Șezătoare în Maramureș, [304828]

,,…datinile ,proverbele,[anonimizat].Căci nu există bucurii mai de preț ca averea de cuget și simțire inclusă și păstrată cu sfântă grijă de-a [anonimizat].”

ALEXANDRU VLAHUȚĂ

ARGUMENT

Opțiunea pentru alegerea temei a decurs din dorința de a [anonimizat]-mediei promovează în rândul copiilor împrumuturi din diverse culturi. [anonimizat]-[anonimizat] a [anonimizat], grație,ritm.

,,Pe-[anonimizat]-o gura de rai” ne-am născut și trăim. Datoria noastră, a dascălilor în primul rand este de a [anonimizat], frumusețea datinilor și obiceiurilor noastre.

Faptul că tinerii din ziua de azi se îndepartează de tradițiile populare m-a făcut să insist pe cunoașterea de la cea mai frageda vârstă a tradițiilor populare și păstrarea acestora.

Școala trebuie să fie elementul care să conștientizeze copilul asupra valorii creațiilor populare transmise din generație în generație de-a lungul timpului. [anonimizat] , ca un semn de respect pentru trecutul românesc și să nu permită ca aceste obiceiuri să se piardă odată cu trecerea anilor.

Lucrarea de față își propune să evidențieze valorile tradițiilor și obiceiurilor românești. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], a dansului și cântecului românesc, a meșteșugurilor tradiționale. Copiii și tinerii trebuie să intre în contact cu o [anonimizat] a traditiilor, [anonimizat]-[anonimizat]-o [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat] . [anonimizat]-[anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], urmărind constant și perseverent realizarea obiectivelor cercetării.

[anonimizat], cât și cu Anexele pe baza cărora am întocmit de fapt acestă lucrare.

I. COORDONATE TEORETICE. OMUL CA PARTE A MARELUI TOT

. Omul și relația sa cu universul în mediul tradițional .

Omul a fost și este prin structura lui oncologică o ființă religioasă. Multitudinea și complexitatea fenomenelor prezente în universul existențial al umanității, a dus la dezvoltarea ideii de supranatural, de sacru, de Dumnezeu. La fel de complicată ca și decursul vieții umane a fost concepută și această idee despre Puterea Supranaturală ce guvernează universul, dând naștere în decursul timpului și datorită dezvoltării societăților și a civilizațiilor, la ceea ce numim astăzi mituri.

Tema mitului, ritului, ca și cea a simbolului, afirmă J.M. Velasco , constituie domeniul privilegiat în care se pot verifica efectele nocive produse asupra minții omenești de către raționalism și pozitivism. Doar o lectură superficială a mitului a putut conduce la un proiect atât de șubred și irealist precum „demitologizarea” nu numai a creștinismului, ci și a rațiunii în general.

Lucrări ale lui Eliade, cum ar fi Mituri, vise și mistere, Mitul eternei reîntoarceri sau Aspecte ale mitului scot în evidență, în mod clar, „legitimitatea” rațiunii simbolice, contribuind serios la recuperarea ei și a prestigiului său. După raționalism și pozitivism, Eliade ne-a arătat că „avântul criticii” nu trebuie să ne determine, totuși, să ignorăm alte straturi, dimensiuni și niveluri ale rațiunii, cum ar fi cea simbolică, pentru că acest fapt presupune, indubitabil, sărăcirea rațiunii, a culturii și a omului însuși. Pătrunzând în labirintul simbolurilor, Eliade ajunge la concluzia că simbolismul reprezintă „un dat imediat al conștiinței totale, adică al omului ce conștientizează poziția sa în univers”. Simbolismul aduce în prim plan dubla dimensiune a omului, constând în deschiderea sa către Dumnezeu, către Transcendent, iar apoi condiția sa pur umană. În viziunea lui Eliade, sacrul are însușirea de a se face cunoscut, de a se manifesta (hierofania), de a se face prezent în realitatea profanului, convertind-o pe aceasta într-o purtătoare a unei semnificații transcen dente, în vreme ce simbolul apare în ipostaza de „limbaj” al vieții prin excelență. Simbolurile sunt o prelungire a descoperirii lui Dumnezeu și prezintă dimensiuni ale realității inaccesibile experienței obișnuite.

În viziunea lui Eliade, un adevărat istoric al religiilor are, în primul rând, obligația de a cerceta ceea ce rezultă din întâlnirea omului cu sacrul – homo religiosus, cu alte cuvinte afirmarea omului desăvârșit din punct de vedere spiritual. Eliade este convins de faptul că principala vocație a omului de a fi în lume este aceea de a fi religios, adică de a trăi experiența sacrului, a lui Dumnezeu.

Religia sau religiile, subliniază Eliade , „nu mai pot fi considerate etape depășite în evoluția spiritului uman”, întrucât comportamentul religios reprezintă dintotdeauna „o permanență a conștiinței umane”. Eliade nu se lasă nici pe departe impresionat de diferitele aspecte ale „geniului uman”; nu se lasă impresionat, de pildă, de multiplele „creații ale artei occidentale sau orientale”, de „anumite sisteme filosofice sau morale”; e interesat mai degrabă de decriptarea sacrului care se ascunde în ele. În momentul în care se dobândește capacitatea de descifrare a valorilor religioase și morale ale omului, camuflate în obiecte comune sau evenimente cotidiene, o dată ce ne convingem că ele există acolo, o dată ce le descoperim, viața devine pentru fiecare dintre noi infinit mai bogată.

Opera lui Eliade are, între multe altele, și un caracter „profetic”, respectiv acela de a revela omului modern secularizat modul religios de a fi în lume. Eliade are tot timpul în vedere profilul unui astfel de om, afirmând că „omul areligios respinge transcendența, acceptă relativitatea realității și chiar se îndoiește uneori de sensul existenței. Omul modern areligios își asumă o nouă stare existențială, recunoscându-se doar ca subiect și agent al istoriei și refuzând orice chemare la transcendență” . Unui asemenea profil al omului modern secularizat, Eliade îi propune exact contrariul: întoarcerea spre sacru, spre Dumnezeu.

Țăranul român traiește într-o cuprinzatoare viziune metafizica și religioasă. Viața sa este străbătută de un bogat suflu mistic. Așezat la limita între fizic și metafizic cu încălcari în ambele domenii, conștient de această așezare dramatică, țăranul român își exercită ființa pentru a depăși trecatorul din el. Trăiește condiția materială cu conștiința că a rămâne în ea înseamnă a rămâne în pacat . Așezarea sa în lume și viața este în așa fel întocmită încat lupta pentru împăcarea și câștigarea unui prisos de bine în sensul soartei sale de oră, adică de ființă spirituală.

Activitatea spirituală și deosebitele forme pe care le ia în satul romanesc, sunt o expresie firească și necesară stării și soartei omului aci. Pe aceasta cale el își alungă uratul (metafizic sau social), își lărgește condițiile de viată, sporeste creația și se recrează pe sine în sensul legilor sale originare.

Religia apare în viata satului nostru ca o expresie a nevoilor omului de a-și găsi o cale de împacare și stabilitate a existenții lui în lume. Legat de anumite legi, înconjurat de lucruri al căror rost nu-l știe deplin și de forțe care îl depășesc până la nimicire, omul își rânduiește viața și învinge aceste condiții numai prin credința sa și prin legatura cu Dumnezeu. Puterile sale de gând și fapta își au originea în această legatură.

Viața religioasă a satului cuprinde o seama de fenomene, care printr-o abstracție pot fi reduse la două categorii: un sistem de reprezentari și unul de practici religioase care dau expresie concretă celor dintâi. La temelia amândurora stă trăirea religioasaă, forța interioară care însuflețește și face cu putință funcționarea celorlalte două.

O concepție de viața, o reprezentare a lumii și ordinii care o ține, o determinare a sensurilor și căilor ce duc la cucerirea absolutului, toate acestea desigur într-o dominantă creștină, iată în câteva cuvinte alcătuirea religiei în satul românesc. Credințe și acte, trăiri, rosturi, sensuri și acte care transfigurează, experiențe care deschid ca pe o carte învățătura cea mai înaltă și apropie tainele. Este în viața religioasă a satului românesc străvechi, atâta suflu, atâta tumult, atâta sens și bogăție, încat cu greu cercetatorul neavizat ar putea surprinde ceva din adâncurile vieții spirituale, ci cu mult mai sigur va prinde aparențe lipsite de conținut.

1.2. Omul și relația sa cu socialul în mediul tradițional

Comunitățile folclorice tradiționale, cele rurale înainte de toate, dar în mare măsură și cele urbane, acele medii care au păstrat folclorul, i-au transmis și au continuat să-l lucreze, au constituit până la intrarea societății românești în epoca modernă, structuri sociale bine conturate, bazate pe neam și legate între ele prin stranse relații de înrudire. Relațiile inter-personale , relațiile de grup- deci și comunitatea folclorică se realizează înăuntrul acestor structuri.

Cunoașterea structurii sociale, a comunităților folclorice pornind de la nucleul lui de bază, neamul, este indispensabilă pentru înțelegerea fenomenelor folclorice care se petrec în cadrul lor, a comunicării prin care se realizează ceea ce considerăm astăzi în general fapte de folclor și în special creații de literature orală.

Omului îi este dat să trăiască în comunitate, apropierea de semeni fiind o necesitate resimțită în mod stringent încă de la naștere, când nou-născutul caută instinctiv corpul mamei sale. Odată născut, fiecare individ începe călătoria spre desăvârșire, învățând de la ceilalți, fie familie, fie instituții ale comunității, pentru ca, de la un anumit moment al dezvoltării să poată să se Autodesăvârșească.

Obiceiurile tradiționale, ca fenomene folclorice complexe- și, în cadrul lor poezia- nu își dezvăluie deplin sensurile fără o raportare funcțională la planul de referință reprezentat de structura socială a comunităților folclorice și la nucleul ei, neamul. Analiza structurii sociale a comunităților și a relațiilor de înrudire constituie astăzi baza oricărei cercetări de antropologie socială, nu doar atunci când este vorba să fie descrisă monografic cultura unor societăți ,, primitive’’, sau a unor grupuri sociale ca și atunci când se analizează miturile lor pentru a descifra și articulațiile elementelor ce le compun, modul de gândire ce le-a stat la bază.

Comunitățile folclorice tradiționale aveau o endogamie locală limitată la sat sau la zona mai apropiată. Numai în rare cazuri, în satele de țărani liberi, când intra în joc și ierarhia socială a acestor comunități, zona endogamică se putea mări, în raport cu rangul neamului celor ce intrau în relații matrimoniale.

Viața țăranului român s-a desfășurat de-a lungul timpului în cadrul așezărilor, a satelor noastre tradiționale în care surprindem două segmente de viață socială ce se înscriu în două cercuri concentrice: unul mai mic, familia, neamul și altul mai larg, comunitatea sătească, care se înscriu într-o simetrie simbolică atunci când ne referim la “stătut/gospodărie” ca expresie imediată a proprietății individuale și la așezare/sat ca expresie comunitară. De aceea momentele mai importante din existența celor două segmente vor fi puse sub semnul binelui ce se poate realiza printr-o serie de practici, rituri și ceremoniale care în mentalitatea tradițională ajută la “trecerea” și “petrecerea” lor.

Obiceiul, prin excelență aparține grupului, în speță grupului social, familia și/sau comunitatea. Etnologul Ernest Bernea consideră că “obiceiul este un fapt îndelung repetat, exprimat în forme moștenite din bătrâni” … “este un act social care dă viață și actualizează datinile; datina este o formă socială (lucru gata făcut și constatat obiectiv)”.

Obiceiurile sunt o componentă a modului existențial al oamenilor și constituie un sistem de viață care s-a statornicit în timp, în cadrul cărora s-au produs și se produc mutații (de sens și funcționale), dar care se menține și în zilele noastre păstrându-și funcțiile esențiale.

Momentele importante, hotărâtoare din viața omului, ca nașterea, căsătoria, moartea, dar și zilele de trecere de la un anotimp la altul, care presupun munci specifice au determinat apariția unor ceremonii și ritualuri de o mare frumusețe și originalitate. De-a lungul timpului, obiceiurile au pierdut tot mai mult caracterul lor magic cu implicații mitice și de ritual, au trecut în planul ceremonial, evoluând înspre cel artistic, spectacular, păstrând de cele mai multe ori structurile esențiuale.

Profesorul Dumitru Pop, care a consacrat un studiu acestei probleme consideră că “Punctul de plecare cel mai îndepărtat al acestor asemănări, care explică însăși semnificația și structura lor de bază similară, îl constituie însă viziunea asemănătoare a omului arhaic asupra propriei sale vieți, pe de o parte, și asupra vieții naturii și vegetației, pe de altă parte. Omul a făcut din natură o zeitate, și a făcut-o anume după chipul și asemănarea lui. Asemenea omului spune Profesorul Dumitru Pop – natura, zeul acesteia, are o viață: el se naște, crește și se maturizează, ca să îmbătrânească și să moară în cele din urmă”.

Pornind de la această constatare autorul aduce argumente și analizează fenomenul acestei “răsturnări” a obiceiurilor dintr-un ciclu în altul. Dumitru Pop îl citeză pe Mircea Eliade când aduce argumentul vechimii acestei concepții. Astfel, acesta susține că încă din neolitic, adică înainte de practicarea agriculturii ca ocupație “omul a făcut legătura între fertilitatea pământului și fecunditatea femeii”.

Dorim să precizăm că atunci când folosim termenii obicei, rit, ceremonial, o facem în sensul dat de profesorii Mihai Pop și Dumitru Pop. Astfel, Mihai Pop în lucrarea Obiceiuri tradiționale românești, afirmă: “Obiceiul cuprinde ansamblul manifestărilor folclorice legate de un anumit eveniment sau de o anumită dată. Ceremonia este o parte a obiceiului, constituit dintr-o secvență organizată de acte solemne, îndătinate, cu conotații primordiale de bună cuviință. Ritul este acel element al obiceiului în care intervin reprezentările mitologice, care deci se plasează la nivelul sacrului în virtutea credințelor vechi ale mediilor folclorice “. Aceeași accepțiune, cu mici note personale, o găsim și Pop.

Apreciem în continuare că în tratarea obiceiurilor tradiționale am avut în vedere funcția modelatoare a acestora pe parcursul generațiilor. Profesorul Ion Șeuleanu referindu-se la procesul de modelare al obiceiurilor constată că: “omul – ca personalitate multidimensională – este integrat deci în angrenajele sociale ca ființă biologică, psihică, spirituală. Alături de universul interior apare și se fortifică treptat conștiința apartenenței la un grup oarecare.

Grupul face eforturi să-i asimileze pe indivizi, care, odată intrați în circuitul social sunt supuși unei prelungite acțiuni de modelare culturală, spirituală etc. până când pornirile individuale se obiectivează în cadrele angrenajului social.

Are loc, deci, un proces formativ continuu la care colectivitatea îi supune pe membrii săi”. Deci, iată că nu putem vorbi de obiceiuri în afara socialului pe care-l regăsim în neamul mic și neamul mare, comunitatea sătească, dar nici în afara timpului așa cum constată marele folclorist Mihai Pop care arată că faptele folclorice demonstreză că “nu numai neamul și lumea formează mari unități cu structură binară, ci și timpul (s.n.), care nu-și încheie durata prin moarte, ci continuă dincolo pentru a reveni prin naștere (s.n.); din ireversibil cum părea a fi, el ne apare în sistemul celor trei concepte fundamentale ale culturii populare, neam, lume, vreme, reversibil”.

Cu referire la obiceiuri, literatura de specialitate (română și străină) este foarte bogată și variată. Referindu-ne la zona etnografică Maramureș constatăm că în ultimul secol și în special în a doua parte a acestuia s-au scris și publicat o serie de studii și cărți, chiar monografii, dar nici pe departe nu epuizează vastitatea și bogăția fenomenului folcloric maramureșean.

Acompaniate de un complex de rituri,în rândul cărora cele de purificare,de inițiere, de propțiere ori de fertilitate joacă un rol major,trecerile acestea vizând schimbările care intervin în situația socială a individului se fac prin intermediul unor practici ceremoniale a căror finalitate rămâne identică cu sine indiferent de etapele între care se realizează schimbul. Scopul, același de fiecare dată, este „de a-l face pe individ să treacă de la o situație determinată la o altă situație și ea bine determinată. Fiind același scop, e necesar ca și mijloacele folosite pentru a-l obține să fie, dacă nu identice, măcar analoage.„Trecerile au, în afara scopului și mijloacelor asemănătoare și o esență comună, fapt care ar explica structurile comune ale ceremoniilor de la naștere, copilărie, pubertate,căsătorie. În toate cazurile acționează principii vitale similare. Ele vor imprima ceremonialurilor coordonate și dimensiuni asemăntoare. De la desprinderea de vechea stare și până la revenirea, cu statut schimbat în colectivitate, individul străbate o perioadă „marginală„.

El se află intr-o poziție periculoasă, precară, pe care un teritoriu al nimănui, devenind altfel vulnerabil în înfruntarea cu forțele malefice. Insul se găsește într-un fel de suspensie morală și socială; el nu mai aparține nici unui nucleu social, ci traversează un spațiu situat între două stări, una depășită, alta încă inaccesibilă. Tocmai aici se concentrează acțiunea riturilor. Ele sunt înfăptuite pentru a înlesni și grăbi trecerea și deci reintegrarea. Drumul către noua condiție este jalonat de numeroase avansări, unde își exercită influența riturile cu acțiune pozitivă și opriri cu rol protector.

Criza existențială apare și se consumă tocmai în acest spațiu afectiv, cuprins între cele două stări de stabilitate, de echilibru. Individul renunță, obligat de o mulțime de factori socio-culturali la o etapă în care se află în siguranță și optează pentru un statut nou. De aici criza, pe care însă riturile sunt chemate să o atenueze, făcând ca durata ei să fie cât mai scurtă și să devină suportabilă. Seria de rituri de fecunditate de la nuntă, precum și cele legate de sarcină și lehuzie își propun să influențeze în bine și mai apoi să facă posibilă intarea în colectivitate a noului născut, în „ciclul de generații al nașterii.

1.3 Omul și Devenirea în mediul tradițional

Viața umană în lume poate fi privită, analizată și descifrată drept o mișcare neîncetată și neîntreruptă a omului prin spațiul și timpul ei. Acest drum al omului prin viață, dar și al omenirii prin istorie, ne determină să sesizăm pe de o parte caracterul comunitar, temporal și spațial al ființei omenești, iar pe de altă parte și o manieră concretă de a percepe, a gândi și a explica lumea care îl înconjoară pe om. Un astfel de caracter comunitar care se reflectă în asumarea sensului metafizic al comuniunii și al trăirii laolaltă, se reflectă cel mai bine și cel mai clar în structura mediului rural sau altfel spus în organizarea satului înțeles ca grup restrâns și închegat de indivizi. Iar dacă ne raportăm cu precădere la satul românesc vom remarca dimensiunea etico-morală și antropologică a unității în sânul unei comunități pentru care unitatea este modul primordial de viață, întrucât individul marchează evoluția unei comunități și invers.

Omul străbate de la naștere până la neființă un intinerar exprimat în cicluri existențiale, parcurgând succesiv fazele copilăriei, adolescenței, căsătoriei, maturității, senectuții. Funcția primordială a acestor rituri care însoțesc și mijlocesc aceste treceri este tocmai aceea de a permite ca ieșirea din vechea etapă și intrarea în cea următoare să se facă normal, în limitele impuse de sistemul de reprezentări al colectivității respective.

Aceasta veghează cu strășnicie ca totul să se înfăptuiască în conformitate cu pattern-urile culturale de gândire și comportamentale stabilite de generațiile precedente și preluate de ea, fără abateri sau erori. Colectivitatea se simțea responsabilă de soarta fiecărui component al ei. Acțiunea acestora se putea repercuta favorabil sau dezastruos asupra întregului bloc comunitar, putea în cazuri aberante să pericliteze statutul colectivității.

Atunci când se urmărește evoluția realității insului-copil se poate constata (adoptând terminologia consacrată de studiile piagetiene) că realitatea apare numai atunci când dispare realismul (infantil) . Mai mult, realismul infantil ce precede perceperea ca atare a realității de către insul-copil cunoaște el însuși o serie de etape care se prelungesc până spre vârsta de 11-12 ani.

Astfel, dacă pentru primii ani de viață se poate recunoaște un tip de realism numit de Piaget nominal , către vârsta de 9-10 ani el este abandonat (cel puțin în forma sa inițială) fiind înlocuit cu o formă tranzitorie, numită de același autor „realism de formă logică” , formă ce va fi la rândul ei părăsită după vârsta de 12 ani. Ori, vârsta la care copilul, părăsind realismul, intră în realitate coincide cu momentul în care, în culturile tradiționale, se oficiază riturile de trecere (schimbarea statutului, a cetelor din care insul face parte, de exemplu – pentru cultura tradițională română – ieșirea din ceata copiilor și intrarea în cea a feciorilor, respectiv, cea a fetelor scoase la joc). Cunoașterea Ființei – făcută, după cum s-a văzut, posibilă de apariția sinelui și a conștiinței de sine – va presupune, din perspectiva subiectului cunoscător nu o asimilare și o includere a obiectului cunoscut, ci, dimpotrivă, o deschidere a sa către Ființă, până acolo încât subiectul însuși este inclus și asimilat de obiectul cunoașterii. Astfel, cele trei tipuri de cunoaștere pomenite mai sus (empiric-pozitivistă, magică și religioasă) vor fi însumate și, totodată, depășite în ceea ce Corneliu Mircea numește deschidere ontonomă a insului în fața Ființei, adică, în același timp, cunoaștere și ființare/ existență. Mircea Eliade merge chiar mai departe, avansând ideea conform căreia cunoașterea tradițională este realmente un „mod de a fi în lume” .

În concluzie, în ceea ce privește structurarea realității în conștiința insului, se poate afirma că descoperirea plenară a realității se produce – în cultura arhaică și în cea tradițională – atunci când respectivul este gata să primească/să săvârșească intrarea în ființă, fie în dimensiunea ei socială (ceata, obștea), fie în cea generalumană (familia) și, prin intermediul lor, în Ființa-expresie a rânduielii cosmice.

Devenirea întru umanitate a insului se suprapune, deci, peste procesul de conștientizare și de adecvare a sa întru Ființă. Tocmai acest proces asigură cadrul necesar conceperii și reprezentării „lumilor de dincolo”.În devenirea istorică, cultura tradițională s-a îndepărtat totuși de ceea ce va fi fost gândirea mitică. Cunoașterea țăranilor din veacul al XX-lea nu se mai situează în exclusivitate în orizontul mitic, ci devine – cum o demonstrează spusele lui Isac Stanemir din Drăgușul Făgărașului în 1929 – sensibilă la gândirea modernă și la mijloacele ei favorite – textele scrise: „Poporu’ nostru nu crede în carte lucru mare.

Tendința de a păstra tradiția se manifestă diferit, de la o categorie folclorică la alta, de la o zona folclorică la alta, de la o localitate la alta (exista categorii mai novatoare și mai putin novatoare, zone mai novatoare sau mai conservatoare, în interiorul unei zone există parți mai putin modernizate sau, invers, mai novatoare).

Inovațiile reflectă diferențieri atât în planul mentalității individuale, cât și în planul mentalității de grup. Într-un grup, atitudinea fata de tradiție și nou se diferențiază în raport cu variațiile de vârstă și gen. De exemplu: persoanele înaintate în varstă sunt mai legate de tradiție, în timp ce tinerii sunt mai receptivi la innoiri,  spre deosebire de bărbați, femeile sunt, de obicei, mai tradiționaliste. Diferențieri atitudinale față de tradiție și inovație se manifestă și pe planul unor colectivități mai largi: sunt sate și zone întregi în care tradiția este mai puternică, altele în care, dimpotrivă, procesele inovatoare se impun mai puternic. Datorită acestui fapt, în circuitul folcloric viu coexistă tipuri distincte de variante care aparțin unor zone diferite de circulație, relevand însa și structuri diacronice deosebite.

Atitudinea diferențiată față de tradiție se manifestă și la nivelul conștiinței individuale (de exemplu, tinerii sunt mai receptivi la nou până se căsătoresc).  În general, mutațiile funcționale conduc la schimbări de structură și, ca o consecință, la adoptarea unor noi forme de realizare.

Structura este în general mai stabilă, de multe ori formele vechi adaptându-se la conținutul nou. Uneori se întamplă ca formele de realizare să rămână relativ aceleași, schimbându-se numai funcția și mesajul pe care îl transmit.

Diferențierile de stabilitate se evidențiază în funcție de categorii. De exemplu: cântecul epic este mai stabil în ansamblu, basmul este mai stabil în schema, dar foarte variabil în realizarea concretă, descântecele au de obicei o mare fixitate, bocetele, prin excelență, au un caracter improvizator care face posibila adaptarea lor la situațiile concrete. Aceasta mobilitate este implicată și de schimbarea raportului dintre categorii în diverse etape ale dezvoltarii folclorice (unor anumite etape de dezvoltare social-culturală le corespund anumite categorii).

Creatorul popular, ca individ, aparține unei comunități folclorice, având mai multe roluri:

exponent;

cunoscător;

transmițător.

Unii dintre membrii gupului/comunității se mărginesc la rolul de simpli spectatori (purtători pasivi ai repertoriului folcloric), alții sunt purtători activi care memorează și reproduc, adesea cu intervenții personale, după talent și dispoziția improvizatorică.

La transmiterea unei creații populare vor contribui în timp diferite generații de creatori: produsele/bunurile folclorice, făra să fie creații colective simultane, sunt creații colective în timp.

De la desprinderea de vechea stare și până la revenirea, cu statut schimbat în colectivitate, individul străbate o perioadă „marginală„. El se află intr-o poziție periculoasă, precară, pe care un teritoriu al nimănui, devenind altfel vulnerabil în înfruntarea cu forțele malefice. Insul se găsește într-un fel de suspensie morală și socială; el nu mai aparține nici unui nucleu social, ci traversează un spațiu situat între două stări, una depășită, alta încă inaccesibilă. Tocmai aici se concentrează acțiunea riturilor. Ele sunt înfăptuite pentru a înlesni și grăbi trecerea și deci reintegrarea. Drumul către noua condiție este jalonat de numeroase avansări, unde își exercită influența riturile cu acțiune pozitivă și opriri cu rol protector.

Criza existențială apare și se consumă tocmai în acest spațiu afectiv, cuprins între cele două stări de stabilitate, de echilibru. Individul renunță, obligat de o mulțime de factori socio-culturali la o etapă în care se află în siguranță și optează pentru un statut nou. De aici criza, pe care însă riturile sunt chemate să o atenueze, făcând ca durata ei să fie cât mai scurtă și să devină suportabilă. Seria de rituri de fecunditate de la nuntă, precum și cele legate de sarcină și lehuzie își propun să influențeze în bine și mai apoi să facă posibilă intarea în colectivitate a noului născut, în „ciclul de generații al nașterii.

1.4. Trecere/inițiere/întemeiere – modalități de reprezentare în mediul tradițional

Momentele importante, hotărâtoare din viața omului, ca nașterea, căsătoria, moartea, au determinat apariția unor ceremonii și ritualuri de o mare frumusețe și originalitate. De-a lungul timpului, obiceiurile au pierdut tot mai mult caracterul lor magic cu implicații mitice și de ritual, au trecut în planul ceremonial, evoluând înspre cel artistic, spectacular, păstrând de cele mai multe ori structurile esențiuale.

În general, toate obiceiurile statornicite în viața de familie, dar și a comunităților sătești cele din ciclul vieții, sunt marcate și de componente sacrale, creștine, cu note proprii, care au contribuit la păstrarea și transmiterea lor peste timp.

În cadrul ciclului marii treceri se disting trei momente esențiale: nașterea cu ceremonialul botejunii, căsătoria cu ceremonialul nunții si moartea cu ceremonialul înmormântarii. Acestea sunt precedate si urmate de secvențe intermediare mai mult sau mai putin importante.

Omul străbate de la naștere până la neființă un intinerar exprimat în cicluri existențiale,parcurgând succesiv fazele copilăriei, adolescenței, căsătoriei, maturității, senectuții. Funcția primordială a acestor rituri care însoțesc și mijlocesc aceste treceri este tocmai aceea de a permite ca ieșirea din vechea etapă și intrarea în cea următoare să se facă normal, în limitele impuse de sistemul de reprezentări al colectivității respective. Aceasta veghează cu strășnicie ca totul să se înfăptuiască în conformitate cu pattern-urile culturale de gândire și comportamentale stabilite de generațiile precedente și preluate de ea, fără abateri sau erori. Colectivitatea se simțea responsabilă de soarta fiecărui component al ei. Acțiunea acestora se putea repercuta favorabil sau dezastruos asupra întregului bloc comunitar, putea în cazuri aberante să pericliteze statutul colectivității.

Acompaniate de un complex de rituri,în rândul cărora cele de purificare,de inițiere, de propțiere ori de fertilitate joacă un rol major,trecerile acestea vizând schimbările care intervin în situația socială a individului se fac prin intermediul unor practici ceremoniale a căror finalitate rămâne identică cu sine indiferent de etapele între care se realizează schimbul. Scopul, același de fiecare dată, este „de a-l face pe individ să treacă de la o situație determinată la o altă situație și ea bine determinată. Fiind același scop, e necesar ca și mijloacele folosite pentru a-l obține să fie, dacă nu identice, măcar analoage.„

Trecerile au, în afara scopului și mijloacelor asemănătoare și o esență comună, fapt care ar explica structurile comune ale ceremoniilor de la naștere, copilărie, pubertate,căsătorie. În toate cazurile acționează principii vitale similare.

Ele vor imprima ceremonialurilor coordonate și dimensiuni asemăntoare. Atunci când se urmărește evoluția realității insului-copil se poate constata (adoptând terminologia consacrată de studiile piagetiene) că realitatea apare numai atunci când dispare realismul (infantil) . Mai mult, realismul infantil ce precede perceperea ca atare a realității de către insul-copil cunoaște el însuși o serie de etape care se prelungesc până spre vârsta de 11-12 ani.

Nașterea reprezintă trecerea din lumea necunoscută în lumea albă, cunoscută. În această etapă este evidentă grija pentru integrarea perfectă în lume, în comunitate, obiceiurile de naștere fiind marcate de rituri și de ceremonialuri de integrare. Aceasta implică o serie de rituri, obiceiuri si ceremoniale pre si post natale, car sunt cunoscute ca ,, obiceiuri,,. Voi incepe prin a constata că în Giulești, ca de altfel în întreg Maramureșul, în mentalitatea tradițională si chiar actuală a sătenilor există credința că prin copii se continuă neamul. Sunt rare cazurile când în sat se afirmă de către perechi de tineri casătoriți că nu si-ar dori să aibă un copil.

Nașterea implică o serie de rituri, obiceiuri si ceremoniale pre si post natale, care in ultimă instanță sunt cunoscute in satul Giulești ca ,, obiceiuri,,. Voi incepe prin a constata că în Giulești, ca de altfel în întreg Maramureșul, în mentalitatea tradițională si chiar actuală a sătenilor există credința că prin copii se continuă neamul. Sunt rare cazurile când în sat se afirmă de către perechi de tineri casătoriți că nu si-ar dori să aibă un copil.

Din investigațiile facute am constat faptul că nu cu mult timp in urmă, în sat familiile aveau 6 si chiar 12 copii, astazi media este de 1-2 copii și foarte puține familii cu 3-4 copii sau 5 copii. Motivația generală pentru numărul mic de copii pe care-l au astazi este ,, pentru a le putea crea la fiecare o situație materială mai bună,,.

În trecut, în general familiile sărace, aveau mai mulți copii. Cei ,, gazde,, îi luau in derâdere, spunand ,,că nu au ce lucra, numa a face mai mulți coconi,,. In general numărul mare de copii, indiferent de starea socială, se explica prin credința puternică a sătenilor, întreruperea actului de creație sau avorturile fiind considerate păcate de moarte.

Dacă riturile premergătoare graviditătii sunt mai puține, cele din perioada graviditații se constituie intr-o mare înșiruire fiind cu preponderență înterdicții, astfel: femeile insărcinate nu aveau voie să se uite la oamenii morți sau la oameni pociți pentru a nu semăna cu aceștia copilul care urmează să se nască. Există interdicția de a nu purta floare la ureche și nici cheia la brâu, pentru ca pielea noului născut să fie curată, fără semne. Din același motiv, femeile gravide nu aveau voie sa ducă nimic in poală. Interdicțiile menționate mai sus, sunt pentru perioada primelor 6 luni, respectiv pană când copilul este format și incepe să se miște. Femeia gravidă in toată perioada putea sa mănânce ceea ce ii cădea bine.

În sat, în trecut, pentru femeile care întârziau să rămână insărcinate li se recomandau băile sărate( sau Ocna-Sugatag)

Moașa satului nu-si făcea prezența la gravidă până când acesteia îi incepeau durerile, moașa fiind chemată de familie. In general gravida era scutită de eforturi mari, dar lucra până la naștere. Frecvent s-au intâmplat cazuri cand femeile nășteau la munca câmpului sau în alte împrejurimi. Există credința că dacă gravida se mișcă mereu, deci muncește, nașterea va fi mai ușoară. In general viitoarea mamă pregătea cele necesare pentru noul născut(scutece din pânză de casă, din cămăși uzate, fașă din lâna impletită, perina din pene de găină).

În cadrul obiceiurilor de naștere un moment important este cel al botezului. Si Copiii de obicei erau botezați la trei săptămâni după naștere, iar mamele se duceau la molidvă la șase săptămâni dupa naștere.

Înainte de botez era obiceiul să se facă o rugăciune diminața in zori de catre 7 văduve, aceasta se numea ,,blagodorița,,. Numele copilului era dat de părinți acesta primind de obicei numele bunicului după tată , dacă era ,,fecior,,.Dacă copilul murea, următorul copil nu mai primea acel nume. Înainte de botez era obiceiul să se facă o rugăciune dimineața in zori de către șapte văduve, aceasta se numea,, blagodorița’’. Nou-născutul este dus de către moașă, iar in timp ce copilul era botezat mama acasă se roagă pentru viața acestuia.Adus acasă copilul este dat mamei sale.

Când copilul este singur în casă se lasă lânga el crucea și mătura pentru a-l apăra de spiritele rele(informație primită de la vaduva Rednic Maria 82 ani).Numele de botez se dă în general dupa numele părinților sau al bunicilor, nașilor sau al sfinților din ziua în care s-a născut copilul.

Botejunea este o sărbatoare de familie și de neam. Timp de 6 săptămâni copilul trebuie botezat. Când sosește nașa cu copilul aceasta i-l dă mamei zicând: ,,Mi-ai dat un păgan; Ți-am adus un creștin’’. Mama așeaza copilul în patuț sau în fruntea mesei pentru a fi mare în neam și destept, iar sub el aceasta va așeza o cruce și cărti. Invitații care participă la botez sunt părinții, nasii, rude sau prieteni și vecini. Barbații aduceau țuica, femeile aduceau hainuțe pentru copil. Iar astăzi în comparație cu vremurile acelea se mai dau și bani. Mai demult nu se făcea botejunea cu ceteră, oamenii horeau fară muzică făcand urări noului născut :,, să vă trăiască coconul, să crească mare, să va bucurați de el’’.

Prima urare însa o face nașa :,, Să fii sănatos, norocos, voios și frumos, bogat, om de treabă și întâi în sat’’. Când în odaia copilului intra cineva din sat este bine ca la plecarea acestuia din casa să-i dea copilului ,,țâța și somnul înapoi’’.Pentru aceasta ia o scamă și un fir de păr din cap care se pune la picioarele copilului zicând: ,,Na țâța și somnul’’.

Dacă copilul se îmbolanvește de mai multe ori sau 1-2 copii dintr-o familie este vandut pe fereastra unei vecine sau rude care are mulți copii sănatoși și îi schimbă numele de botez în numele de animal.

Mama stă în casă cu copilul în dreptul ferestrei al vecinei sau cumparatoarei de afară de langă geam copilul zicând:,, Eu iți vând pe Pătru(numele nou al copilului) și odata cu el tăte bolile tăte relele și necazurile lui. Tu sa imi dai înapoi pe Lupu(numele vechi) curat și luminat și de beteșuguri scăpat. Vecina sau cumpărătoarea ii dă copilul mamei tot pe fereastra zicând :,, Eu iți dau înapoi pe Lupu curat și luminat și de toate beteșugurile scapat ți-l dau sănatos,,. Prima scalda dupa ce copilul a fost vandut mama o aruncă într-o vale zicând :,, Așa cum cura apa curată la vale, asa să piară tăte bolile de pe pruncul meu și să rămână curat.

Obiceiuri legate de naștere

Femeile gravide nu aveau voie sǎ se uite la oamenii morți sau pociți;

Interdicția de a nu purta cheia la brȃu pentru ca pielea copilului să fie curatǎ;

În timpul sarcinii femeia este sub observația permanentă a mamei si a soțului;

Dacǎ gravidǎ muncește , nașterea va fi mai ușoara;

Copiii sunt botezați la 6 sǎptǎmȃni după naștere;

Copilul primea de obicei numele bunicului;

Prima baie se numea “ciupǎ” și i se puneau în apǎ flori și aghiazmǎ , sǎ fie frumos și pǎzit de rele;

Cȃnd în odaia copilului intrǎ cineva din sat , este bine ca la plecare sǎ-i dea copilului ,,țȃțǎ’’ și somnul inapoi.

Căsătoria reprezintă cel mai complet rit de trecere și de întemeiere din viața unui individ, rit care se desfășoară în întregime în lumea celor vii și care „celebrează ciclurile reproductive (biologice) și productive (sociale) ale ordinii culturale; ea reprezintă un eveniment social care reifică norme și valori sociale.” Fiind cel mai desăvârșit rit de trecere dintr-o etapă de viață în alta, căsătoria reprezintă de fapt un început de existență ca om integru, prin urmare, întemeierea unei așezări; astfel se repetă modelul exemplar, cel cosmic: nunta cosmică, unirea Cerului (simbolul masclin) cu Pământul (simbolul feminin). Prin urmare, cosmogonia servește drept model oricărui gest de creație, de a face (naștere, nuntă), iar etapele care intră în structura acestui rit stau sub semnul sacrului și al magiei.

Nunta era cea mai importantă ceremonie din ciclul vieții, în care rânduielile cultice erau încadrate de numeroase obiceiuri, supraviețuiri din rituri de trecere, în scenarii tot mai spectaculoase și mai bogate în creații folclorice. Prima zi se încheia în noaptea nunții, în a doua zi momentul principal era schimbarea portului și apariția nevestei noi în rândul femeilor măritate, iar în a treia zi avea loc calea primară și calea întoarsă, când tinerii căsătoriți însoțiți de nași și de nea-muri se duceau să se ospăteze cu cei rămași in casa celui plecat.

Nunta în Maramureș este un obicei de cea mai mare participare, implicând aproape toate creațiile folclorice specifice locului. Chiar dacă sărbatoarea nunții s-a schimbat, structura ceremonialului s-a pastrat aceeasi. Manifestarile nunta-casatorie în general le întalnim și în celelalte regiuni ale Transilvaniei, dar apar note particulare de la un sat la altul sau de la o epoca la alta.

Dacă părinții fetei nu sunt de acord cu măritatul acesteia sau cu feciorul care o pețea, invoca o mulțime de motive: ba e prea tanară, ba feciorul este mai bogat , și ca o glumă ,, fata noastă nu stie să facă de mâncare, nu stie face nici tocană, las-o să mai învețe,,. În sfârșit, dacă parinții s-au hotărât să-și mărite fata pețitorul sau feciorul sunt invitați de parinții miresei să vină cu parinții lui ,,pe văzute

A doua zi duminică-preotul le striga herdetișul care se face in trei duminici la rând. După ce fata a fost pețită și băiatul a primit cuvânt din partea ei, dar și din partea părinților, pețitorii încep să fie cinstiți și are loc schimbul de daruri: băiatul îi dă fetei câteva monede de argint, iar fata îi va da o năframă de mătase frumos cusută. Există de asemenea riscul ca darul să se refuze, gest ce atrage după sine ruperea relațiilor, deoarece după cum ne spune Arnold Van Gennep „refuzul de a accepta darul este un semn al neacceptării unirii propuse; iar în cazul logodnelor înainte de naștere sau la vârste mici, înapoierea darului semnifică ruperea înțelegerii.” Acest schimb de daruri reprezintă legătura dintre cei doi tineri.

Gătitul miresei are loc duminică dimineața la casa părintească a acestei; mireasa este așezată pe un scaun, iar nașa, în prezența druștelor și a mamei, începe să o gătească. „În acest context, devenit sacru prin încărcătura ce i se acordă, fiecare gest, cuvânt și obiect, dincolo de utilitatea lui cotidiană, capătă valoare simbolică.”

Gătitul miresei care apare în multe variante în spațiul românesc, începând cu îmbăiatul și continuând cu pieptănatul, împletitul părului, apoi cu îmbrăcatul veștimintelor și continuând cu preluarea acesteia de nași, vornici și nuntași aduc în discuție ceremonialul.

Cel care făcea parte din viața cotidiană se prezintă asemenea unui actor, deoarece oficianții ceremonialului interpretează niște roluri, cele ale pragurilor ontologice fundamentale. Este vorba în fapt de o detașare foarte pronunțată de cotidian și înscrierea într-un plan al fantasticului, simbolicului deoarece acesta transfigurează realitatea cu ajutorul mitului sau simbolului.

Urarea nelipsită de la nuntă, casă de piatră, nu are sensul propriu de locuință zidită din piatră pentru tinerii care se vor căsători, ci de întemeierea adăpostului locuit de suflet în preexistență, în perioada deschisă de actul nupțial și momentul nașterii. Și asta deoarece „în concepția celor vechi, orice adăpost, inclusiv casa copilului, este creat spiritual după un scenariu ritual din care nu lipsesc practicile magice de descoperire a locului favorabil întemeierii, de obicei vânătoarea rituală, întemeierea propriu-zisă prin actul nupțial al bătutului parului (stâlpului) și, în fine, însuflețirea adăpostului cu sufletul unei jertfe.” Crearea microcsomosului uman, adică întemeierea casei copilului este identică cu întemeierea marelui cosmos.

Obiceiuri legate de cǎsǎtorie

Pețitul;

Logodna;

Credința;

Herdetișul;

Cǎlǎreții;

Steagul:

Cusutul cununii;

Strigǎturile : la mire , la mireasǎ , la grȃu , la gǎinǎ;

Îmbǎlțuitul;

Invȃrtita de dimineațǎ.

Cu nunta se încheie cea de-a doua etapă din ciclul vieții, tinerețea, în care feciorii și fetele se alăturau părinților în activitățile productive, străduindu-se să se impună în cadrul colectivității sătești prin hărnicie, iscusință, modestie, cumințenie. Acestea constituiau criteriile principale prin care se definea frumusețea,în satul tradițional, numai pe al doilea plan se situau „ochii și sprâncenele, „gura dulce ca mierea„. De multe ori „ursitul„ ori „ursita„ o alegeau părinții, care urmăreau comportarea tineretului, atât în activitățile productive, cât și în viața socială.

Moartea este un ultim rit de trecere care marchează un moment de criză din viața unui individ, dar asigură totodată rămânerea lui în comunitate. Adică, gesturile și ritualurile care se desfășoară în acest moment în primul rând au rolul de a ajuta defunctul să treacă în lumea de dincolo și de a înlătura semnele morții care s-au „instalat” în familie și-n al doilea rând au rolul de a-l menține aproape de cei vii în calitate de stămoș și ocrotitor al familiei.

Continuitatea noastră ca neam și popor, precum și limba ce-o vorbim, este atestată documentar de cultul morților, document de necontestat al istoriei permanenței românești.

Fiind un popor care nu ne-am părăsit limba, obiceiurile și mormintele înaintașilor, suntem puternic legați de pământul pe care trăim. Între cei vii și cei plecați în ,,lumea fără dor”, există,, o punte de legătură permanentă, nevăzută, pe care cei de aici trec la cei de dincolo și cei de dincolo coboară la cei de aici, în ceremonialul cultului morților, la pomenirile pe care le fac cei vii pentru ei.” Această legătură cu străbunii noștri, s-a perpetuat în timp, de-a lungul întregii noastre istorii, mai ales prin viu grai, acea,,oglindă a sufletului unui popor”care este poezia populară.

Încă de la începuturi, pentru a-și putea explica mediul în care trăia, relația cu ceilalți membri ai colectivității, omul a avut nevoie de mijloace de comunicare pe care și le-a creat singur. Acestea, exercitându-și cele două funcții, de integrare și de interpretare, au reușit să populeze, atât spațiul cât și mintea omului arhaic, cu acele elemente care i-au asigurat perpetuarea (în mare măsură nealterată)în timp: simbolurile. Indiferent de apartenența sa la un anumit mediu sau timp istoric, simbolismul este comun tuturor oamenilor, fie că e vorba de simbolismul trupului său (antropocosmos), fie de simbolismul arhaic.

Făcând uz de aceste elemente, precum și de capacitatea creatoare, omul arhaic a reușit să-și elibereze spiritul construindu-și mituri în care intuiția Divinului și dorința de armonizare cu ritmurile Cosmosului, s-au manifestat în moduri variate, constituite mai apoi în rituri și obiceiuri, miturile se degradează, iar simbolurile se laicizează, dar ele nu dispar niciodată”. Reflectare a spiritualității unui popor, folclorul este depozitarul miturilor, riturilor și obiceiurilor acestuia.Constituit din totalitatea producțiilor artistice: literare, muzicale, plastice, coregrafice, mimice și dramatice, folclorul are un caracter oral, tradițional, colectiv(expresie artistică a unei conștiințe colective), anonim, sincretic prin înglobarea contribuției mai multor arte la realizarea unei opere.

Petrecania este un rit de trecere, un început al călătoriei mortului spre o lume necunoscută. Ajunși la groapă, preotul „peceluiește” groapa, sicriul este lăsat înăuntru, iar când groparii încep să arunce pământ întreaga asistență pe rând aruncă câte un pumn de pământ și chiar câte un ban spunând: “Să-i fie țărâna ușoară”. În groapă se aruncă și apa sfințită și lumânarea trupului. Cu acestea se încheie acest ritual.

Obiceiuri legate de moarte

Semne prevestitoare: căderea stelelor, căderea icoanelor de pe pereți,căderea unui dinte;

Omul nu este lăsat singur când trage la moarte;

Bărbații din familia mortului umblă cu capul descoperit și nebărbieriți;

Spălarea și pregătirea mortului pentru trecerea în noua stare;

Se iau oglinzile și podoabele de pe pereți;

Cântatul după mort este făcut de către femeile din casă;

Priveghiul;

Feștania ;

Petrecania;

Iertăciunile;

Verșul ;

Masa de pomană;

Pomenele;

Masa de a treia zi.

Caracteristica obiceiurilor vieții de familie o reprezintă succesiunea continuă de secvențe distincte, dar similare ca structură, organizate în baza anumitor principii. Principiul fundamental care stă la baza acestor obiceiuri este cel conform căruia individul, în momentele cruciale ale existenței sale, suportă o trecere de la o stare la alta, de la existența prezentă la una nouă; A.van Gennep le numește ,,rituri de trecere”. Acestea implică trei etape esențiale: despărțirea de vechea stare, starea propriu-zisă și reintegrarea în noua stare.

Ritul desemnează un comportament diferit de cel manifestat zilnic, cotidian, impus de un act, deoarece are loc întâlnirea cu mitul. În mentalitatea omului medieval, moartea era considerată groaznică și macabră, mai ales datorită înfățișării acesteia; în schimb pentru omul tradițional aceasta nu reprezintă decât o „executoare” a unor rânduieli care stau la baza cosmosului.

II. FORME DE ÎNVĂȚARE A APARTENENȚEI

2.1. Comunicarea ca formă de învățare. Forme de reprezentare. Funcții

Comunicarea reprezintă ansamblul proceselor prin care se efectuează schimburi de informații și de semnificații între persoane aflate într-o situație socială dată. Aceasta reprezintă un act social, deliberat sau involuntar, conștient sau nu, fiind unul din actele care stau la baza legăturii sociale. Fără indoială , comunicarea nu se bazează exclusiv pe exprimarea orală, ea fiind un sistem cu multiple canale. Gesturile, mimica, poziția corporală și chiar tăcerea sunt acte de comunicare .

Orice individ care comunică este direct implicat în situația de comunicare, angajandu-se în ea cu personalitatea sa și cu propriul sistem de nevoi care îi detrmină motivațiile. În sensul cel mai larg ,, mijloacele de comunicare ’’ includ tot felul de limbaje și alte sisteme simbolice ce pot fi folosite pentru a comunica. O condiție necesară pentru participarea la comunicarea socială, este posedarea anumitor priceperi sau mijloace, care, de obicei, au o anumită structură de alocare. Comunicarea implică schimbarea ea putând deopotrivă fi cauza sau efectul schimbărilor din structura socială.

Principalele elemente implicate în procesul comunicării sunt: un comunicator sau transmițător, un mesaj, un limbaj sau cod, un mijloc de transmitere, un receptor capabil să,, citească’’ sau să ,, decodifice’’ mesajul. Orice act de comunicare implică o succesine de evenimente , a cărei formă de bază cuprinde: decizia de a transmite o semnificație, formularea mesajului intenționat intr-un limbaj sau cod, actul de transmitere, receptarea. Acest proces de comunicare poate servi drept cadru pentru discutarea mai detailată a elementelor constitutive.

Comunicatorul nu e obligatoriu să fie un singur individ sau poate la fel de bine să fie un grup sau o entitate colectivă. Comunicatorii sunt de asemenea și receptori, deși în sistemele de comunicare organizate formal, rolurile de comunicator și receptor pot fi definite separat.

Conținutul mesajului este referința pe care o face la un obiect din ambientul transmițătorului și receptorului, obiect care e numit mesaj. Utlizarea termenului de mesaj în locul celui de informație lasă deoparte unele probleme care vor fi reluate ulterior . Conceptul de mesaj este ambiguu, pe de o parte datorită separării arbitrare a conținutului ca formă, pe de altă parte datorită posibilei discrepanțe dintre ceea ce intenționează să transmită comunicatorul și ceea ce percepe receptorul.

Un limbaj sau un cod înseamnă o pluralitate de semne care au o semnificație comună pentru un număr de interpreți și care pot fi produse de aceștia. Semnificația semnelor limbajului trebuie să rămână relativ constantă în diferite situații, iar semnele trebuie să se constituie într-un sistem în care să se interconecteze și să se poată combina în anumite moduri și nu în altele pentru a genera o varietate de procese- semn. Ca activitate codificarea variază inevitabilul , în funcție de măsura în care este deliberată și conștientă și constituie o etapă aparte în cadrul evenimentului sau procesului de comunicare. În vorbirea obișnuită transpunem gândurile în cuvinte fără prea multă atenție , dar atunci când urmărim un scop avem grijă să formulăm expresiile astfel încât să transmitem o anumită interpretare sau să obținem efectul dorit. Transmiterea se referă la orice formă posibilă de a câștiga atenția și a face mesajele disponibile altora, prin vorbire, scriere, utilizarea mijloacelor electronice , filme, sculptură, pictură. Toate acestea sunt mijloace de comunicare , mai precis mijloace de transmitere. Ele implică materiale fizicea căror accesibilitate e varialbilă.

Termenul de receptor are o conotație foarte limitată implicând un rol pasiv, definit mai ales în termenii reacției sau răspunsului. Pare de asemenea un rol definit în mare de așteptările comunicatorului și ca atare, lipsit de autonomie ca și cum nu ar exista în absența transmițătorului.

Receptorul este adesea și un inițiator, atât în sensul că generează el însuși mesaje de răspuns, cât și în acela că inițiază procese de interpretare cu un anumit grad de autonomie. Receptorul utilizează și acționează asupra informației de care dispune. Când receptăm mesaje deopotrivă, răspundem, acționăm asupra mediului, iar această mai mult sau mai puțin continuă explorare a lumii fizice și sociale e preponderentă ca activitate umană asupra generării de mesaje pentru alții.

Această descriere a elementelor constitutive ale unui act de comunicare nu epuizează semnificația completă a comunicării ca proces social. Există premise și consecințe ale comunicării care ar trebui menționate. Comunicarea a fost definită ca procesul care determină creșterea numărului de trăsături comune, a ceea ce împărtășesc participanții . Calitatea unui act de comunicare depinde în mare măsură de calitatea și pertineța codului utilizat care va fi cu atât mai eficient cu cât va fi mai adaptat la natura informației vehiculate, la finalitatea situației și la caracteristicile actorilor sociali.

Procesul de comunicare, indiferent de caliatatea participanților, nu poate exista fără un sistem de semnificare adiacent de altfel, este imposibil să se conceapă și o relație de semnificare care să nu fie motivată de intenția de comunicare. De cele mai multe ori, codurile nonverbale, în ipostaza de mesaje ,, analogice’’, redundate în raport cu mesajul verbal, gestionează relația și facilitează transferul eventualelor conținuturi informative.

Mișcările mimice ( mișcările mușchiulare, strâmbăturile, încrețiturile, ,,ridicările’’, ,,coborârile’’, etc) pot fi însă doar relativ transpuse în termeni lingvistici, de cele mai multe ori sau aproape în toate cazurile fiind înregistrate efectele, prin intermediul expresiilor metalingvistice intens conotate.

Așa se face că procesul de comunicare devinde un adevărat izvor de metamorfizare, o dată cu crearea produsului-text. Principalul mijloc al comunicării umane este limba vorbită atât în sensul priorității istorice cât și pentru că este formă de comunicare . Limbajul este un fapt universal al societății omenești și are esențial aceleași caracteristici în toate manifestările sale. Originile limbajului ne rămân obscure , el a existat înaintea oricărei încercări conștiente de a-l studia, iar dovezile evoluției sale sunt puține.

Exista șase funcții ale limbajului, în care sunt angajați factorii comunicării(elementele situatiei de comunicare). Funcțiile limbii corespund situării comunicării lingvistice în perspectiva unuia dintre factorii comunicării:

emitator – funcția emotivă

receptor – funcția conativă

mesaj – funcția poetică

cod – funcția metalingvistică

context (sau referent)– funcția referențială

canal de transmitere – funcția fatică

1. Functia corespunzătoare centrării mesajului pe emițător este funcția emotivă, care trădează starea afectivă, sentimentele, valorile morale, capacitățile cognitive și cultura emițătorului. Funcția emotivă a comunicării constă în evidențierea stării interne a emițătorului. Aceasta se referă, cum bine se știe, la capacitatea pe care o avem, ca emițători, să marcăm poziția noastră față de informația pe care o conține enunțul nostru.

2. Funcția orientată spre receptorul mesajului este cea conativă, ce servește la incitarea acestuia la acțiune/respectiv la încetarea acțiunii prin ordine, îndemnuri, rugăminți, interdicții, etc. Prin acesta functie se urmareste un anumit raspuns de la receptor.

3. Funcția aferentă mesajului este cea poetică, prin care  limbajul se  orientează spre sine, spre propria organizare. Limbajul poetic pune accentul pe modul cum se spune, cum se vorbește, spre deosebire de limbajul științific, care pune accentul pe ce se spune.

4. Funcția corespunzătoare codului este cea metalinvistică, ce are în vedere înțelegerea corectă și completă a mesajului. Ea presupune intervenții prin care se verifică folosirea și înțelegerea cuvintelor, a sensului lor, a implicațiilor colaterale ale semnelor din cod.

5. Funcția limbajului corespunzătoare contextului este cea referențială. Aceasta ilustrează modul de folosire a limbajului pentru a exprima o realitate, o interpretare personală, o imagine, o părere sau o idee, așa cum o percepe emițătorul.

6. Funcția limbajului corespunzătoare canalului este cea fatică, interacțională. Ea servește la stabilirea relației de comunicare și la cultivarea interesului pentru aceasta până la încheierea mesajului, prin verificarea funcționării optime a circuitului.

Activitatea cea mai importantă care contribuie la formarea deprinderilor de exprimare corectă sub toate punctele aspectele, la stimularea vorbirii coerente și expresive, în vederea integrării cu succes în activitatea școlară, este activitatea de dezvoltare a limbajului și comunicării orale, care, în programă are cea mai mare pondere. Ca atare, dezvoltarea vorbirii copiilor constituie o sarcină de bază a învățământului preșcolar știută fiind importanța pe care o are vorbirea la această vârstă pentru dezvoltarea intelectuală a copilului.

Cercetarea comunicării inclusiv cea a copilului, a debutat cu cea mai pregnantă dintre forme: limbajul. Faptul este, oarecum paradoxal față de drumul firesc al dezvoltării naturale a copilului caracterizat de precocitatea manifestării competențelor comunicative față de cele lingvistice. Înainte de a fi o ființă vorbitoare, copilul este o ființă comunicatoare.

Limbajul în perioada preșcolară, devine un instrument activ și deosebit de complex al relațiilor copilului cu cei din jurul său și în același timp, un instrument de organizare a activității psihice.

Copiii trebuie să dobândească încă de la vârsta preșcolară capacitatea de a comunica cu cei din jur, de a-și exprima în mod inteligibil impresiile, ideile, ceea ce va constitui o bază în activitatea școlară și apoi în viața socială de mai târziu. Însușindu-și limba, copilul dobândeste mijlocul prin care poate realiza comunicarea cu cei din jur în forme superioare, poate ajunge la cunoașterea tot mai deplină a realității obiective. Pe masură ce își însușește vorbirea, copilul poate fi educat mai ușor prin intermediul cuvântului ce contribuie la educrea lui intelectuala.

Dacă la începutul vietii sale, până la însușirea vorbirii copilul i-a contact cu mediul înconjurator mai ales prin acțiunea directă a mediului înconjurator exterior asupra organelor de simț, la vârsta preșcolară, când copilul începe să mânuiască limbajul, cunoașterea directă se realizează la un nivel mai înalt fiind însoțită de explicațiile, sublinierile și concluziile adultului. Prin cuvânt îl învățăm pe copil să se straduiască mintal, să găsească un răspuns la întrebarile adresate. În acest mod se contribuie la dezvoltarea concomitentă a gândirii și limbajului, la creșterea capacităților de cunoaștere, la lărgirea sferei de cunoaștere, la dezvoltarea vocabularului, la mărirea posibilităților de exprimare.

Limbajul se dezvoltă treptat, prezentând diferite particularități ce trebuie să constituie un ghid în dezvoltarea gândirii copiilor. Semnificativ este faptul că în procesul cunoașterii, limbajul devine pentru copil un instrument de comunicare și exprimare a impresiilor trăite, a gândurilor și emoțiilor, a dorințelor și intereselor, ca și un mijloc de dobândire a cunoștințelor.

La vârsta preșcolară limbajul capată noi valențe și îi promite copilului să realizeze relații cu adulții și cu ceilalți copii, să-și organizeze activitatea psihică, să-și exprime ideile și stările interioare dar și să înțeleagă și să acumulze informații. Prin intermediul limbajului copilul își dezvoltă propria experiență și mai cu seamă învață din experiența altora. Din punct de vedere psihologic, momentul important pentru dezvoltarea ulterioară a sistemului verbal îl constituie recunoașterea, întelegerea și pronunțarea primelor cuvinte de către copil.

Capacitatea de a utiliza simbolurile verbale constituie momentul crucial în dezvoltarea gândirii și psihicului în general. Cercetarea atentă și profundă a limbajului copilului prescolar este necesară și pentru înțelegerea modului cum se  organizează și se dezvoltă întreaga activitate psihică.

Comportamentul verbal implică întotdeauna conștiința al cărui control se desfasoară, dar la rândul sau, el exercită influența asupra conștiinței. Relația este specifică și dependentă de gradul de normalitate psihică și al limbajului, de vârstă. La copiii cu intelect normal se manifestă cu multa finețe, în timp ce la copiii cu intelect normal, dar cu tulburari de vorbire sunt deficitare nu numai modul de transmitere a ideilor, a gândurilor, dar și modalitatea de receptionare a ideilor altora, fapt ce se datoreaza tocmai handicapurilor de vorbire. Datorită acestui aspect adaptarea copilului cu tulburari de limbaj la condițiile comunicarii, recepționarii și fixării ideilor se face într-un mod deficitar.

Asupra copiilor cu intelect normal și asupra acelora cu intelect normal dar cu tulburari de limbaj pot fi exercitate influente instructiv-educative nelimitate. Influentele educative exercitate, trebuie să țină seama de plasticitatea intelectuala a copiilor de a diversifica și receptiona în mod personal. Gradul de dezvoltare intelectuala joacă un rol hotarator în definirea nivelului pe care îl atinge limbajul. Cu cât copilul dovedește o mai mare capacitate mentală, cu atât comportamentul verbal se caracterizează prin finețe, suplețe, complexitate și superioritate.

Imposibilitatea de a comunica cu cei din jur prin limbaj aduce la o stagnare în dezvoltrea personalității copilului, ar modifica relațiile lui cu oamenii , cu realitatea înconjuratoare, l-ar izola și daca ar fi lipsit de influenta instructiv-educativă specială, l-ar impiedica să se pregateasca pentru participarea la viața socială.

Folosind limba ca un mijloc puternic de educație intelectuala, morala și estetică, educataoarea realizează instruirea și educarea copiilor, le dezvoltă vorbirea necesară în procesul de comunicare, și de cunoastere a vieții înconjuratoare și în același timp le perfecționează exprimarea corectandu-le pronunția, le îmbogățește vocabularul și îi ajută să-și însușească în mod practic structura gramaticală a limbii.

Preșcolaritatea este perioada unei proeminente și intensive receptivități, mobilități și flexibilitati psihice, făcând posibilă dezvoltarea și perfecționarea limbajului ca o necesitate a pregătirii copilului pentru școala, pentru viață.

Orice comunicare se înscrie inttr-un context psihologic care rămâne întotdeauna unul social și ideologic. Rolul și ponderea care revin normelor sociale, reprezentărilor sociale și valorilor de referință sunt considerabile, o simplă analiză psihologică a comunicării fiind deci insuficientă. Comunicarea trebuie studiată și înțeleasă prin prisma interacțiunii a trei tipuri de factori: psihologici, cognitive și sociali.

2.2. Aforismul ca formă de comunicare a legilor nescrise

Din zestrea creației literare populare, la vârsta preșcolară sunt selectate proverbele și ghicitorile, zicătorile și creațiile copiilor, așa numitele poezii rimate, cântece-formulă ce îmbogățesc vocabularul preșcolarilor și dezvoltă gândirea și imaginația creatoare.

,, Proverbele sunt expresii impersonale și de mare vechime înzestrate cu autoritate și purtătoare de înțelepciune. Caracterul colectiv, oralitatea, anonimatul, raportul specific dintre tradiție și inovație, ca trăsături specifice ale faptelor de folclor, domină și limbajul proverbial.’’ Totodată acestea cultivă frumusețea morală prin transmiterea unor norme, reguli și valori morale. Prin ironii mascate, prin buna dispoziție pe care o răspândesc, acestea asigura un climat educativ adecvat, pozitiv, eficient. Sunt totodată puse în relație cu inteligenta, simulează însușirile, creează buna dispoziție –trăsături de personalitate.

Folosirea în joc a proverbelor, zicătorilor constituie mijloace de formare a unor trăsături morale pozitive, varietatea lor tematică pune copilul în contact cu medii sociale, relații sociale, obiceiuri, răspunde setei sale de cunoaștere. Încetul cu încetul, atitudinea personală va fi subordonată mai întâi cerințelor anumitor norme estetice, desprins din morala proverbelor, zicătorilor, strigătorilor.

După ascultarea unei povestiri cu conținut moral, concluzia exprimată prin proverbe sau zicători este cu ușurința reținută de copii. Astfel după audierea povestii „Ionică mincinosul” copii vor cunoaște proverbul „Minciuna are picioare scurte” sau după ascultarea poveștii „Povestea unui om leneș” ei vor putea înțelege mesajul povestirii prin proverb ca „Leneșul mai mult aleargă” sau „Lenea e cocoană mare, care cere de mâncare”, etc.

Perceperea conținutului unui proverb sau al unei zicători este strâns legată de dezvoltarea limbajului și gândirii copilului. Ascultarea acestora îi dezvoltă copilului capacitatea de verbalizare, îi îmbogățește vocabularul nu numai sub aspect cantitativ, dar acesta devine și mai expresiv, mai variat și mai bogat. Tot ce este hazliu îl atrage pe copil și va fi reținut cu mai multa ușurința. Așa că, alături de proverbe, vor fi gustate cu plăcere de către copii și ghicitorile.

În mediile populare întâlnim ghicitorile. Ele au rolul de a pune la încercare istețimea și abilitatea minții. Acestea reprezină o testare a iscusinței, și a cunoștințelor. Deși ca intenție directă sunt un joc pur, ghicitorile nu rămân străine de stările afective ale omului, de atitudinea lui față de viață, față de lume. Ele sunt folosite în cadrul activităților din grădiniță acestea dezvoltâdu-le astfel gândirea și imaginația preșcolarilor, având asfel un rol important în îmbogățirea și dezvoltarea limbajului acestora. Când li se prezintă ghicitoarea „Mergi cu ea, dar roate n-are, /Nu e tren, dar șine are. /Iarna bucurii aduce, /Sus o duci, și-n jos te duce/” copiii își vor pune mintea la contribuție , vor pune în practică informațiile acele dobândite în activitățile de cunoaștere a mediului înconjurător și vor fi cababili să dea răspunsul corect.

În folclorul copiilor vom descoperi acele cântece –formulă, creații populare, create de copii ce contribuie la dezvoltarea imaginației și gândirii preșcolarului. Copiii se bucură să asculte rimele și să creeze rime. În acest fel, copiii se familiarizază mai ușor cu limbajul, având astfel capacitatea de a-i stăpânii din ce în ce mai bine semnificațiile și ajung să se elibereze de constrângerile practicilor verbale și formale sunt și un exercițiu de memorie, de imaginație. Preșcolarilor le place cântecul melcului, „Melc, melc codobelc/ Scoate coarne bourești/ Și le du la Dunăre/ Și bea apă tulbure/ „ sau „Cântecul curcanului” ,  „Mai curcane/ N-ai mărgele/ Roșii ca ale mele” sau cântecul lunii „Lună, lună nouă/ taie pâinea în două/ Și ne dă și nouă/ Ție jumate/ Mie jumate/ Nouă sănătate.

Trebuie specificat faptul că în exercițiul de rimă, rima și imaginația trebuie îmbinate cu poezia din literature fiindcă copilului trebuie să i se ofere întotdeauna valori adevărate.

Primele idei referitoare la educatia prescolară apar la marii gânditori din Grecia Antică. Astfel, Platon preconizează educatia prescolara publică. Copiii de 3-6 ani trebuie educați în institutii publice de către femei special pregatite. El atribuie poveștilor, cântecelor și jocului un rol însemnat în educația copiilor.

El afirma, pe buna dreptate, că prima noastra datorie este să contribuim la formarea caracterului fiecarui copil ce ne-a fost încredintat. Fără însușirea treptată și permanentă a bunelor deprinderi de ordine, de muncă, de sinceritate, de politețe, eforturile pe care le depunem pentru instruirea lor vor fi nesatisfăcătoare.

Obiectivele educației pentru societate decurg chiar din scopul institutiei preșcolare: acela de a-i pregăti pe copii pentru instruirea în scoală și, implicit, pentru societate, pentru viață. Ele se realizează cu mare eficiență prin cantec, joc și povești.
Nu trebuie să uitam și nici să evităm proverbele și zicătorile populare românești.Acestea reprezintă un tezaur inestimabil de înțelepciune, ale cărui valori și sensuri nu se sting niciodată. Proverbele constituie nu numai norme de comportare, ci și modele de acțiune în cele mai variate împrejurari din viață, cu care omul s-a confruntat și se confrunta.

Proverbul reprezintă o categorie de cultură orală care a cunoscut de timpuriu înregistrarea scrisă și prin aceasta, interferențe masive cu expresii de tip similar aparținând stilului cărturăresc. Antichitatea este dominată nu numai de colecții de autor, elaborate firesc, nu cu intenții științifice, ci predominant funcționale pentru utilizare în structura discursului, în special de tip retoric, ca element de argumentare, pentru a fixa, transmite și impune sisteme de percepte morale, juridice sau religioase ci și bogată în scrieri de caracter divers, în specil filozofic, dar și de factură religioasă, didactică, etc., sau cu adresă practică, înțesate de exprimări aforistice sau sentențioase. Asimilările de fond tradițional oral la nivelul acestor elaborate cărturășești, confirmate prin conștiința asupra circulației și vechimii proverbelor ( sfaturi ale bătrânilor, care știau să dea ascultare odinioară zeilor), se manifestă încă în cele mai vechi atestări scrise.

Studiind proverbele, înțelegem mai bine universul vieții țărănești, a relațiilor dintre oameni, creatorul anonim dovedind astfel o capacitate aparte de a ierarhiza, filosofa și cumpăni. Ele au o mare forță de sugestie și de sinteză. Proverbele sunt expresia raporturilor omului din popor cu lumea în care trăiește, cu viața prudentă, fiind un reflex puternic al personalității omului, a aspirațiilor sale. Ele închid multă experiență de viață, o sumedenie de constatări acumulate în timp și condensate la maximum, ca urmare a experienței umane practice a obștilor sătești care le-au zămislit. Dăinuirea lor în vreme le-a fost asigurată și de plasticitatea lor, imprimată de formule poetice de mare expresivitate și bine cizelate printr-un lung drum al circulației pe care l-au parcurs.

Caracterul ,, literar’’ al proverbelor este pus în relație cu conținutul lor filozofic, fiind implicate și rezervate față de absolutrizarea valorii lor estetice. Pentru N. Iorga, ,, Proverbele sau zicalele apar ca rămășițe ale unei literaturi gnostice ferecate în versuri care sunt adesea de o mare frumusețe’’.

Folosirea proverbelor și zicătorilor în educația morală a preșcolarilor reprezintă un aspect al trecerii la o nouă calitate, superioară, în învățământul preșcolar.

Este recoamdat ca educatoarele să folosească în cadrul activităților pe care le desfățoară proverbe și zicători pentru că ele contribuie din la formarea personalitătii copilului, de la cea mai fragedă vârstă.

La copiii preșcolari se pot educa prin proverbe și zicători calități morale și patriotice ca: cinste, hărnicie, răbdare, dragoste de muncă, dragoste de oameni, dragoste de țară, bunătate, curaj, atitudine justă față de colegi, respectul față de cei mari, modestie.

Cercetarea proverbelor sub aspect lingvistic se întâlnește cu interpretarea lor ca forme de creație literară în abordările realizate din perspectiva poeticii. După I. Coteanu, ele contituie, în raport cu caracteristicile generale ale limbajului, un mijloc de poetizare, recunoscute ca bunuri lingvistice comune, ele circulă rapid datorită structurii lor ritmice, rimei, atunci când este cazul, structurii lor semantice, adesea simetrică, însușiri care le ajută să fie memorate cu ușurință.

Funcția educativă a proverbelor este realizată prin faptul că acestea spun în mod direct ce este bine și ce este rău în viață, în legătură cu activitatea omului, cu relațiile dintre el și colectivitatea în mijiocul căreia trăiește.

Comportamentele negative sunt semnalate de regulă mai pregnant decât cele pozitive, pentru că din rău omul învață mai mult decât din bine. Și proverbul zice “Până nu pățești nu te cumințesti”, “Capul face, capul trage” (se folosesc foarte des la copiii care sunt neastâmpărați, aleargă, cad și se lovesc etc.).

Proverbele care se înscriu în această regula morală reprezinta în esență o atitudine combativă față de aspectele negative ale vieții, față de ideea de rău.Aceasta atitudine este prezentă și în proverbul:” Leneul mai mult aleargă”. În cadrul activităților desfățurate cu copiii preșcolari se ivesc numeroase situații potrivite pentru a aplica în special proverbele.

Proverbul: “Graba strică treaba” se poate folosi la activitătile comune, atragându-le atenția copiilor că trebuie să se gândeasca înainte de a da un răspuns la întrebari; înainte de a realiza un desen, înainte de a modela obiectul cerut. Toate acestea au avut un efect educativ deosebit asupra copiilor, fapt constatat în comportarea lor ( nu-și mai strică constructiile, se ajuta reciproc, nu se cearta, nu se mai îmbrâncesc).

Când am prezentat povestea: “Cuvântul fermecat” am tras concluzia folosindu-mă de proverbul “Vorba dulce mult aduce” sau, la povestea “Ciripel cel lacom”, am aratat că lăcomia aduce întotdeauna necazuri și am folosit proverbele: “Unde mănâncă unul, pot manca și doi”, ,,Oaia când se îndepartează de turmă, o mănâncă lupii” .

Prin proverbul “Până nu bați la ușă nu îndrazni să intri în casă”, am format deprinderea de comportare civilizată de a bate la ușa când întră într-o locuință.
La povestea Scufița Rosie le-am spus: “Ascultă sfatul părintesc, că altfel e rău de tine”. Proverbul îl putem folosi și în povestea “Puiul!” de Brătescu-Voinești. La povestea Capra cu trei iezi am folosit proverbul “Cine sapă groapa altuia cade singur în ea “. Se pot da multe exemple și dacă le folosim ori de câte ori se ivește prilejul, sunt de o mare eficiență.

Zicătorile își au și ele rolul lor, contribuind la educatia morală a copiilor preșcolari. Astfel, în povestea “Capra cu trei iezi”, întalnim o serie de expresii. “Iedul cel mare și cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau” sau “căci iedul cel cuminte tacea molcom în horn, cum tace peștele în borș la foc”.

Aceste formulari succinte și plastice exprimă concentrat adevăruri cu valabilitate generala, îmbinând o largă și bogată experiența de viată, generalizată și aprofundată de fiecare generație.

Zicători ca: “Nu vorbi neîntrebat” sau “Nu te amesteca nepoftit în vorba altora” folosite la momentul potrivit, pot avea o influență pozitivă asupra copiilor apropiindu-i de noțiunile elementare de bunăvoință.

În activitatea desfășurata am folosit proverbele și zicătorile ca subiecte ale unor activități, ca material complementar la celelalte activități comune sau alese, pentru stimularea atenției copiilor, pentru concretizari, pentru concluzii, pentru formarea unor norme morale, pentru înfrumusețarea exprimarii. Țin să precizez că din însușirea valorii morale a proverbebor și zicătorilor, copiii au învățat să fie prieteni, să se ajute, să vorbeasca frumos, să fie cinstiți, să spună adevărul, să fie perseverenți în muncă.

Proverbele și zicătorile fac parte dintr-o grupă mai mare de producții populare pe care știința modernă a literaturii le denumește specii scurte, exprimând într-un mod concis experiența bogată, multiseculară a poporului. Proverbele sunt expresii literare care sub forma imaginii caută nu numai să constate o anumită împrejurare, să adâncească înțelesul ideii la care se referă , dar să aducă și o concluzie: ,, Bate fierul cât e cald’’, ,, Nu lăsa pe mâine ce poți face azi’’. Zicătorile le limitează doar să formuleze o simplă constatare: ,, A trage mâța de coadă’’, ,, A scoate castanele dn foc cu mâna altuia’’. Proverbele și zicătorile exprimă cât se poate de limpede concepția despre viață a poporului și au un conținut extrem de variat și de bogat, reflectând toate compartimentele vieții sociale și individuale.

Ghicitorile reprezintă o specie aflată în spațiul investigat astăzi în regres și care odinioară a circulat in variante de mare varietate, nelipsindu-i nici unele caracteristici zonale. Este o specie despre care specialiștii au afirmat că se întemeiază atât de funcția ei de cunoaștere, cât și pe efectul ei artistic. Inventarul de însușiri la care se referă ghicitoarea este bogat și exprimă proprietățile lucrurilor și ființelor în mod concret, nelipsind timbrul sonor, conținutul și efectil acestora. Universul ghicitorii este bogat și ne exprimă legătura omului din popor cu mediul domestic, cu natura înconjurătoare, cu cosmosul, etc. Multe ghicitori au ca obiect de ghicit ustensile casnice: sita, lampa, ceasul, zarul de la ușă.

Ghicitoarea este o creație inspirată din universul familiar al tăranului. Dificultățile în dezlegarea ghicitorilor rezidă în încifrările brodate în jurul noțiunii de ghicit. ,, Două late, lăturate\ Două-nguste-ncârligate’’ ( Foarfecele) . În cadrul repertoriului de ghicitori al zonei există o categorie care au îndeplinit o funcție ludică. Ghicitorile axate pe întrebări și răspunsuri, erau mult mai savurate în spatial zonei, ele, bazate pe dialog, reprezentau o formă antrenantă. Ele cuprind mai multe asociații vizând perfecțiunea unor operații sau lucruri. ,, Ce-i tri?\ La casa cu tri ferești bine i se șade’’. Ghicitorile reprezentau o formă bună de verficare a perspicacității și istețimii. Ca structură multe se evidențiază ca mici poeme în versuri. ,, Îi albastră la culoare\ Cap are, picioare n-are\ Și la tăt îi pă plăcere\ Și la mic și și la mare’’ ( Suta de lei) . Ghicitorile ca și basmele și poveștile sunt încadrate în formule inițiale, dar și finale, o trăsătura caracteristică ghicitoarei românești. Ghicitoarea era odinioară o specie mult performată, datorită valențelor sale poetice, suspansul pe care îl crea până la aflarea răspunsurilor. Prin dispariția șezătorii, ca ocazie propice performării acestei specii, ea a intrat în repertoriul pasiv, antrenând-o astfel pe drumul dispariției.

Ghicitorile și proverbele sunt instrumente prin care imaginația, fascinația și curiozitatea copiilor căpăta noi dimensiuni, având efecte benefice asupra comportamentului copilului, dar și asupra modului în care el se raportează la cei din jur.

Așadar, literatura cultă și folclorul copiilor are o contribuție de seamă în educația preșcolarului, familiarizându-l cu inteligența poporului român și astfel deteriminându-l să prețuiască aceste valori populare.

2.3. Povestitul ca formă de comunicare a apartenenței

Existența prozei orale populare este legată, la toate popoarele, de obiceiul de a povesti, obicei atestat din timpurile cele mai vechi. Documente istorice și de altă natură, confirmă universalitatea acestui obicei în timp și spațiu, cum se poate constata din bogatele date despre povestit provenite din antichitate . Povestitul a fost răspândit , deci, în toate timpurile și toate clasele sociale, în mediile populare, el a constituit una din dintre formele principale de distracție și manifestare spiritual în general, nu o distracție numai a copiilor , deși exsită obiceiul ca bunicii să povestească copiilor , ci mai ales a oamenilor maturi.

În folclorul nostru povestitul a fost, până de curând( și este și azi) un fenomen viu, deși nu mai are amploarea de altădată, iar în multe locuri începe să devină din ce în ce mai rar pentru că oamenii care aparțineau traditional mediilor folclorice trec treptat în alte sisteme de viață culturală, citesc literature, urmăresc prigrame radio-tv etc.

Tradițional povestitul se desfășura la sate și chiar la orașe pe scară largă și se împletea cu activitatea curentă a oamenilor, fiind un fenomen strâns legat de viața cotidiană. Ocaziile în care se povestea depindeau asedeori și de modul de trai al oamenilor din diferite regiuni. Se povestea în timpul anumitor munci și în clipe de răgaz, duminica, iarna la șezători, la clăci, pe uliță, pe toloacă, toamna la curățatul porumbului, iar în regiunile de munte, unde oamenii plecau la cosit, departe de sat, seara, după terminatul muncii sau în pauza de la amiază. Povesteau păzitorii vitelor când se întâlneau mai mulți la un loc și ciobanii la munte. Se povestea la moară, în cabanele lucrătorilor forestieri, la armată și în spital.

Ocaziile enumerate arată că povestitul avea o funcție importantă în viața colectivităților folclorice și explică, alături de alți factori bogatul și variatul repertoriu de povestiri al folclorului nostru. Spre deosebire de cântece și îndeosebi de cântecele lirice propriu-zise, care pot fi interpretate de oricine și se cântă adesea în grup, poveștile se spun numai de cître anumite personae, pentru că nu oricine știe să povestească. Ca modalitate de actualizare a unor valori folclorice, povestitul constă în retransmiterea unor mesaje constituite ca structură și cod , orientate însă, prin adaptare, prin exigențele și receptivitatea unui grup de ascultători.

În general colectivitățile tradiționale, în care legăturile dintre oameni erau mai strânse , dar și unele colectivități mai noi, cum sunt suburbiile orașelor își recunoașteau povestitorii și îi ascultau ori de câte ori se ivea prilejul. Dacă într-o comunitate folclorică numai anumiți indivizi erau recunoscuți drept povestitori, existau în schimb, mai mulți cunoscători ai basmelor. Ei formau de fapt, publicul cel mai fidel al ocaziilor de povestit, contribuind active la actualizarea discursului narativ, atât în sensul respectării tiparelor tradiționale, cât și în determinarea elementelor de inovație corespunzătoare gustului și receptivității lor. Prin puterea exemplului, povestirile au capacitatea de a influența în mod hotărâtor atitudinile oamenilor.

Astăzi povestitul are și rosturi mai practice, legate de caracterul ocaziilor în care se desfășoară, așa cum reiese din mărturiile povestitorilor și ale ascultătorilor.

Dintotdeauna, poveștile și legendele au fost metoda cea mai eficientă de a de a învăța valori, de a împărtăși lecții de viață și de a comunica informații. Ele sunt o invitație de a intra într-o lume a imaginației unde realul este suspendat, atenția este concentrată și cel mic poate simți emoțiile personajelor. În plus, poveștile întrunesc caracteristicile comunicării eficiente: sunt interactive, implică și hrănesc imaginația și creativitatea, învață prin atracția lor, trecând ușor peste rezistența copiilor de astăzi de a învăța ceva nou, dezvoltă capacitatea de a găsi soluții, creează noi posibilități în mintea ascultătorului și invită la luarea unor decizii de unul singur.

După Arnold van Gennep ipoteza primatului genetic al legendei față de celelalte categorii ale prozei orale a fost larg acceptată în literatura de specialitate. În culturile populare de specialitate, însă, legenda reprezintă o categorie principal diferită de legenda primitivă, deși nu se poate nega existența unor indicii comune . În folclorul românesc, ca și în cel al altor popoare europene, legenda desemnează un repertoriu de narațiuni orale cu funcție predominant cognitivă. În esență ea, ea explică un fapt real sau considerat a fi real, printr-un simbol narativ care include, de regulă, motive fabuloase și supranaturale. În acest sens s-a subliniat adeseori că, în contextul culturii orale, legendele alcătuiesc mai mult o știință decât o literatură, dar nu o știință bazată pe cunoașterea reală și raționament, ci o pseudo-știință fundamentată pe reprezentări imaginare.

Statutul estetic al legendei, ca specie folclorică, nu este mai puțin determinat decât al altor categorii de proză orală. Ea nu are structura monotipică și gradul înalt de stereotipieale basmului fantastic, dar este mai puternic formalizată față de basmul animalier sau snoavă, pentru că însăși funcția ei, în contextul culturii populare, este mai unitar definită. Sensul cognitiv al legendelor trebuie căutat nu atât în caracterul lor etiologic, cât în obervarea realistă a obiectelor și fenomenelor lumii înconjurătoare sau a comportamentului uman, consemnarea unor aspecte specifice , cărora li se specifică o anumită semnificație.

Tipologic, folcloriștii disting în cultura tradi țională românească, patru categorii de legende:

a. Legendele etiologice cuprind acele texte care se ocupă de crearea și organizarea lumii. În ansamblul lor, nu se dezvaluie numai originea a tot ce există pe pământ, ființe și lucruri, ci și cauzele inițiale ale particularităților organice ale acestora, ale trăsăturilor ce nu țin de structura lor și ale denumirii a tot ce există în lumea înconjuratoare.

b. Legendele mitologice cuprind aparițiile, existențele și lucrurile suparnaturale, înfațișând o lume de fantasme.

c. Legendele religioase înfațișează figurile biblice, sfinții și sărbătorirea lor, obiceiuri și sărbători legate de alte zile precise ca și sărbătorirea unora dintre zilele săptămânii.

d. Legendele istorice sunt  o oglindire a trecutului, uneori povestiri despre lucruri petrecute, așa cum au fost preluate de la înaintași, bazate pe amintiri sau pe închipuirea faptelor descrise. De cele mai multe ori aceste întamplari au și un nucleu veridic, deși nu se indentifică cu istoria. Vorbesc despre figurile istorice – în mica masură despre personaje istorice straine, despre figurile istorice naționale, haiduci și căpetenii de răscoale, domnitori, figuri feminine ce au rămas în istorie, personaje locale și diferite alte întâmplări care zugrăvesc trecutul.

În legendele populare românești ca și în alte spații culturale soarele și luna sunt simboluri frecvente, contextualizate, însă, în enunțuri narative diferențiate și fiind purtătoare de semnificații de asemenea diferențiate, chiar dacă numai prin nuanțe.

Literatura pentru copii este un gen care nu se adresează doar copiilor, ci și adolescenților. Începe cu literatura populară, cu basmul și cu poveștile – cele mai îndrăgite specii literare din literatura pentru copii – și continuă cu legenda, snoava, apoi cu creațiile lirice, populare și culte, cu povestiri și romane cu tematici dintre cele mai variate. Acest gen de literatură are o valoare etică, prezentând aspectele vieții în complexitatea ei, oferă modele de viață sau, dimpotrivă, exemple negative pe care micii cititori trebuie să le ocolească. Oricât de simple și ușoare ar părea aceste povești, ele nasc în copii, fără îndoială, dorința de a fi asemănători cu cei buni care ajung fericiți și în același timp se naște în sufletul lor teama de nenorocirile ce li s-ar putea întâmpla dacă i-ar urma pe cei răi.(Charles Perrault)

Cărțile de povești cu ilustrate au un rol important în educația și în activitățile de zi cu zi ale copiilor, ele ajutând copiii să-și dezvolte personalitatea, gândirea, atenția, imaginația, limbajul și să descopere lumea minunată a cărților. După o logică simplă, o planșă cu desene însoțită de text va ajuta copilul să facă o corelare între imagini și mesajul textului, să descopere relația dintre pagini, dintre personaje. Astfel, poate învăța și afla despre animale, plante, eroi de poveste, obiecte cu care în mod obișnuit nu intră în contact, peisaje și alte lucruri care îl ajută să cunoască și să facă mici corelații privind mersul lucrurilor în natură și în lumea înconjurătoare.

Literatura pentru copii are marele dar de a te face să te întorci (cu mintea doar, din păcate) în anii ce ți se par demult apuși, când ți se părea ceva absolut normal că personajele cărților vorbeau cu animalele și plantele, iar viața era împărțită între Bine și Rău, totul era alb sau negru. Copilăria noastră a fost presărată de basme și povești cu Feți Frumoși deștepți și atotputernici și Ilene Cosânzene ’’la soare te puteai uita, dar la ele , ba’’ sau la polul opus mame vitrege rele și fără inimă.

S-a constatat că un copil care are încă de mic o carte de povești în mână va fi curios să cunoască acea carte, să îi vadă imaginile, iar apoi, pe măsură ce crește, să citească poveștile și să evadeze în lumea lor. La vârsta preșcolară, efectele educative realizate prin creațiile literare se opresc mai mult la însușirea noțiunilor morale și sensibilizarea vieții afective a copilului. Tot legat de afectivitate s-a observat că succesul literaturii la preșcolari este asigurat prin puternica încărcătură afectivă a textului.

Lectura basmelor și poveștilor prezintă o deosebită importanță educativă și prin reliefarea calităților eroilor, care constituie pentru copii modele demne de urmat. Să vedem cum se aplică această idee celor două cărți despre care vorbeam mai sus.

Una din principalele învățături este tăria de caracter. Din punct de vedere moral, copilul apreciază cu mai multă ușurință și obiectivitate conduita altora decât propria lui comportare. Înțelege mai ușor ce este “bine” și ce este “rău” din comportarea altora decât din propriile sale fapte.

În acest sens, un rol însemnat îl au exemplele pozitive arătate copiilor la momentul oportun. Adresându-se emoției celor mici, creațiile literare le câștigă sufletul oferindu-le eroi cu fapte și calități morale deosebite cu care copilul se identifică de multe ori, luându-le ca model. Din cărțile cu basme si povești, copiii învață să fie curajoși și dârji, perseverenți și hotărâți, modești și harnici, cinstiți și drepți, învață să fie prieteni adevărați, iar morala din poveste contribuie la formarea normelor de conduită socială.

Făt Frumos, personajul principal al basmului lui Petre Ispirescu, apare aici ca un învingător de monștri. Deși are doar 15 ani, este foarte curajos, hotărât și plin de inițiativă. El își îngrijește singur calul, își asumă responsabilitatea pentru faptele sale și, mai ales, indiferent de obstacolele întâlnite pe drumul spre obținerea tinereții fără bătrânețe și vieții fără de moarte, nu renunță, nu se lasă bătut, ci înfruntă impedimentele plin de vitejie. Este cea mai bună lecție cu care se poate alege un copil aflat în perioada învățării, când creierul său absoarbe orice informație ca un burete: viața trebuie trăită așa cum este ea, trebuie să fii curajos, hotărât și să faci ceea ce îți place și îți dorești.

O altă lecție importantă este responsabilitatea față de animale. Fie că este vorba despre calul năzdrăvan (în Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte), fie că vorbim despre cațelușa pe care a îngrijit-o fata moșului din Fata moșului și fata babei de Ion Creangă sau de motanul din Motanul încălțat de Ch. Perrault, copiii învață că animalele nu sunt doar o simplă distracție. Necuvântătoarele cuvântă, își exprimă sentimentele și durerile și astfel îi fac pe copii să empatizeze cu ele. Tinerii cititori descoperă că animalele trebuie îngrijite (la început, calul este răpciugos și bubos și slab, dar îngrijit de Făt Frumos, se transformă, îi apar patru aripi. Animalele se dovedesc a fi extrem de recunoscătoare față de noii lor stăpâni, scăpându-i din primejdii și ascultându-le și respectându-le dorințele.

Când eram mici și ni se spuneau povești, era întotdeauna simplu să înțelegi lupta dintre Bine și Rău, dintre Lup și Scufiță, dintre Fata cea Bună a Moșului și cea Rea a Babei. Cea mai cunoscută clasificare a personajelor din basme și povești divizează personajele în pozitive sau negative. Se constată că nu există o categorie a personajelor intermediare, iar explicația rezidă în concepția populară conform căreia între bine și rău nu se află nimic. Așadar, victoria va fi întotdeauna de partea binelui, iar finalul fericit este obligatoriu în povești, altfel acestea și-ar pierde autenticitatea.

La vârsta copilăriei, poveștile și desenul sunt principalele mijloace de exprimare a vieții afective a copilului. În această etapă de vârstă se fixează principalele valori și modele de viață, iar copilul se identifică cu personajul care corespunde cu modelului educațional existent.Personajele din basme ne însoțesc în anii copilăriei și ne oferă modele pe care se le urmeze în viața adultă.

Poveștile joacă un rol foarte important din punct de vedere educativ. Prin intermediul poveștilor, copilul descoperă lumea și se poate plasa în situații de viață în afara contextului familial. Prin luptă dintre bine și rău și situațiile conflictuale întâlnite, copilul învață strategii de viață, descoperă consecințele unor fapte și atitudini și își însușește comportamente sociale pozitive.Fără a fi obligat să treacă printr-o experiență negativă, copilul poate învăța astfel să descopere lumea din jur, oamenii și modul în care aceștia acționează în diferite situații de viață. Multe dintre poveștile pentru copii semnalează la nivel metaforic lupta dintre bine și rău, identifică principalele tipologii comportamentale, precum și modul în care anumite situații concrete de viață își pot găsi rezolvarea.

Așadar, rolul literaturii pentru copii este de a educa, de a da o lecție de viață. Copiii trebuie să învețe din faptele și greșelile altora, vor avea toată viața de adult la dispoziție să învețe din propriile greșeli.

2.4. Jocul și jucăriile – – forme de descoperire și de învățare a devenirii și întemeierii

Jocurile copiilor se înscriu în ceea ce putem numi folclorul copiilor care este un produs special ce se manifestă în forme proprii. Jocuriile copiilor au fost în atenția cărturarilor români încă din secolul trecut și au continuat să exprime intersul cercetătorilor și pe parcursul secolului nostru.

Jocurile copiilor, multe dintre ele sunt expresia unor manifestări spontane de multe ori pornite dintr-un ,, inconștient’’ și poate că analizate din această persectivă pot duce la ipoteze surprinzătoare atunci când ne referim la ,, copilaria popoarelor’’. Mai aproape de noi și cu alte instrumente de investigare, mergând totuși pe tradiția transilvană, I. Mușlea va îndemna spre culegeri sistematice în domeniul jocurilor noastre copilărești’’. Acestea mențin trăsăturile jocului public, manifestare tradințională existent în toate culturile lumii, adaptându-i regulile și modul de desfășurare la particularitățile vârstei.

Printre însușirile jocului de copii, în afara caracterului syncretic, cercetătorii remarcă atașamentul la regulă din partea jucătorilor, respectful pentru canon, care nu exclud totuși o diversitate tipologică de la o etnie la alta sau în cadrul aceleași culture naționale. Dacă prin joc și cant copilul ia contact cu mediul înconjurător și cu zestrea spiritual a strămoșilor, atunci probabil că tocmai această atmosferă de o extremă arhaitate emanate de producțiile și manifestațiile sale ludice atinge straturile profunde ale sensibilității adulților. Gesturile, obiectele manipulate, ca și cuvintele din care erau compuse textile din jocurile de copii aveau cândva un character ințiatic,ele erau distanțate la maximum posibil de codurile comunicării obișnuite și făcând parte dintr-un limbaj cu valențe sacrale.

În cazul copiilor, jocul reprezintă o activitate fundamental. Nu trebuie, uitat, de asemenenea, că există o serie de activități mature de mare effort și complexitate, cum sunt îndeletnicirile artistice unde granițile dintre liberate și necessitate, utilitate și gratuitate sunt extreme de labile. Cum cea mai mare parte a jocurilor tradiționale aflate astăzi în repertoriul copiilor conțin reguli de o mare complexitate logică și operațională, care nu puteau fi inventate de o minte infantile, trebuie să admite, ipoteza elaborării lor de către o inteligență matură.

Jocul este un stadiu firesc și obligatoriu în dezvoltarea copilului, necesar exersării funcțiilor fizice și psihice. Cu toate acestea, în jocurile sale, copilul inventează foarte puțin. El urmează, de cele mai multe ori, niște modele rigide. Tinde să facă mereu ceea ce a mai făcut o data. Repertoriul folcloric al copiilor cuprinde, desigur, și unele producții infantile propriu-zise, jocuri și cântece inventate de copii pentru uzul copiilor.

Jocurile copiilor oferă argumente și mărturii incontestabile ce vin în sprijinul recunoașterii unității culturale de profunzime a omenirii și caracterului universal al categoriilor fundamentale care modelează gândirea și simțirea umană. Marele etnomuzicolog roman Constantin Brăiloiu descoperea în cântecele și formulele de joc ale copiilor un ritm infantile universal, apropiat de muzică însă fără să o implice prea mult. Desigur in afara unor jocuri răspândite pe toate continentele lumii există și forme ludice infantile cunoscute numai în anumite țări, regiuni sau chiar localități.

În primul volum din Istoria literaturii române, Emilia Comișel elaborează capitolul ,, Folclorul copiilor în care include și jocurile și jucăriile copiilor. Autoarea constată că: ,, Folclorul copiilor constituie un gen de sine stătător care însoțeșye pe copil în toate manifestările, dezvoltându-se de-a lungul secolelor în strânsă legătură cu jocurile lor și cu educația care o primeau în familie. Natura și funcția social-artistică a genului au necesitat o structură literar muzicală proprie, potrivit gradului de dezvoltare psihică a copilului’’.

Considerăm folclorul copiilor, respectiv jocurile de copii ca foarte vechi. Ele s-au transmis din generație în generație. Au fost supuse fenomenului mutațiilor de sens și de funcționalitate care au acționat în diferite momente ale epocilor istorice , atunci când s-au propus marile ,,rupturi’’. Producțiunile folclorice ale copiilor aduc în contemporaneitate relicte ale unei vieți culturale și spirituale străvechi , care s-au pierdut demult și nu se ai regăsesc în viața adulților, de aceea ele sunt foarte importante pentru studiul comunitățlor rurale din perspectivă etnologică. Unele jocuri de copii,, sunt ca cimiliturile,poezii enigmatice’’. Gheorghe Vrabie consideră că: Sensul lor ascuns nu e de domeniul metaforei ori a altor mijloace de exprimare artistică,ci al unor cuvinte cheie , ori versuri semnal care au rostul să declanșeze anumite mișcări; sunt jocuri de cubinte cu structură specială.

Că jocurile copiilor aduc în contemporaneitate relicte ale unei vieți spirituale demult dispărute o dovedesc și colindele copiilor pe care profesorul Mihai Pop le descrie ca: ,, scurte, vestesc sărbătoarea, urează belșug la nuci, viței, porci, etc și cer în versuri pline de haz darurile cuvenite: alune, mere, pere,colaci, etc, ba mai mult, atunci când colindă copiii în unele părți ale Olteniei și în Transilvania, atingeau cu bețe sau nuiele stâlpii porților, ușorii ușilor de la garduri și hambare , grinda casei și scormoneau în cărbuni pentru a aduce noroc și belșug. .

În Maramureș s-au ocupat special de culegerea jocurilor de copii învățătorul Vasile Anania și Lenghel Petre Izanul. Unul din cei doi harnici culegători de folclor din Maramureș, respectiv învățătorul Ananie încearcă o clasificare a jocurilor după locul de desfășurare a acestora în:

Jocuri simple care se desfășoară în casă, descriind 19 asemenea jocuri

Jocuri simple care se desfășoară afară : în curte, în grădină, la râu sau pe uliță

În continuare voi da câteva denumiri ale acestor jocuri . Astfel din categoria celor care se joacă în casă amintim: ,, De-a merge goga peperete’’, ,, De-a pițigaie, gaie’’, ,, De-a mâna moartă’’, ,, De-a face mămăligă la urs’’, ,,De-a mama și de-a tata’’.

Câteva jocuri care se întâmplă în afara casei , astfel: ,, De-a caii’’, ,, De-a trânta’’, ,, De-a hoțul’’, ,, De-a tupul’’, ,, De-a dracul’’, ,,De-a primarul’’, ,, Jocul cu pietricele’’, ,, De-a mingea’’, ,, De-a lupii și oile . În continuare voi enumera câteva din jucăriile tradiționale ale copiilor din Maramureș : măturile și scaunele din casă, mânuțele și piciorușele copiilor mici, roșteiele din fereastră, cozile de păpădii, mătase de porumb din care se fac mustăți, barbă, peruci, cununițe de flori, păpuși din cânepă, picioroange, tilincă, fluier din soc, mingea din par de vacă sau cal.

Putem vorbi despre următoarele categorii de jocuri:

jocuri ale fetițelor și jocuri ale băieților;

jocuri de imitație a unor vietăți, insect, animale;

jocuri care iau in derâdere defecte corporale, verbale, vestimantare;

jocuri sportive;

jocuri ce se pot constitui în rituri de inițiere ( ,,De-a femeia gravidă’’ , ,,De-a înțărcatul, alimentatul și adormitul copiilor’’, ,,De-a mama și tata’’,dar și inițiere în demnități- ,, De-a primarul’’, ,, De-a petreceania’’, ,, De-a nunta’’, ,, De-a împăratul’’, ,, De-a țara’’);

jocuri sportive și de îndemânare;

jocuri din viața domestică;

jocuri de iscusință și inteligență;

Și jucăriile sunt de o mare varietate și aproape în totalitatea lor sunt fie confecțtionate de către copii, fie preluând diferite obiecte de uz gospodăresc sunt transformate în jucării sau chiar luate din natură. Vasile Ananie când se referă la copii constată : ,,copiii încep să se joace încă din leagăn sau din trăsurică, singuri cu mânuțele și piciorușele proprii ca si pisicuțele cu lăbuțele și cu codițele lor, mai traziu când ajung mai mărișori se joacă cu mânuțele sau cu piciorușele frățiorilor sau surioarelor mai mici decât ei, legănându-le sau lovindu-le de-olaltă, zicând: ,,una mami, două tatii’’. După ce au învățat să umble se joacă cu tot ce văd în casă și pe afară: cu mătura, cu scaunele, cu farfuriile, cu ceștile, cu lingurile, cu roșteile de la ferestre, cu coceni de cucuruz, cu lemnele tăiate pentru foc, cu fructele, cu frunzele și cu florile’’.

O clasificare funcțională ar fi:

jucării care derivă din obiecte de uz casnic;

jucării provenite din diferite fructe și legume,flori de câmp;

păpuși confecționate ad-hoc( cocean de porumb, resturi de textile, etc.);

instrumente muzicale: cetera, doba, tilinca, fluierul;

jucării confecționate pentru sport: săniuța, picioroangele, patinele din lemn;

arme, jucării: arcuri cu săgeți,pușca de soc;

cărucioare miniaturale, etc.

Jocurile și jucăriile copiilor apar încă din faza când copiii se joacă cu propriile mânuțe și piciorușe și se continuă pe toată perioada copilăriei până în adoleșcență, când acestea capătă alte conotații și care în majoritatea lor implică inițierea. Jocurile copiilor au și caracter formativ, dar mai ales ele dezvoltă fantezia copiilor, pun în evidență inteligența și capacitatea creatoare. Un rol deosebit îl au în a stimula curajul, voința și încrederea în propriile forțe și calități.

Jucăriile sonore sau muzicale, de o extremă varietate în lumea ludicului infantil, sunt prelungiri sau relicte ale instrumentelor miraculoase, încărcate cu puteri magice, din basmele, legendele și ceremoniile tradiționale.

Un număr impresionant de rituri arhaice presupun în mod obligatoriu producerea unor sunete stridente sau un acompaniament muzical adecvat, având o funcție dublă: izgonirea duhurilor malefice și stimularea forțelor creatoare ale naturii. Strigătele, larma, bătăile de tobă sau toacă, pocniturile din bici, slobozirea focurilor de pușcă, tragerea clopotelor și o seamă de alte manifestări sonore care însoțesc alaiurile mascaților în sărbătorile de iarnă sau primăvară sunt destinate să instituie un adevărat ,, cordon de protecție’’ împotriva invaziei forțelor haosului.

Mingea a fost și a rămas una din cele mai răspândite jucării de pe glob, jocurile tradiționale cu mingea fac parte din patrimoniul cultural al popoarelor străvechi și noi, prezentând o mare varietate de forme naționale și zonale. Unele dintre el, în urma unor modificări succesive, au intrat în ludoteca jocurilor sportive internaționale. În Ardeal, mingea se mai numea și pilă, iar modul ei de confecționare, la sfârșitul secolului trecut, seamănă cu un adevărat ritual. ,, Pila’’ o făcea din păr de vacă ori de cal, pe care îl strangeau vara când năpârleau vitele.

În continuare voi descrie câteva din jocurile copiilor pe care le jucau în trecut și care se mai practrică și acuma.

De-a pițigaia, gaia

Explicația jocului: Prin acest joc pomenit și de Ion Creangă în ,, Amintirile’’ sale , ii prindea unul dintre copii, cu primele două degete, pielea de pe dosul palmei unui alt copil din casă, ca și când i-ai ciupi-o. Acesta-i prindea în același fel pielea de pe mâna celui care i-a prins-o pe a sa. Al treilea copil îi prindea pielea de deasupra palmei copilului al doilea, iar un al patrulea, dacă intra în joc i-o prindea pe a lui în același fel. Prinși cu mâinile astfel, unele de altele, le ridicau în sus și le coborau în jos toți, incet de mai multe ori strigând:

,, Pițigaie, gaie

Ce-ai pus în tigaie?

– Un picior de oaie

– Cine ți l-o dat?

– Popa din Bedeu

-M-am speriat rău.’’

De-a mâna moartă

Explicația joclui: Prin acest joc era păcălit cel mai micuț și mai naiv din casă astfel: îi spunea un frățior mai mare acestuia să-și lase mâna moartă, la dispoziția lui, fără să reacționeze cu ea nici intr-un fel. Acesta ii mișca mâna în sus și în jos, apoi de câteva ori și-l lovea pe urmă cu ea, pe neașteptate, peste frunte, spunându-i râzând că s-a lovit cu mâna proprie.

De-a mama și tata

Explicația jocului: Imitându-și părinții sau pe vecinii lor, fetițele se joacă ,, de-a mama’’ și numai cu păpușile pe care le îmbracă, le culcă și le leagănă ci și cu frățiorii și surorile mai mici, cu care procedează la fel. Ele se joacă însă cu frățiorii lor uneori și ,, de-a mama și tata’’. Frățiorul care acceptă rolul de tată, vorbește imediat mai gros, mai autoritar și începe apoi să se radă pe barbă cu un brici făcut dintr-un bețișor rupt pe jumătate, sau se apucă să taie lemne cu ferăstrăul închipuit și uneori frecând o bucată de lemn de alta.

De-a trânta

Numărul jucătorilor

Sexul: băieți

Vârsta: 6-12 ani

Locul: o pajiste în grădină

Anotimpul: primăvara, vara și toamna

Explicația joclui: Se agață doi băieți, unul de altul prinzâdu-se cu mâinile cruciș peste umărul și pe sub mâna celuilat, cu piepturile lipite și zvârcolindu-se la dreapta și la stânga, fără să-și pună unul altuia piedică cu picioarele ,, ca să fie luptă dreaptă de la Dumnezeu lasată’’ încearcă fiecare să să-l trântească pe celălalt jos. Cel trântit de trei ori, una după alta este socotit învins.

De asemenea, copii se mai jucau cu bețișoare, coarda, pietricele, iar pietricica cu care se jucau la șotron se numea „paia“, în timp ce un alt joc se numea „De-a Puia Gaia“, un fel de „hoții și vardiștii“ în varianta de la oraș.

Jocurile erau jucate și în funcție de perioada anului. Astfel, de Paște se juca „Azi se lasă sec“ (de Păresimi), miercurea de Paști de juca „câtu mâții“, iar joia de Paști se juca „tocoanele“. Copiii nu ratau nici un prilej de a se juca, astfel, ei aveau chiar și jocul „de-a priveghiul“.

În ziua de Florii, copiii își confecționau tilinci din coaja smicelor de salcie, corn sau bucium din coajă de salcie, vioară din coceni de porumb sau muzicuțe din foi de ceapă.

Joaca e o activitate firească pentru orice copil. Ea le oferă copiilor multe ocazii de a învăța și de a se dezvolta pe plan fizic, intelectual și social. Dacă am considera joaca munca unui copil, atunci jucăriile ar fi uneltele, iar o unealtă adecvată îl poate ajuta pe copil să-și îndeplinească bine munca.

Copilăria, cu jocurile sale, este cea mai frumoasă perioadă a vieții, iar amintirile din copilărie nu pot fi separate de jocurile la care participau copii din același sat sau cartier, în orașe.

Amintirile lui Creangă sunt considerate amintiri ale copilului universal, jocul fiind lumea pe care tovarășii de joacă o țes în jurul lor.

O hartă a copilăriei poate fi descrisă în funcție de jocuri. Acestea se regăsesc pe toate continentele și în toate timpurile. Dacă în trecut copiii se jucau cel mai adesea împreună, acum aceste jocuri de societate se restrâng și din ce în ce mai mult teren câștigă jocurile pe calculator, în lumea virtuală.

III. CONTEXTE ALE ÎNVĂȚĂRII ÎN MEDIUL TRADIȚIONAL

3.1.Sezatoarea

Șezătoarea constituie poate cea mai veche și continuă formă de manifestare culturală, intrată, prin tradiție, în viața satului românesc, fiind declarată în trecut obligatorie (șezătoarea literară), parte integrantă a instrucției în școlile de adulți. Prin intermediul lor se urmăreau mai multe obiective: ridicarea nivelului cultural al participantelor, realizarea unei activități practice de interes economic (împletit, tors, cusut etc.), întărirea spiritului de solidaritate necesar pregătirii atmosferei favorabile unirii țăranilor în cooperative economice și în tovărășii, organizarea plăcută a timpului liber etc.

Șezătorile aveau în programul lor și numeroase elemente distractive și moralizatoare, manifestări artistice organizate: grupuri vocale și recitări, teatru sătesc, hore, cântece la diferite instrumente etc. Întocmirea programului era o sarcină a cadrelor didactice, cărora li se recomanda să respecte cerințele principiului accesibilității: “bucățile care se dau sau care se citesc la șezători trebuie să fie mai întâi de toate pe înțelesul sătenilor”, al gradării: “cele dintâi șezători trebuie să cuprindă numai bucăți hazlii și plăcute și numai cu încetul să se amestece și câte ceva folositor și de interes” și al adaptării la necesitățile locale ale satului, la cerințele și preocupările țăranilor. Astfel că, datorită eforturilor depuse și bunei organizări, șezătorile au reușit să adune de la an la an un număr tot mai mare de participanți.

Organizarea sezătorii ținea seama de condițiile gospodăriei. Evident, pentru că ea se prelungea în noapte era bine ca în casa de sezătoare să nu trăiască bătrâni, bolnavi sau copii prea mici. Locuința trebuia să fie suficient de încăpătoare și plasată oportun față de vecini pentru ca petrecerea să nu deranjeze pe nimeni atunci când se prelungea după miezul noptii.

Un motiv de a deveni gazdă putea fi și grija pentru fiii sau fiicele necăsătorite care era preferabil să își petreacă serile acasă, sub supraveghere, astfel încât să nu poată păți nimic rău. „Se țineau sezători în casele unde erau fete și feciori pe care părinții preferau să-i țină lânga ei, cu vecinii și cei dragi, decât să-i lase să hoinărească prin sat.

La sezători participau fete de măritat, feciori de însurat, bărbați, neveste, bătrâni. Transferul de valori între generații are loc prin participarea unor oameni aflați pe paliere de vârstă diferite. Excluși sunt doar copiii și bătrânii pe care activitatea nocturnă i-ar deranja.

În sezătoare aveau loc activități productive legate în special de confecționarea îmbrăcămintei, prelucrarea lânii sau cânepii. În primul rând sezătoarea este pilej de comportare și de muncă în grup, de dovedire a priceperii și hărniciei fetelor.

Sezătoarea se organiza apoi pentru caracterul ei de petrecere, fiind prilej de întâlnire a fetelor cu feciorii.” Sezătoarea avea funcția de a oferi cadrul întâlnirii și comunicării între tinere cupluri care se simpatizau. pregătire a căsătoriei.

La jocurile sezătorii participă toți cei prezenți. Jocurile sunt animate de erotism constituindu-se în etape ale căutării și alcătuirii cuplurilor de feciori și fete. N.Bot descrie câteva jocuri ca: Fântirea, Maimuțele, Cotca, Matahuia, De-a Hotu și Pedepsitu, Stupul de Albine, Ascunderea Acului, Găina Beată, Puricele, Nunta, Capra, De-a Caii, Moara, etc.

Sezătorile sunt prilejuri de armonizare a relațiilor interpersonale prin muncă și joc. Animozitățile care ar putea evolua spre conflicte sunt estompate și resorbite prin jocuri de rol care declanșează râsul și buna dispoziție. Ironia, păcăleala, strigăturile sunt instrumente de convertire a tensiunilor interpersonale în fapte artistice.

Postul Crăciunului este așteptat de către feciorii și fetele din sat pentru frumusețea obiceiurilor de sărbatoare prilej de întîlnire a fetelor cu băietii. La șezători participă fete si femei mai tinere. Aici se lucrează: torc, rășchiază, croșeteaza, brodează cămăși, trag cânepa prin hrebdincă, urzesc, țes, fac țevi. O serie de practici magice se executau în șezători pentru a aduce feciorii doriți. Astfel, se puneau pietre în soba de jar, după ce erau fierbinți se scoteau afară și se urinau pe ele ca să le vină mai repede șezătorenii. De aici a rămas vorba și astazi, când un băiat se grabește să plece de acasă părinții ii spun:

,,Iară ți-o înfocat piatră de n-ai pristuială să stai acasă’’

Era obiceiul să se ia o sita, se așezau două fete în spatele celeilalte și rostogoleau sita de la una la alta printre picioare rostind:

,, Turduluc butuc,

Pe cine s-aduc?

Pă Ionu Ioanii Pacurarului’’

O altă practică interesantă este ca fetele să formeze un cerc, ținând fiecare în mână câte o mătrăgună spunând:

,,Mătrăgună, doamnă bună

Mărită-ne într-o lună.

De nu-n asta-n ceielaltă

Mărintă-ne dupăolaltă

Că dacă ni’ mărita

Te-om cinsti te-om lăuda’’

Tot la șezătoare, noaptea, cand era lună nouă, fetele ieșeau afară și se uitau cu ochii ațintiți la lună descântând:

,,Crai luna nouă

Cei tineri să mă iubească

Cei bătrani să mă cinstească’’

În șezătoare feciorii duceau uneori bautură, jucau cate o învartită pe acompaniament de fluier. Aici se învațau colinde și cântece. În șezători se întemeiau familii care de cele mai multe ori se familiarizau cu întemeierea unei familii.

Dacă feciorii și fetele învățau colindele in șezătoare, ,,coconii și cocoanele,, se adunau la locuința unuia dintre ei și aici sub supravegherea și îndrumarea părinților învătau colindele pentru sărbătoarea Crăciunului.

Șezătoarea se organiza la una sau mai multe case din sat, de obicei iarna. Se făcea pentru torsul lânii, a cânepii, dar și pentru cusut și brodat cămăși, croșetat etc. La șezătoare participă în general numai femei și mai ales fete, la care vin feciori, care prin glumele, veselia și jocurile lor fac ca timpul să pară că trece mai repede. De fapt șezătoarea continuă până la miezul nopții. Pe lângă jocuri, glume și cântece se discută și se comentează toate noutățile din sat.

Câteva jocuri specifice șezătorilor:

Fetele recurgeau la tot felul de metode pentru a-i aduce pe feciori la șezătoare. Ele strigau feciorii, torceau și strigau în același timp:

“Eu nu torc, îndrug

Pe feciori să-i aduc

Că de n-or zini

Boala cea rea i-a “stropși”

De n-or pleca, boala i-a călca!

Șoareci în cioareci!

Furnici în opinci.

Mintenaș să sii aici

Să n-aibă “apocluială

Până n-or zini în ia sară”.

Când veneau feciorii fetele legau ulița cu firele de fuior care s-au tras din caier și opreau feciorii – ca să vină la ele să nu meargă la altă șezătoare. Feciorii furau fusul fetelor pentru ca acestea să-i petreacă până în tindă, unde în schimbul fusului trebuia să obțină un sărut. Uneori feciorii le ungeau pe fete cu “șteregie” (funingine) când se întorceau din tindă (în tindă fiind hornul).Târziu, după miezul nopții șezătorile se încheiau, fetele mergând acasă, de cele mai multe ori conduse de feciorii cu care au legat simpatii și prietenii.

Șezătoarea nu este un obicei specific românilor; ea se întâlnește pretutindeni unde satul ca tip specific de viață socială, este înca viu.

Șezătorile reprezintă un mijloc complex de educație, acestea familiarizându-i pe copii cu elemente de folclor, contribuind astfel la dezvoltarea dragostei pentru tradițiile populare, le dezvoltă dragostea pentru frumos, pentru armonie, le cultivă rabdarea, stăpânirea de sine, spiritual de echipă. Datinile și obiceiurile populare ne reprezintă si constituie o adevarată,, valută’’ a țării noastre, apreciată în lume, fapt care determină dorința de a cunoaște frumusețea si naturalețea obiceiurilor, a folclorului autentic, a portului popular și a graiului local. De asemenea au rolul de cunoaștere de către copii a specificului zonei si a frumuseților din jur.

3.2. Claca

Ca forme de întrajutorare, de solidaritate între membrii comunității, pe lângă nunți, înmormântări, șezători, trebuie să amintim și clăcile. Acestea sunt legate de anumite munci care se desfășoară în diverse perioade ale anului: toamna ( desfăcatul porumbului, iarna adusul fânului, adusul lemnelor, iarna și primăvara căratul gunoiului. Cel în favoarea căruia se făcea claca, cel care ,,strânge’’ claca, are doar obligația de a asigura mâncarea, de a da o masă clăcașilor în ziua respectivă.

Se mai obișnuiește să se mai faca clacă la ogoratul cartofilor, porumbului, la secerat. Claca se mai organizează și pentru a răsplăti gazda care a acceptat în casa ei să se facă șezătoare, fetele torcand o cantitate de lană sau fuior de canepă . În astfel de situații atmosfera e mai sobră, făra feciori, ci doar cu glume între femeile care muncesc. Gazda nu are nici o obligație, dar din plăcerea sa, dacă este sănătoasă, face gogoși sau plăcinte și cu câte un pahar de horincă servește pe cele care o ajută.

Acestea sunt legate de anumite munci care se desfășoară în diverse perioade ale anului: toamna “desfăcatul” porumbului; iarna adusul fânului, adusul lemnelor; iarna și primăvara căratul gunoiului, vara la seceratul grâului, etc. Cel în favoarea căruia se făcea claca, cel care “strânge claca” are doar obligația de a asigura mâncarea, de a da o masă clăcașilor în ziua respectivă.

Rămânând în mediul rural, claca a căpătat sensul de muncă voluntară, care se face de obicei între vecini, spontan și gratuit, cu caracter de reciprocitate; se face în general pentru muncile câmpului, pentru construcții și între femei, pentru treburile gospodărești, terminându-se de obicei printr-o petrecere, cu băuturi și jocuri de societate.

..

Însă firele trebuiau țesute, veșmintele croite și cusute, spălate săptămânal și cârpite ș.a.m.d. De aceea, neputând face față tuturor cerințelor, femeile cereau ajutorul altor femei, care aveau mai puțini de îmbrăcat, sau fetelor vrednice, organizând clăci de tors. În unele sate, se împărțeau caierele femeilor și fetelor ca să le toarcă acasă, în altele se adunau la casa celei care punea la cale claca. În această situație, se torcea de zor, iar când terminau, se ospătau și dănțuiau, dacă nu erau oprite jocurile. De multe ori, clăcile erau totuna cu șezătorile, căci și colo și colo se muncea, se glumea, se dansa etc.

Iată cum descrie Ion Creangă, în ”Amintiri din copilărie”, atmosfera satului de altădată: ”Ș-apoi Humuleștii, și pe vremea aceea, nu erau numai așa, un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul și unul, cu flăcăi voinici și fete mândre, care știau a învârti hora, dar și suveica, de vuia satul de vatale în toate părțile; (…)

Claca de tors pare a fi fost, mai demult, un termen ultimativ, pentru încheierea primei faze din prelucrarea cânepii și în gospodăriile în care femeile nu puteau face față cerințelor în textile de bază, pentru confecționarea îmbrăcămintei. De aceea, obiceiul ne apare asemănător cu cel de la sfârșitul secerișului.” La Pria, județul Sălaj, fetele care torceau cânepa femeii în casa căreia se ținea șezătoarea sau claca îi făceau și ”o jirebdie împănată frumos, tătă cu ruji, în formele”.

La terminarea lucrului, ”gazda clăcii” avea datoria de a-i ”omeni” pe participanți. La clăci, fiecare se vroia fruntaș, căci leneșii erau întotdeauna luați în râs și, să pice de frumoși, nu aveau mari șanse de căsătorie, cel puțin în satul lor, unde erau cunoscuți.

Obiceiurile rituale legate de evenimentele importante din viața omului (naștere, botez, căsătorie, moarte) sau unele obiceiuri agrare, cunosc modificări în sensul simplificării lor, sau în unele cazuri chiar s-a renunțat la ele datorită dispariției din viața economică a satului a unor forme de muncă colectivă ca de exemplu ‘‘claca'' de tors cânepă.

3.3 Indice de informatori

IV. MODALITĂȚI DE REACTUALIZARE A FORMELOR TRADIȚIONALE DE ÎNVĂȚARE ÎN ȘCOALA DE AZI

4.1. Inițierea. Forme de reprezentare la nivelul mediilor tradiționale. Modalității de receptare a inițierii la nivelul vârstei preșcolare (aplicații pe basm, povești)

Autorul Vistian Goia specifică că valoarea formativă a basmelor constă în faptul că ele stimulează procesele cognitive și afective ale copiilor și ajută în mod deosebit la formarea trăsăturilor de voință și caracter. „Citind basme, copiii își formează reprezentări și noțiuni despre dreptate, cinste, curaj, vitejie, perseverență, hărnicie etc. Ei sunt captați de dinamica acțiunii, de perspectiva amplă pe care le-o deschide miraculosul din basm, fiind influențați de frumusețea morală a personajelor. Desfășurarea succesivă și trepidantă a peripețiilor le dezvoltă atenția și memoria, imaginația și spiritul de observație. De asemenea, ei își dau seama, treptat, de consecințele nefaste ale minciunii și lașității, prostiei și îngâmfării etc.” La această vârstă copiii au nevoie de exemple de personaje pozitive cu care să se identifice astfel încât să-și însușească trăsături pozitive de caracter. Uneori este bine să nu facem uz de evidențierea trăsăturilor unui personaj negativ decât prin raportare la personajele pozitive, pentru a reliefa mai mult aspectele pozitive care ne interesează să le transmitem.

Același autor menționează faptul că un copil care a citit o poveste este diferit după lecturare deoarece gândirea, simțirea sau voința lui sunt puțin modificate întrucât el trăiește inconștient emoțiile determinate de străduința unui erou de a izbândi. În plan imaginar, cititorul îl substituie pe erou participând afectiv la aventurile acestuia. „Identificându-se imaginar cu eroul, copilul îi adoptă țelurile, participă la lupta și acțiunea epică; trăiește, după împrejurări, când sentimentele de depresie, regret, revoltă sau suferință, în situațiile în care eroul este temporar înfrânt, când, la polul opus, sentimente de satisfacție, atunci când eroul triumfă. Predispoziții pentru trăiri de acest gen există, în stare latentă, în orice copil”. Citind, sau ascultând povești, granița dintre realitate și ficțiune poate să fie oarecum labilă, să interfereze în mintea copilului, de aceea cadrul didactic trebuie să fie atent și să intervină mai ales prin intermediul jocurilor. Basmul și poveștile în general îi sugerează cititorului o conduită morală exemplară, orientată evident spre fapte bune. Copiii se identifică adeseori cu eroul, trăind atât insuccesul cât și succesul acestuia. În activitățile de povestire, educatoarea trebuie să aibă capacitatea de a avea o tonalitate adecvată, un mod propriu de a expune povestea intrând în atmosfera creată și împărtășind cu copiii emoțiile și trăirile. Totodată educatoarea trebuie să aibă capacitatea de a aborda un anumit text în mod cât mai educativ, oferind de ce nu și alte perspective asupra modului de percepție al personajelor.

Capra cu trei iezi de Ion Creangă

Una dintre sursele de inspirație ale lui Ion Creangă este cu precădere satul tradițional românesc, în care sunt conturate anumite nelegiuri care în final sunt pedepsite. Așa și în această poveste este conturat personajul lupului, care e extrem de lacom și crud atunci când îi mănâncă cu viclenie pe iezișorii vulnerabili ai caprei plecată în căutarea mâncării. „Capra e o văduvă sărmană, având trăsături de caracter specifice femeii din popor: hărnicie, stăpânire de sine, dârzenie, sete de dreptate și iscusință. Răzbunarea ei elimină din societatea ființelor pașnice elementul negativ și dăunător, care tulbură bunul trai, viața și munca celor din jur”.

Mesajul poveștii este pe de-o parte despre neascultarea iezilor față de sfaturile mamei capre de a nu deschide străinilor, iar pe de altă parte e conturată viclenia lupului, dar și modalitatea extrem de dureroasă de a se răzbuna a caprei. În primă instanță avem cu toții tendința de a pune la zid faptele lupului, care este totuși un animal instinctual, condus de dorința de a mânca, însă putem oferi oare o altă perspectivă de analiză a poveștii? Putem să punctăm faptul că mama capră a fost oarecum iresponsabilă atunci când și-a lăsat puii singuri considerând că sunt suficienți de pregătiți de a-și purta singuri de grijă? Pe de altă parte în loc să se concentreze pe creșterea iedului mic rămas în viață, alege să se răzbune cu aceeași viclenie pe lup. Nu e oare și ea un animal instinctual? Oare în viața de zi cu zi cum sunt oamenii? Putem să spunem că există oameni pașnici care în anumite situații limită devin agresivi? Aceste sunt câteva perspective pe care le putem pune în vedere copiilor, evident utilizând un limbaj adecvat vârstei și puterii de înțelegere.

Fata babei și fata moșneagului- basm de Ion Creangă

„Fata bună, oropsită de mama vitregă, acesta este motivul pentru care a fost construită povestea, motiv întâlnit și în basmele populare. Povestea scoate în evidență antagonismul dintre oamenii buni, cinstiți și harnici, care-și îndeplinesc munca lor cu râvnă și cu voie bună, și cei clevetitori, răi la suflet și leneși, care disprețuiesc munca și o fac în silă”. Subiectul este realizat prin paralelism, cele două fete fiind prezentate prin antiteză se încearcă evidențierea ideii moralizatoare a textului pe care un copil de grădiniță o percepe ca atare după ce în prealabil educatoarea le-a povestit textul pe înțelesul lui.

Educatoarea le formează o conduită morală copiilor încă din perioada preșcolarității, de aceea poveștile și basmele sunt utilizate frecvent cu scopul de a le insufla copiilor mesaje moralizatoare, principii și de a le da exemple de personaje cu trăsături pozitive. În cazul acestui basm, fata moșneagului este mai tot timpul persecutată de mama vitregă și de fata acestuia, astfel că își va lua rămas bun de la tatăl său și va pleca în lume. Trecerea unor obstacole, ca probe inițiatice sunt de bun augur în devenirea fetei moșneagului. Aceste obstacole îi evidențiază și mai mult calitățile sale, iar la final va fi răsplătită pentru bunătatea ei de către Sfânta Duminică. La fel ca în alte basme sau povești, răul este parte integrantă întru devenirea personajului central. Deși fata babei pășește pe același drum ca sora vitregă, răutatea, invidia și lăcomia nu o ajută, ba mai mult ea este pedepsită pentru lăcomia ei. „Citind acest basm, elevii înțeleg că oamenii sunt răsplătiți după priceperea și dragostea cu care își îndeplinesc munca, după bunătatea, hărnicia și modestia fiecăruia și ajung să prețuiască munca, să aprecieze rezultatele ei și să urască lenea, lăcomia, viclenia, invidia și răutatea”.

Școala este și pentru copii o formă de inițiere spre viața de adult. Trecând de obstacole grele, aceștia își asumă propria devenire. Fiecare etapă din viața lor este un obstacol trecut, fie că vorbim de preșcolaritate, școală primară etc. sau examene, proiecte la care participă, toate contribuie la formarea personalității, la formarea caracterului copilului, care în calitatea lui de adult în viitor va reuși să fie o persoană responsabilă și integrată social.

Scufița Roșie- poveste de Frații Grimm

Povestea Scufița Roșie este extrem de atractivă pentru preșcolari, dar în același timp are și un mesaj moralizator, acela că ascultarea față de părinți este foarte importantă pentru a ne proteja de rău. Neascultarea Scufiței Roșii a pus-o pe aceasta în primejdie deoarece lupul iscusit mirosind naivitatea fetei, a profitat de ea și a urmărit-o până la casa bunicuței unde le-a mâncat pe amândouă. Trebuie să avem însă și de această dată o perspectivă puțin diferită în felul în care percepem lupul ca personaj negativ.

Am putea oare să-i oferim circumstanțe atenuante acestuia? Lupul nu poate fi privit ca un rău necesar pentru că în final Scufița Roșie ajunge să conștientizeze pericolul și consecințele neascultării? Grație iscusitului vânător, Scufița Roșie și bunicuța au fost salvate, dar despicarea burții lupului nu este și acesta un act de cruzime din partea vânătorului? Deși vânătorul este identificat ca personaj pozitiv, salvator al Scufiței și bunicuței. Putem așadar pe lângă mesajul moralizator, să le oferim copiilor, pe înțelesul lor și o altă perspectivă asupra personajelor.

Pentru a valorifica cât mai mult conținutul poveștii, educatoarea poate apela la un joc de rol sau o dramatizare prin intermediul căreia să fie evidențiate anumite trăsături de caracter atât al personajelor negative cât și pozitive. Trăind și acționând din perspectiva personajelor pe care le interpretează, copiii vor ajunge să le înțeleagă mult mai bine și în același timp să adopte comportamentul pozitiv respingând comportamentul negativ condamnabil.

4.2. Proverbul și ghicitoarea la vârsta preșcolară ca formă de învătare (aplicații pe un set de 15 proverbe și 10 ghicitori)

Proverbe și zicători:

1. „Cine se scoală de dimineață, departe ajunge- (proverb, pentru că, sintetizând o experiență de viață, îndeamnă la hărnicie, ca o modalitate de reușită în orice profesie) ”.

Copilului preșcolar trebuie să i se insufle de mic ideea conform căreia hărnicia aduce după sine și reușite în plan personal. Amânarea nu înseamnă progres tocmai de aceea se face analogia cu trezirea de dimineață care înseamnă hărnicie și responsabilitate.

2. „Omul nemulțumit fuge de bine și dă peste mărăcine”!

Educatoarea poate să-i explice copilului în măsura în care acesta poate înțelege, faptul că în momentul în care o persoană este tot timpul nemulțumită deși are parte de bine, de confort, dar vrea tot mai mult poate să ajungă în situația în care dă de rău ca rezultat al propriei nemulțumiri.

3. „Până n-ai văzut greul, nu cunoști binele”!

Omul are tendința de a nu aprecia binele, așadar având parte de experiențe neplăcute, va conștientiza și va aprecia mult mai mult binele pe care îl are. Greutatea și problemele cu care ne confruntăm de-a lungul timpului ne determină să observăm binele oricât de mic ar fi el.

4. „Minciuna nu te duce la bine”.

Copilul trebuie conștientizat de mic faptul că minciuna are întotdeauna consecințe negative, faptul că ascundem adevărul nu este un lucru benefic, ci dimpotrivă are consecințe mult mai grave pe măsură ce trece timpul. Preșcolarul trebuie să fie familiarizat cu trăsăturile pozitive de caracter, să aibă un comportament etic și să înțeleagă că oricât de greu e să spună adevărul când a greșit va fi totuși apreciat pentru sinceritate, iar dacă este pedepsit în vreun fel (în funcție de gravitatea faptei)va înțelege că ceea ce a făcut a fost nepotrivit și trebuie învățat să își asume consecințele.

5. „Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou”.

Un alt aspect asupra căruia trebuie să i se atragă atenția copilului este faptul că cine are tendința de a fura lucruri mărunte, în timp va ajunge să fure lucruri din ce în ce mai scumpe, iar acest lucru nu trebuie tolerat. Copilul trebuie să înțeleagă că nu are voie nici măcar să ia un obiect cât de mic de la cineva fără să îl roage în prealabil, ei trebuie să știe că nu-și pot însuși lucrurile care nu-i aparțin.

6. „Cine fuge după doi iepuri nu prinde nici unu”!

Educatoarea trebuie să le explice preșcolarilor faptul că cine încearcă să fugă în mai multe direcții, să facă două lucruri în același timp nu-i va ieși nimic bine, riscă să nu realizeze nimic din ce și-a propus.

7. „Capul plecat sabia nu-l taie”.

Prin acest proverb se înțelege că de cele mai multe ori e bine să fim mai cumpătați, smeriți, toleranți, umili pentru a nu atrage asupra noastă consecințe negative. Nu e bine să fim orgolioși și plini de noi înșine ci mai bine în cazul unui conflict să facem un pas în spate.

8. „Ce ție nu-ți place altuia nu-i face”!

Acest proverb are la bază ideea respectării semenilor noștri, în sensul în care trebuie să-i tratăm frumos, cu respect, să-i ajutăm dacă putem în vreun fel nu să-i tratăm cu dispreț sau cu răutate pentru că în caz contrat la rândul nostru și noi vom avea aceeași răsplată.

9. „Bine faci, bine găsești” .

Făcând bine, copiii vor învăța că vor fi răsplătiți tot cu binele, ajutând-i pe alții la nevoie și ei vor fi la rândul lor ajutați. Copilul trebuie să învețe ce înseamnă moralitatea și cum poate acționa în anumite situații din viață, oferindu-i-se exemple concrete.

10. „Rana făcută de un prieten nu se vindecă niciodată”.

Important e de reținut faptul că nu trebuie să ne dezamăgim prietenii cu atât mai mult cu cât ei au încredere deplină în noi. Dacă le înșelăm încrederea s-ar putea ca ei să nu mai aibă niciodată încredere în noi. Prietenii adevărați trebuie păstrați deoarece sunt ca niște frați pentru noi cu care împărtășim multe secrete și experiențe de-a lungul vieții.

11. „Prietenia este cel mai de preț lucru”.

Copiii vor înțelege faptul că prietenia este foarte importantă și valoroasă pentru fiecare dintre ei. Prietenii adevărați sunt alături de noi în toate momentele vieții, când ne e bine, dar și când ne aflăm în situații grele.

12. „Omul muncitor e ca pomul roditor”.

Preșcolarilor trebuie să li se explice că ei trebuie să iubească munca, să fie harnici, să-și ajute familia pentru că astfel vor avea parte și de beneficii. Omul muncitor se va bucura de avantajele de a fi disciplinat și responsabil pentru tot ceea ce face.

13. „Nu lasa pe mâine ce poți face azi”!

Prin acest proverb se transmite ideea conform căreia omul trebuie să fie consecvent în ceea ce face, toate lucrurile trebuie făcute la timpul lor fără să le amânăm. Dacă amânăm lucrurile nefăcute, la un moment dat se adună atât de multe încât nu mai reușim să le facem, ba mai mult acest lucru poate avea consecințe negative.

14. „Lenea e cucoana mare” .

Copii trebuie să înțeleagă faptul că lenea nu e benefică pentru nimeni, iar dacă nu muncim ci așteptăm tot timpul ajutor de la alții nu putem evolua și nici nu vom avea o viață echilibrată. Preșcolarii trebuie să înțeleagă că doar hărnicia ne poate duce la progres atât material cât și spiritual.

15. „A nimerit-o ca nuca-n perete – (zicătoare pentru că este o caracterizare succintă și plastică a unei situații): a nimerit-o prost, a nimerit-o rău”.

Ghicitori:

1. „Aleargă de nu se poate,

Dar are picioare scurte,

Într-o zi e-n șapte sate,

Parc-ar fi pe unde scurte.

Dar tot timpul rău- o paște

Nu-i dă nimenea arvună;

Moartă-i chiar de când se naște

Asta-i viața de …! ” (minciună)

2.„Se prelinge-ncet din ochi

La dureri, la supărare,

Limpede și cristalină.

Știți cum se numește oare? ” (lacrima)

3.„Într-o râmătură de oaie

Am găsit un corn de porc.

Orbul a văzut,

Ciungul l-a luat;

Cel cu pielea goala

În râu l-a bagat”. (Minciuna)

4.„Sunt pe lume fără ființă

A unor oameni singură știință

Cine mă are n-a câștigat nimic

Căci cu mine ajunge la cerșit,

Orbul mă vede, prostul mă crede

Pe gratis oricând mă obții,

Și mulți cu mine încearcă a te orbi”. (Prostia)

5. „N-are chip și nici făptură,
Unde-i ea nu este ură;
E scumpă și-atât de dragă
C-o iubește lumea-ntreagă”. (pacea)

6. „Sentimentul cel mai sfânt
Din cer și de pe pământ”. (iubirea)

7. „La stat
Nu-i înalt,
Dar la nas
N-o să-i ajungi
Nici cu scări din cele lungi”. (îngâmfatul)

8.„N-are chip și nici făptură,
Unde-i ea nu este ură;
E scumpă și-atât de dragă
C-o iubește lumea-ntreagă”. (pacea)

9.„Ce e mai amar și mai amar? ” (necazul)

10. „Astă-vară la Crăciun,
Mâncam mere dintr-un prun
Și cireșe din alun”. (minciuna)

Ghicitorile pot fi folosite și ca o formă de educare din punct de vedere etic și estetic. Copiii vor ghici și înțelege într-un mod distractiv ceea ce încearcă educatoarea să le transmită, explicându-li-se care sunt valorile umane care trebuie respectate, ceea ce e moral și ce nu au voie să facă sau este condamnabil de societate. Ghicitorile sunt atât de amuzante, distractive, încât preșcolarul nu le va percepe ca o activitate plictisitoare ci dimpotrivă vor fi receptivi și vor fi stimulați din punct de vedere intelectual, le va fi stimulată capacitatea de înțelegere și își vor îmbogăți și vocabularul.

Ghicitorile alese mai sus evidențiază anumite stări, sentimente, comportamente, valori sau nonvalori pe care copilul trebuie să le cunoască și ca atare să le adopte sau să le respingă după caz. Dacă proverbele poate sunt mai sugestive pentru a transmite un mesaj, ghicitorile îndeplinesc și ele același rol din punct de vedere etic. Copiii își vor însuși astfel mult mai repede anumite trăsături de caracter din punct de vedere moral adoptând un comportament adecvat.

După fiecare ghicitoare spusă, educatoarea trebuie să insiste asupra cuvântului ghicit, implicit al mesajului transmis, astfel încât copilul să înțeleagă cât mai bine ce înseamnă minciuna, ce presupune adevărul, ce înseamnă necazul, ce este pacea și cum ajungem în această stare, ce este iubirea, dar și prostia, dacă e bine sau nu să fim îngâmfați și care pot fi consecințele.Evident că ghicitorile pot fi cât mai variate și pot fi alese în funcție de contextul în care acestea sunt utilizate pentru a transmite anumite mesaje.

Din punct de vedere educativ, ghicitorile au o importanță majoră pe lângă alte forme sau mijloace de educare din punct de vedere etic. Preșcolarul trebuie să învețe de mic și contextualizat acest lucru, să aprecieze frumosul, binele, adevărul, respectul și alte valori umane la fel de importante. Pe de altă parte el trebuie să se ferească de minciună, de egoism și de alte aspecte negative care îi pot contura caracterul.

4.3. Jocurile tradiționale ca formă de învățare la vârsta preșcolară

1. „De-a v-ați ascunselea este un joc din copilărie, în care mai mulți copii se ascund în mediul înconjurător, în afară de unul, care trebuie să-i găsească pe ceilalți. Înainte de a porni în căutarea lor, cel desemnat trebuie să numere până la un număr prestabilit, după care spune „Cine nu e gata, îl iau cu lopata.” Primul găsit este cel care va căuta în următoarea rundă”.

Acest joc tradițional și distractiv pe lângă faptul că îndeplinește nevoia copilului de joc contribuie și la formarea caracterului său. Copilul care numără și pornește în căutarea celorlați învață ce este răbdarea și perseverența. Ceilalți participanți la joc învață să fie disciplinați, făcând liniște, pentru că în caz contrar ar fi descoperiți mult mai devreme. Pe de altă parte le este stimulată gândirea logică și intuiția. Aceste forme de jocuri tradiționale și-au păstrat farmecul de-a lungul timpului având atât un rol educativ cât și distractiv.

2. „Este delimitat un spațiu de joc din care copiii nu au voie să iasă. Cine iese afară din acest spațiu devine automat Baba oarba. Copiii se așeaza în cerc. Un copil este ales pentru a fi Baba oarba. Baba oarba se poziționeaza în centrul cercului format de restul copiilor și este legat la ochi. Restul copiilor se răspândesc în spațiul de joc, făcând puțin zgomot. Baba poate striga: „Unde ești Chiriță?” iar copiii pot să răspundă: „În oala cu jântiță”…Dacă reușește să atingă pe cineva și să spună numele celui atins, acel copil devine Baba oarba și jocul se reia” .

Baba oarba este un joc care și-a păstrat autenticitatea de-a lungul timpului fiind foarte îndrăgit de copii. Acest joc presupune respectarea unor reguli pe lângă faptul că este distractiv. Copilul legat la ochi se ghidează după alte simțuri decât văzul. Acesta trebuie să aibă perspicacitatea de a intui locurile în care se află ceilalți copii pentru a-l putea atinge pe unul dintre ei. Ambiția acestuia de a atinge pe cineva îl determină să fie perseverent și să nu renunțe ușor. Și acest joc îndeamnă la disciplină deoarece copiii trebuie să-și respecte poziția pe care o au în joc.

3. „Țară, țară, vrem ostaș! = joc pentru copii, in care cele doua echipe fac cate un rand față în față, format din jucătorii care se tin de mâini. Prima echipa strigă: Țară, țară, vrem ostaș! Cealaltă echipă răspunde: Pe cine ? Se răspunde „Pe … și aleg un jucător din echipa a doua.

Jucătorul ales trebuie să alerge și să încerce să spargă lanțul de mâini format de prima echipă. Unii jucători când aleargă împreunează mâinele în față și lovesc cu ele cu toată forța, mâinele jucătorilor echipei adverse pentru a le desprinde. Dacă reușește să rupă lanțul înseamnă că s-a salvat și revine la echipa lui, eventual dupa regulile stabilte poate alege un jucător drept pedeapsă. Dacă nu reușește să spargă lanțul va trece în echipa care l-a chemat. Echipa care rămâne numai cu un jucător pierde jocul”.

Acest joc este atât de utilizat încă de educatoare în activitățile recreative cu copiii încât pare încă foarte agreat de toată lumea. Copiii se distrează de minune jucând acest joc în aer liber, însă din punct de vedere educativ, acest joc îndeamnă la solidaritate între membri fiecărei echipe, competitivitate între echipe, unitate, perseverență, echilibru. Copiii învață să nu se dea bătuți, ci dimpotrivă, să-și forțeze limitele pentru a reuși.

Jocurile de mișcare ajută la dezvoltarea fizică, intelectuală, morală și estetică a preșcolarilor. Jocul este un mijloc de cunoaștere și autocunoaștere, un mijloc de exteriorizare a emoțiilor și a sentimentelor, e un mijloc de socializare, de antrenare a tuturor capacităților cognitive și nu în ultimul rând, exersarea acestora. Jocul are importante funcții instructiv-educative, contribuind la dezvoltarea intelectului, chiar dacă la prima vedere s-ar crede că e doar un mijloc de relaxare și de distracție.

Jocurile contribuie în mod considerabil la formarea unor trăsături de caracter, prin formarea unei discipline, dar cu precădere prin faptul că aceștia trebuie să respecte anumite reguli prestabilite. Pe de altă parte preșcolarii învață să își inhibe sau să își înfrâneze anumite porniri instinctuale negative.

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 28 BAIA MARE

Proiect didactic

Cântec, joc și voie bună

Prof. înv. preșcolar  : Câmpian Ileana

GRĂDINIȚA : cu Program Prelungit nr.28 Baia Mare

NIVELUL: II

GRUPA : mare ,, Istețeii”

TEMA: Șezătoare în Maramureș,

Suită de dansuri populare din Maramureș

TIPUL DE ACTIVITATE: consolidare;

SCOPUL ACTIVITĂȚII:

Consolidarea pașilor de dans popular învățați

Cunoașterea și respectarea tradițiilor și obiceiurilor populare specifice zonei Maramureșului

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

să prezinte în mod expresiv glume, proverbe, zicatori;

să creeze, printr-o participare cît mai activă , o atmosfera specifica șezatorii;

să interpreteze expresiv rolurile;

să intoneze în grup cântece cunoscute;

să execute corect și grațios pașii de dans;

să sesizeze diferențele de ritm și să-și armonizeze mișcările raportate la colegii de dans;

să-și coordoneze mișcările cu ritmul dansului și cu ritmul exprimării verbale (strigături);

METODE ȘI PROCEDEE: conversația, explicația, exercițiul;

MATERIAL DIDACTIC FOLOSIT: costume populare din Maramureș, caiere, gherghef, costume pupulare din Maramureș, cd cu muzica populară

BIBLIOGRAFIE:

„Programa activităților instructiv-educative în grădinița de copii”-București, 2005;

„Grădinița altfel”- București, 2003,

“Curriculum pentru educatia timpurie a copilului de la 3-6/7 ani”, M.E.C.T.

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 28 BAIA MARE

Proiect didactic

,, Fapte bune, fapte rele’’

Prof. înv. preșcolar: Câmpian Ileana

GRĂDINIȚA : cu program prelungit nr. 28 Baia Mare

NIVELUL: II

GRUPA MARE: ,,ISTEȚEII”

TEMA ANUALĂ DE STUDIU :,,CINE SUNT SUNTEM?”

TEMA DE STUDIU :Cu ce și cum exprimăm ceea ce simțim?”

TEMA SĂPTĂMÂNII : „În lumea poveștilor”

TEMA ACTIVITĂȚII : : „Fapte bune, fapte rele

TIPUL ACTIVITĂȚII : formare de priceperi și deprinderi

MIJLOC DE REALIZARE: Joc didactic

FORMA DE REALIZARE: Activitate integrată

DURATA: 30 min

SCOPUL: Formarea priceperii si deprinderii de a-și aprecia propriul comportament în raport cu personaje și situații cunoscute;

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

– să recunoască personajele din povești;

– să denumească povestile din care fac parte personajele;

– să specifice care sunt personajele pozitive si care sunt negative;

– să specifice faptele bune sau faptele rele facute de personajele din povesti ;

– să mânuiască materialul pus la dispoziție;

– să-și aprecieze propriul comportament în raport cu personajele din povești;

SARCINA DIDACTICĂ:

Copilul care va fi atins cu bagheta va alege o imagine cu un personaj dintr-o poveste, va recunoaște personajul, va denumi povestea din care face parte, și-l va așeza la panoul corespunzător ( panoul cu personaje pozitive/ negative ) argumentând alegerea facută.

Regulile jocului:

Copiii sunt împărțiți in două echipe;

Cu ajutorul “Baghetei fermecate” vor fi aleși pe rând copii de la ambele echipe;

Pentru fiecare răspuns corect echipa primește o recompensă;

Dacă un copil nu poate da răspunsul corect, poate fi ajutat de un coechipier;

Elemente de joc:

Recompensa;

Manipularea imaginilor;

Surpriza.

STRATEGII DIDACTICE:

Metode si procedee: conversația, expunerea, explicația, exercițiul, problematizarea, jocul, cubul.

Mijloace de învățământ: panouri, recompense, “cutia cu surprize”, “bagheta fermecată”, planse cu personaje din povești, cubul.

Forma de organizare: individual, frontal, pe grupe;

BIBLIOGRAFIE:

Culea, L., “ Aplicarea noului curriculum pentru educație timpurie- o provocare?”, editura Diana

Ezechel,L., Lazărescu, M.,“ Laborator preșcolar”, editura V & I Integral, Bucuresti 2002,

Popa, C., „Elemente de pedagogie preșcolară aplicată” – Editura Universității din Oradea 2006

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 28 BAIA MARE

Proiect didactic

,, Primăvara maramureșeană’’

Prof.înv. preșcolar: Câmpian Ileana

GRADINIȚA : cu program prelungit nr. 28 Baia Mare

NIVELUL: I

GRUPA MIJLOCIE: Step by step,,ISTEȚEII”

TEMA ANUALĂ DE STUDIU :,,CINE SUNT SUNTEM?”:

TEMA ZILEI :,,PRIMAVARA MARAMUREȘEANA ”

TIPUL ACTIVITĂȚII : predare și verificare de cunoștințe

FORMA DE REALIZARE: Activitate integrată

SCOPUL ACTIVITĂȚII:

Familiarizarea copiilor cu obiceiurile și tradițiile din Maramureș;

Formarea deprinderii de a intona corect, expresiv și omogen cântecul, respectând poziția corectă pe scaunel, tonul, semnalul de început, dicția și respirația în emiterea sunetului;

ACTIVITĂȚI DE ÎNVĂȚARE :

ACTIVITĂȚI DE DEZVOLTARE PERSONALĂ (ADP)- salutul, prezența, calendarul naturii, știrea zilei, noutatea zilei, împărtășirea;

JOCURI ȘI ACTIVITĂȚI ALESE :

JOCURI MANIPULATIVE:

,, Portul popular’’- puzzle

,, Moroșeni și morosence’’- formare de perechi

,,Costume populare de iarnă/ Costume populare de primavară’’- sortare

ALFABETIZARE:

,,Trăistuțe și ulcioare’’ – grafisme

BUCĂTARIE:

,,Cozonaci cu nuca și cu mac’’

CONSTRUCȚII:

,, Case și porti maramureșene’’

PROGRAM RECREATIV :

,, Drag mi-e jocul moroșănesc’’- dans tematic

,, Petrecere pentru musafiri’’

ACTIVITĂȚI PE DOMENII EXPERIENȚIALE

Domeniul estetic și creativ: (DEC): Muzică ,, Maramures plai cu flori’’- predare cântec;

,, Bat din palme’’- joc cu text și cant

Domeniul estetic si creativ(DEC): – Pictură: ,, Decoram farfurii tradiționale’’

OBIECTIVE OPERAȚIONALE :

să interpreteze versurile și melodia cântecului “Maramures plai cu flori”;

să înceapa (și să termine) cântecul la semnalul educatoarei;

să interpreteze cântecul în mai multe variante : educatoare-copii, grupuri de copii, individual;

să decoreze farfuriile cât mai original folosind tehnica picturii ;

să decoreze traistuțele și ulcioarele dupa modelul dat  ;

sǎ exerseze capacitatea de a reconstitui o imagine;

să formeze perechi între baieti și fetițe;

să sorteze costumele populare de primavară de cele de iarnă

să realizeze cozonaci cu nuca și cu mac;

să construiască împreună porti și case maramuresene;

MATERIALE : coșuletul surpriză, scrisoarea, cd-player , imagini reprezentative din cântec, farfurii din lut, acuarele, pensule, pahare, carioci, jetoane cu copii in costume populare, puzzle,tăvi, boluri cu apă, prosoape, șorturi, cuburi din lemn, costume populare traditionale, traistute, covoare maramuresene.

METODE ȘI PROCEDEE: brainstorming, observația, conversația, explicația, demonstrația, problematizarea, exercitiul muzical,jocul, turul galeriei, munca individuală .

RESURSE UMANE: copiii, educatoarea, ajutorul de educatoare

RESURSE DE TIMP: o zi

Bibliografie:

,,Curriculum Pentru Invățământul Preșcolar” Ed.Dph-București 2009

,,Activitatea Integrată în Grădiniță”, Ed.Didactica Publishing House, 2008

,,Ghid pentru proiecte tematice”, Ed.Didactica Publishing House, 2008

,,Învățământul preșcolar și primar”,Ed. Arlequin, 2013

ȘCENARIUL ZILEI

Activitatea debutează cu ,, Întalnirea de dimineață’’, sub genericul ,, Bună dimineața, mă bucur că sunt pui de morosan’’. Se derulează salutul, prezența, calendarul naturii cu punctarea caracteristicilor anotimpului.

Câțiva copii doritori iși vor exprima impresiile din ziua trecută în cadrul împărtășirii. La Știrea zilei voi anunța programul fiind întrerupți de apariția ,, surpriză’’ a unor personaje ( 4 copii de la grupa mare îmbrăcați în costume populare) care intră în dialog , anunțându-i pe copii care este scopul vizitei lor. Ei fiind reprezentantii copiilor din Maramureș ne-au adus o scrisoare de la aceștia.

Educatoarea le propune copiilor să citească scrisoarea , dupa care vom începe să desfășurăm activitățile pe centre de interes. Astăzi vom pregati câteva surprize pentru oaspeții noștri, printre care și un cântec deoarece vrem sa le arătam cât de frumos știm noi să cântăm cantece din Maramureș și cât de mult ne dorim noi să câștigăm concursul pe care aceștia l-au organizat deoarece ei organizează azi un concurs prin mai multe gradinițe, iar la sfarsitul activităților vom afla dacă am câștigat sau nu. Aceștia ne-au adus de la ei de acasă materiale foarte frumoase pe care să le folosim la activități, dovedindu-le astfel că și noi iubim tradițiile maramureșene.

Predarea cântecului se desfășoară la centrul Muzică, cu întreaga grupă de copii, cu interpretarea model a cântecului de către educatoare.

Opțiunea copiilor la centrele de activitate se realizează sub forma promisiunii de a le arăta celor patru copii maramureșeni ce lucruri interesante pot realiza ei individual sau în echipă, iar motivația cea mai bună este aceea de a câștiga concursul și de a participa la petrecere unde vor avea parte de foarte multe surprize. Se intuiesc împreună materialele, uneltele și instrumentele de lucru, iar explicațiile sau demonstrarea unor tehnici se vor face la momentul oportun și atunci când va fi nevoie.

Opțiunea la acțiuni de învățare este liberă potrivit intereselor copiilor, fiind condiționată ca numar de copii și prin oferte speciale care să atragă copiii în realizarea obiectivelor propuse pentru ziua respectivă, îndeosebi la activitățile comune.

La centrul Artă, copiii vor decora farfurii din lut folosind tehnica picturii. Fiind una din activitățile de bază, copiii sunt motivati cu câte o pălarie (baieții) și cu câte un batic (fetele) pentru a ne completa costumul popular și pentru a putea paricipa la petrecere alături de c musafirii nostri . La centrul Jocuri manipulative copiii vor face un puzzle, vor sorta atât costumele populare de iarna cât și pe cele de primavară și vor forma perechi între băieți și fetițe. La centrul Alfabetizare copiii vor decora trăistuțe și ulcioare cu ajutorul grafismelor, iar la centrul construcții copiii vor construi case și porți maramureșene.

Centrul Bucătarie propune realizarea unor cozonaci cu nuca și cu mac, după o rețetă ilustrată,cozonaci pe care îi vor servi la petrecerea moroșenească.

Copiii care realizeaza lucrări într-un centru pot opta la alte acțiuni de învățare prin schimbarea centrului. Educatoarea supraveghează toate centrele insistând asupra realizării obiectivelor propuse, oferă sprijin, încurajează activitatea individuală și colectivă.

Evaluarea activitatii copiilor se face prin aprecierea modului de lucru, produsele activității, cât și prin comportamente urmărite la fiecare centru în parte sau global.

Pentru că toți copiii au dat dovadă de hărnicie, dibăcie și prietenie, împreuna cu cei patru musafiri vom sărbători la petrecere unde vom cânta cântecelul învațat, vom servi prăjiturele făcute de copii, vom dansa și ne vom distra și vom primi recompense , deoarece am câștigat concursul, drept urmare merităm din plin să participăm la petrecere.

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 28 BAIA MARE

Proiect didactic

,, Șezătoarea’’

Prof. înv. preșcolar : Câmpian Ileana

Unitatea de învățământ: Grădinița cu program normal Nr. 33 Baia Mare

Grupa : mare

Tema de studiu: Cum este /a fost și va fi pe pământ?

Subtema : Meșteri populari

Categoria de activitate:activitate integrată ADP+ALA +ADE( DS, DEC)

Tipul de activitate: predare, consolidare, sistematizare, complectare a cunoștințelor;

Durata: o zi;

Tema activitatii :,, Șezătoarea’’;

Scopul activității: Îmbogățirea și aprofundare cunoștiințelor copiilor referitoare

la meșteri și  meșteșuguri,utilizând experienta socio cognitivă acumulată prin

intermediul activităților din  grădinită.

ACTIVITĂȚI DE ÎNVĂȚARE :

1. ACTIVITĂȚI DE DEZVOLTARE PERSONALĂ:

ÎNTÂLNIREA DE DIMINEAȚĂ:

Salutul :,,Bună dimineața meșteri  populari’’

Prezența

Calendarul naturii

Tranziție:”Drag mi-e jocul românesc’’

2.ACTIVITĂȚI LIBER ALESE

ALA I:    Joc de rol:,,La sezatoare’’(depanam,desfacem porumb, coasem )

Construcții:“Scărițe din lemn”; “Greble”;

Bibliotecă:Repetarea poeziei,, Româncuța’’;

ALA II – “În pași de dans popular: Noi venim de pe Iza’’

1.     ACTIVITATE PE DOMENII EXPERIENȚIALE(ADE)

DS:,,Meșteșuguri tradiționale-Olăritul’’(vizionarePPT);

DEC:,,Obiecte de artă populară’’(pictura pe lemn,vase de ceramica,desen pe pânză)

Obiective operationale:

să realizeze greble si scărițe din lemn prin îmbinarea sau ansamblarea pieselor existente;

să recite poezia ,,Româncuța’’ iar in locul spatiilor libere să deseneze sau să scrie  cuvântul lipsă;

să coase trăistuțe, să desfacă porumb, să depene lâna,să țeasă, să pună franjuri;

să recepteze textul care i se prezintă,să rețină ideeile acestuia și să

demonstreze că la înțeles;

să participe la activitate atât in calitate de auditor,cât și în calitate de vorbitor;

să obțină efecte plastice,forme spontane și elaborate prin tehnici specifice picturii;

să cunoască și să diferențieze materiale și instrumente de lucru, să cunoască si să aplice reguli de utilizare a acestora;

să compună în mod original si creativ spatiu plastic;

BIBLIOGRAFIE:

,,Curriculum pentru invatamantul  preșcolar” (3-6/7 ani) 2008

,,Activitatea Integrată în Grădiniță”, Ed.Didactica Publishing House, 2008

,,Ghid pentru proiecte tematice”, Ed.Didactica Publishing House, 2008

,,Învățământul preșcolar și primar”,Ed. Arlequin, 2013

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

Concluzii

Lucrarea intitulată Ipostaze ale învățării în mediul tradițional. Modalități de reactualizare în școala de azi este structurată în patru mari capitole alături de Argument și Concluzii .

Primul capitol intitulându-se ,,Coordonate teoretice. Omul ca parte a marelui tot ’’, al doilea capitol ,,Forme de învățare a apartenenței ’’, al treilea capitol ,, Contexte ale învățării în mediul tradițional ’’, iar capitolul al patrulea reprezentând partea de aplicație ,, Modalități de reactualizare a formelor tradiționale de învățare în școala de astăzi’’.

Aceste capitole propun atât o viziune diacronică a faptelor de cultură populară, cât și o viziune sincronică, prin urmărirea desfășurării obiceiurilor și a legăturilor dintre ele.

Argumentul se axează mai ales pe o motivare a alegerii subiectului lucrării și de asemenea, pe o descriere sintetică a temei supuse cercetării.

Lucrarea de față se axează pe transmiterea spre viitor a tradițiilor și obiceiurilor prin familiarizarea copiilor cu activitățile din zonă, având caracter folcloric: șezători, hore, clăci, descântece, nunți, botezuri cât și pe formarea simțului estetic și a dragostei pentru tot ce înseamnă folclor și tradiții. Folclorul reprezintă oglinda vie a existenței poporului român ,o dovadă grăitoare a străvechii unități culturale a poporului român

Imensul tezaur folcloric al poporului nostru constituie o componentă valoroasă a acestei moșteniri.Valorificând cu copiii tradiția folclorică în cadrul diverselor activități școlare și extrașcolare realizăm un important act cultural și educativ.

Prin varietatea folclorului copiii pot să cunoască ,să înțeleagă și să prețuiască mai mult trecutul glorios al poporului nostru ,ocupația ,obiceiurile,sentimentele ,năzuințele generațiilor de ieri .

Tradițiile populare românești rămân tezaurul nostru cel mai de preț și trebuie să facem tot ce se poate pentru ca ele să se păstreze vii în mintea copiilor și a oamenilor. Noi,educatorii trebuie să „sădim” încă din fragedă copilărie,în sufletele copiilor dragostea pentru folclor,dans popular,cântec popular,pentru tot ceea ce au creat strămoșii noștri.

Contribuția mea se manifestă în primul rând în ordonarea materialului cules de la bătrânii satului, cât și părerea personală cu privire la frumoasele tradiții și obiceiuri. În al doilea rând consider că îmi aparțin cele mai multe din exemplele ilustrate, pentru că, din iubirea si respectul pentru tradiție, respect cu sfințenie și totodată practic și desfășor cu preșcolarii diferite activității cu tematică tradițională, acestea având un impact pozitiv atât asupra copiilor cât și a celorlalți parteneri educaționali.

Prin cele relatate, consider că lucrarea pe care am realizat-o merită să fie citită. Cu siguranța o voi completa cu date noi, astfel încât sa-mi poată fi utilă și mie ca și dascăl, cât și tuturor celor interesați de astfel de fapte.

BIBLIOGRAFIE

1. Abric, Jean-Claude, 2002, Psihologia comunicării. Teorii și metode, Traducere de Luminița și Florin Botoșineanu, Polirom

2. Antologie de folclor din Județul Maramureș, redactor responsabil Ion Chiș Șter, cuvânt înainte Mihai Pop, Baia Mare, 1980

3 .Arnold Van Gennep, Rituri de trecere, Polirom, Iași, 1996

4. Bârlea, Ovidiu, Folclorul românesc, I, Momente și sinteze, Editura Minerva, București, 1981

5.Bernea, Ernest, Cadre ale gândirii populare românești, Editura Cartea Românească, București,1985

6. Călinescu, G., – Estetica basmului București, E.P.L., 1965

7.Corniță, Constantin, Zona Maramureș. Matricea etnologică și paradigmele folclorului

8.Corniță,Georgeta, 2006, Comunicare și semnificare. Studiul mimicii. Perspective interdisciplinare, Editura Universității de Nord

9. Cuceu, Ion, Dicționarul proverbelor românești, Editura Litera Internațional, 2006

10. Culegerea Metodică- „ Educația Copilului Preșcolar”, 1978;

11. Dăncuș, Mihai, Obiceiuri din viața omului din Maramureș, Nașterea și copilăria, Cluj Napoca, Editura Dacia, 2009

12. Dumitrescu Bega, Angela , Jocuri de copii, București, Editura Flora, 1998

13. Duțu,Alexandru, Cărțile de înțelepciune în cultura românească, Editura Academiei Române, 1972

14. Eliade, Mircea, Imagini și simboluri, Humanitas, București, 1994

15. Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Humanitas, București, 1995

16. Evseev, Ivan, Jocurile tradiționale de copii, Editura “Excelsior”, Timișoara, 1994

17. Gherghina, Dumitru; Buzași, Ion; Turean, Maria; Dănilă, Ioan, Literatura pentru copii cu noțiuni de teorie literară, Craiova, Editura Didactica Nova, 2007.

18. Goia, Vistian, Literatura pentru copii și tineret (pentru institutori, învățători și educatoare), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003.

19. Groza, Vasile, E-un mister, așa se pare… Ghicitori, Ilustrații de Alexandra Rădulescu, Editura Curtea Veche, 2017.

20. Gulian, C.I., Lumea culturii primitive, Editura Albatros, 1983

21. Kiseleff, Beatrice, Proverbe, zicători, ghicitori pentru copii, Editura Elis, București, 2002

22. Medan, Virgil, Folclorul copiilor, Editura Anotimp, Cluj Napoca, 1980

23. M. E. N. – „ Programa activităților instructiv- educative in grădinița de copii”, București 2005;

24. Negreanu, Constantin, Structura proverbelor românești, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983

25. Panea, Nicolae, Antropologia tradițiilor, Editura Omniscop, Craiova, 1995

26. Pânișoară, Ion Ovidiu, 2004, Comunicarea eficientă, ediția a II-a revăzută și adăugită, Iași, Polirom

27. Piajet, Jean, Judecata morala la copil, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980

28. Pop, Dumitru, Între obiceiurile calendaristice și cele legate de vârstele omului, în vol. Studii și comunicări, Asociația Folcloriștilor și Etnografilor din județul Sibiu, Sibiu, 1982

29. Pop, Ioan Aurel, Istoria, adevărul și miturile, Bucuresti, Editura Enciclopedica, 2002

30. Pop, Mihai, Obiceiuri tradiționale românești, ICED, București, 1976

31. Popa, RaduȚara Maramureșului în secolele al XIV-lea – al XV-lea.pag Editura Academiei, București,1970

32. Prutianu, Ștefan, 2004, Antrenamentul abilităților de comunicare, Iași, Polirom

33. Ruxăndoiu, Pavel, Folclor literar, Editura, Grai și suflet-Cultura națională,București

34. Salade, D., Educația prin artă și literatură, E.D.P. 1973

35. Stanciu, I., Copilul și cartea, Ed. De Stat Didactică si Pedagogică, București, 1958

36. Suiogan Delia, Cursuri

37. Suiogan Delia, Forme de interacțiune între cult și popular, Editura Universității de Nord, Baia Mare 2006

38. Tănase, Alexandru, Cultură și civilizație, Editura Politică, București, 1977

39. Ursache, Petru, Poetica folclorică, Junimea, Iași, 1976

40. Vlad, Carmen, 1994, Sensul, dimensiune esențială a textului, Dacia, Cluj

41. Wald, Lucia, 1973, Sisteme de comunicare umană, Editura Științifică, București

Surse web:

http://proverbe-zicatori.com/tag/bine

Capra cu trei iezi, de Ion Creanga

http://www.desprecopii.com/info-id-3205-nm-Proverbe-si-zicatori.htm#_

http://www.copilul.ro/ghicitori/

Ghicitori creștine

http://www.poezie.ro/index.php/poetry/159622/Ghicitori_-_%C3%AEn_ordine_alfabetic%C4%83

http://www.scoalapentrutoti.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=123:ghicitori-despre-om&catid=34:ghicitori-gradinita&Itemid=53

https://ro.wikipedia.org/wiki/De-a_v-a%C8%9Bi_ascunselea

Baba Oarba

http://hostgame.ro/articole/jocuri_romania_harta_istorie/jocuri_traditionale_romanesti_in_aer_liber/

http://toateopiniilemele.blogspot.ro/2014/05/caracterizarea-fetei-mosneagului-de-ion.html

http://www.tiparo.ro/blog/2013/11/decor-cu-scufita-rosie-camera-copilului/

Anexe

FIȘA NR.1

Desenează o bulină roșie în dreptul personajului pozitiv și o bulină albastră în dreptul personajului negativ.

FIȘA NR. 2

Recunoaște și colorează personajul care nu a ascultat de mama și s-a abătut din drum.

FIȘA NR.3 Cum se numește personajul care apare în toate poveștile de mai jos? Cum este vulpea?

FIȘA NR.4

“Într-un basm cu-a fost odată,

Știți voi cine a purtat

Cizmulițe, că să-i poată

Fi cuvântul ascultat? ’’

,,Pică pară mălăiață, în gura lui Nătăfleață’’

DECLARAȚIE DE AUTENTICITATE PE PROPRIE RĂSPUNDERE

Subsemnata POP (CÂMPIAN) ILEANA, înscrisă la examenul pentru obținerea gradului didactic I, seria 2016-2018, specializarea EDUCATOARE, certific prin prezenta că lucrarea metodico-științifică cu titlul IPOSTAZE ALE ÎNVĂȚĂRII ÎN MEDIUL TRADIȚIONAL. MODALITĂȚI DE REACTUALIZARE ÎN ȘCOALA DE AZI , coordonator științific Conf. Univ. Dr. DELIA SUIOGAN, este rezultatul propriilor mele activități de investigare teoretică și aplicativă și prezintă rezultatele personale obținute în activitatea mea didactică.

În realizarea lucrării am studiat doar surse bibliografice consemnate în lista bibliografică, iar preluările din diferite surse, inclusiv din alte lucrări personale, au fost citate în lucrare.

Prezenta lucrare nu a mai fost utilizată în alte contexte evaluative-examene sau concursuri.

Data: Semnătura,