în nevoi speciale, titlul proiectului nostru a rămas „Mâini lucrătoare, mâini rugătoare”. Prin acest proiect am urmărit catehizarea tinerilor cu privire la implicarea în activitățile cu caracter misionar-filantropic în biserici și mănăstiri, sensibilizarea comunității față de persoanele aflate în suferință, oferirea de exemple practice pentru cei care doresc să ajute și să se implice în viața vie a comunității, ș.a. Copiii au realizat două activități destul de complexe, din care au obținut banii pentru a cumpăra alimente și rechizite: confecționarea de mărțișoare în tehnica quilling și pregătirea clătitelor. Frumusețea și munca copiilor în realizarea acestor activități se poate vedea în prezentarea proiectului detaliat, din Anexa 3.

Proiectele implementate în comunitatea noastră nu reprezintă altceva decât o continuare a activităților pe care școala le realizează în mod constant, în colaborare cu biserica, părinții și alți parteneri, în vederea educării copiilor noștri în spiritul „micilor misionari” ai lui Hristos.

III.5 Relațiile tinerilor și pregătirea pentru viața de familie

Adolescența este perioada dintre copilărie și maturitate. Capacitatea intelectuală potențială atinsă în această perioadă este egală cu cea a adulților. Adolescenții parcurg foarte repede o perioadă de schimbări fizice ce provoacă jenă, conștiință de sine și o sporită instabilitate emoțională. Este perioada în care sunt nemulțumiți de ei înșiși, de familia lor, de felul în care arată. Sunt nemulțumiți de procesul de educație: manuale, note, profesori, examinări. Adolescenții parcurg o perioadă de acerbă insatisfacție și cu privire la viața lor socială. Un nou tip de relație devine foarte important – relațiile cu cei de sex opus. Ani întregi au vorbit despre asta, au văzut la televizor, au auzit din reclame, au citit în reviste. Acum, deodată, înseamnă ceva diferit.

Care este rolul Bisericii, a educației religioase față de adolescenții noștri? În primul rând, Biserica trebuie să le ofere valori semnificative, pe care tinerii să le poată accepta în mod conștient, din liberă voință, la acest nivel special de maturizare și nesiguranță atins de ei. Biserica trebuie să le ofere o imagine a ceea ce este sfințenia, credința, loialitatea, și să-i facă să simtă că Biserica este locul în care pot găsi iertare, înțelegere și iubire atunci când greșesc și sunt confuzi.

Sfântul Ioan Gură de aur abordează și el subiectul acesta despre socializarea tinerilor și notează fără ocolișuri că trebuie să ne îngrijim de cumințenia și de purtarea cuviincioasă a tinerilor, pentru că este periculos să cadă în patimi la această vârstă. De aceea, trebuie să fim prevăzători, să-i veghem și să nu-i lăsăm să se uite la persoane cu un comportament sau o ținută necuviincioasă. În zilele noastre, din nefericire, mulți părinți nu se interesează de moralitatea persoanelor cu care intră în contact copiii lor. De asemenea, părinții își neglijează copiii, lăsându-i să hoinărească fără frâu și să se întineze cu desfrânarea, cu jocurile de noroc și cu distracțiile. O altă modalitate prin care părinții acceptă cu voia lor pervertirea sufletului copilului lor este atunci când îl lasă să se uite la televizor sau mai nou la calculator, fără a fi de față. Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur ar fi văzut atitudinea părinților de astăzi, care își lasă copiii nesupravegheați în casă ore întregi, la televizor, la calculator, sigur i-ar fi dojenit aspru.

Sfântul Ioan Gură de Aur mai recomandă părinților să-i îndepărteze pe copiii lor de la spectacolele dăunătoare, de la muzica molatecă și voluptuoasă pentru ca sufletul lor să nu fie vrăjit de ele. Cântece viclene, deșănțate, existau și pe timpul Sf. Ioan Gură de Aur, dar nu se compară cu cele care ne invadează nouă astăzi timpanele prin intermediul televizorului, radioului și calculatorului. E mai ușor să-i protejăm pe copii, la o vârstă fragedă de cântecele și imaginile dăunătoare sufletului și să le oferim alternativă cântece sănătoase, evlavioase, cântece tradiționale, viețile sfinților etc. Dacă nu suntem prevăzători când trebuie, mai târziu va trebui să depunem un efort mai mare pentru „a stinge focul” pricinuit în sufletul tinerilor de deprinderile rele, spre a-i întoarce pe calea cea bună, dacă nu cumva e deja prea târziu.

Nimic nu împodobește mai mult, în mod natural, această vârstă, decât cununa cumințeniei. E foarte important ca tinerii să fie neprihăniți când se căsătoresc. Când tinerii se îndreaptă spre căsătorie cu sufletul și trupul curat, atunci și afecțiunea este mai sinceră și iubirea spirituală mai autentică. Doar dacă părinții le prezintă tinerilor idealul monogamiei creștine, le vorbesc din exemplul propriu despre bucuriile și luptele căsniciei, numai așa vor putea contracara celelalte „idealuri” atractive pe care le prezintă literatura, cântecele și alți oameni din jurul nostru. Părinții trebuie să fie deschiși comunicării cu copiii lor și să acorde încredere deciziilor luate de ei. Orice experiență negativă cu care un adolescent se poate confrunta poate face obiectul unei discuții și servi de lecție pentru toată viața.

Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă taților să-și căsătorească prematur băieții, adică la începutul vârstei mature, ca să-i protejeze de tulburările sufletești. Oricum ideile Sfântului în legătură cu educația pentru căsătorie, din păcate în epoca noastră nu există posibilitate de a se aplica deplin și foarte exact. Astăzi, tinerii se interesează mai întâi să aibă diplome, titluri pentru a avea mai târziu o profesie din care să-și întrețină familia.

Școala și Biserica trebuie să ofere și ele o educație religioasă tinerilor în ceea ce privește importanța familiei creștine. „Potrivit învățăturii de credință ortodoxă, familia este așezământul divin, creat de Insuși Dumnezeu în rai, pentru perpetuarea neamului omenesc, pentru ajutorul reciproc și pentru cultivarea și dezvoltarea darurilor cu care fiecare soț este înzestrat, în atmosfera de comuniune și de dragoste, luminați și călăuziți de harul Duhului Sfânt, care binecuvintează și sfințește legătura dintre bărbat și femeie. Cea de-a doua intenție cu care Dumnezeu a creat familia este cea a procreării sau înmulțirii neamului omenesc, așa cum arată cuvântul Scripturii: „Și a făcut Dumnezeu pe om bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți" (Facere 1, 28). În porunca lui Dumnezeu este cuprins tot rostul sau scopul familiei, adică nașterea de prunci. De aceea, familia a fost socotită mereu sanctuar și leagăn al vieții”.

Familia contemporană traversează o perioadă de criză profundă care îmbracă forme variate. Așa cum sublinia Preafericitul Părinte Patriarh Daniel într-una din cuvântările pastorale adresate clerului și credincioșilor din Arhiepiscopia Iașilor în timpul păstoririi în scaunul Mitropolitan al Moldovei și Bucovinei, criza cu care se confruntă familia astăzi se manifestă sub trei aspecte: criza economică (sărăcie, șomaj, nesiguranța zilei de mâine), criza morală (avortul, divorțul, abandonarea copiilor, libertinajul ș.a) și criza spirituală (sectarismul, fanatismul și prozelitismul religios).

Pentru a educa tânăra generație în spiritul valorilor familiei creștine tradiționale și să apere permanent darul vieții umane, am realizat împreună cu părintele paroh și cu Asociația Pro Vita Iași câteva activități adecvate vârstei lor.

Una dintre activități s-a numit „Fără prejudecăți! Fiecare viață e un dar!”, ce a avut ca scop prezentarea importanței vieții ca dar al lui Dumnezeu și că fiecare copil este o binecuvântare dată familiei. Apoi, o altă temă abordată a fost: „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie” care s-a desfășurat pe parcursul lunii martie 2016, desfășurându-se pe parcursul a mai multor zile. Copiii au confecționat mărțișoare și felicitări pe care le-au oferit cu ocazia Zilei de 8 martie, mamelor și bunicelor aflate la Sfânta Liturghie, după care au participat la o conferință cu tema : „Nașterea de copii – un dar al lui Dumnezeu pentru femei și familie” susținută de părintele paroh Iulian Vornicu și d-na doctor Elena Drăgan, și la final, copiii au realizat o expoziție de desene „Viața ca dar și binecuvântare”. Un alt gen de activitate folositoare pentru dezvoltarea lor ca membri ai Bisericii, a fost „Marșul pentru Viață” și „Marșul pentru Familie”, acțiuni ce au vizat relaționarea cu ceilalți și responsabilizarea copiilor în ceea ce privește protejarea vieții umane și a familiei creștine tradiționale.

Sper că am reușit să evidențiem buna desfășurare a actului educațional la disciplina Religie, în cadrul Școlii Gimnaziale Prisăcani, prin fructuoasa colaborare dintre Școală – Biserică – Părinți, prin activitățile și proiectele educaționale prezentate în capitolul acesta.

Copiii oferă mărțișoare mamelor și bunicelor prezente la slujbă

Conferință : „Nașterea de copii – un dar al lui Dumnezeu pentru femei și familie”

Marșul pentru Familie

CONCLUZII

Arhiepiscopul Constantinopolului, Sfântul Ioan, care pentru nespusa lui iscusință oratorică a rămas cunoscut în istorie cu prenumele „Gură de Aur”, este neîndoielnic cel mai minunat chip bisericesc din întreaga lume de după perioada post- apostolică și până astăzi.

S-a născut între anii 349-354, în marea capitală a Siriei, Antiohia, orașul în care Sfântul Petru a întemeiat pentru prima dată o comunitate creștină și unde tot pentru prima dată ucenicii lui Iisus au fost numiți „creștini”. Aici a luat ființă o nouă școală biblică care cuprindea acea parte a ierarhilor ortodocși ai Răsăritului care s-au ocupat de sensul literal al interpretării Sfintei Scripturi. Personalitatea covârșitoare a Sfântului Ioan va marca mai târziu această școală, nu atât prin faptul că a condus-o, ci mai ales prin numărul mare de ucenici pe care i-a format și care, la rândul lor, au condus Biserica și Școala Antiohiei.

El a fost un misionar prin vocație, a avut un zel apostolic și evanghelic. L-a propovăduit pe Hristos și a vrut să stabilească Împărăția lui Dumnezeu. A propovăduit și a trăit o morală pentru această Împărăție. Viața lui a fost furtunoasă și grea, cu sacrificii de martir. A fost un martir al vieții autentice „în Hristos”, a fost o voce care a chemat Biserica în totalitatea ei – cler și credincioși – la împlinirea Evangheliei. Nu e întâmplător faptul că Părinții Bisericii, de după el, l-au considerat ca fiind o autoritate pentru credința ortodoxă.

Bogăția și frumusețea vieții Sfântului Ioan Gură de Aur au la bază o educație îngrijită, pregătită cu minuțiozitate de mama sa Antuza. Datorită conduitei ireproșabile a mamei sale, Sfântul Părinte a dobândit un caracter de bronz, scos în evidență de convingerile sale formate pe îndelete și totdeauna verificate. Faptul că mama sa prin exemplul vieții sale, a avut o contribuție decisivă în formarea personalității sale complexe, a afirmat-o însuși Sfântul Părinte în perioada diaconatului, când a scris că exemplul personal al educatorilor este decisiv pentru cei educați. În formația monahală și preoțească a Sfântului Ioan au avut rol mare nevoințele sale ascetice și ucenicia sa pe lângă buni și evlavioși episcopi: Meletie și Flavian. Aceștia l-au convins, prin viața lor sfântă și prin dragostea lor nestinsă față de credincioși, că frumusețea și sfințenia sacerdotală pot fi realizate pe pământ.

Am văzut că preocuparea pentru educația religioasă a copiilor a reprezentat o prioritate pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, considerând-o o continuare a creației lui Dumnezeu, părinții meritându-și acest nume numai în măsura în care ofereau copiilor lor o educație autentică, în acest sens. În tot ceea ce spune despre educația copiilor se simte răsunetul lecțiilor și tandrețea mamei sale; și fără îndoială imaginea acestei femei nobile era prezentă în privirea sa, în ecoul vocii grave, atunci când aducea omagii martiriului și eroismului femeilor ce au fost tată și mamă în același timp.

Lucrarea „Despre creșterea copiilor”, numită în secolul XVII „cartea de aur despre educația copiilor” propune un parcurs educațional complex, în care se regăsesc finalități, conținuturi ale învățării, elemente de metodologie didactică și de evaluare, fundamentele relației educator-educat, toate puse în relație cu particularitățile psiho-fizice ale celui chemat să crească tânărul așteptat de Dumnezeu să ajungă „un atlet al lui Hristos”, prin intermediul unui parcurs care începe de la naștere, o dată cu punerea numelui.

Toate părerile Sf. Hrisostom despre această materie importantă și delicată a educației se reduc la una singură: ca educația copiilor să fie creștină. De aici, recomandările sale repetate de a îndepărta din mâinile copiilor cărțile păgâne. Sfântul Ioan a remarcat cât este de importantă educația în familie, mai ales atunci când aceasta este completată de cea din școală și biserică. Sfântul Părinte a vorbit despre vârsta copilăriei, a tinereții și vârsta bărbăției, urmată de bătrânețe. Prima perioadă începe de la naștere și ține până la adolescență, fiind vârsta copilăriei. El acordă o mare importanță educației morale a copilului mic, de la cea mai fragedă vârstă, datorită receptivității lui. Părinții sunt responsabilii principali de educația copilului, dar trebuie să aleagă și pedagogii potriviți formării personalității copiilor lor. După vârsta copilăriei urmează vârsta tinereții, perioada în care poftele și patimile cresc în intensitate în mintea și sufletul tânărului. După Sfântul Părinte vârsta tinereții începe pregătirea bătrâneții, pentru că numai tânărul poate să realizeze minunea de a deveni „bătrân la tinerețe” și de aceea i se acorda mult respect tânărului din vremea aceea. Vârsta bărbăției este timpul marilor probleme ce provin din grijile pentru căsătorie, iar apoi din mijlocul familiei nou-întemeiate. În sfârșit, din cele prezentate este evident că educația creștină a copilului se răsfrânge asupra întregii lui vieți viitoare ca persoană matură, nu numai în lumea prezentă, ci și în lumea viitoare, a Împărăției lui Dumnezeu.

Prin lucrarea de față am încercat să aducem în prim-plan personalitatea și învățăturile pedagogice ale unui mare Sfânt Părinte, al secolului IV, învățături care pot îndruma atât părinții cât și educatorii în misiunea lor de a forma „atleți pentru Hristos”.

În încheiere, „putem spune, fără să greșim, că Sfântul Ioan și-a câștigat gloria de care se bucură în istorie, așa încât va rămâne totdeauna unul din cele mai remarcabile exemple pe care omenirea le-a văzut vreodată, un adevărat „etalon al Bisericii” și pentru că se impune ca o personalitate proeminentă prin relieful său unic de om, de scriitor, de preot exemplar, de inițiator de reforme în duhul Evangheliei, de apostol înflăcărat ce „a luptat lupta cea bună” spre zidirea trupului tainic al Bisericii lui Hristos” .

BIBLIOGRAFIE:

• Izvoare

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.

Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau explicarea Epistolei II Corinteni, Omilia XV, trad. din limba elină, ed. De Oxonia, 1845, de arhim. Theodosie A. Ploeșteanu, București, 1906.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei către romani, Omilia I, trad. din limba elină, ediția de Oxonia, 1849, de arhim. Theodosie Athanasiu, București, 1906.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur. Vol. 6: Pocăința, spovedania, postirea, Dumnezeiasca împărtășanie, trad. Preot Victor Manolache, Editura Egumenița, 2014.

Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor, Editura Institutului Biblic, București, 2007.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri.Partea a treia.Omilii la Matei, traducere, introducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinții și educarea copiilor, Editura Agapis, București, 2010.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, 2002.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratat despre preoție, traducere, introducere, note și un cuvânt înainte Pr. D. Fecioru, Editura IBM al BOR, București, 1987.

Viața Sfântului Ioan Gură de Aur în relatările istoricilor bisericești: Paladie, Teodor al Trimitundei, Socrates, Sozomen și Fericitul Teodoret al Cirului, ediția a II-a, traducere din limba greacă veche, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, Editura Basilica, București, 2016.

Viața și acatistul Sf. Ierarh Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012.

Viața, paraclisul și acatistul celui întru sfinți părintele nostru Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, făcătorul de minuni, Editura Bizantină, București, 2007.

• Cărți, lucrări:

Athanasiu, P.S Theodosie, Viața și activitatea Sfântului Chrisostom, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1923.

Băncilă, Vasile, Inițierea religioasă a copilului, Editura Anastasia, București, 1996.

Bel, pr. Prof. dr. Valer, Misiune, parohie, pastorație.Coordonate pentru o strategie misionară, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2006.

Benga, Cristina, Idealul educațional în pedagogia creștină: Clement din Alexandria, Sfântul Ioan Gură de Aur și Fericitul Augustin, Editura Sophia, București, 2009.

Bolocan, Carmen-Maria, Catehetica și didactica religiei, Editura Sf. Mina, Iași, 2008.

Bulacu, Pr. Mihail, Pedagogia creștin-ortodoxă,Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni, 2009.

Călugăr, Dumitru, Catehetica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1984.

Chifăr, Pr. Nicolae, Istoria creștinismului, vol. II, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2000.

Coman, Pr. Prof. Dr Ioan G., Despre Sfântul Ioan Gură de Aur – studii, Editura Basilica, București, 2015.

Coman, Pr. Prof. dr. Ioan Gh., Frumusețile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Timișoara, 1988

Coman, Ioan G., Patrologie, Editura IBM al BOR, București, 1956.

Coman, Pr. Prof. Ioan G., Personalitatea și actualitatea Sf. Ioan Gură de Aur, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2007.

Comenius, Jan Amos, Didactica magna, trad. Iosif Antohi, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970.

Cucoș, Constantin, Educația religioasă. Conținut și forme de realizare, Editura . Didactică și Pedagogică R.A., București, 1996.

Cucoș, Constantin, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, Editura Polirom, Iași, 1999.

Cucoș, Constantin (coordonator), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom, Iași, 2009.

Danciu, Ana, Metodica predării religiei în școlile primare, gimnazii și licee, Editura Anastasia, București, 1999.

Diaconescu, Mihai, Istoria literaturii dacoromane, Editura Alcor-Edompex, București, 1999.

Doublet, Jean, Bogățiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I și II, trad. de Diacon Gheorghe Băbuț, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2002.

Fecioru, Dumitru, Ideile pedagogice ale Sf. Ioan Hrisostom, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1937.

Festugière, A. J, Antioche païenne et chrétienne. Libanius, Chrysostome et les moines de Syrie, Bibliothèque des Écoles françaises d’Athènes et de Rome, Paris, 1959.

Gheorghiu, Virgil, Gură de Aur, atletul lui Hristos, ediția a II-a, traducere Maria-Cornelia Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2008.

Iorda, Constantinia, Educația preșcolarilor după principiile Sfântului Ioan Gură de Aur, traducere din limba gracă de prof. Ion Diaconescu, Editura Sofia, București, 2009.

Irineu, episcop de Ekaterinburg și Irbit, Educația religioasă, învățături pentru copii și tineri, Editura Sofia, București, 2002.

Ispir, Prof. Dr. V. G., Principiile educațiunii creștine, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1946.

Kokulis, Ioannis V., Îmbisericirea elevilor pentru o educație religioasă liturgică, traducere și prefață Preasfințitul dr. Mihail Filimon, Editura Deisis, Sibiu, 2002.

Koulomzin, Sophie, Biserica și copiii noștri, trad. din limba engleză de Doina Rogoti, Editura Sophia, București, 2010.

Mada, ieromonah Teofan, Familia creștină la Sf. Ioan Gură de Aur, Editura Agnos, Sibiu, 2008.

Mada, Ieromonah Teofan, Viața în Hristos după Sfântul Ioan Gură de Aur, Editura Agnos, Sibiu, 2007.

Magdalena, Maica, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, cu traducerea romănească a cuvântului Sfântului Ioan Gură de Aur despre educația copiilor, Editura Deisis, Sibiu, 2006.

Magdalena, Maica, Cum să comunicăm copiilor credința ortodoxă. Convorbiri, reflecții și alte sfaturi, Editura Deisis, Sibiu, 2002.

Neofit, Monahul, Rugăciuni către tineri de Monahul Neofit, Editura Credința strămoșească, 2005.

Opriș, Dorin, Dimensiuni creștine ale pedagogiei moderne, Editura Sf. Mina, Iași, 2010.

Opriș, Monica, Religie, morală, educație: perspective teologice și pedagogice, Eeditura Basilica, București, 2011.

Opriș, Dorin, Opriș Monica, Metode active de predare-învățare: modele și aplicații la religie, Editura Sf. Mina, Iași, 2006.

Papadopoulos, Stylianos, Viața, activitatea și opera Sfântului Ioan Hrisostom, traducere de Lect. Dr. Octavian Gordon, Editura Bizantină, București, 2014.

Papadopoulos, Stylianos, Gândirea teologică a Sfântului Ioan Hrisostom, Editura Bizantină, București, 2013.

Pasquato, Ottorino, Credincioșii laici în gândirea Sfântului Ioan Crisostomul. Între Biserică, familie și cetate, traducere din limba italiană de pr. Mihai Pătrașcu, Editura Sapientia, Iași, 2007.

Petraru, Pr. Gheorghe, Misiologie Ortodoxă, vol. I, Editura Panfilius, Iași, 2002.

Popescu, Ion, Năstase, Manuela, Popescu, Elena, Metodica predării religiei, București, 1997.

Sava, pr. prof. dr. Viorel; Melniciuc-Puică, pr. lect. dr. Ilie (coord.), Familia în societatea contemporană, Editura Doxologia, Iași, 2011.

Saint Jean Chrysostome, Oeuvres complètes, traduites pour la première fois en français sous la direction de M. Jeannin, tome premier, Histoire de Saint Jean Chrysostome.Exhortations à Théodore-Du Sacerdoce, Editeurs Bar-le-Duc, L.Guérin &Cle , 1863.

Semen, Pr. Prof. Dr. Petre, Contribuția Bisericii, a școlii și a familiei la formarea religios-morală a tinerei generații, în Pr. Prof. Dr. Viorel Sava, Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc-Puică, Familia în societatea contemporană, Editura Doxologia, Iași, 2011.

Stamate, Preot lector dr. Marin, Educația creștină în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2003.

Stylianakis, Arhimandrit Antonie I., Principiile psihopedagogice ale Sfinților Trei Ierarhi pot fi aplicate și în zilele noastre, traducere din limba greacă de Ghețu Caroline Raluca, Editura Egumenița, Galați, 2012.

Stăniloaie Dumitru, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol II, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1997.

Șebu, pr. Sebastian, Opriș Monica, Opriș Dorin, Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000 .

Timiș, Vasile, Misiunea Bisericii și educația.Atitudini. Convergențe. Perspective, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004.

Vasile, Ispir Gh., Curs de îndrumări misionare, București, 1930.

Vornicescu, Mitropolit Nestor, Primele scrieri patristice în literatura noastră, sec. IV-XVI, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1984.

Studii și articole:

Bolocan, Lect. Dr. Carmen-Maria, Metode de învățământ folosite de Sfântul Ioan Gură de Aur, în „Teologie și Viață”, Anul XIII (2004), nr. 1-6, Editura Trinitas, Iași, pp. 94-101.

Bolocan, Conf. Univ. Dr. Carmen Maria, Perspectiva educațională a operei didactice a Sfântului Ioan Gură de Aur – tradiție și actualitate, în „Sfântul Ioan Gură de Aur, mare dascăl al lumii și ierarh- Studii academice comemorative”, Editura Trinitas, Iași, 2007, pp.141-159.

Braniște, Pr. Prof. Ene, Sfinții Trei Ierarhi în cultul creștin, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul LXXVI(1958), nr. 1-2, pp. 171-193.

Braniște, Pr. Magistr. Marin, Concepția Sf. Ioan Gură de Aur despre familie, în „Studii Teologice”, Anul XVIII (1957), nr. 1-2, pp. 125-151.

Bucevschi, Diac. Prof. Orest, Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăință, în „Studii Teologice”, Anul IX(1957), nr. 9-10, pp. 625-631.

Bulacu, Pr. Mihail, Noblețea educației copiilor după Sf. Ioan Hrisostom, extras din „Revista Generală a Învățământului”, Anul 1940, București, 16 p.

Calinciuc, Marius Ionuț, Sfântul Ioan Gură de Aur – personalitate marcantă a epocii sale și un model pentru actualitate, în „Candela Moldovei”, Anul XVI(2007), nr. 1, pp. 3-8.

Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice”, Anul VII(1955), nr. 7-8, pp. 403-422.

Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan, Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice”, Anul 1957,nr. 9-10, pp. 595-617.

Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan, Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Glasul Bisericii”, Anul XVIII(1959), nr. 1-2, pp. 20-42.

Cornițescu, Constantin, Chipul mamei Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice”, Anul 1977, pp. 615-620.

Enache, Mihai, Învățătura despre biserică a Sf. Ioan Gură de Aur, în „Ortodoxia”, Anul XXVI(1974), nr.1, pp. 128-140.

Fecioru, Dumitru, Ideile pedagogice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul LV(1937), nr. 7-10, pp. 449-486.

Grigoraș, Pr. Costachi, Educația ridicată la treapta de sacerdoțiu creștin în pedagogia patristică, în „Teologie și Viață”, Anul IV(1994), nr. 5-7, pp.

Nica, Arhim. Asist. Drd. Emilian, Monahismul în viața și opera Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Analele Științifice ale Universității Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Teologie Ortodoxă, Tom XII, 2007, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, pp.

Nicolae, Magistrand. Pr. Gheorghe A., Țeluri morale în predicile despre pocăință ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice”, Anul XVIII(1966), nr. 1-2, pp. 91-99.

Paul, Pr. Lect. Univ. dr. Adrian Gh, Sfântul Ioan Gură de Aur – predicator prin excelență al iubirii creștine, în „Ortodoxia Maramureșeană”, Anul 2007, nr.12, Editura Universității de Nord, Baia Mare, pp. 258-281.

Petraru, Pr. Prof. Dr. Gheorghe, Ioan Hrisostom, apologet al credinței și mărturisitor al lui Hristos. Perspective actuale, în „Sfântul Ioan Gură de Aur – mare dascăl al lumii și ierarh. Studii academice comemorative”, Editura Trinitas, Iași, 2007, pp. 101-118.

Popescu, Dr. Mihail, Hrisostom ca învățător al adevărurilor bisericii: studiu, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1910, 141 p.

Răducă, Pr. Lect. Vasile, Rolul formativ al religiei, în „Studii Teologice”, Anul XLVI(1994), nr. 1-3, pp. 89-96.

Sava, Pr. Prof. Dr. Viorel, Mărturisirea credinței și importanța ei în Liturgica ortodoxă, cu privire specială asupra Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Sfântul Ioan Gură de Aur-mare dascăl al lumii și ierarh. Studii academice comemorative”, Editura Trinitas, Iași, 2007, pp. 9-22.

Sava, Prof. Dr. Pr. Viorel, Familia creștină astăzi: provocări, șanse, perspective – răspunsuri gândite de Sfântul Ioan Gură de Aur în vremea lui pentru timpul nostru, în „Analele Științifice ale Universității Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Teologie Ortodoxă, Tom XII, 2007, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, pp.

Ștefan, Prof. Mioara, Educația în Familie, Școală și Biserică, în „Ortodoxia Maramureșeană”, Anul 2007, nr. 12, Baia Mare, pp. 287-294.

Tilea, Pr. Gh., Evlavia Euharistică după Sfântul Ioan Gură De Aur, în „Studii Teologice”, Anul IX(1957), nr. 9-10, pp. 632-648.

Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Religia în școală, în „Glasul Bisericii”, Anul LIV(1998), nr. 4, pp.

• Bibliografie web:

http://ortodoxie.3x.ro/diverse/_______Biserica%20ortodoxa%20si%20fiii%20ei/11e_familia_azi_probleme_pastorale_si_sociale.html

http://www.crestinortodox.ro/inaltarea-domnului/inaltarea-domnului-119130.html

http://www.crestinortodox.ro/paste/obiceiuri-traditii-paste/obiceiuri-sfintele-pasti-71072.html

http://www.crestinortodox.ro/religie/nasterea-domnului-sarbatoarea-bucuriei-ortodoxie-128025.html

ANEXE

Anexa 1: Parteneriat educațional : „Lăsați copiii să vină la Mine!”

ȘCOALA GIMNAZIALĂ PRISĂCANI BISERICA ORTODOXĂ PRISĂCANI ASOCIAȚIA DE PĂRINȚI

JUDEȚUL IAȘI JUDEȚUL IAȘI JUDEȚUL IAȘI

Nr…………..din…………………………….. Nr…………..din………………………………. Nr……….din……………

DIRECTOR, PREOT PAROH, PREȘEDINTE ASOCIAȚIE,

PROF. CATRINA MARIANA VORNICU IULIAN NIȚĂ GEORGIANA

PARTENERIAT EDUCAȚIONAL

ȘCOALĂ – BISERICĂ – PĂRINȚI

TEMA PROIECTULUI:

„ LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE”

AN ȘCOLAR 2015 – 2016

MOTTO:

,, Iar Iisus a zis: Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, că a unora ca aceștia este împărăția cerurilor. Și punându-Și mâinile peste ei, S-a dus de acolo.’’

Matei 19, 14-15

PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAȚIONAL

PARTENERI:

ȘCOALA GIMNAZIALĂ PRISĂCANI, IAȘI

BISERICA ORTODOXĂ „SF. ARH. MIHAIL ȘI GAVRIIL” PRISĂCANI, IAȘI

ASOCIAȚIA DE PĂRINȚI PRISĂCANI

DURATA PROIECTULUI:

○ SEPTEMBRIE 2015 – IUNIE 2016

COORDONATOR PROIECT:

Prof. NIȚĂ GEORGIANA

COLABORATORI PROIECT:

○ Preot paroh Vornicu Iulian;

○ Prof. Catrina Mariana;

○ Membrii Asociației de Părinți Prisăcani;

○ Părinții copiilor;

○ Comunitatea locală.

RESPONSABILITĂȚILE PĂRȚILOR

○ Organizarea unor întâlniri educaționale cu preotul paroh la Biserica Prisăcani sau în cadrul școlii;

○ Participarea la slujbele religioase organizate la Biserica Prisăcani;

○ Realizarea unor serbări cu caracter religios în special în perioada

marilor sărbători creștine: Crăciunul, Sf. Paști, Floriile, Înălțarea Domnului;

○ Susținerea acestor activități de către părinți atât prin implicarea lor fizică, cât și financiară.

ARGUMENTAREA PROIECTULUI

Așa cum Mântuitorul a fost Modelul desăvârșit de înțelepciune, bunătate, frumos, și iubire, noi, oamenii creștini trebuie să urmăm acest Model atât cât ne este cu putință fiecăruia dintre noi. Cu cât aceasta este începută la o vârstă mai fragedă, cu atât valoarea sa va fi mai mare. Pentru a-l face pe copil să ajungă la aceste valori esențiale ale umanității este necesară educația religioasă .

Copilul, încă de mic, vine în contact cu realități, simboluri și manifestări religioase ale căror semnificații, în înțelesul lor cel mai simplu, este bine să le cunoască. Mai întâi în familie, copiii, învață să-și manifeste într-un anumit fel sentimentele, își formează deprinderi de conduită cu ajutorul cărora să devină persoane deschise comunicării cu Dumnezeu și cu semenii.

Educația religioasă îl ajută pe copil să cunoască îndatoririle pe care le are față de el însuși, față de ceilalți și față de tot ce-l înconjoară, pentru a deveni un bun creștin.

În Vechiul Testament se spune că : “Omul se cunoaște după copiii pe care i-a lăsat în urmă”. Așadar să ne străduim să lăsam în urma noastră copii înțelepți, copii cu frica lui Dumnezeu.

Educația religioasă a copiilor trebuie și poate fi continuată în cadrul orelor de religie, dar și în cadrul activităților extracurriculare. Acesta este și scopul inițierii acestui parteneriat.

Una dintre sarcinile educației religioase rezidă în formarea bunului creștin capabil de a cunoaște și a venera valorile sacre.

SCOPUL PROIECTULUI :

○ Cunoașterea învățăturilor, a tradițiilor Bisericii Ortodoxe și formarea virtuților creștine;

OBIECTIVELE PROIECTULUI :

○ Cunoașterea învățăturilor și a tradițiilor religioase a sărbătorilor creștine (Nașterea Mântuitorului, Boboteaza, Floriile, Sf. Paști, Buna Vestire, Înălțarea Domnului, etc.);

○ Cunoașterea și respectarea învățăturilor biblice;

○ Educarea unor virtuți creștine și cultivarea comportamentului moral-religios (să-ți iubești aproapele, să faci fapte bune, să fii cinstit, modest, generos, să nu urăști, să-i ajuți pe sărmani, să-L iubești pe Dumnezeu);

○ Sensibilizarea tinerilor cu privire la implicarea în activitățile cu caracter misionar-filantropic;

GRUPUL ȚINTĂ:

○ Elevii Școlii Gimnaziale Prisăcani

RESURSE UMANE:

preotul paroh VORNICU IULIAN

directorul școlii, prof. CATRINA MARIANA

prof. coordonator NIȚĂ GEORGIANA

cadrele didactice ale școlii

membrii Asociației de Părinți Prisăcani

elevii Școlii Gimnaziale Prisăcani

părinții/bunicii copiilor

comunitatea locală

MODALITĂȚI DE EVALUARE:

analiza activităților desfășurate;

repertoriu de cântece religioase și patriotice;

recitări, scenete, învățături;

expoziții de icoane;

desfășurarea de activități misionar-filantropice;

Publicare de articole în revista școlii și ziarul local;

realizarea revistei parohiale în colaborare cu școala, etc.

CALENDARUL ACTIVITĂȚILOR

ANUL ȘCOLAR 2015-2016

Director, Paroh, Președinte,

Prof. Catrina Mariana Pr. Vornicu Iulian Niță Georgiana

Profesor coordonator,

Niță Georgiana

Anexa 2: Mini-proiect misionar-filantropic: „Mâini lucrătoare – mâini rugătoare”, ediția I

Mitropolia Moldovei și Bucovinei

Arhiepiscopia Iașilor

Protopopiat Iași II

Parohia „Sf. Voievozi”, Prisăcani

Concurs național de proiecte duhovnicești cu prilejul anului omagial euharistic

„Sfânta Euharistie – lumina vieții creștine”

Titlul proiectului: MÂINI LUCRĂTOARE – MÂINI RUGĂTOARE

Coordonatori:

Paroh: Pr. Vornicu Iulian

Profesor: Niță Georgiana

TITLUL PROIECTULUI: „MÂINI LUCRĂTOARE – MÂINI RUGĂTOARE”

Titlul proiectului este inspirat dintr-o întâmplare din viața Sf. Antonie cel Mare, prezentată în „Patericul egiptean”. Povestioara ni-L prezintă pe Dumnezeu descoperindu-i sfântului – prin intermediul unui înger – faptul că rugăciunea împletită cu lucrul mâinilor este calea sigură către mântuire. Proiectul nostru a urmărit, printre altele și acest aspect: al educației tinerii generații în spiritul muncii împletită cu rugăciunea.

ECHIPA DE IMPLEMENTARE A PROIECTULUI: PAROHIA „SF.VOIEVOZI” PRISĂCANI,Loc. Prisăcani, Jud. Iași, cod. 707390

Comuna Prisăcani este situată în partea de SE a județului Iași, la aproximativ 30 km de municipiul Iași. Parohia a fost înființată în anul 1804 de către vrednicul de pomenire mitropolitul Veniamin Costachi, care a zidit o biserică pe aceste meleaguri, în vecinătatea râului Prut.

Numele preotului și date de contact (adresă, telefon, e-mail):

Pr. Iulian Vornicu(din anul 1995), str. Principală, nr. 8, Loc. Prisăcani, cod. 707390, telefon 0744531352, e-mail: avaiulian26@yahoo.com

Numele profesorului de religie și date de contact (adresă, telefon, e-mail):

Prof. Niță Georgiana, Loc. Prisăcani, Jud. Iași, cod. 707390, telefon: 0743035357, e-mail: cgeorge20022001@yahoo.ca

Numele cântărețului bisericesc și date de contact (adresă, telefon, e-mail):

Drăgan Vasile, str. Veseliei, nr. 16, Loc. Prisăcani, jud. Iași, cod. 707390, telefon: 0744288738

În parohia noastră funcționează din anul 1999 cercul de religie „Sf. Parascheva”, pe scheletul căruia s-a format mai târziu grupul de cateheză al parohiei. În prezent, acest grup de cateheză prezintă următoarea alcătuire:

Panainte Mara -9 ani

Băgiag Ramona – 9 ani

Ionașcu Robert – 10 ani

Achirecesei Marian – 11 ani

Mardare Ilie – 11 an

Negruțu Maria – 11 ani

Brumă Ioana – 12 ani

Ionașcu Narcisa – 12 ani

Pântea Andrei – 12 ani

Petrea Roxana – 12 ani

Rupanu Andreea – 12 ani

Velenciuc Ana-Maria – 12 ani

Paraschiv Alina – 12 ani

Gafița Antonia – 12 ani

Găină Iustin – 12 ani

Vasile Ionuț – 12 ani

Plop Ionuț – 13 ani

Miron Petronela – 13 ani

Lupu Ramona – 13 ani

Iftime Ioana – 14 ani

Mardare Loredana – 14 ani

Toma Sanda – 14 ani

Grigorescu Andreea – 14 ani

Roman Beatrice – 14 ani

Tudose Constantina – 14 ani

Râpanu Diana – 15 ani

LOCUL DESFĂȘURĂRII PROIECTULUI

Proiectul s-a desfășurat pe teritoriul jurisdicțional și administrativ al parohiei noastre „SF. VOIEVOZI” PRISĂCANI , Localitatea Prisăcani, Jud. Iași.

PERIOADA DE IMPLEMENTARE A PROIECTULUI:

Având în vedere complexitatea proiectului, a instituțiilor implicate, dar și al numărului mare de beneficiari, proiectul s-a desfășurat, în parohia noastră, în perioada 03 martie – 23 martie 2014.

BENEFICIARII PROIECTULUI (GRUPUL ȚINTĂ):

Grupul țintă:

26 copii din grupul de cateheză;

6 bătrâni imobilizați la pat, 4 bătrâni care se deplasează cu greutate și au fost ajutați să se împărtășească în Casa Domnului;

2 bătrâne singure;

4 familii cu posibilități materiale reduse, care cuprind un număr de 20 copiii

Beneficiari direcți:

26 copii din grupul de cateheză;

6 bătrâni imobilizați la pat, 4 bătrâni care se deplasează cu greutate și au fost ajutați să se împărtășească în Casa Domnului;

2 bătrâne singure;

4 familii cu posibilități materiale reduse, care cuprind un număr de 20 copii.

Beneficiari indirecți:

Parohia „Sf. Voievozi”Prisăcani;

Partenerii Parohiei „Sf. Voievozi” Prisăcani: Școala Gimnazială Prisăcani, Primăria Prisăcani, Asociația de Părinți Prisăcani;

Comunitatea locală.

Prezentarea cazurilor:

1. Plop Elena este o bătrână în vârstă de 87 de ani, care se întreține din pensia lunară. Singurul copil are probleme psihice fiind internat în Spitalul de Psihiatrie de la Grajduri. Din cauza neputinței trupești ea are nevoie de sprijinul și ajutorul comunității pentru a-și duce traiul în condiții decente.

2. Sava Aglaia este o bătrână văduvă, în vârstă de 80 de ani, ce trăiește singură, într-un loc izolat, neavând rude în parohie. Singura sursă de venit o reprezintă pensia, cu care nu-și poate acoperi cheltuielile. De aceea, parohia o ajută în mod constant, o spovedim și împărtășim acasă, și ne străduim să-i oferim o bătrânețe liniștită.

3. Fam. Negruțu Victor și Olga – familia are în îngrijire 4 nepoate de la unul dintre băieți. Nepoatele sunt orfane de mamă, care a decedat la vârsta de 43 de ani de cancer, iar tatăl este șomer, dar se ocupă cu lucrările agricole în familie. Fetele au vârste cuprinse între 7 și 17 ani și sunt eleve, 3 dintre ele la școala din sat și una este elevă la Liceul de Informatică din Iași. Eleva de la liceu a participat în anul 2011 la concursul național „Botezul meu”, faza pe protoierie, unde a câștigat o mențiune.

Familia are posibilități materiale reduse, acestea limitându-se la pensia celor 2 bunici. De aceea am considerat că această familie trebuie inclusă în programul nostru.

4. Fam. Moise Adrian și Maria – familia este formată din 2 părinți(ambii șomeri) și 4 copii dintre care 2 cu deficiențe mintale. Este o familie pe care o avem permanent în atenție și pe care, periodic, o ajutăm fie financiar, fie cu ajutoare pentru a le ușura cât de cât traiul. Familia locuiește într-o casă deteriorată, pe care din fondul parohial am alocat în anul 2012 o sumă pentru renovare.

5. Fam. Buruiană Gheorghe și Mihaela – această familie are 7 copii cu vârste cuprinse între 2 și 17 ani, tatăl este agricultor, iar mama casnică. Având posibilități materiale reduse, familia se află permanent în atenția noastră, prin ajutoare materiale(hrană, rechizite pentru școlari) și prin grija de a participa , constant, la slujbele Sf. Biserici.

6. Bordei Anica – În grija bunicii Anica Bordei viețuiesc 5 nepoți, având vârste cuprinse între 5 și 10 ani. Trăind din alocația de stat și din pensia bunicii,copiii au fost incluși și ei în acest proiect împărțindu-li-se pachete și fiind aduși la Biserică pentru a fi spovediți și împărtășiți. Având o situație precară, ei sunt ajutați ori de câte ori avem posibilitatea să le oferim diferite daruri.

BUGETUL PROIECTULUI (RESURSE UMANE, MATERIALE ȘI FINANCIARE):

Pentru implementarea proiectului în parohia noastră a fost nevoie de sensibilizarea instituțiilor și organizațiilor din comună, precum și a membrilor comunității.

Resurse umane:

Parohia Prisăcani: preotul paroh, cântărețul bisericesc, consiliul local;

Școala Gimnazială Prisăcani: profesorul de religie, directoarea școlii, cadrele didactice;

Primăria Prisăcani: Consiliul local, primarul comunei, asistentul social al primăriei

Asociația de Părinți Prisăcani: părinții care sunt membri în asociației

Grupul de cateheză al parohiei -26 copii

SC. IONUȚ. SRL: Iftimie Ionuț

Enoriașii din Parohia Prisăcani.

Resurse materiale:

b.1. Resursele materiale au fost alcătuite exclusiv pe baza valorificării creațiilor – religioase și culinare – ale elevilor din grupul de cateheză.

– 30 de tablouri pictate cu Biserica Prisăcani;

– 15 icoane pe lemn și 10 icoane pe sticlă cu Mântuitorul, Maica Domnului, sfinții ocrotitori ai parohiei noastre și Sf. Parascheva;

– 20 iconițe printate și înrămate reprezentând cele 4 mari icoane de pe catapeteasma bisericii;

– aproximativ 60 de clătite de post gătite exclusiv de către copii;

– materiale de papetărie și pictură, ingrediente pentru pregătirea clătitelor provin de la părinții copiilor.

b.2. Prin valorificarea acestor creații s-au putut procura următoarele:

– 17 pachete pentru 4 familii nevoiașe, 2 bătrâne singure și 4 persoane transportate la Biserică pentru spovedanie și împărtășanie. Fiecare pachet în valoare de 40 Ron cuprinde: 1l ulei, 1kg zahăr, 1kg orez, 2 ciocolate de post, 1 sticlă de suc de 2,5l, 1 cutie creioane colorate, 2 pâini strânse din jertfa credincioșilor aduse la biserică;

– 50 exemplare din revista parohiei „Viața în Hristos”. Din anul 1999, parohia noastră scoate, în colaborare cu Școala Prisăcani, un buletin oficial trimestrial intitulat „Viața în Hristos”. Pentru popularizarea acestui proiect am considerat necesar și tipărirea unei ediții speciale a revistei, pe care am distribuit-o în biserică , primărie și școală.

Resurse financiare:

Resursele financiare nu reprezintă altceva decât valoarea vânzărilor obiectelor executate de copii:

150 Ron din vânzarea clătitelor de post;

200 Ron din expoziția cu vânzare organizată în biserică;

50 Ron bon de combustibil deținut din partea Primăriei pentru transport.

DESCRIEREA PROIECTULUI

g1. Obiectivele proiectului: odată cu implementarea proiectului s-au avut în vedere următoarele obiective:

Deschiderea orizontului copiilor către Sf. Liturghie: frumusețea, darurile și importanța participării la Sf. Liturghie;

Cateheza tinerilor cu privire la Sf. Taină a Spovedaniei și a Împărtășaniei: cum să ne spovedim și să ne împărtășim conform învățăturii Bisericii;

Învățarea și înțelegerea de către cei mici a tradițiilor culinare de post;

Sensibilizarea comunității față de persoanele aflate în suferință, față de bătrâni, de bolnavi și față de persoanele singure.

Evitarea izolării din cadrul comunității a celor ce nu se pot deplasa, a celor ce nu se pot descurca singuri și necesitatea întrajutorării și sprijinirii reciproce.

g2. Activitățile proiectului:

În linii mari proiectul s-a desfășurat după cum urmează:

•În cadrul orei de cateheză de la biserică, preotul paroh și profesoara de religie au prezentat copiilor din grupul de cateheză proiectul „Sf. Euharistie – lumina vieții creștine.” S-a insistat în special, pe obiectivele urmărite, activitățile ce urmează să se desfășoare, precum și pe grupul țintă avut în vedere de proiect.

•Apoi, parohul și profesorul de religie au continuat mediatizarea proiectului în comunitate: la primărie, la școală, la Asociația de Părinți, străduindu-se să sensibilizeze comunitatea asupra problemelor ce constituie obiectul proiectului.

Tot pentru mediatizare s-au mai folosit și alte căi: editarea unei ediții speciale a revistei parohiale „Viața în Hristos”, în care – pe lângă informații despre proiect – s-au tipărit și învățături privind Sf. Spovedanie și Sf. Împărtășanie; s-a afișat pe situl parohiei, pe cel al școlii și pe cel al primăriei informații despre proiect. De asemenea, părintele a prezentat proiectul în cuvântul de învățătură, ținut după Sf. Liturghie, în fața credincioșilor

•Preotul paroh și cântărețul bisericesc au spovedit și împărtășit în această perioadă pe cei care, din motive de sănătate, nu se pot deplasa la biserică.

•Profesoara de religie și copiii din grupa de cateheză au realizat icoanele pictate pe lemn și sticlă, tablourile pictate cu biserica parohiei, și clătitele de post, prin ale căror valorificare s-au strâns fondurile necesare activității filantropice.

• În interiorul bisericii s-a realizat o expoziție cu vânzare a lucrărilor făcute de copii la atelierul de pictură. Acestea au putut fi achiziționate de către enoriașii parohiei.

• Au fost identificate 4 persoane, în vârstă, care se deplasează cu greutate, dar care pot fi aduse la biserică. Primăria a asigurat mijlocul de transport și cele 4 persoane au fost aduse la biserică unde, după mulți ani, au fost spovedite și împărtășite în Casa Domnului. La plecare copiii le-au oferit daruri.

• Cu banii obținuți , s-a mers la principalul magazin din comună de unde s-au cumpărat cele necesare pentru a face pachete pentru cei nevoiași. Patronul, fiind receptiv la cele ce și-au propus copiii în acest proiect, ne-a făcut o reducere de 50% la toate produsele achiziționate. Odată făcute pachetele, părintele, cântărețul, profesoara de religie și copiii au mers prin parohie pentru a le distribui celor aflați în lipsuri materiale.

• La finalul proiectului grupul de cateheză s-a întrunit la biserică unde preotul paroh le-a vorbit copiilor despre importanța Sf. Spovedanii și Sf. Împărtășanii, despre milostenie și fapte bune. Apoi toți copiii au fost spovediți și a doua zi împărtășiți.

Pentru o prezentare mai sintetică a modului de desfășurare a activităților, inserăm în continuare, un tabel ce cuprinde pe scurt programul proiectului.

g3. Rezultatele așteptate:

Rezultatele obținute în urma desfășurării proiectului sunt mulțumitoare.

În primul rând s-a închegat o echipă de 26 copii cu inițiativă în desfășurarea activităților;

În al doilea rând s-a reușit sensibilizarea comunității la suferințele semenilor. Faptul că am avut sprijin de la principalele instituții ale comunei, de la restul copiilor din școală, de la enoriașii parohiei pentru a duce la bun sfârșit obiectivele propuse, asta ne face să fim mulțumiți de ceea ce am realizat.

Apoi, considerăm ca am făcut o foarte bună mediatizare a proiectului, am promovat foarte bine activitățile în două publicații editoriale, pe 1 site și 3 pagini de Facebook.

Am realizat cu copiii 2 activități de creativitate destul de complexe care au fost duse la bun sfârșit într-un timp destul de scurt. Copiii s-au mobilizat foarte bine, s-au dedicat acestui proiect deși au fost și în perioada de școală. În urma celor două activități am obținut suma de 350Ron care au fost folosiți pentru a cumpăra alimente și dulciuri.

Învățarea, mai ales de către fete a rețetelor tradiționale de post;

S-a reușit aducerea la biserică după multă vreme, a 4 bătrâni ce se deplasează foarte greu, pentru a se împărtăși; La această activitate am avut sprijinul primăriei care a pus la dispoziție mijloc de transport și a oferit combustibilul.

Implicarea copiilor în activitățile filantropice și de distribuire a ajutoarelor către familiile nevoiașe;

Sensibilizarea și apropierea de Dumnezeu a celor care au fost ajutați cu pachete. În urma vizitei făcute acasă la cele 4 familiile sărace, 2 familii au venit următoarea săptămână la biserică, împreună cu toți copiii și s-au împărtășit, iar din celelalte 2 familii au venit doar copiii.

Proiectul implementat și în comunitatea noastră nu reprezintă altceva decât o continuare a activităților pe care parohia, în colaborare cu școala și primăria locală, le desfășoară în mod constant.

Spovedirea și împărtășirea bolnavilor în parohie reprezintă o preocupare permanentă, nu doar în perioada posturilor Bisericii; oferirea de daruri de către biserică, celor nevoiași, în colaborare cu școala, se realizează atât de sărbători, cât, ori și câte ori e necesar; cercul de asistență socială al parohiei – din care face parte și profesorul de religie – are în evidență toate cazurile sociale ale comunității.

Toate acestea, ne dau încrederea că activitățile cuprinse în proiect vor continua și după încheierea perioadei de implementare, ducând la o mai bună desfășurare a ostenelilor misionar – filantropice în comunitate, precum și la o dezvoltare continuă a relațiilor de colaborare între instituții.

Dezvoltarea vieții în comunitate și a stării de comuniune o vom face spre slava lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor noastre.

IMPACTUL PROIECTULUI

1.Mărturii ale persoanelor ce au beneficiat de daruri din partea copiilor

„Știam de la ora de religie despre acest proiect și activitățile ce se vor derula, dar nu mă așteptam să îmi aduceți și mie pachete. Am fost emoționată atunci când v-am văzut intrând pe poartă, iar pachetele ne-au fost de folos.

M-am bucurat că au văzut și colegele mele unde locuiesc. Vă mulțumesc pentru tot.”

(Moise Adina, 14 ani)

„Într-o sâmbătă părintele paroh, doamna profesoară de religie, cântărețul și câțiva elevi de la Școala Prisăcani au avut inițiativa de a duce la câteva familii niște alimente, printre care a fost și familia noastră.

Noi am fost foarte încântați de cadoul primit și le mulțumim foarte mult.”

(Buruiană Mădălin, 15 ani)

Băgiag Lucian Ovidiu, 36 ani – mărturie înregistrată video pe DVD

Drăgan Eugenia, 78 ani – mărturie înregistrată video pe DVD

2. Mărturii ale copiilor din grupul de cateheză

„Încă de când am aflat că am fost selectată pentru a participa la acest proiect, am avut o senzație de bucurie fără a ști ce avea să urmeze.

Consider că este foarte important ca toate persoanele să știe scopul acestui proiect, și anume apropierea credincioșilor de Dumnezeu prin Sfânta Taină a Spovedaniei și Sfânta Taină a Împărtășaniei.

Mi-a făcut o enormă plăcere să iau parte la toate activitățile desfășurate de coordonatorii proiectului.

Ce am realizat? Am preparat clătite și le-am vândut, am pictat iconițe și le-am înrămat, ca apoi să le vindem cu prețuri rezonabile. Cu banii strânși le-am făcut bucurii oamenilor cu posibilități puține oferindu-le alimente. Mai mult, i-am adus pe unii oameni care nu se pot deplasa față în față cu Dumnezeu prin venirea lor la Sfânta Biserică. Acești credincioși s-au împărtășit. Erau foarte impresionați de arhitectura bisericii, pentru că nu fuseseră de mult în acest loc sfânt.

Nu pot descrie în cuvinte ceea ce am simțit în acele momente. ”

(eleva Toma Maria-Alexandra, 14 ani)

„E u cred că acest proiect este un lucru foarte bun. Prin acest proiect am realizat că o faptă bună poate fi săvârșită foarte ușor.

Din această experiență mi-am dat seama că oamenii ce nu se pot deplasa au o mare bucurie în momentul în care intră în biserică.

Prin acest proiect mi-am dat seama că oamenii ar trebui ajutați mult mai mult și că ar trebui să ne gândim mai mult la semenii noștri.

Consider că acest proiect ne-a pus în valoare calitățile tuturor, făcându-ne să fim mai buni în ceea e facem.

Aș vrea ca acest proiect să se repete căci este un lucru minunat să înveți oamenii importanța Sfintei Împărtășanii și a Sfintei Spovedanii.”

(eleva Grigorescu Andreea, 14 ani)

„La începutul acestui proiect am dorit să particip din dorința de a săvârși o faptă bună. Pe parcursul desfășurării am avut parte de multe experiențe încântătoare ce m-au făcut să realizez importanța anumitor lucruri și dorința unor oameni de a face o faptă bună. Am avut colegi minunați ce m-au ajutat la îndeplinirea unor anumite sarcini pe care singură nu le puteam realiza. Prin acest fapt am avut șansa de a reflecta asupra multitudinii de moduri prin care se poate săvârși o faptă bună și mi-am dat seama că, copiii de lângă mine și cei care vor veni din urma noastră au nevoie de ajutor și îndrumare pentru a putea merge pe calea cea bună.

Consider că proiectul acesta nu numai că a ajutat oamenii ci și pe mine, în demersul meu spre a dobândi mântuirea.”

(eleva Roman Beatrice Mihaela, 14 ani)

3. Mărturia părintelui Iulian Vornicu – înregistrată video pe DVD

4. Mărturia profesorului de religie

„Proiectul concurs a fost de real folos copiilor din grupa de cateheză, coordonatorilor, dar și instituțiilor ce s-au implicat în proiect, părinților, enoriașilor parohiei noastre.

Copiii, prin sensibilitatea și gândirea lor au putut dezvălui, fiind provocați, adevăruri uimitoare și încă într-o formă destul de originală.

Obiectivele acestui proiect i-a dirijat pe copii să facă fapte bune, însă sperăm ca în viitor să le poată împlini ei înșiși, prin mișcarea dragostei lor față de aproapele.

Prin participarea activă a copiilor la aceste activități s-a pus accentul pe aspectul formativ al educației moral-religioase, ceea ce doar prin ora de religie de la clasă nu este suficient.

Sperăm să vă convingem că într-un timp relativ scurt am realizat niște activități frumoase în care am pus multă dragoste, și dorința de a fi printre cei mai buni.”

(Prof. religie Niță Georgiana)

Anexa 3: Mini-proiect misionar-filantropic: „Mâini lucrătoare – mâini rugătoare”, ediția a II-a

Mitropolia Moldovei și Bucovinei

Arhiepiscopia Iașilor

Protopopiat Iași II

Parohia „Sf. Voievozi”, Prisăcani

Concurs național de miniproiecte cu caracter

misionar-filantropic

„Mâini întinse spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu”

Titlul miniproiectului: MÂINI LUCRĂTOARE – MÂINI RUGĂTOARE

Coordonatori:

Paroh: Pr. Vornicu Iulian

Profesor: Niță Georgiana

TITLUL MINIPROIECTULUI: „MÂINI LUCRĂTOARE – MÂINI RUGĂTOARE”

Titlul proiectului este inspirat dintr-o întâmplare din viața Sf. Antonie cel Mare, prezentată în „Patericul egiptean”. Povestioara ni-L prezintă pe Dumnezeu descoperindu-i sfântului – prin intermediul unui înger – faptul că rugăciunea împletită cu lucrul mâinilor este calea sigură către mântuire. Proiectul nostru a urmărit, printre altele și acest aspect: al educației tinerii generații în spiritul muncii împletită cu rugăciunea.

ECHIPA DE IMPLEMENTARE A PROIECTULUI: PAROHIA „SF. VOIEVOZI” PRISĂCANI,

Loc. Prisăcani, Jud. Iași, cod. 707390

Comuna Prisăcani este situată în partea de SE a județului Iași, la aproximativ 30 km de municipiul Iași. Parohia a fost înființată în anul 1804 de către vrednicul de pomenire mitropolitul Veniamin Costachi, care a zidit o biserică pe aceste meleaguri, în vecinătatea râului Prut.

Numele preotului și date de contact (adresă, telefon, e-mail):

Pr. Iulian Vornicu(din anul 1995), str. Principală, nr. 8, Loc. Prisăcani, cod. 707390, telefon 0744531352, e-mail: avaiulian26@yahoo.com

Numele profesorului de religie și date de contact (adresă, telefon, e-mail):

Prof. Niță Georgiana, Loc. Prisăcani, Jud. Iași, cod. 707390, telefon: 0743035357, e-mail: cgeorge20022001@yahoo.ca

În parohia noastră funcționează din anul 1999 cercul de religie „Sf. Parascheva”, pe scheletul căruia s-a format mai târziu grupul de cateheză al parohiei. În prezent, acest grup de cateheză prezintă următoarea alcătuire:

Panainte Mara -9 ani

Băgiag Ramona – 9 ani

Moșneagu Andrei

Gafița Marian

Podaru Marian

Vasile Gabriel

Ilieș Alexandra

Dascălu Constantina

Ionașcu Robert – 10 ani

Ionașcu Narcisa – 12 ani

Brumă Ioana – 12 ani

Lupescu George

Drăgan Mihai

Mardare Ilie – 11 ani

Pântea Andrei – 12 ani

Petrea Roxana – 12 ani

Rupanu Andreea – 12 ani

Velenciuc Ana-Maria – 12 ani

Ilieș Alexandra

Paraschiv Alina – 12 ani

Miron Petronela

Vasile Ionuț

Găină Iustin

Stoica Valentin

Mardare Loredana

LOCUL DESFĂȘURĂRII PROIECTULUI

Proiectul s-a desfășurat pe teritoriul jurisdicțional și administrativ al parohiei noastre „SF. VOIEVOZI” PRISĂCANI , Localitatea Prisăcani, Jud. Iași.

PERIOADA DE IMPLEMENTARE A PROIECTULUI:

Având în vedere complexitatea proiectului, a instituțiilor implicate, dar și al numărului mare de beneficiari, proiectul s-a desfășurat, în parohia noastră, în perioada 15 ianuarie – 22 martie 2014.

BENEFICIARII PROIECTULUI (GRUPUL ȚINTĂ):

Grupul țintă:

25 copii din grupul de cateheză;

40 bătrâni imobilizați la pat de la Spitalul de Neurochirurgie Iași

20 de copii din familii sărace;

Beneficiari direcți:

25 copii din grupul de cateheză din Parohia Prisăcani;

40 bătrâni imobilizați la pat de la Spitalul de Neurochirurgie Iași;

20 de copii din familii sărace;

Beneficiari indirecți:

Parohia „Sf. Voievozi”Prisăcani;

Partenerii Parohiei „Sf. Voievozi” Prisăcani: Școala Gimnazială Prisăcani, Primăria Prisăcani, Asociația de Părinți Prisăcani, SC. IONUȚ SRL., Capela „Sf. Treime” din Spitalul de Neurochirurgie Iași;

Comunitatea locală.

Prezentarea cazurilor:

1. Fam. Negruțu Victor și Olga – familia are în îngrijire 4 nepoate de la unul dintre băieți. Nepoatele sunt orfane de mamă, care a decedat la vârsta de 43 de ani de cancer, iar tatăl este șomer, dar se ocupă cu lucrările agricole în familie. Fetele au vârste cuprinse între 7 și 17 ani și sunt eleve, 3 dintre ele la școala din sat și una este elevă la Liceul de Informatică din Iași. Eleva de la liceu a participat în anul 2011 la concursul național „Botezul meu”, faza pe protoierie, unde a câștigat o mențiune.

Familia are posibilități materiale reduse, acestea limitându-se la pensia celor 2 bunici. De aceea am considerat că această familie trebuie inclusă în programul nostru.

2. Fam. Moise Adrian și Maria – familia este formată din 2 părinți(ambii șomeri) și 5 copii dintre care 2 cu deficiențe mintale. Este o familie pe care o avem permanent în atenție și pe care, periodic, o ajutăm fie financiar, fie cu ajutoare pentru a le ușura cât de cât traiul. Familia locuiește într-o casă deteriorată, pe care din fondul parohial am alocat în anul 2012 o sumă pentru renovare.

3. Fam. Buruiană Gheorghe și Mihaela – această familie are 8 copii cu vârste cuprinse între 2 și 17 ani, tatăl este agricultor, iar mama casnică. Având posibilități materiale reduse, familia se află permanent în atenția noastră, prin ajutoare materiale (hrană, rechizite pentru școlari) și prin grija de a participa , constant, la slujbele Sf. Biserici.

4. Bordei Anica – În grija bunicii Anica Bordei viețuiesc 6 nepoți, având vârste cuprinse între 2 și 10 ani. Trăind din alocația de stat și din pensia bunicii,copiii au fost incluși și ei în acest proiect împărțindu-li-se pachete și fiind aduși la Biserică pentru a fi spovediți și împărtășiți. Având o situație precară, ei sunt ajutați ori de câte ori avem posibilitatea să le oferim diferite daruri.

BUGETUL PROIECTULUI (RESURSE UMANE, MATERIALE ȘI FINANCIARE):

Pentru implementarea proiectului în parohia noastră a fost nevoie de sensibilizarea instituțiilor și organizațiilor din comună, precum și a membrilor comunității.

Resurse umane:

Parohia Prisăcani: Preotul paroh Vornicu Iulian, cântărețul bisericesc, consiliul parohial;

Școala Gimnazială Prisăcani: profesorul de religie, directorul școlii, cadrele didactice, copiii;

Primăria Prisăcani: Consiliul local, primarul comunei, asistentul social al primăriei

Asociația de Părinți Prisăcani: părinții care sunt membri în asociației

Grupul de cateheză al parohiei -25 copii

SC. IONUȚ SRL: Iftimie Ionuț

Capela „Sf. Treime” din Spitalul de Neurochirurgie: Pr. Chelaru Adrian Constantin, personalul medical, 40 de bolnavi imobilizați la pat

Enoriașii din Parohia Prisăcani.

Resurse materiale:

b.1. Resursele materiale au fost alcătuite exclusiv pe baza valorificării creațiilor –mărțișoare și clătite – ale elevilor din grupul de cateheză.

– 100 foi de clătite pregătite de copii și umplute cu gem;

– 100 de mărțișoare și 60 de felicitări confecționate de copii;

– materiale de papetărie pentru mărțișoare, ingrediente pentru pregătirea clătitelor provenite de la părinții copiilor.

b.2. Prin valorificarea acestor creații s-au putut procura următoarele:

– 50 fluturași cu prezentarea proiectului, ce au fost împărțiți elevilor și cadrelor didactice;

Resurse financiare:

Resursele financiare nu reprezintă altceva decât valoarea vânzărilor obiectelor executate de copii:

150 Ron din vânzarea clătitelor de post;

200 Ron din expoziția cu vânzare organizată în biserică;

80 Ron bon de combustibil deținut din partea Primăriei pentru transport;

50% discount pentru cumpărăturile făcute.

DESCRIEREA PROIECTULUI

Scopul miniproiectului: Educarea copiilor de a avea o atitudine pozitivă față de sine și față de ceilalți prin participarea la activități misionar-filantropice

g1. Obiectivele proiectului: odată cu implementarea proiectului s-au avut în vedere următoarele obiective:

Cultivarea relației dintre Biserică și celelalte instituții importante din parohie;

Sensibilizarea comunității față de persoanele aflate în suferință, față de bătrâni, de bolnavi și față de familiile sărace cu copii mulți;

Catehizarea tinerilor cu privire la implicarea în activitățile cu caracter misionar-filantropic în biserici și mănăstiri;

. Dezvoltarea la tineri a virtuții de toleranță, bunătate și milostenie;

Folosirea „talanților ”oferiți de Dumnezeu în realizarea unor produse culinare și creații artistice în folosul semenilor lor.

g2. Activitățile proiectului:

În linii mari proiectul s-a desfășurat după cum urmează:

1. Activitate de prezentare a proiectului, a activităților din cadrul proiectului, obiective, desfășurarea, perioada de implementare

În cadrul orei de cateheză de la biserică, preotul paroh și profesoara de religie au prezentat copiilor din grupul de cateheză Proiectului național „Mâini întinse spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu”.

S-a insistat în special, pe obiectivele urmărite, activitățile ce urmează să se desfășoare, precum și pe grupul țintă avut în vedere de proiect.

Echipa de proiect alcătuită din preotul paroh, profesorul de religie și 25 de copii au stabilit ca miniproiectul să se numească „Mâini lucrătoare, mâini rugătoare. ”

2. Mediatizarea proiectului în cadrul comunității locale

Apoi, preotul paroh și profesorul de religie au continuat mediatizarea proiectului în comunitate: la primărie, la școală, la Asociația de Părinți, străduindu-se să sensibilizeze comunitatea asupra problemelor ce constituie obiectul proiectului.

Tot pentru mediatizare s-au mai folosit și alte căi: editarea unor fluturași cu prezentarea proiectului pe scurt, afișarea pe situl parohiei, pe cel al școlii și pe cel al Asociației informații despre proiect.

De asemenea, părintele a prezentat proiectul în cuvântul de învățătură, ținut după Sf. Liturghie, în fața credincioșilor.

3. Atelier de confecționare mărțișoare și felicitări

Timp de patru sâmbete, în luna februarie, echipa de proiect a venit la școală pentru a confecționa mărțișoare și felicitări în tehnica quilling. Materialele de papetărie și instrumentele de confecționare a mărțișoarelor și a felicitărilor au fost oferite de Asociația de Părinți. Lucrările au fost vândute în cadrul unei expoziții cu vânzare la biserică pe 1 martie.

4. „Clătite din suflet de copil”- activitate culinară cu vânzare

Copiii din echipa de proiect au adus ingredientele pentru clătite și au pregătit compoziția într-o sală special amenajată în cadrul școlii.

S-au copt clătitele și s-au vândut 100 de bucăți în timpul pauzelor elevilor, cadrelor didactice.

5. „Mărțișor din suflet”- expoziție cu vânzare

În interiorul bisericii, de 1 martie s-a realizat o expoziție cu vânzare a lucrărilor făcute de copii în cele patru sâmbete. Mărțișoarele și felicitările au fost cumpărate de către enoriașii parohiei. Astfel, în urma vânzării celor 100 de mărțișoare și 60 de felicitări s-a obținut suma de 200 ron..

6. Vizită la bolnavii din Spitalul de Neurochirurgie Iași

Cu banii obținuți , s-a mers la principalul magazin din comună de unde s-au cumpărat cele necesare pentru a face pachete pentru bătrânii bolnavi și copiii din familiile fără venituri. Patronul, fiind receptiv la cele ce și-au propus copiii în acest proiect, ne-a făcut o reducere de 50% la toate produsele achiziționate.

Odată făcute pachetele, părintele, profesoara de religie și copiii au mers cu microbuzul școlar la Spitalul de Neurochirurgie pentru a distribui celor aflați în suferință pachetele și felicitări realizate de copii. Aici, cu ajutorul părintelui Chelaru Adrian, preot misionar în cadrul spitalului am mers și am împărțit pachetele bătrânilor bolnavi și singuri.

7. Oferirea de pachete cu rechizite copiilor din familiile sărace

A doua activitate misionar-filantropică a fost oferirea de rechizite copiilor din familiile sărace. Pachetele în număr de 20 au conținut caiete, pixuri , creioane, carioci, culori, radieră, linie, penar.

Familiile din care provin copiii sunt majoritatea fără serviciu, părinții sunt divorțați și copiii stau cu bunicii sau unul dintre părinți este decedat.

8. Încheierea miniproiectului

După realizarea tuturor activităților, s-a făcut o analiză a ceea ce s-a realizat pe parcursul miniproiectului și s-a ajuns la concluzia că s-au realizat scopul și obiectivele propuse.

Pentru o prezentare mai sintetică a modului de desfășurare a activităților, inserăm în continuare, un tabel ce cuprinde pe scurt programul proiectului.

g3. Rezultatele așteptate:

Rezultatele obținute în urma desfășurării proiectului sunt mulțumitoare.

În primul rând s-a închegat o echipă de 26 copii cu inițiativă în desfășurarea activităților;

În al doilea rând s-a reușit sensibilizarea comunității la suferințele semenilor. Faptul că am avut sprijin de la principalele instituții ale comunei, de la restul copiilor din școală, de la enoriașii parohiei pentru a duce la bun sfârșit obiectivele propuse, asta ne face să fim mulțumiți de ceea ce am realizat.

Apoi, considerăm ca am făcut o foarte bună mediatizare a proiectului, am promovat foarte bine activitățile în două publicații editoriale, pe 1 site și 3 pagini de Facebook.

Am realizat cu copiii 2 activități de creativitate destul de complexe care au fost duse la bun sfârșit într-un timp destul de scurt. Copiii s-au mobilizat foarte bine, s-au dedicat acestui proiect deși au fost și în perioada de școală. În urma celor două activități am obținut suma de 350Ron care au fost folosiți pentru a cumpăra alimente și dulciuri.

Învățarea, mai ales de către fete a rețetelor tradiționale de post;

S-a reușit aducerea la biserică după multă vreme, a 4 bătrâni ce se deplasează foarte greu, pentru a se împărtăși; La această activitate am avut sprijinul primăriei care a pus la dispoziție mijloc de transport și a oferit combustibilul.

Implicarea copiilor în activitățile filantropice și de distribuire a ajutoarelor către familiile nevoiașe;

Sensibilizarea și apropierea de Dumnezeu a celor care au fost ajutați cu pachete. În urma vizitei făcute acasă la cele 4 familiile sărace, 2 familii au venit următoarea săptămână la biserică, împreună cu toți copiii și s-au împărtășit, iar din celelalte 2 familii au venit doar copiii.

Proiectul implementat și în comunitatea noastră nu reprezintă altceva decât o continuare a activităților pe care parohia, în colaborare cu școala și primăria locală, le desfășoară în mod constant.

Spovedirea și împărtășirea bolnavilor în parohie reprezintă o preocupare permanentă, nu doar în perioada posturilor Bisericii; oferirea de daruri de către biserică, celor nevoiași, în colaborare cu școala, se realizează atât de sărbători, cât, ori și câte ori e necesar; cercul de asistență socială al parohiei – din care face parte și profesorul de religie – are în evidență toate cazurile sociale ale comunității.

Toate acestea, ne dau încrederea că activitățile cuprinse în proiect vor continua și după încheierea perioadei de implementare, ducând la o mai bună desfășurare a ostenelilor misionar – filantropice în comunitate, precum și la o dezvoltare continuă a relațiilor de colaborare între instituții.

Dezvoltarea vieții în comunitate și a stării de comuniune o vom face spre slava lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor noastre.

CURRICULUM VITAE

Informații personale

Nume și prenume: Niță Georgiana

Adresa: str.Principală, nr. 49, localitatea Prisăcani, județul Iași, codul poștal 707390, România

Numărul de telefon mobil : 0743035357

Adresa de email : cgeorge20022001@yahoo.ca

Sexul: Feminin | Data nașterii 31/03/1981 | Naționalitatea: Română

Starea civilă: căsătorită

Funcția sau postul ocupat : Profesor titular Religie, cult ortodox – Limbă Franceză

Numele și adresa angajatorului : Școala Gimnazială Prisăcani, localitatea Prisăcani, județul Iași, România

Tipul sau sectorul de activitate : Educație – învățământ primar și gimnazial

Studii

2001 – 2005: Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae", din cadrul Universității „Alexandru. I. Cuza" Iași, specializarea Litere – Limba și literatura franceză

1996-2001: Liceul Pedagogic „Vasile Lupu“ Iași

1992 – 1996 : Gimnaziul în cadrul Școlii Normale “Vasile Lupu„ Iași

1988 – 1992 : Ciclul primar la Școala Generală Prisăcani

Competențe personale

Limba maternă: Limba română

Limbi străine cunoscute:

Limba Franceză: ulitizator experimentat

Limba Spaniolă: utilizator independent

Competente de comunicare

– toleranță, flexibilitate, sociabilitate, sinceritate, rigoare, înțelegere, spirit de echipă, voință, rațiune, spirit critic și analitic de gândire ;

– spirit activ, abilități pentru lucrul în echipă, capacitate de adaptare.

Alte competențe

Pictură iconografică : mi-am dezvoltat această competență organizând în cadrul Cercului de Religie „Sf. Parascheva” atelier de pictură icoane pentru copii;

Abilitățile practice: lucrul manual, tehnica quilling, ș.a.

DECLARAȚIE DE AUTENTICITATE,

Subsemnata Catrina E. R. Georgiana, căsătorită Niță, cadru didactic la Școala Gimnazială Prisăcani, județul Iași, înscrisă la examenul de acordare a gradului didactic I, seria 2015 / 2017, cunoscând dispozițiile articolului 292 Cod penal cu privire la falsul în declarații, declar pe propria răspundere următoarele:

a) lucrarea a fost elaborată personal și îmi aparține în întregime;

b) nu am folosit alte surse decât cele menționate în bibliografie;

c) nu am preluat texte, date sau elemente de grafică din alte lucrări sau din alte surse fără a fi citate și fără a fi precizată sursa preluării, inclusiv în cazul în care sursa o reprezintă alte lucrări ale subsemnatei Catrina E. R. Georgiana ;

d) lucrarea nu a mai fost folosită în alte contexte de examen sau de concurs.

Dau prezenta declarație fiindu-mi necesară la predarea lucrării metodico-științifice, în vederea avizării de către conducătorul științific, domnul Prof. Pr. Dr. Petraru Gheorghe.

Data : Declarant,

Prof. Catrina E. R. Georgiana