Sexualitatea la Adolescenti
CUPRINS
Argument……………………………………………………………………3
I. Familia…………………………………………………………………….5
1. Familia și funcția educativă sau de socializare a familiei…………..……13
II. Tineretul în contextul structurii sociale…………………………..….15
1. Tinerețea un status social………………………………………………..15
2.Inegalitatea șanselor sociale………………………………………………17
3. Mobilitatea intergenerațională……………………………………………19
4. Geneza socială a unei noi generații………………………………………20
III. Sexualitatea la adolescenți……………………………………………22
1. Activitatea sexuală: motivația și realizarea sexuală……………………..22
2. Manifestări psihosexuale la diferite vârste………………………………25
IV. Aspecte legate de contracepție și avort………………………………28
1. Educația sexuală…………………………………………………………30
2. Femei fertile din categorii sociale defavorizate…………………………34
V. Aspecte ale moralei creștine ortodoxe privind educația sexuală în școli…………………………………………………………………………38
1. Motiv de îngrijorare?………………………………………………….…..38
2. Perspective noi și sumbre?………………………………………………………………39
3. Contracepția………………………….………………………………….40
VI. Cercetare în rândul tinerilor de liceu privind comportamentul reproductiv…..……………………………………………………………43
A. Metodologia cercetării………………………………………………….43
1. Analiza documentelor sociale……………………………………………44
2. Ancheta sociologică pe bază de chestionar………………………………48
B. Analiza și interpretarea datelor………………………………………….50
C. Interviuri aplicate unor factori cu răspundere în educația sexuală a elevilor………………………………………………………………………60
1. Propuneri…………………………………………………………………..62
D. Concluzii………………………………………………………………..63
E. Recomandări…………………………………………………………….64
Bibliografie generală……………………………………………………….65
Anexă Chestionar
ARGUMENT
Am ales aceasta tema “comportamentul reproductiv al elevilor de liceu„ pentru că eu consider că nu a fost suficient exploatată. Mutațiile socio-economice si politice din societatea românească au afectat toate segmentele postdecembriste. Este un subiect de importantă majoră pentru că vârstă adolescenței are un impact definitor în formarea personalității.
Sexualitatea are un impact major asupra formării personalității. Bazele care se pun în adolescența vor marca pe viitor viața socială a indivizilor. Tinerii sunt foarte valoroși pentru societate. Merită a investi in ei astfel, încit ei ar putea proteja sănatatea, să rămână în viață și sa-și poată influența și educa semenii. Elevii de azi reprezintă viitorul de mâine.
Un rol important in educarea sexuală o are familia și școala. Școala este o importantă sursă de informare cu privire la sexualitate. Atât intr-o maniera formală cât si neformală. Este locul în care știm că putem avea acces la tineri și de asemenea tot aici pot să apară cele mai serioase discuții.
Tinerii cu vârsta de 15-18 ani pot servi drept sursă importantă de prevenire și transmitere a informației despre educația sexuală. Luând în considerație faptul că ei își dezvoltă comportamentul și își experimentează problemele sexuale, ei se pot adopta mai simplu decât adulții la practicile sigure.
Părinții sunt primii și principalii factori de responsabilitate care trebuie să înceapă educația, adeseori dificilă. Este necesar ca educația sexuală să fie o sarcina în primul rând a familiei, din cel puțin patru motive: și în problema educației sexuale, ca și în celelalte probleme educaționale, copilul se formează, în mare parte, după imaginea oferită de adulți, în principal, în acest domeniu, de familie în care se dezvoltă; educația sexuală trebuie să înceapă din primii ani de viață a copilului (când nu exista influența altor instituții educative din societate); problemele implicate au un caracter foarte intim, care necesită o abordare nu numai competentă, dar și cu mult tact, sinceritate, căldură sufletească (însuși prezentate mai ales de părinți).
Conștientizarea importanței complexității programelor în problemele educației sexuale și servicilor în sănătatea reproductivă a adolescenților este un moment cheie in îmbunătățirea situației sănătății reproductive si sexuale a adolescenților. Astăzi, in multe tari din lume tinerii devin sexual activi la o vârstă destul de fragedă. Așa precum se arată în studiile întreprinse în Marea Britanie în anul 1993 jumătate din băieții și fetele adolescenți intervievați aveau deja o viată sexuală sau erau activi sexuali la vârstă de 16 ani. Atingerea maturității sexuale și începutul activității sexuale reprezintă o perioadă importantă a vârstei adolescentine și tinere. Aceste schimbării radicale în sănătatea fizică și comportamentul social, desigur, este legat de un mare risc. În multe țări din Europa aflate în tranziție până la această perioadă, tinerii, de regulă, se căsătoreau devreme și se năștea copilul la o vârstă tânără, precoce. În ultimele decenii acest tablou s-a schimbat esențial: s-a redus posibilitatea înregistrării căsătoriei între tineri, însă s-a majorat posibilitatea începerii precoce a vieții sexuale.
Nivelul de folosire a metodelor de contracepție în rândul adolescenților în Europa de Vest este cu mult mai înalt, acest fapt, în primul rând, se explică prin cooperarea fructuasă între serviciile în problemele sănătății reproductive a adolescenților și programele de educare sexuală a tinerilor.
În ultimii ani în Republica Moldova se constată o creștere bruscă a incidenței infecții cu transmitere sexuală, inclusiv SIDA. Din păcate, cei mai mulți dintre minori cred că se exagerează în ceea ce privește pericolul infectării prin actul sexual cu parteneri ocazionali.
Să nu uităm că orice contact sexual ocazional prezintă riscul transmiterii a unor boli venerice grave cum sunt sifilisul, gonoreia, herpesul genital, tricomoniaza și ehlamidioza și SIDA. Unele dintre ele pot duce la complicații cum sunt impotența, sterilitatea și avortul spontan. În cazul infectării cu HIV/SIDA, majoritatea bolnavilor mor în numai câțiva ani.
Cap.1
Familia
Familia face parte din categoria realităților primare sau fundamentale, fiind o instituție universal umană. De asemenea, ea face parte din categoria instituțiilor controversate atât în plan moral, etic, religios cât și pe plan științific.
Procesele de industrializare, de urbanizare, exodul rural, alfabetizarea masivă, asistența medicală gratuită, mobilitatea socială și teritorială, modificarea relațiilor de proprietate devin componente fundamentale ale unei noi realități, căreia familia a încercat să-i facă față, modificându-și modul de constituire, mărimea, funcțiile.
Dicționarul de sociologie (Zamfir, C., Vlăsceanu, L., 1993, p. 238) atribuie două sensuri termenului de familie: prima în sens larg în înțelesul căreia familia este „un grup social ai cărui membri sunt legați prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopție și care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic și au grijă de copii”, iar în sens restrâns, familia e compusă din cuplul conjugal și copiii acestuia.
N. Damian (Damian, N., 1973, p.58) atribuie familiei un înțeles mai larg cuprinzând adopția și consangvinitatea „un grup de rude prin căsătorie, sânge sau adoptare, care trăiesc împreună, desfășoară o activitate economico-gospodărească comună, sunt legate prin anumite relații spirituale (ideologice și psihologice), iar, în condițiile existenței statului de drept și prin anumite relații juridice”. Se desprind două perspective: cea sociologică în care familia se formează pe baza relațiilor de căsătorie, consanguinitate și rudenie, iar cea juridică care reglementează drepturile și obligațiile grupului familial.
Familia este un element esențial al organizării sociale. Fiecare civilizație are și un tip dominant, specific, de familie. Civilizatia agrară (tradițională) era bazată în mod esențial pe legaturi de rudenie (neam, clan). Familia avea un rol privilegiat în toate domeniile societății: producție, comunicare, protecție, socializare, control social. Procesele de schimbare socială erau foarte lente, practic insesizabile. Civilizația industrială (modernă) consideră schimbarea ca ceva normal, de unde importanța acordată studiului schimbării (pentru stapânirea ei), științei, tehnologiei. Față de societatea traditională, societatea modernă reprezintă o treaptă superioară de complexitate și are ca trăsătură dominantă raționalizarea.
Emmanuel Todd (apud E. Todd, 1992, p.16.) demonstrează că societățile au intrat mai devreme pe calea modernizării în funcție de ce tip dominant de familie există în societatea respectivă. Astfel, sunt analizate: Anglia (familia nucleară, liberală, inegalitară); Germania (Familia-tulpină, autoritară, inegalitară); Franța (familia nucleară, liberală, egalitară); Italia (familia comunitară, autoritară, egalitară). Dintre aceste tipuri de familie, cea mai aptă pentru modernitate este familia nucleară, liberală și inegalitară, dominantă în Anglia, deoarece acest tip asigură în mod optim mobilitatea indivizilor prin sistemul ei individualist, ce a permis ruperea cu ușurință de căminul familial și, în final, dizolvarea întregii clase țărănești și a structurii feudale în Anglia, ce a devenit astfel prima putere industrială. Germania, deși după invenția tiparului era mai dezvoltată din punct de vedere cultural, nu a devenit prima putere industrială din rațiuni antropologice: tipul său dominant de familie cuprinde trei generații, cu copii strâns legați de familie, de patrimoniul ei economic și cultural. Această familie era astfel prea puțin adaptabilă la transformări și deplasări masive ca cele cerute de revoluția industrială.
Modelul pentru care optează majoritatea cercetătorilor familiei, cel al trecerii de la tradiționalitate la modernitate și postmodernitate are următoarele caracteristici:
modelul tradițional se întinde până spre sfârșitul secolului al XIX-lea în Europa (Occidentală), iar referința principală este familia extinsă ;
modelul modern este caracterizat prin familia nucleară (sot, sotie, copii), rata de fertilitate reducându-se treptat, o dată cu cresterea continua a nivelului de trai și emanciparea femeii;
modelul postmodern sau modelul diversitatii a început să se dezvolte prin anii '60 – '70 în Occident o dată cu “criza” familiei nucleare și cu proliferarea modelelelor familiale alternative (între care: familia comasată, coabitarea informală, celibatul definitiv, cuplurile homosexuale, etc).
M. Weber (apud. M. WEBER: 1978, p. 880) face o conexiune între decăderea familiei tradiționale și nașterea "spiritului calculativ" și a întreprinderii capitaliste, unificând astfel nivelurile microsocial și macrosocial; spațiul privat și cel public. Principalii factori ai acestei transformări, în optica lui Weber, sunt:
Creșterea mijloacelor și resurselor economice.
Dezvoltarea diferențierii sociale, ce a dus la geneza aspirațiilor individuale, în defavoarea celor de grup.
Autoritatea parentală apare ca irațională, independentă de condițiile economice (nu mai e dublată de puterea economică).
Diviziunea proprietății; de la proprietatea familială extinsă, la ferme mici, individuale, paralel cu reducerea dimensiunii familiei.
Decăderea pământului ca valoare economică (bunul cel mai important devine banul).
Protecția individului începe să fie exercitătă de autoritatea politică, ce înlocuiește astfel rolul familiei în această privință.
Separarea activității economice (ocupației) de gospodăria familială. Familia devine predominant unitate de consum, nu de producție.
Educația nu se mai face predominant în familie: locul acesteia este luat de școli, biblioteci, teatre, concerte, cluburi, grupuri de socializare. Valorile culturale ale individului pot deveni diferite de cele ale familiei de origine.
Familia nu mai domină viața socială. Totuși, chiar și în epoca modernă, familia rămâne o instituiție socială fundamentală, având un rol esențial în: socializare, protecție, consum, reproducere, după cum observăm și din următorul tabel (Tabel 1) comparativ între societățile tradițională și modernă:
Tabel nr. 1
Sursa: William Kornblumiliale alternative (între care: familia comasată, coabitarea informală, celibatul definitiv, cuplurile homosexuale, etc).
M. Weber (apud. M. WEBER: 1978, p. 880) face o conexiune între decăderea familiei tradiționale și nașterea "spiritului calculativ" și a întreprinderii capitaliste, unificând astfel nivelurile microsocial și macrosocial; spațiul privat și cel public. Principalii factori ai acestei transformări, în optica lui Weber, sunt:
Creșterea mijloacelor și resurselor economice.
Dezvoltarea diferențierii sociale, ce a dus la geneza aspirațiilor individuale, în defavoarea celor de grup.
Autoritatea parentală apare ca irațională, independentă de condițiile economice (nu mai e dublată de puterea economică).
Diviziunea proprietății; de la proprietatea familială extinsă, la ferme mici, individuale, paralel cu reducerea dimensiunii familiei.
Decăderea pământului ca valoare economică (bunul cel mai important devine banul).
Protecția individului începe să fie exercitătă de autoritatea politică, ce înlocuiește astfel rolul familiei în această privință.
Separarea activității economice (ocupației) de gospodăria familială. Familia devine predominant unitate de consum, nu de producție.
Educația nu se mai face predominant în familie: locul acesteia este luat de școli, biblioteci, teatre, concerte, cluburi, grupuri de socializare. Valorile culturale ale individului pot deveni diferite de cele ale familiei de origine.
Familia nu mai domină viața socială. Totuși, chiar și în epoca modernă, familia rămâne o instituiție socială fundamentală, având un rol esențial în: socializare, protecție, consum, reproducere, după cum observăm și din următorul tabel (Tabel 1) comparativ între societățile tradițională și modernă:
Tabel nr. 1
Sursa: William Kornblum: Sociology in a changing world; Holt, Rinehart and Winston, New York, 1988, p.357
Deosebirile între familia tradițională și cea familia modernă pot fi observate în tabelul (Tabelul 2) de mai jos:
Tabel nr. 2
Sursa: adaptare (după P. Iluț, 2005, p. 88).
Funcțiile familiei
În literatura de specialitate funcțiile familiei au fost clasificate în diverse moduri. Pornind de la caracterul universal al familiei nucleare, G.P. Murdock aprecia că aceasta îndeplinește următoarele funcții: sexuală, de reproducere, economică și educativă ori de socializare.
Funcțiile familiei au fost clasificate de profesorul H.H. Stahl (H.H. Stahl, 1962, p. 95) și I. Matei în următoarele tipuri și subtipuri astfel:
funcții interne, care asigură climatul de afecțiune, protecție și securitate membrilor familiei, cuprinzând funcțiile biologice și sanitare, funcții economice, funcții de solidaritate familială și funcțiile pedagogico-educative și morale.
funcții externe, prin care familia relaționează cu mediul social, încadrarea în societate.
Funcția biologică și sanitară a familiei
Dimensiunile studiate în cadrul funcției biologice a familiei sunt: asigurarea unor relații sexuale normale, funcția demografică și preocuparea familiei pentru asigurarea dezvoltării biologice normale a membrilor săi (Chipea, F., 2001, p.175-176).
În lucrarea „Tranziția demografică și problemele sociale asociate”, C. Zamfir (Zamfir, C., 1999, p. 149-178) a analizat comportamentul demografic al populației după al doilea război mondial desprinzând trei etape:
„Tranziția accelerată 1 – prăbușirea natalității”, încadrată în perioada 1957 – 1966, în care natalitatea a scăzut, rata anuală de creștere a populației ajungând sub 1%0 în 1966.
„Tranziția frânată”, „Șocul pronatalist” între 1966-1989. Interzicerea avortului prin decretul 770 din 29 noiembrie 1966 a dus la inițial la o creștere bruscă a ratei natalității ca apoi să scadă progresiv. Segmentul sărac al populației a fost cel mai afectat iar numărul copiilor abandonați a crescut.
„Tranziția accelerată 2” după 1989, odată cu legalizarea avortului, natalitatea a scăzut, ajungând în 2000 (10,5 la mie) reprezemtând numai două treimi din valoarea din 1989 (16 la mie). Fertilitatea este în continuă scădere, ajungând de la 2,20 copii pe femeie în 1989 la 1,30 în 1999, valoare mai scăzută decât media pe țările UE (1,53). Rata avorturilor, deși în scădere (de la 3,15 în 1990 la 1,09 avorturi la un născut viu în 2000), este în continuare una foarte ridicată comparativ cu valorile de la nivel european.
După 1989 patternul familial românesc este în schimbare, însă acest lucru nu trebuie interpretat doar prin prisma tranziției la economia de piață.
Tranziția cu toate aspectele ei economice și sociale a avut fară îndoială impact asupra familiei, una din cele mai grave consecințe fiind scăderea drastică a natalității. Mitul declinului sau al disolutiei “familiei asa cum o știm” se răspândește și în societatea noastră la fel ca în cele occidentale.
Dacă în societățile occidentale se constată o tendință clară de scădere a numărului căsătoriilor și de amânare a lor, modelul nuptial românesc se caracterizează prin universalitatea căsătoriei și printr-o vârstă medie la prima căsătorie destul de scazută.
Tabel nr.3
Sursa: Anuarul Statistic al României, 2006, p. 74
Chiar dacă în Occident se extind modelele familiale alternative între care cele mai raspândite sunt coabitările informale și celibatul, în România acestea sunt fenomene destul de slab reprezentate, familia nucleară rămânând dominantă.
Modelul familial spre care se tinde este modelul copilului unic. Explicația fenomenului poate fi pusă pe seama scăderii nivelului de trai, astfel părinții încearcă să-și concentreze resursele pentru a îngriji un singur copil sau ca urmare a politicii pronataliste a regimului socialist când s-a format „cultura natalitatii restrânse”, în funcție de posibilitățile familiei, pentru ca aceasta să-i poată oferi copilului sprijinul material.
Demografia este studiul dinamicii populațiilor umane. Ea cuprinde studiul mărimii, structurii și distribuției populației, precum și modul în care o populație se modifică în timp în urma nașterilor, deceselor, migrației și îmbătrânirii. Analiza demografică se poate referi la societăți întregi sau la grupuri definite după diferite criterii: nivel de educație, naționalitate, religie, etc.
În cadrul demografiei s–a creat un domeniu specializat “demografia familiei“ definită de N.B Ryder drept “studiul factorilor care determină numărul, mărimea și compoziția familiei“. Unul din conceptele specifice acestuia, care s–a dezvoltat în ultimele 4–5 decenii este “ciclul de viață al familiei“ sau “ciclul familial“ care creează posibilități mari de studiere a familiei. Între momentul formării familiei prin căsătorie și cel al dizolvării ei prin decesul unuia dintre soți, aceasta parcurge o serie de etape ce produc schimbări în structura, interrelațiile și comportamentul familial. Etapele sunt delimitate de o serie de evenimente demografice: căsătoria, nașterea copiilor, căsătoria copiilor, părăsirea casei părintești de către copii, decesul unuia dintre soți.
Clasificarea etapelor ciclului familial propusă de Glick și Parke are un caracter demografic:
formarea familiei – prima căsătorie;
debutul procreației – nașterea primului copil;
sfârșitul procreației – nașterea ultimului copil;
“cuib gol“ – căsătoria ultimului copil;
dizolvarea familiei – moartea unuia dintre soți.
Caracteristicile demografice nu sunt numai variabile generale sau primare ce permit studierea sănătății familiei, ci pot servi ca indicatori direcți ai stării de sănătate. Sursele datelor de bază folosite pentru stabilirea indicatorilor demografici sunt: recensământul populației, anchetele prin sondaj, studii speciale, statisticile stării civile, statisticile registrelor populațiilor și familiilor – de la birourile de evidență ale poliției.
În ceea ce privește sănătatea familiei, sunt importanți patru indicatori demografici: structura familiei, mărimea familiei, tipul de familie, ciclul de viață al familiei. Ciclul de viață al familiei este influențat de o serie de factori demografici: natalitatea, mortalitatea, nupțialitatea, divorțialitatea.
Nesiguranța economică, dificultățile materiale, "explozia" sărăciei și a fenomenului șomajului au născut ipoteza influentei negative a acestei situații asupra indicatorilor demografici. Datele referitoare la perioada 1989-1997 par să confirme această ipoteză.
Perioada tranziției are o puternică influență asupra comportamentului reproductiv al familiilor, acestea reducând drastic nașterea unor noi copii. Familiile, după întemeiere, realizează un copil, cel mult doi, încetându-și după aceea activitatrea reproductivă. Astfel, tinde să se generalizeze modelul copilului unic. Controlul nașterilor se realizează în special prin avorturi (208 la 100 de nascuti vii în 1997)[ Raportul dezvoltării umane, România, 1998].
Familia nucleară a suferit modificări accentuate datorită:
creșterii mobilității populației (teritoriale, sociale, ocupaționale)
creșterii eterogenității culturale, etnice, religioase etc. a populației
modificării de rezidență (în urma urbanizării)
atragerea femeilor în activitatea de producție industrială
modificarea concepției asupra muncii
modificarea concepției asupra timpului (creșterea perioadei de școlarizare, copilăria și tinerețea sunt prelungite etc.)
accentuarea individualismului.
Funcția economică a familiei
Funcția economică a familiei are mai multe componente: de producție, de pregătire profesională a descendenților, de realizare și gestionare a bugetului
În cadrul familiei tradiționale existau trei dimensiuni pe care se putea exercita funcția producțivă a familiei: a) cea dintâi era de producere propriu-zisă a bunurilor de folosință familială sau destinate vânzării; b) cea de a doua consta în pregătirea profesională a copiilor pentru ocupații asemănătoare, dacă nu identice, celor părintești; c) a treia presupunea administrarea unui buget comun, gestionarea comună a resurselor și acoperirea cheltuielilor. Un membru al unei familii tradiționale lucra pentru familie, investea în ea toate roadele muncii și activității sale. Familia tradițională era „o unitate de producție și reproducție și nu una afectivă. Ea constituia un mecanism de transmitere a proprietății și a rangului social din generație în generație” (Chipea, F., 2001, p.221).
În familiile moderne funcția economică a familiei, are două componente: cea de producție și de profesionalizare a copiilor (care a fost preluată de instituții educaționale), s-a diminuat simțitor.
Familia modernă tinde să cedeze multe din aceste activități altor agenți decât cei familiali, pierzându-și astfel, una după cealaltă, funcțiile economice. Concomitent, odată cu progresul urbanizării tinde să descrească și responsabilitatea ce revine familiei în procurarea acestor mijloace de existență. Părerile sociologilor diferă în legătură cu funcțiile familiei raportate la societate „unii sociologi consideră că în societățile preindustriale funcția economică a familiei raportată la societate este cea de producție, iar în cele industriale și postindustriale, cea de consum. Alții specifică că în prezent singura funcție care îi revine familiei este cea biologică, celelalte fiind preluate de către societate” (idem. p. 214).
Frederic Le Play pornește de la familie în demersul său de cercetare, considerând că toate relațiile sociale, politice, morale sau economice ale unei societăți pot fi regăsite și în familie. Pentru evaluarea funcționalității ei, Le Play recomandă, ca instrument de investigație asociat metodei monografice, bugetul de familie.
Luând parte la campaniile monografice ale Școlii sociologice de la București, și studiind viața economică a familiei, Xenia Costa-Foru (Costa-Foru, X., 2004, p. 318-320) a realizat analize pe baza bugetelor de familie. Formularul de buget era împărțit în trei secțiuni: prima cuprindea membrii familiei și vârsta fiecăruie; a doua secțiune – Inventarul gospodăriei cuprindea capitalul activ și capitalul pasiv; iar secțiunea a treia cuprindea bugetul cu veniturile și cheltuelile exploatației.
Maria Voinea (Voinea, M., 1996, p. 18) a adaptat metodologia bugetelor de familie realizând un formularul de buget care poate fi utilizat în cercetarea familiei moderne, acesta cuprinde toate cheltuelile familiei și veniturile acesteia.
Funcția etico-juridică a familiei
În comparație cu familia de tip tradițional, cea modernă a suferit pierderi și în asigurarea protecției membrilor și asumarea responsabilității juridice colective pentru comportamentul legal sau ilegal al acestora, cu alte cuvinte funcția etico-juridică a familiei, cedată instanțelor extrafamiliale. Responsabilitatea familială colectivă a fost înlocuită cu responsabilitatea individuală. Funcția de protecție a familiei, complementară celei de asigurare a unei normativități specifice, a fost asumată de stat și de alte agenții.
Familia este grupul de suport al individului „cea mai importantă condiție de asigurare a securității emoționale este mediul familial adecvat, orice abatere conduce inevitabil la apariția unor disfuncții” (Chipea, F., 2001, p.268).
Funcțiile de socializare ale familiei
Socializarea este un „proces de interacțiune socială, prin care individul dobândește cunoștințe, valori, atitudini, și comportamente necesare pentru participarea efectivă la viața socială” (Mihăilescu, I., 2003, p. 84) , adică transformarea ființei biologice în ființă socială. Reproducerea societății se realizează prin socializarea indivizilor.
Socializarea primară se referă la primii ani de viață, în care sunt deprinse categoriile sociale fundamentale (limbă maternă, formarea eu-lui, modelarea comportamentelor etc.), socializarea secundară este cea care are loc în afara familiei, în instanțe specializate (școli) sau nespecializate (grupuri profesionale, de vârstă etc.) iar socializarea continuă a adultului se realizează pe tot parcursul vieții.
P. During definea educația familială ca fiind „acțiunea de a crește și educa unul sau mai mulți copii, desfășurată cel mai adesea în grupuri familiale de către adulți, părinții copiilor respectivi”. Cu timpul, conținutul și sfera conceptului „educație familială” s-au lărgit, fără ca aceasta să afecteze prioritatea acordată raporturilor părinți-copii.
Astăzi educația familială desemnează ansamblul funcționării familiale în raport cu educația. Înțeles în sens larg, ca practică socială și câmp al cunoașterii, el se referă la trei tipuri de activitate socială:
activitatea desfășurată de părinți în vederea educării copiilor lor;
activitatea de intervenție socială realizată în scopul pregătirii, sprijinirii sau suplinirii părinților în activitatea lor de educare a copiilor;
activitatea de cercetare științifică și de învățământ având ca obiect educația familială
O analiză efectuată din perspectiva teoriilor care consideră familia conjugală ca unitate primară, natural-biologică, a oricărei organizări sociale umane, iar educația ca proces universal care condiționează în mod necesar perpetuarea și dezvoltarea societăților umane de la cele mai simple la cele mai complexe ar permite afirmarea permanenței istorice a acțiunii educative a familiei. Evoluția raporturilor dintre părinți și copii putea fi descrisă, schematic și făcând abstracție de nuanțe, în următoarele teze:
pentru societățile preindustriale, nu se poate vorbi despre o funcție educativă specifică a părinților; educația se desfășura ca activitate indistinctă, difuză, în interiorul unei comunități mai largi (familiale sau locale) nediferențiate sau slab diferențiate din punct de vedere educativ;
interesul părinților pentru educația copiilor și rolurile educative parentale specifice sunt „achiziții” relativ recente ale familiilor nucleare, izolate din comunitățile mai largi pe măsură ce s-a trecut la producția de tip industrial;
în condițiile progresului industrializării și urbanizării, funcția educativă a familiei se diminuează progresiv, fiind preluată de instituții sociale specializate (școlare).
Elisabeta Stănciulescu afirmă, într-un laborios studiu despre educația familială (Elisabeta Stănciulescu, Sociologia educației familiale, Editura Polirom, Iași, 2002), că funcția educativă a familiei este de dată recentă. Până de curând, părinții erau cvasi-indiferenți față de proprii copii, pe care îi plasau unor instanțe externe (doică, la vârstele fragede, sau, în adolescență, în ale familii). De fapt, socializarea era realizată de întreaga societate, cu care familia nu se afla în discontinuitate. Familia nu trebuia să-și „educe” membrii pentru a-i transforma în ființe sociale, ei se nășteau în societate întrucât erau membrii ai unei familii.
Pentru unii autori, rolul educativ al familiei este o „descoperire” a societăților moderne, fiind legat de apariția sentimentului copilăriei și a sentimentului familiei.
Secolul al XVIII-lea a fost secolul consacrării, al trimfului copilului. Sentimentul copilăriei reprezintă o expresie particulară a sentimentului familiei. Apariția și dezvoltarea acestuia, identificate începând cu secolul al XVI-lea, sunt legate, mai ales, de evoluțiile sentimentului copilăriei și ale școlii. Progresul vieții private, al intimității domestice și izolarea familiei nucleare au avut, de asemenea, o contribuție importantă.
Pentru îndeplinirea functiei fundamentale a familiei – de securizare a copilului – și a rolului său socializator și individualizator, finalitatea definitorie a educației părinților devine formarea conștiinței educative a părinților, a necesității unui efort conștient pe măsura evoluției nevoilor (inclusiv de educație) ale copilului.
Ca puncte de reper în educația părinților se apreciază: educarea viitorilor părinți (în școală sau în afara școlii), educarea părinților cu copii mici, relația școală-familie, rolul mass-mediei în educarea părinților, programe de formare a formatorilor pentru educația părinților.
FAMILIA ȘI FUNCȚIA EDUCATIVĂ
SAU DE SOCIALIZARE A FAMILIEI
Și în epoca modernă, familia rămâne o instituiție socială fundamentală, având un rol esențial în educația și socializarea copiilor. Astfel că, educația sexuală reprezintă unul dintre aspectele importante ale familiei pe care îl vom trata în continuare.
Sociologii consideră că familia nucleară, ca tip principal sau chiar ca tip unic de familie, s-a impus ca rezultat al industrializării și urbanizării. Până acum trei-patru decenii, existau peste trei copii în medie în familiile europene. Familia nucleară îndeplinește toate funcțiile familiei: socio-afectivă, biologică, economică și educațională. Modelele larg acceptate social stabileau diviziunea rolurilor în familie, tipul de contractare al căsătoriei, relațiile interne : soț-soție și părinți-copii, rolul economic și puterea de decizie mai mare a bărbatului, răspunderea femeii în creșterea copiilor și activitățile menajere, stabilitatea familiei și atitudini defavorabile față de relații sexuale extramaritale, față de concubinaj, divorț sau celibat. Schimbările care s-au produs interesează modul de alegere a partenerului și de construire a familiei, comportamentul nupțial și sexual, dimensiunile familiei, rolurile în familie, funcțiile acesteia, stabilitatea familiei, atitudinile privitoare la familie. În particular, scăderea natalității și fertilității, controlul nașterilor și scăderea numărului de copii în familie au efecte demografice importante. Familia modernă europeană produce mai mult venit și mai puțini copii, afirmație care pe termen scurt are efecte pozitive, prin scăderea cheltuielilor de întreținere a copiilor, însă pe termen lung se repercutează negativ la nivel socio-economic. Termenul de familie capătă un nou înțeles, de care au ținut seamă și unele politici familiale vestice. Au apărut forme noi de familie și conviețuire, astfel că răspândirea numărului de menajuri de o persoană în Europa Centrală și de Vest se datorează creșterii mobilității, și nu poate fi considerat ca atractiv pentru o persoană, ci mai degrabă o situație tranzitorie. Coabitarea, apărută în mari proporții în țările nordice, unde are o lungă durată și se substituie căsătoriei uneori definitiv, are tendința de răspândire și în restul Europei. Este întâlnită mai ales la persoanele peste 30 de ani, deși studii efectuate în anumite țări din estul Europei (Bulgaria, Iugoslavia, Polonia) o semnalează și la tineri, ca o etapă premergătoare căsătoriei.
Tendințele amintite se manifestă și la nivelul familiei din România (și în familia bihoreană), însă mai puțin accentuate ca în Vest. Familia românească poate fi descrisă ca fiind caractericterizată prin universalitatea căsătoriilor, celibatul definitiv este destul de izolat, divorțurile sunt relativ puține, natalitatea urmează o linie descendentă.
Deși se poate spune că nu există tip teoretic de familie sau menaj care să nu fi fost practicat, formele de familie și de conviețuire rezultate pot fi astfel clasificate:
● menajuri de o singură persoană, bărbat sau femeie, care au optat pentru celibatul definitiv,
● menajuri de o singură persoană, divorțată sau văduvă, care nu s-a recăsătorit (care pot sau nu avea relații sexuale de lungă sau scurtă durată cu alte persoane),
● coabitări consensuale, cu sau fără copii,
● menajuri nefamiliale, între persoane care nu au relații sexuale (între care pot exista diferite grade de rudenie),
● familii monoparentale, de regulă formate din mamă cu copil/copii, necăsătorite, sau rămase singure după divorțul de partener sau decesul acestuia,
● familii nucleare propiu-zise,
● familii cu trei sau patru generații (care se mențin în anumite zone sudice europene sau în zone rurale din vestul sau estul european) (Mihăilescu I., 2003, pp.168-169).
Cap.2
Tineretul în contextul structurii sociale
Această direcție de cercetare a contribuit decisiv la progresul cunoștințelor despre formarea personalității și mecanismele integrării sociale a tânărului, despre paternurile interacțiunilor dintre tineri și geneza grupurilor de vârstă, despre continuitate și discontinuitate a generațiilor, despre stratificare intergenerațională, precum și despre problemele cu care se confruntă tineretul.
“Câștigurile” explicative ale programelor de cercetare a tineretului în contextual ierarhiilor sociale sau al relațiilor dintre clasele sociale sunt mult mai numeroase. Tema structurii sociale, însă, nu este numai o temă fundamentală a sociologiei, dar și terenul unor divergențe teoretice majore. Interesant este că, în cercetarea tineretului aceste diferențe de abordare nu apar întotdeauna în mod explicit, dar sunt recognoscibile în vocabularul conceptelor și în orientarea demersului analtic: pe de o parte, status, rol, norme, valori, stil de viață, statificare; pe de altă parte, clasele, conflict social, reproducție socială, violență simbolică, marginalizare a tineretului etc.(I. Mărgineanu,1996).
Ceea ce este imortant pentru analiza tineretului este că atât ”clasa” cât și ”statusul” sunt moduri de interacțiune socială, ceea ce mută centul de interes de la determinările “interioare” la cele ”exterioare”, sociale ale tinereții. Premisa majoră a acestor programe de cercetare a generației tinere este aceea că societatea este structură de roluri sociale, grupuri, comunități, norme, valori și instituții. R.Dahrendorf – care a încercat să depășească cele două orientări teoretice fundamentale în explicarea structurii- descrie probabil cel mai bine această perspectivă asupra sistemului social. “Societățile sunt câmpuri ale rolurilor sociale. Omul se găsește confruntat cu o pluralitate a așteptărilor pe care nu le-a inventat, dar cărora, de altfel, nici nu le scapă. Rolurile, adică așteptări cristalizate în jurul pozițiilor, sunt ele însăle o parte a câmpurilor mai largi: familii, comunități, întreprinderi, asociații, regiuni, țări. Astfel, oriunde privim, societatea este structură, reguli și gardian al regulilor, iar oamenii sunt agenți ai structurii sociale, chiar când încalcă regulile”. (Dahrendorf, R, 1979,p.47 ).
Dilema : “individ sau structură ? ” este fără importanță când semnalizează tineretul. Înainte de a fi agent al acțiunii, tânărul suportă influența modelatoare a societății. În cursul socializării, interiorizează normele și valorile existente și învață îndeplinirea rolurilor.
Structura socială precede apariția generației, își exercită acțiunea integratoare înainte ca tinerii să aibă oportunitățile de a o schimba.
Tinerețea- un status social
Definirea tinereții ca status social specific este una dintre ideile cu cea mai lungă carieră în cercetarea sociologică a tinerei generații. Conceptul de status a fost folosit cu variate sensuri: de la descrierea unei poziții sociale particulare a tânărului la înțelesul mai puternic pe care îl dă stratificarea socială între generații.Pentru localizarea tineretului în spațiul social au fost, de asemenea, utilizate unul sau mai multe criterii: vârsta, prestigiul, autoritatea, responsabilitatea,situația economică etc. Dacă poziția socială a tânărului poate fi descrisă ca un ansamblu de drepturi și obligații (incluse într-o mare măsură în norme juridice și morale), care este caracteristica definitorie în jurul căreia se organizează acestea?
Primul atribut al tinereții care se impune atenției este rangul de vârstă. ” Toate societățile utilizează vârsta ca un punct central de referință pentru a distinge printre membrii săi (…) Ca și sexul, vârsta este un status master (J.W.V.Zanden, 1985, p.9 )”.
Termenul de “status master”- folosit pentru prima oară de Everett Hughes (1940) cu referire specială la rasă- sugerează că în ansamblul pozițiilor unei persoane, există una care, în cele mai multe situații, supraordonează toate celelalte statusuri moștenite sau dobândite.
J.W.V.Zanden (1985) preia conceptul și îl aplică la relațiile dintre “clasele”de vârstă. Aceasta înseamnă că rangul de vârstă ar fi factorul decisiv al ierarhiei privilegiilor între generații. Faptul că vârsta este un criteriu de acces la rolurile sociale și ca stratificarea pe vârste este un fapt universal, prezent în toate societățile, ar fi argumentate în sprijinul acestei ipoteze. ”Ierarhizarea pe vârste are anumite similarități cu statificarea de clasă”, dar cu totul alt fundament : “Mobilitatea de la un grad de vârstă la următorul este determinată biologic și este ireversibilă”.
Vârsta consideră Zanden este un element al statusurilor sociale, dar rangul de vărstă nu este un status master nici în tot cursul vieții și nici în toate culturile. Rangul de vârstă este decisive în interacțiunile copilului cu adultul și mai puțin important, prin comparație cu alte caracteristici ale statusului, în postadolescență. Diminuarea importanței nu înseamnă absența rangului de vârstă ca atribut al statusului. Este sufficient să observăm cum își constrruiesc oamenii așteptările în raport cu persoanele “etichetate” ca tinere. Aceste așteptări ale persoanelor și grupurilor cu care interacționează sunt construite în raport cu o poziție ideală despre ceea ce ar fi un tânăr și care ar fi comportamentul cel mai potrivit pentru acesta.
Este o definire ” ideală” pentru că face abstacție de alte însușiri particulare ale persoanei, de capacitatea și dorința de a-și depăși rangul de vârstă. Comunitățile și grupurile sociale ”știu”, de asemenea, care este vârsta cea mai potrivită pentru căsătorie și separarea de familia părinților, pentru a avea copii etc. Aceste reprezentări, ca și cele despre relațiile dintre persoane aparținând la ranguri diferite de vârstă au funcție normativă în raport cu comportamentul tânărului. Distincția dintre normele primare și cele secundare care definesc variate practici sociale și “ne spun cum sunt îndeplinite anumite acte” (G.H.von Wright , 1971,p.159) ne permit să înțelegem că accesul tinerilor la rolurile sociale eszte reglementat în mare măsură prin norme. În societatea modernă, vârsta la care un tânăr are răspundere civilă sau penală, are posibilitatea să intre în competiție pe piața muncii, are drept de vot sau poate ocupa o funcție publică sunt reglementate prin lege.
Variația normelor sociale care reglementează accesul tinerilor la rolurile sociale- de la un stadium istoric la altul, de la o societate la alta și chiar între grupurile și comunitățile din aceeiași sociatate- atrage atenția asupra “construcției sociale” a tinereții, a semnificațiilor variabile ce I se atribuie. Statusul de tânăr nu este o alegere personală, ci mai curând o “etichetă” construită social, asupra căreia tinerii au un slab control în interacțiunile cu vârstnicii și adulții.
Dimensiunea biologică, deci, nu poate fi invocată ca o explicație integrală a stratificării între generații. Statusul tânărului trebuie analizat în contextual ordinii sociale și nu al uneia biologice dinr-o societate. Cei care observă universalismul fragmentării pe vârste a comunităților umane ignoră “cealaltă față a medaliei”: schimbările în diviziunea socială în “clasele ” de vârstă, în criteriile sociale de atribuire, în normele sociale care include (direct sau indirect) vârsta, în relațiile intergeneraționale. Ceea ce se schimbă, în fapt, este structura de roluri a sistemului social, iar acest proces nu este independent de transformările din cultură, politică, economie și alte sfere ale vieții sociale. Creșterea intervalului chronologic care separă copilăria de condiția socialmente recunoscută de adult (tinerețe) se datorează evoluției societății, exigențelor tot mai mari pentru îndeplinirea acceptabilă a unor roluri sociale din ce în ce mai complexe în societatea modernă.
Creșterea și maturizarea biologică a tânărului se încheie cu mult înainte ca societatea să-I recunoască această “pretenție” de adult. A trebuit să se producă o “revoluție sexuală” în anii ’70 pentru ca societatea occidentală să își schimbe sistemul de norme și să accepte “cererea” legitimă a tinerilor. În post adolescență, “echipamentul” cultural al tânărului poate fi egal celui al adulților, dar “cererea” sa de autonomie și responsabilitate să nu fie recunoscută social. Numeroasele conflicte sociale care au antrenat tineretul în ultimele decenii au avut la bază tocmai “ignorarea” tineretului, a opțiunilor acestuia pentru schimbare, pentru redistribuția prosperității sau a penuriei între generații. Mișcările sociale ale tineretului din România, în anii ’90, au arătat că reforma socială va trebui să includă și creearea opoturnităților pentru exprimarea și participarea socială a tinerilor.
Munca producătoare de venit, și întemeierea familiei par a fi principalele “porți” spre lumea adulților. Tinerii care părăsesc școala și nu reușesc o lungă perioadă de timp să aibă o ocupație care să le aducă venituri rămân dependenți de familie și/sau sprijinul social, ceea ce îi menține într-o stare de “moratoriu” preșungit și accentuiază ambiguitatea atributelor de status. Tinerii, cu cât înaintează în vârstă, cu atât mai puternic își afirmă “cererea de stimă” și cer o redefinire a raporturilor cu adulții. (S.N.Eisenstadt,1956).
Inegalitatea șanselor sociale
Tinerii au multe caracteristici sociale commune, dar și stribute de status care îi diferențiază. Au tinerii aceleași șanse în competiția pentru o poziție socială cât mai înaltă? Reușita socială este promisă tuturor tinerilor, dar, în mod natural, nu mai puțini reușesc să acceadă la statusuri sociale înalte, la bogăție, putere sau notorietate. “Societăți deschise” și “societăți închise” sunt tipuri ideale construite de sociologi pentru a descrie paternurile fundamentale ale mobilității între generații: în primul caz, există toate șansele ca tinerii să își schimbe statusul moștenit; în al doilea caz, aceste șanse sunt egale cu zero, iar tinerii vor avea același status social cu cel al părinților. Între aceste extreme se situiază variabilitatea societăților concrete care creează mai multe sau mai puține oportunități de acces pentru tineri la ansamblul rolurilor sociale.
În aceeași generație, șansele individuale de realizare și de avans în ierarhiile sociale nu sunt nici egale, nici complet independente de caracteristicile sociale moștenite (din familie și grupul social de apartenență) ca și de contextul societal, el însuși într-o schimbare mai lentă sau mai accelerată. Fără îndoială că nu pot fi ignorați nici factorii psihologici- cu o dinamică atât de înaltă în tit cursul tinereții- precum și rolul interacțiunilo sociale ale tânărului cu mediile sociale ale celor de aceeași vârstă sau cu adulții (profesorii, în primul rând). Dar acest gen de infloiențe, importante pentru traiectoria socială a unui individ, sunt fără semnificație pentru situația șanselor de viață ale generației sau ale unor categorii ale acesteia.
Într-o societate în schimbare- cum este România- ce mecanisme produc diferențierea și chiar inegalitatea șanselor de realizare ale tinerilor, de acces la cariere educaționale, ocupaționale și avans în ierarhia socială? Răspunsul nu poate fi oferit decât de cercetarea socială empirică, dar se pot schița câteva repere cu valoare mai curând teoretico-metodologică.
Ca și divizarea pe sexe, etnii etc stratificarea pe vârste este un tip de “segmentare” socială de o cu totul altă natură decât schimbările sociale care au la bază ocupația, venitul, interesele economice, influența etc. Și unele și altele sunt sinteme ierarhice, dar determinanții cauzali, mecanismele de funcționare și consecințele sociale ale acestora sunt diferite.
Fiecare tânăr poate fi localizat în spațiul social în funcție de una sau mai multe dimensiuni. Pentru simplificare, să considerăm că fiecare dintre variabilele de stratificare ia câte două valori și să încercăm o clasificare a tinerilor prin luarea în considerare a câte două dimensiuni.
Generația tânără poate fi divizată în cel puțin două starturi de vârstă: adolescenți și tineri adulți. Tineretea este o perioadă prea diferențiată pentru ca cercetarea unei faze a acesteia să conducă la generalizări acceptabile. Una este să discutăm despre tineri de 15-18 ani și cu totul altceva de cei de vârsta 25-30 ani; sau despre tineri muncitori și studenți. Definirea unor etape ale acesteia se dovedește încă o dată utilă pentru o înțelegere mai bună a procesului de cristalizare a statusului social, a similarităților pozițiilor sociale ale tinerilor, a problemelor specifice și a variabilelor de la un stat social la altul.
Prin corelare cu diviziunea pe sexe, rezultă patru grupări: adolescente,adolescenți, tinere și tineri. Este evident că “situația socială” este diferită de la o categorie la alta. Diferențierea de rol între fete și băieți începe încă din copilărie și tinde să se mențină în tot cursul vieții. Șansele de reușită socială sunt prescrise în mare masură însă de societate. “În ciuda schimbărilor istorice în statusul legal al femeilor (…) stereotipurile referitoare la rolurile sexelor (sex-role stereotypes) continuă să fie în mod clar defenite” și acceptate atât de tineri, cât și de tinere.(Bem. S. L. Bem. D. J. 1973, p.273).
Etnicitatea este o caracteristică importantă și schindările bazate pe ea au facut obiectul a numeroase cercetări. Segmentarea etnică și gradul de deschidere sau de închidere în raporturile dintre comunitățile entice au configurații variabile de la o societate la alta. O cercetare sociologică recentă (E.Zamfir, C.Zamfir, 1993) asupra situației social-economice a populației de romi din țara noastră arată că: “ Participarea școlară se menține în continuare foarte scăzută, în raport cu populația majoritară: aprocsimativ o cincime din ambele generații (maturi și copii) nu au fost niciodată la școală.
Apartenența la mediul urban sau rurală poate influența șansele de reușită socială, producând diferențe între adolescenți și tinerii adulți în funcție de mediul social de rezidență. Devalorizarea satului și atracția puternică pe care o exercită mediul urban pentru mulți tineri se întemeiază și pe aceasta diferențiere a oportunităților de (auto) realizare socială între cele două medii .
Analiza simultană pe toate dimensiunile schițate mai sus (rang de vârstă, sex, etnicitate, mediu de rezidență) ale localizării tânărului în spațiu social permite identificarea a șaisprezece categorii sociale de tineri între care există diferențe sociale semnificative cu privire la șansele de dobândire a statusului social dorit.
Probabil că cele semnificative diferențieri între tineri pot fi identificate prin analiza altor structuri sociale. Statusul social al părinților, ocupația, nivelul educațional, veniturile sau alte attribute de status preluate (moștenite) din familie pot avea un rol mai mare sau mai mic în traiectoria socială a tânărului.
O analiză a inegalităților dintre tineri este o operație teoretico-metodologică mult prea complecsă pentru a putea fi schematizată .
O bună tipologie a categoriilor și grupurilor de tineri, ca și precizarea nivelului de analiză sprijină evitatea erorii nivelului de agregare în interpretarea rezultatelor cercetării.
Mobilitatea intergenerațională
Cercetarea sociologică a mobilității sociale a produs probabil cele mai sensibile acumulări în cunoștințele despre tineret și oportunitățile sale de acces în structura de statusuri și roluri din societate. Dacă “stratificarea socială ” oferă cadrul analitic pentru descrierea raporturilor sincrone dintre grupurile de vârstă, perspectiva “mobilității sociale” furnizează instrumental teoretic pentru explicarea dinamicii relațiilor dintre generații și a mecanismului de selecție și alogare a tinerilor în structura de rol a societății adulte. Dacă în cercetările transversale asupra tineretului putem vorbi de probabilități (șanse de reușită socială), stadiul mobilității relevă circulația efectivă a membrilor unei generații între grupurile sociale, între statusurile moștenite și cele dobândite într-o anumită perioadă.
În ultimele șapte decenii au fost inițiate numeroase cercetări asupra mobilității intergeneraționale, setul de variabile explicative folosite fiind foarte larg (de la cele societale la cele individuale). Deși sociologii au obțiuni variate despre ierarhizarea acestora într-un model causal satisfăcător, există un relativ consens asupra rolului școlii ca unul dintre determinanții cei mai importanți ai mobilității între statusul moștenit și cel realizat. (T. Rotariu.1980).
În anii ’80, cercetarea sociologică a mobilității sociale intergenerașionale arată o tendință clară de autoreproducere, de închidere, a principalelor grupuri ocupaționale din România.’’ Pe ansamblul generației tinere se observă,o accelerare a unor tendințe care începuseră să-și facă un drum în intervalele de timp anterioare’’.(H. Cazacu 1988,p.102-103).
I.Margineanu(1985) , pornind de la premise că mobilitatea socială are o semnificație reală numai câtă vreme există inegalitate socială (deci stratificare), constată că, în România, mobilitatea socială își pierde treptat atributul său esențial “de mai bună redistribuire a pozițiilor sociale în acord cu competențele individuale”.
O continuare și aprofundare a cercetării sociologice a structurii sociale a României în anul 1980 ar putea fundamenta o mai bună înțelegere a comportamentelor sociale ale tineretului în perioada care a urmat Revoluției din decembrie 1989. Cea mai mare parte a generației a trăit copilăria, adolescența sau primii ani ai tinereții în acel deceniu. Tentativele de adaptare a conceptului de clasă pentru a putea explica realitatea socială a acestor țări se îndepărtează de fundamentele sale teoretice. Un asemenea construct teoretic adoptat și care s-a bucurat de o largă madiatizare este cel de “nomenclatură”. M. Voslenski în 1980 la utilizat mai curând pentru clasificarea observațiilor sale asupra comportamentului guvernanților sovietici decât pentru a explica structura socială.
Sociologul roman Ion Ungureanu în (1979) trimitea la un model explicativ mult mai relevant când nota că : “mecanismul elitei continuă să fracționeze” și “schema metodologică de explicare a lui Pareto rămâne valabilă pentru orânduirea socialistă fiindcă și aceasta ar fi supusă unui mecanism social de funcționare eliteist ”.
În contrast cu ideologia oficială, în societatea românească diferențierile și chiar inegalitățile sociale marcante se mențineau. Cercetarea va trebiu să arate care dintre variabilele de stratificare (ocupația, instrucția, venitul, rezidența, consumul, prestigiul, autoritatea, etnicitatea, vârsta etc.) avea locul central, care erau cele mai semnificative criterii în evaluarea și alocarea tinerilor în structura de roluri a societății.
Există o inegalitate socială accentuată între ansamblul persoanelor care deținea cele mai importante funcții în partid și în stat și restul populației, pusă în condiții de relativă uniformizare: statusul politic se convertea într-o poziție privilegiată în distribuția veniturilor, a influienței, în accesul la bunuri și servicii, la “imunitatea” în fața legii, la alte recompense materiale și simbolice. Aceste privilegii erau organizate prin norme formale și informale.
Grupul de la vârful ierarhiei sociale avea un stil specific de viață, identificabil în comportamentele de consum, locuirea în arii separate de restul populației, interacțiunile sociale pe care le stabilea în funcție de apartenența grupală în alte însemne și simboluri ale poziției sale sociale.
Distanța socială și psihologică era maximă înre acest grup și restul societății și minimă între pozițiile sociale ocupate de majoritatea populației. Desigur, în interiorul grupului existau diferențieri după rangul în ierarhia puterii, dar în ansamblul său, avea comportamentul social al unui grup de status. Treptat a dezvoltat practice exclusiviste menite să conserve monopolul statusului și al privilegiilor.
Datorită locului său în sistemul de putere, a căutat să controleze întregul sistem de selecție de alocare a oamenilor în structura de roluri sociale.
Geneza socială a unei noi generații
La sfârșitul anului 1989- annus mirabilis, cum îl numește R.Dahrendorf- România a intrat- printr-o ruptură bruscă și violentă-într-un process amplu de schimbare socială care continuă și astăzi.
Evenimentele sociale de o asemenea amploare devin- prin semnificațiile pe care le au pentru grupuri și comunități umane- puncte de referință în funcție de care se reorganizează experiențele individuale și collective, fapt ușor sesizabil în frecvența utilizării termenilor “înainte… după…” în limbajul cotidian. În România, “astăzi …” inseammă, pentru oameni din generații diferite, timpul care a trecut de la 22 decembrie 1989. Dar ce semnificații particulare are pentru tineri? Cercetările sociale din multe țări au arătat influiența pe care o au evenimentele majore asupra gnerației tinere în formarea unei ”filosofii ” particulare de viață, a unor criterii de evaluare a schimbărilor sociale ulterioare și chiar a unei identități colective. Ce reprezentări sociale au tinerii din generația actualului deceniu despre revoluție și schimbările care au urmat?
Generațiile nu au fost implicate în aceeiași măsură în evenimentele din decembrei 1989 sau în cele care au urmat iar tranziția a creiat oportunități și costuri sociale a căror ”balanță” variază de la un strat de vârstă la altul. (Re) socializarea și internalizarea unor noi roluri sociale cerute de societate, a unor noi norme și valori are mai multe șanse să se realizeze într-un mod eficace la generația tânără decât în alte grupuri de vârstă. O nouă generație se formează.
În anii ’90, România a intrat într-un process de schimbare socială- care a inclus destructurări și restructurări în aproape toate sferele vieții sociale- cu un ritm și o cuprindere variabilă de la o perioadă la alta.
Cap.3
Sexualitatea la adolescenți
Activitatea sexuală : motivația și realizarea sexuală
Evoluția moravurilor și a comportamentului sexual reprezintă o realitate a vieții contemporane. Familia, școala și medicul reprezintă factorii cei mai importanți în educarea corectă a tinerilor privitor la sexualitatea lor. Ignoranța sexuală, susținută de o falsă pudoare, absența informațiilor corecte de anatomie și fiziologie a reproducerii, la polul opus fiind exploatarea comercială a curiozității sexuale- pornografia -, reprezintă toate un real pericol. Sub aparențe morale, poate să se ascundă o patologie psihosocială, doar educația corectă este cea care poate preveni devierile de comportament sexual, bolile venerice, avortul provocat delictual. Nu există indivizi pur masculini sau pur feminini, există în fiecare câte puțin din celălalt sex, aceasta putând explica până la un punct bisexualitatea, homosexualitatea sau hermafroditismul.
Abordarea sexualității umane trebuie făcută din unghi fiziologic, dar și din unghi social. Problema sexualității devine, după M.Nestor, eroto-socio-afectivă. Adesea, actul sexual lipsit de afect, un simplu act reflex, poate determina frigiditate, nevroze, infidelitate, etc. Lipsa tandreții poate explica infidelitatea, prin nevoia de afecțiune. Iubirea este și ea un factor civilizator; ea a creat pudoarea și gelozia.
Studiile de psihologie arată că activitatea sexuală a omului cuprinde două laturi și anume: activitatea genitală (sexuală propriu-zisă) și funcția de reproducere. La animale aceste două laturi se suprapun, adică activitatea genitală va fi întotdeauna urmată de reproducerea speciei. Activitatea sexuală a omului este un fenomen complex, cu multiple aspecte mai adânci: biologice, psihice, morale, etice, etc., instinctul sexual la om este mai corect o motivație sexuală. Ea constituie o parte a existenței individului, care capătă un pronunțat aspect social.
Activitatea genitală e formată la rândul ei din două laturi : motivația sexuală (sau impulsul sexual) și realizarea sexuală (contactul sexual, coitul). Rezultatul poate fi unirea celor două celule sexuale, spermatozoidul și ovulul, unire din care va rezulta un nou individ.
► Motivația sexuală (impulsul sexual, simțul genital, libidoul). În cursul evoluției filogenetice, plăcerea sexuală (libidoul) și reproducerea au devenit atât de strâns unite, încât celulele sexuale care se unesc pentru a forma embrionul și hormonii sexuali ce determină dorința de fuzionare, sunt produse de unul și același organ : ovarul la femeie și testiculul la bărbat. Impulsul sexual se dezvoltă pe măsură ce ovarul și testicolul intră în funcțiune, rezultatul fiind secreția de hormoni cu dezvoltarea normală a organelor genitale. La om, nașterea motivației sexuale este strâns legată de maturația sexuală. Deci odată cu aceasta apare și dorința de practicare a activității sexuale. Așa cum maturația sexuală e un proces progresiv, tot așa și libidoul, definit de S.Freud ca puterea cu care se manifestă instinctul sexual (Freud S., 1991, passim), se ve dezvolta treptat, fiind îndreptat la început difuz și nu strict spre realizarea sexuală. Motivația sexuală e declanșată de factori hormonali, dintre care rolul cel mai important îl au hormonii sexuali. Ulterior, la acești se vor asocia excitanți hormonali și excitanți senzoriali și psihici. Factorii hormonali dau un fond permanent și difuz de “tensiune” sexuală. După o anumită experiență sexuală vor apare impresiile senzoriale și psihice, care produc “maturarea” impulsului, orientându-l spre realizarea sexuală. Maturarea sexuală se desăvârșește, după unele opinii, în jurul vârstei de 30 de ani. Dezvoltați și erotizați de către hormoni, centrii nervoși acționează, permițând păstrarea senzațiilor sexuale și după menopauză. Baza hormonală a impulsului sexual asigură activitatea sexuală a individului în general. Faptul că individul se simte atras de o anumită persoană, că are dorința de a intra în relații cu ea, este determinat de excitanții senzoriali și psihici ai impulsului.
În realizarea apropierii sexuale intervin excitații de tot felul. Excitanții psihici derivă din caracterul sau comportamentul general al omului. Este vorba de obicei de trăsături specifice de sex, cum ar fi dorința bărbatului de a o apăra pe femeie și a femeii de a fi apărată. Dar și alte trăsături nelegate de sex, cum ar fi gradul de inteligență sau stima față de o persoană, amabilitatea acesteia, etc., pot constitui astfel de excitanți. Acești excitanți psihici transformă impulsul sexual în dragoste. Excitanții senzoriali domină în timpul adolescenței, astfel că va fi preferat acel partener care “emite” cele mai multe excitații senzoriale. Rolul excitanților vizuali e important și mai târziu, ei mijlocesc relațiile sexuale între doi oameni. „Zonele erotogene” reprezintă zone corporale cu mare sensibilitate la stimulii tactili, favorizând senzațiile erotice. Întreaga suprafață cutanată poate reprezenta un mare receptor tactil; în general, la femei acești receptori sunt mai difuzi. Ca regulă generală, aceste zone se situează în apropierea orificiilor naturale (apud Vârtej P., 2000). La femei, mai importante sunt buzele și sânii și alte zone mai sensibile, ca : ceafa, gâtul, pavilionul urechii, regiunea retroauriculară, regiunea axilară, fața internă a coapselor, regiunea hipogastrică și regiunile din jurul organelor genitale. La bărbat, aceste suprafețe sunt localizate în special în jurul organelor genitale. Excitațiile auditive, mai ales vocea, timbrul, intonația cuvintelor, constituie de asemenea elemente ale impulsului sexual. Mirosul și gustul erau considerate mai puțin importante la om. Însă orice om, chiar în condiții de igienă perfectă, emană un miros specific, care poate deveni un mijloc de atracție; de asemenea se cunoaște rolul parfumurilor și mai nou, a feromonilor (ferein= a aduce, a purta, termen propus de Karlson și Luscher). În atracția sexuală între parteneri, maturitatea înseamnă a dori persoana pe care o iubești.
Motivația sexuală este dependentă de factori înnăscuți, neurohormonali și de factori dobândiți, sociali. Studii medicale de ginecologie endocrinologică prezintă acești factori astfel (Vârtej P., 2000, pp.510-513) :
◊ Factorii înnăscuți (neurohormonali) ai motivației sexuale sunt importanți pentru eupareunie. Alături de integritatea factorilor anatomici (maturarea completă morfologică sexuală și o oarecare corespondență între parteneri, integritatea inervației senzitive și integritatea vasomotorie a organelor genitale), esențială este buna funcționare a centrilor nervoși superiori și medulari. Circuitele nervoase centrale hipothalamo-limbico-corticale coordonează motivația sexuală. Centrul nervos al motivației sexuale este considerat hipothalamusul, care prezintă două zone : o zonă de activare și o zonă de inhibiție a comportamentului sexual. Cea mai veche parte a cortexului, sistemul limbic, modelează reactivitatea hipothalamică : plecând de la o sexualitate difuză, diferențiază un comportament heterosexual adult. Cea mai nouă structură corticală, neocortexul, intervine în comportamentul sexual; dereglarea acestuia determină unele dintre nepotrivirile psihosexuale, cum ar fi frigiditatea și impotența. La nivelul măduvei spinării se integrează unele elemente ale răspunsului sexual sub forma unor reflexe simple, de tipul erecției. Hipothalamusul controlează secreția gonadotropă și prin aceasta și secreția hormonilor sexuali, fiind influențat de stimulii externi ce pot determina fenomenele sexuale. Hormonii sexuali determină la femei atractivitatea sexuală (estrogenii) și receptivitatea sexuală (androgenii CSR, mai puțin estrogenii). Libidoul este influențat de o serie de hormoni : hipofizari, tiroidieni, suprarenali și de starea sistemului nervos vegetativ (în mod negativ de hipersimpaticotonie sau hiperparasimpaticotonie).
În multe cazuri, tulburările psihice și nu cele neurologice sunt răspunzătoare pentru patologia sexuală. Femeia prezintă o dominantă cerebrală în viața sexuală. Faptul că instinctul sexual este condiționat psihic și rolul principal în această condiționare îl are scoarța cerebrală este demonstrat de prezența motivației sexuale la femeile histerectomizate. Anumiți centrii cerebrali vor comanda aspecte ale vieții sexuale : rinencefalul (dorința și emoția); nucleul caudat, nucleul roșu și cerebelul (răspunsul la excitație). Instinctul sexual are un determinism hormonal, cu intervenția scoarței cerebrale și a zonelor subcorticale, iar iubirea este doar rezultatul unor prelucrări afective operate la nivelul thalamusului.
◊ Factorii dobândiți (sociali) acționează ca modulatori ai psihosexualității. Sexualitatea umană prezintă elemente învățate și se desfășoară după modele culturale, căpătând valorificări ce țin de tradiții, morală, interese profesionale, legi civile și dogme religioase, care de regulă, funcționează ca bariere împotriva libidoului.
Teoria freudiană, psihanaliza, care a produs o revoluție în epoca în care a fost emisă, susținea că „instinctul sexual este mobilul fundamental al tuturor manifestărilor activității psihice”, afirmație asupra căreia revine însuși autorul ei, în lucrarea sa din 1921 : Dincolo de principiul plăcerii. Deși astăzi teoriile moderne nu mai admit Lustprinzip ca fundament al tuturor manifestărilor psihice, Sigmund Freud are actualitate prin faptul că subliniază faptul că instinctul sexual depășește instinctul de reproducere uman. Discipol a lui lui Freud, și apoi creator de școală nouă psihologică și psihopatologică, Alfred Adler consideră că nu pulsiunea sexuală dinamizează individul, ci că personalitatea este exprimată prin viața sexuală.
Problemă îndelung cercetată de specialiști, relația între libidou și personalitatea individului este percepută în general ca un conflict. Rezultatele acestui conflict, traumatizante în cazul reprimării instinctului sexual, se pot manifesta individual sub mai multe forme :
triumfarea libidoului (prin care S.Freud explică perversiunile sexuale) apare la indivizii considerați pervertiți sau libertini;
fixarea libidoului într-un moment al evoluției sale, care duce, de exemplu, la tendința de incest;
refularea violentă în inconștient a libidoului, care este cauza nevrozelor și psihozelor în teoria freudiană (tratată în psihanaliză prin aducerea inconștientului în conștient). Nevrozele sunt depășite de explicația exclusiv refulativă, procesele mult mai complexe de la nivelul scoarței cerebrale de ciocnire între excitație-inhibiție fiind esențiale.
La majoritatea oamenilor, între mediul extern, social și sexualitate se stabilește o stare de echilibru. Condiționată socio-economico-cultural, sexualitatea umană este extrem de complexă, depinde de situația din familie, în principal de relațiile mamă-copil și de experiențele personale din viața individului.
► Realizarea sexuală, durata actului sexual propiu-zis poate varia (după individ, vârstă, situație, etc.) de la câteva secunde până la o oră. Ejacularea apare la 2-10 minute după intromisiune.
Cercetările lui W.H.Masters și V.E.Johnson au relevat ciclul relațiilor sexuale, care are convențional patru faze, fiind aproximativ asemănătoare la bărbat și la femeie : 1) faza de excitație și erecție; 2.) faza în platou; 3.) orgasmul și 4.) faza de rezoluție.
Faza de excitație e controlată de centrul excitator dopaminosenzitiv, în echilibru cu centrul inhibitor serotonino (5-dihidroxi-tripamina) -senzitiv, localizat în sistemul limbic. În timpul fazei de excitație, sistemul nervos parasimpatic mediază primar congestia vasculară. Astfel, crește diametrul și lungimea clitoridiană (fenomene asemănătoare ca la bărbat), se dilată arteriolele perivaginale, cu apariția de transudat pe mucoasa vaginală, la care participă și secreția glandelor Bartholin. Pentru menținerea lubrefierii mucoasei vaginale sunt răspunzători estrogenii, deficiența acestora (postchirurgical sau postmenopauză) cauzează disfuncția acestei faze, cel mai adesea. Se produc modificări în întreg organismul, crește ritmul cardiac și tensiunea arterială, se mărește tonusul muscular în tot corpul, are loc angorjarea sânilor, erecția mameloanelor, etc. În cea de-a treia fază apar contracții reflexe ale musculaturii genitale, care sunt mediate primar de sistemul nervos simpatic, și de asemenea, are loc contracția grupelor musculare striate din tot corpul, creșterea maximă a frecvenței cardiace, a tensiunii arteriale și a frecvenței respiratorii. Corpusculii lui Paccini, care asigură stimularea proprioceptivă, au rol important de receptori, însă clitorisul mai și are rolul de transformare a stimulilor de origine psihică sau somatică. Distanța între baza clitorisului și meatul urinar este de circa 2,5 cm. La teleclitoridiene, această distanță e mai mare și defavorabilă obținerii orgasmului, de unde rezultă și succesul tratării unor frigidități prin coborârea chirurgicală a clitorisului (Masters W.H., Johnson V.E., 1966, pp.517-518).
Se poate spune, deci, că prima fază a activității sexuale o constituie motivația sexuală, forța care atrage doi indivizi de sex opus. Aceasta este determinată organic de excitanți hormonali, la care se adaugă excitanți senzoriali și psihici. Prin urmare, în aceasta constă aspectul biologic al realizării sexuale. Orice contact sexual însă, își are nota sa strict personală la fiecare cuplu. Variațiile în acest domeniu constituie baza de atracție dintre cei doi parteneri. În sexologia modernă, o coordonată principală, pe lângă sexualizare, o constituie dinamica sexuală, subiect de interes la nivel individual (Săhleanu V.,1991, pp.4-7).
Manifestări psihosexuale la diferite vârste
◙ Sexualitatea infantilă, deși nu poate fi legată de o relație genitală, există la această vârstă și constituie baza sexualității la adult. În „faza orală”, sugarul este alimentat la sân. Alimetarea la sân este legată de erotică (după S.Freud) și, alături de suptul degetului, rămân în comportamentul sexual de mai târziu sub forma sărutului (dovada erotizării orale infantile). „Faza anală”, instalată în jurul vârstei de 2-3 ani este legată de mucoasa anală. Contracțiile intestinale dureroase de defecare sunt legate de senzația de plăcere. Aceasta va determina erotizarea durerii permanentizată la sadici și masochiști (Rebedea Tr. și colab., 1997, pp.468-472). În opinia lui S.Freud, trebuiesc evitate toate formele de pedepse corporale la copil, pentru a împiedica dezvoltarea libidoului pe căi colaterale. Oricare din părțile corpului pot de fapt servi ca zone erogene la copil, însă, spre deosebire de adult, orientarea este autoerotică. După vârsta de 4-5 ani, copiii devin conștienți de sexul lor, urmâd „faza genitală”, de orientare către zonele erogene, faza masturbării infantile. Discutatul complex a lui Oedip ajunge la un apogeu : atracția incestuoasă a fetiței spre tatăl ei, respectiv a băiatului spre mamă. Frații mai mici, priviți la început cu suspiciune, devin obiectele „iubirii”, datorită „indiferenței sau infidelității părintelui”. Incestul este subpresat social, fiind considerat tabuu în toate societățile contemporane, devenind la adult un fenomen de regresie a instinctului sexual, din acest unghi de vedere. Însă, incestul are o puternică tentă culturală, cunoscută fiind practicarea lui la vechii egipteni, de exemplu. S.Freud leagă complexul lui Oedip de tinerii bărbați care caută prima legătură mai serioasă la o femeie mai în vârstă decât ei (imaginea mamei care l-a dominat în copilărie), respectiv de fetele tinere, care caută bărbați maturi ca parteneri (imaginea tatălui lor).
Relația mamă-copil este esențială în realizarea unei afectivități adulte normale, copilul fiind dependent de personalitatea mamei. Însă, excesul de afectivitate maternă este considerat ca determinând senzualitatea precoce (Relgis E., 1980, p.514). Dezechilibrul din interiorul familiei, conflictele, sau viața familială dezorganizată sunt la rădăcina sau cel puțin întăresc gelozia de mai târziu. Sentimentul de milă se dezvoltă târziu în copilărie, iar cruzimea îndreptată spre animale sau alți copii, după S.Freud, este asociată cu o erotizare intensă și precoce. Legătura dintre tendințele erotice și cruzime se poate permanentiza la sado-masochiști. Sadismul, ca deviație, poate apare și în cazul asistării frecvente a copilului la actele sexuale ale părinților (percepute ca o agresiune) pe care aceștia îl consideră prea mic pentru a înțelege sexualitatea (idem).
Există numeroși cercetători (ca Traian Rebedea sau Eugen Relgis) care susțin că potențialele devieri sexuale de mai târziu se găsesc sub formă de germeni la copil. Astfel, un traumatism din copilărie, tratarea necorespunzătoare intrafamilială, sau factori de mediu din exterior, pot interfera cu dezvoltarea sexuală de mai apoi. În perioada școlară se manifesă curiozitatea caracteristică vârstei, care, satisfăcute într-un mediu echilibrat, permit o socializare și o dezvoltare afectivă corespunzătoare.
◙ Sexualitatea în adolescență.
Adolescența, perioada de mare exaltare în viața tânărului, (care se întinde acum pe o perioadă de 8-9 ani, după cum spune Rebedea Tr.), trebuie difențiată de pubertate. Pubertatea este etapa de conșientizare a procreerii individuale. Adolescența, considerată drept un fenomen psihosocial, reprezintă perioada de afirmare sexuală, psihoafectivă și socială a individului. În pubertate se asistă la un narcisim inconștient, nepatologic. Atracția spre celălalt sex se definitivează. Există, desigur, posibilitatea atracției de tip homosexual, de cauze diferite: prin interdicții sociale, familiale, prin educației băieților de bărbați, datorită unor cauze posibil genetice, etc.(Rebedea Tr. și colab., 1997, p.517).
◙ Sexualitatea la adulți. Impulsul sexual după pubertate va fi considerabil, atingând apogeul la 16-27 de ani în opinia profesorului dr. Petrache Vârtej (sau 30 de ani la femei, după alți autori). La vârstă adultă, sexualitatea evoluează pe plan fiziologic în strânsă legătură cu factorii sociali. Dispoziția psihică joacă un rol hotărâtor în erotism (Vârtej P., 2000, p.514).
◙ Sexualitatea la bătrâni se poate menține cu o activitate eficientă cu condiția îndeplinirii cu regularitate a actului sexual (după Rebedea Tr.). Atrofia vaginală din menopauză e cauzată de carența estrogenică, dar și de absența vieții sexuale; în același timp, sperma conține suficient estradiol pentru a întreține troficitatea vaginală (după Lansac și Lecompte). Importanța menținerii unor relații sexuale la vârste mai înaintate are beneficii psihice, cu repercursiuni pozitive asupra organismului, implicând și o reconsiderare a moravurilor și comportamentelor sexuale (Rebedea Tr. și colab., 1997, p.517).
Cap.4
Aspecte legate de contracepție și avort
De mai multe decenii, avortul ca mijloc de prevenire a sarcinii este un aspect important al reproducerii în țările din estul Europei, fiind legal, relativ fără restricții și disponibil la un cost mic sau gratuit, în timp ce contraceptivele moderne sunt adesea dificil de obținut și slab promovate de responsabilii politici și de comunitatea medicală. Deși guvernele, agențiile donatoare și organizațiile neguvernamentale au crescut aportul contraceptivelor moderne, avortul joacă încă un rol substanțial. Ratele care rezultă din cercetări sunt mai ridicate decât cele raportate oficial, reflectând subraportarea în statisticile guvernamentale. Rapoartele de cercetare indică și faptul că femeile între 20 și 34 de ani au cele mai ridicate rate de avort, majoritatea declarând că nu vor sau nu-și permit un copil, avorturile fiind în mare consecința sarcinilor nedorite, caracteristice în principal femeilor ce nu folosesc anticoncepționale sau folosesc metode tradiționale, cu o rată de eșec relativ ridicată. Se raportează că între 71-90% din sarcinile nedorite sfârșesc în avort, indicând o puternică motivație pentru evitarea nașterilor neplanificate. Studiile au arătat că avortul scade în timpul anilor 1990, tendința cea mai mare de scădere fiind raportată la femeile sub 30 de ani și asociată creșterii utilizării contraceptivelor moderne în rândul acestora. Complicațiile medicale post-avort sunt mult mai numeroase decât în țările occidentale, astfel că se pune problema calității serviciilor medicale (Population Referance Bureau, 2003, p.2).
Cercetările efectuate arată că utilizarea contracepției prin metode tradiționale de control a nașterilor reprezintă peste jumătate din totalul contracepției, cuplurile continuând să se bazeze serios în special pe coitus interruptus și abstinența periodică. Deoarece aceste metode sunt mai puțin eficiente decât cele moderne, ratele de eșec și întrerupere sunt ridicate, ducând la un număr mare de sarcini nedorite. Metodele moderne sunt utilizate mai frecvent în zonele urbane, ca în cele rurale, iar cu cât nivelul de educație este mai ridicat, cu atât mai degrabă se va folosi o metodă contraceptivă modernă decât una tradițională. Femeile știu de existența anumitor metode (99% din populație a auzit de cel puțin o metodă modernă), dar adesea nu știu de unde să le obțină, cum să le utilizeze, ori cât de eficiente sunt în prevenirea sarcinii. Cu toate că mai multe femei folosesc contracepția modernă decât cu zece ani în urmă (29,5% foloseau în 1999 metode contraceptive moderne, față de 13,9% în 1993), relativ puține dintre ele (8% în 1999) utilizează contraceptive orale, în principal datorită răspândirii informațiilor greșite în legătură cu riscurile pentru sănătate și efectele secundare ale acestora, chiar și între furnzorii de servicii medicale. Deși peste jumătate dintre persoane (58% dintre femeile și 52% dintre bărbații căsătoriți sau în uniune consensuală, 1999) au declarat că nu-și mai doresc copii, puține cupluri folosesc metode de contracepție de lungă durată sau permanente (sterilete 7% și sterilizarea feminină 3%, 1999). Sterilizarea feminină a fost ilegală până în curând și chiar și în prezent, sistemele de sănătate nu o promovează, iar majoritatea doctorilor au instruire limitată în această procedură. Actualmente, sunt în desfășurare programe de actualizare a cunoștiințelor furnizorilor de servicii de planificare familială, care include toate metodele contraceptive (Cercetarea Sănătății Reproducerii în România,1993; Cercetarea Sănătății Reproducerii la Tineri; 1996; Studiile de Sănătate a Reproducerii în România, 1999 și 2002).
O măsură a nevoii de planificare familială este proporția de femei căsătorite care declară că ar prefera să evite o sarcină, dar nu folosesc nici o metodă contraceptivă, demografii numind aceasta nevoia nesatisfăcută de contracepție. Rata avorturilor (1avort /1,6 nașteri, în scădere față de 2,2 avorturi/naștere în 1993), aflată în scădere, însă la nivele încă foarte ridicate, nu se corelează cu nevoia nesatisfăcută de contracepție (6% în 1999), cea mai redusă din această regiune a Europei. Dacă numărul femeilor care utilizează metode tradiționale, mai puțin eficiente, s-ar adăuga femeilor cu nevoi contraceptive nesatisfăcute, procentajul femeilor cu nevoie potențială de contracepție modernă ar fi considerabil mai mare, de 39% în 1999 (Population Referance Bureau, 2003, p.2).
Există o legătură clară între avort și utilizarea metodelor contraceptive tradiționale: cu cât este mai mare proporția de metode tradiționale față de toate metodele folosite, cu atât tinde să fie mai ridicat nivelul avortului. O simulare a arătat că dacă femeile care utilizează metode tradiționale și cele care nu folosesc nici o metodă, dar vor să evite sarcina ar folosi contracepția modernă, rata avorturilor ar descrește cu un procent de 55-64%, sub jumătate din numărul de avorturi. Ca femeile să recurgă mai puțin la avort va trebui să crească folosirea contraceptivelor per ansamblu, să înlocuiască metodele tradiționale cu metode mai eficiente și să fie încurajate să folosească constant aceste metode prin îmbunătățirea informației și serviciilor de contracepție. Atitudinile femeilor în legătură cu contracepția conferă susținere acestor schimbări; aproximativ ¾ din femei spun că doresc mai multe informații despre contracepție (mai precis, 72% din femei și 61% dintre bărbați, 1999). Femeile tinere, cele necăsătorite și cele care folosesc prezervative sunt mai doritoare de informații despre contracepție, accentuând nevoia de activități educaționale la tinerii adulți (Population Referance Bureau, ibidem).
Mortalitatea maternă este o măsură importantă a stării de sănătate, ratele de deces legate de sarcină și naștere fiind în est de cel puțin două ori mai mari ca cele din vestul Europei, complicațiile datorită avortului, în special a celui efectuat în condiții ilegale fiind principalele cauze ale mortalității materne (mortalitate maternă este de 33 decese/100.000 nou-născuți vii, din care 16,2 decese/100.000 nou-născuți vii datorită avorturilor și 16,63/100.000 nou-născuți vii datorită cauzelor obstetricale, 1999). Marea majoritate a nașterilor au loc în unități sanitare, supraveghete de personal specializat și femeile primesc îngrijiri prenatale, însă îngrijirile postnatale sunt inferioare altor tipuri de îngrijire maternă. Aproximativ 60% din femeile gravide au beneficiat de prima vizită la medic în primul trimestru de sarcină, numărul mediu de vizite prenatale fiind de 5. Evoluția mortalității materne a descrescut în deceniul trecut de circa 8 ori, datorită legalizării avortului (în principal pe seama reducerii avorturilor ilegale) și datorită contracepției (programele Naționale de planning familial fiind introduse din 1993).
Sănătatea mamei și copilului fiind puternic corelate și depinzând de servicii similare de sănătate, ratele mortalității infantile sunt, de asemenea, considerabil ridicate față de occident. Se apreciază că rata mortalității infantile este substanțial mai ridicată decât cea oficială, de peste 1,5 ori în România, diferențele datorându-se deficiențelor în sistemele de raportare, ca și diferențelor în definirea termenului de născut viu (situație care nu se aplică județului Bihor, unde raportarea este riguroasă, ca și respectarea criteriilor definiției de nou-născut viu). Născuții din mame mai puțin educate, ori rezultați în intervale intergenezice sub doi ani, sunt mai predispuși decesului infantil, astfel că se impune necesitatea educației continue privind spațierea nașterilor și de disponibilitate a metodelor contraceptive sigure și reversibile.
Educația sexuală
Comportamentul reproductiv al familiei este influențat de informațiile dobândite în familie, școală sau de la medic.
►Rolul familiei. Practicile greșite de igienă generală și sexuală, incultura elementară medicală, sistemul tăcerii în cadrul unui exces de ipocrizie, reproducerea întâmplătoare și nedorită, reprezintă tot atâtea pericole. Pornografia este un flagel împotriva căruia și-au manifestat dezaprobarea cercuri largi ale opiniei publice și cercetători din diferite domenii. Educarea începe în familie, copilul de 3-4 ani poate fi informat, la nivelul de înțelegere al vârstei sale, asupra curiozităților sale în materie de sexualitate. Informațiile avizate primite din familie scad aura de tabuu și cresc încrederea copilului, atenuând posibilele informații greșite primite dinafară. Întrebările izolate și spontane se reduc în jurul vârstei de 10 ani, când școala poate interveni constructiv în informarea copilului. Adolescenții, care pot prezenta modificări psihoafective, cu neliniște mergând până la tulburări cu caracter nevrotic, sunt deosebit de interesați de problemele legate de iubire. Lecțiile de biologie umană, de educație sexuală, coroborate cu educația din familie, puterea exemplului personal care rămâne de netăgăduit, sunt esențiale.
►Rolul medicului. Alături de familie și școală, medicului îi revine un rol important în educația sexuală, el putând interveni în toate cele trei funcții ale sexualității :
● de reproducere – probleme anatomo-fiziologice;
● erotică, și
● de comunicare.
Problema care se pune atinge și momentul începerii vieții sexuale. Este recomandată începerea ei la deplina maturare psiho-somatică, adică la 21-25 de ani la băieți și 18-22 de ani la fete. Viața sexuală începută prea devreme poate determina stimularea precoce a secreției testiculare, ovariene și implicit, tiroidiene și suprarenale (C.Ursoniu, 1980). La tinerele fete este incriminată și în etiologia cancerului de col uterin, cancerizarea colului începând de la o vârstă foarte tânără, imediat după pubertate prin acțiunea unui agent cancerigen (probabil Papilloma virus sau virusul herpetic genital uman de tip II) introdus odată cu primele contacte sexuale, asupra unui epiteliu cervical incomplet maturat și deci nepregătit pentru o viață sexuală permanentă (I.Chiricuță, S.Munteanu, 1983). Viața sexuală începută înaintea vârstei de 20 de ani reprezintă riscul cel mai mare de îmbolnăvire în cancerul de col uterin, de două ori mai crescut, față de cazul femeilor care își încep activitatea sexuală după această vârstă (în patogenie mai fiind incriminate căsătoriile multiple, partenerii multipli, numărul nașterilor și avorturilor, etc.). Literatura de specialitate arată riscurile obstetricale în cazul primiparelor sub 16 ani (vârsta la care se osifică definitiv bazinul), de la hipertensiunea gravidică, chiar în forme grave, preeclampsie, eclampsie, tulburări de dinamică uterină și număr sporit de intervenții chirurgicale și obstetricale.
Educația pentu sănătate, prevenirea riscului bolilor cu transmitere sexuală, inclusiv HIV/SIDA și a sarcinilor nedorite, prevenirea și tratarea efectele pe termen lung și scurt a avorturilor la cerere, aparțin domeniului igienei sexuale. Planificarea familială, domeniu de interes socio-medical, prin rolul educativ și prin intervenția specifică în sprijinul familiei poate reprezenta calea spre familii mai fericite.
►Rolul școlii. O serie de studii dovedesc că programele de calitate în domeniul educație sexuale pot întârzia debutul activității sexuale și crește gradul de utilizare al contracepției (Kirby D. și colab., 1994; Down D.A., 1986). Există țări în care educația sexuală este obligatorie, din clasa I până în clasa a XII-a, ca o parte a programei de igienă și educație fizică. Elemente de anatomie a reproducerii erau predate la liceu în cadrul orelor de biologie, iar după schimbarea regimului, educația sexuală nu a fost inclusă între materiile școlare, ci, uneori erau invitați medici să țină scurte conferințe despre bolile venerice și prevenirea sarcinilor nedorite.
Instituțiile publice și organizații non-guvernamentale din domeniul sănătății reproducerii și a sănătății materno-infantile din județul Bihor
Instituțiile publice din domeniul sănătății materno-infantile și de sprijin a familiilor aflate în dificultate sunt, organisme subordonate Consiliilor locale, Consiliului județean, sau ministerelor : Administrația Social-Comunitară Oradea, Direcția Socială Județeană și de Protecție a Drepturilor Copilului, Inspectoratul Școlar Județean Bihor, și :
● Direcția de Sănătate Publică a Județului Bihor, instituție subordonată Ministerului Sănătății; misiune și obiective: coordonează și evaluează realizarea indicatorilor programelor naționale de sănătate; elaborează programe comune de sănătate în colaborare cu autoritățile administrației publice locale, instituții publice, ONG-uri.
● Direcția Pentru Dialog, Familie și Solidaritate Socială Bihor, instituție subordonată Ministerului Muncii și Solidarității Sociale; misiune și obiective : sprijinirea copiilor și familiilor aflate în dificultate (acordarea de alocații pentru copii, complementare și monoparentale, ajutoare de urgență, etc.), grupurile țintă fiind copiii, familiile cu mai mulți copii, familii aflate temporar în dificultate.
Programele Naționale de Sănătate și direcțiile de acțiune privind combaterea sărăciei pe baza strategiei de intervenție specifică din cadrul Programului Județean Anti-Sărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale, sunt organizate de DSP Bihor, care realizează acțiuni specifice sectorului medical (date obținute de la Direcția de Sănătate Publică Bihor). Programul Național 3, prin Intervenția 1: Accesul la serviciile de Sănătate a Reproducerii, reglementează activitatea serviciilor din domeniul reproducerii. În cadrul Obiectivului 4 (Accesul universal la planificare familială), finanțat din Programul Național de Sănătate 3, se desfășoară acțiunea de Instruire și abilitare a medicilor de familie pentru prescrierea de contraceptive gratuite la : elevi, studenți, populația săracă din rural și urban, numărul medicilor de familie abilitați fiind peste 30. Prin Obiectiul 5 (Supravegherea medicală activă a mamei, copilului, familiilor problemă și a persoanelor fără locuință) s-a continuat acțiunea de Control a supravegherii sănătății materno-infantile de către medicii de familie. A fost înființat un spital de zi cu gratuități pentru grupurile paupere (cu luarea în evidență a gravidei, etc.). Se continuă distribuirea de lapte praf pentru copii 0-1 an, care nu beneficiază de lapte matern din diferite motive, de lapte praf beneficiind peste 4000 de sugari pe an. Biroul Programe de Promovare a Sănătății și Educație pentru Sănătate din cadrul DSP Bihor a organizat o serie campanii de informare-educare-comunicare, desfășurarte în cadrul Obiectivului 3 (Susținerea dezvoltării culturii sanitare printr-o largă varietate de mijloace). S-a realizat monitorizarea distibuirii Ghidului Femeii Gravide la medicii de familie, realizarea site-internet – pagina web http://www.dspjbihor.ro, emiterea de materiale informativ-educative (promoționale). De asemenea, în cadrul programului social, MS și CNAS au emis ordine comune privind condițiile acordării de medicamente gratuite.
Pentru îndeplinirea acțiunii de Dezvoltare a Sistemului de Asistență medicală comunitară și de mediere sanitară în comunitățile de rromi, începând cu septembrie 2002, în județul Bihor activează asistenți medicali comunitari și mediatori sanitari, în zone cu probleme comunitare și zone deficitare ca educație sanitară. Asistenții medicali comunitari îndeplinesc atribuțiile specifice profesiei lor (incluzând depistarea persoanelor cu tbc și boli venerice, depistarea activă a gravidelor, catagrafia copiilor pentru vaccinările obligatorii, etc.). Mediatorii sanitari, având o pregătire școlară și o cultură de minim 8 clase obligatorii, sunt aleși din cadrul rromilor, asigurând comunicarea între autoritățile sanitare și populația rromă (fac educația pentru sănătate și pe probleme de igienă a coetnicilor lor, îi înștiințează pentru prezentarea la vaccinări, etc.). În județul Bihor funcționează peste 20 asistenți medicali comunitari. În cadrul aceluiași program, prin Intevenția nr. 18 se continuă dezvoltarea sistemului de mediatori sanitari comunitari din cadrul comunităților de rromi, numărul de acestora fiind de peste 2o în județ. Județul Bihor a fost desemnat ca centru pilot și în funcție de rezultate, aceste acțiuni se vor extinde în țară. Pentru bolnavii cronici și bolnavii cu situație socială precară, Ordonanța Guvernului nr 70/2002 a dat posibilitatea Consiliilor județene și locale să înființeze, cu avizul Ministerului Sănătății și al Ministerului Administrației Publice, unități de asistență medico-socială, prin reorganizarea unor unități sanitare publice. În județul Bihor au fost înființate în luna decembrie 2003 un număr de 5 centre de asistență medico-socială (cu 308 paturi aprobate) la: Nucet cu o capacitate de 178 paturi, deservite de 3 medici; Popești cu o capacitate de 50 de paturi, deservite de doi medici; Salonta : cu o capacitate de 20 de paturi, deservite de un medic; Săcuieni, cu o capacitate de 40 de paturi, deservite de un medic; Valea lui Mihai, cu o capacitate de 20 de paturi, deservite de un medic. Capacitatea funcțională este de 283 paturi la nivelul județului (date provenite de la DSP Bihor, 2004). Acordarea de asistență bolnavilor la domiciliu (persoane vârstnice, cu boli cronice, cu handicap, neasistate de aparținători, etc.) de către personal de specialitate acreditat (cadre medii, kinetoterapeuți, maseuri, infirmieri, etc.) care au semnat contract cu CJAS Bihor.
În județul Bihor funcționează organizații non-guvernamentale care au ca obiective de activitate asistarea mamelor cu probleme sociale și a copiilor aflați în dificultate, planificare familială, prevenirea bolilor cu transmitere sexuală și susținerea persoanelor cu HIV/SIDA, dintre care amintim :
Societatea de Educație Contraceptivă și Sexuală din România – Centrul Județean Bihor: promovează planificarea familială ca drept uman fundamental și accesul liber al oricărei persoane.
Fundația Ruhama : contribuie la dezvoltarea comunităților sărace și să tinde să creeze servicii socio-medicale care să răspundă nevoilor diferitelor grupuri defavorizate și vulnerabile, grupurile țintă fiind : comunități sărace, comunități de rromi, vârstnici, copii defavorizați cu risc de abandon școlar sau familial, persoane cu dizabilități, familii defavorizate, cetățeni cu acces limitat la servicii sociale, etc.
Asociația Down Oradea (Ador) urmărește: o viață normală pentru persoanele cu SIDA și familiile acestora, o bună integrare în familie, școală și societate, reprezentarea persoanelor cu SIDA și a familiilor lor, programe de asistență pentru părinți, copii, tineri, adulți, integrarea social-terapeutică a tinerilor și adulților cu SIDA și alte dizabilități în centrul de zi Iedera.
Fundația Liberis Bihor Romania are ca misiune și obiective : ajutorarea copiilor instituționalizați, orfani sau abandonați, a celor cu nevoi speciale din instituții sau comunitate, precum și a altor persoane aflate în dificultate (deschiderea Casei Curcubeu și a Casei Albinuțelor – centre de plasament de tip familial pentru copii cu nevoi speciale, ambele în colaborare cu Direcția Generală Județeană pentru Protecția Drepturilor Copilului Bihor, deschiderea primului Centru de Educație Specială din Oradea pentru copii cu nevoi speciale, în colaborare cu Inspectoratul Școlar Județean Bihor, centru compus dintr-un Centru de Terapii specifice copiilor cu nevoi speciale și un Centru de Zi).
Căminul Felix asigură copiilor abandonați un mediu optim de dezvoltare (ca în familie).
Centrul creștin Salem organizează : acțiuni evanghelice, activități sociale cu orfanii, copiii străzii, familii aflate în nevoie.
Centru maternal Briana, care are ca misiune ajutorarea femeilor însărcinate aflate în dificultate, a copiilor din grupuri defavorizate, etc.
Fundația Speranța (Casa Minunată) vizează educarea copiilor cu dizabilități grave și severe de la 3-18 ani (școală și grădiniță).
Uniunea Femeilor Bihor urmărește educarea femeilor pentru a asigura o viață familială armonioasă, pentru apărarea drepturilor femeilor, familiei, copilului, grupurile țintă fiind : familii, femei, copii, grupuri defavorizate.
Rețeaua de planning familial. Femei fertile din categorii sociale defavorizate și potențiale grupuri-țintă pentru planificarea familială în județul Bihor.
În județul Bihor, rețeaua de planning familial (PF) cuprinde medici specialiști din patru cabinete de specialitate ale Direcției de Sănătate Publică, precum și cabinete private, fiind continuată acțiunea de abilitare a medicilor de familie din rural în vederea acordării de servicii de planificare a nașterilor (DSPJ : http://www.dspjbihor.ro). Alături de ONG-urile ce oferă sprijin în decizia contraceptivă, și, deși s-au făcut campanii de popularizarea în mass-media locală, utilizarea seviciilor de planificare a familiei este încă insuficientă.
Cabinete medicale de planificare familială aparținând de DSP Bihor sunt :
● Oradea, Spitalul Clinic de Obstetrică-Ginecologie (Maternitate);
● Beiuș, Spitalul Nicolae Popovici;
● Marghita, Policlinica;
● Salonta, Policlinica.
Între cabinete private cu specialiști în domeniu, amintim : Centrul pentru sănătatea familiei din Oradea.
În scopul studierii activității de PF din județul Bihor, am căutat să identific care sunt femeile fertile din categorii sociale defavorizate ce reprezintă și potențiale grupuri-țintă pentru planificarea familială în județul Bihor.
Femei fertile din categorii sociale defavorizate.
În scopul planificării familiale prin educație contraceptivă și prevenirii abandonului copiilor, se pot face următoarele precizări (cf. Serviciului de prevenire a abandonului de copii prin planificare familială, 2000) :
Sunt considerate femei fertile din categorii sociale defavorizate :
● minore,
● fără venituri și/sau fără locuință,
● comunități de rromi,
● cu afecțiuni fizice sau psihice,
● care provin din centre de plasament sau alte forme de instituționalizare,
● agresate și/sau violate,
● nivel scăzut de educație,
● mame cu mai mulți copii,
● femei sau mame singure.
Femei gravide aflate în situații de risc, predispuse să abandoneze copilul pot fi considerate :
● minore,
● fără venituri și/sau fără locuință,
● cu afecțiuni psihice și /sau cu probleme de relaționare,
● risc obstetrical crescut,
● provin din centre de plasament sau din medii socio-economice sărace,
● provin din comunități etno-culturale izolate sau având o problematică socială importantă,
● agresate și/sau violate,
● nivel scăzut de educație,
● care locuiesc în cartiere sărace,
● care au unul sau mai mulți copii în dificultate,
● care au unul sau mai mulți copii cu nevoi speciale (handicapat, prematur, suferind de o boală cronică, agresiv, cu probleme grave de integrare socială),
● care trăiesc într-un context dificil : conflicte conjugale, monoparentalitate, delicvență, dependență de alcool, droguri, lipsă de ocupație,
● femei sau mame singure.
Gravide cu risc obstetrical crescut sunt :
●Circumstanțe psiho-sociale
● sarcină nedorită,
●familie dezorganizată, climat afectiv neprielnic, venit redus, alimentație deficitară,
● domiciliul femeii în zone geografice greu accesibile, fără posibilități de anunț telefonic, de transport de urgență,
● nerespectarea prevederilor legislației de ocrotire a femeii gravide la locul de muncă.
● factori generali :
● vârsta (sub 20 de ani sau peste 35 de ani),
● primigeste foarte tinere sau peste 35 de ani,
● marile multigestante sau numai multipare (chiar cu 3-4 nașteri eutocice în antecedente),
● înălțimea sub 1,55 m,
● greutatea sub 45 kg,
● infantilism genital,
●volum cardiac redus,
● izoimunizări Rh sau de grup,
● Antecedente ginecologico-obstetricale :
● uter cicatricial (în special după operație cezariană sau cu evoluție septică),
● malformații sau tumori genitale (în special fibrom),
● sterilitate involuntară tratată,
●operații plastice pe sfera genitală (prolaps, fistule, malformații, chirurgia inferilității) sau pe rect,
●sarcini cu complicații (hemoragii, infecții, toxemii) sau o sarcină la mai puțin de un an de la naștere,
● întreruperea intempestivă a cursului sarcinii (avort, naștere prematură),
● nașteri cu : distocii mecanice, tulburări de dinamică, hemoragii în delivrență, intervenții obsetricale,
● lăuzie cu sindrom infecțios sau flebită,
● din partea generației progene : născuți morți, decedați în perioada neonatală precoce, malformații, hipotrofie fetală, macrosomie, copii cu handicapuri.
● Boli preexistente sarcinii :
● cardiopatii,
● boală hipertensivă,
● anemii,
● tulburări endocrino-metabolice (obezitate, prediabet, diabet, heperparatiroidism, hipo sau hipertiroidism),
● pneumopatii,
●nefropatii,
●infecții cronice (tuberculoză, sifilis, SIDA),
●boli infecțioase (rubeola, herpes, toxoplasmoza, listerioza, hepatita, colibaciloza, boala cu incluzii citomegalice),
● hepatita cronică,
● afecțiuni ortopedice : cifoscolioza, șchiopătare.
● Intoxicații :
● alcoolism,
●tabagism,
● medicamente,
●stupefiante,
●hidrargism.
Potențiale grupuri-țintă pentru planificarea familială în județul Bihor
Identificarea grupurile țintă care necesită planning familial este utilă pentru orientarea eficientă a acestei activități. Deoarece în județul Bihor este în curs procesul de abilitare a medicilor de familie din mediul rural pentru acordarea unor servicii de planificare familială, ne vom referi în special la potențiale grupuri țintă pentru planning familial în orașul Oradea:
● Copii și tineri de vârstă școlară din mediul familial, la care problema principală este educația în domeniul reproducerii, efectuată în familie, în școli, prin mass-media, dar și de alte foruri competente (asistenți sociali, etc.). Un grup particular este reprezentat de mamele sub 16 ani, pentru planificarea pe viitor a sarcinilor.
● Tineri din centre de plasament, din cămine sociale, centre de îngrijire de zi (de exemplu, în Oradea, cu capacitate de 40 de persoane), aziluri de noapte. Ar fi favorabilă cooptarea întregului personal care deservește aceste instituții (a persoanelor apropiate de tineri și în care ei au încredere), în măsura pregătirii acestora, ceea ce ar necesita instruirea pe categorii profesionale.
● Tineri și adulți cu boli invalidante, cu deficiențe senzoriale, motorii și psihice din sistemul de tip familial. Fiecare tip de dezabilitate pune probleme speciale, astfel că este nevoie și de alte forme de suport, de intervenția psihologului, alături de familie.
● Tineri și adulți cu deficiențe senzoriale, motorii și psihice din sistemul rezidențial, din centre de recuperare, unități de asistență medico-socială. Problemele puse sunt specifice tipului de deficiență. La bolnavii cu dezabilități psihice instituționalizați, care au un discernământ redus cu privire la reproducere, se pune problema deciziei instituției în asumarea de rol ori a unei tutele în vederea delegării deciziei reproductive.
● Tineri și adulți din grupuri defavorizate, care cuprind persoanele dependente social sau la limita acesteia, comunitățile de rromi, persoane fără locuință, provenind din familii dezorganizate, care au de regulă și mulți copii și care au probleme în controlul natalității. Diagnoza sărăciei și inegalității sociale în Oradea (Chipea F. și colab., 2004, pp.96-179) a arătat că incidența cea mai mare a sărăciei este în următoarele categorii sociale :
copiii până la 18 ani reprezintă grupul de vârstă cel mai expus sărăciei (alături de vârstnicii peste 60 de ani), la care trebuie adăugați și tinerii cu vârste între 18-25 ani, ca având o vulnerabilitate mare (dependență de părinți, nu au loc de muncă stabil sau sunt elevi);
persoane peste 18 ani cu boală cronică incapacitantă sau cu deficiențe fizice;
persoanele fără școală și cele cu pregătire primară și gimnazială;
persoane adulte întreținute, casnice, șomeri și la extremă, cele care fac apel la subzistență sau adună deșeuri, ori suferă accidente biografice majore;
rromii constituie grupul etnic cu rata cea mai mare a sărăciei, chiar extremă;
situarea locativă pe harta administrativă a județului : cartierul Tokai, Oncea și Centru Muzeu sunt zonele cele mai sărace.
Astfel că, pentru zonele cele mai paupere din Oradea ( ca strada Voltaire, cu circa 900 persoane de etnie rromă, Velența sau zona centrală- Piața 1 Decembrie, Piața Cetății sau strada I.Maniu), mediatorii sanitari și mediatorii pentru comunitățile rrome, alături de asistenții sociali, au rolul cel mai important și trebuie instruiți în acest sens. Medicul de familie și asistentele medicale sunt implicați în probelmele de educație contraceptivă și prevenire a ITS, însă orele de teren și consultație sunt insuficiente pentru desfășurarea activităților curative și preventive. De regulă, aceste grupuri defavorizate nu apelează la medicul de planning familial.
Femeile care au avort în antecedente. Problema esențială o reprezintă prevenția sarcinilor nedorite, iar serviciile de planning trebuie să includă și consilierea post-avort, pentru ca femeile să afle despre metodele contraceptive și să evite pe viitor avorturi repetate. Serviciile sociale iau cunoștință despre situațiile copiilor nedoriți doar când aceștia sunt abandonați la maternitate, sau alte situații limită, însă de femeile care avortează nu se ocupă nici un serviciu comunitar.
Femeile din grupa de vârstă fertilă de 20-30 de ani, ca viitoare mame.
Planificarea familială, chiar dacă este un concept controversat, face parte din viața modernă și care poate fi îmbunătățit prin acțiunea concertată a societății, la nivel guvernamental și non-guvernamental, la nivel local și la nivel global.
Cabinetele publice de PF oferă consultații gratuite și fără bilet de trimitere pentru următoarele categorii de persoane care beneficiază de contraceptive gratuite : (a) elevi; (b) studenți; (c) șomeri; (d) persoane beneficiare de ajutor social; (e) femei cu domiciliul stabil în mediul rural; (f) femei care efectuează un avort la cerere într-o unitate sanitară publică; (g) alte categorii de persoane fără venit.
Cap.5
Aspecte ale moralei creștine ortodoxe
privind educația sexuală în școli
Motiv de îngrijorare?
În luna ianuarie 2003 s-a adus la cunostinta opiniei publice ca din 2004 se va introduce ca materie obligatorie în programa scolara, Educatia sexuala.
]Dintr-un anumit punct de vedere, nu este o noutate pentru ca, se pare, la multe licee, psihologul scolii, pe lânga consilierea elevilor cu probleme, se ocupa si cu acest aspect, al educatiei sexuale la orele de dirigentie de fiecare data când era chemat.
Sa încercam sa întelegem care va fi impactul si posibilele efecte ale introducerii acestei discipline obligatorii în orarul tinerilor elevi.
Contrar parerilor multora, Biserica Ortodoxa nu are nimic împotriva educatiei sexuale, nu are nimic împotriva oricarei forme de educatie, ea însa, spunea parintele V. Raduca, profesor de morala: "dezaproba însa orice forma de initiere sau instruire în tehnici si practici care ar putea pune în pericol formarea omului pentru învesnicirea alaturi de Dumnezeu" .
Educatia sexuala este doar un instrument – de formare sau deformare – si deci totul depinde de felul în care este facuta: efectele ei pot fi benefice sau dezastruoase. Acelasi parinte afirma ca: "de multe ori, prin educatie sexuala specialistii înteleg tehnica actului sexual, protejarea de anumite maladii si planificarea sarcinilor. Niciodata însa (sau de prea putine ori), ei nu înteleg si nu recomanda: disciplinarea sentimentelor, castitatea si ceea ce este cel mai important, respectul pentru persoana celuilalt/celeilalte" .
Acest lucru se întâmpla pentru ca psihologul, terapeutul, sexologul, psihanalistul uita de multe ori ca înainte de toate sunt crestini, deci membri ai Bisericii. De aceea, ne si pare ciudat când la un talk-show televizat se aduna medicul, psihologul… si preotul care "prezinta parerea sau învatatura Bisericii" în problematica discutiei. De aici se poate întelege ca doar preotul este crestin, ca doar el poate veni cu argumentul moral, pe când ceilalti nu, ca si cum acestia ar fi pagâni.
În lipsa acestui reper, al moralitatii, o tema de Educatie sexuala poate sa se transforme foarte simplu în antieducatie. Sexualitatea nu trebuie tratata ca si dusul sau spalatul pe dinti (acte banale si stereotipe), omul nu poate si nu trebuie sa fie tratat doar ca trup. El este natura duala, trup si suflet, si cine va fi rânduit sa predea aceasta forma de educatie nu trebuie sa uite asta. Specialistul, pe lânga o viata religioasa autentica si cunoasterea psihologiei vârstelor, trebuie sa aiba dragoste sincera fata de cei în mijlocul carora se va afla. Consider ca important e sa îi trateze ca pe copiii sai. Este ceea ce lipseste multor psihologi ("specialistii în cele sufletesti"), discernamântul duhovnicesc si dragostea sincera pentru tineri. Au fost situatii când psihologii au transformat orele la care au fost invitati în adevarate nebunii: explicatii luate parca din Kama Sutra sau scrierile tantrice, descrieri ale pozitiilor, prezentarea perversiunilor ca alternativa fireasca etc. Într-o astfel de situatie, îmi spunea o eleva ca a fost scandalizata si a întrebat-o pe doamna respectiva daca si copiilor ei le spune aceleasi lucruri acasa. Raspunsul a venit, dupa o clipa de soc: "nu, fata mea (care era de vârsta celor din sala) nu are astfel de preocupari…". Raspunsul a mirat pe cei prezenti, iar doamnei psiholog i-a disparut entuziasmul de pe chip.
Atunci când intervine constiinta ca elevii ce asculta pot fi copiii tai, te trezesti la realitate si nu-i mai tratezi ca pe trup, ci ca o unitate dihotomica. Oamenii de multe ori spun vorbe ca sa fie în rândul lumii, în ton cu Occidentul, nu le simt, dar, inconstient, le asimileaza. Personal, am urmarit la TV un sondaj filmat pe strazile Capitalei pe tema aceasta. Un domn la vreo 40 de ani se arata deschis si este de acord cu introducerea Educatiei sexuale "pentru ca traim în alte vremuri, mentalitatile s-au schimbat, tinerii îsi încep viata sexuala devreme si e bine sa afle câte ceva…". La întrebarea daca are copil adolescent si daca îl învata în acelasi duh, raspunsul a fost surprinzator: "Fata mea este serioasa…!!". Câti dintre noi nu am întâlnit persoane care afirma, spre exemplu, ca homosexualitatea nu-i un lucru rau, dar daca fiul (sau fiica) i-ar spune ca are astfel de înclinatii, n-ar mai fi asa mare aparator si s-ar da de ceasul mortii. Sexualitatea are mai multe implicatii sufletesti, decât trupesti. Unii psihologi, medici si sexologi au înteles aceasta. S-au scris si carti extrem de interesante pe teme de sexualitate, cu multe aspecte profilactice, scrise cu condei de parinti responsabili. Din pacate, numarul acestora este mic, glasurile lor aproape stinse nu se aud în pustia perversa a acestor timpuri moderne. Traim, din acest punct de vedere, în epoca medicilor îndepartati de morala ortodoxa, Bebe Mihaescu sau Cristian Andrei, foarte mediatizati în media centrala, în epoca paginilor needucative despre sex, din perspectiva ortodoxa, din Bravo, Cosmopolitan sau Libertatea (supliment).
Perspective noi si sumbre?
CD-ul multimedia intitulat "Programul national de Educatie pentru sanatate în Scoala româneasca, Ghid multimedia pentru profesori, partea I", a aparut sub egida Ministerului Educatiei si Cercetarii si finantat de U.N.P.D. – România (Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare).
La domeniul Sanatatea reproducerii am întâlnit subdomeniile:
Anatomie
– aparatul genital feminin;
– aparatul genital masculin.
Ceasul biologic
– ceasul organismului feminin;
– ceasul organismului masculin.
Procesul de reproducere
– Ovulul si ovogeneza;
– Spermatozoidul si spermatogeneza;
– Conceptia;
– Sarcina.
Igiena reproducerii
– Igiena organelor sexuale
– Igiena sarcinii
– Diagnoza prenatala
Comportament sexual
Contraceptia
]“Contraceptia ar merita ea însasi o abordare separata din perspectiva moralei ortodoxe. Precizez doar ca pe CD-ul Ministerului, abstinenta (castitatea) este sufocata de multe alte metode contraceptive… De fapt Educatia…la care ne referim este mai mult Educatie contraceptiva si sexuala, dovada clara e protocolul de colaborare încheiat între M.E.C./D.G.A.E. (Directia Generala pentru Activitati Extrascolare) si Societatea de Educatie Contraceptiva si Sexuala (S.E.C.S.) (vezi Revista informativa editata de Minister). Într-adevar, e mai usor sa vorbesti despre folosirea prezervativului decât sa faci apologie vietii curate, a castitatii… De altfel, U.N.F.P.A. (Fondul natiunilor Unite pentru Populatie), institutie internationala implicata în derularea Programului "Educatia pentru Sanatate" are printre activitatile derulate în România si asistenta în procurarea si distribuirea de contraceptive.” opinează Prof. Laurentiu Dumitru
E bine de stiut: pilula contraceptiva orala, considerata ca fiind printre cele mai eficiente mijloace de contraceptie disponibile pe piata, este varianta "soft" a avortului. Mecanismul de functionare include, pe lânga îngrosarea mucozitatii cervixului (organul care leaga uterul de vagin) în scopul împiedicarii spermatozoizilor sa patrunda în uter, si fluidizarea captuselii uterului (a endometriumul) pentru a împiedica implantarea ovulului fecundat. Din punct de vedere biologic, ovulul fecundat are în el însusi toate atributele unui făt ( Dumnezeu pune sufletul in el in momentul zamislirii ). Neputându-se implanta în uter în urma actiunii pilulei contraceptive, el moare.
Capitolul Comportament sexual are subdiviziunile:
Comportament sexual normal
– Heterosexualitatea;
– Homosexualitatea;
– Bisexualitatea.
Aspecte particulare ale raportului sexual
– Masturbare;
– Felatie si cunnilingus;
– Sex anal
Disfunctii sexuale la barbate
Disfunctii sexuale la femei
Perversiuni sexuale
– Perversiuni prin deformarea actului sexual (exhibitionismul, voyeurismul, urofilia,
coprofilia etc.)
– Perversiuni prin anomalii de alegere (pedofilia, gerontofilia, incestul).
Deci, din perspectiva autorilor Programului national "Educatia pentru sanatate în Scoala româneasca", homosexualitatea (masculina sau feminina, inclusiv bisexualitatea) e o practica normala: "desi multi oameni considera înca homosexualitatea ca pe ceva anormal, pervers, stiinta moderna precum si normele juridice internationale o accepta în sfera normalului"… Mai mult decât atât, autorii CD-ului gasesc de cuviinta sa descrie în amanunt ce fac homosexualii si lesbienele în dormitor. Poate ca unii puberi, curiosi din fire, stiu din revistele tineresti, din Forumurile paginilor web despre sexualitate.
Din perspectiva educatorilor ce au întocmit programa în discutie, masturbarea, sexul oral: felatie si cunnilingus), sexul anal intra în categoria Aspecte particulare ale raportului sexual, si nu la perversiuni sexuale asa cum înca, un numar mare de specialisti, le catalogheaza. Dupa cuvântul unuia dintre autorii Programului, "scoala trebuie sa-si adapteze într-o masura importanta curriculum-ul la presiunile etosului comunitar, cu valorile sale specifice de ordin moral si cultural" [Revista "Educatia pentru Sanatate în Scoala Româneasca" (aparuta sub egida M.E.C.), nr. 2, pag.5] . Numai ca, dupa cum spunea un distins profesor al Teologiei argesene, Scoala si Familia ar trebui sa reintre în Biserica.
Conform unei reviste informative, "Educatia pentru sanatate în Scoala Româneasca" editata de M.E.C., "grupul tinta al Programului sunt elevii din învatamântul primar, gimnazial, profesional si de ucenici, liceal (inclusiv din învatamântul teologic si din institutiile din subordinea M.I. si M.ap.N.)". Conform Programului, si calugarii si calugaritele care învata în Seminarii trebuie sa stie câte ceva despre "normalitatea perversiunilor".
Daca vom merge pe acelasi drum al mortii sufletesti, vom ajunge sa ne familiarizam cu pacatul, dar în asa fel încât vom considera ca promiscuitatea sexuala si credinta în Dumnezeu nu se exclud. De altfel, procesul acesta a început, se poate întâmpla sa fii banuit ca faci parte dintr-o secta daca vorbesti de castitate premaritala… Pacatul, si înca cel mare, strigator la cer, începe sa se împleteasca cu credinta crestina… "Îl iubesc pe Dumnezeu si El ma iubeste", "Îl am pe Dumnezeu în inima" auzim uneori din gura unor desfrânati notorii …Aceasta este ispita cea mai grozava din câte exista si anume sa ajungi sa crezi ca esti bun crestin indiferent de viata pe care o duci, indiferent de fapte… Vom ajunge la o asa familiaritate cu raul, cu pacatul încât atasamentul fata de Biserica va fi pur formal, aflându-ne într-un permanent sperjur.
Iata ce spun Canoanele Bisericii (stabilite de Sfintii Parinti):
Cel ce a ucis de bunavoie, 20 de ani sa nu se împartaseasca.
Cel ce a ucis în razboi sau aparându-se de tâlhari, 3 ani sa nu se împartaseasca.
Curvarii (Curvie se cheama atunci când doi necasatoriti sau vaduvi desfrâneaza.), sapte ani sa nu se împartaseasca.
Preacurvarii (Cei casatoriti, desfrânând cu persoane straine casatorite se numesc preacurvari.) , homosexualii (Homosexuali se numesc aceia care desfrâneaza anal barbat cu barbat sau barbatul cu sotia lui desfrânând in chipul aratat mai sus.), cei care se împreuna cu dobitoacele, cei ce se împreuna cu femeile lor peste fire (împreunarea peste fire este atunci când barbatul sau o femeie îsi fac demonica placere sarutându-se unde nu trebuie.), 15 ani sa nu se împartaseasca.
Cel ce a curvit cu femeia sa peste fire ( împreunarea peste fire este atunci când barbatul sau o femeie îsi fac demonica placere sarutându-se unde nu trebuie ), sa nu se împartaseasca 15 ani; la fel si femeia se canoniseste daca a fost cu voia ei; iar daca a fost silita (adica fara voia ei), 6 ani sa nu se împartaseasca.
Cel ce a facut malahie (onanie, masturbare), 40 de zile sa manânce hrana uscata si sa faca câte o suta de matanii pe zi, si cu mare cainta în suflet hotarându-se de a nu mai gresi; se poate împartasi cu Sfintele Taine. Daca nu îndeplineste canonul aratat mai sus, 1 an sa nu se împartaseasca.
Cei care fac malahie unul cu altul sau femeie cu femeie, 80 de zile sa se canoniseasca mâncând hrana uscata în toate zilele si facând câte o suta de matanii pe zi. De nu va împlini acest canon, 2 ani sa nu se împartaseasca si sa faca câte o suta de matanii pe zi.
Femeile care îsi omoara pruncii în pântece, care avorteaza sau fac raclaj, 10 ani sa nu se împartaseasca, iar daca se feresc sa nu faca copii, 1 an sa nu se împartaseasca. (Dumitru L.,
http://www.geocities.com/argumentp/articole/3/sex.htm ; http://www.sfaturiortodoxe.ro/educatia_sexuala.htm).
Cap.6
Cercetarea în rândul tinerilor de liceu privind
comportamentul reproductiv
METODOLOGIA CERCETĂRII
Scopul cercetării de față este analiza comportamentului reproductiv al elevilor de liceu (clasele IX-XII), a atitudinilor legate de sex și de viața sexuală, a opiniilor față de relațiile sexuale premaritale și a comportamentului în cadrul cuplului.
Obiectivele urmărite în cadrul cercetării pentru evaluarea cunoștințelor, opiniilor și atitudinilor legate de comportamentul reproductiv în cadrul populației de liceeni sunt:
analiza comportamentului reproductiv, cu determinarea momentului începerii vieții sexuale.
determinarea gradului de cunoștințe legate de reproducere și de viața sexuală,
utilizarea metodelor contraceptive de către elevi de liceu.
Ipotezele cercetării :
1. Deși sursele de informare sunt variate, elevii nu au suficiente cunoștințe în legătură cu problemele sexuale, cu riscurile și urmările avortului provocat. Orele de educație sexuală din școli sunt insuficiente.
2. Nevoia cea mai mare de informare privind viața sexuală este întâlnită în cadrul elevilor ce provin din mediul rural.
3. Viața sexuală este începută de către elevi la vârste tinere, aceștia fiind de acord cu relațiile premaritale.
4. Prezervativul și pastilele anticoncepționale sunt cele mai utilizate în rândul elevilor care și-au început viața sexuală și folosesc metode contraceptive.
5. Subiecții sunt de acord cu căsătoria și își doresc copii; dimensiunea ideală a familiei este cea cu doi copii
Operaționalizarea conceptului de comportament reproductiv
Dimensiunile urmărite în cadrul cercetării au fost :
vârsta medie a femeii la primul contact sexual;
metode contraceptive utilizate;
nivelul de informare cu privire la reproducere
Metodele utilizate în studiu sunt:
A. Analiza documentelor sociale.
B. Ancheta sociologică pe bază de chestionar.
C. Interviuri aplicate unor factori cu răspundere în educația sexuală a elevilor: părinți, medici, profesori.
A. Analiza documentelor sociale
Metoda analizei documentelor sociale a presupus studierea literaturii de specialitate și a unor surse bibliografice statistice referitoare la comportamentul reproductiv : Anuare Statistice (Anuarul Statistic al Româniai și Anuarul Statistic al Județului Bihor); Anuare de Statistică Sanitară (Anuarul de Statistică Sanitară al României și al județului Bihor); Buletine Informative de Statistică Sanitară (Buletin Informativ privind principalii indicatori de cunoaștere a sănătății, etc.); rapoarte privind analiza problemelor de sănătate publică din municipiul Oradea; cercetări naționale privind sănătatea reproducerii (Cercetarea Sănătății Reproducerii în România, 1993; Cercetarea Sănătății Reproducerii la Tineri, 1996; Studiile de Sănătate a Reproducerii în România; 1999 și 2004); Planul Județean Anti-Sărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale; legislația și literatura sociologică din domeniul reproducerii.
Metoda chestionarului:
Indiferent dacă este vorba despre o anchetă sociologică, despre un sondaj de opinie sau despre o investigație mai largă, chestionarul se dovedește a fi una din tehnicile cele mai frecvent utilizate în științele socioumane. Un studiu numit “Viitorul social”, care s-a întins pe o durată de 10 ani (1972-1982), asupra revistei de sociologie relevă faptul că jumătate din cercetările realizate, ale căror rezultate fuseseră publicate, se bazau pe aplicarea chestionarelor (Constantinescu, 1985, p. 268).
De la relansarea producției sociologice din 1965 și până în prezent, în sociologia românească, chestionarul a reprezentat principala tehnică de investigare.
În ceea ce privește definirea chestionarului ca instrument și tehnică de cercetare în științele socioumane, mulți metodologi se mulțumesc să indice doar modul de constituire al chestionarului, și de plicare al acestuia. Psihologul francez P. Pichot definea chestionarele în “Le Testes mentaux” (1954, p.65) astfel: “Chestionarele sunt teste compuse dintr-un număr mai mare sau mai mic de întrebări prezentate în scris subiecților și se referă la opiniile, preferințele, sentimentele, interesele și comportamentele lor în circumstanțe precise” (Albou, 1968, p.13). Așa cum remarcă și Paul Albou, definiția nu corespunde deplin exigențelor logicii formale, iar enumerarea temelor posibile de abordat prin chestionar erau serios limitate.
Conform “Dicționarului de sociologie”, coordonat de C. Zamfir și L. Vlăsceanu (1993, p.95), chestionarul de cercetare, reprezintă o tehnică și, corespunzător, un instrument de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise și, eventual, imaginigrafice, ordonat logic și psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris.
Earl Babbie, în lucrarea sa “The Practice of Social Research”, (1992, p.163), definește chestionarul ca fiind: “o metodă de colectare a datelor prin întrebările puse persoanelor sau prin întrebarea acestora dacă sunt de accord sau în dezacord cu enunțurile care reprezintă diferite puncte de vedere”. În cadrul chestionarului, întrebările, desenele au funcție de indicatori., de stimuli declanșatori de comportamente verbale și nonverbale. În cazul administrării chestionarului de către operatorii de anchetă, atât comportamentul verbal cât și cel nonverbal al subiecților este înregistrat de către persoane calificate.
În ceea ce privește clasificarea chestionarelor, acestea pot fi clasificate astfel: după conținut, după forma, și după modul de aplicare.
După conținutul informațiilor adunate, se disting două tipuri de chestionare:
Chestionarele de date factuale, de tip administrative, referitoare la fapte obiective, susceptibile de a fi observate direct și verificate și de alte persoane. Chestionarele de date factuale vizează vârsta, sexul, locul de naștere, starea civilă, domiciliul, profesiunea, studiile, naționalitatea, religia, etc., care sunt indispensabile nu numai în sectorul administrativ, dar și pentru cercetarea științifică.
Chestionarele de opinie se referă la datele de ordin imposibil de observat direct. Cu ajutorul acestor chestionare se studiază atitudinile, motivația și interesele, dispozițiile și înclinațiile, adică tot ceea ce reprezintă psihologia persoanei, trăirile ei subiective. În investigarea fenomenelor sociale (economice, demografice, antropologice ș.a.) este greșit să ne limităm la consemnarea opiniilor, când ceea ce contează în primul rând, sunt faptele, realitatea obiectivă și abia apoi reflectarea în conștiința oamenilor a acestei realități.
Cu ajutorul acestor chestionare de opinie se încearcă cunoașterea nu numai a opiniilor, dar și intensitatea acestora. George Gallup a stabilit în acest scop o schemă de constituire a chestionarelor de opinie în care întrebările închise alternează cu cele deschise:
Întrebări filtru (închise, cu răspunsuri multiple, precodificate sau deschise) pentru stabilirea gradului de cunoaștere de către cel anchetat a problemei puse în discuție.
Una sau mai multe întrebări (deschise) privind atitudinea populației față de respectiva problemă.
Un sistem de întrebări (închise, cu răspunsuri multiple precodificate) referitor la aceași problemă.
Întrebări deschise vizând motivația opiniilor exprimate.
Întrebări (închise, cu răspunsuri multiple precodificate) pentru măsurarea intensității opiniilor.
Chestionarele speciale, cu o singură temă. În practică este foarte greu să distingem chestionarele speciale de celalalte feluri de chestionare. Chestionarele speciale se aplică mai mult în studierea pieței sau a comportamentului electoral, situații în care importanța este viteza obținerii și prelucrării informației. Scopul precis al unor astfel de chestionare este acțiunea și se recomandă aplicarea lor în anchetele și sondajele efectuate prin intermediul presei scrise, al ziarelor sau revistelor, când editorii încearcă să afle părerea publicului despre cotidianul sau săptămânalul lor, despre modul de procurare sau obișnuința de informare a cetățenilor.
Chestionarele “omnibus”, cu mai multe teme. Sunt cele mai des întâlnite, iar superioritatea chestionarelor “omnibus” nu rezultă în primul rând din cantitatea mare de informații cu privire la fiecare fapt sau fenomen social în parte, ci din posibilitatea de a surprinde interacțiunea și condiționarea acestora. Chestionarele “omnibus” sunt specifice cercetării fundamentale în sociologie. Ele permit aplicarea analizei secundare, și din punct de vedere al costului, sunt mai ieftine.
Chestionarele cu întrebări închise (sau precodificate) nu permit decât alegerea răspunsurilor dinainte fixate în chestionar. Gradul de libertate al subiectului este redus, răspunsul trebuie să se încadreze într-una din categoriile propuse de cercetător. “În cadrul chestionarelor, întrebările închise (sau precodificate) prezintă câteva avantaje:
– facilitează analiza statistică a răspunsurilor;
– sprijină memoria celui anchetat;
– permit aplicarea unor chestionare cu mulți itemi;
– servesc ca “filtru” pentru întrebările următoare;
– sporesc anonimatul și securitatea celui anchetat;
– înlesnesc “angajarea” în răspuns la chestionar a persoanelor” (S. Chelcea, I. Marginean, I. Cauc 1998).
Chestionarele cu întrebări deschise (libere, precodificate), spre deosebire de cele cu întrebări închise (sau precodificate), lasă persoanelor anchetate libertatea unei exprimări individualizate a răspunsurilor. Așa cum remarcă sociologul francez Maurice Duverger, “Întrebările deschise și închise au avantaje și dezavantaje, respectiv, inverse” (M. Duverger, 1961, p.201). În cazul unor opinii suficient de cristalizate, chestionarele cu întrebări deschise dau un procent mai ridicat de răspunsuri “nu știu”.
Chestionarele autoadministrate presupun înregistrarea răspunsurilor de către înseși persoanele incluse în eșantionul investigat. Subiecții din anchetă formulează și consemnează în același timp răspunsurile, eliminând filtrarea informației de către o altă persoană, operatorul de anchetă. Autoadministrarea elimină unul din factorii care influențează răspunsul: personalitatea celui care aplică formularul. “Marcându-se avantajele și dezavantajele chestionarelor autoadministrate și administrate de către operatorii de anchetă nu se pune problema “condamnării” unei tehnici în favoarea alteia, ci se atrage atenția asupra necesității de a cunoaște limitele fiecăreia”. (S. Chelcea, I. Marginean, I. Cauc, 1998, p.204).
Chestionarele poștale reprezintă o modalitate mai rapidă și mai ieftină de recoltare a informațiilor. Utilizarea chestionarelor poștale trebuie să aibă în vedere faptul că, pentru a asigura răspunsul la întrebări, se impune cu necesitate ca acestea să fie simple, iar tehnica de răspuns să fie foarte clar explicită. Ca particularitate a chestionarelor poștale, scrisoarea însoțitoare înlocuiește preambulul chestionarelor administrate de către operatorii de anchetă. În scrisoarea însoțitoare a chestionarelor poștale, trebuie să se explice ce se urmărește prin chestionar, cine a lansat chestionarul, cum au fost desemnate persoanele care să răspundă.
Citându-l pe Don Dillman (1978) cu lucrarea sa care oferă sugestii excelente privind conținutul și ordinea itemilor incluși în scrisoare, R. Guy Sedlock și Jay Stanley (1992, p.216) menționează că aceasta trebuie să cuprindă:
1) o introducere prin care să se solicite cooperarea populației, să se suscite interesul pentru participarea la studiul întreprins, arătându-se că problemele puse în discuție sunt importante pentru grupul cu care subiecții se identifică;
2) sponsorizarea studiului reprezintă cel de-al doilea element de conținut al scrisorii (the cover letter);
3) modul de selecție a respondenților trebuie explicat cât mai clar cu putință, fără a se intra în amănunte de eșantionare, dar arătându-se că și alte persoane vor răspunde la întrebările din chestionar;
4) anonimatul, ca și caracterul confidențial al răspunsurilor, constitue o regulă deontologică și abaterea de la ea îl descalifică pe cercetătorul vieții sociale;
5) scopul explicit al studiului nu poate fi altul decât cel al cunoașterii științifice și mulți oameni sunt flatați când li se cere să participe la o activitate atât de nobilă ca cea a aflării adevărului;
6) utilizarea rezultatelor investigației sporește și ea interesul persoanelor pentru studiul efectuat;
7) adresa și numărul de telefon unde pot fi contctați cercetătorii în vederea obținerii unor informații suplimentare despre ancheta înteprinsă;
8) în finalul scrisorii însoțitoare nu vor lipsi cuvintele de mulțumire pentru bunăvoința celor care au răspuns la chestionarul autoadministrat (chestionarul poștal).
Principala limită a chestionarelor este dată de numărul mare de nonrăspunsuri, de imposibilitatea de a alcătui eșantioane reprezentative.
Chestionarele publicate în reviste, ziare sau ca anexă la diferite mărfuri vândute, relevă cu și mai multă acuitate toate limitele chestionarelor autoadministrate. Nonrăspunsurile fac ca aceste chestionare să fie dificil de utilizat în scopuri științifice. După numărul persoanelor care răspund concomitent la un chestionar autoadministrat, se disting chestionare autoadministrate individual, cum sunt cele poștale sau cele publice, și chestionare autoadministrate colectiv.
Chestionarele autoadministrate colectiv îmbină avantajele chestionarelor autoadministrate cu avantajele celor administrate de către operatorii de anchetă. Informația se recoltează rapid, la un cost scăzut, nonrăspunsurile sunt mai reduse, subiecții pot fi lămuriți suplimentar asupra modului de completare al chestionarelor.
Chestionarele administrate de operatorii de anchetă conține modalitatea cea mai des utilizată de culegere a informațiilor în anchetele și sondajele psihosociologice. Folosirea operatorilor de anchetă, chiar dacă sporește costul investigației, asigură reprezentativitatea eșantionului, poate lămuri înțelesul întrebărilor, permite să raspundă la chestionar și persoanele cu un nivel de școlarizare scăzut și, ceea ce este, poate, cel mai important, însoțește totdeauna aplicarea chestionarului cu înregistrarea unor date de observație privind condițiile ambiente în care s-a răspuns la întrebări, reacțiile spontane ale subiectului (S. Chelcea, I. Marginean, I. Cauc, 1998, p.216).
Structura chestionarului
A vorbi despre structura chestionarului înseamnă a analiza diferitele tipuri de întrebări ca elemente ale structurii și raporturile dintre aceste întrebări ca legătură între elementele structurii (S. Chelcea, I. Marginean, I. Cauc, 1998, p.230).
În structura chestionarului, după funcția lor, pot fi puse în evidență întrebări: introductive, de contact sau de “spart gheața”, întrebări de trecere sau tampon, întrebări filtru, bifurcate, de control, întrebări de identificare.
Întrebările introductive au rolul de a “încălzi” atmosfera, de a da subiectului sentimentul de încredere în anchetator și în el însuși. Prima întrebare nu se va referi la date personale, nici la lucruri foarte complicate. Mulți practicieni ai anchetelor subliniază faptul că prima întrebare este bine să fie închisă (răspuns de tip Da-Nu), să permită persoanelor să răspundă fără mari eforturi.
Întrebările de trecere au scopul de a marca în structura chestionarului apariția unei noi grupe de întrebări referitoare la o altă problemă. Prin aceste înrebări se stabilește cadrul de referință pentru răspunsuri și se încearcă a se motiva aceste răspunsuri.
Întrebările filtru au o funcție contrară întrebărilor de trecere: ele opresc trecerea unor categorii de subiecți la întrebările succesive, reprezentând în același timp un control al calității răspunsurilor.
Întrebările “de ce?” au funcția de a provoca explicații în raport cu diferitele opinii exprimate. Deși nelipsite din chestionar, întrebările “de ce?” constituie un bun exemplu de întrebări imprecise. La întrebarea “de ce?”, fiecare justifică decizia luată, opinia exprimată.
Întrebările de control nu aduc informații noi, ci verifică fidelitatea, consistentă opiniei exprimate.
Întrebările de clasificare (sau de identificare) servesc la analiza răspunsurilor din chestionar.
Tehnici de structurare a chestionarului
Luarea în considerare a raporturilor dintre întrebări a permis stabilirea unor tehnici de structurare a chestionarelor.
1. Tehnica pâlnie (funnelling), care presupune trecerea de la general la particular.
2. Tehnica pâlniei răsturnate (reversed funnelling) urmărește drumul invers, de la particular către general. Subiectul anchetat este ajutat să dea răspuns la o întrebare care vizează generalul.
3. Efectul “halo” (halo efect) definește contagiunea răspunsurilor, fie prin iradierea sentimentelor, fie prin organizarea logică a lor.
4. Efectul de poziție (Plazierungseffekt) reprezintă în ,acroplan ceea ce este “efectul halo” în microplan. Acest efect trebuie luat în considerație mai ales în cazul chestionarelor omnibus: succesiunea temelor poate influența răspunsuile.
5. Lungimea chestionarului constituie o problemă atât de metodologie, cât și de tehnică a cercetării. Ea exprimă capacitatea de a alege din universul indicatorilor posibili pe cei esențiali. Lungimea chestionarului însă, nu trebuie măsurată numai prin numărul de întrebări, nici numai prin timpul necesar completării răspunsurilor la aceste întrebări. Un chestionar interesant pentru o persoană este mult mai scurt decât cel mai scurt chestionar neinteresant.
6. Designul chestionarelor . Chestionarul trebuie să fie imprimat estetic, tipografic, să fie clar delimitat, răspunsurile prestabilite să fie plasate pe o singură latură a chestionarului, să fie astfel imprimat încât să permită prelucrarea ulterioară. O privire sumară asupra chestionarului, permite celui care răspunde să-și facă o imagine despre seriozitatea cercetării, prestigiul institutului care lansează ancheta.
B. Ancheta sociologică pe bază de chestionar
Ancheta sociologică pe bază de chestionar, a încercat să surprindă atât dimensiuni obiective, factuale, cât și cele subiective ale comportamentului reproductiv. Chestionarul a urmărit aspecte legate de : cunoștințe, opinii, atitudini, date factuale, scale de opinie de tip Likert (în anexă se găsește chestionarul aplicat).
O parte dintre întrebările puse au fost inspirate sau preluate din cercetări de sănătate a reproducerii: Ancheta desfășurată în județul Bihor în anul 2005, “Studiu privind sănătatea reproducerii în județul Bihor” și anchete desfășurate la nivel național: Cercetarea Sănătății Reproducerii în România – 1993 (CSRR, 1995), Cercetarea Sănătății Reproducerii la Tineri – 1996 (CSRT, 1997) și Studiile de Sănătate a Reproducerii în România, 1999 și 2004 (studiul din 1999 a fost publicat în 2001, iar pentru studiul efectuat în 2004, raportul sintetic a fost publicat în mai 2005).
Ancheta cantitativă “Comportamentul reproductiv al elevilor de liceu” s-a desfășurat în iarna anului 2007.
Eșantionul de elevi.
Am aplicat chestionare în două licee din județul Bihor: la Liceul Pedagogic „Iosif Vulcan” din Oradea și la Colegiul Național „Samuil Vulcan” din Beiuș. Au fost cuprinși în eșantion elevi din calsele: XII A 25 de elevi și din a IX-B 24 de elevi din liceul orădean și din clasele: IX A (24 elevi) și a XII-G (25 elevi). Am aplicat în total un număr de 50 de chestionare. Am considerat necesară evaluarea cunoștințelor, opiniilor și atitudinilor elevilor din ultima clasă de liceu, precum și a celor din clasa a IX-a, deci din primul an de liceu pentru a defini o eventuală evoluție în comportamentul lor. Am dorit de asemenea, să vedem dacaă există diferențe între elevii din Municipiul Oradea și un oraș mai mic al județului Bihor. Aplicarea chestionarelor am realizat-o în timpul orelor de dirigenție, astfel încât alegerea subiecților s-a făcut în mod aleator din clasele respective.
Informațiile obținute în urma aplicării chestionarelor le-am introdus într-o bază de date computerizată, după care am trecut la analiza datelor și concluziile cercetării.
ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR
1. În ce măsură considerați că sunteți suficient informat/ă în legătură cu problemele de sănătate legate de naștere, sarcină sau contracepție?
1.61 % în mică măsură;
2.29% în mare măsură;
3.10% deloc informati;
Fig. 1: Reprezentarea grafică a subiecților în funcție de gradul de informare asupra problemelor legate de viața sexuală
Din studiu reiese faptul că aproape trei sferturi din subiecți chestionați consideră că nu au suficiente cunoștințe in legătură cu problemele legate de viața sexuală: 61 % sunt în mică măsură informați, 29% sunt informați în mare măsură, in timp ce restul consideră că nu sunt informați deloc.
2. În ce masură credeți că aveți suficiente cunoștințe despre riscurile si urmările avortului provocat?
1. 48% sunt informați în mică măsură;
2. 25% sunt informați in mare măsură;
3. 9% nu sunt deloc informați;
4. 18% sunt informați în foarte mică măsură;
Fig.2: Reprezentarea grafică a subiecților în funcție de nivelul de informare în legătură cu riscurile și consecințele avortului provocat.
Aproape jumătate dintre persoane consideră că sunt informate în mică măsură despre riscurile și urmările avortului provocat (48%), în timp ce 25% sunt informați în mare măsură, iar 18% și 9 % sunt foarte puțin informați sau chiar deloc.
.
3. Aveți în programa școlară ore de educatie sexuală?
1.100% au răspuns ca nu au ore de educație sexuală în programa școlară;
2.0% au afirmat că au ore de educație sexuală în programa școlară;
Fig. 3: Reprezentarea grafică privind orele de educație sexuală din școli.
Toate persoanele chestionate au răspuns la întrebarea “ Aveți în programa școlară ore de educație sexuala?” că în cadrul programei școlare nu există ore de educație sexuală.
4. Distribuția pe mediul de rezidență a persoanelor puțin informate în legătură cu problemele legate de viața sexuală.
1.81,81% elevi proveniți din mediul rural;
2.19,18% elevi proveniți din mediul urban;
Fig 4: Reprezentare grafică a distribuției în funcție de mediul de rezidență a persoanelor puțin informate.
Dintre elevii cărora le-a fost aplicat chestionarul, 81,81% au afirmat că nu sunt suficient de informați in legătură cu problemele legate de viata sexuală, elevi proveniți din mediul rural; iar restul de 19,18% fiind proveniți din mediul urban.
5.La ce vârstă ați avut primul contact sexual?
1.26% au declarat că nu și-au început viața sexuală;
2.74% au declarat că și-au început viața sexuală între 15-16ani;
Fig.5: Reprezentare grafică a persoanelor în funcție de vârsta la care și-au început viața sexuală.
Deși elevii nu sunt suficient informați in legătură cu problemele legate de viața sexuală, totuși, 74% dintre ei și-au început viața sexuală la vârsta de 15-16 ani. Doar 26% dintre elevii chestionați au spus că nu și-au început încă viața sexuală.
6. Considerați ca este bine ca tinerii sa aibă relații sexuale premaritale?
1. 78% au spus ca sunt de acord ca tinerii sa aibă relații sexuale premaritale;
2. 22% au spus ca nu sunt de acord cu relațiile sexuale premaritale;
Fig.6: Reprezentarea grafică a persoanelor în ceea ce privește acordul sau dezacordul în legătură cu relațiile premaritale.
Marea majoritate a persoanelor chestionate sunt de acord cu relațiile sexuale premaritale (78%), iar 22% au declarat că nu sunt de acord.
Chiar dacă cei care nu și-au început viața sexuală sunt în proporție de 26%, totuși 4% dintre aceștia sunt de accord cu începerea vieții sexuale înainte de căsătorie.
7. În prezent folosiți metode contraceptive?
1.64,86% folosesc metode contraceptive;
2.35,13% nu folosesc metode contraceptive;
Fig. 7: Reprezentarea grafică folosirii metodelor contraceptive de către elevii care și-au început viața sexuală.
După cum se poate observa din grafic, doar 64,86% dintre elevii care și-au început viața sexuală, folosesc metode contraceptive. Restul de 35,13% au spus că nu folosesc nici o metodă de contracepție, nefiind conștienți de efectele pe care le poate avea o sarcină nedorită sau de riscul contactarii unor boli cu transmitere sexuală.
8. Care sunt metodele contraceptive pe care le folosiți?
1. 76,93% folosesc ca metodă de contracepție prezervativul;
2. 23,07% folosesc ca metoda de contracepție pastilele anticoncepționale;
Fig. 8: Reprezentarea grafică tipurilor de metode contraceptive utilizate.
Cele mai utilizate metode contraceptive in cadrul elevilor care și-au început viața sexuala și folosesc metode contraceptive sunt prezervativul si pastilele anticoncepționale.
Dintre elevii care folosesc metode de contracepție, 76,93% folosesc prezervativul, iar restul de 23,07% pastilele anticoncepționale.
9. Credeti că o să vă căsătoriți în viitor?
1. 100% dintre subiecți sunt de acord cu căsătoria și doresc să se căsătorească;
2. 0% nu doresc să se căsătorească;
Fig. 9: Reprezentarea grafică a elevilor care sunt de acord cu căsătoria și își doresc să se căsătorească
.
Toți subiecții sunt de acord cu căsătoria și doresc ca în viitor să-și întemeieze o familie, recurgând la căsătorie.
10. Câți copii doriți să aveți?
1. 85% își doresc în viitor doi copii;
2. 15% doar un copil;
Fig. 10: Reprezentarea grafica a celor care își doresc copii în viitor.
Având în vedere faptul că toți subiecții sunt de acord cu căsătoria și își doresc copii; 85% au spus că pentru ei idealul de familie este familia cu doi copii, iar pentru
15% este un copil.
C. Interviuri aplicate unor factori cu răspundere în educația sexuală a elevilor: părinți, medici, profesori.
Cu cât tinerii sunt mai conștienți, cu cât au mai multe informații în domeniu, cu atât activitatea din sfera sănătății reproducerii va fi mai conștientă. Am testat această ipoteză organizând interviuri cu specialiști și cu părinții tinerilor.
►Rolul familiei. Am desfășurat interviuri pe tema educației elevilor în domeniul sănătății reproducerii, cu un număr de 10 părinți ai tinerilor din Oradea și Beiuș. Astfel, considerăm că am depistat două tipuri de părinți :
părinți dezinteresați sau care nu au ei înșiși cunoștințe documentate în domeniu, ori părinți care consideră un atac la pudoare discuții de acest tip (din incultură sau convingeri religioase), și
părinți care doresc să aibă discuții cu copii lor, dar se lovesc de rezistența acestora (rezultată din pudoare, preferința pentru convorbiri cu cei de vârsta lor sau pentru alte canale de informație, nu totdeauna avizate).
Din opiniile părinților, reiese educația insuficientă a copiilor privind igiena sexuală și responsabilizarea școlii pentru această situație, precum și neimplicarea într-o măsură suficientă a părinților (chiar mai puțin a a tatălui, decât a mamei).
►Rolul medicului.
Am discutat cu un număr de trei medici de familie pe tema planificării familiale. Putem concluziona din spusele lor că: populația are un nivel educațional și cultural scăzut; educația în domeniul planificării familiale ar trebui ca să se înceapă mai devreme, din grădiniță chiar, să fie realizată de specialiști, alături de părinți, astfel s-ar putea evita bolile cu transmitere sexuală, avorturile, etc. Există sarcini nedorite începând cu 14-16 ani, dar și peste 20 ani. E cunoscut și evident deja fenomenul maternității la tinere fete minore (peste 30 de cazuri în ultimul an la Maternitatea Oradea).
►Rolul școlii. Actualmente, în planul de învățământ sănătatea reproducerii apare ca materie opțională, cu manuale și programe școlare pe categorii de vârstă (în clasele I, V și IX). Profesorii din județ au obținut competența prin cursuri de sănătate a reproducerii, care au fost urmate mai ales de profesori de biologie, dar și alți profesori și de învățători; de asemenea au fost desfășurate acțiuni specifice de informare-educare și de către medicii de planificare familială.
Din discuțiile care au avut loc cu profesorii din Oradea și Beiuș (cei trei diriginți din clasele unde am aplicat chestionare) pe tema educației în domeniul sănătății reproducerii, am dedus faptul că în nici unul dintre liceele în care am desfășurat cercetarea nu se țin cursuri în domeniu. Motivul ar fi interesul insuficient din partea directorilor, diriginților, părinților, dar și a elevilor, care sunt aplecați în primul rând asupra materiilor necesare pentru bacalaureat. Considerăm că ar fi bine-venită introducerea obligativității acestor cursuri pentru asigurarea unei vieți sexuale sănătoase la vârsta adultă și pentru prevenirea sarcinilor nedorite la adolescente în special, precum și asigurarea unor mijloace de feet-back sub forma chestionarelor, care să dea măsura eficienței acestei activități.
Diriginții cred de asemenea, că toate manifestările nepotrivite pornesc de la părinții dezinteresați, informațiile exacte le află doar de la școală, iar de la TV află doar partea frivolă, legată de prostituție. Toți factorii influențează deficiențele în educație, dar mai ales lipsa de comunicare cu familia, lipsa de afecțiune manifestată în prima copilărie și datorită goanei după bani, părinții nu-și alocă timp pentru copii.
Propuneri.
Considerăm că ar fi necesară introducerea în planul de învățământ a sănătății reproducerii ca materie obligatorie și asumarea unui rol mai activ al școlii, în principal a profesorilor de biologie, diriginților, etc., în procesul educativ al elevilor în acest domeniu, chiar înainte ca aceștia să atingă vârsta activă din punct de vedere sexual.
Părinții ar trebui să fie ei înșiși educați în domeniul sexual pentru a fi mai implicați în educarea tinerilor. Oferirea unor materiale publicitare de calitate, avizate, poate fi utilă.
Medicii din licee, precum și psihologii ar trebui să desfășoare constatnt activități de informare și de prevenire a sarcinilor nedorite. Problema este că în multe școli și chiar licee aceștia lipsesc. E necesară crearea unor astfel de posturi în toate școlile.
Fundațiile și ONG-urile ar trebui să promoveze prin materiale audio-vizuale care să dea un caracter de concretețe (acum doi ani a fost prezentat în școli un film despre avort, foarte controversat, care nu a mai fost acceptat de forurile superioare educative).
Concluzii
1. Se confirmă ipoteza conform căreia deși sursele de informare sunt variate, elevii de liceu nu au suficiente informații în legătură cu problemele legate de viața sexuală, cu riscurile si urmările avortului provocat. Acest lucru se poate datora și faptului că în școlile unde am aplicat chestionarele nu există ore de educație sexuală..
În eșantion 61% dintre elevi au spus că sunt informați în mică măsură despre problemele legate de viața sexuală, 29% au afirmat că sunt informați în mare măsură, iar restul de 10% au spus că nu sunt informați deloc. În ceea ce privește cunoștințele despre riscurile și urmările avortului provocat doar 25% dintre elevi au spus că sunt informați în mare măsură despre consecințele avortului, 48% fiind informați in mică măsură, iar 18%, respectiv 9% sunt insuficient informați sau chiar deloc.
2. Rezultatele cercetării arată că cei mai puțin informați în legătură cu problemele legate de viața sexuală sunt în proporție de 81,81% elevi proveniți din mediul rural. Un procent mai scăzut, de 19,18% se întâlnește în cadrul elevilor care provin din mediul urban. Acest lucru s-ar putea datora faptului că elevii din mediul urban au acces mai mare decât cei proveniți din mediul rural la sursele de informare în legătură cu problemele legate de consecințele pe care le-ar putea avea începerea vieții sexuale asupra tinerilor și în special asupra elevilor.
3. Având în vedere faptul că în ziua de azi viața sexuală este tot mai mediatizată, impactul acesteia asupra elevilor este tot mai mare. Foarte mulți elevi își încep viața sexuală la o vârstă fragedă. Rezultatele cercetării arată că 74% dintre elevii și-au început viața sexuală la vârsta de 15-16 ani, aceștia fiind de acord cu relațiile premaritale. Un procent de 26% au spus că până în prezent nu și-au început viața sexuală. Chiar dacă nu și-au început viața sexuală 4% dintre aceștia sunt de acord cu relațiile sexuale dinaintea căsătoriei.
4. Ipoteza conform căreia prezervativul si pastilele anticoncepționale sunt mijloacele de contracepție cele mai frecvent utilizate în rândul elevilor care și-au început viața sexuală si folosesc metode contraceptive se confirmă. Din studiu reiese faptul că majoritatea elevilor care și-au început viața sexuală se protejează în timpul actului sexual, aceștia reprezentând o proporție de 64,86%. Dintre aceștia 76,93% au ales ca și metodă de contracepție prezervativul, iar restul de 23,07% pastilele anticoncepționale.
5. În ceea ce privește căsătoria toți elevii și-au exprimat dorința ca pe viitor să-și întemeieze o familie, astfel confirmându-se ipoteza conform căreia subiecții sunt de accord cu căsătoria si cu dorința de a avea copii. Pentru 85% dintre aceștia, familia ideală este considerată cea formată din doi copii, iar pentru restul de 15% dimensiunea ideală de familie este cea cu un copil.
Recomandări
1. Introducerea în școli a orelor de educație sexuală chiar și ca materie opțională este foarte importantă. Dacă este introdusă ca și materie opțională, elevii, profesorii dar si părinții ar trebui să fie de acord cu aceasta și să opteze pentru ea.
Părerea unui specialist în ceea ce privește viața sexuală poate avea asupra elevilor un impact puternic pozitiv, având în vedere faptul că marea majoritate dintre ei nu au suficiente cunoștințe în ceea ce privește problemele legate de sănătate, sarcină și contracepție, dar cu toate acestea își încep viața sexuală foarte devreme, neștiind la ce risc se supun și la bolile pe care le pot contacta.
2. Distribuirea în școli a unor pliante informative cu privire la sexualitate, metode de contracepție și riscurile contactului sexual neprotejat. Această metodă ar putea avea anumite avantaje deoarece sunt și elevi timizi care se simt incomozi în a conversa despre sexualitatea lor. Aceste pliante ar putea avea atașat în interior un mijloc de contracepție: prezervativul.
3. Consilierea psihologică cu privire la impactul începerii vieții sexuale asupra vieții cotidiene a elevilor. Elevii ar trebui să se prezinte obligatoriu la cabinetul școlar, pe baza unei programări lunare. Psihologul ar trebui să-i sfătuiască să fie cumpătați cu începerea vieții sexuale (unii elevi își încep viața sexuală pentru a nu fi mai prejos decât ceilalți membrii ai grupului, din curiozitate sau pentru că se simt depășiți).
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
Albou, P., Le Questionnaires psyhologiques, Ed. P.U.F. , Paris 1968
Babbie, E., The Practice of Social Research, editia a VI-a, Belmont 1992, Ed. Wadsworth Company
Bem. S.l.Bem D.J, Sex- Segregated Want Ads Do They Discourage Female Job Applicants in: Hamsher J.H. Sigall H.1973;
Cazacu, H., Structura Socială, Editura Academiei, București 1988;
Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I., Cercetarea Sociologica. Metode si tehnici, Ed. DESTIN, Deva 1998
Chipea, F., Familia contemporană. Tendințe globale și configurații locale, Editura Expert, București, 2001
Chiricuță, I., Munteanu S., Cancerul colului uterin, în Proca E.(red.), Tratat de patologie chirurgicală, vol. VII, Ed. Medicală, București, 1983
Constantinescu, C., Caracteristici ale cercetărilor sociologice de teren. Analiza conținutului studiilor publicate in revista “Viitorul social (1972-1982)”, în Semnificația documentelor sociale, Septimiu Chelcea (coord.), Ed. Științifică și Enciclopedică ,București 1985
Costaforu, X., Cercetarea monografică a familiei, Editura Tritonic, București, 2005
.Dahrendorf, R., Life Chancec: Approaches to Social and Political Theory;
Zanden, J.W.V., 1985
Damian, N., Sociologia familiei (curs), Universitatea din București, 1973
Dillman, D.A., Mail and Telephone Surveys: The Total Design Method, Ed. John Wilez & Sons, New York 1978
DSPJBihor, http://www.dspjbihor.ro
Dumitru L., Educatia sexuala în scoala – motiv de îngrijorare pentru crestini?, http://www.geocities.com/argumentp/articole/3/sex.htm
Duverger, M., Methodes des sciences socials, Ed. P.U.F., Paris 1961
Eisestadt, S. N., From Generation to Generation ;
Giddens, A., Sociologie, Editura BIC ALL, București, 2001
Hughes, E., 1940;
Iluț, P., Sociopsihologia și antropologia familiei, Editura Polirom, Iași, 2005
Kornblum, W., Sociology in a changing world, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1988,
Mărgineanu, I., Tineretul deceniului unu, Editura Expert, București, 1996;
Mărgineanu, I., Tendințe ale evoluției structurii sociale în România în:Viitorul social,1985;
Mihăilescu, I., Sociologie generală, Editura Polirom, Iași, 2003
Mitrofan, I., Mitrofan, N. – „Familia de la A la Z”, Editura Științifică, 1991
Pichot, P. Les Tests Mentaux, Ed. P.U.F., Paris 1954
Population Referance Bureau, http://www.prb.org/datafind.
Relgis E., Istoria sexuală a omenirii, Ed. Masson et Cie., Paris, 1980
Rotariu, T., Școala și mobilitatea în țările capitaliste dezvoltate, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1980;
Săhleanu V., Conținutul și problematica actuală a sexologiei, în Revista Română de sexologie,1, 1991
Seadlack, G. și Stanlez, J., Social Research. Theory and Methods, Ed. Allyn și Bacon, Boston 1992
Stănciulescu, Elisabeta – „Sociologia educației familiale”, vol. I, Editura Polirom, Iași, 1997
Stănciulescu, Elisabeta – „Sociologia educației familiale”, vol.II, Editura Polirom, Iași, 1998
Stănoiu, A., Voinea, M., Sociologia familiei, (curs), Universitatea din București, 1983
Stahl, H.H., Manual de prevederi și asistență socială, Editura Medicală, București, 1962
Stahl, Paul H. – „Familia și școala – contribiții la sociologia educației”, Editura Paideia, București, 2002
Stanciu, Simona- Familie contemporană, ED. Europrint, Oradea, 2007
Todd, E., în Modernizare și dezvoltare (coord. I. Drăgan), Universitatea București, 1992
Ungureanu I., Pagini de jurnal, in Sociologie românească1979
Vârtej P, Vîrtej I., Ginecologie endocrinologică, Ed.All. București, 2000
Voinea, M., Psihosociologia familiei, Editura Universității București, 1996
Voslenski, M., La nomenclature, Paris, 1980;
WEBER, M.,: Economy and society, University of California Press, Berkeley, 1978
Wright Gh., Explicație și înțelegere, Editura Humanitas –București 1971
Zamfir C., Vlăsceanu L.(coord), Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1993
Zamfir C., (coord), Politici sociale în Romțnia 1990-1998, Editura Expert, București, 1999
http://www.sfaturiortodoxe.ro/educatia_sexuala.htm
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sexualitatea la Adolescenti (ID: 164206)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.