Sesiunea februarie 2017 [610897]

ROMANTISMUL ÎN OPERA
LIRICĂ A LUI MIHAI
EMINESCU
Lucrare de disertație

Universitatea ”Spiru Haret” – București
Facultatea de Litere
Sesiunea februarie 2017
Coordonator : Conf. Univ. Dr. Mirela Simona IACOB
Masterand: [anonimizat]…………….………………..…………… ……………………………………2
Capitolul 1. Romantismul – defini re, periodizare, caracteristici………… ……………….4
1.1 Caracteristici ale romantismului …………………………………… ……… …………4
1.2. Originile romantismului ……………………………………………………… ………9
1.3. Romantismul în poezia europeană …………………………………………… …… .13
Capitolul 2 . Romantismul lui Eminescu – aspecte generale …………………… ……….. 18
2.1. Încadrarea lui Eminescu ca poet național și romantismul din operele sale ……… …18
2.2. Natura și miticul – elemente ale romantis mului în poemele eminesciene …………. 25
2.3. Eminescu și romanticii europeni ……………………….………… …….. …………. 32
2.4. Eminescu neînțeles – între romantism și naționalism ……………………… ………34
Capitolul 3. E minescu – un roman tic incurabil……………………………………………41
3.1. Fundamentele filosofice ale esteticii romantice a poetului Mihai Eminescu …………41
3.2. Geniul lui Mihai Eminescu – o personalitate marcată de romanntism ……………… .49
3.3. Sacrul, religia și creația lumii – ca motive ale poeziei romantice eminesciene ………58
Concluzii…………………….…… …………..…………………… ……………………… 60
Bibliografie…………………….………………..………………………………………… 63

Introducere

Un personaj, un mare gânditor, un mare scriitor, un geniu – el este adesea prezentat într -un
mod diferit, în maniera reducționistă ca: poet național. Un mare gânditor economic, dat
fiind faptul excepțional că a văzut și a înțeles pe întreg nu numai relații le dintre părți.
Un cercetător poate scrie despre Mihai Eminescu numai atunci când el are ceva cu
adevărat important și, mai ales nou de spus. În critica literară românească, de -a lungul
celor peste 125 de ani de la moartea lui Eminescu, sute, mii de art icole, studii și cărți care
au examinat temele, motivele poeziei lui Eminescu au au studiat sursele de inspirație, au
făcut clasificări, într -un cuvânt au "invadat" teritoriul lui Eminescu, căutând să -l cunoască,
să-l stăpânească și, mai ales, să -l explice altora prin filtrul propriilor lor sensibilităților.
Printre altele, Aurelia Rusu, G. Călinescu, C. Noica, Zoe Dumitrescu Bușulenga, I.
Oprea, etc. au scris despre Mihai Eminescu. Zoe Dumitrescu Bușulenga scoate în evidență
"plăcerea poetului de a tradu ce" și ia act de efortul de "asimilare și naturalizarea atât de
multe concepte dificile", atât din domeniul teoriei creației dramatice, cât și a filozofiei și a
altor domenii.
Roadele muncii lui Eminescu ca traducător se găsesc în două direcții. Pe de o parte,
în aducerea teoriei filosofice, istorice, literare și lingvistice importante lucrări în planul
general al culturii românești. Pe de altă parte, în planul limbii române, M. Eminescu
contribuie cu traducerile menționate la neologizarea și modernizarea limbii literare,
îmbogățirea ei cu multe serii neașteptate de sinonime de mare frumusețe și expresivitate.
Versurile lui au fost citite în ei aproape peste tot în lume, pentru că Eminescu a fost
tradus în 60 de limbi de pe toate continentele. Ca urmare a formării sale culturale germane,
primele traduceri ale operei sale poetice erau în limba germană. Multe dintre acestea u fost
făcute chiar de prima regină a României – Carmen Sylva.

Regina România a scris mai multe poezii și proză sub pseudonimul Carmen Sylva
și doar două persoane au îndrăznit să -și prezinte observațiile, Mihail Kogălniceanu și
poetul Eminescu. S -au adăugat traducerile în germană și în franceză, engleză, spaniolă,
portugheză, italiană, maghiară, ucraineană, găgăuză, chineză, japoneză, ar abă, hindi,
sanscrită etc. Și, în semn de recunoaștere a universalității sale, la 100 de ani de la moartea
poetului național, 1989 a fost declarat de UNESCO ,,Anul Internațional Eminescu.
În lucrarea de față de vom concentra pe elementele romatice ale op erei
eminesciene. Astfel am împărțit lucrarea în trei capitole distincte:
Romantismul – defini re, periodizare, caracteristici: Caracteristici ale
romantismului ; Originile romantismului ; Romantismul în poezia europeană .
Romantismul lui Eminescu – aspecte generale : Încadrarea lui Eminescu ca poet
național și romantismul din operele sale ; Natura și miticul – elemente ale romantismului în
poemele eminesciene ; Eminescu și romanticii europeni ; Eminescu neînțeles – între
romantism și naționalism .
Eminescu – un romantic incurabil: Fundamentele filosofice ale esteticii romantice a
poetului Mihai Eminescu; Geniul lui Mihai Eminescu – o personalitate marcată de
romanntism; Sacrul, religia și creația lumii – ca motive ale poeziei romantice eminesciene.

Capitolul 1. Romantismul – definire, periodizare, caracteristici

1.1 Caracteristici ale romantismului

Perioada roma ntică este un termen aplicat literaturii din aproximativ prima treime a
secolului al XIX -lea. În acest timp, literatura a început să se miște în conformitate cu
normele vremii, dar au prezentat și o serie de elemente care veneau în contrast cu practica
literară standard a secolului al XVIII -lea.
Cum de cuvânt romantic a ajuns să fie aplicat pentru această perioa dă este greu de
aflat, așa cum este Cazul completării unui puzzle. Inițial, cuvântul a fost aplicat dialectelor
latine sau romane folosite în provinciile romane, în special în Franța, cât și la relatările
scrise în aceste dialecte. Romantic este un derivat al termenului de romant, care a fost
împrumutat de la romaunt – termen francez din secolul al XVI -lea1.
La început a însemnat a fost utilizat doar pentru a desemna ,,vechile iubiri ", dar
treptat a început să poarte un anumită viciu . Romantic era termen ul care definea , potrivit
lui L. P. Smith ființe și sentimente false și fictive, fără existență re ală în fapt sau în natură
umană ; termenul , de asemenea, era utilizat pentru povești care vorbeau despre castele
vechi, munți și p ăduri, câmpii pastorale, deșe rturi și locuri solitar" și o dragoste pentru
natură sălbatică, pentru munți și mlaștini2.
Cuvântul a trecut din Anglia în Franța și Germania târziu în secolul al XVII -lea și a
devenit un termen critic pentru anumiți poeți care au disprețuit și au respins modelele din
trecut; ei se mândreau cu privire la libertatea lor, la codurile poetice al e secolului al XVIII –

1Biberi, Ion, Romantismul german în cultura universală, Editura Pentru Literatură, București, 1968, pp. 26 –
29.
2 Ibidem.

lea. În Germania, în special, cuvâ ntul a fost folosit în opoziție puternică față de termenul
clasic3.
Gruparea așa -numiților poeț i Lake (Wordswor th, Coleridge și Southey) cu Scott,
Byron, Keats și Shelley ca poeții romantici este atribuite perioadei târziu victoriene , se
pare ca pana la mijlocul anilor 1880 . Și, trebuie remarcat faptul că acești poeți nu se
recunosc ca fiind "romantic", deși ei erau familiarizați cu acel termen, însă afirmau că
practica lor este diferită de cea a secolului al XVIII -lea4.
Potrivi t lui René Wellek în eseul său despre conceptul romantismului , aplicarea pe
scară largă a cuvântului romantic a acestor scriitori a fost , probabil posibil , datorită
contribuției Școlii Romantice din Coleridge, din 1887 și eseul ui lui Walter Pater
"Romantismul" în 1889 în sale aprecieri5.
Reacția a practicii literare standard și a normelor critice ale secolului al XVIII -lea a
avut loc în m ai multe domenii și în grad e diferite. Expunere de motive în scrierile literare
nu mai era de actualitate, în secolul al XVIII -lea; locul lor a fost luat de imaginație, emoție
și sensibilitate individuală. Excentric itatea și individualismul au luat locul convențiilor
acceptate ale epocii. O concentrare pe individ și universul general au fost aspecte demne de
secolul al XVIII -lea6.
Scriitorul însuși este folosit ca subiect al operelor sale literare într -o asemenea
măsură, în timpul perioadei ro mantice. Scriitori tind să se considere ca fiind cea mai
interesantă temă de creație literară; interes ul față de viața urbană a fost înlocuit cu un
interes în natură, în special în natura neîmblânzită și în singurătate. Literatura clasică a
pierdut rapid s tima pe care Poets ca și papa l -au dat7.
Scriitorii romantici s -au întors la propriile lor tradiții native. Perioadele medievale
și renascentiste au fost devastate pentru nou l subiect și pentru genuri literare care au căzut
în desuetudine. Standardul cup let ero ic al XVIII -lea a fost înlocuit cu o varietate de forme,
cum a r fi balada, romantismul metric , sonetul, ottava nina, vers alb , toate acestea fiind
forme care au fost ne glijate încă din timpurile Renaș terii8.
Scriitorii romantici au răspuns puternic la impactul noilor forțe, în special Revoluția
franceză și promisiunea de libertate, egalitate și fraternitate. Umanitarismul care a fost în

3 Caunu P., Civilizația Europei Romantice, Editura Meridiane, București, 1989, pp. 35 -39.
4 Biberi Ion, op. cit., pp. 26 -29.
5 Caunu P., op. cit., pp. 35 -39.
6 Ibidem.
7 Bâtlan, Ion, Introducere în istoria și filosofia culturii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995, pp.
35-37.
8 Ibidem.

curs de dezvoltare în cursul secolului al XVIII -lea a fost preluat cu entu ziasm de scriitorii
romantici. Wordsworth, marele campion al valorilor spirituale și morale ale naturii fizice, a
încercat să arate demnitatea naturală, bunătatea și valoarea omului comun9.
Combinația dintre noi interese, noi atitudini și forme în stare p roaspătă a produs un
corp de literatură, care a fost izbitor de diferit de literatura secolului al XVIII -lea. Practic,
toate semințele noii culturii literare au fost însămânțate în secolul precedent10.
Perioada romantică include activitatea a două generați i de scriitori11:
– Prima generație a fost născut ă în timpul anilor douăzeci și treizeci ai anilor 1800;
celor treizeci și douăzeci de ani care preced 1800;
– a doua generație s -a născut în ultimul deceniu al anilor 1800. Principalii scriitori
din prima genera ție au fost Wordsworth, Coleridge, Scott, Southey, Blake, miel, și
Hazlitt. Eseistul Thomas De Quincey s-a născut în 1785, dar se încadrează între
cele două generații12.
Keats și Shelley fac parte din a doua generație, împreună cu Byron, care era mai în
vârstă decât ceilalți cu câțiva ani. T oți cei trei au fost influențați de activitatea scriitorilor
din prima generație și, în mod ironic, carierele tuturor celor trei au fost tăiate scurt, prin
moarte, astfel încât scriitorii din prima generație erau încă p e scena literară, după scriitorii
din a doua generație a avut a dispărut. Scriitorii majori din a doua generație romantică erau
în primul rând poeți; au produs puțin proză, în afara scrisorilor lor13.
O altă diferență izbitoare între cele două generații e ste că scriitorii din prima
generație, cu excepția lui Blake, au câștigat reputație literară în timpul vieții lor. Dintre
scriitorii din a doua generație, numai Byron s -a bucurat de faimă în timp ce el a fost în
viață, mai mult decât oricare dintre ceilalț i scriitori romantici, probabil cu excepția lui
Scott, dar Keats și Shelley au avut relativ puțini cititori în timp ce ei erau în viață. Nu a fost
până în epoca victoriană, care Keats și Shelley a devenit recunoscut ca fiind poeți
romantici major i14.
Următoarele sunt câteva definiții ale romantismului și termeni înrudiți pe care l -am
găsit a fi de mare ajutor. Rermenul de "r omant ism" a fost utilizat în contexte diferite și a
ajuns să însemne lucruri diferite pentru oameni diferiți. Următoarele definiții sunt extrase

9 Ibidem.
10 Biberi, Ion, op. cit., pp. 26 -29.
11 Ibidem.
12 Ibidem.
13 Caunu P., op. cit., pp. 35 -39.
14 Bâtlan, Ion, op. cit., pp. 35 -37.

din contexte literare și în scopul acestui site web sunt doar un punct de sărituri pentru
discuții ulterioare. Următoarele definiții includ citarea surselor respective15.
Romantism:
O mișcare în artă și literat ură în secolele XVIII și XIX, o revolta împotriva
neoclasicismul din secolele anterioare … Poetul german Friedrich Schlegel, care este
primul cel care a folosit termenul de romantic pentru a descrie literatura de specialitate,
defini t-o ca "literatură reprezentând materia emoțională într -o formă de imaginație "16.
Acest lucru este la fel de precis ca o definiție generală poate fi realizată, cu toate că
teza lui Victor Hugo "liberalismul în literatură" este, de asemenea, apt ă. Imaginația,
emoția , și libertatea sunt cu siguranță punctele focale ale romantismului17.
Orice listă de caracteristici particulare ale literaturii romantismului include aspecte
subiectivitate și un accent pe individualism și pe18:
– spontaneitate;
– libertatea de reguli;
– viață solitară, mai degrab ă decât viața în societate;
– convingerile că imaginația este superio ară rațiunii și devotament ul frumuseții;
– iubirea și cult naturii;
– fascinația cu trecutul, în special miturile și misticismul Evului Mediu.
Poeții reprezentanți ai romantismului englezi: W illiam Wordsworth, Samuel Taylor
Coleridge, Lord Byron, Percy Bysshe Shelley și John Keats ; poeți americani: Ralph Waldo
Emerson, Nathaniel Hawthorne, Edgar Allen Poe, Henry David Thoreau, Herman
Melville, Walt Whitman
Neoclasicism ul:
Mișcare literară dominantă din Anglia, în timpul secolului al XVII -lea și secolul al
XVIII -lea, care a căutat să reînvie id ealurile artistice ale Greciei ș i Romei clasice.
Neoclasicism a fost caracterizat prin reținere e moțională, ordine, logică, precizia tehnică ,
echilibr u, eleganța dicție, punând accentul formei asupra conținutului, claritatea, demn itate
și decență. apelurile erau aspra intelectului, mai degrabă decât la emoții, și prețuit era
spirit ul peste imaginație.
Ca rezultat, satira și literatura didactică a înflorit , așa cum a făcut eseul, parodia , și
grotescul . În poezie, cupletul eroică a fost cea mai populară formă vers. Scriitori: John

15 Ibidem.
16 Bâtlan,Ion, op. cit., pp. 35 -37.
17 Bughici, Dumitru, Dicționar de forme și genuri muzicale, Editura Muzicală, București, 1978, pp. 50 -54.
18 Ibidem.

Dryden, Alexander Pope, Jonathan Swift, Joseph Addison și Samuel Johnson au utilizat
această formă19.
Romantism:
The American Academic A.O. Lovejoy a observat odată că cuvântul "romantic" a
ajuns să însemne atât d e multe lucruri pe care, prin el însăși, dar nu înseamnă nimic …
Varietatea de sensuri și conotații le sale reale este posibil, să reflecte complexitatea și
multitudinea romantismului european. În declinul și căderea ideal r omantic (1948) F.L
Lucas numărat 11, 396 definițiile ale "romantismului"20.
Barzun citează exemple de utilizare a sinonim pentru romantic care arată că este
probabil cel mai remarcabil exempl u de un termen care poate însemna multe lucruri în
funcție de nevoile personale și individuale.
Cuvântul romantic are o istorie complexă și interesantă. În "romantism" evul mediu
denotă noile limbi vernaculare derivate din latină – în opoziție cu limba la tină în sine, care
a fost limbajul învățării. Enromancier, romancar, romanz menite să compună sau să
traducă cărți în limba lor maternă21.
Lucrarea produs ă a fost apoi numit ă romanz, roman, romanzo ș i romantism. Un
roman sau romant a ajuns să fie cunoscut ca o lucrare de imaginație și o "poveste de
dragoste curtenito are". Termenii semnificau , de asemenea, o "carte populară". Există
sugestii timpurii că a fo st ceva nou, diferit, divergent . De exemplu, în secolul al 17 -lea, în
Marea Britanie și Franța, "poveste de dragoste", a dobândit conotații fanteziste, bizare,
exagerate, fade, himerice22.
În Franța, a fost făcută o distincție între Romanic (și peiorativ) și Romantique (ceea
ce însemna "licitație", "blând", "sentimental" și "trist"). Acesta a fost utilizat sub formă de
limbă engleză în aceste ultime sensuri în c 18. În Germania cuvțntul romantisch a fost
folosit în secolul al 17 -lea. În sensul francez al termenului de romanic, și apoi, din ce în ce
de la mijlocul c 18., în sensul englezesc ului "blând", "melancolic "23.
Mulți susțin teoria că în Marea Britanie a început mișcarea romantică într -adevăr.
În or ice caz, destul de devreme în sexolul XVIII1. S e poate discerne o schimbare certă în
sensibilitate și sentiment, în special în ceea ce privește ordinea naturală și a naturii. Acest
lucru, desigur, este retrospectiv. Dacă am citit Keats, Coleridge și Wordsworth, de

19 Bâtlan, Ion, op. cit., pp. 35 -37.
20 Bâtlan, Ion, op. cit., pp. 35 -37.
21 Bughici, Dumitru, op. cit., pp. 50 -54.
22 Ibidem.
23 Bâtlan, Ion, op. cit., pp. 35 -37.

exemplu, am devenit treptat conștienți de faptul că multe dintre se ntimentele și
răspunsurile lor prefigurează ceea ce a fost descris ca fiind o sensibilitate pre -romantic ă24.
Până în secolul al 18 -lea în Franța și Germania, gustul literar a început să se
întoarcă de la convențiile clasice și neoclasice. Generarea de revoluție și de războaie, de
stres și produs îndoieli cu privire la securitatea vârstei rațiunii. Îndoielilor și pesimism ului
le-a fost provocat ă acum speranța și optimismul secolului al 18 -lea. Bărbați a simțit o
preocupare accent uată pentru problemele metafizice ale existenței, morții, și eternitate.
Acesta a fost în acest contextul nașterii Romantismul25.

1.2. Originile romantismului

Romantismul a fost o mișcare literară care a cuprins aproape fiecare țară din
Europa, Statele Unite și America Latină, care a durat de la aproximativ de la 1750 p ână la
1870. Cu toate acestea, m ișcarea romantică nu a ajuns la Franța până la ani 1820. S piritul
esențial romantismul a fost revolta împotriva unui ordin stabilit de lucruri î mpotriva
regulilor precise, legi, dogme ș i formule care au caracterizat c lasicism ul în general și în
secolul al XVIII26.
El a lăudat imaginația în detrimentul rațiunii, emoțiile în detrimentul logicii, și
intuiți în detrimentul științei . În alegerea eroilor, de asemenea, scriitorii romantic i
înlocuiesc tipurile universale statice din literatura clasică din secolul 18 cu un tip mai
complex, de caractere idiosin cratice. Ei au devenit preocupați de geniu, eroul, iar cifra
excepționa lă, în general, și s-a pus un accent pe pasiunile sale și luptele interioare și pe
examinarea personalității umane și stările sale și potențialitățile mentale27.
Alții susțin teoria că prima oară termen ul romantic a apărut în secolul 18, în Anglia
și iniți al a însemnat "romancelike", adică, care seamănă cu caracterul fantezi st al
romanelor medievale. Dar a cuprins o stare de spirit sau o mișcare a cărei caracteristică
centrală este revolta, și a l cărui stres este pe auto -exprimare și unicitatea individuală, nu se

24 Bâtlan, Ion, op. cit., pp. 35 -37.
25 Ibidem.
26 Bughici, Dumitru, op. cit., pp. 50 -54.
27 Ibidem.

pretează la o definiție precisă. Printre atitudinile caracteristice ale romantismului au fost
următoarele28:

Libertarianism ul
Multe dintre mișcările libertariene și aboliționiste de la sfârșitul secolului 19 și 18
timpur ii au fost generate de filozofia romantic și dorința de a fi liber de convenții și de
tiranie , iar noul accent a ccăzut pe drepturile și demnitatea individului29.
La fel cum a fost inversată și insistența asupra materiei raționale, formale și
convenționale subiect ce a fost simbolizat neoclasicismul, regimurile autoritare, care au
încurajat și susținut în neoclasicismul artele ce au fost supuse în mod inevitabil la revoluții
populare.
Nemulțumirea generală romantică față de organizarea soc ietății a fost adesea
canaliza t în critici specifice societății Bougeois și sentimentul de opresiune a fost exprimat
frecvent în poezie. Cauzele politice și sociale au devenit teme dominante în poezia
romantică și în proză di n Franța și în alte părți ale Europei, care produc mai multe
documente vitale ale omului, care sunt încă pertinente30.
Romantismul subliniază pe auto -exprimare și unicitatea individuală, care nu se
pretează la o definiție precisă. Romanticii credea u că bărbații și femeile ar trebui să fie
ghidate de emoții calde, ma i degrab ă decât regulile abstracte recei și de ritualuri stabilite de
către societatea burgheză31.
Burghezii, care a promovat, apărat și a profitat în mod deschis de Revoluția din
1830, au adus cu ei, când au ajuns la putere, anumite obiceiuri sociale. Fă ră îndoială că toți
romanticii ar fi ne gat cu furie că ei erau burghezi , iar mulți dintre ei s -ar fi indignat
repudiat față de Napoleon al III, mai degrabă decât să declare alianță cu Victor Hugo care a
plecat în exil, timp de 18 ani32.
În perioada de fermentație sa cea mai activă, m ișcarea romantică a fost nimic mai
mult decât un protest împotriva convențiilor burgheze, societatea burgheză și morală. Să a
fie extrem și viu colorat și ne obișnuit și violent chiar și să -și asume riscul, de a deveni

28 Bâtlan, Ion, op. cit., pp. 35 -37.
29 Bughici, Dumitru, op. cit., pp. 50 -54.
30 Ibidem.
31 Călinescu, George, Clasicism, Baroc, Romantism, Editura Dacia, Cluj, 1971, pp. 34 -37.
32 Ibidem.

grotesc a fost dorința fiecărui tâ năr romantic. Romanticii au avut , de fapt, origini burgheze,
care încercau din greu să scape de propriile lor umbre33.

Natură
Asocierea romantică a naturii și a spiritului în sine a exprimat într -una din cele
două moduri ale romantismului . Peisajul a fost, pe de o parte considerat ca o extensie a
personalității umane, capabilă de simpatie față de starea emoțională a omului. Pe de altă
parte, natura a fost privit ă ca un vehicul pentru spirit la fel ca și om; suflarea lui Dumnez eu
umpl e atât omul, cât și pământul34.
Deliciu într -un peisaj nealterat și în (probabil) viața inocentă a locuitorilor din
mediul rural a fost o temă populară literară. Adesea combinate cu acest sentiment pentru
viața rurală este o melancolie romantică ge neralizată, sentimentul că schimbarea este
iminentă și că un mod de viață este amenințat35.
Termenul ,,r omantic" inițial a însemnat "tipic al romanelor vechi". Din a doua
jumătate a secolului al 18 -lea, însă, cuvântul a început să dobândească unele conotații
moderne: ceva marcat de senzație (mai ales de sentimente, cum ar fi singurătate și
melancolie), mai d egrabă decât intelectul, extrem de personal și capabil să amestecece cele
mai bune emoții ale omului36.
Imaginația a fost punctul central al procesului de creare și de legătură între mintea
umană și lumea fizică. Natura a primit un rol centr al în poemele r omantice. Scena natural ă
a fost mai mult decât pur și simplu fizic ă și adesea poeții înzestrată cu (înzestrarea cu = di
Dotare) de viață, pasiune și senzație37.
Pe de o parte, poeții romantici erau interesați de banal, în scene simple, obiecte și
oameni; p e de altă parte, ei erau interesați, de asemenea, de supranatural și magie .
Universul în sine ar putea revela omului pe vizibil (natura) și invizibil ul (supranatural ul).
De fapt, vise le, coșmaruri le și viziuni le au fost toate cultivate de către romanticii38.
În romantism "cunoașterea inimii", a fost puternic simțit și in stinct, sentiment și
intuiție sau calități esențiale pentru un poet romantic. Romanticii a descoperit că realitatea
și adevărul sunt subiective, iar caracterul individual a fost în centrul a tot. Individualismul

33 Ibidem.
34 Călinescu,George, op. cit., pp. 34 -37.
35 Cezar, Radu, Artă și convenție, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, pp. 29 -32.
36 Călinescu, George, op. cit., pp. 34 -37.
37 Bughici, Dumitru, op. cit., pp. 50 -54.
38 Ibidem.

la romantic i "a fost, de asemenea, reflectat în mod izolat de societate. Acesta a luat diferite
forme: izo lare în natură; revoltă împotriva unității; exil din țara mamă39.
Romantismul arată, de asemenea, un i nteres marcat față de ciudat, sau mai puțin
frecvent și interzis . Tipic pentru eroul romantic este eșecul glorios, bântuit de remușcări.
Mulți dintre aceș ti eroi solitar, de multe ori exilațil, sunt prezentați ca și cum ar fi comis
vreo crimă oribilă și neconfesată . Cei mai mulți scriitori romantic au fost, de asemenea,
atrași de haiduc ii religiei, mit urilor, legendelor sau istorie: Cain, Satan, Prometeu, F aust, și
renascentiști sau tirani moderne, cum ar fi Napoleon40.
Dorința de a crea mituri, bazându -se pe experiența personală, a fost caracteristică
vârstei. Romanticii au fost conștienți (= consapevoli), că căutarea infinit ului a fost destinat
să eșueze, dar sarcina de artist -profet (= Compito) a fo st de a trezi omul comun și să
realizeze atât potențialul minții , cțt umane și vindecarea (= curativ ) calități ale naturii41.

Romantismul european
Primii care a folosit termenul "romantic" în noul sens pozitiv au fost marii scriitori
germani, cum ar fi Goethe și Schiller. Noul sens indicat nu era doar o modificare a
gustului, ci o revoltă deschisă împotriva tradiției. Mișcarea romantică a fost anticipată în
Germania în 1770 de "S turm und Drang". Ei au crezut în libertatea individului și a
artistului, și a cerut o întoarcere la natură42.
Romantismul curând a devenit un fenomen internațional și a implicat diferite arte
(literatură, pictură, sculptură, muzică). În Franța, Romantismul dezvoltat sub influența lui
Rousseau și Madame de Stael. Prima dintre ele a pus bazele cultului romantic al naturii și
credința în bunătatea naturală a omului ș i corupția consecventă a societății . Un scriitor
romantic francez a fost Victor Hugo, care a sc ris Notre -Dame de Paris. În Italia,
începuturile mișcării romantice sunt asociate cu Giovanni Berchet, Alessandro Manzoni si
Ugo Foscolo43.

Cultul naturii în Europa
Tema naturii este dominant în literatura romantică în toată Europa. Eroul romantic
găseș te în natură casa lui naturală. Exilat din societatea oamenilor, el preferă să discursul

39 Călinescu, George, op. cit., pp. 34 -37.
40 Cezar, Radu, op. cit., pp. 29 -32.
41 Ibidem.
42 Călinescu, George, op. cit., pp. 34 -37.
43 Bughici, Dumitru, op. cit., pp. 50 -54.

cu natura. Toți marii scriitori r omantic i france zi au dat descrieri pasionale ale naturii.
Pentru poeți germani natura este privită atât ca o entitate reală și forță m isterioasă, iar
percepția naturii este adesea văzută ca ușa la supranatural și magie. În Italia, natura este
fundalul temelor politice sau personale, de obicei patriotice44.
Giacomo Leopardi descrie adesea caracteristici naturale, cum ar fi noaptea, luna și
vântul, la fel ca în poemele gotice; descrierea naturii mută, de multe ori pe la reflecții
pesimiste asupra destinului omului. Expresia "natură" înseamnă or ice obiect care existență
fizic, pentru univers având este legi, cât și ordine proprii ( "natura naturata "); este, de
asemenea, principiul generativ al tuturor lucrurilor sau natura naturans. Pentru prima
natura – filozofi greci a fost în totalitate dedicați ființei; mai târziu, Socrate a început să se
opună naturii civilizației.
În gândirea lui Pl aton și Aristotel natura a stat, fie pentru întreaga realitate sau
pentru o lume inferioară mutabilă opusă universului ideal. Omul medieval a conceput
natura ca un simbol al unui desen sau model divin. În timpul Renaș terii, natura a fost
studiată atât prin cercetare științifică, cât și prin filozofie și magie. Pentru Galileo Galile i
universul ar putea fi descris prin utilizarea unui limbaj matematic. Expresia cea mai
completă a conflictului dintre natură și societate poate fi găsită în Rousseau45.
Relația dintre om și natură caracterizează epoca romantică. Sublimul se bazează pe
anumite imagini în ceea ce privește ideile lui vastitatea, grandoare, dezolare, adâncimea și
înălțimea, care pot provoca o stare de groază și uimire.
Ideile germane ale i dealismului a u influențat producția literară a romantismului, în
care natura poate fi, de asemenea, dramatică, misterioasă și reflectă starea de spirit a
poetului. Mulți scriitori romantice a u dezvoltat conceptul de natură dintr -o perspectivă
consolatoare la imaginea unei entități care este indife rentă față de destinul omului. În
natura, Romantismul, de asemenea, a însemnat să scape din experiențe familiare și
limitările de formă ale realității46.

1.3. Romantismul în poezia europeană

Thomas Gray și Willia m Blake

44 Ibidem.
45 Cezar, Radu, op. cit., pp. 29 -32.
46 Călinescu, George, op. cit., pp. 34 -37.

Romantismul englez se poate spune că, a început într-adevăr cu publicarea ( în 1798
a balade loe lirice), o colecț ie de poezii scrise împreună de William Wordsworth și Samuel
Taylor Coleridge47.
Romantismul englez a văzut prevalența poeziei, care s -a potrivit cel mai bine
necesității de a da expresie experienței emoționale și a sentimentelor individuale. Spre
sfârșitul secolului al 18 -lea a exi stat o apreciere tot mai mare față de puterea imaginației,
iar romanticii au câștigat imaginație cu un rol primordial în procesul de compunere poetică.
Ochiul imaginaț iei a permis poeților romantic să vadă pentru a vedea dincolo de realitatea
de suprafață și reținerea adevărului dincolo de puterea rațiunii48.
Și aproape și gândirea la prezența divină, i-au per mis imaginației poetului de a
recrea și modifica lumea exterioară a experienței. Așa că poetul a devenit un "profet
vizionar" sau un "profesor", a cărui sarcină era să medieze între om și natură, ca să arate
relele societății, pentru a da glas idealurilor de frumusețe, adevăr și libert ate. Poeții
romantici , cu toate acestea, a continuat să se aprecieze lumea naturală și faptele lor erau
bogate în descrieri ale unor elemente naturale și a peisajului ca o reflectare a stării de spirit
și sentimentele poetului49.

William Wordsworth (1770 -1850)
Wordsworth sa născut în Lake District, în 1791 a mers în Franța, dar apoi sa întors
în Anglia, cu gând ul să trăiască în Dorset cu sora lui , Dorothy. În 1797 l -a întâlnit pe
Coleridge; rezultatul acestei prietenii a fost o colecție de poezii numi te Balade lirice.
Wordsworth a fost, împreună cu Blake, primii poeți englez i care au scris versuri
romantice ; de fapt, într -o primă etapă a scris mai multe poezii centrate pe sentim entele
copilului, deoa rece, potrivit acestuia, copilăria , în simpli tatea și bunătatea sa , era u mai
aproape decât maturitatea de starea inițială a armonie i cu natura50.
Într-o a doua etapă, Wordsworth a început să creadă în preexistența sufletului și că
sufletul, după naștere, își pierde treptat cunoștințele sale perfecte. Ca o c onsecință, pe
masură ce copilul creș te el pierde treptat / memoria și se unește perfect cu universul.
Această teorie este explicată în mai multe versuri ale poetului din 1807 . În ultima sa fază,

47 Ibidem.
48 Cezar, Radu, op. cit., pp. 29 -32.
49 Drâmbă, Ovidiu, Istoria literaturii universale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970, pp. 39 -40.
50 Ibidem.

el a publicat un lung poem în care poetul a descris experiențele sale juvenile împreună cu
dezvoltarea minții sale51.

Baladele lirice (1798)
Wordsworth a contribuit cu poezii la evenimentele comune scrise într -un limbaj
obișnuit, în timp ce Coleridge cu poezii care conțineau imagini ale naturii exotice sau
fantastice. Ediția din 1 800 a Balade lor lirice conținea celebra p refață a lui Wordsworth,
care este considerat ă manifestul romantismului englez, deoarece aici se descriu și explică
toate ideile sale majore52:
– alegerea subiectelor obișnuite și limbajul ui obișnuit ca o modalitate de a crea un fel
de poezie accesibilă tuturor oamenilor;
– teoria poetului ca "om vorbind oa menilor", adică un om obișnuit care are mai mul tă
imaginație decât alți oameni și care este capabil să comunice experiențele sale altor
oameni;
– modul în care poezia este "revărsare spontană a sentimente lor puternice" provenite
de la emoțiile recules e în liniște.
Cele mai multe dintre poeziile lui Wordsworth, din b alade le lirice dorbesc de
natură . Acest cuvânt, pentru Wordsworth, are mai multe semnificații53:
– Zona rurala. Natura este , adesea spre deosebire de zgomotul și confuzia orașului ,
mult mai plină de farmec . De fapt, scena rurală este , de obicei tăcut ă și solitar, dar
în nici un caz pustie ; este o sursă de mare plăcere pentru om.
– Sursa de inspirație. Natura nu este o putere e xternă pentru om, dar noi suntem o
parte din ea. Cele mai bune sentimentele ale noastre sunt inspirate de natură și în
natură putem descoperi valorile morale și spirituale. Omul pare să comunice cu
natura, care este descrisă ca o entitate vie. Wordsworth are o viziune panteistă a
naturii, deoarece el crede că Dumnezeu este prezent î n natură și că nu pot fi
separate de ea.
– Putere și purificatoare de vindecare. Ghid moral. Wordsworth ne arată modul în
care lucrurile obișnuit e în viață sunt într -adevăr mari și de inspirație. El substituie
marilor epopei ale trecutului scurte e poveștile populare de la țară.

51 Călinescu, George, op. cit., pp. 34 -37.
52 Călinescu, George, op. cit., pp. 34 -37.
53 Ibidem.

Samuel Taylor Coleridge (1772 -1834)
Colaborarea sa intelectuală cu Wordsworth dă naștere la produse lirice – o colecție
de baladele care includeau cel mai faimos poem al lui Coleridge : Balada bătrânului
marinar. Cea mai bun ă poezia lui Coleridge pare să vină dintr -o lume de vis și farmec
oriental , dar și medieval. P oeziil e sale cele mai cunoscute – "poeme demonice" –
împărtășesc prezența supranatural ului54.
În spatele bogăției exotică sau simplității baladei ca și poeme simțim că forțele
misterioase sunt în joc. Aceste poeme pot fi văzute ca coșmaruri de pasivitate. Coleridge
este exemplul perfect al unui complex de personalitate romantic: un geniu care nu își dă
seama niciodată pe deplin de potențial ul său. Peisajul natural are o semnificație abstractă55.
Coleridge a create 3 elemente ale romantismului :
– Fantezie;
– imaginație primară;
– imaginația secundară. Fantezia este facultatea logică a asociațiilor; imaginația
primară este puterea de a unifica perc epția și puterea umană de a crea imagini, este
"puterea vie și agentul principal al percepției umane"; imaginația secundară este o
facultate poetică a recreării lumii, este o facultate poetică care transcende datele de
experiență și construiește noi lumi56.

Balada bătrânului marinar
Este într -o formă de baladă, împărțit în 7 părți. Ea are analogii cu alte povestiri din
folclor și balade, d e fapt, acesta poate fi definită ca un ameste c de romantism gotic,
literatură de călătorie și baladă tradițională57.
Procedura lui Coleridge a fost aceea de a amesteca supranaturalul cu realul:
– el dă deta lii realiste cu privire la nuntă , vremea de pe mare, … iar timp ce
supranatural este prezent în figura marinarului bătrân (el vine de nicăieri și are un
"ochi străluc itor ", care are o putere hipnotică, ceea ce îi face pe oameni să -i asculta
povestea);
– albatrosul se pare a fi înzestrat cu puteri supranaturale;
– nava este determinată de forțe misterioase58.

54 Cezar, Radu, op. cit., pp. 29 -32.
55 Grigorescu, Dan, Expresionismul, Editura Meridiane, București, 1969, pp. 33 -35.
56 Honour, H., Romantismul, Editur a Meridiane, București, 1983, pp. 38 -39.
57 Husar, Alexandru., Întoarcerea la literatură, Editura Cronica, Iași, 2004, pp. 50 -52.
58 Ibidem.

Nici o explicație rațională a evenimentelor supranaturale nu este oferit la sfârșitul
poetului . Lumea exterioară a poeziei devine o metaforă pentru starea de spirit marinarului.
Poemul are lecturi religioase și artistice. În conformitate cu prima, uciderea albatrosul ului
este un fel de păcat împotriva firii, și, prin urmare, împotriva lui Dumnezeu59.
În conf ormitate cu lectura artistică, marinarul este un artist care caută adevăr ul și
cunoaștere. Î n cele din urmă a învățat să -l iubească pe Dumnezeu și toate lucrurile create,
la fel ca pe șerpii de apă; de fapt, vedem cum acesta poate vedea frumusețea, de asemenea
și în aspectele urâte ale naturii60.
Keats
El a fost un pesimist, dar nu un total pesimist, deoarece a avut o altă viziu ne. El a
scris o mulțime de ode . Keats a dezvoltat o admirație timpurie pentru ar ta Greciei antice.
Keats găsește în urnă răspunsul perfect la dorința omului de a fi în permanență într -o lume
în continuă schimbare. Este imagin ația lui Keats, care aduce la viață natura. El credea în
uniunea strânsă dintre frumusețe și de adevăr. În o da sa, arta este prezentată ca fiind
singura soluție la mortalitate61.

59 Ibidem.
60 Ibidem.
61 Drâmbă, Ovidiu, op. cit., pp. 39 -40.

Capitolul 2 . Romantismul lui Eminescu – aspecte generale

2.1. Încadrarea lui Eminescu ca poet național și romantismul din operele sale

Mihai Eminescu este cunoscut ca poet național român , cel mai important scriitor al
secolul XIX, în literatura română, ale căror scrieri au fost interpretate intens de la debutul
său poetic. Prin urmare, această lucrare propune un studiu al modului în care dicționarele
literar e i-au construit imaginea "poetului național". Acest construct de identitate este este
semnificativ pentru investigația noastră, deoarece influențează interpretarea stilului
romantic al poetului.
Pentru a putea avea o viziune mai largă a problemei, am con sultat o serie de
dicționare literare și, de asemenea, dicționare pentru elevii pentru a vedea modul în care
Eminescu a fost predat în școli62.
Mihai Eminescu a fost un scriitor de poezie, teatru, ficțiune și, de asemenea, un
jurnalist. El s -a născut în 1 850 într -un oraș numit Botoșani, în România și a murit în 1889
în București. Pana în prezent, el rămâne cunoscut în istoria literară ca "Poetul Național”,
cel mai important scriitor al secolului al XIX -lea în literatura noastră. Acest construct de

62Cornea, Paul, Originile romantismului românesc, Editura Minerva, București, 1972, pp. 35

identita te a influențat modul în care Mihai Eminescu a fos t interpretată prin intermediul
manualelor a lungul timpului63.
Primul său poem a fost cel dedicat lui Aron Pumnul. Cel care l -a descoperit pe poet
a fost Titu Maiorescu, critic important la acea vreme, în 1883, fără consimțământul
poetului, Eminescu văzând acest lucru ca fiind un act de intruziune la proiectele sale.
Intenția lui a fost de a ad una poeziile sale într -un volum. Criticul Ioana Em. Petrescu, un
specialist în poezia lui Eminescu, le -a împărțit în trei etape64:
Prima etapă
Între 1866 -1870, poetul este influențat de predecesorii săi influențată, de
predeces orii săi, pașoptiști, nume dat după ideologia națională care s -a dezvoltat în timpul
revoluției din 1848. Dar în loc să urmeze cu încăpățânare modelul lor, poetul sc himbă
perspectiva, de multe ori folosind doar figuri retorice figuri pentru a invalida idei le
exprimate în poeme.
Etapa a doua
Între 1870 -1881, când poetul își imaginează lumea dintr -o perspectivă
schopenhau eriană , construind universuri compensative pentru a găsim u n refugiu în poezie,
în istorie sau iubire.
Etapa a treia
Între 1881 -1883, poetul transgresează r omantism ul, realizând o sinteză între
viziunea hegelian ă și cea schopenhaueriană a lumii. El se manifestă acum cu neîncredere în
puterile c reatoare ale limbajului poetic, scriind poezii cu structuri retorice foarte simple,
înlocuind figurile de vorbire cu figuri de construcție și obliga cuvintele s ă respecte regulile
stricte ale unei poezii cu forme fixe65.
Cu toate acestea, portr etul poetului pare să fie creat de o istorie care transcende,
care își schimbă aspectul și, prin urmare, face din Eminescu o sursă perpetuă de sfaturi de
identitate. Modul în care s-a dezvoltat acest construct al identității în istoria literară și care
sunt instr umentele pe care le formează, rămân să dezbatem pe parcursul acestei lucrări . În
ceea ce privește instrumentele care formează limbajul lui Eminescu, acestea se referă în
principal la elemente din compoziție, retorica fi sau figuri sintactice care compun
articolele66.

63 Constantin, Noica, Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, București, 1992, pp. 37 -40.
64 Ibidem.
65 Dumitrescu -Bușulenga, Zoe, Mihai Eminescu. Creație și cultură, Editura Doina, București, 2000, pp. 20 –
22.
66 Ibidem.

În ,,Dicț ionarul literaturii române la origini până în prezent, din 1900 1979, Miha i
Eminescu apare reprezentat ca un poet. Datele biografice detaliat e încep cu informații
despre strămoșii săi, cum ar fi date despre stră-bunicul Petrea Iminovici și date despre
notele pe care el a luat în școală67.
Discursul despre imaginea autorului implică o serie de comentarii subiective care
transformă imaginea poetului într -un caracter ficțional: este asemănat cu Ion Creangă.
Copilăr ia lui fiind acoperită într-o imagine de basm, și această legătură cu natura și
oamenii, ar fi fost cele care l -au inspirat pe poet să observe bunătatea, natura și să reflecte
la ele. Limbajul adoptat este subiecti v, impresionant, chiar poetic, criticul folosește
metafore pentru a vorbi despre călătoriile poetului pri n țară. Poetul ar fi fost condus de la
Blaj, de un demon de instabilitat e, de nevoia de a -și cunoaște țara și frumusețea limbii
populare68.
Perioada în care Eminescu a studiat în străinătate, la Viena, este tr atată cu o
preocupare constantă pentru fi o scuză pentru găsirea oricărui comportament care ar putea
modifi ca o imagine idealizata a lumii poetului. În ceea ce privește moartea sa
controversată, potrivit dicționar ului, Eminescu ajunge aici după decădere fizică și psihică.
În ceea ce privește activitatea sa literară, se face referire la geniul său și cunoștințel e a
poporului. Eminescu nu a fost numai un talent extraordinar, dar, de asemenea, a manifestat
o aspirație neobișnuită de cunoaștere, o capacitate rară de a asimila valorile spirituale,
trăsăturile dominat de conștientizare a vocației sale creatoare69.
Personalitatea lui este com pusă din elemente precum dorința de cunoaștere limbii și
psihologiei țăran ilor, a tradițiilor și obiceiuri lor, a mentalități lor oamenilor, care l-au
inspirat în realizarea scrierilor sale. Putem observa aici cum portretul poetul ui și
capacitatea sa de a reține
cunoștințele sunt exagerate și universalizat e, dar acest lucru nu înseamnă că nu este capabil
să îmbrățișeze o cultură, o filozofie, o literatură specifice lumii antice universale (inclusiv
românească, g reacă, franceză, ita liană, spaniolă, germană, daneză, norvegiană, magh iară,
lituaniană, r usă, indiană).

67 Rosa del Conte, Eminescu sau despre absolut, ediție îngrijită, traducere și prefață de Marian Papahagi,
Cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu Bușulenga, Postfață de Mircea Eliade, Editura Dacia, Cluj. 1990, pp. 27 –
30.
68 Ibidem.
69 Mihai, Eminescu. Despre cultură și artă. Ediție îngrijită de D. Irimia, Junimea, 1970. pag. 45, 47, 51, 52,
62, 111, 265, 269.

Mulți critici se concentrează , în principal p e dimensiunea socială a acestor poeme,
aducând în discuție motive ca și "dragostea de patrie", "trecu tul glorios", lăsând la o parte
altele , în acest fel, oferind publicului o imagine incompletă a universului său imaginar.
Din nou, unele dintre aspectele negative ale filozofiei sale sunt interpretate într -un
mod pozitiv, de exemplu, pesimismul poetului este văzut ca o meditație. Viziunea lui
Eminescu asupra vieții este, în acest mod, denaturată . Despre temele "natura" și "iubire", se
spune că: "registrul iubirii eminescian e”, care este, poate, cel mai amplă și cele mai variat
în toată literatura națională și unul dintre cele mai orig inale din literatura mondială , care
este, din nou, o exagerare70.
Despre cele mai cunoscute poezii ale lui Eminescu, ,, Luceafărul , nu găsim același
ton de idealizare, însă poemul este înțeles ca o simfonie cu sunete cerești născute di n acea
singură osmoză între lupta pentru existență a geniu lui și moștenirea spirituală a unei
întregi națiuni71.
Nu se vorbește nimic despre substanța poeziei, dar imaginea este hiperbolizată
atunci când vine vorba de poemul "Mortua est", care vorbește de tragedia iubitei poetului
– moartea, care este trata tă ca un subiect comun, văzut ca destinul tuturor. De asemenea
Discursul contemplativ al poetului nu este rezultatul unor concepte abstracte, cum ar fi
pesimism ul, negația, lipsa de speranță , dar se re feră, dimpotrivă, la lovitur ile de credință și
sentimente le constructive72.
Poetul este lăudat pentru iubirea sa națională, deoarece doar prin Geniul lui
Eminescu , prin puterea fără precedent de asimilare a ele mentelor a culturii naționale și
universale, poezia eminesciană este o sinteză unică între valoarea individuală și forța
creatoare a unei națiuni, este expresia suprem ă a spiritualități i românești. Creațiile sale,
sunt un semn sublim al viații dramatice , care au drept coordonate drama unui geniu,
meditația vieții și moarte a, dragoste ca un ele ment fundamental al existenței , nostalgie
după unitate, armonie și frumusețe73.
În general, la Călinescu, Mihai Eminescu apare prezentat ca poet, scriitor de
ficțiune, teatru și jurnalist. În ceea ce privește datele bibliografice, putem observa
comentarii mai puțin subiective, dar cantitatea de informații sunt păstrate ( exemple despre
bunicul poetului sau despre viața fraților săi). Ceea ce diferă este o nouă persp ectivă,

70 Ibidem.
71 Eminescu, Eminescu, Literatura populară, Ediție îngrijită și prefață de D. Murărașu, tabel cronologic de
Ion Crețu, Editura Minerva, București, 1979, pp. 30 -32.
72 Ibidem.
73 Simion, Eugen; Rogalski, Florina; Cristea -Enache, Daniel, Limba și literatura română, clasa a Xl -a, Editura
Corint, bucurești, 2002. p. 122.

obiectiv ă în prezentarea evenimentelor din viața sa, cu o sintaxă simplifi cată, redusă la
fraze scurte și dinamice74.
Cauza morții sale este lucrarea jurnali stică care l-a epuizat. Poezia este organizată
în termeni cantitativi: pagini scrise și publicații. Deci, noi găsim că în 1866 -1869 a publicat
28 de pagini , în 1870 -1874 a publicat 92 , 35 de pagini, a u fost publicate în 1875 -1879, 202
pagini, publicat e între 1880 -1883, 202 . Poeziile sunt calificate după mitul creației și
moartea universului, mitul istoriei, mitul pro fesoru lui vechi, mitul erotic, mitul oniric,
mitul Creatorului75.
Comentariile sunt b rodate cu superlative, criticul este în venerație când el vorbește
despre "vers extra ordinar”. Concluzia este dat ă de critici ca: Titu Maiorescu, G. Că linesc u,
Tudor Arghezi, P erpessicius, Tudor Vianu, Rosa del Conte, Edgar Papu, Ioana Em.
Petrescu76.
La Titu Maiorescu o bservăm o reducere a informațiilor referitoa re la biografia
strămoșilor săi, care sunt prezentate într -un mod obiectiv și succint. Poeziile sale sunt
interpretate în corelație cu "modelul cosmologic " (raportul a omului cu universul) care se
referă la etapele de creație.
Astfel, în fi poeziile sale, Eminescu tratează la fel ca predecesorii săi , dar el
reorganizează universul platonic ă. Următoarea etapă de dezvoltare începe cu crizele de
gândire în poeme precum Melancolie, Epigonii când divinitatea este rea, obiectul damnării
în în Rugăciunea unui dac; eroii demonice aspiră să recupereze armonia pierdută; precum
și imaginarea de noi un iversuri (vis, dragoste, poezie și istorie)77.
A treia etapă creației este kantian ă, atunci când nașterea lumii înseamnă trezirea
unui rebel din non-existență, în care a fost adordormit. Acum, existența este posibilă atâta
timp cât poetul crede în lume. Ca o consecință, lumile care nu mai sunt susținute prin
puterea minții mor, la fel ca în Memento mori. Imaginația poetul ui trece de -a lungul
veacurilor creând o vârstă mitică în Dac ia, una eroică în Scrisoarea a III -a și o prezenț ă
depravată în versetele satirice ale Scrisorii a III a78.
Partea fi nală este dedicată elegiilor interpretate prin relația dintre a mintire și uitare.
Uitare este lege pe care conștiința tragică și -o asumă pentru ea însăși într -un univers în care

74 Gaston, Bachelard, Apa și visele. Eseu despre imaginația materiei, trad. de Irina Mavrodin, Editura
Univers, București, 1995, pp. 41 -44.
75 Ibidem.
76 Eminescu, Mihai, Poezii. Antologie și prefață de Eugen Simion, Editura Fundației Culturale Române,
București. 1991, pp. 20 -22.
77 Ibidem.
78 Călinescu, George, Universul poeziei. Ant ologie cu o postfață de Al. Piru, Editura Minerva, București.
1971, pp. 45 -47.

zeii caută să se refugieze în nef iință, dar încă condamna lumea de a fi chinuită prin
gândire79.
Astfel, o personalitate complexă ca a lui Mihai Eminescu este una care lasă mereu
discuțiile deschise. Mihai Eminescu e ste cel mai mare poet român este o expresie care a
devenit un clișeu bin e cunoscut astăzi. Dat ele de biog rafice sunt activată într-o poveste
fabuloasa, astfel încât locul de naș tere al poetului a devenit un spațiu de vis80.
Între 1872 -1874 este un "student obișnuit" din Berlin. Cauza morții: activit atea ca
jurnalist. Ni se spune că, la 23 iunie au apărut semne ale bolii de meningită și că a fost
internat într -un sanatoriu, fiind supravegheat de către medicul Șuțu. De atunci, ani plini de
suferință au urmat, cu momente de luciditate și, în final, "marele nost ru poetul naționa l ar
înceta de viață la 15 iunie a nul 188981.
Mihai Eminescu (1850 -1889) este poetul național al României , iar istoricii literari îl
consideră unul dintre părinții limbii române moderne. Poezia patriotică este o parte din
opera sa cea mai cunoscută, iar E minescu a devenit obiectul unui mit veritabil. Se crede
despre el că a fost un iubitor necontestat al mitologie i pure . Școala de gândire franceză
Annales a fundamentat studiul mitului, și, de asemenea, s -a ocupat de istoria și de
mentalitate, precum și de imaginar82.
Copilărie lui Eminescu este mereu subiect de discuție, aceasta este învăluită în
poveste . ,,Rugăciunea unui dac” nu poate face parte din tema ,, poezii de mare inspirație
națională". Chiar dacă titlul poate lăsa impresia că, tema principală a poeziei este un
blestem adresat Creatorului Divin , este o rugăciune, ci înfășurat ă într -o anatemă, ironic
transformat de poet în opusul său83.
Proza este descrisă în aceeași limbă înălțătoare: ,, scrierile sale literare, afișează
contururi le unei creații in dividualizate și, în același timp, etern umană și universală, având
o relevanță incontestabilă” . Criticul George Că linescu vorbește și el în același mod elogios
despre Eminescu.
Călinescu era de părere că Eminescu a fost un poet original și pentru acest fapt se
poate afirma că este primul de acest gen. Sintagma de ,,poet național” îi este atribuită
deoarece Eminescu folosește în scrierile sale imagini care exprimă valori istorice. El este el

79 Dumitrescu -Bușulenga, Zoe, op. cit. pp. 20 -22.
80 Ibidem.
81 Dumitrescu -Bușulenga, Zoe, op. cit. pp. 20 -22.
82 Eminescu, Mihai, op. cit., pp. 30 -32.
83 Dumitrescu -Bușulenga, Zoe, op. cit. pp. 20 -22.

este interesat de folclor, comuniune a om-natură și de cultura unive rsală, de cultura antică,
și filozofia greacă modernă, de miturile apariției și dispariției universului.
În ceea ce priveste personalitatea lui Eminescu, trebuie să amintim de acțiunile sale
de proiecție aliterativă, care se referă la faptul că poetul a mărturisit în manuscrisele sale că
și-a dorit să fie fratele său, Ilie. Ce putem să zicem, totuși, este că expresia folosită are un
impact asupra publicului din cauza greutății cuvintelor de specialitate: "aliterație" ca ceva
care are sunete terminal e care corespund și termenilor de "proiecție" predicție. Ambii
termeni sunt extraordinar de academic , dar nu exprimă un mesaj clar84.
Anumite idei se repetă la diferiți autori , de exe mplu, capacitatea de auto determinare
a poetului, ceea ce face ca detalii le vieții sale să fie considerate la fel de inutil pentru el. De
asemenea, autorul nu are o dezvoltare logică a unor argumente care conduc la un discurs
fragmentat. El tratează teme inegal, când el alege să dea idei critice , unele dintre ele sunt
doar enun țate, chiar dacă s -ar considera că sunt inovat oare și, prin urmare, importante85.
Acesta este cazul cu Th. Codreanu subiecții vocii eminesciene lirice și legile
universului sau cel al modele cosmologice ale Ioanei Em. Petrescu. Folosirea de cuvinte
pretențioase, uneori, face ca mesajul imposibil să înțeleagă . Un alt exemplu, atunci când se
afirmă că d rumul poetului culturii este drumul spre universalitate, vă zut ca un" lucru dat ",
nu ca "un rezultat". Caracteristicile sale sunt cele ale unei omniprezențe imaginativ, semne
ale marelui liric și modul în care "lucid ul" să se uită la panorama civilizațiilor. Cauza
morții sale este nesigur ă și, de asemenea, antitetic86.
Cimpoi a spus că poetul a murit din cauza unui crize nervo ase. O altă cauză a
speculat criticul este procesul de distanțare de la el însuși și de cei din jur el, sau gânduri
rele, și urât e, care îl fac să sufere. Dicționare străine construi esc o nou figură a poetului
național, diferit ă de modelul majorității – dicționare românești, care să încurajeze figura
celui mai mare poet vreodată viu, sau o fantezistă, denaturată sau confuză87.
Așa ca, fi gura lui Eminescu este plasat ă în contextul general al epocii, fiind legată
de circumstanțe istorice și culturale. Referindu -se la datele selectate din viața lui, criticii se
referă la ceea ce a scris el, ce a vrut să scrie, statutul său literar, cele mai multe dintre
scrieri încă păstrate în manuscrise și editate doar în secolul al XX -lea88.

84 Tatomirescu, Ion Pachia, Dicționar estetico -literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației, Editura
Aethicus, Timișoara, 2003, pp. 40 -45.
85 Ibidem.
86 Ibidem.
87 Lengyel, Ramona, Mihai Eminescu, cel mai mare poet din istoria țării noastre, revista Informații prețioase,
2012, pp. 40 -43.
88 Ibidem.

În ceea ce privește moarte a sa, ceea ce este frapant a ici fiind diferit de dicționare
care prezintă acest subiect este doar parțial ex plicația: poetul a suferit de o boală nervoasă
provocată de tratamentul cu mer cur administrat la pacienți cu sifilis. În ceea ce privește
operele sa le poetice, Eminescu este cont extualizat în domeniul literar istoric, fiind corelat
cu predecesorii săi. El este, de asemenea, pus în comparație scriit ori străini precum Byron,
Leopardi și Victor Hugo89.
Nu există comentarii despre inovații ale poeziei sale în termeni de limbaj, c u
argumente, citând din poezii . În cele din urmă, nu mai a vem alte voci critice inserate î n
articol, în schimb, la sfârș it, ne sunt furn izate o analiză de actualitate a poetului. De ce el
este încă modern pentru noi ast ăzi sau merită să fie citit în zilele noastre? În m od obiectiv ,
similar cu prezentarea lui Eminescu poate fi observat în al doilea articol din Enciclopedia
Naționalismul romantic în Europa, semnat de același autor, criticul Ioana Ambele. Poetul
este introdus cu unele date importante: cine este el, ceea ce a scris, care este locul său în
literatura română90.
Așa că, imaginea poetului este folosit pentru a arăta genialitatea unei națiuni, apoi,
propriul său ge niu. Astfel de interpretări d oar resping valorilor reale creației sale,
construind -i o figură deformat ă. Cel mai important element în această Ecuația este dată
caracterul național și bine cunoscutul sau de clișeu ul "cel mai mare poet ", care este
explicat frumos, dar cuvintele fără sens91.
Vedem, prin urmare, o interpretare care îl face pe poet greu de înțeles , însușindu -ne
un astfel de poet și profitând de talentul său unic, acesta adăugă calitățile unei întregii
națiuni. El este mare, deci, ne i, avându -l pe el, trebuie să fim și noi mari, de asemenea.
Dar, dacă căutăm adânc în creațiile sale , pierdem principalele întrebări: cine a fost Mihai
Eminescu , de fapt și de ce este important în literatura noastră92.

2.2. Natura și miticul – elemente al e romantismului în poemele eminesciene

În schierile eminesciene, Edenul este un topos delimitat de un mit primordial în
care ideile sunt primordiale. Dar toposul Eden a devenit un mit permanent al literaturii
române. A existat în Tracia antică un mit al cerului și al pământului, a trecut briza de la

89 G. Călinescu, op. cit., pp. 45 -47.
90 Ibidem.
91 Ibidem.
92 Ibidem.

Eleusis, unde misterele grecilor antici au sărbătorit Doctrin a sufletului nemuritor. În
cinstea zeului Zalmoxis, tracii Hiperboreenilor aspira în mod legitim la puritatea și
perfecțiunea la o putere spirituală mai mare. Cum? Este prin legarea moartea teribilă a ideii
de fericire absolută. Re -intrarea în neant în sine, ființa umană se unește cu spațiu și
armonia supremă dintre atributele infinite93.
Pentru a avea acces la paradis, sufletele trebuie să fie eliberat e din materie, să fie în
delir, printr -un exces de viață profundă. În poeziile majore din R omania, care descriu Cerul
și vorbesc de paradisul visat de trac, ca o sărbătoare perpetuă, o muzică moale și un ritual
sacru. Tracia de zăpadă, pe munte și la mare a creat un convoi de legende mereu
reinterpretat. Existența este durerea; moarte salvează și restabilește bucuria și existența
totală în lumină, a acelui suflet94.
Poezi lui Eminescu evocă un paradis de imagini statice, retorte, laboratoare, magia
albă secretă , inspirat ă de divinitate. Poezia e xprimă lumea senină și forma sa abstractă. Ea
se întoarce în acele regiuni ale nemuririi sufletului își amintește, regiunile în care omul se
bucură de privilegii.
Cât misticism este în arta poetului? Contemplare religioasă extatică în pragul
templului un iversului , în sine nu este misticism. Tentativa umanității de a imagina, de a
apropia inteligența esențială dincolo de s pațiu dincolo este forma ontologică ideală95.
Dumitru M. a analizat versurile lui Eminescu care utilizau termenul de pădure și a
descoperit că utilizarea sa este una inisitentă. Cuvântul pădure a apărut douăzeci și patru de
ori în lucrările lui Eminescu între 1870 -1874, de douăzeci și patru de ori în lucrările
publicate între 1875 -1878, între 1879 -1883 de unsprezece ori, în timp ce cuvântul lemn a
fost utilizat de de patruzeci și șapte de ori până la cincizeci și cinci de ori și chiar de
șaizeci și doi de ori96. Dumitru M. a observat că acestea au fost dorințele poetului, iar
înțelegerea textului în monoterapie au fost în măsură să c ontureze reale sensuri, legate de
alte modalități de creștere a viziunii interioare97.
În universul poetic al lui Eminescu, vegetația amestecată cu apă, pământ și cer,
pădurea care formează propriul univers în care au fost prezente unele elemente: apa
cosm ică, Luna, Soarele, stelele care, în imaginația poetului strălucesc și reflectă eternitatea

93 Dumitrescu -Bușulenga, Zoe, op. cit., pp. 39 -42.
94 Constantin, Noica, op. cit. pp. 27 -29.
95 Ibidem.
96 Dumitrescu Bușulenga, Zoe, op. cit.pp. 36.
97 Ibidem, p. 37.

și puterea celor care au atins puterea și ,,s -au mântuit”98. Poetul a avut rădăcini puternice în
folclorul românesc, dar el știa și mitologia indiană și germană, iar pădurea a fost văzută ca
o ființă sacră, în timp ce pentru Eminescu era vechi, pur și puternic. Pentru el pădurea ar
dobândi calități umane, ca o entitate superioară care are tot felul de activități99.
În ,,Mușatin și codu” p ădurea este un termen preferat, iar lui Mușatin i s-a propus să
devină rege, sub pretextul că pădurea nu este una simplă, ci un castel puternic:
Să trăiești Măria -ta!…
Hai Mușat, să ne -nțelegem
Și-mpărat să ni te -alegem,
Împărat izvoarelor
Și al căprioarelor
Așezat la vrun pârâu,
Să scoți fluierul din brâu,
Tu să cânți și eu să cânt,
Frunza -mi toată s -o frământ,
S-o pornesc vuind în vânt
Pe izvoare,
În ponoară,
Unde păsările zboară,
Unde crengile -mi se pleacă
Și căprioarele joacă .”100.
Aici p ădurea se transformă într -o țară mândră cu dealuri, râuri și pădur i, dar și
mănăstiri, târguri și sate. În poemul ,,O, rămâi” pădure a este îngrijorată de soarta copilului,
de copilăria acestuia. Astfel poetul îi cere copilăriei să rămână, oferindu -i tot ceea ce e l și-
ar dori pentru că pădurea putea răspunde dorințelor sale. Pădure, acum un personaj și ea a
redat copilului rătăcitor daruri nemuritoare pentru a -l convinge să nu să plece . Fiind
fermecat de toate acestea, copilul ar percepe timpul într -o altă manieră, momentele
normale vor fi ani, iar momentele dulci vor fi secole101.
George Călinescu a observat că începutul poem ului ,,O, rămâi” semăna cu una
dintre poeziile lui Herder ,, Der Wald und der Wa nderer”, însă poemul lui Herder a ratat
problema care a fost s ugestiv ă în ,,O, rămâi” – copilul este plin de dragoste față de natură,

98Ibidem, p. 38.
99 Noica, Constantin, op. cit., pp. 27 -29.
100 Petrescu, Aurel, Eminescu. Originile romantismului, Editura Albatros, București, 1983, pp. 40 -43.
101 Irimia, Dumitra, Limbajul poetic eminescian, Editura Junimea, Iași, 1979, pp. 35 -37.

deoarece aici copilul este un om în devenire care a trăit toată viața în pădure și care a fost
fermecat de ea. Sensibilitatea lui eminescu vine și din felul în care acesta a trăit, înc ă de
mic. Tema principală a acestei poezii este în întregime legată de biografia sa ca și în
poemele ,,Fiind băiet păduri cutreieram”102.
În extrasul postum , a poemului ,,Fiind băiet păduri cutreieram” se prezintă relația
dintre Eminescu, care, a trăit în c opilăriei în apropierea orașului său natal – Ipotesti, în
pădurile legendare de aici. singur ca un copil / dormit de mult e ori în apropierea unui izvor.
Din acest motiv, el a rămas nenumătate nopți să asculte murmurul pădurii.
Poetul vede pădurea pentru o lungă perioadă de timp ca pe un teren de magie cu
puteri extraordinare, de protecție și de calm, ca locul în care sunt amestecate vise le și
realitate a, la un loc unde magia a fost doar o accesibilă cantitate în mică oamenilor.
oameni103.
Povestea pădurii a fost publicată în Convorbiri literare în martie 1878. Poemul a
avut ca sursă de inspirație pădure a, așa cum a fost cazul mai multor poeme ale lui
Eminescu. Poetul se folosește de multe imagin pentru a aduce laude pădurii . Întregul
univer s: Luna, Soarele, Stelele, cerbii, iepurii și chiar și izvoare de apă – spun povești în
versurile lui Eminescu. Toate aceste lucruri au fost făcute într-o armonie veșnică. În aceast
scenariu este minunat , unde pădurea este comandantul suprem, care este adu s în scenă prin
amintirea copilăriei104.
Viață în natura eternă, s-ar fi bucurat de sfatul pădurii, iar aceasta i -ar fi protejat
pentru totdeauna pe cei care i -ar sta alături: cai de mare, tauri înalți, cerb i maiestuoș , teii
etc. Reîntoarcerea în copilărie ar oferi oamenilor motive să trăiască în dragoste pentru
totdeauna. L.Galdi spune că în stilul poetic al lui Eminescu și Der Hirtenknabe de Heine
există o asemănare, însă nu poate fi negată originalitatea lui Eminescu105.
,,Freamă tul pădurii” a fost publicat ă în Convorbiri literare în octombrie 1879 .
Referitor la acesta Ibrăileanu afirma că poetul repovestit melancolia copilăriei, unde erau
incluși și copaci, păsărele:
Resârind scânteie lacul
Și se leagana sub soare;
Eu, priv indu-l din pădure,

102 Irimia, Dumitra, op. cit. , pp. 35 -37.
103 Munteanu, George, Eminescu și eminescianismul, Editura Minerva, București,1987, pp. 40 -43.
104 Bărboi, Constanța, Em inescu. O lume dăruită nouă. Editura Capitoliu, București, 1994, pp. 23 -25.
105 Vianu, Tudor, Scriitori români, Ediție îngrijită de Cornelia Botez. Antologie, prefață și tabel cronologic
de Pompiliu Mareea, Editura Minerva, București. 1970, pp. 38 -39.

Las aleanul să mă fure
Și ascult de la răcoare
Pitpalacul.
Din izvoare și din gârle
Apa sună somnoroasă;
Unde soarele pătrunde
Printre ramuri a ei unde,
Ea în valuri sperioase
Se azvârle .”106.
,,Freamătul pădurii” este unul dintre poemele care a avut două surse de inspirație
pentru natură și dragoste. În aceste poeme Eminescu a lăudat dragoste mai mult decât pe o
femeie107.
Eroul principal, al poemelor lui Eminescu este adesea fermecat de dragostea lui,
admiră pădurile, ascultă lacul și cântecele păsărelelor. Pădurea era locul unde păsările
aveau conc erte, unde acestea vorbeau în limbi greu de descifrat108.
Tema iubirii pierdute și prezența naturii ca martor la durerea lui Eminescu, D e
asemenea, au fost p rezente și în alte poeme, ale lui Mihai Eminescu. În ,,Freamăt de
codru”, poetul tânguiește neprezentarea iubitei l a locul de întâlnire obișnuit:
Pădure dragă,
Ea nu vine, nu mai vine!
Singuri, voi, stejari, rămâneți
De visați la ochii vineți,
Ce luciră pentru mine
Vara -ntreagă.
Ce frumos era în crânguri,
Când cu ea m -am prins tovarăș!
O poveste încân tată/ Care azi e -ntunecată…
De-unde ești revino iarăși,
Să fim singuri! ”109.

106 Mihai Eminescu, Freamătul pădurii.
107 Papu, Edgar, Din clasicii noștri. Contribuții la ideea unui protocronism românesc, Editura Eminescu,
București, 1977, pp. 70 -73.
108 Dumitrescu Bușulenga, Zoe, Itinerarii prin cultură, Editura Eminescu, București, 1982, p. 41.
109 Mihai Eminescu, Freamăt de codru.

„Codrule, Codruțule ”a fost publicat în Convorbiri literare în octombrie 1879. A cest
poem conține, de asemenea, părți dintr -o compoziție populară, care datează din 1875 .
Eroul poezie i a revenit după o lungă perioadă de timp în pădurea lui iubit ă și sacră :
,,Codrule, codruțule,
Ce mai faci, dragutule,
Ca de când nu ne -am vazut
Multa vreme a trecut
Si de când m -am departat,
Multa lume am îmblat.”110.
Pădurea ținute a-i răspunde , amintindu -i anotimpurile care a u trecut:
Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele -mi scânteie pe lacuri,
Ca de -i vremea rea sau bu na,
Vântu -mi bate, frunza -mi suna;
Si de -i vremea buna, rea,
Mie-mi curge Dunarea.
Numai omu -i schimbator ”111.

Unicul avantaj avut de pădure este veșnicia ei, s ubliniată de versurile eroului.
Trecerea timpului nu a afectat pă durea, trăind pentru totdeauna, însă pentru tânăr trecerea
timpului s-a reflectat asup ra înfățișării lui, pentru că el a fost doar un trecător pe acea lume.
Pentru p ădure, aspectul a rămas același pentru că nimic nu i-a afectat aspectul . Totul în
acest poem reflecta eternitate a și puterea naturii, care rămâne singură chiar și după ce
ultimul om moare112.
În ,,Freamăt de codru”, unii critici a constatat că a existat un motiv pentr u
prezentarea contrastului dintre pădure, mare, râuri, luna, soarele, care a rămas acelaș i și
îmbătrânirea omului113. Omul a re doar o singură șansă, aceea de a se topi în univers . Acest
poem a cunoscut mai multe forme și au avut diferite titluri, toate fiind apreciate de
Maiorescu . Nu a existat nici o do vadă că editorul său, Maiorescu a respectat or dinea

110 Mihai Eminescu, Codrule, codruțule.
111 Ibidem.
112 Dumitrescu Bușulenga, Zoe, op. cit., p. 46.
113 Bhose, Amita, Eminescu și India, Editura Junimea, Editura Eminescu, București, 1986, pp. 399 -400.

poeziilor , dar Perpessicius a spus că acest poem a fost creat în patru momente distinct e și
acele momente au fost cele referitoare la pornire a creatoare a poetului114.
Influența franceză asupra operelor lui Eminescu face referire o combin ație de teme:
utilizate de Ronsard și Paul Bourget . S-ar putea spune că una din dorințele poetului era
aceea de a fi mereu veșnic. Acesta vorbește de nuiele care se îmbină , care simbolizează
dorința eroului un pic stranie , de a rămâne pentru totdeauna în codru. Nuielele sunt
utilizate în tradițiile funerare. Motivele sunt citate și în Eneida. Această dorință ciudată a
fost reflectat în toate versiunile poeziei115.
Teiul vechi a fost, de asemenea, un laitmotiv în poezia lui Eminescu. În avizele sale
Unii cri tici considerau teiul ca un arbore alb – un arbore sacru, iar orașul Botoșani, a fost
un loc important pentru sursa de inspirație a poetului, așa cum exista u înalți copaci de tei
vechi care făceau umbră pe străzi și răspândeau o aromă specială. Acesta a fo st motivul
pentru care poetul a scris atât de mult versuri și a făcut referire la tei. De la ,,Fiind un
băiat ”, ,,O, rămâi !” – teiul făcea magia. Mai mult, lemnul în si ne a fost perceput ca un mit,
o lume interioară plină de mistere, dar, de asemenea, ca u n element pentru visare116.
Poeziile lui Eminescu nu vorbeau despre lemn, sau despre pădure ca sursă de lemn,
ci acestea erau pline de viață . Cu toate acestea, cu siguranță există unele sensuri ascunse
ale termenului de pădure și ale contextului în care mot ivul pădurii a fost utilizat de către
Mihai Eminescu. Î n creații ale poetului – pădurea a purtat o greutate emoți onală magic ă
care a u făcut din erou ființă superioară, destinul său devenind destinul întregii țări117.
În Memento Mori, o creație cu soluții multiple, publicat ă de Perpessicius în
volumul său, pădurea a fost de multe ori schimbat de lemn: iar râul care trecea prin pădure
magică avea și el un sens mitic. După ce râul s -a pierdut printre copacii cu frunze groase,
zeii l -au întâlnit în mijlocul pă durii, în lemn de argint, deoarece vegetația era transformată
ca într -un vis. Misterul pădurii s -a pierdut în trecut, atunci când – prin magie – castel s -au
schimbat, iar soarele a iluminat pădurea întunecată și a îndoit crengile copacilor, deoarece
copaci i erau înalți, iar soarele nu se poate răspândi prin intermediul frunze groase118.
În ,,Povestea Dochiei și Ursitoarele” – poetul a tratat, de asemenea, bine cunoscut a
tema a pădurii și cel al comuniunii dintre om și natură119:

114 Popovici, Dumitru, Poezia lui Eminescu, prefață de Ioana Petrescu, Editura Tineretului, București, 1969,
pp. 39 -40.
115 Ibidem.
116 Dumitrescu Bușulenga, Zoe op. cit., p. 47.
117 Ibidem.
118 Maiorescu, Titu, Critice, Editura Minerva. București. 1984, pp. 47 -48.
119 Dumitrescu Bușulenga, Zoe, op. cit., p. 47.

Batuta de vant de vara
Unde mi -i padurea rara.
Dar in iarba cea frumoasa
N-a intrat vrodata coasa
Unde mi -i padurea deasa.
De desisul din padure
Nu s-atinse vro secure
Cat de naltu -i, cat de mare,
Nica ieri nu vezi carare,
De si -ar pierde urmele
Ciobanasi cu turmele. ”120.
Ca urmare a utilizării celor două cuvinte de pădure și lemn în versurile lui
Emines cu, observăm că pana 1878 primul cuvânt a fost frecvent utiliz at și după această
perioadă – frecvența celui de -al doilea cuvânt a c rescut, pentru că lemnul a reprezentat o
formă de a mitiza natura în mod complet121.
Prin urmare, pădurea, Luna, Mare a, Soare sunt fost prototipuri ale Universul ui,
devenind astfel veșnice . Acestea sunt caracteristicile romantismului din poeziile lui Mihai
Eminescu , care au făcut ca vresurile să devină perfecte. Pădurea a fost întotdeauna
considerată un fel de primăvară eternă de către români , fiind în posesia unor puter i obscure
care a condus destinul nostru, fiind martorul puterilor mitice ale poporului nostru, luând
parte la evoluția sa istori că122.

2.3. Eminescu și romanticii europeni

De la motivele antice ale vieții ca vis sau ca teatru, frecvențe la Shakespeare și
Eminescu, și până la asemănarea fantastică îdintre Egipet și Furtuna sau unele pasaje din
monologul Lui Mercurio și de la sfârșitul lui Călin, astfel de rezonante pot fi dis cutate sau
se pot face suprapuneri ale imaginilor, versurilor și raspunsurilor. Putem identifica legături

120 Mihai Eminescu, Povestea Dochiei și Ursitoarele.
121 Călinescu, George, Opera lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, București, 1976, (I, II).
122 Dumitrescu Bușulenga, Zoe, Eminescu și romantismul german, Editura Minerva, București, 1965, pp. 43 –
47.

între cei doi scriitori, având în vedere intrarea eroilor shakespeareeni în opera lui
Eminescu123.
Atracția personajelor lui Shakespeare în proza tine reții lui Eminescu, indicată prin
compararea femeii angelice din Sărmanul Dionis cu Ophelia, care este, prin urmare, cuplu
romantic înger -demon, merge în diverse referiri la alți eroi. Sir John Falstaff este admirabil
menționat, se face o referire la Ulise din Troilus și Cressida, pentru a ilustra articolele care
pot avea consecințe politice, se amintește de Timon din Atena în „fenomenologia sufletului
bântuit de pasiune”, care să justifice mizantropia124.
În literatura existentă, cultul romantic al lui Shak espeare, ne este prezentat ca o
opoziție față de argumentul clasic, dar și ca un model de căutare a bazei literaturii
naționale. Scriitorii pașoptiști, îndrăgiți de Eminescu, aduc încă din primele decenii ale
secolului al XIX -lea, la lumină, caracteristici le dramaturgului elisabetan și -l arată ca un
exemplu glorios demn de urmat (Heliade Rădulescu – Cursul de Literatură ținut la Școala
Filarmonică – 1834, C. Negruzzi – Preacuvâtare, traducerea piesei Maria Tudor, de Victor
Hugo – 1837). Dacă Heliade și Negr uzzi doar îl enumără pe Shakespeare alături de alți
artiști majori, Boliac își arată preferința pentru Shakespeare și Hugo, nefiind ghidat de
regula celor trei unități proprii clasicismului125.
Eminescu citește munca lui Shakespeare, încă din copilărie, din anii de școală în
versiunea germană a lui Schlegel și Tieck. Poemul „Mortua Est”, scris în jurul anului 1866,
arată o bună cunoaștere și interpretare a lui Hamlet. Versurile din Actul III din Hamlet „A
fi sau a nu fi. Aceasta este întrebarea” – se regăses c în versul din poem „Și apoi cine știe de
este mai bine – A fi sau a nu fi”, o meditație amară la capul ființei iubite, răpită de moartea
neașteptată, dobândind adâncimea reflecției filosofice a lui Eminescu126.
Nu este străină de o astfel de adâncime, sau de introducerea textului shakespearian,
așa cum ne arată de Dan Grigorescu, cu toate că „imaginea shakespearian are o rezalitate
numeroase înțelesuri, sentimentul dominant este cel de durere, la granița existenței tragice
a omului și morți i, fapt comun am belor lucrări:
A fi? Nebunie și tristă și goală
Urec he te minte și ochiul tenșală
Ce un s ecol ne zice, ceilalți o dezic

123 Ibidem.
124 Streinu, Vladimir, Clasicii noștri, Editura Tineretului, București, 1969, pp. 24 -28.
125Ibidem. .
126 Ibidem.

Decât un vis sarbăd. mai bine nimic” (Mortua Est)127.
Prima cunoștere directă a literaturii shakespeareene se găsește în romanul postum
„Geniu pustiu”, scris între 1868 și 1869. Aici se face, de asemenea, referire tot la Hamlet.
Eroina feminină este văzută prin fereastra deschisă, ca un exemplu al Opheliei. Pasajul din
roman apoi apare în „Sărmanul Dionis”128.
În noaptea misterioas ă o siluetă angelică i se profilează lui Dionis: „Întredeschise
ochii și văzu prin fereastra arcată și deschisă în mijlocul unui salon strălucit o jună fată
muiată într -o haină albă, înfiorând cu degetele ei subțiri, lungi și dulci clapele unui piano
sonor și acompaniind sunetele ușoare ale unor note dumnezeiești, cu glasul ei dulce și
moale. Părea că geniul divinului Brit, Shakespeare, respirase asupra pământului un nou
înger lunatec, o nouă Ofelia”129.
Aplecare și pasiunea pentru viața teatrală se manifes tă prin cercetarea lui Eminescu
a teatrului shakespeareean și a tot ce are legătură cu acesta. Dovada este numele actorului
Garrick apărut în poezia din romanul „Sărmanul Dionis” și publicată apoi separat, sub titlul
„Cugetările sărmanului Dionis” în 1872, în „Convorbiri literare” după ce proza fantastică a
fost citită în același an la întâlnirea societății „Junimea”. David Garrick (1717 – 1779) a
debutat în rolul lui Richard III.
În „Cugetările sărmanului Dionis”, sugestia are rolul de a crește sensibili tate
ironică. Miorlăitul motaunlui cu care se compară poetul, seamănă cu tiradele tragice rostite
de actorul englez: „De -ar fi-n lume numai mâțe – tot poet aș fi? Totuna / Mieunând în ode –
nalte, tragic miorlăind – un Garrick / Ziua, tologit în soare, pândi nd cozile de șoarec /
Noaptea -n pod, cerdac și streașini, henizând duios la lună”. După cum se poate vedea,
versetul are darul de a confirma două dintre preferințele Eminescu – pentru Shakespeare și
pentru Heine130.
Prezentarea credinței artistice a lui Em inescu în „Epigonii”, scris la vârsta de 20 de
ani, careia îi rămâne fidel pe tot parcursul muncii sale, de asemenea, arată atitudinea
tânărului poet față de viața și arta lui Shakespeare. Atunci când Jacob Negruzzi, directo rul
„Convorbirilor”, î și arată s urprinderea față de exemplele din poezie, deoarece conducere
Junimii repudia în greșelli, în contradicție cu estetica poșoptistă, într -o scrisoare de la
Viena, Eminescu răspunde: „Strămoșii noștri credeau în ce scriau, așa cum credea
Shakespeare în fantasm ele sale”. Având în vedere că antitezele dintre epigoni și

127 Maiorescu, Titu, op. cit. pp. 5 0-56.
128 Maiorescu, Titu, op. cit. pp. 50 -56.
129 Ibidem.
130 Călinescu, George, op. cit., pp. 102 -104.

predecesori erau în favoarea celor din urmă, Eminescu aduce un omagiu sincerității și
idealurilor sociale în artă, pe care le consideră caracteristici ale creației shakespeariană131.
Autorul analize ază cauzele eșecul dramatic al lui Bolintineanu, demonstrând că
naturalețea care se desprinde din părți ale textelor lui Shakespeare se datorează în primul
rând unei griji foarte mari, și de aceea este greu de imitat, căci dacă este necontrolat un stil
atât de complex ajunge să fie haotic și nesemnificativ.

2.4. Eminescu neînțeles – între romantism și naționalism

Afirmată ca și calomnioasă în articolele publicate în ziarul conservator Timpul
(1877 -1883) și prezentate publicului începând cu materialele din „Scrieri politice și
Literare, editate de I. Scurtu în 1905, naționalismul lui Eminescu, marcant xenofob și
antisemit a reprezentat unul dintre cele mai importante surse de ideologii reacționare din
România înainte de cel de al doilea război mondial132.
Printre altele, abordarea politică a lui Eminescu a avut o influență puternică asupra
lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul Mișcării Legionare, o organizație de extremă dreapta
care a terorizat viața politică românească în anii '30. De fapt, tocmai un ast fel de element
naționalist -șovinistic a fost motivul pentru care scrierea jurnalistică a lui Eminescu a fost
proscrisă și anatematizată în timpul fazei staliniste a comunismului române sc (1948 -1965)
în mod frecvent.
Cu toate acestea, abordarea regimului v a suferi modificări odată ce Nicolae
Ceaușescu devine lider, trasând în mod progresiv o direcție naționalistă în ideologia
oficială. Nu numai că astfel politica va permite retipărirea completă a „prozei” jurnalistice
a poetului, dar se va concentra pe înco rporarea a foarte multe dintre textele canonice ale
regimului133.
Fenomenul a devenit vizibil din 1980, când a fost publicat volumul IX al seriei
academice de Opere ale lui Eminescu, care cuprinde numeroase referiri anti -semite.
Evenimentul a declanșat pro testul lui Moses Rosen, rabinul șef al Comunității Evreilor

131 Ibidem.
132 Crăciun, Cristina; Crăciun, Victor, “Ei l -au văzut pe Eminescu, Antologie, note bibliografice”, Editura
Dacia, Cluj -Napoca, 1989, pp. 45 -46.
133 Ibidem.

Români, care, într -o scrisoare adresată autorităților politice și culturale ale vremii, a cerut
ca volumul să fie retras din librării (Solomovici 2004)134.
Desigur, protestele rabinului au dus la blocarea eliberării următorului volum de
lucrări, peste aproape un deceniu; cu toate acestea, ca răspuns, autoritățile national –
comuniste au ordonat o serie de lucrări menite să neutralizeze teza de antisemitism. În
special, un astfel de act, și anume o s crisoare scrisă de politrucul Pompiliu Marcea, a fost
cosemnată de Z. Ornea, un respectabil istoric literar român de origine evreiască135.
Acesta este motivul pentru care examinarea critică a naționalismului lui Eminescu a
putut avea loc în România abia dup ă 1989. Într -o primă etapă, acest lucru a apărut la
anumiți intelectuali din diaspora, care au invocat rolul lui Eminescu ca vestitor al extremei
drepte românești din perioada interbelică. Astfel, Ioan Petru Culianu spune faptul că
jurnalistul ziarului Tim pul a fost o minte „bolnavă” și „periculoasă”, „în mod constant
învârtindu -se în jurul erorii totalitarismului și încolțit de pasiunea pentru șovinism”
(Culianu 1989/2009), Virgil Nemoianu atrage atenția asupra unei „separări a abordării lui
Eminescu”, dat fiind faptul că „unul dintre fundamentele Mișcării Legionare a fost format
de moștenirea politică a abordării lui Eminescu” (Nemoianu 1990/2000”, în timp ce I.
Negoițescu l -a etichetat pe Eminescu drept un „proto -legionar” și „o figură politică cu totul
detestabilă”136.
Pozițiile celor trei cărturari au condus la niște reacții explozive în rândul
utlranationalistilor din România. De exemplu, într -un pamflet brut publicat câteva luni
după asasinarea misterioasă a lui Ioan Petru Culianu într -o toaletă a Univ ersității din
Chicago (crima a fost comisă la 21 mai 1991 și a rămas nerezolvată până în prezent),
Leonard Gavriliu spune faptul că uciderea „ unui astfel de excrement ce nu poate fi
suficient de bine spălat de apa murdară a closetului, aparent pregătită p entru el de destin”,
a reprezentat o pedeapsă stabilită și bine meritată pentru propria sa „crimă” de a -l jigni pe
Eminescu137.
Cu toate acestea, în ciuda acestor izolate răbufniri, contextul cultural -politic de la
începutul anilor 1990, când intelectualii români se vor concentra pe gestionarea moștenirii

134 Poezii. Editie ingrijita dupa manuscrise de Ion Scurtu, Editura Minerva, Institutul de Arte Grafice ș i
Editura Bucuresti , 1908, pp. 22 -25.
135 Crăciun, Cristina; Crăciun, Victor, op. cit., pp. 45 -46.
136 Cimpoi, Mihai, Mihai Eminescu, Dicționar Encic lopedic, Editura Gunivas, 2012, Chișinău, p. 584.
137 Ibidem.

comuniste, mai degrabă decât pe cea a celei fasciste, a făcut ca acțiunile celor exilați aibă o
influență minoră asupra opiniei publice și asupra comunității academice românești138.
Pe de altă parte, public area numărului 265 al publicației periodice Dilema (24
februarie, 1998) sa declanșat un scandal mediatic imens. Dosarul tematic Eminescu a
deschis cu un „argument”, semnat de redactorul revistei, tânărul scriitor de proză Cezar
Paul Bădescu, care spune des pre Eminescu că a devenit pentru români „obiectul unui cult
al personalității monstruos” (Bădescu 1999)139.
Soluția necesară pentru a depăși acest impas ar fi fost, potrivit istoricului literar
Nicolae Manolescu, „să avem (…) curajul de a ne separa de Eminescu„ tocmai pentru a -l
transforma din nou în „contemporan cu noi”, și, în opinia criticului Ion Bogdan Lefter, să
construim o „nouă” imagine a poetului, adică „un plural, contradictoriu, fascinant,
Eminescu «viu »”140.
În orice caz, aproape toți cei care au răspuns la editorial au respins clișeul „poetului
național”, care îl identifică cu un exemplu de „complex de inferioritate specific pentru
culturile (și națiunile) minore” (Radu Pavel Gheo), și chiar „cu o reală fatalitate” pentru
critica literară (Z. Ornea). Autorii mai tineri nu au ezitat să reducă la minimum valoarea
muncii lui Eminescu. De exemplu, poezia și proza lui Eminescu sunt „o chestiune de
indiferență”, a scriitorului Răzvan Rădulescu, în timp ce specialistul politic Cristian Preda
consi deră că „poetul național” este „nul” ca și politolog. Ceilalti critici se apropie de mitul
lui Eminescu dintr -o perspectivă demascantă. Astfel, într -un articol intitulat inexpresiv
Fapte, scriitorul Mircea Cărtărescu pune împreună, dintr -o poziție aparent neutră, diverse
notări biografice, în care „marele” și etericul poet ar putea fi numit „un destul de mic (…) și
în special hirsut om. Într -o abordare similară, T. O. Bobe se referă la statuia din fața
Ateneului Român din București, ce reprezintă un Emine scu aproape nud, acoperit doar de
„un prosop excesiv de imprecis, elogios, sub care bigotii literaturii se ghicesc”141.
Reacția opiniei publice a constituit provocarea; aceasta nu implică numai scriitori și
critici literari, dar și profesori de literatură, politicieni sau simpli cetățeni. Chestiunea
Dilemei a deranjat profund idiosincrazia naționalistă a românilor, reactivând fostei
identități, cum ar fi șovinismul, antisemitismul sau teoria conspirației externe142.

138 Ibidem.
139 Cazacu, Mihaela, Apa – semnificant poetic, Revista română nr.4 (58), 2009, p. 18.
140 Ibidem.
141 Cimpoi, Mihai, op. cit., p. 584.
142 Ibidem.

Pe parcursul primelor luni de la publicare a dosarului de discuții despre Eminescu,
cei care au contribuit la materialul din Dilema au fost învinuiți și insultați în toate modurile
posibile: o mână de „suflete răpănoase”, au executat „o comendă fermă, care provine dintr –
o anumită direcție, cea anti națională”; „șerpi”, „ale căror inimi bat în mod constant numai
pentru Budapesta, Viena, Tel -Aviv, (și) Paris”; „lachei” ai „masoneriei evreiești care
„dictează” circumcizia „literaturii românești”, etc143.
Mai mult decât atât, într -un discurs ținut în ple nul Camerei Deputaților, poetul
Leonida Lari, vorbind în numele grupului Partidului ultranaționalist România Mare, i -a
numit pe cei care au contribuit la materialul din Dilema „o haită de hiene”, unită într -un
„comando filo -semitist, ce include elemente ț igănești”, cu scopul de a „submina motivele
politice și culturale ale poporului român”. Chiar și criticul Eugen Simion, președinte la acel
moment al Academiei Române, a considerat materialul din Dilemei „o bătaie de joc la
adresa mitului național Eminescu” și, ca atare, un exemplu de „rușine națională”144.
Materialul din 1998 nu a prezentat „un nou Eminescu”, dar a contribuit în mod
considerabil la modificarea treptată a vizunii publice și chiar a discursului critic asupra
„poetului național”. În anul 2001, noul sistem de manuale „alternative” a fost implementat
pentru clasa a XI -a (în timpul căreia, potrivit legii învățământului și programei școlare
românești, operele lui Eminescu sunt studiate), iar multe dintre acestea oferă o imagine mai
puțin idolatrizat ă a personalității și creației poetului.
În cursul aceluiași an, un compendiu de studii este editat de Ioana Bot, analizând
detașat geneza, metamorfoza, semnificatiile și funcțiile mitului „poetului național” în
cultura română (Bot 2001), o operațiune ca re va fi urmată în continuare de Iulian Costache
(2008)145.
A fost mai dificil să se reevalueze gândirea politică reală a lui Eminescu, având în
vedere că două idei preconcepute au fost adânc înrădăcinate (și încă mai sunt) atașate la
acesta. Prima dintre ele – aprobată de G. Călinescu (1936) și reținută chiar de către unii
dintre exponenții cele mai rezonabili ai jurnalistului, cum ar fi Monica Spiridon (2003) și
Nicolae Manolescu (2008) – a fost că activitatea jurnalistică a lui Eminescu ar trebui să fie
analizată din perspectiva „literară”, mai degrabă decât din punctul său de vedere al
discur sul ideologic.

143 Ibidem.
144 Cimpoi, Mihai, op. cit., p. 584.
145 Husar, Alexandru, Visul lui Eminescu, Revista română, iunie 2005, pp. 48 -49.

Cu toate acestea, o astfel de urmărire ar fi aceeași cu nerespectarea modului arbitrar
(nu fictiv) al creațiilor jurnalistice ale lui Eminescu, nu cu scopul de a oferi cititorilor săi
povești încântătoare, ci soluții concrete la problemele sociale, politice și economice din
România timpului lui146.
Celălalt lucru care împiedică revizuirea ține de convingerea că Eminescu ar trebui
legat de „ideile epocii sale” și nu „examinat politic corect” (Manolescu, 2008). Argumentul
în sine nu este eronat, dar este orientat în mod eronat.
Pentru că, pe de o par te, natura istorică a opiniilor politice ale lui Eminescu este o
problemă care nu a fost respinsă de către susținătorii multiculturalismului postmodern
(care, dimpotrivă, îl acceptă cu ostentație), ci de naționaliștii care încă mai cred că
ideologia șovină a lui Eminescu ar putea oferi orice sugestie observabilă pentru o societate
care avansează rapid spre multiculturalismul postmodern147.
Pe de altă parte, atunci când este interpretat inflexibil, contextualismul are un risc
complicat de transformare a unei stări de lucruri într -o valoare implicită: faptul că
Eminescu a fost ultra -naționalist în timpul unei ere ultra -naționalistă este o simplă
circumstanță atenuantă și nu un criteriu care ar trebui să -l recomande în mod automat ca un
factor de progres; în ca z contrar, s -ar ajunge la situația absurdă de a justifica fascismul prin
simplul fapt că o mare parte a intelectualității europene a fost condusă în cursul perioadei
interbelice de această ideologie. Acesta este motivul pentru care nu ne putem referi la
Eminescu exclusiv ca la „ideile acelei vremi” (care, de altfel, nu sunt prezentate ca o
paradigmă omogenă, ci mai degrabă ca una eterogenă și, în multe privințe, ca un
conglomerat spiritual antinomic), ci la întreaga istorie a doctrinelor politice moderne.
De fapt, cele mai importante recenzii ale ideologiei lui Eminescu pe parcursul
ultimului deceniu, au abordat un astfel de aspect. De exemplu, Ioan Stanomir a confruntat
și, chiar mai mult, a disociat acțiunile reacționare ale „poetului național”, cu / de cele din
marea tradiție a conservatorismului european, indicând în plus că gândirea politică a lui
Eminescu este „cel puțin pentru viitorul apropiat, teribil de ineficientă intelectual”
(Stanomir 2000)148.
Dintr -o poziție mai reconciliantă, Caius Dobrescu a identificat în vederile
jurnalistului Timpului, un „proiect de occidentalizare (europenizare) fără modernizare”,
unul pentru care „inserția într -un proces, într -o perioadă, într -o memorie culturală, mai

146 Ibidem.
147 Cimpoi, Mihai, op. cit., p. 584.
148 Husar, Alexandru , op. cit., pp. 48 -49.

degrabă decât adoptarea unui model de raționalizare radicală și completă a instituțiilor și a
democrației parlamentare” sunt importante (Dobrescu, 2004).
La fel de complicate au și fost încercările de construire a unei „noi” imagini a
poetului. Optimismul cu privire la acest lucru a apărut în anul 2000, când a fost publicată o
carte de 93 de scrisori personale originale scrise de Eminescu către Veronica Micle.
Desigur, scrisorile au arătat partea „umană”, fapt subliniat în special de Emilia Stere
(2000) și Dan C. Mihăilescu, care compară cele două aspect e cu personajele din comediile
lui I. L. Caragiale (Mihăilescu 2009)149.
Cu toate acestea, scrisorile nu au putut forma un argument suficient de puternic
pentru o recitire completă a activității lui Eminescu, având în vedere că în aceste texte
poetul este un amant la fel de sublim și la fel de ridicol ca și următorul. Doar câțiva ani mai
târziu cercetătorii vor ataca nucleul canonic al operelor sale150.
Poate cea mai importantă abordare exegetică din era post -comunistă se datorează
lui Caius Dobrescu, care a încercat să demonstreze că, la Eminescu, fuziunea dintre
sensibilitatea Romantismului și cea a lui Biedermeier conduce la generarea unei anumite
„origimalități post -romantice” (Dobrescu, 2004), lăsând loc pentru interpretări naturaliste,
decadente sau es tetice. Ideea de „post -romantism” (sau, dintr -un alt unghi, de „pre –
modernitate”) a poeziei lui Eminescu va fi adoptată și dezvoltată de Nicolae Manolescu,
care va avansa autorul în proximitatea „înlocuirii sufletului de către moderniști”
(Manolescu, 2008 ) și care va descrie chiar ca „postmoderne” mai multe dintre versurile
poetului151.
Așadar, având în vedere o astfel de supraabundență de etichete, este dificil de
estimat dacă cercetarea actuală a muncii lui Eminescu se află într -adevăr, sub o stea
noroco asă sau pur și simplu încerarcă să depășească cu orice preț criza declanșată în
ultimele decenii de clișeul romantic al „poetului național”.

149 Crăciun, Cristina; Crăciun, Victor, op. cit., pp. 45 -46.
150 Ibidem.
151 Crăciun, Cristina; Cr ăciun, Victor, op. cit., pp. 45 -46.

Capitolul 3 . Eminescu – un romantic incurabil

3.1. Fundamentele filosofice ale esteticii romantice a poetului Mihai Eminescu

Există oare un amestec perfect între poezie și filozofie? Deși nu este admis ca o
temă reală de către filosofie ca știință, această problemă poate deveni o investigație
interesantă în estetică. În această lucrare ne co ncentrăm pe poetul Mihai Eminescu (1850 –
1889), într -o încercare de a arăta că poezia sa este susținută de o concepție estetică
puternică, și mai mult decât atât, de un veritabil sistem filosofic. Termenul „filosofie” este
considerat aici în sensul său roma ntic, unul care poate găzdui această simbioză complicată
între gândirea filosofică și mijloacele poetice de exprimare152.
Este vorba de un capital social estetic, în care se poate găsi o fuziune armonioasă
între profunzimea adevărului filozofic și încărcătu ra emoțională a metaforei poetice.
Munca lui Mihai Eminescu apare ca una estetică, modernistă, având ca scop poezia totală
ca mijloc de înțelegere și acceptare a lumii, ca o propunere genială de regenerare a
spiritualității românești.
Angajat total să reconsidere ființa umană, Eminescu dezvoltă ontologia alter -ego-
ului (definit ca substanță imaterială) și oferă o explicație vie despre filozofia angajată în

152 Cornea, Paul, Originile romantismului românesc, Editura Cartea Românească, 2008, pp. 29 -32.

poezie și asimilarea acestuia. Alter -ego-ul este nucleul gândirii filosofice, Emi nescu
permițându -i să apară în poeziile lui mai târzii. Modul de gândire, originar dintr -o tendință
de a explora marea problemă existențială a lui Eminescu, sfidează granițele plasate între
poezie și filozofie, și binecuvântează, datorită geniului său, spi ritul românesc153. Acest
lucru în observăm și în poezia ,,Seara pe deal”:
Sara pe deal
Buciumul suna cu jale
Turmele urc'
Stelele scapara -n cale
Apele plâ ng
Clar izvorand î n fantane
Sub un salcam
Sub un salcam
Luna pe cer
Trece -așa sfânta și clară
Ochii tai mari
Caută -n frunza cea rara
Stele nasc
Umeri spre bolta senină
Pieptul de dor
Fruntea de ganduri ț i-e plina154

Lucrările celui mai mare poet român, se află sub emblema unei concepții estetice
originale, elaborate atât explicit, dintr -un punct de vedere filosofic, dar mai ales implicit, în
poezia sa. De fapt, este vorba de o ecuație unde are loc, din punct de vedere estetic, o
fuziune armonioasă între profunzimea adevărului filozofic și încărcătura emoțională a
metaforei poetice. O muncă estetic modernă și coerentă, al cărui ideal era poezia totală, ca
o formă de descoperire și asumare a lumii, ca o propunere genială pentru reînnoirea
spiritualității românești.155
Din nefericire, cele mai mulți exegeți nu au avut curajul de a admite maniera
excepț ională în care Eminescu a realizat osmoză dintre poezie și filozofie și s -au limitat la

153 Ibidem.
154 Mihai Eminescu, Seara pe deal.
155 Chivu, Marius; Cornea , Paul, – Autorul romantismului românesc, Revista România Literară, 2004, pp. 37 –
39.

o analiză a poeziei sale. Astfel, prin omiterea adevărului cî un geniu este mult mai
familiarizat cu unitatea dintre lume și esență, simetria și integritatea unei creaț ii
monumentale au fost ignorate. Efectele au fost nefericite, nu numai pentru Eminescu, dar
mai ales pentru generațiile următoare, deoarece este încă nevoie să se descopere un model
coerent cu referire la absolut156.
Această situație este justificată parția l prin înțelegerea greșită a intuiției lui
Eminescu în ceea ce privește rolul formativ al artei, prin vocația sa de a angaja în întregime
ființa umană, atât ca organism, cât și ca intelect. Dar tocmai Eminescu, prin credința sa în
virtuțile artei, nu s -a obisnuit cu ideea de a fi doar un filosof sau doar poet, și a țintit și a
reușit să fie un poet filozof, menit să răscumpere națiunea sa prin intermediul unei
frumoase, gândiri poetico -filozofică. Marea mobilitate spirituală l -a ajutat să descopere în
mod romantic complementaritatea filozofiei și poezie în chiar impulsul lor promițător de a
îmbrățișa absolutul157.
Este adevărat că, în secolul nostru, vechiul sentiment al înălțătoarei relații profunde
dintre filosofie și artă nu mai există. Nu se are în veder e doar sensul cuprinzător al
termenului „filozofie” folosit în cultura greacă veche, dar, de asemenea, doctrina
romantică, care a pledat pentru unitatea tuturor formelor de manifestare a spiritului uman.
Așa cum romantismul secolului al 19 -lea a înclinat m ai mult spre sinteză decât spre
analiză, el a simțit unitatea artei filozofice într -un mod foarte energic. Și acesata este exact
energia care păstrează geniul lui Eminescu în viață158.
Prin urmare, este la fel de adevărat, că orice școală critică și studiu al lui Eminescu,
chiar și cele care se concentrează în principal asupra esteticii poeziei sale, au simțit nevoia
unei baze filosofice. Pe măsură ce unitatea creației lui Eminescu a fost deja „ruptă”,
singura soluție, de fapt, una falsă, a venit de la înce rcarea de a identifica „surse” sale.
Astfel, s -a dezvoltat o întreprindere considerabilă de a căuta rădăcinile geniului spiritului
românesc în toate solurile fertile străine, fie în filosofia germană, sau în filosofia greacă sau
în cea indiană. Nici măcar această întreprindere nu a duc la înțelegerea în mod
corespunzător a esenței adevărate a creației lui Eminescu159.
Cu toate acestea, s -a câștigat ceva. Adevărul că Eminescu căuta drumul spre
absolut, cu întreaga lui ființă. Și cu scopul de a satisface aceas tă necesitate fundamentală,

156 Cornea, Paul, op. cit., pp. 29 -32.
157 Cornea, Paul, op. cit., pp. 29 -32.
158 Pachia Tatomirescu, Ion , Dicționar estetico -literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației, Ed itura
AETHICUS, Timișoara, 2003, pp. 39 -40.
159 Pachia Tatomirescu, Ion , op.cit., pp. 39 -40.

el a avut în vedere, așa cum nimeni altcineva a făcut -o, esența tuturor marilor monumente
ale creației filosofice universale. Cu toate acestea, el a rămas identic nu numai cu el însuși,
ci și cu originile sale spirituale adânc î nrădăcinate în cultura poporului în care a fost născut.
Acceptarea acestui adevăr a fost destul de dificilă și a fost realizată doar parțial; cu
toate acestea, ea a stimulat cercetarea lui Eminescu de către unii mari savanți, de -a lungul
ultimelor decenii , în încercarea de a schimba perspectiva lor asupra bazei filosofice a
creației artistice a lui Eminescu.
Aceasta va fi, probabil, direcția de cercetare viitoare. Este evident că numai printr -o
nouă lectură a textelor care ar trebui să aducă în lumină id eile poetului, gândurile, unitatea
integritatea și plinătatea unei creații unice vor ieși la lumină. Acest lucru înseamnă că,
pentru a înțelege adevăratul Eminescu, trebuie să știm și să recunoaștem propriul adevăr,
adică, propria lui mentalitate poetico -filosofică, care i -a recomandat să ne ghideze spre
perfecțiune160.
Cu acest gând, consider că o altă încercare de a aborda problema în ceea ce privește
concepția relației dintre poezie și filozofie nu poate fi decât folositoare lui Eminescu.
Punctul de plec are este o critică veche, formulată de savant român Iulian Jura în lucrarea
„Mitul în poezia lui Eminescu, publicată la Paris, 1930. Aici, autorul menționat mai sus,
scrie: „poezia lui Eminescu nu include o filozofie propriu -zisă. Eminescu știa foarte bine
că poezia, o dată ajunsă la nivel de speculații, nu mai este poezie. Cu toate acestea, trecând
peste baza creației poetice a lui Eminescu, putem observa că există o gândire161.
Dacă nu este o „filozofie”, care poate fi natura acestei gândiri? Ca toți marii poeți,
Eminescu a gândit într -un mod mitic … Faptul că Eminescu nu a gândit filosofic, ci mitic,
mulți oameni spun că, poate nu este de nicio importanță. Dar nu este așa. Luând în
considerare mitul ca factor generator al creației sale poetice, acea stă creație poate fi urmată
pas cu pas. Pe măsură ce creația poetică trece prin aceasta, este identică cu calea prin care
trece mitul. Poetul, preocupat de unele probleme metafizice, începe întotdeauna, la fel ca în
mit, de la legenda ideei abstractă: nici odată nu invers. Toate elementele filosofice pe care
poetul le folosește au, prin urmare, numai simplul rol de a facilita acest proces de
cristalizare din reale în abstract, din particular în general ”162.
Ca răspuns la aceste afirmații, Eugen Todoran, în l ucrarea sa „Mihai Eminescu –
Epopeea Română”, scrie: „Mitul este, de fapt, un factor generator în creația lui Eminescu,

160 Cornea, Paul, op. cit., pp. 29 -32.
161 Ibidem.
162Ibidem .

dar luându -l în considerare trebuie să admitem că poetul a gândit mitic, cel puțin în măsura
în care nu este necesar asta, în creațiile sale fundamentale gândirea ar trebui să fie mitică,
nu filosofică. (…) În orice poezie există o gândire, o idee poetică am putea spune, dar nu
trebuie neapărat să fie filozofică sau mitică. Este neapărat o gândire poetică”163.
Exclusiv pe baza referințelo r asupra acestor doi autori (nu singurii), se poate crede
că iese în evidență, într -o primă etapă de analiză, o tendință în critica de sprijinire a negării
totală și clară a gândirii filosofice la Eminescu.
Bunele intenții ale acestor critici, de recunoa ștere a valorii superioare a poeziei lui
Eminescu, nu pot depăși o astfel de omisiune. Eminescu nu gâdea doar mitic, așa cum
Iulian Jura credea, nici numai poetic, așa cum a declarat Eugen Todoran; el a gândit în
ambele moduri și mitic și poetic, pentru că în primul el a gândit filosofic.
Eșecul acestui tip de critici, care a inclus, de asemenea poziția lui George
Călinescu, chiar dacă el a descoperit la Eminescu „o mare înclinație spre speculații”,
provine din faptul că acesta se referă opera poetului la sensul modern al „filosofiei!, care
desemnează cunoașterea bazată numai pe rațiune.
Dar, Eminescu a gândit și a creat în conformitate cu sensul vechi al filozofiei, care
presupune că filozofia este în primul rând un mod de viață. Este adevărat, așa cum a spus
Iulian Jura, că Eminescu știa foarte bine că poezia, o dată pe planul speculațiilor, nu mai
este poezie, dar trebuie adăugat că, el știa de asemenea, cât de mult poezia are nevoie de
filozofie, în scopul de a descoperi profundele sensuri ale mitului164.
Ca dovadă, aici este una dintre declarațiile poetului de credință: „Este adevărat că
poezia nu decodează, ci, dimpotrivă, ea codifică o idee poetică în simboluri și imagini
sensibile – iar aceste imagini trebuie să fie haina unei idei, altfel ele sunt culori amestecate,
lipsite de sens… Ideea este sufletul și acest suflet poartă în sine, inerenta gândirii corpului
său, cum ar fi cauza care are propriul rezultat necesar”165.
Concluzia acestui fragment este faptul că, în concepția lui Eminescu, poezia, c reația
în imagini sensibile, este „haina unei idei”, deoarece în caz contrar aceste imagini sunt
„culori amestecate, lipsite de sens”. Cu alte cuvinte, ideea poartă în sine „gândirea corpului
său”, a imaginilor sensibile, iar poetul este o persoană special ă care trăiește într -o stare de
ascensiune spirituală, realizând că nu acesta este modul în care ochii corpului văd, ci
modul în care ochii minții înțeleg.

163 Pachia Tatomirescu, Ion, op. cit. , p. 400.
164 Pachia Tatomirescu, Ion, op. cit. , p. 400.
165 Roșu, Ion , Legen dă și adevăr în biografia lui M. Eminescu , Cartea românească, 1989, p. 201.

Așa cum este justificată de observația criticului român Tudor Vianu, potrivit căreia
„amplitudinea , vastitatea și profunzimea sunt caracteristicile de bază ale lumii și conștiinței
lui Eminescu … mintea lui Eminescu funcționează cu ideea originilor lumii, a infinitului
creației; care sunt cele mai înalte concepte create de mintea umană. Dintre aceste a, ideea
de eternitate domină gândirea lui în așa fel, încât una dintre cele mai comune atitudini ale
poeziei sale, are în vedere lucrurile din punctul de vedere al eternității, sub specie
aeternitas .
Există, în poezia lui Eminescu luarea în considerare a lucrurilor de la foarte mare și
de foarte departe, dintr -un punct de vedere care face de rușine orice îngustime, orice
egoism limitat”. De fapt, în munca lui Eminescu pare să fie atinsă osmoza corectă între
poezie și filozofie, atât de puternică încât ce le două forme ale spiritului nu pot fi separate,
doar cu riscul de a sparge unitatea lucrării și a armoniei166.
Una dintre scrisorile lui Eminescu din iunie 1870 adresată lui I. Negruzzi, conține
un pasaj semnificativ despre viziunea sa asupra relației dint re poezie și filozofie: „… mama
imaginilor – fantezia – aceasta pare a fi o condiție esențială a poeziei – în timp ce gândirea
este doar scheletul care nu poate fi observat nici chiar în lucrările de artă … la unii prima
predomină, la alții cea din urm ă: unitatea ambelor înseamnă perfecțiunea, purtătorul ei este
geniul”167.
Ah! – zise unul – spuneți că -i omul o lumină
Pe lumea asta plină de -amaruri și de chin?
Nici o scânteie -ntr-însul nu -i candidă și plină,
Murdară este raza -i ca globul cel de tină,
Asupra cărui dânsul domnește pe deplin.
Spuneți -mi ce -i dreptatea? – Cei tari se îngrădiră
Cu-averea și mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânșii la lucru -i osândiră
Și le subjugă munca vieții lo r întregi.
Ilustrarea acestei sinteze originale între „fantezie / imaginație” și gândire rațională
poate fi observată cu ușurință, având în vedere destula bunăvoință, din întreaga operă
eminesciană, fie că este vorba de cea poetică, filozofică sau jurnali stică168.

166 Chințescu, Mihail, Încercări asupra poetului Eminescu (conferință), Revista olteană, II, 1889, p. 85 -100.
167 Ibidem.
168 Roșu, Ion, op. cit. , p. 201.

Se poate observa peste tot efortul poetului -gânditor de a pune cuvintele în slujba
unei idei abstracte, astfel încât ideea să nu fie exprimată doar prin concept, ci și prin
metafore sensibile și filosofice unice. Și acest lucru se datorează faptul ui că Eminescu a
prezis impulsul geniului său de reformare, intuind forța interioară a metaforelor care
materializează o viziune metafizică și a acționat în mod programatic pentru rafinarea
estetică a limbii naționale169.
La Eminescu găsim argumente indubit abile pentru a susține această idee. Să ne
amintim, în primul rând, o strofă din Epigonii170:
„Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri nexistente; carte tristă și -ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger p alid cu priviri curate,
Voluptos joc de icoane și cu glasuri tremurate,
Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea”.
Este demn de reținut faptul că, pentru Eminescu, anul 1870 a însemnat, printre
altele, debutul în revista „Convorbiri literare”, marcân d un moment esențial în creația sa.
Debutul a însemnat, de asemenea, inițierea relațiilor sale cu mediul „Junimii” din Iași.
După ce „Venere si Madonă”, primul poem publicat în "Convorbiri literare", aduce
un suflu proaspăt în literatura noastră, anunțând începutul unei revoluții estetice, poemul
„Epigonii” modelează coordonatele concepției lui Eminescu asupra literaturii, privind
misiunea nobilă a poeziei și poetului în societate171.
În această poezie Eminescu punctează, cu luciditate și încredere deplină, spre
orizonturile sale înalt creatoare, mărturisind crezul estetic al poetului militant, existențial
legat de destinul culturii țării sale. Prin urmare, „Epigonii” este declarația unui creator care
a atins condiția deplină a propriei sale valori și a misiunii profetice a poetului -gânditor172.
De fapt, în lucrarea celui care este „expresia completă a spiritului românesc” (N.
Iorga) arta, filosofia și chiar știința se completează reciproc și se armonizează într -o
arhitectură dificil de explicat prin intermediul logicii clasice. Aici este un text din
manuscrisul 2258, pagina 114: Reprezentația e un ghem absolut unul dat și simultan.
Resfirarea acestui ghem simultan e timpul și experiența. Sau și un fuior din care toarcem

169 Ibidem.
170 Ibidem.
171 Sbiera, Dr. Radu I., Amintiri despre Eminescu , Cernăuți, 1903.
172 Ibidem.

firul timpului văzând numai as tfel ce conține. Din nefericire, atât torsul cât și fuiorul țin
într-una. Cine poate privi fuiorul abstrăgând de la tors are predispoziție filosofică”173.
Comentând asupra acestui fragment, Ion Ianosi, cu un motiv bun, notează: „Este
clar că metafora aparți ne poetului, gândul unui filosof, sau, în orice caz, o persoană tânără,
cu o predispoziție filosofică profundă. Cine vede fuiorul, vede abstract, dar chiar și vederea
păstrează abstractizare într -un domeniu atât de sensibil: ca o imagine a ideii. Suntem la o
răscruce de drumuri, neîndoielnic la una a componentelor”174.
Acest lucru înseamnă că, dacă recunoaștem meritul filosofic, Eminescu este mai
puțin poet? Deloc. Din contră, trebuie să menționăm că o astfel de suspiciune a fost
înlăturată chiar de poetul -filozof. În manuscrisul 2287, pagina 11, el scrie: „Da! Orice
cugetare generoasă, orice descoperire mare purcede de la inimă și apelează la inimă.
Este ciudat când cineva a pătruns odată pe Kant, când e pus pe același punct de
vedere atât de înstreinat a cestei lumi și voințelor ei efemere, mintea nu mai e decât o
fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi nouă, și pătrunde în inimă… Timpul a
dispărut și eternitatea cu fața ei serioasă privește din fiece lucru. Se pare că te -ai trezit într –
o lume încre menită în toate frumusețile ei și cum că trecere și naștere cum că ivirea și
fericirea ta inșile sunt numai o părere (…). Alesul – vorbește în limba sa – iar limba sa este
armonia lui Platon”175.
Să ne amintim, pentru a înțelege, că I. Kant a elaborat aprio rismul creării rațiunii
pure, în stare să cunoască f enomenul , dar nu incapabil în fața noumenului. Și Eminescu, în
timp ce traducea „Critica Rațiunii Pure”, nemulțumit de „motivul apriorismului” care
ducea la separarea dintre noumen și fenomen , oferă propr ia soluție, cea a apriorismului
inimii, prin intermediul căruia anticipează ontologia fundamentală a lui Heidegger176.
Luând în considerare acest fapt, Theodor Codreanu face o observație care nu poate
fi tratată cu indiferență: „Eminescu ajunge la cel mai î nalt punct de gândire ca logos , unde
poezia întâlnește filozofia, nu pentru că poezia s -ar lăsa dominată de o idee, ci, dimpotrivă,
pentru că poetul a găsit cuvântul pentru a exprima adevărul ființei”. Total angajat în
regândirea ființei, Eminescu dezvoltă „ontologia prototip” (definită ca substanță imaterială)
și oferă o explicație vie prin angajarea complementară a poeziei și filozofiei. Astfel,
adevărul ființei poate ajunge la limbă și astfel apare posibilitatea metafizicii.

173 Maiorescu, Titu, op. cit. , p. 333.
174 Ibidem.
175 Maiorescu, Titu, op. cit. , p. 333.
176 Călinescu , George, Opera lui Mihai Eminescu , Editura Minerva, Biblioteca pentru toți, București, 1985,
vol. III, p. 44.

Mai mult, sunt puse bazele unei estetici originale177. Constantin Amăriuței spune:
„poate fi definit ca un discurs al națiunii române și către națiunea română, ca program de
creație (care a permis evoluția extraordinară a liricii românești: Blaga, Barbu, Arghezi … și
cei veniți după )”. De problemele privind estetica ne putem apropia, după elucidarea
problemelor privind filosofia lui Eminescu. Deocamdată, este important ca cercetarea să
ureze o direcție mai bună178.

3.2. Geniul lui Mihai Eminescu – o personalitate marcată de romanntism

Mihai Eminescu a intrat în conștiința națională și universală ca o personalitate de o
importanță capitală. Efortul său creator și sacrificiul său enorm, pentru a obține o valoare
artistică autentică îi oferă un loc printre alte genii ale lumii .
Din zilele vieții sale, până în prezent, ca orice personalitate de excepție, Eminescu a
trezit întotdeauna interesul admiratorilor săi și curiozitatea cercetătorilor în domeniul
literar; aceștia au fost copleșiți de ideea de a descifra operele sale și s ufletul său misterios.
El a fost studiat prin prisma diferitelor teorii și concepte, timp de mai mult de un secol.
Munca și personalitatea poetului, recunoscut ca fiind întruchiparea supremă a unui spirit
creator, au fost analizate din punct de vedere al d iferitelor teorii cu privire la geniu179.
Cuvântul „geniu” provine din latinescul genius care înseamnă „generator, creator”.
Inițial, termenul a fost înțeles ca „principiul spiritual al unui trup”; în acest fel, omul
trebuia să trăiască sub protecția propriului său geniu. În textele vechi, noțiunea este, de
asemenea, utilizată cu înțelesul de „un spirit al locurilor” și „dresor al influenșelor
negative”. Potrivit lui Horace („Epistolele”), diferența dintre doi frați este condiționată de
diferența geniului lor. Astfel, noțiunea este menită să fie o trăsătură distinctivă a unei
persoane. Cicero a declarat că geniul este un dar; din cauza aceasta omul este legat de
zei180.
În cazul mitului lui Orfeu noțiunea dobândește, sensul de „un talent poetic divin”.
Cultura greacă a produs, de asemenea, o noțiune apropiată de cea a geniului, un cuvânt
polise mantic, daimon cu sensul unei entități spirituale speciale, cum ar fi o voce interioară

177 D. Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu , 1936, pp. 30 -31.
178 Ibidem.
179 Maiorescu, Titu, op. cit. , p. 333
180 Călinescu , George, op. cit. , p. 44.

a conștiinței, presupunînd a fi „soarta” și „destinul”. Să ne gâdim la versul lui Eminescu
din Satira V:
„În zadar boltita liră, ce din șapte coarde sună,
Tânguirea ta de moarte în cadențele -i adună;
În zadar în ochi avea -vei umbre mândre din povești,
Precum iarna se așează flori de gheață pe ferești,
Când în inimă e vară… ; în zadar o rogi: "Consacră -mi
Creștetul cu -ale lui gânduri, să -l sfințesc cu -a mele lacrăm i! "
Ea nici poate să -nțeleagă că nu tu o vrei… că -n tine
E un demon ce -nsetează după dulcile -i lumine,
Aici iubirea bărbătească este o expresie a unei anxietăți dramatice a demonului
interior care provoacă dorințe și pasiuni181.
O altă noțiune care apa re în antichitate este aceea de inspirație – o stare
supranaturală a spiritului. Platon îl numește „un entuziasm poetic”, care apare ca urmare a
prezenței active a unui zeu în procesul de creație. În teoria sa privind inspirația poetică,
Platon îl asociază cu un fel de delir, care este provocat de muze atunci când capturează
sufletele poeților și creează starea de entuziasm.
Evul Mediu, ostil individualității, nu putea încuraja înflorirea personalității. Ideea
lui Platon de geniu rămâne dominantă; cu toate acestea, spiritul care surprinde un poet
capătă conotații negative.
Renasterea – epoca de trezire a personalității umane și afirmarea capacităților sale –
oferă tipul unui om universal, cu o cunoaștere vastă în diferite domenii. Omul superior este
o pers onalitate complexă în natura lui. Personalitatea lui Leonardo da Vinci îmbogățește
noțiunea de geniu cu noi caracteristici. Cele formulate de Platon sunt amplificate cu
puterea de observație (Leonardo da Vinci creează prin studierea naturii, mai degrabă de cât
prin imitarea antichității), inventivitate tehnică, capacitate, noutate și unicitate182.
În locul entuziasmului grecesc și inspirației latine, Giordano Bruno introduce
noțiunea de furie poetică ( furor poeticus ). Omul superior al lui Bruno are destul de multe
aspecte în comun cu conceptul omului lui Eminescu. Eroul său liric este dezgustat de tot ce
îl înconjoară; este un spirit rebel, care se ridică cu ajutorul furiei poetice deasupra
mediocrității umane și a răului. Într -una din sonetele sale, G. Bruno dezvăluie ideea
sacrificiului unui gânditor care suferă din cauza propriului său cadou puternic. Există, de

181 Maiorescu, Titu, op. cit. , p. 333.
182 Ibidem.

asemenea, o predicție curioasă de poet și filosof soarta lui, care îl conduce către foc;
aceleași motive pot fi găsite în „Satira I” și „Satira IV” ale lui Emineascu183.
Declinul Renașterii și perioada clasicismului francez a pus conceptul de geniu
deoparte pentru ceva timp. Preceptele lui Aristotel sunt readuse la viață. În ceea ce privește
creația poetică, spiritul este considerat a fi ghidat de cătr e mintea umană, mai degrabă
decât de către geniu. Creația poetică este identificată cu aplicarea abilă a normelor. Este de
la sine înțeles că aceste concepte ar putea fi cu greu în armonie cu idealurile lui
Eminescu184.
În ceea ce privește epoca modernă, este caracterizată de idealism subiectiv,
filozofia spiritului universal al lui Kant, Fichte și Hegel, modelul unui om superior, sugerat
de către frații Schlegel, Novalis etc., modelul geniului romantic este definit, în primul rând,
de puterea vizionară a fanteziei. Continutul artei romantice este privit de Hegel ca o reacție
la strictețea clasicistă, în timp ce la nivel social, este o reacție la consolidarea regimului
burghez185.
În ceea ce privește estetica romantică, poezia adevărată este un produs al gen iului și
inspirației poetice. Un astfel de artist nu poate urmări regulile estetice înguste și convențiile
sociale ale timpului; acest lucru duce la un dezacord cu lumea.
În atmosfera egoismului și obiceiurilor oribile ale dezvoltării capitalismului, geniul
pare a fi total dezinteresat – un visător care aspiră numai la idealuri. Astfel, impresia de
indiferență, lipsă de simț practic, de detașare și singurătate generează mit ul unui nefericit
„tânăr geniu”, care apare în Germania. Artistul cu o vocație superioară nu poate avea o altă
soartă decât una tragică în această lume.
Reminiscențele acestor teorii apar atât în opera lui Eminescu, cât și în studiile
asupra unor creații ale poetului. În articolul „Eminescu și poeziile sale” T. Maiorescu îl
prezintă ca o ilustrare a tezelor lui Schopenhauer, discutând despre un portret tipic al
"ridicării impersonale” a unui poet186.
Potrivit studiului menționat mai sus, caracteristicile u nui geniu includ contradicție
între poet și lumea convențională, melancolie, naivitate copilărie, predestinare, indiferență,
pesimism etc. Capturat de lumea ideală, fiind îndrăgostit de prototipurile veșnice, el

183 Călinescu, George, op. cit. , p. 44.
184 Ibidem.
185 Călinescu, George, op. cit. , p. 44.
186 Caracostea, Dumitru, Creativitatea eminesciană , Editrua Junimea, Iași, 1943, pp. 30 -31.

respinge realitatea imperfectă și încearcă s ă găsească refugiu „într -o lume care este mai
potrivită pentru el, lumea gândirii și poeziei”187.
Analizând versurile de dragoste și poeziile despre natură, C. Dobrogeanu -Gherea
demonstrează că temelia caracterului lui Eminescu constă în optimism și realism , mai
degrabă decât în pesi mism propunând astfel o altă im agine a personalității poetului. Relația
dintre optimism și pesimism cu dominația uneia dintre cele două atitudini, împreună cu
reconcilierea sau opoziția lor, sunt cele ce au dat naștere la multe d iscuții contradictorii,
despre lucrările și personalitatea poetului și s -au perpetuat în majoritatea interpretărilor
scrierilor lui Eminescu188.
Perioada post -Eminescu se caracterizează printr -o mare admirație pentru poet, care
poate fi reprezentată atât pr in moartea lui tragică și prematură, cât și prin lucrările sale
originale. Chiar dacă au fost înțelese parțial și superficial, au produs o impresie puternică
asupra majorității contemporanilor, în primul rând, datorită sonorității lor, muzicalității și
ritmului. Un număr de contemporani l -au judecat prin aspectul și manifestările accidentale,
care, în unele interpretări au fost considerate ca fiind dominante în spiritualitatea poetului.
Acest lucru conduce la eliminarea trăsăturilor individuale, crearea une i atmosfere
misterioase în jurul poetului și, în cele din urmă, la falsificarea profilului s ău moral:
Cu zâmbiri de curtezană și cu ochi bisericoși,
S-ar preface că pricepe. Măgulite toate sunt
De-a fi umbra frumuseții cei eterne pe pământ.
O femeie într e flori zi -i și o floare -ntre femei –
Ș-o să-i placă. Dar o pune să aleagă între trei
Ce-o-nconjoară, toți zicând că o iubesc – cât de naivă -,
Vei vedea că de odată ea devine pozitivă189.
La începutul secolului 20 spiritualitatea lui Eminescu a fost considerată în noi teorii
decadente, de către C. Lombroso și S. Freud, care prezintă argumente dubioase în ceea ce
privește geniul. Conform teoriei lui C. Lombroso, geniul este un semn de tulburări psihice,
sau, în cazul în care se face referire la o perso ană, un „degenerat superior”190.
Ca urmare a acestor idei, C. Vlad, N. Zaharia, etc, au încercat să demonstreze
caracterul ereditar al bolii lui Eminescu si pune egal între „nebunie” și „produsul său”, o

187 Ibidem.
188 Ibidem, pp. 26 -27.
189 Eminescu, Mihai , Scrisoarea a V a
190 Ibidem.

operă de artă. Autorii în discuție ajung la o conclu zie absurdă: Eminescu a fost un geniu
din cauza unei boli care l -a distrus.
Aceste interpretări tendențioase și infamante au fost infirmate complet și elocvent
prin studii ulterioare. Lucrările lui T. Vianu (”Poezia lui Eminescu”) și G. Călinescu
(”Viața lui Mihai Eminescu”, „Operele lui Mihai Eminescu”) au participat la procesul de
demistificare a personalității lui Eminescu, precum și la cea a unei cercetări academice
obiective a operelor poetului191.
Studiul G. Călinescu se concentrează asupra prezentăr ii unui poet viu, adevărat,
respingând energic unele legende jignitoare, exagerate, potrivit cărora Eminescu a devenit
prototipul tuturor talentelor umane și virtuților, după moartea sa. G. Călinescu, a reușit să
impună un Eminescu mare, ca un geniu univer sal, dominat de viziunea romantică și
naturistă, un gigant în comparație cu modelul lui Maiorescu, atât în comparație cu
contemporanii săi, cât și cu cei ai posterității, prin intermediul unui studiu detaliat al
lucrărilor publicate, atât în timpul vieții lui Eminescu, cât și după moartea sa, cu cercetarea
bazată pe numeroase documente192.
O modalitate, uneori spontană și intuitivă de interpretare ar putea permite cu greu
savantului să elimine aprecierile idealiste care au apărut mai devreme. Un spirit boem ,
simpatic și exagerarea așa -numitului principiu naturist formează baza biografiei lui
Eminescu, publicată în 1932. O nouă ediție a biografiei poetului, a fost îmbunătățită
datorită unei documentații suplimentare și reevaluări unor atitudini și a fost publ icată în
1964; de data aceasta reușește să clarifice un număr destul de mare de momente legate de
lumea interioară a geniului193.
În opinia G. Călinescu, „geniul este o persoană care este distrasă de viața de zi cu zi
și își trăiește existența simbolic” (C ălinescu, 1978). Ideea în discuție poate fi parțial
distinsă, așa cum o vedem, din teoria „rificării impersonale” a lui T. Maiorescu. Chiar dacă
poetul a trăit în circumstanțe concrete, el rămâne încă în parametrii noțiunii de geniu, care
este numită de ce lebrul biograf. Imaginea unui „ignorant sănătos”, a cărui agitație va avea
ca rezultat „talentul și imaginația lui de mai târziu, dezvăluind în el un mare poet al
naturii” (Călinescu, 1973) apare la începutul acestei noi ediții.
La început, rusticul adol escent Mihai nu ridică întrebări; el facilitează intențiile
biografului lui de a reface imaginea unui „nebun precoce” și a unui „trubadur singuratic”.

191 Bulgăr, Gheorghe, Momentul Eminescu în evoluția limbii române literare, Editura Minerva, 1971, pp. 24 –
25.
192 Caracostea, Dumitru, op. cit. , pp. 30 -31.
193 Ibidem.

Cu toate acestea, mai târziu aceste două calități sunt chiar mai accentuate: geniul lui
Eminescu este dec larat și ilustrat prin lucrările sale, în timp ce rusticul este, uneori, mai
degrabă adus de departe.
Situația dificilă cu care Eminescu s -a confruntat la Blaj – poetul a mâncat ce a putut
și a dormit pe unde a apucat – se explică, de exemplu, prin faptu l că poetul era „un om
tânăr obișnuit cu elementele naturii; un rustic sănătos și primitiv” (Călinescu, 1973),
evitându -se astfel cauza reală a situației revelate de Augustin Z. N. Pop prin intermediul
unor probe documentare194.
Rusticitatea poetului, insti nctul și predilecția pentru tot ceea ce este natural poate fi
cu greu negat. Cu toate acestea, sunt vizibile intențiile biografului de a înlocui orice fel de
determinism cu aceste trei caracteristici (lăsând astfel loc de interpretări intuitive) este
inacc eptabilă.
În ceea ce privește aspectul exterior al biografiei lui Eminescu, interpretarea lui
Călinescu ne -a permite să urmăm mișcarea poetului în timp și spațiu; în același timp,
analiza vieții interne a poetului, în conformitate cu declarația lui O. Cr ohmălniceanu lui,
rămâne întotdeauna istoria unui geniu condamnat să -și îndeplinească destinul său tragic în"
cercu l îngust "al lumii contemporane195.
Vreme trece, vreme vine,
Toate -s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te -ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te -ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece196.
Prin analiza operelor lui M. Eminescu, G. Сălinescu demonstreaza de ce
Luceafărului este o capodoperă a poeziei noastre și cât de mult a contribuit l a îmbogățirea
tezaurului literaturii naționale și mondiale. Criticul aduce în lumina reflectoarelor
aspirațiile poetului care sunt de o grandoare mare , iar imaginația este și ea un mod
neobișnuit de a vedea natura. În opinia V. Popovic viata se desfașoară într-un joc

194 Bulgăr, Gheorghe , op. cit., pp. 24 -25.
195 Calotă, Constan tin I., Idealismul magic la Novalis și Eminescu , Editura Librăriei „Principele Mircea”,
București, pp. 30 -32.
196 Eminescu, Mihai , Glossa .

intelectual, într -o lume creată de mintea în cazul în care lucrurile sunt diferite de cele din
viața reală197.
Pe de altă parte, principiul naturist prevede , în opinia lui G. Сălinescu ideea de
regres, unirea cu natura ș i tot, prin somn, auto-disciplina și vise le care "întruchipează
ultima etapă a conversiei spre spirit absolut. Somnolența este considerat a fi esența
operelor lui Eminescu. O astfel de interpretare conduce câteva simboluri ale lui Eminescu
(cum ar fi insula, lac ul, cerul, luna et c.), ca simboluri ale îngustării conștiinței cosmice și
ale dispariției în nonexistența.
Sensul de inutilitate, ataraxia și dezindividualizarea ajung la indiferență totală, care
se bazează pe aspirația spre universal de reintegrare – prezintă o altă coordonată a scrierilor
lui Eminescu – moartea. Între aceste două coordonate ale naturii instinctiv e – nașterea și
moartea – G. Călinescu plasează o a treia – iubire a198.
În cele ce urmează G. Călinescu îl privește pe Eminescu ca pe "poetul fundamental
al nașterii și morții. Există o singura modalitate elementară existenței între aceste două –
iubire. Cu toate acestea, Eminescu este un filozof al naturii și instinct ului; este normal ca el
va căuta relații de dragoste sociale – el va păstr a mereu punctul său de vedere cosmic, de
sus în jos în căutarea unui Eros, acela de a promova o lume de iluzii între două puncte
zadarnice. În cele din urmă, în conformitate cu G. Călinescu, Eminescu este un geniu
romantic199.
Un alt aspect al caracterului lui Eminescu – viața real ă pământească – a fost discutat
de C. Popovici, I. Kojevnikov și alț i oameni de știință sovietici. Î n cercetarea lor, ei
recunosc determinismului social. Aceste interpretări îl prezintă pe M. Eminescu ca poet
romantic care "a refle ctat asupra vieții oamenilor as upriți printr -un ordin injust200. I.
Kojevnikov afi rmă că nu contează modul în care este prezentă gândirea abstractă lui
Eminescu, poezia lui a fost me reu legată de viața pământească. Astfel, Eminescu este legat
de o anumită re alitate concretă, fără a respinge alte aspecte ale spiritualității sale201.
Practicarea însuși în analiza creației lui Eminescu prin prisma categoriilor estetice,
M. Cimpoi nu evită relațiile poetului cu societatea, un mediu social concret în care a trăit.
Criticul afirmă că deși Eminescu a atins atât de multe teme filozofice și motive …. punctul
de plecare al poeziei sale a fost întotdeauna pământul său natal, precum și unele relații

197 Ibidem.
198 Calotă, Constan tin I, op. cit. pp. 30 -32.
199 Bulgăr, Gheorghe, op. cit., pp. 24 -25.
200 Ibidem.
201 Mihai, Cimpoi , op. c it., p. 548.

sociale concrete, prin care el a fost înconjurat . În ceea ce privește r elația dintre real ș i
imaginar, M. Cimpoi găsește atât rădăcinile, cât și aspectele metafizice sociale ale
spiritului lui Eminescu202.
Declinul opiniilor lui Eminescu bazat pe entuziasmul civic și patriotism
nediferențiat este determi nat de o serie de factori reali și concrete (înfrîngerea Comunei din
Paris, nedreptate socială, cond ițiile de viață mizere și morala nocivă și influențe le
filosofice). În eseul său, "Narcis și Hyperion" – M.
Cimpoi aduce în prim plan ideea de reflectare la propria gândire , Eminescu
împărtășește inițial frumusețea de reflecție; mai târziu oglindă lui magică se transformă
treptat într -o vânătaie neagră, în care gândirea zdrobit ă de mecanismul social este tentat ă să
fie, de asemenea, mecanizată203.
În decursul timpului, poetul nu se descoperă nici celui mai avizat critic, iar
adevărata identitate a sa este ținută la o distanță considerabilă – astfel, alienantă și ruptă de
inspirație spirituală , ruperea însuși se manifestă și față de lume204.
Un nou pu nct de vedere este de asemenea exprimat de G. Munteanu. Interpretarea
lui prezintă o reflecție asupra poziției unui geniu și a modului său de viață Hyperionian.
Preocuparea biograful este să urmeze diacronic apariția unor înclinații ale unui erou care
rămâ n neschimbate într -o anumită măsură, indiferent de varietatea de contacte pe care le
aduc în prim -plan205.
Spre deosebire de G. Călinescu, care a interpretat subtil documentele, G. Munteanu
tinde să utilizeze abordarea sociologică și psihologică, în primul rând, concentrându -se
asupra explicării naturii lui Eminescu cu ajutorul datelor biografice și a operelor sale,
pentru a se evita, ce el a subliniat, sufocare în documentele.
Geniu, potrivit lui G. Munteanu, nu es te un punct de întâlnire extrem – este o
caracteristică unică, cea mai mare capacitate de a organiza puterea umană a creației. Geniul
nu este considerat a fi ceva rigid (comparativ cu interpretarea lui Călinescu), dar
modificarea și dezvoltarea ; ca pentru biografului, urmează formarea interiorului poetului în
contextul unei anumite condiții sociale, relațiile cu contemporanii și autoritățile206.
Momentul cheie de la care pornește G. Munteanu constau în faptul că criticul vede
la maturitate în personalitatea lui Eminescu – o maturitate care anticipea ză vârsta sa

202 Ibidem.
203 Mihai, Cimpoi , op. c it., p. 548.
204 Ruști, Doina, Dicționar de teme și simboluri din literatura română, Editura Univers Enciclopedic,
București, 2002, p. 386.
205 Ibidem.
206 Bulgăr, Gheorghe , op. cit., pp. 24 -25.

biologică, în toate etapele vieții sale. Astfel, prima iubire a poetului și moartea lui sunt
considerate a fi momentele fundamentale care ar putea avea impact asupra întregii sale
vieți207.
Prima iub ire, după cum afirmă biograful , a determinat o înclinație, ca re a folosit
pentru a fi latentă , percepția orfic ă a lumii în sufletul adolescentului de 13 ani rămânând
cea mai importantă experiență fundamentală a lui Eminescu în ceea ce privește înălțarea
vieții și paradisurile pe care le implică208.
Moartea iubitei este văzută ca a doua experiență fundamentală a lui Eminescu care
să se opună înclinației spre percepția orfic ă a lum ii – cea extatică și paradisiacă, cu
gnomism care rezultă fără îndoiala cu privire la faptul de a fi sau nu să fie.
În co nformitate cu aceste două momente importante ale vieții lui Eminescu, în
interpretarea lui G. Munteanu geniu îș i va baza puterea pe o polaritate tragică a viziunilor,
inclusiv pe reprezentarea unei posibile, de dorit și imagina bile ordini armonioase a lumii,
precum și asupra polarității cauzate de contemplarea reală a condiției umane209.
G. Călinescu, respingând viziunea lui Eminescu ca boem ereditar, G. Munteanu
subliniază faptul că poate fi cu greu de înțeles modul în care Eminescu ar putea trăi în aș a
fel, și chiar să fie implicat mai activ în lucrarea sa. Eminescu ar putea dobândi autoritate
printre contemporanii săi (nu neapărat între un număr mare de oameni) și să impună geniul
său, care a devenit dominant al personalității sale doar prin efort inuma n. Dar el a ales să
respingă toate laudele și acest lucru nu a fost cauzată de o falsă modestie sau de lipsa de
recunoaștere a propriei valori210.
Problema cea mai discutată rămâne aceea de natură dublă a lui Eminescu. Unii
biografi susțin că Eminescu a avu t contradicții ireconciliabile – rezultatele teoriei
metafizice a poetului; altele distinge contradicții romantice. Ele sunt uneori explicate ca
contradicțiile epocii în care a locuit poetul: de exemplu, M. Cimpoi a menționat
"predispoziție nativă a sinelu i lui Eminescu la ambivalenta", geniu fiind conceput ca
"punctu l de joncțiune de contradicții"211.
Împreună cu interpretările menționate mai sus, alte concepte incluse sunt termenul
de titan contaminat cu geniul. Titanul și geniul, forma ciclică a fluxului și reflux ului, și
geniu ca o aspirație spre absolut . Ele demonstrează diversitatea viziunilor cercetătorilor,

207 Ibidem.
208 Ibidem.
209 Bulgăr, Gheorghe, op. cit., pp. 24 -25.
210 Cimpoi, Mihai, op. cit., p. 548.
211 Ibidem.

precum și complexitatea personalității poetului, care nu pot fi incluse într -o singură
formulă unică, nu contează cât de vast ă ar putea fi212.
Emin escu a încorporat toate acestea. Fiecare dintre aceste laturi ale personalității
sale străluceau în funcție de circumstanțele vieții sale personale și publice. Această atenție
față de personalitatea și geniul său are legătură cu s crieri demonstrate de o se rie de istorici
literari importanți și criticii lui. Eminescu poate fi reprezentat de eforturile de a studia
talentul artistic al poetului reflectate în scrierile sale prin intermediul unor opere critice –
unele dintre ele sunt cu adevărat valoroase în ce ea ce pri vește substanțialitate analitică și de
construcție hermeneutică213.
Caracteristicile gândirii sale, sentimentele și arta includ contemplarea ridicată,
diversitate de motive poetice, precum și noblețea și profunzimii sentimentelor.
Diferențierea conținutului și evoluția formei dezvăluie o sinteză vastă a sentimentelor
poetului și modul său original, de comunicare. Arta lui a fost menit ă să hrănească toată
poezia românească, care pare mai înflorit ă în lumina versetului lui Eminescu214.

3.3. Sacrul, religia și creația lumii – ca motive ale poeziei romantice eminesciene

Dacă Maiorescu a anticipat faptul că Eminescu a influențat apariția romantismului
în România, atunci această anticipare a fost vizibilă în criticile finale aduse operei lui
Mihai Eminescu, în lucrarea ,,Eminescu și poeziile lui”, deoarece Maiorescu vede ca o
schimbare adusă de Eminescu la poezia românească a secolului al XX -lea și, prin urmare,
tiparele poeziei eminesciene pot fi întâlnită și la Goga, Bacovia, Arghezi, Blaga, Ion Barbu
sau Al. Phillipideís și chiar și în poezia unora dintre poeții zilelor n oastre. Proza lui
Eminescu a avut ace eași influență, în egală măsură contribuind la organicitatea operei sale.
În studiul ,,Moștenirea prozei eminesciene” a lui, Ovidiu Ghidirmic, unul dintre cei
mai importanți reprezentanți al criticii literare moderne, s-a dovedit că influența filozofică
fantastic ă a prozei lui Eminescu , care a inspirat o literatură valoroasă de la începutul
secolului al XX -lea, rămâne cea mai prolific ă.

212 Bulgăr, Gheorghe, op. cit., pp. 24 -25.
213 Calotă, Constantin I., op. cit. , pp. 30 -32.
214 Rosa del Conte, Mihai Eminescu o dell Assoluto, 1962, pp. 27 -30.

Originalitatea și intensi tatea expresiei poetice au fost recunoașterea constrânsă de
către critica literară. Cu toate acestea, rămân încă unele întrebări asupra manuscriselor
jurnalistice ale lui Eminescu . O analiză amplă a acestor două domenii care au rămas în tr-o
umbra ar contribui la o defin iție a componentei religioase a personalit ății și muncii lui
Eminescu215.
Axiologic, problema religiozității est e elementul principal al multor studii,
problema care nu poate fi evitat ă, nodul gordian râmâne încă închis. Cu toate acestea,
considerăm că este neces ar, să se ia în considerare autenticitatea creației religioase, pentru
a obține semnificațiilor complexe ale sacrului ca instrument absolut al existenței umane, și,
în scopul de a -l înțelege pe poetul nostru național, trebuie să luăm acele componente
teologice care ne ajută la defini rea căutărilor umane religioase216.
Religia – o frază de dânșii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece -n jug,
Căci de -ar lipsi din inimi speranța de răsplată,
După ce -amar muncirăți mizeri viața toată,
Ați mai purta osânda ca vita de la plug?
Cu umbre, care nu sunt, v -a-ntunecat vederea
Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți…
Nu! moartea cu viața a stins toată plăcerea –
Cel ce în astă lume a dus numai durerea
Nimic n -are dincolo, căci morți sunt cei muriți217.
Pentru că componentele de persona litate ale lui Eminescu par să-l diferențieze în
mod clar de la poeți religioși minori, care s-au au inspirat poemele din Biblie, folos ind
teme, motive sau simboluri ș i care au ramas simple versuri cu motive biblice, considerăm
că este normal să se stabileas că anumite criterii de abordare și să pun câteva întrebări218:
1. Este eminescu un <homo religiosus>? ;
2. În ce constă substanța religioasă abordată de Eminescu?
3. A reprezentat el pentru poeții religioși Tudor Arghezi și Marin B eșteliu un model
metodologic valoros?

215 Ibidem.
216 Maiorescu, Titu, op. cit. , p. 333.
217 Eminescu, Mihai, Împărat și proletar.
218 Calotă, Constantin I., op. cit. , pp. 30 -32.

Dacă examinăm operele lui Arghezi și cele ale lui Marin Beșteliu vom observa că
aceștia au reușit s ă creeze un studiu convingator ș i onest, folosind unele sugestii luate di n
tiparele culturii religioase219.
De altfel, studiul operei lui Marin Beșteliu ne servește ca model în încercarea
noastră de explorare a substanțe muncii lui Emine scu, influența prolific ă, pe care Eminescu
o asupra literaturii noastre naționale, așa cum O vidiu Ghidirmic a dovedit în ,,Moștenirea
prozei eminesciene”. Astfel motivele cosmogoni ce și escatologice sunt simboluri de o
importanță esențială, deoarece acestea se dovedesc a fi ecumenic e, prin urmare, valabil e
metafizic, pentru toată religiozitatea universală220.
În mod surprinz ător, modelul ont ologic eminescian, reprezentând sursa întregii sale
creații și în săși esența modului cultural național , nu a reprezentat principala preocupar e
pentru mai multe generații de cercetători221.
Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viatã dãtãtor,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,
Cãci unul erau toate si totul era una;
Pe când pãmântul, cerul, vãzduhul, lumea toatã
Erau din rândul celor ce n -au fost niciodatã,
Pe-atunci erai Tu singur, îm cât mã -ntreb în sine -mi:
Au cine-i zeul cãrui plecãm a noastre inemi?222.
Cei mai mulți critici identifică sursa inspirației lui Eminescu în filosofia budistă, în
ocultism, în religia grecilor, în filosofia lui Kant și cea a lui Schopenhauer. Astfel, cei mai
mulți critici au decis că Eminescu nu a fost un filosof or iginal, ci unul dintre cei mai buni
ucenici ai lui Kant și Schopenhauer, motivând că perspectivele s ale asupra lumii sunt
tribu tare scepticism ului schopenharian223.

219 Ibidem.
220 Ibidem.
221 Maiorescu, Titu, op. cit. , p. 333.
222 Eminescu, Mihai , Rugăciunea unui dac.
223 Dumitrescu Bușulenga, Zoe, op. cit. pp. 20 -22.

Concluzii

Eminescu este omniprezent în Rom ânia de azi. Statuile sale sunt peste tot; fața lui
era pe bancnota de 1000 de lei, din 1998 și este pe noua bancnotă de 500 de lei, emise în
2005, ca cea mai mare bancnota rom ânească; multe școli și alte instituții sunt numite după
el. Aniversările nașterii și morții sale se celebrează în fiecare an, în mai multe orașe din
Rom ânia și au devenit sărbători naționale în 1989 (centenarul morții sale), iar în 2000 (150
de ani de la nașterea sa , a fost proclamat Anul lui Eminescu în România).
La nivel internațional, un monument i -a fost dedicat lui Eminescu și a fost ridicat
de la Islamabad, Pakistan pe 15 ianuarie 2004, comemorează legăturile pakistaneze –
românești puter nice, precum și dialogul între civilizații, care este posibil prin aprecierea
interculturală a moștenirilor lor poetice. În anul 2004, o statuie a lui Eminescu a fost ridicat
în Montreal, Canada.
Din cauza opiniilor sale conservatoare naționaliste, Emines cu a fost adoptat cu
ușurință ca o pictogramă de dreapta rom ână. Nu a fost considerat niciodată un creștin și
poezia lui folosește mai degrabă fără discriminare elemente budiste, creștine, agnostice și
teme ateiste.
După un deceniu în care operele lui Emi nescu au fost criticate ca fiind "misticr" și
"burghezr", comuniștii rom âni decis că Eminescu este cel mai mare poet rom ân. Ceea ce a
deschis ușa pentru această dezgheț a fost poemul Împarat și proletar, considerându -se că
Eminescu a scris sub influența ev enimentelor 1870 -1871 din Franța, și care s -au încheiat
într-o critică schopenhaueriană a vieții umane.

Nicolae Iorga, istoricul rom ân, considera că Eminescu este nașul limbii române
modern. El este unanim sarbatoria ca cel mai mare și cel mai reprezenta tiv poet roman.
Poemele sale cuprind o gamă largă de teme, de la natură, iubire, ură și comentarii sociale.
Anii copilăriei sale au fost evocați în poezia de mai, cu nostalgie profundă.
Eminescu a fost influențat de opera lui Arthur Schopenhauer, iar unii au sugerat că
poemul său cel mai notabil, "Luceafărul", include elemente de cosmogonie vedice. Poeziile
lui Eminescu au fost traduse în peste 60 de limbi. Viața, munca și poezie au influențat
puternic cultura rom ânească și poeziile sale sunt larg studiate în școlile publice din
Rom ânia.
După cum am arătat și în lucrarea de față, Rminescu este cel mai de seamă
promotor al romantismului românesc. Eminescu scria în același an cu Victor Hugo două
scrieri relevante pentru literatura europeană de factură romantică – primul Luceafărul, cel
de-al doilea Legenda secolelor. Eminescu a fost inspirat de șocla germană, de versurile lui
Verlaine, de filosofia lui Kant, de gândirea lui Schopenhauer, dar este și un ibitor al
folosofilor antici ai Greciei: Heraclit, Platon, Aristotel.
O serie de motive abordate de poet pot fi regăsite în gândirea lui Descartes,
Spinoza, Leibniz, Hegel : timpul, spațiul, cunoașterea, moartea, omul de geniu, relația cu
divinitatea etc. Toate acestea sunt elemente ale romantismului de f actură europeană. De
asemenea, Eminescu a fost influențat de filosofia hindușilor și a dedicat nenumărate
versuri creării universului.
Astăzi, perspectivele referitoare la opera eminesciană sunt diferite, uneori chiar
opuse, însă un singur lucru nu poate fi negat – acela că Mihai Eminescu a fost un romantic
desăvârșit, iar mărturie aduc chiar versurile sale.

Bibliografie

Bâtlan, Ion, Introducere în istoria și filosofia culturii, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1995;
Bărboi, Constanța, Eminescu. O lume dăruită nouă. Editura Capitoliu, București, 1994;
Bhose, Amita, Eminescu și India, Editura Junimea, Editura Eminescu, București, 1986;
Biberi, Ion, Romantismul german în cultura universală, Editura Pentru Literatură,
București, 1968;
Bughici, Dumitru, Dicționar de forme și genuri muzicale, Editura Muzicală, București,
1978;
Bulgăr, Gheorghe, Momentul Eminescu în evoluția limbii române literare, Editura
Minerva, 1971;
Calotă, Constantin I., Idealismul magic la Novalis și Eminescu, Editura Librăriei
„Principele Mircea”, București;
Caracostea, Dumitru, Creativitatea eminesciană , Editrua Junimea, Iași, 1943;
Caunu P., Civilizația Europei Romantice, Editura Meridiane, București, 198 9;
Cazacu, Mihaela, Apa – semnificant poetic, Revista română nr.4 (58), 2009;
Chințescu, Mihail, Încercări asupra poetului Eminescu (conferință), Revista olteană, II,
1889;
Chivu, Marius; Cornea, Paul, – Autorul romantismului românesc, Revista România
Literară, 2004;

Crăciun, Cristina; Crăciun, Victo r, “Ei l -au văzut pe Eminescu, Antologie, note
bibliografice”, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1989;
Călinescu, George, Opera lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Biblioteca pentru toți,
București, 1985, vol. III;
Călinescu, George, Clasicism, Baroc, Romantism , Editura Dacia, Cluj, 1971;
Călinescu, George, Universul poeziei. Antologie cu o postfață de Al. Piru, Editura
Minerva, București. 1971;
Cezar, Radu, Artă și convenție, Editura Științifică și Enciclopedi că, București, 1989;
Cimpoi, Mihai, Mihai Eminescu, Dicționar Enciclopedic, Editura Gunivas, Chișinău, 2012;
Cornea, Paul, Originile romantismului românesc, Editura Minerva, București, 1972;
Drâmbă, Ovidiu, Istoria literaturii universale, Editura Didactică și Pedagog ică, București,
1970;
Dumitrescu Bușul enga, Zoe, Itinerarii prin cultură, Editura Eminescu, București, 1982;
Dumitrescu Bușulenga, Zoe, Eminescu și romantismul german, Editura Minerva,
București, 1965;
Dumitrescu -Bușulenga, Zoe, Mihai Eminescu. Creație și cultură, Editura Doina,
București, 2 000;
Eminescu, Mihai, Despre cultură și artă. Ediție îngrijită de D. Irimia, Junimea, 1970;
Eminescu, Eminescu, Literatura populară, Ediție îngrijită și prefață de D. Murărașu, tabel
cronologic de Ion Crețu, Editura Minerva, București, 1979;
Eminescu, Mih ai, Poezii. Antologie și prefață de Eugen Simion, Editura Fundației
Culturale Române, București. 1991;
Gaston, Bachelard, Apa și visele. Eseu despre imaginația materiei, trad. de Irina Mavrodin,
Editura Univers, București, 1995;
Grigorescu, Dan, Expresioni smul, Editura Meridiane, București, 1969 ;
Honour, H., Romantismul, Editura Meridiane, București, 1983 ;
Husar, Alexandru., Întoarcerea la literatură, Editura Cronica, Iași, 2004 ;
Irimia, Dumitra, Limbajul poetic eminescian, Editura Junimea, Iași, 1979;
Leng yel, Ramona, Mihai Eminescu, cel mai mare poet din istoria țării noastre, revista
Informații prețioase, 2012;
Munteanu, George, Eminescu și eminescianismul, Editura Minerva, București, 1987;
Noica, Constantin, Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, București,
1992;

Pachia Tatomirescu, Ion , Dicționar estetico -literar, lingvistic, religios, de teoria
comunicației, Editura AETHICUS, Timișoara, 2003;
Papu, Edgar, Din clasicii noștri. Contribuții la ideea unui protocronism românesc, Editura
Eminescu, București, 1977;
Petrescu, Aurel, Eminescu. Originile romantismului, Editura Albatros, București, 1983;
Popovici, Dumitru, Poezia lui Eminescu, prefață de Ioana Petrescu, Editura Tineretului,
București, 1969;
Rosa del Conte, Eminescu sau despre a bsolut, ediție îngrijită, traducere și prefață de
Marian Papahagi, Cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu Bușulenga, Postfață de Mircea Eliade,
Editura Dacia, Cluj. 1990 ;
Roșu, Ion, Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu, Cartea românească, 1989;
Ruști, Doina, Dicționar de teme și simboluri din literatura română, Editura Univers
Enciclopedic, București, 2002;
Sbiera, Dr. Radu I., Amintiri despre Eminescu , Cernăuți, 1903;
Simion, Eugen; Rogalski, Florina; Cristea -Enache, Daniel, Limba și literatura română,
clasa a Xl -a, Editura Corint, B ucurești, 2 002;
Streinu, Vladimir, Clasicii noștri, Editura Tineretului, București, 1969;
Tatomirescu, Ion Pachia, Dicționar estetico -literar, lingvistic, religios, de teoria
comunicației, Editura Aethicus, Timișoara, 2003 ;
Vianu, Tudor, Scriitori români, Ediție îngrijită de Cornelia Botez. Antologie, prefață și
tabel cronologic de Pompiliu Mareea, Editura Minerva, București. 1970;
Poezii. Editie ingrijita dupa manuscrise de Ion Scurtu, Editura Minerva, Institutul de Arte
Grafice și Editura Bucuresti, 1908 ;