Serviciului Public de Asistenta Sociala

Cuprins

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII

1.1 Variabile care influențează definiția maltratării

1.2. Forme de maltratare a copilului

1.3 Copiii expuși abuzului fizic

1.4. Copiii neglijați

1.5. Copiii expuși abuzului emoțional.

1.6. Copii expuși abuzului sexual

CAPITOLUL II EFECTELE ABUZULUI ASUPRA COPILULUI

2.1. Abuzul , eveniment traumatic

2.2. Consecințe în plan fizic și psihic.

2.3. Strategii de supraviețuire și conducere.

CAPITOLUL III. CAUZELE APARIȚIEI ABUZULUI ASUPRA COPILULUI

3.1. Probleme de dependență ale părinților

3.2 Factorii de stres din copilăria părinților

3.3. Dimensiuni ale personalității părinților

3.4. Etapele de viață și crizele de rol aferente

3.5. Rolul divorțului și al separării în cazurile de maltratare

3.6. Rolul rețelei sociale în cazurile de maltratare

CAPITOLUL IV FUNDAMENTAREA PRACTICA A LUCRĂRII PROIECTUL DE CERCETARE ȘI INTERVENȚIA EFECTUATĂ ÎN CADRUL SERVICIULUI PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ.

4.1 Scopul proiectului

4.2 Cadrul general al cercetării

4.3 Evaluarea inițială

4.4 Ipotezele și obiectivele cercetării

4.5 Metodologia și eșantionul

4.6 Evaluarea rezultatelor obținute.

4.7 Pregătirea și derularea intervenției.

4.8 Dezvoltarea grupului și intervenția.

4.9. Evaluarea

4.10 . Activitatea structurată pe ședințe

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Scopul acestei lucrări se dorește a fi împărțit pe mai multe direcții. O primă direcție este cea teoretică în care am căutat și am încercat să acopăr toată aria teoretică privitoare la cauzele și efectele maltratării copilului în cadrul familiei, și aici includem cărți scrise pe această temă, studii referitoare la fenomenul “abuz și neglijare”, relatări ale unor copii care au fost supuși relelor tratamente în cadrul familiei, întrebări adresate personalului Serviciului Public de Asistență Socială.

O altă direcție este reprezentată de partea practică a lucrării, de cercetare propriu-zisă – intervenția desfășurată în cadrul S.P.A.S. În urma întâlnirilor pe care le-am avut cu copiii abuzați în mediul familial, a interviurilor efectuate cu aceștia am încercat să constat ceea ce este teoretizat în prima parte a lucrării și anume efectele diferitelor tipuri de abuz asupra copilului dar și cauzele care-i determină pe părinți să-și expună copilul unor rele tratamente.Vom observa pe parcursul lucrării, că acestea pot fi de foarte multe tipuri și foarte variate.

IZVOARELE FOLOSITE

În ceea ce privește izvoarele folosite pentru această lucrare, ele au fost destul de puține și s-au referit mai degrabă la caracterul practic al lucrării. Mă refer aici la cercetarea efectuată în două școli din județul Baia Mare și la chestionarele aplicate elevilor și nu în ultimul rând la asistarea unor copii, aflați în atenția S.P.A.S, în cadrul căreia s-a format grupul de consiliere cognitiv-comportamentală.

METODA FOLOSITĂ

În elaborarea lucrării am folosit următoarele metode: în cazul părții teoretice a lucrării metoda pe care am folosit-o a fost una de căutare, adunare și nu în ultimul rând de compilații a informațiilor din biblioteci și sau a informațiilor găsite în cadrul unor filme informative în legătura cu fenomenul abuzului și neglijării copilului de către părinți.

În ceea ce privește partea practică a lucrării, metodele folosite aici au fost chestionarele și partea de intervenție, grupul de consiliere cognitiv-comportamentală.

STADIUL ACTUAL AL CUNOȘTINȚELOR

Încă din anii 1960, când a fost pentru prima oară identificat ca o problemă socială “modernă”, s-a scris foarte mult despre abuzul copiilor. Scriitori de specialitate au căutat să izoleze natura și cauzele abuzului și metodele specifice de prevenire și tratare a acestuia. Mult mai puțin s-a scris despre rolul specific al asistenților sociali și al autorităților locale în problema abuzului asupra copilului. Ei au fost criticați, uneori foarte aspru, într-o succesiune de anchete oficiale în ceea ce privește moartea copiilor asupra cărora s-au făcut abuzuri; copii aflați în ocrotirea lor sau sub supravegherea lor. Oricum problematica abuzului nu este pe deplin abordată în cărțile de specialitate datorită simplului fapt că este o problemă a cărei natură și definiție se schimbă de la an la an, datorită dilemelor cu care se confruntă asistenții sociali și ceilalți profesioniști în abordarea cazurilor de maltratare.

CAPITOLUL I

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII

Definirea maltratării

Termenul de “abuz asupra copilului” a fost folosit pentru prima dată pentru a descrie “copilul bătut”.

Folosind cuvântul maltratare, ne referim la părinți sau persoane care îngrijesc copilul într-un asemenea mod încât îi produc acestuia vătămări fizice sau emoționale sau neglijează copilul într-un asemenea grad încât starea sănătății sale fizice, emoționale precum și dezvoltarea sa sunt în pericol.

Ideea abuzivă se poate contura și în cazul comiterii unor acțiuni, nu doar în cazul comiterii unor acte împotriva copilului. Maltratarea este orice formă voluntară de acțiune sau comitere a unei acțiuni care este în detrimentul copilului și are loc profitând de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerna între ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor și de a se autoservi.

Abuzul de orice formă înseamnă profitarea de pe urma diferenței de putere dintre un adult și un copil, desconsiderarea puterii celui de-al doilea.

1.1 Variabile care influențează definiția maltratării

Putem considera că maltratarea se constituie într-un continuum care merge de la absența maltratării până la maltratarea extremă. Pragul dincolo de care putem vorbi de maltratare este subiectiv și este condiționat de diverse variabile.

Prima variabilă este limita morală între bune tratamente și maltratare.Este greu de stabilit limita între normal și patologic, fie că este vorba despre lipsa de îngrijiri (limita între o educație prea puțin adecvată și una neadecvată care motivează o semnalare), modul de a exprima afecțiunea (limita între o demontrație de afecțiune potrivită sau nu ) sau pedepsele aplicate ( limita intensității acceptabile a unei palme date unui copil ).

A doua variabilă este durata actului de maltratare. Toate familiile trăiesc perioada de tensiune, moment în care părinții pot acționa nepotrivit. Chiar și părintele cel mai calm poate să-și piardă răbdarea și să-și strângă de braț copilul care face o criză în fața casei, unui magazin, de exemplu. În schimb acel părinte nu va ajunge la o înlănțuire de comportamente violente care să se constituie în maltratare.

O altă variabilă de care trebuie să ținem cont atunci când definim pragul dincolo de care putem vorbi de maltratare este contextual socio-cultural în care trăiește copilul pentru că este clar că nu există o idee universal valabilă referitoare la cea mai bună metodă de a crește un copil. Iată câteva exemple care vin în sprijinul importanței valorilor culturii în care trăiește copilul:

Faptul de a lăsa copilul să plângă mai mult timp în pat este perceput, în funcție de epocă sau de țară, ca benefic pentru educație sau ca un episod de neglijare.

Tinerele africane care sunt mutilate sunt percepute în occident ca victime ale abuzului, în timp ce în țara lor este vorba doar de respectarea unei tradiții.

Un alt exemplu, din Canada arată că violența apare atunci când un adult folosește cuvinte considerate ofensatoare față de copil (“ești rău, nu ești bun de nimic”). Este de neconceput folosirea bătăii ca metodă educativă. Aceste norme educative provin din reacția la unele comportamente abuzive care s-au continuat până nu demult (în urmă cu nici treizeci de ani, tații loveau copiii cu cureaua atunci când aceștia nu erau ascultători, iar profesorii îi loveau cu o riglă de fier peste degete pe elevii stângaci). În contextul canadian practicile primitive în familiile de origine etnică diferită, ca de exemplu familiile haitiene, sunt adesea etichetate drept maltratare. În schimb în alte culturi, respectarea autorității parentale, supunerea copilului și utilizarea pedepsei corporale fac parte din normele culturale. Este vorba aici de tradițiile educative din țările mediteraneene și de pedepsele corporale folosite în unele școli din Anglia.

Un alt exemplu este practică “cao gao” din țările Asiei de sud-est unde, pentru a vindeca bolile, se apasă cu putere o monedă de metal pe corpul copilului. Urmele lăsate pe corp ar putea fi considerate semne de violență intenționată, când de fapt este vorba despre o credință culturală.

Toate aceste exemple arată că, pentru a fi operaționale ,definițiile diferitelor forme de maltratare trebuie să fie adaptabile fiecărui context socio-cultural.

În fine, definiția diferitelor comportamete ale conceptului de maltratare depind de obiectivele profesioniștilor. De exemplu în profesiile juridice, pentru a lua o decizie juridică, se pune accentul, pe dovezile de abuz în funcție de legea în vigoare, în timp ce pentru a realiza o intervenție în favoarea copilului, profesioniștii din domeniul sănătății mintale sunt preocupați mai ales de efectele maltratării.

Literatura de specialitate asupra maltratării copilului spune că maltratarea este rezultatul interacțiunii dintre factorii de stres exteriori și factori mintali sau familiali și ai caracteristicilor individuale ale ambilor părinți și ale copilului. Ceea ce este cel mai important diferă de la o familie la alta. Când maltratarea este mult mai serioasă și mai rezistentă la tratament, ce pare înrădăcinată în personalitatea părinților și în mediul de proveniență familial.

Pentru a acorda ajutorul adecvat sunt necesare evaluarea psiho-socială a situației familiei și diagnosticul copilului și al părinților. Asistentul social trebuie să înțeleagă ceea ce s-a întâmplat și ce se întâmplă în familie. Prin această evaluare atât a factorilor externi cât și a celor interni ai situației, pentru familie ipotezele de lucru care vor forma baze pentru acțiune.

Într-o evaluare psiho-socială încercăm să înțelegem întregul sistem familial dintr-o perspectivă ecologistă. Încercăm să înțelegem sistemul familial în dinamica tranzițiilor care apar în lume. Sistemul social ca și factorii economici afectează familiile în diferite moduri. Este important să încercăm să analizăm interacțiunea dintre familie și sistemul social. Trebuie să înțelegem interacțiunile din familie așa cum s-au dezvoltat ele în timp și felul în care mediul de proveniență a părinților și personalitatea lor influențează aceste interacțiuni și funcționarea parentală.

1.2. Forme de maltratare a copilului

Maltratarea este de două tipuri:

maltratare de criză, care apar în mod normal în familiile cu o funcționare armonioasă, dar al căror ciclu de viață trece prin momente de adaptare care le pun în pericol echilibrul intern, copiii devenind atunci țapii ispășitori ai crizei.

maltratarea transgenerațională este întâlnită în familiile în al căror mod de viață este haotic, al căror relații sunt dezorganizate și în care maltratările și confundarea valurilor se repetă de-a lungul mai multor generații. În paralel cu aceste generații succesive de profesioniști au fost și ei implicați alături de familii.

Aceste diferite componente pot fi regăsite în diverse contexte. Se pune astfel problema autorului maltratării care poate fi un membru al familiei copilului – vorbim atunci de maltratare intrafamilială – sau de persoane care nu au nici o legătură cu copilul. În ultimul caz vorbim de maltratare extrafamilială care va putea fi precizată evocând contextul de viață al copilului: de exemplu, copilul care trăiește în instituție se va putea confrunta cu maltratare instituțională: “Este paradoxal și șocant să constați că instituțiile însărcinate cu protecția, bunăstarea și dezvoltarea copilului sunt uneori ele însele spații de violență în care se regăsesc diferite forme de rele tratamente deja secundate “.

În literatura de specialitate există o diferențiere uzuală între patru tipuri de maltratare:

Copiii expuși abuzului fizic

Copiii neglijațuncționare armonioasă, dar al căror ciclu de viață trece prin momente de adaptare care le pun în pericol echilibrul intern, copiii devenind atunci țapii ispășitori ai crizei.

maltratarea transgenerațională este întâlnită în familiile în al căror mod de viață este haotic, al căror relații sunt dezorganizate și în care maltratările și confundarea valurilor se repetă de-a lungul mai multor generații. În paralel cu aceste generații succesive de profesioniști au fost și ei implicați alături de familii.

Aceste diferite componente pot fi regăsite în diverse contexte. Se pune astfel problema autorului maltratării care poate fi un membru al familiei copilului – vorbim atunci de maltratare intrafamilială – sau de persoane care nu au nici o legătură cu copilul. În ultimul caz vorbim de maltratare extrafamilială care va putea fi precizată evocând contextul de viață al copilului: de exemplu, copilul care trăiește în instituție se va putea confrunta cu maltratare instituțională: “Este paradoxal și șocant să constați că instituțiile însărcinate cu protecția, bunăstarea și dezvoltarea copilului sunt uneori ele însele spații de violență în care se regăsesc diferite forme de rele tratamente deja secundate “.

În literatura de specialitate există o diferențiere uzuală între patru tipuri de maltratare:

Copiii expuși abuzului fizic

Copiii neglijați

Copiii expuși abuzului emoțional

Copiii expuși abuzului sexual

1.3 Copiii expuși abuzului fizic

Traumele psihice imediate sau ulterioare trebuie luate și ele în considerare în cazul aprecierii actului violent.Trebuie precizat faptul că traumă psihică nu se produce doar ca rezultantă a durerii fizice, ci și ca urmare a amenințării cu violența și a trăirii iminenței acesteia. Dar indicarea comportamentelor în funcție de majoritatea legilor existente se face în mai mică măsura pe seama intențiilor oamenilor și în mai mare măsura pe seama actelor comise efectiv și a consecințelor acestora. În consecință, profesioniștii au nevoie de criterii de diferențiere între diferite tipuri de abuzuri, criterii pe care le contruiesc pornind de la nivelul de suferință produsă copilului. Situația poate fi complicată în cazurile în care vătămările produse copilului nu au în mod necesar nici un semn exterior cum ar fi de exemplu, loviturile la cap făcute unui copil mic, mai ales bebelușilor.

Abuzul asupra copilului arată răbufnirile tensiunilor interioare ale părinților. Pedepsele fizice sunt metode educative folosite pentru a cauza minorului durere: bătăi cu mâna sau cu orice obiect aplicate pe oricare parte a corpului, așezarea copilului în genunchi, legarea, scuturarea, lovirea lui de perete sau de vreun obiect, tragerea de urechi sau de păr, eventual chiar acțiuni periculoase ca arderea sau otrăvirea lui. Pedepsele minore aplicate în mod obișnuit nu dăunează sănătății, și integrității corporale a copilului. Nici ele nu sunt total lipsite de pericol pentru sănătatea sa mentală. Folosite în mod repetat, impropriu sau în neconcordanță cu faptele comise, ele pot să conducă la traume psihice, deoarece transmit copilului mesajul violenței fizice. Ele pot fi considerate abuzive și în cazurile când, fără să fie ieșite din comun sunt aplicate foarte des, dar și atunci când pedepsele nu corespund greșelilor copilului său când ele sunt menite să aducă satisfacții adultului nu să corecteze comportamentul copilului.

Abuzive sunt considerate în primul rând pedepsele din categoria celor grave, pe care le definim ca cele care comportă un mic substanțial pentru sănătatea și integritatea corporală a minorului, chiar la o singură aplicare ( arsuri provocate copilului, înfometarea acestuia, folosirea unor instrumente periculoase, a unui furtun sau cablu, a unui cuțit etc. – folosirea curentului electric și alte provocatoare de urme adânci și răni.

Oricât de toleranți am fi cu privire la drepturile părinților de a-și educa copiii și de a-și alege metodele educative, abuzul începe atunci când sănătatea psihică sau fizică a copilului este pusă în pericol. Este greu însă să facem o diferențiere clară în practică. Ceea ce începe ca o relație disciplinară poate sfârși ca abuz, deoarece, decisiv din acest moment, este modul în care părinții își vor stăpâni tensiunile interne.

Categoriile de copii care se pot diferenția după gravitatea efectelor abuzului sunt:

copiii expuși abuzului fizic minor (suprafețe de piele înroșite, leziuni ușoare)

copiii supuși abuzului fizic major (cap spart, mâini, coaste rupte, arsuri etc.)

Categoria copiilor cu risc. Aceasta se referă la o populație de copii necunoscută ca număr sau ca pondere, în privința căror avem cunoștința despre comportamente și situații care indică posibilitatea unor rele tratamente care ar fi suportate de către minor (diferite tipuri de neglijare sau abuz), dar nu avem certitudinea comiterii lor în prezent. Studiile care se ocupă cu prevalența fenomenului de abuz în populație pot da indicii estimative privind ponderea acestor copii.

Categoria copiilor exploatați prin muncă face parte din aceasta însușire deoarece se referă la includerea copilului în activități care depășesc capacitățile rezistenței sale fizice. Totodată ele pot afecta echilibrul psihic al copilului, dacă sunt contrare preocupărilor specifice vârstei sale, sunt înjositoare (cerșitul de exemplu) și împiedică realizarea sa școlară sau profesională. Pentru profesioniștii implicații în acordarea unor diverse forme de asistență copiilor (medici, surori medicale, educatori, asistenți sociali, psihologi etc.) nivelul de sănătate fizică al unui copil constituie principalul criteriu de apreciere a îngrijirii acordate copilului de către persoanele care au această îndatorire. Sănătatea fizică este un standard central al calității vieții copilului.

1.4. Copiii neglijați

Vorbim de neglijare atunci când persoana care răspunde de copil omite gesturile necesare unei bune dezvoltări a acestuia. Neglijarea grava se întâlnește atunci când viața copilului este în pericol prin ignorarea nevoilor sale vitale. Se descoperă atunci o malnutriție severă sau un eșec în menținerea copilului într-o bună stare de sănătate. Miller-Perin și Perrin (1999) fac distincția dintre acest tip de neglijare și cea generală, care corespunde neacordării de sprijin adecvat în ceea ce privește alimentația, îmbrăcămintea, locuința îngrijirea medicală și supravegherea copilului de care părinții sunt răspunzători.

Neglijarea poate fi de două tipuri:

neglijarea episodică sau contextuală este mai puțin gravă pentru că dispare atunci când factorii de risc care au dus la apariția neglijării dispar (de exemplu, contextual separării parentale).

neglijarea cronică este mai dramatică, pentru că afectează familiile defavorizate care duc lipsă de resurse (afective, intelectuale, educaționale, financiare etc.). Adesea, în aceste cazuri, constatăm transmiterea intergenerațională a neglijării. Plasarea unui copil ca urmare a unei neglijări grave nu rezolvă problema pentru că se poate anunța foarte repede o altă sarcină.

În cazul neglijării va trebui parcursă o cale lungă până se va ajunge în momentul de criză. Neglijarea poate fi de asemenea mai puțin evidentă și nu neapărat continuă. Copilul poate fi ridicat doar după ce a țipat suficient de mult. Poate primi hrană, dar nu neapărat suficientă sau adecvată întodeauna. Poate avea haine, dar nu întodeauna adecvate, poate primi afecțiune și îngrijire din partea părinților, însa prea puține.

Alte tipuri de neglijare, ca de exemplu, cea referitoare la supravegherea copilului nu vor fi semnalate decât atunci când apar accidente. Putem distinge și neglijarea afectivă, adică omiterea unor comportamente care să arate afecțiunea față de copil. Această neglijare este cel mai greu de identificat, în ciuda faptelor sale majore asupra dezvoltării sale afective, a copilului.

În fine, putem include în neglijare și fenomenul abandonului. Putem vorbi de abandon sau abandon camuflat. Teama de a fi abandonat apare la copiii cu natura sensibilă cu ocazia unui eveniment oarecare care rupe sau slăbește legăturile familiale (de exemplu, un deces, o neînțelegere conjugală, o călătorie, o plasare într-un așezământ sanitar).

În dicționarul enciclopedic de psihologie se spune că termenul de abandon provine din vechea expresie franceză “ etre a l’abandon” , “etre a la mercie de “. Înseamnă faptul de a se îndepărta de o persoană (aici de un copil) sau de a-l lăsa fără a-i arăta afecțiune său interes. Abandonul categoric este definit atunci când o mamă celibatară naște în secret la spital și își lasă copilul, ceea ce produce, refuzul de a-și semna nașterea lui. Există și alte forme de abandon, prin rele tratamente, prin indiferență. În “ Vocabularul de psihopedagogie și de psihiatrie a copilului, Lafan definește abandonul ca: neglijarea copilului de către părinți sau substituții acestora”. Vorbim de situațiile de abandon atunci când copilul este în mod real abandonat, adică reprezentanții naturali, pentru un motiv sau altul, au refuzat sau au pierdut vremelnic și în totalitate dreptul de a-l îngriji .

Numeroși copii neglijați preiau un fel de rol de adult la o vârstă fragedă pentru a compensa ceea ce părinții lor nu le-au oferit. Ei trebuie să se îngrijească de ei înșiși și adesea de proprii părinți.

1.5. Copiii expuși abuzului emoțional.

Abuzul emoțional este cel mai greu de definit dintre toate formele de maltratare și poate să apară în situații foarte diferite de viață. Pe scurt, poate fi definit ca o atitudine sau acțiune cronică a părinților sau a altor persoane îngrijitoare, care dăunează sau împiedică dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a copilului.

Atitudinea de respingere intenționată, repetată a copilului manifestată prin nerecunoașterea consecventă a nevoilor și a meritelor sale constituie o formă specifică de abuz emoțional. Ea exprimă legarea legitimității dorințelor copilului și transmite acestuia ideea că el este lipsit de drepturi, e dependent de adult, inferior și lipsit de speranță de a fi acceptat. Whitman ( 1998 ) enumera următoarele acte având caracteristicile abuzului emoțional asupra copilului:

ridiculizarea cronică

minimalizarea și umilirea copilului

pedepsirea copilului pentru activități de joc specifice vârstei sau pentru gesturi și comportamente normale (de exemplu curiozitatea, manipularea unor obiecte, zâmbetul, plânsul etc.).

transformarea copilului în țap ispășitor al familiei

refuzul cronic al gesturilor de afecțiune

tratarea unui copil mai mare ca unul de vârstă mai mică (infantilizarea unui adolescent de exemplu) afișarea unei preferințe evidente pentru unul din copiii din familie, în defavoarea altora

etichetarea negativă a comportamentului unui copil în mod cronic

refuzul permanent al părintelui de a recunoaște sau de a remarca realizările copilului

Această formă de abuz poate merge mână în mănă cu abuzul fizic. Uneori abuzul emoțional poate fi cel mai puternic, alteori vătămările fizice pot fi dominante.

Izolarea poate lua forma interdicției aderări copilului său adolescentului la activități de club, antrenamente sportive, sau serbări, iar în anumite cazuri, a retragerii copilului de la grădiniță sau de la scoală.

Terorizarea copilului prin amenințări cu pedeapsa, cu părăsirea sau alungarea. Amenințările inoculează copilului frica de consecințe grave, crează acestuia o stare de anxietate, dar și imaginea unei lumi ostile terifiante. Amenințările adultului se pot referi la pedepse neprecizate dar înfiorătoare, care se pot referi la punerea în pericol a copilului însuși sau a unei persoane iubite, un animal sau un obiect îndrăgit. Această atitudine este valabilă și în cazul abuzului sexual, în care adultul abuziv folosește o gamă largă de amenințări, destinate să împiedice copilul de a dezvălui secretul relației sexuale. El poate amenința copilul într-o multitudine de variante, a căror probabilitate nu poate fi controlată de către copil: dacă dezvăluie secretul atunci mama se va supăra așa de tare, că va da copilul afară din casă, sau va muri de supărare; dacă victima nu va participa la joc atunci sora mai mică va avea aceeași soartă ca și copilul abuzat etc. Efectul psihic traumatizant al terorizării se datorează, în parte, carcaterului său imprevizibil: descărcările frecvente de mânie ale adultului pot alterna cu perioade în care aceasta manifesta dovezi de atașament față de copil. Prin specificul ei, terorizarea afectează bazele încrederii copilului în adulți, în lumea înconjurătoare în general.

În urma terorizării copilului acesta poate prelua comportamente excesiv de mature, preluând responsabilități de adult, ca de exemplu, în vederea protejării surioarei mai mici sau a mamei de violența agresorului.

Tot în această categorie de rele tratamente pot fi incluși copiii terorizați de violențele dintre părinți. Acești copii trăiesc în anxietate și-și folosesc adesea energia pentru a avea grijă de ei înșiși și, în mod ironic chiar și de părinții lor. Acești copii sunt forțați să-și asume adesea responsabilități în situații în care nu sunt suficienți de maturi să le facă față. Nu le mai rămâne decât foarte puțină energie pe care să o investească în joacă, în relațiile cu alți copii și în învățătură.

Copii ai căror părinți divorțează fără a fi capabili să realizeze creșterea copilului sunt expuși la abuz emoțional. Copilul este plasat în mijlocul unui conflict cronic în care unul dintre părinți îl acuză pe celălalt, iar copilul poate fi forțat să “ia partea unuia dintre ei.” Copilul devine anxios și se întâmplă adesea să aibă sentimente confuze. El pierde un părinte fără să-i fie permis să fie necăjit sau să ceară și să primească ajutor. Furia asociată cu acestea și disperarea copilului s-ar putea să nu fie exprimată direct. S-ar putea ca în această situație copilul să devină deprimat și/sau dificil.

Trebuie, de asemenea luați în considerare și copiii celor care consumă droguri sau alte substanțe. Copiii aflați în asemenea situații observă faptul că adulții sunt prea preocupați de propria lor lume, de propriile lor nevoi și probleme încât nu mai pot avea grijă de ei și nevoile lor. Copilul este expus la anxietate și situații neprevăzute pe proces care-i poate afecta legăturile cu cei apropiați, în mod negativ, timp de mulți ani.

Clasinki (1993) menționează patru aspecte legate de separare și divorț care pot fi identificate ca abuz emoțional:

atunci când copilul dezvoltă o anxietate cronică de separare și sentimentul de vină datorită faptului că “a ținut partea” unuia dintre părinți.

cazul în care copilul a folosit în mod conștient sau inconștient spre a ajuta la “funcționarea” unuia dintre părinți, de exemplu, trimiterea de mesaje, spionare etc. În asemenea situații copilul va dezvolta adesea tulburări psihosomatice și de comportament.

cazul răpirii copilului său a-l separării ilegale a acestuia față de părinț

cazul în care părinții se bat în prezența copilului

Ignorarea nevoilor copilului constituie un abuz în măsura în care adultul privează copilul de stimulii esențiali dezvoltării sale psihice și cognitive.Gravitatea acestui tip de comportament abuziv provine din faptul că, pentru dezvoltarea psihică sănătoasă a oricărui copil este indispensabilă receptivitatea adulților la nevoile acestuia. Refuzul consecvent al comunicării cu copilul, neobservarea intenționată a dorințelor exprimate de acesta, lipsa de interes a familiei și a colectivității în dezvoltarea abilităților copilului său a performanțelor acestuia, refuzul de a răspunde la durerea copilului, la cererea lui de ajutor, neprotejarea lui de agresiunea unor frați sau alți copii sunt câteva din formele pe care le poate lua ignorarea.

Coruperea copilului înseamnă atragerea lui în activități și comportamente antisociale (în domeniul delicvenței, al violenței, al sexualității, al consumului de alcool sau droguri). Manipularea în această direcție a unui minor poate conduce la angajarea acestuia în pornografie, prostituție, trafic și consum de droguri, cerșetorie, furt, contrabandă, muncă în condiții ilegale. Caracteristica acestui tip de abuz este antrenarea copilului în activități ale căror consecințe îi depășesc capacitatea de întălegere și îi pervertesc judecățile morale. Copilul este astfel forțat să preia atitudinile imorale ale adultului abuziv, în avantajul său spre profitul acestuia. Este cazul numeroșilor copii cerșetori utilizați de familiile lor pentru a le asigura traiul, copii degradați emoțional și moral începând cu vârste fragede, care își pierd stima de sine și demnitatea.

Deprivarea copilului de demnitate. Prin aceasta se înțălege recurgerea de către adult la exprimări sau la atitudini depreciatoare la adresa copilului, care afectează demnitatea acestuia. În acest cadru se include folosirea cu regularitate a unor expresii jignitoare la adresa capacităților intelectuale sau practice ale copilului, exprimarea neîncrederii în viitorul lui, învinovățirea lui pentru eșecurile sale din toate domeniile, folosirea lui în activități degradante (că sluga adultului.)

Față de abuzul fizic, violența emoțională este îndreptată, de obicei, spre copiii mai mari. După un studiu realizat de American Association for Protecting Children (1998), copiii abuzați emoțional au în medie 7,87 de ani în timp ce cei abuzați fizic au 5,54 de ani.

1.6. Copii expuși abuzului sexual

Abuzurile sexuale asupra copiilor pot fi definite ca orice participare a unui copil sau a unui adolescent la activități necorespunzătoare vârstei și dezvoltării lui psihosexuale pe care el nu este în măsură să le înțăleagă, activități la care este supus prin constrângere, violența sau prin seducție, sau care încalcă tabu-urile sociale.

Abuzul sexual este des, conține elemente de abuz fizic și psihologie – o categorie aparte de rele tratamente aplicate minorului. Abuzul sexual cuprinde: atragerea, convingerea, folosirea, coruperea, forțarea și obligarea minorului să participle la activități de natură sexuală sau ajutarea unei alte persoane în timpul unor activități care servesc obținerea de către adult a plăcerii. În această categorie sunt incluse toate formele de relații și comportamente hetero sau homosexuale în care este implicat un adult și un minor, între persoane înrudite sau nu, de la atingerile cu caracter sexual, la penetrarea realizată pe cale genitală, orală sau anală. Chiar și atunci când relațiile sexuale nu au o componență de recurgere la forță, când relațiile vor fi pe liber consimțite, se folosește totuși noțiunea de abuz sexual, pentru a caracteriza relațiisexuale între persoane între care există o diferență sensibilă de maturitate psihică. Atunci când agresorul este el însuși minor, diferența de vârstă, care înseamnă totodată un nivel superior de maturitate, de la care se vorbește despre relații de tip abuziv este de cinci ani.

Formele de abuz sexual se pot clasifica în acte sexuale cu sau fără contact (acesta din urmă poate fi contact sexual genital, oral sau anal ).

Dintre formele de abuz sexual fac parte:

hartuirea sexuală (propuneri verbale, gesture sau atingeri de tip sexual)

comportamentul exhibiționist în fața unui copil.

intruziunea unor obiecte în organele sexuale ale copilului

penetrarea sexuală – pe cale genitală, orală sau anal

exploatarea sexuală – obligarea minorului la pornografie sau prostituție în folosul adultului. De asemenea, exploatarea sexuală a minorului se referă și la supunerea copilului la activități sexuale prin forță sau contra unor sume de bani sau alte avantaje. Abuzul sexual săvârșit de către cei ce îngrijesc copilul cuprinde un larg spectru de activități, de la urmărirea împreună cu copilul a filmelor sau a revistelor porno până la privirea adultului în timpul masturbării sau practicarea unor jocuri cu tentă sexuală, ca pipăirea și apoi masturbarea sau intromisiunea orală, anală sau genitală. Adultul folosește astfel copilul pentru satisfacerea propriilor nevoi sexuale.

Copiii pot fi abuzați începând cu vârset foarte mici. Ei sunt seduși adesea prin joc într-o situație sexual-abuzivă.

Incestul

Incestul este relația sexuală între un subiect și un partener cu care se află într-o relație de rudenie biologică apropiată (tată, mamă, frate sau soră, bunici). În funcție de mediul cultural în care trăiește, prin extindere, vorbim de incest atunci când este vorba despre un părinte adoptiv sau un părinte vitreg. Există trei tipuri principale de incest: incestul tată – fiică, cel mai frecvent (între 75-90% din cazurile cunoscute), incestul mamă – fiu și incestul frate – soră. În cazurile de incest tată – fiică, mama poate fi complice la incest preferând să nu vadă (ignoră semnalele fiicei) și continuă de teamă destrămării familiei și a consecințelor care pot apărea (instabilitate financiară și insecuritate). Mamele care reacționează atunci când fiicele le dezvăluie ce se întâmplă sunt de obicei dominatoare și mai independente financiar. Ele sunt de partea fiicei și se organizează pentru a pune capăt situație de abuz separându-se de partener.

Tipuri de tați incestuoși

Tații cu preocupări excesive (26%)

Acești tați au un interes clar, adesea conștient și chiar obsesiv orientat spre fiicele lor. Unii dintre ei și-au asimilat fiica încă din copilăria timpurie, cu un obiect sexual. În astfel de cazuri abuzul începe de la vârste foarte fragede.

Tații imaturi sau de tipul adolescentului regresiv (33%)

Acești tați se simt din nou la vârsta adolescenței în prezența fiicelor lor, mai ales acelor ajunse la pubertate, a căror maturitate o urmăresc cu un comportament de adolescent. Spre exemplu, unul din tații incestuoși când a recunoscut abuzul comis, s-a exprimat: “tatăl – adult din mine a dispărut și am fost din nou copilandru.”

Tații la care incestul corespunde satisfacției instrumentale (20%)

Acești tați își descriu copilul în termini non-erotici. În clipele de abuz, ei au fantezii legate de soția lor, sau de alte persoane. Corpul copilului e perceput doar ca un recipient pentru a-și trăi propriile fantezii sexuale, nu ca obiect al atracției erotice. Acești tați au adesea sentimentul de vinovăție pentru actele pe care le-au comis.

Tații dependenți emoțional (10%)

Acest tip de bărbați se simt deprimați, singuri, lipsiți de dragoste, ratați. Ei cauta confort într-o relație caldă, specială, exclusivă cu fiica lor.În această relație intimă ei o includ și pe cea sexuală. Relația incestuoasă de acest tip poate începe la vârste foarte timpurii sau mai târziu la pubertate.

Tații agresivi, furioși (10%)

Acest tip de bărbați are adesea o istorie de manifestări violente, inclusiv comitere de violuri. Abuzul sexual e comis în momente de furie, negându-se uneori atracția sexuală față de copil. Ei consideră că mama copilului este vinovată, fiindcă s-au simțit neglijați de ea (“Ceea ce am făcut a fost o posibilitate de a mă răzbuna pe copil, fiindcă a devenit centrul vieții nevestei mele”).

Factori de risc în privința abuzului sexual

presența unui tată vitreg

existența unei perioade din copilărie în care mama a fost absentă

lipsa de apropiere mamă – copil

lipsa studiilor liceale ale mamei

comportamentul regresiv al mamei în privința sexualității

lipsa afecțiunii din partea tatălui

venit redus

existența unui număr foarte restrâns de prieteni (cel mai des)

instatisfacțiile și conflictele maritale

lipsa tatălui de lângă copil în primii ani de viață ai acestuia

experiența agresorului de a fi fost el însuși victima unor abuzuri

Depistarea abuzului sexual.

Situațiile prin care putem depista abuzul sexual sunt variate. Copiii pot fi adesea foarte “direcți” în exprimarea lor legată de anumite probleme intime. Deasemenea, unii copii mai mici pot să-și destăinuiască experiențele sexuale, în timp ce se joacă, schițându-le gestual și/sau verbal. Un băiat i-ar putea cere educatoarei de la grădiniță să se joace cu el în același fel în care o face “tăticul său”, iar dacă copilului i s-ar cere să arate cum se joacă tăticul său cu el, acesta ar fi în stare să demonstreze. Însă, în general adulții nu cred ceea ce spune copilul său s-ar simți mai bine dacă ar discuta despre cu totul altceva. Un copil care nu este crezut s-ar putea ca data viitoare să nu mai încerce să mărturisească în mod direct încurcătura în care se află, făcând aceasta pe mai departe prin diferite încercări indirecte.

Copiii mai mărișori se întâmplă să povestească din când în când altor copii de aceeași vârstă care, la rândul lor, s-ar putea să povestească unor adulți. Cu toate acestea, de obicei, copilul păstrează secretul acelor întâmplări și le neagă dacă este întrebat direct.

Caracterul secret care domnește în legătura abuzivă precum și vulnerabilitatea copiluluil obligă pe acesta la tăcere și permite repetarea abuzului timp de mulți ani.

Aprecierea gravității faptelor comise în cazurile de abuz asupra copiilor se face în funcție de :

vârsta copilului, cu cât acesta este mai tânăr, cu atât faptele sunt considerate mai grave.

gradul forței aplicate, fapta fiind cu atât mai gravă, cu cât forța utilizată este mai mare.

relația dintre abuzator și victimă, fapta fiind cu atât mai gravă, cu cât relația abuzatorului cu victima este mai strânsă.

tipul actului sexual la care a recurs agresorul, gravitatea faptelor fiind mai mare dacă a avut loc penetrarea copilului.

Pentru a diferenția abuzul sexual de alte acte sexuale, fără cararcter abuziv, se folosesc criterii privind diferența de vârstă, de putere, de nivelul de cunoștințe și de nivelul de satisfacție sexuală între abuzator și victimă.

CAPITOLUL II

EFECTELE ABUZULUI ASUPRA COPILULUI

2.1. Abuzul , eveniment traumatic

Diferitele tipuri de maltratare au asupra copilului efectele unui eveniment traumatic. Acesta este “evenimentul din viața subiectului care se definește prin intensitatea sa, incapacitatea în care se găsește subiectul de a-i răspunde în mod adecvat, tulburarea și efectele patogene durabile pe care le provoacă în organizarea psihică; în termeni economici, traumatismul se caracterizează printr-un aflux de excitații care este excesiv în raport cu toleranța subiectului și capacitatea acestuia de a le controla și elabora psihic. Evenimentele traumatice au o apariție neașteptată și o intensitate imprevizibilă; ele întrec limitele obișnuite ale experienței umane și au un caracter înfricoșător pentru cei mai mulți pe care îi afectează.

În categoria evenimentelor traumatice intră dezastrele naturale (cutremure, inundații, etc.), accidentele de muncă, de circulație, cele casnice etc. și vătămările intenționate produse de oameni. Garbarino et al (1992) delimitează două categorii ale victimelor unor evenimente traumatice: victimele primare, care suferă direct de pe urma evenimentului și victimele secundare, care asistă la întâmplări de natură traumatică, exercitate asupra unor persoane îndrăgite, prieteni sau chiar necunoscuți

Victima primară este copilul abuzat fizic sau sexual, copilul bolnav care nu este dus la medic, adolescentul denigrat de dascăl în fața prietenilor săi, copilul răpit de lângă părinții lui sau adolescenta ironizată continuu de mamă sa și izolată de colegii ei. Când copilul este martor al violențelor din familie, când adolescentul asistă la moartea sau ranirea unui prieten, când sora mai mică asistă la violarea sorei mai mari sau la bătaia cruntă la care au fost supuși fratele sau mama ei, atunci reacțiile sale sunt comparabile celor din situația de victimă primară, având consecințe traumatice.

Consecințele actelor intenționate de violența orientate împotriva unui copil nu se restrâng, așadar, numai la nivelul fizic al vătămării produse, ci se extind la nivelul psihic, transformându-se în leziuni greu de vindecat, care pot afecta chiar structura creierului infantil.

În concepția sa târzie privind trauma, asimilată cu lezarea sinelui, Freud explică “nucleul reacțiilor la trauma printr-o creștere peste limita tolerabilului, a tensiunii ce rezultă dintr-un aflux de excitații interne, care cer să fie anulate. În acest context, reacțiile psihice ale copilului la evenimentele traumatice sunt, de fapt, încercări de înțelegere și de stăpânire a situației traumatice, fără sens și incontrolabile prin definiție. De exemplu, “repetarea viselor în care subiectul retrăiește cu intensitate accidentul și se repune în situația traumatică parcă pentru a o stăpâni este repetată ca o compulsie la repetiție. Simptomele care cauzează tulburarea post-traumatica transpun pe plan fizic jocul violent, pătrunzător, generalizând astfel efectele lui asupraîntregii personalități.

Reacțiile copiilor expuși relelor tratamente variază în mare măsură în funcție de:

tipul de rele tratamente la care sunt supuși

vârsta lor

capacitatea lor de înțelegere a realității

ajutorul pe care-l primesc de la adulții din mediul lor de viață

caracteristicile evenimentelor traumatice

caracteristicile de personalitate ale copilului expus abuzului, calitățile lui înnăscute de vulnerabilitate sau rezistența la stres.

În funcție de persistența stresărilor s-au deosebit două tipuri de traume : trauma de tipul I (rezultate în urma unui singur atac) și cele de tipul al II-lea (în urma unei serii de atacuri). Toate traumele au surse exterioare organismului, care în funcție de cele două tipuri, pot acționa neașteptat , sau pot fi anticipate cu groază de copil și , în ambele cazuri, pot cauza schimbări care să afecteze structurile psihice dar și biologice.

Traumele de tipul I sunt caracterizate de amintiri recurente, intensive, cu reprezentări clare, detaliate. Ele sunt însoțite de întrebări reluate la nesfârșit, care să explice “de ce?”, “de ce tocmai eu?“ și de explicații sau percepții greșite.

Ca urmare a unor amintiri vii, a retrăiri frecvente a evenimentului traumatic, comportamentul copilului devine hipervigilent, cu tresăriri exagerate, cu un nivel general crescut de anxietate, cu tulburări de somn. Semnificația acestui tip de reacție este aceea ca persoana abuzată se străduiește să rămână trează, vigilența pentru a putea evita în viitor astfel de situații. Adesea copiii generalizează stimulii care le produc frica, extinzându-le chiar la stimuli neutri (de exemplu, frica de bărbați, sau cea de a intra în baie, de a se dezbrăca, frica de a intra în încăperi necunoscute).

Răspunsurile caracteristice pentru traumele de tipul al II-lea includ diminuarea reactivității la lumea exterioară și insensibilitatea psihică, auto-hipnoza, dar și disocierea și furia. Copiii se străduiesc din răsputeri să uite traumele lor cronice, să evite să se gândească la ele sau să vorbească despre ele. Diminuarea reactivității la lumea exterioară și insensibilitatea psihică au semnificația desensibilizării în fața durerii provocate de abuz. Ele sunt, de fapt, reacții de apărare ale copiilor prin care aceștia încearcă să uite de trăirile lor traumatice. Acești copii sunt adesea descriși ca fiind lipsiți de empatie sau insensibili. Ei se feresc de a resimți durerea altora, pentru ca aceasta ar deschide calea spre a simți propria durere, ceea ce le-ar depăși puterile. Uneori victimele violenței se manifestă exploziv, alteori furia și ura resimțită de acestea rămân neexprimate, înnăbușite. Uneori un gest sau o privire acelor din jur sunt suficiente pentru ca, copilului abuzat să-i readucă în minte violența la care a fost supus și să reacționeze împotriva unor persoane neutre, care nu înțăleg reacțiile sale. Acești copii abordează deseori un comportament prin care atacă pentru a se apăra de evenimentele traumatice. De obicei, în cazurile traumatice de abuzuri comise împotriva copiilor aceștia trăiesc sentimente dureroase de autoînvinovățire. Ei își caută pe de o parte propria vină în declanșarea evenimentului, iar pe de altă parte se autoînvinovățesc fiindcă au sentimente de ură, de răzbunare față de cel care a comis abuzul. Dacă acesta a fost comis de părinți sau de persoanele care îngrijesc copilul, atunci sentimentele copiilor față de aceștia devin ambivalente, iubirea și revolta amestecându-se. Ambivalența copiilor față de părinții care îi supun la rele tratamente se datorează evenimentelor contradictorii ale acestora din urmă. Ceea ce îi ajută pe copii în astfel de cazuri este refugiul în jocurile de imaginație, în care își creează o lume proprie, ideală, în care sunt iubiți.

2.2. Consecințe în plan fizic și psihic.

2.2.1 Reacții psihosomatice.

Sănătatea fizică joacă un rol important în dezvoltarea unui copil și în relația sa cu situația de maltratare

Copiii care sunt crescuți în situații stresante sunt mai bolnăvicioși decât alți copiii. Acest lucru este valabil atât pentru infecții cât și pentru alergii. Acești copii au nevoie de un limbaj psihologic. Ei își comunică sentimentele de neplăcere prin intermediul limbajului durerii și prin diferite simptome pe care le prezintă. Copiii pot fi internați în spital, iar aceasta internare le provoacă diferite probleme din cauza separării. Simptomele somatice și nevoile aferente acestora pot provoca agresiunea și respingerea din partea părinților. S-a constatat că copiii proveniți din familii în care au loc abuzuri de alcool, prezintă într-o mult mai mare măsură simptome psihosomatice cum ar fi durerile de cap, durerile de burtă, probleme de scaun și de hrănire. Un lucru similar se observă la copiii care au fost expuși abuzului sexual.

2.2.2. Efecte posttraumatice

Sindromul stresului posttraumatic apare adesea la copiii abuzați sexual, în cazurile în care cel care a abuzat de copil este mai apropiat de el și copilul este mai lipsit de suport.

S-a arătat că abuzul sexual produce efecte traumatizante imediate și pe termen lung asupra copilului. Caracteristicile acestui tip de abuz sunt flashback-urile pe care victima le are în legătură cu evenimentul traumatizant. Acestea includ de cele mai multe ori imagini vizuale ale abuzatului, ale locului unde a avut loc abuzul. Copilul abuzat aude vocea abuzatorului, are senzația că-i simte respirația, că este atins de acesta. Asemenea flashback-uri se pot produce adesea “din senin“, însă, de cele mai multe ori se întâmplă când copilul abuzat vine în contact cu anumiți stimuli legați de evenimentul traumatizant.

Frecvente în cazurile de abuz sexual sunt coșmarurile pe care victima le poate avea. Acestea se întâmplă de obicei la scurt timp după ce copilul a fost abuzat, urmând ca frecvența lor să scadă dacă abuzul încetează.

2.2.3. Deprimarea

Depresia poate fi îndepărtată cu ajutorul unei activități în desfășurare. Copiii, bineînțeles, sunt foarte diferiți din punct de vedere al vitalității, iar aceasta le va influența modul de desfășurare al activității. Atât pasivitatea extremă, cât și hiperactivitatea copilului trebuie să ne dea de gândit.

Copiii deprimați prezintă o creativitate mai scăzută în raport cu ceilalți copii. Suferința, anxtietatea și depresia, precum și încercările copilului de a face față experiențelor vieții lasă puțin la creativității și jocului.

Mulți dintre copiii aflați în episodul de maltratare sunt foarte ușor de distras. Ei au rezistență și o abilitate de concentrare mai redusă, ceea ce nu trebuie să ne surprindă având în vedere situația cu care se confruntă.

2.2.4. Percepția împrejurimilor

Copilul va dezvolta sentimente de încredere sau neîncredere față de mediu în funcție de modul în care nevoile sale de bază, cele emoționale precum și cele fizice sunt sau nu satisfăcute.

Copilul care este supus maltratării în timpul primilor ani ai vieții va dezvolta un atașament nesigur față de părinți și va avea dificultăți în stabilirea încrederii în ceilalți. Pe măsură ce va crește, își va crea o imagine negativă atât despre lume cât și despre sine.

2.2.5. Imaginea de sine – stima de sine.

O importantă cale de dezvoltare a imaginii de sine a copilului o reprezintă percepția lui despre părinți. Copilul care se simte iubit și acceptat are o bază bună pentru a-și construi o bună imagine și stimă de sine. Părinții abuzanți îi comunică timpuriu copilului faptul că nu este suficient de bun că nu este dorit, și că el este responsabil pentru tot ceea ce se întâmplă rău în familie. El trăiește cu idea că este bun și valorizat doar atunci când întâlnește așteptările părinților spre deosebirea de situația în care rolul lui primordial este de a satisface nevoile părinților sau adulților care-l îngrijesc. Simte ca nimeni nu se ocupă de el. El va dezvolta de-a lungul timpului o imagine de sine distorsionată și negativă precum și o scăzută stimă de sine. Acest copil are o lume interioară umplută de sentimente și gânduri negative despre sine și despre lume.

2.3. Strategii de supraviețuire și conducere.

Cercetările arată că copiii proveniți din părinți bolnavi psihic dovedesc o capacitate excepțională de a se conduce și descurca singuri. Alți copii mai mari sunt capabili chiar și de a indentifică starea evolutivă a bolii părinților și de a lua legătura cu psihiatrul sau alt adult care ar putea fi de ajutor.

Fiecare copil are nevoia de a fi propriul său stăpân și de a face singur față situațiilor, de a se autoconduce. Se pune însă întrebarea care este granița între autoconducere și strategia de supraviețuire? Este greu de evaluat aceasta graniță. Probabil că avem de-a face cu un continuum. La unul din capetele acestuia întâlnim copiii care ajung să-și dobândească independența, având niște resure bogate, expectante positive ale mediului precum și rșspunsuri adecvate. La celălalt capăt îndepărtat al acestui continuum întâlnim copii care luptă cu toată ființa ca să facă față unor situații înspăimântătoare. Cea mai mare parte a energiei și resurselor copilului este canalizată în această direcție, astfel ca încercarea de a face față acestor situații poate duce la stoparea procesului de dezvoltare. Strategiile de supraviețuire pe care copilul le va dezvolta depind de temperamentul, dezvoltarea fizică și vitalitatea copilului. Ele vor depinde și de sensibilitatea, creativitatea și capacitatea intelectuală a sa. Aceste strategii de supraviețuire pot fi mai mult sau mai puțin constructive; ele pot fi chiar distructive, evaluarea putând fi făcută în funcție de dezvoltarea ulterioară a copilului și de interacțiunea lui cu alții. Grey și Kempe (1976) au descris două strategii de supraviețuire pe care le folosesc copiii în situații de maltratare: “Strategia exagerat de bine adaptată” și cea “hiperactivă și distructivă”.

Cei care aparțin primului grup se comportă astfel încât să îndeplinească dorințele și așteptările adulților. Ei sunt adesea hipersensibili la semnalele trimise de adulți, semnale legate de modul în care copilul ar trebui să se comporte. Acești copii folosesc o mare parte din resursele proprii pentru a face față acestor așteptări. Cei ce aparțin celuilalt grup prezintă un comportament continuum provocator, agresiv, distructiv și hiperactiv.

CAPITOLUL III.

CAUZELE APARIȚIEI ABUZULUI ASUPRA COPILULUI

În cea mai mare parte a studiilor, copiii apar unor familii dezorganizate, cu nivel socioeconomic defavorizat. Astfel de caracteristici care influențează funcționarea microsistemului familial constituie, de la bun început, factori de risc de maltratare.

Mergând în sensul cauzelor multiple care interacționează în maltratare Marceline Gabel (1999) enumeră fenomenele următoare:

factorii socio – economici

factorii psihologici (psihoză, abuz de droguri, alcoolism, deficiența).

factorii de mediu (izolare, lipsa sprijinului social)

factorii legați de istoria familei (separare, ???? șomaj)

factori educativi (pedepse corproale)

factori legați de dezvoltarea normală a unui copil mic (exersarea controlului sfincterian, tulburări de somn, refuz alimentar)

factori legați de existența unui copil sau de caracteristicile acestuia

factori de ordin interactiv

În continuare voi descrie cauzele celor mai frecvent întâlnite în cazurile de abuz și neglijare a copilului.

3.1. Probleme de dependență ale părinților

Modul în care dependența părinților afectează starea îngrijirii copilului variază. Unul sau amândoi părinții pot avea o problemă de dependență. Poate fi o problemă care se manifestă doar în weekend, un consum ocazional sau cronic, care merge mână în mână cu imaturitatea sau problemele emoționale. Alcoolici care își expun copii la maltratare sunt caracterizați printr-o toleranță scăzută a frustrării, prin dependență, imaturitate și depresie.

Ei se așteaptă ca și copiii să aibă grijă de ei și nu înțeleg nevoile copilului. Pe lângă abuzul fizic, ei cauzează copiilor temeri emoționale, care le afectează personalitatea și dezvoltarea socială.

Când luăm ca punct de plecare definiția maltratării copilului este posibil ca dependența să joace un rol foarte mare. Problemele de neevitat ale celui cu consum abuziv, în majoritatea rolurilor sociale, duc foarte des la inversări de roluri în familie.

Părinți abuzivi sunt puternic reprezentați în grupul de părinți “apatici inutili” cât și între cei “conduși de impuls”, și se găsesc, de asemenea, printre părinți cu diferite forme de probleme emoționale. Ei expun copilul unei dureri mai mult sau mai puțin cronice, unei anxietăți sau unei situații imprevizibile.

3.2 Factorii de stres din copilăria părinților

A fi un “părinte bun” presupune că nevoile de bază să fie satisfăcute de timpuriu în viața copilului. Asta înseamnă nevoia de dragoste, grijă, securitate și continuitate, dar nu conduce la o creștere relativ stabile a atașamentului, a posibilităților de identificare, destructrurarea propriei vieți. Pentru aceasta este nevoie de o lume care să-și poată defini limitele, să-și rezolve singure problemele mai mari sau mai mici din viața de zi cu zi fără a duce la stadii absurde de anxietate și vina la copil. Când aceste nevoi nu sunt satisfăcute sau sunt satisfăcute insuficient sau sporadic, dezvoltarea personalității în ariile ei centrale va stagna și va deveni distorsionată.

Se așteaptă de la un copil să acționeze ca un adult, în timp ce părinții au nevoie de îngrijire și beneficiază de atenția pe care ar fi trebuit să o primească copilul.

Când ambii părinți folosesc droguri, alcool sau au legături puternice cu persoane de acest gen, posibilitățile lor de dezvoltare în rolul de părinte sunt foarte limitate.

Graviditatea pare a fi decisivă în ceea ce privește abilitatea mamei de a stopa întrebuințarea drogului. Experiențele clinice arată că mamele care nu reușesc să stopeze folosirea drogului și a alcoolului în timpul sarcinii, rareori reușesc după nașterea copilului. Stilul de viața instabil al celei care abuzează de drog este în majoritatea cazurilor dominat de căutarea de bani și droguri, împiedicând astfel mama să ceară ajutor și să facă planuri reale pentru ea și pentru copil.

Se pare că există o tendință în a crede că dacă părinții vor putea să se abțină de la consumul abuziv, automat ei vor deveni părinți “destul de buni”. Este important să fii conștient de faptul că acești părinți nu devin părinți buni doar pentru că reușesc să se abțină pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă.

Funcția părintească trebuie, de asemenea, să fie evaluată, independent de alcool și droguri. Trebuie evaluată în legătură cu alte dimensiuni ale personalității cazul de care părinții în situații de maltratare sunt preocupați. Cu cât aceste neajunsuri se instalează mai devreme, cu atât mai adânc este răul provocat personalității copiilor.

Adesea simt o neîncredere atât în ei înșiși, cât și în cei din jurul lor. Mulți dintre ei se simt paralizați atât în sentimentele lor cât și în acțiuni, în timp ce alții sunt dominate de impulsuri.

În aceste cazuri părinții înșiși nu au primit o îngrijire afectuoasă care este o precondiție pentru a putea oferi dragoste și căldură copilului. Stelle și Pollock (1968) și Olivier (1965) au investigat modelul a trei generații în care s-a produs abuzul fizic și au descoperit lucruri similare.

O mare atenție a fost acordată părinților care nu împărtășeau sentimente că grijă, dragostea sau simpatia. Înșiși părinții lor fuseseră exagerat de critici și severi și așteptau ca și copiii să poată îndeplini sarcini pe care nici ei nu le înțelegeau sau îndeplineau. Astfel, ei au transferat sarcini propriilor lor copii, care au devenit nesiguri și neîncrezători în cei din jur. Mulți părinți care fuseseră expuși abuzului fizic și care au repetat acel mod de creștere sunt foarte înspăimântați în ceea ce privește pedeapsa. Ei apără cu putere dreptul lor nelimitat de a folosi forța fizică.

Cu cât au existat mai mulți factori de stres în copilăria părinților, cu atât mai săracă pare a fi prognoza de a fi părinte bun.

Atașamentul slab, lipsa experienței de a fi acceptat în timpul copilăriei și necesitatea de a-și inhiba experiențele traumatice, dau o prognoză slabă pentru rolul parental. Atunci când părinții s-au simțit acceptați și prețuiți de proprii lor părinți, prognoza pare a fi relativ bună. Poate fi vorba de un atașament pozitiv față de părinți în ciuda unui șir relativ de factori de stres. Atașamentul față de altcineva decât propriul părinte poate, deasemenea, să fi dat părinților posibilitatea de a-și dezvolta funcționarea unei bune parentalități.

Neglijarea poate fi, de asemenea o expresie a lipsei de abilitate în cazul părintelui retardat. În ceea ce privește abuzul sexual s-a observat, deasemenea, repetări generale. Părinții abuzuvi au fost adesea abuzați ei înșiși.

Cu toate acestea nu trebuie să tragem concluzia că toți părinții care au fost expuși abuzului își vor expune copiii aceluiași lucru. Această fatalitate nu este absurdă.

Cu cât au existat mai mulți factori de stres în copilăria părinților, cu atât mai săracă pare a fi prognoza de a fi părinte bun.

Atașamentul slab, lipsa experienței de a fi acceptat în timpul copilăriei și necesitatea de a-și inhiba experiențele traumatice, dau o prognoză slabă pentru rolul parental. Atunci când părinții s-au simțit acceptați și prețuiți de proprii lor părinți, prognoza pare a fi relativ bună. Poate fi vorba de un atașament pozitiv față de părinți în ciuda unui șir relativ de factori de stres. Atașamentul față de altcineva decât propriul părinte poate, deasemenea, să fi dat părinților posibilitatea de a-și dezvolta funcționarea unei bune parentalități

Părinții copiilor cu un atașament sigur sunt capabili să discute liberi și cu sentimente despre propria lor copilărie, în timp ce părinții copiilor cu un atașament nesigur nu sunt capabili de așa ceva. Părinții copiilor cu un atașament sigur vor descrie adesea o copilărie relativ fericită și vor discuta cu ușurință despre detalii. Ei vor fi, deasemenea, capabili să vorbească și despre experiențele nefericite. Părinții copiilor cu un atașament nesigur vor descrie adesea o relație dificilă, nefericită cu părinții lor, de care sunt copleșiți încă și cu care se întrepătrund.

3.3. Dimensiuni ale personalității părinților

Atât experiența practică, literatura clinică cât și cercetarea arată că următoarele dimensiuni ale personalității părinților afectează negativ funcțiile parentale.

Imaturitatea

Problemele emoționale

Psihoza

Retardul mental.

S-ar putea ca mai multe caracteristici să fie prezente la același individ, iar una dintre ele să domine. Aceste trăsături ar putea fi întârziate de alcool și drog, abuz de substanțe, relații maritale distructive și poate mai departe de o rețea negativă sau de izolare.

Imaturitatea și retardul mental par a juca un rol important în neglijare, în timp ce problemele emoționale și psihozele par să apară mai frecvent în situațiile de abuz emoțional și fizic.

3.3.1. Imaturitatea părinților

Conceptul de imaturitate este folosit pentru a denumi comportamentele similare cu comportamentul copiilor în diferitele stadii ale dezvoltării lor.

Părinții caracterizați ca imaturi greu par a renunța la situația vieții lor și la ceea ce se întâmplă cu ei și în jurul lor. La fel se întâmplă chiar și în situații traumatice. Reacțiile pot fi la fel și când este vorba de problemele de zi cu zi. Se poate vorbi și de o lipsă de sentiment, de reacții emoționale limitate.

Starea părinților “inutili apatici” poate fi văzută ca o depresie, doar că le lipsesc durerile pe care depresiile le aduc. Pentru a evita sentimente dureroase de depresie și anxietate ei au devenit lipsiți de sentimente și senzații. Ei au dezvoltat un zid de apatie care îi protejează împotriva durerii, traumelor din timpul copilăriei, pe care nu au fost capabili să le depășească. Cu pasivitatea lor, se află adesea în situații în care problemele psiho-sociale trebuie rezolvate de alții. Curentul electric li se taie pentru că nu au achitat factura, li se face evacuarea pentru că nu și-au plătit chiria. Mamele de acest tip reprezintă un adăpost pentru indivizi fără locuință stabilă și cu un stil de viață dezordonat.

Părinții cu greu reacționează la copii. Ei par a avea dificultăți în a percepe semnalele și nevoile copiilor. Copiii pot plânge ore întregi fără ca părinții să reacționeze. Când copilul devine enervant, supărător, doar atunci reacționează. Nu par a fi capabili să se angajeze emoțional decât sporadic. Atașamentul copiilor față de ei va fi foarte slab.

Abilitatea lor de a se exprima verbal poate fi limitată, ceea ce limitează capacitatea de a rezolva problemele. Este posibil ca ei să nu fi fost stimulați, copii fiind, și ca urmare limbajul lor este la un nivel întârziat.

Unele din aceste mame abuzează periodic de alcool sau droguri. Acest lucru se întâmplă adesea când au o relație cu un bărbat care face abuz, aceasta fiind persoane active a abuzului de alcool și drog.

“Părinții conduși de impuls” sunt în primul rând chinuiți de neliniște, agitație, incomoditate și pot avea o carcateristică agresivă și persistentă. Chiar frustrări mai mici pot provoca agresiuni puternice. Lipsa controlului și a abilității de a vedea relația dintre acțiune și urmările ei duc continuu spre situații nerezolvate fapt pentru care ei recurg la diferite moduri de a scăpa cum ar fi fuga sau aruncarea vinei și a responsabilității pe alte persoane. Acești părinți se plasează continuu în situații noi de viața, ei sperând că această situație vă dura, dar după o vreme ei vor deveni din nou agitați.

Aceasta afectează viața copilului. Copilul simte că mama se preocupă de el, pentru un moment, adesea intens, urmând ca în următorul moment să fie abandonat în grija altora sau a nimănui. Copilul simte că mama îi face promisiuni pe care nu le îndeplinește și, adesea, el dezvoltă un atașament plin de anxietate și ambivalent față de ea.

În ceea ce privește conceptul de “imaturitate” s-a făcut o diferențiere între “imaturitate primară” și “imaturitate secundară”. Conceptul de “imaturitate primară” este utilizat când activitatea părinților, în majoritatea rolurilor este caracterizată de imaturitate, când ei nu au acționat nici înainte la un nivel mai matur și ei înșiși nu au beneficiat de continuitate și îngrijiri, premise obligatorii pentru un atașament sigur față de părinți. Conceptul de “imaturitate secundară” e folosit pentru părinții care anterior au avut o comportare la un nivel mai matur, dar anumiți factori de stres din copilăria târzie, adolescență ori începutul vieții de adulți (experiențe traumatice), eșecuri în educație sau la locul de muncă, sarcină în adolescență sau căsătorie, abuz de droguri au condus la forme de comportament care caracterizează “imaturitatea primară”

3.3.2. Probleme emoționale ale părinților

Dimensiunea problemelor emoționale cuprinde un număr de simptome diferite ca grad și perioade de manifestare. Este vorba de anxietate, stări depresive, agresiune, comportament suicidal și/sau trăsături paranoice. Problemele emoționale includ de asemenea, sindromul stresului post traumatic, delir, insomnii, teamă, vinovăție, neîncredere. Această stare este frecventă printre părinții care au fost expuși ei înșiși abuzului sexual.

S-a făcut o diferențiere între problemele emoționale situaționale, probleme emoționale moderate, problemele emoționale serioase și cele foarte serioase evaluându-se în ce grad problemele emoționale afectează activitatea părinților în diferitele lor roluri sociale.

Problemele emoționale situaționale a fost identificate atunci când ieșirile emoționale se manifestă în crize și în perioade vulnerabile.

Problemele moderate emoționale au fost identificate atunci când aceste probleme disturbă funcționarea doar până la un anumit grad.

Problemele serioase emoționale au apărut atunci când problemele emoționale nu împiedică, ci extind perturbarea funcționării parentale, în majoritatea rolurilor.

Problemele emoționale foarte serioase apar când problemele emoționale menționate îi fac pe părinți incapabili să funcționeze în majoritatea rolurilor pe care le au ei în societate.

Aceste diferențieri ne ajută să evaluăm posibilitățile de progres ale părinților și modul lor de abordare.

Chiar dacă în cazul unor părinți se poate vorbi de anxietate, agresiune, tendințe paranoice sau comportamente impulsive, părinții care sunt caracterizați drept “depresivi” este categoria cea mai des întâlnită. Aceasta se referă la părinții care de mulți ani trăiesc o experiență de viață ce le subliniază sentimentul de eșec și le reduce respectul de sine.

Ca și “părintele apatic și inutil” acești părinți pot fi și pasivi, dar calitatea pasivității lor este diferită. Lor le-ar place să facă ceva însă nu au energie. Ar putea foarte bine să-și fixeze un scop dar se pare că nu au energia necesară să îndeplinească ceea ce au decis să facă. Este ca și cum starea lor le-ar acapara toată energia. Cu greu se manifestă spontan, de cele mai multe ori sunt triști și deprimați. Pot fi, deasemenea obosiți și iritabili. Oboseala nu are în mod necesar nici o legătură cu lipsa somnului, deși unii dintre ei au probleme în acest sens.

Copiii reprezintă adesea o solicitare colpeșitoare pentru acești părinți. Ei pot reacționa față de copii cu ieșiri puternic agresive, să-și expună copiii abuzului emoțional sau fizic, după ce s-au abținut mult timp. Deasemenea, își pot motiva propria lor stare depresivă ca fiind cauzată de comportamentul problematic al copilului.

Dacă părinții rezolvă problema lor de agresiune proiectându-o pe copil sau nu, va avea urmări decisive pentru modul de îngrijire a copilului.

3.3.3. Psihoza

Din punct de vedere psihiatric părinții bolnavi își pot expune copiii atât la neglijare, cât și la abuz emoțional, fizic și sexual.

Cercetările arată că doar 5-10% dintre părinți care-și expun copiii abuzului fizic suferă de boala psihică. Aceasta include totul, de la stări trecătoare la confuzii, depresii psihotice, boli maniaco-depresive, până la stări paranoice de lungă durată.

Evaluarea părinților cu o boală psihică și care îngrijesc un copil necesită un diagnostic psihiatric.

Importante sunt mai ales trei aspecte care trebuie să fie centrale în evoluarea noastră asupra comportamentului părintesc. În primul rând, sfera părinților care afectează percepția lor asupra copilului. În al doilea rând perceperea realității pe care părinții o au și o comunică copilului. În al treilea rând gradul de predictibilitate care caracterizează comportamentul părinților. Acești trei factori decid într-o mare măsură în ce fel părinții se vor relaționa la copil și nevoile sale.

Părinții cu stări paranoice și schizofrenice pot da, de exemplu, o impresie imediată de a fi foarte protectori față de copil. Ei au totuși mari dificultăți în perceperea copilului și a nevoilor sale.

În ceea ce privește perceperea realității pe care părinții o comunică copilului, copilul poate să și-o creeze pe a lui foarte devreme.

De exemplu, împrejurimile care sunt percepute de părinți ca fiind pline de boli contagioase, să fie percepute la fel și de copil , dacă este vorba de copiii mici.

Copilul poate fi atras în sistemul paranoic al părinților și evoluează în, sau în afara stării de psihoză. Ei pot avea unul sau mai multe episoade de psihoză, sau starea lor poate fi cronică cu variații.

Oricum, vârsta copilului în perioada când boala psihică apare este decisivă pentru măsura în care boala va afecta dezvoltarea copilului.

3.4. Etapele de viață și crizele de rol aferente

Anumite etape de viață implică preocupări și cerințe noi, atât în sensul renunțării la roluri binecunoscute, cât și în cel al adaptării la noi roluri, ceea ce, pentru mulți oameni, ar putea echivala cu o perioadă de criză. Omul se confruntă cu noi cerințe la care trebuie să se adapteze și pe care trebuie să le stăpânească.

De exemplu, există posibilitatea ca trecerea de la rolul de angajat public la o ipostază domestică, de mamă sau de tată să declanșeaze o perioadă de criză. Observăm acest lucru mai ales atunci când meseria a constituit unul din pilonii de bază ai respectului de sine al părinților și când rolul de gospodină poate fi considerat a fi izolant și plictisitor.

Pierderea sau diminiuarea respectului de sine poate conduce la instalarea depresiei, anxietății care, la rândul lor, poate contribui la declanșarea unui abuz (cel puțin emoțional).

Un alt aspect ce poate conduce la instalarea unei situații de criză constă în pierderea rețelei sociale de sprijin. Multe din familiile în care copiii sunt maltratați se mută frecvent. Aceste familii se mută dintr-o comunitate în alta pe măsură ce încep investigațiile asupra copiilor. Se mută din locul unde încep pentru a se muta din nou atunci când vor fi amenințați cu o nouă investigație în noul loc. Alte familii vor pur și simplu să se îndepărteze de cunoștințele pe care le considera importante.

Mutându-se astfel, multe familii ajung să-și piardă rețeaua socială de sprijin. În multe cazuri acest lucru produce suferință sau uneori chiar crize. Acestea pot să apară chiar dacă mutarea respectivă este dorită, ea oferind posibilitatea unui loc de muncă mai bun și a unui trai mai decent.

Chiar și intervențiile profesioniștilor pot determina situații de criză în viața părinților. Acest lucru este legat de pierderea propriei imagini, de amenințarea cu pierderea independenței copiilor și a situației materiale sau sociale. Astfel va scădea respectul de sine care, el însuși, face parte din “rezervele” interioare de care avem nevoie pentru a depăși crizele. Multe din familiile cu probleme reușesc să-și păstreze cât de cât echilibrul aruncând vina asupra unuia dintre copii, care se transformă în acest fel, într-un țap ispășitor. Viața unui astfel de copil devine un calvar, iar adevărata problemă a părinților rămâne ascunsă, părinții și cei din jurul lor evitând să facă ceva pentru rezolvarea acesteia.

În cazul unor, astfel de părinți, criza se poate declanșa dacă cineva le îndreaptă atenția asupra suferinței copilului.

3.5. Rolul divorțului și al separării în cazurile de maltratare

Conflictele dintre părinți pot determina sau agrava abuzul.

Fazele vieții de cuplu

Relațiile, la fel ca și indivizii, trec prin faze de evoluție. Diferitele faze sunt asociate cu cerințele de rezolvare ale unor probleme speciale și cu adaptarea la roluri noi.

În prima fază, cea de început a relațiilor partenerii dezvoltă o identitate comună în paralel cu tendința de a-și dezvolta propriile identități idividuale.

Faza a doua începe o dată cu sarcina la femei și nașterea copilului. Părinții se pregătesc pentru roluri noi și schimbări ale vieții în comun pornind de la nevoile copilului. Ei trebuie să facă loc celei de-a treia persoane. Adulți care au probleme cu intimitatea, dependența și nevoile neîmplinite găsesc calitatea de părinte că fiind extrem de dificilă.

Faza a treia, faza în care copiii nu reduc obligațiile părinților. Prioritatea nevoilor copilului înaintea acordării priorității nevoilor părinților este un lucru necesar și poate copleși viață cuplului. Echilibrul inițial trebuie să se modifice făcând loc copilului. Mulți părinți abuzivi au avut posibilități limitate de a rezolvare a problemelor de la începutul vieții de cuplu. Acești părinți nu vor putea rezolva ușor problemele legate de prima fază a vieții de cuplu, chiar dacă sarcina apare mult mai târziu. Nevoile lor nesatisfăcute precum și problemele copilăriei îi vor împiedica să rezolve probleme ce țin de viața de adult și de viața de cuplu, chiar și atunci când nu au în grija lor copii.

Maltratările cele mai dramatice își găsesc expresia în timpul pubertății. În timp ce tinerii sunt pe cale să se despartă de familie, restul membrilor se confruntă cu adoptarea ce poate duce la separare. Acest aspect este hotărâtor nu numai în dezvoltarea unor noi relații ale tânărului, cât și pentru relațiile reciproce.

Un divorț sau o separare, indiferent în care fază a vieții de cuplu s-ar produce, reprezintă factori importanți în precipitarea și agravarea conturilor de maltratare. Astfel de experiențe reprezintă încă o înfrângere în plus pe lângă experiențele anterioare ale acestor părinți. Ele contribuie deseori la respingerea copiilor sau îndepărtarea de aceștia, la apariția manifestărilor agresive.

Separarea și divorțul au rolul central în cazurile de maltratare. Situația este mai dificilă când nu se ține cont de copii și aceștia trebuie să concureze cu un adult când este vorba de acordarea îngrijirii și atenției, când copilul este expus conflictelor și violenței în legătură cu lupta adulților de a domina sau în cazurile de supunere și detașare. Toate aceste interacțiuni conduc la agravarea matratării.

3.6. Rolul rețelei sociale în cazurile de maltratare

Relațiile sociale ale copilului și ale părinților afectează în mod direct și indirect dezvoltarea copilului. Relațiile sociale acționează ca un filtru în interacțiunea dintre copil și societate. Influența familiei asupra dezvoltării sociale a copilului poate fi minimizată prin relațiile sociale extinse.

Rețeua de relații sociale poate proteja indivizii față de efectele stresului, inclusiv de stresul financiar și este de importanță deosebită pentru dezvoltarea copilului. Speranțe că există oameni care vor ajuta și proteja, crează securitate și atașament .

S-a constatat că rudele și adulții din afara familiei sunt un suport important pentru membri familiei atunci când unul dintre părinți abuzează de alcool. Oricum deseori membrii familiei nu se angajează în relații apropiate din dorința de a-și ascunde problemele.

Crittenden (1985) a studiat legătura dintre rețeaua de suport social și dezvoltarea copiilor și a identificat trei tipuri de modele de legături:

stabile, deschise și cooperante

stabile, închise și retrase

instabile, deschise și ostile similare unei familii “prizoniere”

A fost descoperită o relație între aceste modele și securitatea și atașamentul copilului.

Primul model caracterizează legăturile familiilor în care îngrijirea era destul de bună și atașamentul sigur. Prieteniile erau de lungă durată. În plus aveau câțiva prieteni noi

Al doilea model: legăturile stabile închise și retrase caracterizează familiile în care copilul expus la neglijare. Prieteniile erau de scurtă durată, iar contactele cu prietenii erau puține.

Al treilea model: instabil, deschis și ostil caracterizează familiile în care copiii au fost expuși atât la abuz cât și la neglijare. Prieteniile au fost de scurtă durată. Au avut contacte frecvente atât cu prietenii cât și cu rudele

Killen (1997) a evidențiat două dimensiuni importante în înțălegerea maltratării:

Rețea de relații sociale limitată sau absența acesteia.

Părinții care au crescut în condiții foarte dificile, este foarte probabil că ei să fi învățat ca, cu cât cineva are contacte mai puține cu vecinii sau cu alți oameni, cu atât mai multe probleme poate evita.

Multe din familii au avut contacte de lungă durată cu serviciile sociale și de sănătate. Aceastea le afectează relația cu rețeaua. Dependența de rețeaua profesionistă și lipsa unor legături sociale rămâne limitată, în timp ce cea profesională crește. Aceasta situație duce atât la o viitoare “etichetare” cât și la conducerea respectului de sine și contribuie mai mult la creșterea izolării.

Părinții cu tendințe paranoice, probleme emoționale și părinții cu boli psihice sociale tind să își evite legăturile și îngreunează contactul copiilor cu ele. Copiii pierd ocazia de a testa realitatea, lucru foarte important pentru copiii cu părinți care au o percepție distorsionată a realității. Ei nu au tovarăși de joacă. Izolarea nu permite copilului să se atașeze de adulții din afara casei, lucru care i-ar fi putut ajuta să facă față situației generate de părinții lor bolnavi.

Putem observa același fenomen când copiii sunt abuzați sexual. Aceste experiențe le dau copiilor un sentiment puternic că sunt diferiți de alți copii. Ei se retrag și se izolează de alți copii și de adulți. Comportamentele lor “ciudate” vor genera respingerea din partea rețelei de relații sociale.

Rețea de relații social supradimensionată.

Acest tip de rețea este des întâlnită în cazul familiilor abuzive. Acestea tind să fie deschise și instabile, deseori le vor lipsi granițele clare.

Rețelele cu legături multe, supradimensionate, solicită un efort economic mai mare și pot agrava dificultățile economice ale părinților. Coeziunea grupului este menținută doar din punct de vedere material, fără suport emoțional practic. Este vorba aici de grupurile în care se consumă alcool sau alte substanțe, iar resursele financiare ale familiei, menite să asigure copilului nevoile de bază, sunt epuizate rapid.

Rețeaua de legături sociale joacă un rol central în funcționarea familiei și în creșterea copiilor. Mai mult, ea poate fi privită ca o resursă a familiei fără a uita însă ca modelele și contactele acesteia pot fi distructive. Relațiile pot fi și o resursă dar și o piedică. Deseori familiile care își maltratează copilul le lipsesc relațiile bune, au cercuri sociale supraîncărcate sau au conflicte importante în relația cu ele. Copiii supraviețuiesc cel mai bine maltratării dacă au un atașament sigur față de o persoană adultă din rețea, din afara familiei.

CAPITOLUL IV

FUNDAMENTAREA PRACTICA A LUCRĂRII PROIECTUL DE CERCETARE ȘI INTERVENȚIA EFECTUATĂ ÎN CADRUL SERVICIULUI PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ.

4.1 Scopul proiectului

Proiectul are la bază ideea că maltratarea nu trebuie asociată 100% cu situația materială precară a familiei, cu unele crize prin care trece familia sau cu unele probleme temporare cu care se confruntă părinții. Sigur, toate aceste elemente pot crește gradul de risc pentru maltratare, însă, așa cum am mai spus, există și familii stabile din punct de vedere financiar și aparent fără probleme care-și expun copiii diferitelor tipuri de abuz.

Pornind de la acest fapt mi-am propus să realizez o investigație în rândul unor copii care provin atât din familii mai înstărite, cât și din familii cu o condiție materială modestă pentru a afla, pe cât posibil, amploarea fenomenului “abuz” său “risc de abuz”.

Pe de altă parte, proiectul a avut și un scop informativ. Acesta s-a materializat în “instruirea” copiilor pentru identificarea situațiilor de abuz din partea părinților sau a altor membrii ai familiei.

4.2 Cadrul general al cercetării

S-a constatat că una din principalele cauze care afectează starea de bine a copilului, sănătatea sa psihică, comportamentul social, performanțele școlare este dezintegrarea mediului familial în care trăiesc acești copii. Deoarece rețeaua socială a individului este o resursă pentru dezvoltarea cognitivă, ca și pentru dezvoltarea abilităților sociale și a sănătății mentale, în cercetare voi descrie rețeaua socială a copilului referindu-mă la calitatea relațiilor cu părinții, integrarea în grupul de prieteni și satisfacția oferită de acest grup, integrarea în familie și satisfacția în cadrul familiei.

M-am oprit asupra analizei contextului școlar, ca mediu esențial de socializare a copilului, și asupra contextului familial.

Cercetarea a vizat sondarea opiniei copiilor, nu ca simplu răspuns la întrebările chestionarelor, ci ca pătrundere în universul valorilor și atitudinilor acestora față de membrii familiei lor.

Contextul familial are o relevanță majoră în oferirea de suport social și comportament în special. B Lemmeneier (1978 ) a construit un tablou al comportamentelor de rol în familie, în care a introdus două variabile economice și mai multe variabile sociodemografice: vârsta, numărul de copii, mărimea localității, frecvența certurilor, presiunea familială și socială a rețelei. Toate acestea influențează în mod pozitiv sau negativ dezvoltarea psihocomportamentală a copilului.

4.3 Evaluarea inițială

Pentru evaluarea inițială am participat la patru ore de dirigenție, unde am colaborat cu profesori diriginți ai claselor a IX-a și a X-a. Tematica propusă spre a fi discutată a fost abuzul copilului în cadrul familiei, cunoștințele copiilor cu privire la acest subiect, cauzele și consecințele abuzului asupra copilului atitudini și sentimente ale copiilor față de abuzul familial.

Inițial elevii au fost reținuți în discuții, fapt datorat probabil prezenței mele nefamiliare în mijlocul lor. Am reușit în cele din urmă să legăm o conversație destul de închegată pe marginea informațiilor pe care le-am oferit în legătura cu abuzul, pentru ca, așa cum am precizat la început, scopul prezenței mele în mijlocul lor a fost și unul informativ.

În câteva idei le-am explicat noțiunea de “abuz”, cum poate fi identificată o situație în care s-a comis un abuz și le-am oferit informații la care pot apela în cazul comiterii unui abuz.

În final, unii elevi mai îndrăzneți au fost dispuși să vorbească despre situații în care au fost pedepsiți sau tratați necorespunzător de către unul dintre părinți.

4.4 Ipotezele și obiectivele cercetării

Obiectivul general al cercetării constă în identificarea cauzelor și efectelor maltratării în mediul familial. Trebuie menționat faptul că investigația a vizat elevii unui liceu din Baia Mare ca atare, această radiografiere a situației s-a făcut din punctul de vedere al elevilor.

Obiectivele au fost particularizate după cum urmează:

cauzele declanșării situației de maltratare la abuz

factorii favorizanți și predispozanți pentru abuz

efectele abuzului asupra copilului în plan psihic (stima de sine, puterea de concentrare), comportamental și din punctul de vedere al situației școlare a copilului.

verificarea ipotezelor de mai jos, pe care studiul urmează să le confirme sau să le infirme, după caz.

Ipoteze

Cauzele principale ale declanșării situației de maltratare sunt: situația materială precară a familiei, consumul de alcool în cadrul familiei, rigiditatea / severitatea părinților.

Factori favorizanți și predispozanți pentru abuz sunt: situațiile de criză prin care trece familia, conflicte în “sânul” familiei.

Efectele abuzului asupra copilului în plan psihic sunt: scăderea puterii de concentrare, înrăutățirea situației școlare a copilului, anxietate, agresivitate, depresie. Din punct de vedere comportamental efectele se pot concretiza în agresivitate față de colegi, absentism școlar, izolare.

4.5 Metodologia și eșantionul

Cercetarea a fost de tipul anchetei sociale. Instrumentul anchetei a fost un chestionar (Anexa 1) testat pe un eșantion de 48 de copii. Chestionarul are 5 teme :

Pedepse la care recurg părinții pentru educarea copiilor.

Metoda de rezolvare a conflictelor familiale.

Integrarea în familie și grupul de prieteni

Situația școlară în ultimul trimestru

Aspecte legate de stimă de sine.

Metoda de alegere a eșantionului a fost cea simplă, eșantionul fiind structurat omogen pe categorii de vârstă, pe două nivele de studiu și pe două categorii de sex. În selecția eșantionului nu a figurat criteriul că participanții să fi fost în prealabil expuși unui abuz în cadrul familiei. Subiecții au provenit din patru clase cu nivele diferite de studiu, respectiv două clase a IX-a și 2 clase a X-a.

4.6 Evaluarea rezultatelor obținute.

Pedepse la care recurg părinții pentru educarea copiilor.

I se interzice copilului să facă anumite lucruri pentru o vreme în 40% din cazuri.

Copilul este certat fără a i se vorbi urât și jiguitor în 21,5% din cazuri.

Copilul este certat și vorbindu-i-se urât și jiguitor – 15,5%

Copilul este pălmuit – 12,5%

Copilul este lovit cu bățul sau cu alte obiecte – 5,5%

Copilului i se aplică alte pedepse decât cele enumerate – 5%

Metoda de rezolvare a conflictelor familiale

Violența de limbaj (vorbe urâte, înjurături, strigăte) – 55,5%

Vorbă bună, argumente logice – 38,5%

Intimidări, amenințări – 3%

Violența fizică (lovituri, îmbrânciri) – 3%

Integrarea în familie și în grupul de prieteni

Membrii familiei sunt afectuoși unii cu alții – 35,5%

Membrii familiei se distrează și râd împreună – 30%

Acționează împreună să rezolve problemele – 13%

Situația școlară în ultimul trimestru

Majoritatea elevilor au obținut note între 7 și 8 – 56%

Au obținut note între 9 și 10 – 35,5% dintre elevi.

O altă categorie a obținut note, majoritatea de 5 și 6 – 5,5%

Au obținut note mai mici de 5 într-o proporție de 3%

Aspecte legate de stimă de sine

Pe primul loc se află copiii care au răspuns că sunt capabili să facă multe la fel ca majoritatea oamenilor – 37,5%

Locul următor este ocupat de copiii care consideră că au multe calități – 26,5%

Pe locul trei se află copiii care au răspuns că sunt mulțumiți de ei înșiși – 15%

Copiii care se simt uneori inutili – 10%

Copiii care au impresia că sunt niște ratați – 5%

Copiii care nu prea sunt mândri de ei înșiși.

CERCETAREA EFECTUATĂ ÎN CADRUL CENTRULUI JUDEȚEAN DE INTERVENȚIE PENTRU COPILUL ABUZAT

Intervenția efectuată în cadrul S.P.A.S s-a desfășurat în perioada decembrie 2013 – februarie 2014.

Cercetarea a avut loc pe un eșantion de copii format din 6 grupe de câte 8, cu vârste cuprinse între 15-17 ani. La data începerii intervenției mele acești copii se aflau în evidența S.P.A.S. datorită diferitelor abuzuri la care au fost expuși în interiorul familiei sau a riscului de a fi expuși unui abuz.

Obiectivele intervenției mele au vizat:

îmbunătățirea capacității de comunicare

îmbunătățirea capacității de rezolvare a problemelor

îmbunatățirea capacității de relaționare

dezvoltarea capacității de concentrare și detașare de problemele de acasă

stimularea imaginației și a spontaneității

Metodele, tehnicile și instrumentele utilizate în intervenție

Metoda de intervenție pe care am utilizat-o a fost consiliere de grup cognitiv – comportamentală. În principiu, abordarea este structurată și ghidată de consilier, sunt accentuate strategiile de modelare dar pe parcursul desfășurării acestui tip de intervenție copiii sunt implicați în adaptarea structurii la propriile nevoi. Este la fel de importantă interacțiunea între membrii grupului, cât și între ei și consilier. avantajele acestui tip de intervenție constau în oportunități pe care membrii le au în cadrul grupului și anume:

suportul reciproc, mutual.

realția între lider și membri

stabilirea de noi relații și de roluri sociale

primirea de feed-back-uri și ajutor reciproc.

La baza acestei abordări se află concepția că dezvoltarea tinerilor și integrarea lor nu este numai un produs al gândirii, al credințelor și al sentimentelor, ci și al mediului (mediu școlar, maturitate, avantaj proxim, familie, grup de apartenență).

4.7 Pregătirea și derularea intervenției.

Scopul lucrării este autocunoașterea și dezvoltarea personală a copiilor, atât în vederea unei funcționări și adaptări optime la propria persoană și la mediul familial cât și a dobândirii de cunoștințe și abilități de înlăturare a factorilor stresanți din mediul familial ce conduc la deteriorarea sănătății fizice și psihice a copilului.

Compoziția grupului. Grupul are următoarele caracteristici: este mixt din punct de vedere al sexului, heterogen, cuprinzând copii cu caracteristici diferite de personalitate și provenind din medii sociale asemănătoare.

Mărimea grupului. Grupul este format din 8 copii aflați în evidența S.P.A.S Trebuie menționat că fiecare copil a fost pus la curent cu scopul cercetări efectuate de mine, a fost asigurat de confidențialitatea numelui și a informațiilor pe care urma să le furnizeze și i s-a cerut acordul în ceea ce privește participarea lor la ședințele de grup.

Grup închis de autocunoaștere și dezvoltare personală. Am hotărât ca grupul să fie închis pentru sporirea gradului de intimitate, încredere și pentru ca fiecare membru să reușească să se deschidă în cadrul grupului.

Evaluarea inițială și planificarea. Am planificat că întâlnirile să fie în număr de 6 cu o durată de 45 de minute și cu o frecvență de două ori pe săptămâna. Am stabilit ca obiective de lungă durată: – autocunoașterea, îmbunătățirea stimei de sine, dezvoltarea abilităților de comunicare și relaționare

În calitate de consilier al grupului am stabilit următoarele obiective:

asistarea în procesul de autocunoaștere

dezvoltarea unei imagini de sine pozitive și autoacceptare

dezvoltarea abilităților sociale de interacțiune cu ceilalți

dezvoltarea sensibilității pentru nevoile celorlalți și a abilităților empatice

sprijinirea fiecărui membru în formularea de scopuri specifice și măsurabile.

Evaluarea inițială a constat în aplicarea unui chestionar de evaluare a stimei de sine (anexa II), iar rezultatele obținute pentru fiecare membru al grupului au fost reținute pentru ca această evaluare să fie comparată cu cea finală. Rezultatele chestionarului au indicat în cazul majorității membrilor grupului o stima de sine relativ scăzută.

4.8 Dezvoltarea grupului și intervenția.

În vederea dezvoltării grupului am utilizat mai multe tehinici și metode. Spre exemplu, în stadiul inițial al grupului am adoptat diferite tehnici de reducere a anxietății, tehnici de sporire a încrederii; m-am axat pe dezvoltarea interacțiunii membrilor și pe promovarea coeziunii; În general toate acestea le-am pus în aplicare prin intermediul unor jocuri menite să capteze interesul copiilor pentru activitățile grupului. De asemenea un rol important i-am acordat sumarizării.

În stadiul al doilea am încercat să observ atât comportamentul verbal, cât și cel neverbal pentru a putea stabili nivelul de interacțiune și comunicare între membri grupului. Am încercat să focalizez mai mult discuțiile pe tema aleasă și am ținut cont de elevii mai puțini activi. De asemenea am încercat să stimulez grupul să sumarizeze temele discutate și să formeze concluziile. De-a lungul tuturor întâlnirilor am încercat să ofer feed-back pozitiv.

De altfel, acest ultim lucru l-am luat în considerare în stadiul final. Tot acum am considerat importantă recapitualrea a ceea ce membri grupului au învățat de-a lungul ședințelor.

4.9. Evaluarea

În evaluarea generală a grupului eu consider că în mare parte scopurile de grup și cele individuale au fost atinse. Prin intermediul jocurilor și exercițiilor efectuate în timpul ședințelor am reușit să captez interesul membrilor grupului și să le insulfu sentimentul încrederii. Încrederea a fost punctul de plecare pentru o mai bună deschidere și comunicare între mine și membrii grupului. Între ei s-a stabilit o relație destul de apropiată. În încheierea ședinței m-am axat pe facilitarea despărțirii și controlul stărilor de regret cu privire la încetarea activității de grup.

4.10 . Activitatea structurată pe ședințe

Prima întâlnire a grupului

Exerciții de prezentare individuală a fiecărui membru al grupului prin intermediul unui bilețel în care fiecare își scrie numele și desenează un simbol specific. Biletul este pus în fața fiecărui membru, acesta explică simbolul său și prezintă câteva lucruri despre el: școală, activități în timpul liber, animale preferate.

Scopul exercițiului:

Autoprezentare

afirmare a identității

conoașterea membrilor grupului între ei

reducerea anxietății

Jocul. Plimbarea cu ochii închiși: Se aleg perechi în funcție de preferință. Un partener al perechii îl conduce pe celălalt prin sală, acesta din urmă având ochii închiși. După o perioadă de timp se schimbă rolurile din pereche.

Scopul jocului:

interacțiunea psihică și fizică ca parteneri de joc

formarea încrederii în celălalt.

Discuție pe baza jocului. Fiecare membru își spune părerea despre joc, își mărturisește sentimentele și trăirile identificate în timpul jocului. De asemenea le-am cerut membrilor, pe cât posibil, să facă o legătură între acest joc și aspectele particulare din viața fiecăruia.

Încheierea ședinței. În această etapă li s-a cerut copiilor să își spună părerea în legătura cu întâlnirea la care am participat.

Evaluarea primei întâlniri.

La începutul acestei prime întâlniri copiii au fost puțin neliniștiți, datorită faptului că eram o străină, o prezență nefamiliară pentru ei. Pe parcursul întâlnirii atmosfera și membrii grupului s-au degajat, iar la final au afirmat chiar că s-au simțit bine și le-au plăcut jocurile. Atmosfera intimă a avut ca și efect stabilirea încrederii între membrii grupului încă de la această întâlnire.

A doua întâlnire a grupului.

Prezentarea unor evenimente personale care au avut loc de la ultima întâlnire sau pe care doresc să le facă cunoscute grupului.

Jocul “Oglindă”. Se formează perechi în mod aleatoriu și un participant încearcă să fie oglinda celuilalt, imitându-i mișcările, gesturile și comportamentul. Apoi se face schimb de rol.

Scopul jocului:

interacțiunea fizică și psihică

reflectarea celuilalt

exersarea empatiei.

Jocul “ 5 minute”. Se formează perechi în care unul dintre participanți vorbește celuilalt despre el însuși în mod continuu timp de 5 minute. Apoi se inversează rolurile.

Scopul jocului:

interacțiunea membrilor

capacitatea de a asculta pe celălalt

conștientizarea a ceea ce lași să se știe despre tine și ce reții pentru tine într-o comunicare.

Acest ultim scop se consideră a fi îndeplinit atunci când, în cazul copiilor abuzați sau neglijați, aceștia povestesc despre tratamentele la care sunt supuși în cadrul familiei, nu “țin pentru ei” actele abuzive ale membrilor familiei. Acesata conduce implicit la reducerea sentimentului de vinovăție față de părinți, pe care copilul îl simte de cele mai multe ori în cazul unui abuz.

Discuții pe marginea jocurilor, evaluarea sentimentelor trăirilor opiniilor fiecărui membru.

Discuții despre incidența fenomenului de abuz. Eu le-am dat câteva exemple de copii care au fost expuși unor tratamente asemănătoare cu cele pe care le suportă ei în cadrul familiei. Și i-am rugat să se gândească dacă mai cunosc copii (în apropierea locuinței, la școală, la joacă) care sunt abuzați de părinții lor.

Evaluarea celei de-a doua întâlniri.

Această întâlnire a decurs puțin mai bine decât prima, membri grupului au fost mult mai destinși și mai deschiși în același timp. Au apreciat jocurile la care au participat exprimându-și dorința să continuăm în același fel, cu alte cuvinte erau nerăbdători să mai participe și la alte jocuri în ședințele următoare.

Spuneam mai sus ca membri grupului au fost mai deschiși. Întradevăr ei au discutat cu mai multă încredere în special despre fenomentul abuzului. În final, când le-am cerut să exemplifice cazuri de copii abuzați cunoscute de ei, unul dintre copii a început să ofere detalii despre propria situație.

A treia întâlnire a grupului.

Blitz inițial.

Jocul cu ruperea hârtiei. Se ia o coală ministerială, se îndoaie și se rupe colțul din dreapta sus, la comandă. Se desface hârtia și se compară rezultatele.

Scopul:

scoaterea în evidență a faptului că la aceleași comenzi și acțiuni se obțin rezultate diferite

relevarea diferențelor care sunt determinate de viziunea personală diferă.

Exercițiu de stimulare a observării diferențelor dintre persoane care interacționează și care la aceleași activități, cu accent pe valorizarea diferențelor și a mimicității fiecăruia.

Exercițiul l-am realizat în felul următor: eu m-am ridicat și am ales un membru al grupului, apoi le-am cerut membrilor care au mai rămas să prezinte orice diferențe pe care le-au observat între mine și membrul ales. Apoi pe rând se ridicau alți doi membrii și erau caracterizați din punct de vedere al diferențelor.

Discuție pe baza exercițiului anterior care a făcut trecerea către subiectul propus pentru această întâlnire: “cauzele care-i determină pe părinți să-i expună pe copii unor rele tratamente.

Joc de rol pe baza imaginării unui basm neconvențional. Fiecare membru al grupului inventează un personaj imediat ce-i este aruncată în brațe o minge. După ce-și inventează personajul el aruncă mingea mai departe. După ce basmul a fost inventat și s-au stabilit tot atâtea personaje câți membri există în grup, fiecare își alege un personaj al cărui rol îl joacă. Rolul constă în recitarea câtorva replici ale personajului, inventat pe moment.

Scopul:

stimularea imaginației și a creativității

empatia

capacitatea de a juca și prelua roluri

observarea încrederii sau neîncrederii în sine

observarea atitudini pesimiste sau optimiste a fiecărui copil în funcție de personajul ales (pozitiv sau negativ).

Discuție pe baza basmului.

Încheierea.

Evaluarea celei de-a treia întâlniri.

Jocurile acestei întâlniri le-am ales în funcție de observațiile anterioare cu privire la grup și la membrii săi. Am încercat să le dau lor ocazia să tragă concluziile după fiecare exercițiu. Consider că această modalitate de abordare este foarte importantă în dezvoltarea autonomiei.

Discuțiile privind cauzele care-i determină pe părinți să-i expună pe copii relelor tratamente unele din ipotezele pe care le-am omis eu și anume: consumul excesiv de alcool sau lipsa banilor. Am observat că unii copii aveau puternice sentimente de vinovăție și aveau senzația că ei sunt de vină pentru tot ce li se întâmplă. Acest fapt a rezultat probabil din rolul de “țapi ispășitori” pe care-l interpretau acasă.

Basmul neconvențional a avut un dublu impact: pe de o parte a destins foarte mult atmosfera, copiii ascunzându-se atât de personajele pe care le-au inventat, cât și de replicile uneori ciudate, pe care le puneau în scenă. Pe de altă parte prin intermediul acestui joc, am putut să observ starea de spirit a fiecărui membru: optimist sau pesimist în funcție de personajele pozitive sau negative pe care le-a inventat.

A patra întâlnire

Blitz inițial.

Jocul “pulsul prieteniei”. Participanții se țin de mână și strâng mâna vecinului din dreapta. Acesta, când simte strângerea, face la fel.

Scopul:

interacțiunea fizică

oferirea unui țel comun grupului

“Atomul social”. Fiecare membru își alcătuiește atomul social prin utilizarea simbolurilor desenate pe o coală de hârtie. După ce toți membri realizează atomul, sunt rugați să-l prezinte și se discută, se pun întrebări pe marginea acestuia.

Scopul:

conștientizarea relațiilor pozitive/negative

influența socialului asupra copilului

evidențierea problemelor mai grave

conștientizarea relațiilor din cadrul familiei.

Discuții pe tema care favorizează abuzul din partea familei.

Încheierea.

Evaluarea celei de-a patra întâlniri.

Deschiderea progresivă a membrilor și stabilirea unei relații de încredere reciprocă a făcut posibil trecerea de la o discutare strictă despre ei înșiși la punerea în evidență a relațiilor lor cu membri familiei sau cu alte persoane. Exercițiul “Atomul social” a deschis subiecte care privesc relațiile lor interpersonale. Prin natura lui a fost un exercițiu mai puțin dinamic în care fiecăruia i s-a acordat șansa să vorbească, de aceea a fost binevenit pentru persoanele mai timide și care nu se impuneau în discuții, dar a fost plictisitor pentru membrii mai “vorbăreți” care nu au avut acum ocazia să se evidențieze.

Discuțiile pe tema situațiilor care favorizează abuzul din partea familiei, au deviat puțin întrucât unii membri au început să povestească situații concrete de viață în care ei au fost aspru pedepsiți, întrebându-mă pe mine dacă părinți lor aveau motive să-i expună unor astfel de tratamente.

A cincea întâlnire

Blitz inițial.

Jocul “cunoaște-te pe tine însuți”. Acest joc a constat în completarea unor rubrici referitoare la trei calități ale fiecărui membru al grupului, la menționarea a trei lucruri pe care le face bine, trei lucruri care i-ar plăcea să fie spus despre el/ea, trei lucruri din viața fiecăruia pe care ar vrea să le schimbe.

Scopul jocului:

introspecție a membrilor asupra propriilor lor persoane

cunoașterea atitudinii pe care alții o au despre persoana lor

conștientizarea defectelor și a calităților

acceptarea propriei persoane, și a propriei identități.

Jocul “Cine sunt eu?” Acest joc a urmărit aceași idee de autocunoaștere, de conștientizare de sine prin solicitarea membrilor de a spune câteva cuvinte referitoare la propria persoană, de a se autodescrie.

Discuții pe baza efectelor pe care le au relele tratamente aplicate de părinți asupra membrilor grupului / respectiv asupra copiilor.

Încheierea.

Evaluarea celei de-a cincea întâlniri.

Exercițiile din această ședință, în special primul au fost mai dificile pentru membrii grupului, așa cum au susținut chiar ei, în special la afirmarea calităților pe care le posedă. Prin acest lucru ei manifestă încă probleme cu acceptarea propriei persoane și se constată o stimă de sine scăzută. Cei care s-au integrat și s-au acomodat mai bine în grup au fost nerăbdători să își prezinte răspunsurile și această deschidere i-a ajutat și pe ceilalți să vorbească la un moment dat deschis despre ei înșiși.

În legătură cu efectele pe care le au relele tratamente aplicate de părinți copiii nu au fost deschiși să vorbească despre acest subiect sau n-au știut să-și exprime foarte bine sentimentele. Singurele răspunsuri pe care le-am aflat au fost că urmări se simt foarte triști, apatici și “nu au chef de nimic”.

A șasea întâlnire.

Blitz inițial

Jocul “Oracolul din Delphi” a constat în aranjarea unui cadru, în care un scaun era așezat cu spatele la membrii grupului. Fiecare membru urma să se așeze pe acel scaun și de acolo să le pună celorlalți întrebări despre ei înșiși. La începutul exercițiului membrilor grupului li s-a acordat timp să-și noteze întrebările pe care vroiau să le pună pe hârtie.

Discuție pe marginea exercițiului

Încheierea.

Evaluarea întâlnirii.

Datorită exercițiului lui “Oracolul din Delphi”, în care fiecare membru trebuie să-i răspundă pe rând celui care se așează pe scaun, s-a creat o intimitate puternică grupului, fiecare era responsabil de răspunsurile oferite și am remarcat o anumită încărcătură emoțională datorită așteptării răspunsurilor. Exercițiul acesta lasă foarte mult loc interpretărilor și analizei individuale după ce ședința s-a încheiat, timp în care persoană rămâne afectată de răspunsurile primite și de concepția pe care ceilalți și-au format-o despre el. Acest fapt ajută foarte mult la întărirea capacității de a primi judecăți din partea celorlalți fără a afecta propria opinie. Discuția pe marginea exercițiului a fost axată pe sinceritate – nesinceritate în răspunsuri, ceea ce indică nevoia copiilor de feedback și răspunsuri sincere din partea celorlalți, care să-i ajute să se cunoască, să se vadă pe ei înșiși prin ochii celuilalt, lucru deosebit de important în dezvoltarea identității personale și a identității sociale.

CONCLUZII

Ultimul capitol, Concluzii generale, abordează probleme legate de utilitatea teoretică și practică a datelor.

Programele și metodele de prevenire trebuie să promoveze o relație sănătoasă părinte-copil și să orienteze părinții spre forme pozitive și constructive de disciplinare și de abordare a dezvoltării copilului, luând în considerare capacitățile în plină dezvoltare ale copiilor și importanța respectării opiniilor lor. Familia trebuie ajutată în a deveni sau redeveni protectivă, părinții pot „învăța”, deprinde calitatea de a fi un „părinte suficient de bun”, prin utilizarea unor metode și tehnici de disciplinare pozitivă, non-violentă a copiilor.

Una din modalitățile de prevenire a abuzului este aceea de a răspunde nevoilor familiilor ce experimentează astfel de probleme. Intervențiile familiale ar trebui orientate înspre îmbunătățirea abilităților de rezolvare de probleme și pe o mai bună gestionare a rolurilor familiale.

Un rol deosebit de important în activitatea de prevenire a abuzului și neglijării copilului l-au avut și trebuie să-l aibă în continuare organizațiile nonguvernamentale și profesioniste ce activează în domeniul protecției și promovării drepturilor copilulu

Întărirea capacității instituțiilor responsabile de bunăstarea copilului

Având în vedere lipsă acută de personal specializat responsabil de protecția copilului din cadrul primăriilor și serviciilor publice de asistență socială, se impune ridicarea restricției de angajare în acest domeniu.

Este nevoie de formarea profesioniștilor în cadrul serviciilor destinate protecției copilului, dar și celor din sectoarele conexe (educație, sănătate, justiție, administrație) în special în ceea ce privește identificarea corectă și raportarea abuzului în concordanță cu obligațiile profesioniștilor prevăzute de legislație.

Din lucrarea de fată se poate aprecia faptul că folosirea mijloacelor specifice de prevenire a maltratării și abuzului , contribuie din plin la realizarea obiectivelor mediatizării relației dintre familie- copil.

În concluzie factorii determinanți în prevenirea abuzului i-am descris ca fiind :

îmbunătățirea capacității de comunicare

îmbunătățirea capacității de rezolvare a problemelor

îmbunatățirea capacității de relaționare

dezvoltarea capacității de concentrare și detașare de problemele de acasă

stimularea imaginației și a spontaneității

Elaborarea metodelor de pregătire constituie o condiție necesară , dar nu și suficientă , în raporturile care se stabilesc între procesul de evaluare și punerea în aplicare.

În realizarea modelului de intervenție pe care l-am desfășurat în cadrul S.P.A.S. cele mai determinante și exacte metode de aplicare au dat un randament pe care l-am scontat de la început a fi pozitiv cu următoarele date:

Pe primul loc se află copiii care au răspuns că sunt capabili să facă multe la fel ca majoritatea oamenilor – 37,5%

Locul următor este ocupat de copiii care consideră că au multe calități – 26,5%

Pe locul trei se află copiii care au răspuns că sunt mulțumiți de ei înșiși – 15%

Copiii care se simt uneori inutili – 10%

Copiii care au impresia că sunt niște ratați – 5%

Ca o concluzie finală, putem afirma că o bună modalitate de lucru cu copii maltratați , este folosirea cu eficientă a mijloacelor și metodelor folosite în lucrarea de fata , aceasta fiind doar o parte din vasta literatura de specialitate și care poate fi dusă la îndeplinire cu rezultate pozitive.

BIBLIOGRAFIE

Alexiu, T. M., 2001, Părinți care își abandonează copii, Editura Mirton, Timișoara

Balahur, D., 2001, Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale, Editura All, București

Banciu, D., Rădulescu, S.M., Voicu, M., 1985, Introducere în sociologia devianței, Editura Științifică și Enciclopedică, București

Banciu, D., 2000, Control social și sancțiuni sociale,1992, Editura Hyperion XXI, București

Banciu, D., Elemente de sociologie juridică, Editura Lumina Lex, București

Buzducea, D., 1997, Conflicte psihosociale, Editura Științifică și Tehnică, București

Buzducea, D., 2009, Sisteme moderne de asistență socială. Tendințe globale și practici locale, Editura Polirom, Iași

Chelcea, S., 2004, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative. Ed. Economică, București

Chelcea, S., 2005, Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific în domeniul științelor socioumane, ediția a III-a revăzută, Ed. Comunicare.ro, București

Ciofu, C., 1999, Interecțiunea părinți-copii, Ed. Medicală Amaltea, București

Cojocaru D., 2003, Focus grupul – tehnică de cercetare a socialului, în Revistă de Cercetare și Intervenție Socială vol. 3/2003, Iași, Universitatea “Al.I.Cuza”-Departamentul de Sociologie și Asistență Socială și Holt România, Iași, Editura Lumen

Cojocaru, Ș., 2002, „Prevenirea abandonului și dezinstituționalizarea copiilor” în Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare, Editura Lumen, Iași

Constantin, M., 2004, Maltratarea copilului – între cunoaștere și intervenție, Editura Lumen, Iași

Florescu, L., Frățiman L., 2000, Ontogeneza dezvoltării în situații de abandon, Editura Fundația „Andrei Șaguna”, Constanța

Ionescu, Ș. (coord.), 2001, Copilul maltratat, Evaluare, prevenire și intervenție, FICF, Editura Extreme Group, București

Killén, K., 1998, Copilul maltratat, Editura Eurobit, Oradea

Killén, K., 2003, Coplăria durează generații la rând, Editura First, Timișoara

2003, Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale (DSM IV – TR), ed a IV-a revizuită, Asociația Psihiatrilor Liberi din România, București,.

Muntean, A., 2001, Familii și copii în dificultate. Note de curs, Editura Mirton, Timișoara

Muntean, A., 2003, „Violența în familie și maltratarea copilului”, în Tratat de asistență socială, Neamțu, G. (coord.), Editura Polirom, Iași

Pașa, M., F., 2004, Asistența socială în România, Editura Polirom, Iași

Păunescu, C., 1995, Agresivitatea și condiția umană, Editura Tehnică, București

Robert-Ouvray, S., 2001, Copil abuzat, copil meduzat, Editura Eurostampa, Timișoara

Spânu, M., 1998, Introducere în asistența socială a familiei și protecția copilului, Editura Tehnică, Chișinău

Voinea, M., 1995, Sociologia familiei, Editura Universității din București

Voinea, M., 1996, Psihosociologia familiei, Editura Universității din București

Zamfir, C., Zamfir, E., 1997, Pentru o societate centrată pe copil – Raport de activitate a Institutului de Cercetare a Calității Vieții, Editura Alternative, București

Zamfir, E., Preda, M., (coord.), 2000, Diagnoza problemelor sociale comunitare – studii de caz, Editura Expert, București

ANEXE

CHESTIONARELE APLICATE ÎN CADRUL PROIECTULUI DE CERCETARE

CHESTIONAR 1.

Clasă

Vârsta

Profesia mamei

Profesia tatălui

Structura familiei

Ce tipuri de abuz cunoști?

Membrii familiei mele:

a. Se sprijină reciproc în momente dificile.

Foarte mult Mai puțin Deloc

b. Își acordă unii altora timp și atenție

Foarte mult Mai puțin Deloc

c. Discută deschis și se ascultă unii pe alții

Foarte mult Mai puțin Deloc

d. Sunt afectuoși și le pasă unii de alții

Foarte mult Mai puțin Deloc

e. Acționează împreună în rezolvarea problemelor.

Foarte mult Mai puțin Deloc

3) Satisfacția în cadrul familiei

a. Sunt mulțumit că pot apela la ajutorul familiei când sunt supărat

Adevărat Fals

b. Familia mă susține atunci când vreau să fac lucruri noi

Adevărat Fals

c. Familia îmi înțălege sentimentele

Adevărat Fals

4) Cum rezolvă familia ta conflictele?

a. Cu vorbă bună și argumente logice

Adevărat Fals

b. Cu violență de limbaj (înjurături, țipete)

Adevărat Fals

c. Prin intimidări și amenințări

Adevărat Fals

d. Prin violență fizică

Adevărat Fals.

5) Cum te pedepsesc părinții atunci când ei consideră că trebuie să te pedepsească.

a. Te ceartă fără cuvinte jignitoare.

Frecvent Rar Niciodată

b. Te ceartă vorbindu-ți urât și jignitor.

Frecvent Rar Niciodată

c. Îți interzic anumite lucruri pentru o vreme

Frecvent Rar Niciodată

d. Te lovesc / te pălmuiesc.

Frecvent Rar Niciodată

e. Te pun să faci anumite munci ca pedeapsă.

Frecvent Rar Niciodată

f. Nu-ți dau să mănânci

Frecvent Rar Niciodată

6) Cât de mult ți se potrivesc următoarele afirmații?

a. Fac anumite trucuri pentru a place prietenilor mei

Mult Puțin Deloc

b. Mă înțăleg bine cu prietenii

Mult Puțin Deloc

c. Se fac glume pe seama mea în grupul de prieteni

Mult Puțin Deloc

d. Mi-aș dori ca prietenii mei să-mi arate mai mult respect.

Mult Puțin Deloc

7) Cât de mult ți se potrivesc următoarele afirmații?

a. Adeseori simt că sunt ratat

Mult Puțin Deloc

b. Sunt mulțumit de mine

Mult Puțin Deloc

c. Consider că am multe calități

Mult Puțin Deloc

d. Uneori cred că nu sunt bun de nimic

Mult Puțin Deloc

8) Ce note ai obținut în ultimul semstru?

a. Majoritatea 9 și 10

b. Majoritatea 7 și 8

c. Majoritatea 5 și 6

d. Majoritatea sub 5

CHESTIONAR.2.

Numele:

Prenumele:

Vârsta:

Cât de mult ți se potrivesc următoarele afirmații?

Nu am prea multe motive să fiu mândru de mine.

Mult

Puțin

Deloc

Fac multe lucruri la fel de bine ca majoritatea oamenilor.

Mult

Puțin

Deloc

Sunt satisfăcut(ă) de mine însumi

Mult

Puțin

Deloc

Uneori mă simt inutil

Mult

Puțin

Deloc

Uneori cred că nu sunt bun de nimic

Mult

Puțin

Deloc

Sunt sigur pe mine în ceea ce fac

Mult

Puțin

Deloc

Am multe calități

Mult

Puțin

Deloc

Sunt o persoană valoroasă

Mult

Puțin

Deloc

BIBLIOGRAFIE

Alexiu, T. M., 2001, Părinți care își abandonează copii, Editura Mirton, Timișoara

Balahur, D., 2001, Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale, Editura All, București

Banciu, D., Rădulescu, S.M., Voicu, M., 1985, Introducere în sociologia devianței, Editura Științifică și Enciclopedică, București

Banciu, D., 2000, Control social și sancțiuni sociale,1992, Editura Hyperion XXI, București

Banciu, D., Elemente de sociologie juridică, Editura Lumina Lex, București

Buzducea, D., 1997, Conflicte psihosociale, Editura Științifică și Tehnică, București

Buzducea, D., 2009, Sisteme moderne de asistență socială. Tendințe globale și practici locale, Editura Polirom, Iași

Chelcea, S., 2004, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative. Ed. Economică, București

Chelcea, S., 2005, Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific în domeniul științelor socioumane, ediția a III-a revăzută, Ed. Comunicare.ro, București

Ciofu, C., 1999, Interecțiunea părinți-copii, Ed. Medicală Amaltea, București

Cojocaru D., 2003, Focus grupul – tehnică de cercetare a socialului, în Revistă de Cercetare și Intervenție Socială vol. 3/2003, Iași, Universitatea “Al.I.Cuza”-Departamentul de Sociologie și Asistență Socială și Holt România, Iași, Editura Lumen

Cojocaru, Ș., 2002, „Prevenirea abandonului și dezinstituționalizarea copiilor” în Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare, Editura Lumen, Iași

Constantin, M., 2004, Maltratarea copilului – între cunoaștere și intervenție, Editura Lumen, Iași

Florescu, L., Frățiman L., 2000, Ontogeneza dezvoltării în situații de abandon, Editura Fundația „Andrei Șaguna”, Constanța

Ionescu, Ș. (coord.), 2001, Copilul maltratat, Evaluare, prevenire și intervenție, FICF, Editura Extreme Group, București

Killén, K., 1998, Copilul maltratat, Editura Eurobit, Oradea

Killén, K., 2003, Coplăria durează generații la rând, Editura First, Timișoara

2003, Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale (DSM IV – TR), ed a IV-a revizuită, Asociația Psihiatrilor Liberi din România, București,.

Muntean, A., 2001, Familii și copii în dificultate. Note de curs, Editura Mirton, Timișoara

Muntean, A., 2003, „Violența în familie și maltratarea copilului”, în Tratat de asistență socială, Neamțu, G. (coord.), Editura Polirom, Iași

Pașa, M., F., 2004, Asistența socială în România, Editura Polirom, Iași

Păunescu, C., 1995, Agresivitatea și condiția umană, Editura Tehnică, București

Robert-Ouvray, S., 2001, Copil abuzat, copil meduzat, Editura Eurostampa, Timișoara

Spânu, M., 1998, Introducere în asistența socială a familiei și protecția copilului, Editura Tehnică, Chișinău

Voinea, M., 1995, Sociologia familiei, Editura Universității din București

Voinea, M., 1996, Psihosociologia familiei, Editura Universității din București

Zamfir, C., Zamfir, E., 1997, Pentru o societate centrată pe copil – Raport de activitate a Institutului de Cercetare a Calității Vieții, Editura Alternative, București

Zamfir, E., Preda, M., (coord.), 2000, Diagnoza problemelor sociale comunitare – studii de caz, Editura Expert, București

ANEXE

CHESTIONARELE APLICATE ÎN CADRUL PROIECTULUI DE CERCETARE

CHESTIONAR 1.

Clasă

Vârsta

Profesia mamei

Profesia tatălui

Structura familiei

Ce tipuri de abuz cunoști?

Membrii familiei mele:

a. Se sprijină reciproc în momente dificile.

Foarte mult Mai puțin Deloc

b. Își acordă unii altora timp și atenție

Foarte mult Mai puțin Deloc

c. Discută deschis și se ascultă unii pe alții

Foarte mult Mai puțin Deloc

d. Sunt afectuoși și le pasă unii de alții

Foarte mult Mai puțin Deloc

e. Acționează împreună în rezolvarea problemelor.

Foarte mult Mai puțin Deloc

3) Satisfacția în cadrul familiei

a. Sunt mulțumit că pot apela la ajutorul familiei când sunt supărat

Adevărat Fals

b. Familia mă susține atunci când vreau să fac lucruri noi

Adevărat Fals

c. Familia îmi înțălege sentimentele

Adevărat Fals

4) Cum rezolvă familia ta conflictele?

a. Cu vorbă bună și argumente logice

Adevărat Fals

b. Cu violență de limbaj (înjurături, țipete)

Adevărat Fals

c. Prin intimidări și amenințări

Adevărat Fals

d. Prin violență fizică

Adevărat Fals.

5) Cum te pedepsesc părinții atunci când ei consideră că trebuie să te pedepsească.

a. Te ceartă fără cuvinte jignitoare.

Frecvent Rar Niciodată

b. Te ceartă vorbindu-ți urât și jignitor.

Frecvent Rar Niciodată

c. Îți interzic anumite lucruri pentru o vreme

Frecvent Rar Niciodată

d. Te lovesc / te pălmuiesc.

Frecvent Rar Niciodată

e. Te pun să faci anumite munci ca pedeapsă.

Frecvent Rar Niciodată

f. Nu-ți dau să mănânci

Frecvent Rar Niciodată

6) Cât de mult ți se potrivesc următoarele afirmații?

a. Fac anumite trucuri pentru a place prietenilor mei

Mult Puțin Deloc

b. Mă înțăleg bine cu prietenii

Mult Puțin Deloc

c. Se fac glume pe seama mea în grupul de prieteni

Mult Puțin Deloc

d. Mi-aș dori ca prietenii mei să-mi arate mai mult respect.

Mult Puțin Deloc

7) Cât de mult ți se potrivesc următoarele afirmații?

a. Adeseori simt că sunt ratat

Mult Puțin Deloc

b. Sunt mulțumit de mine

Mult Puțin Deloc

c. Consider că am multe calități

Mult Puțin Deloc

d. Uneori cred că nu sunt bun de nimic

Mult Puțin Deloc

8) Ce note ai obținut în ultimul semstru?

a. Majoritatea 9 și 10

b. Majoritatea 7 și 8

c. Majoritatea 5 și 6

d. Majoritatea sub 5

CHESTIONAR.2.

Numele:

Prenumele:

Vârsta:

Cât de mult ți se potrivesc următoarele afirmații?

Nu am prea multe motive să fiu mândru de mine.

Mult

Puțin

Deloc

Fac multe lucruri la fel de bine ca majoritatea oamenilor.

Mult

Puțin

Deloc

Sunt satisfăcut(ă) de mine însumi

Mult

Puțin

Deloc

Uneori mă simt inutil

Mult

Puțin

Deloc

Uneori cred că nu sunt bun de nimic

Mult

Puțin

Deloc

Sunt sigur pe mine în ceea ce fac

Mult

Puțin

Deloc

Am multe calități

Mult

Puțin

Deloc

Sunt o persoană valoroasă

Mult

Puțin

Deloc