Serviciul Public Descentralizat al Politei Locale

=== 79ce665ac0efe00c04355b01b063e2254ecd28dd_679570_1 ===

SERVICIUL PUBLIC DESCENTRALIZAT

AL POLIȚIEI LOCALE

Prof. coord.

Conf. univ. dr. BILOUSEAC Irina

Masterand

Suceava, 2018

CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL I. Delimitări conceptuale privind descentralizarea serviciilor publice
1.1 Noțiunea de descentralizare
1.1.1 Formele descentralizării
1.1.2 Descentralizare vs. deconcentrare
1.2 Serviciile publice descentralizate
1.2.1 Conceptul de serviciu public
1.2.2 Caracteristicile serviciului public
1.2.3 Servicii publice descentralizate din Romaânia
CAPITOLUL II. Poliția Locală
2.1 Istoric, scop, obiective
2.2 Organizarea și funcționarea Poliției Locale
2.3 Atribuțiile poliției locale
CAPITOLUL III. Studiu comparativ privind Poliția Locală și Poliția Română
Concluzii
Bibliografie

Introducere

Interesul manifestat în tratarea temei de față rezidă, în primul rând, în dorința de a studia și cerceta într-un mod detaliat aspectele descentralizării, concentrate mai ales pe instituția poliției locale.

Obiectivele fundamentale care stau la baza elaborării lucării de față sunt: studierea riguroasă a noțiunii de descentralizare, momentul în care această formă de organizare a fost aplicată în sistemul de organizare și administrare al instituțiilor din România, și prezentarea avantajelor/dezavantajelor unei forme descentralizate de administrare a poliției locale.

Așadar primul capitol va cuprinde noțiunile generale privind noțiunea de descentralizare, formele descentralizării, diferența dintre descentralizare și deconcentrare și serviciile publice descentralizate.

În al doilea capitol mi-am concentrat atenția asupra Poliției locale, instituție descentralizată, privind istoria, scopul, obiectivele și modul de organizare al acesteia.

Al treilea capitol va evidenția diferențele și asemănările dintre Poliția locală și cea română.

Lucrarea se închiei prin concluzile acesteia, ce vor sintetiza reușita obiectivelor propuse.

CAPITOLUL I

Delimitari conceptuale privind descentralizarea serviciilor publice

Noțiunea de descentralizare

În urma Revoluției din 1989, dinamica transformărilor economico-sociale din România a condus la modificări substanțiale în conținutul și în semnificația unor noțiuni și concepte înscrise în Constituție. Între acestea se numără conceptele de “descentralizare”, aplicată în administrația publică și cel de “deconcentrare” în serviciile publice.

Implementarea procesului de descentralizare, încă de la apariția conceptului a cunoscut trei cicluri:

Primul ciclu (1991-1994), în perioada asta fiind inițiate modificări importante în structura și finanțarea autorităților publice locale, fiind introdus sistemul de taxe și impozite locale. De asemenea, în legea fundamentală a statului, din 1991, a apărut noțiunea că “Administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale și pe cel al descentralizării serviciilor publice”.

Al 2-lea ciclu în implementarea descentralizării, cuprinde perioada 1994-2000, aceasta a însemnat noi legi privind finanțele publice locale, însemnând în esență creșterea PIB-ului destinat bugetelor locale.

Cel de-al 3-lea ciclu, din 2001 – prezent, prin noile legi adoptate a stabilit reguli pentru anumite funcții ale autorităților publice locale, în special privind serviciile publice.

Totodată în 2004, în urma revizuirii și republicării Constituției, aceasta a căpătat un nou conținut și formă. Astfel în dispozițiile art.120 alin. (1) din Constituția revizuită se prevede că “Administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice”. Conform noilor dispoziții se întelege faptul că numai printr-un regim de descentralizare în administrația publică se poate asigura autonomia locală, aceasta din urmă fiind un prim efect al descentralizării.

Regimul descentralizării în administrația publică reprezintă un element specific statului de drept și presupune constientizarea și rezolvarea problemelor locale de către autoritățile desemnate de către colectivitățile locale. Colectivitățile locale nu se subordonează ierarhic autorităților centrale, acestea funcționând autonom, în condițiile legii, actele lor neputând fi anulate de către autoritățile din sfera altei puteri a statului, respectiv de instanțele judecătorești.

Descentralizarea, în sistemul constituțional român, din pucnt de vedere organizatoric și instituțional privește următoarele autorități publice: consiile locale, primăriile, consiliile județene și instituțiile publice subordonate acestora, iar din punct de vedere funcțional, toate competențele și atribuțile acestora care le sunt atribuite prin lege.

Aplicarea unui regim descentralizat se cunoaște după efectele sale democratice, printre acestea putând aminti:

Alegerea pe perioadă determinată a autorităților administrației locale, aceasta însemnând consilieri, primari, etc, are rolul de a elimina fenomenele rutiniere și birocratice, oferind totodată, cu fiecare scrutin, un suflu nou în întreaga activitate

Participarea prin alegeri a colectivității locale în vederea desemnării conducătorilor amplifică starea de inițiativă și responsabilitate a populației

Regimul de descentralizare permite rezvolvarea problemelor într-un mod mai operativ, pentru că autoritățile locale nu mai necesită acordul de la centru

În ceea ce privește competențele și atribuțile, descentralizarea în administrația publică presupune transferul unor atribuții din competența autorităților centrale ale statului în cea a autorităților administrației publice locale alese în unitățile administrativ-teritoriale, dar și transferul unor atribuții de la nivelul consiliilor județene în competența consiliilor locale din orașe și comune.

Gradul de descentralizare depinde de întinderea teritoriului, mărimea populației, condițiile economice și politice existente, tradiții ale statului care urmărește acest proces.

Scopul principal al descentralizării il constituie democratizarea administrației publice și și obținerea unor servicii publice mai eficiente. Prin descentralizare se dorește atingerea unui grad cât mai mare de independență administrativă și financiară a comunităților locale.

Principalul dezavantaj al descentralizării este reprezentat de diminuarea forței puterii centrale, creându-se situația în care interesele locale să fie dominate în raportul cu cele centrale. Alegerea autorităților descentralizate, introduce în administrația locală politica de partid, care poate vicia deciziile și hotărîrile. Acest mod de recrutare aduce în prim plan lipsa de competență și de răspundere, demagogia și servilismul, fiind unul din cele mai mari inconveniente ale acestuia.

Lipsa de experiență a noilor autorități alese pe linie de partid, contituie un mare dezavantaj, pentru că duce la apariția de decizii și măsuri ce nu vor satisface în totalitate nevoile reale ale colectivităților.

Totodată procesul de descentralizare a responsabilităților în promovarea dezvoltării regionale pune zonele mai sărace în competiție deschisă cu cele mai bogate zone, motiv pentru care zonele dezavantajate trebuie să primească un ajutor de la nivel cenral.În acest contaxt guvernul trebuie să adopte o politică de solidaritate națională, care practic să realizeze o conciliere între conceptul de descentralizare și cel de dezvoltare echilibrată.

Pe plan european, una din soluțiile adoptate pentru a reduce riscurile descentralizării, a fost aceea a folosirii concomitante a organizării deconcentrate și a celei de descentralizate. La nivel teritorial funcționează atât structurile deconcentrate ale ministerelor , cât și autorități autonome ale administrației publice locale ca și exponente ale interesului local. Noțiunea de deconcetrare va fi prezentată detaliat în capitolele următoare.

Formele descentralizarii

Conform celor amintite mai sus descentralizarea se poate prezenta sub două forme: descentralizarea teritorială și descentralizarea tehnică (pe servicii).

Descentralizarea teritorială presupune dobândirea personalității juridice, însemnând capacitate juridică, bunuri proprii, buget propriu, a unor colectivități locale reprezentate prin: județ, municipiu, oraș, comună.

Din punct de vedere administrativ, teritoriul României este structurat în comune, orașe și județe. Administrația județeană, comunală și orășenească este reglementată prin legea administrației publice nr.215 din 23 aprilie 2001. Activitatea consiliilor județene, orășenești și comunale este supravegheată de către prefecți, numiți de Guvernul României ca reprezentanți ai săi pe plan local.

În anul 1998, în cadrul programului pentru aderarea la Uniunea Europeană, consiliile județene din România s-au asociat în opt regiuni de dezvoltare, ce nu dețin personalitate juridică.

În anul 2001 Guvernul României a adoptat ordonanța de urgență nr. 75/2001, prin care în cadrul Institutului Național de Statistică au fost create opt direcții pentru statistică regională, corespunzătoare celor opt regiuni de dezvoltare.

Comuna, reprezintă unitatea elementară de organizare administrativă formată din unul sau mai multe sate și este condusă de un consiliu local și un primar ales. România are 2.685 de comune însumând 13.285 de sate, respectiv cu o medie de cinci sate pe comună.

Orașul, este unitatea administrativă condusă de un consiliu local și un primar ales. Orașele mai importante au fost declarate municipii. România are 263 de orașe, dintre care 82 sunt municipii.

Județul, este unitatea administrativă condusă de un consiliu județean și un prefect. Consiliul județean este ales pentru a coordona activitatea consiliilor comunale și orășenești, având ca scop concentrarea interesului asupra serviciilor publice de importanță la nivel județean. Guvernul numește un prefect în fiecare județ pentru a fi reprezentantul său local.

România are 41 de județe plus municipiul-capitală București, care are un statut similar cu acela de județ. Un județ are, în medie, o suprafață de 5 800 km2 și o populație de 500 000 de locuitori.

București este considerat și el municipiu, dar este singurul care nu face parte din niciun județ. Nu are consiliu județean, dar are un prefect. Cetățenii Bucureștiului aleg un primar general și un consiliu general. Fiecare din cele șase sectoare ale Bucureștiului aleg și ele un primar și un consiliu local.

Consiliul local în toate cele trei forme de organizare are următoarele atribuții: adiministrarea domeniului public și privat, înființarea de instituții și agenți economici de interes local, numirea și eliberarea din funcție a conducătorilor agenților economici și ai instituțiilor publice de interes local, eliberarea de norme specifice acestora și apărarea ordinii publice și a condițiilor necesare funcționării corespunzătoare a instituțiilor de învățământ, sănătate și cultură.

Primarul reprezintă autoritatea executivă din administrația publică, fiind ajutat în localități de către un viceprimar, în municipiile de județ și sectoarele municipiului București de către doi viceprimari, în timp ce primarul general al Bucureștiului are patru viceprimari aleși în condițiile legii.

În ceea ce privește administrația locală din județe această are o dublă funcție juridică însemnând circumscripție administrativ-teritorială și colectivitate umană descentralizată. Principalele sarcini ale acesteia presupun îndrumarea și coordonarea activității administrației și controlul activității acesteia.

Consiliul județean este autoritatea specifică a administrației județene cu rol de deliberare, pricipala lui atribuție fiind de a coordona activitățile consiliilor comunale și orășenești și realizarea serviciilor publice de interes județean.

Descentralizarea tehnică (pe servicii) se aplică administrației de stat și constituie un mecanism de gestionare eficientă a unui serviciu. Aceasta se realizează prin acordarea autonomiei unui serviciu public, conferindu-i acestuia personalitate juridică. Cel mai bun exemplu pentru a întelege ce însemnă descentralizare tehnică, este cel al universităților, care prin dobândirea autonomiei, se transformă în servicii publice descentralizare, care se bazează pe recunoașterea unui patrimoniu propriu și a personalității juridice.

În general, descentralizarea tehnică se realizează prin constituirea unor instituții publice sau a unor instituții de utilitate publică, înzestrate cu personalitate juridică, bazate pe proprietatea privată, fie a statelor, fie a personaelor fizice sau a unor persoane juridice.

Descentralizare vs. deconcentrare

Pentru a întelege cât mai bine cele două noțiuni, voi începe acest subcapitol cu definiția celor doi termeni, cu riscul de am repeta în privința primului. Așadar, descentralizarea reprezintă transferul de competență administrativă și financiară de la nivelul administrației publice centrale la nivelul administrației publice locale sau către sectorul privat. Pe de altă parte deconcentrare presupune redistribuirea de competențe administrative și financiare de către ministere și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu.

Descentralizarea administrației publice se referă la procesul de creștere a autonomiei colectivităților locale prin transferul de noi responsabilități decizionale, precum și de resurse financiare și patrimoniale, cu respectarea principiului subsidiarității, reducerea cheltuielilor curente și creșterea transparenței în relația cu cetățenii și creșterea calității și accesului la servicii publice.

Deconcentrarea este un proces de delegare și exercitare al autorității și responsabilităților administrative și financiare de la nivel central la nivel teritorial, în cadrul aceleiași structuri. Serviciile publice deconcentrate ale organelor administrației publice centrale la nivel administrativ teritorial se află sub conducerea prefectului, ca fiind reprezentantul Guvernului pe plan local.

În baza desconcentrării administrative, se acceptă ideea conform căreia autoritățile administrative locale ale statului, acestora din urmă incredintându-li-se puterea de decizie, care se exercită sub controlul activităților ierarhice superioare. Prin desconcentrarea administrativă se încercă evitarea consecințelor negative ale unui stricte centralizări statale. Desconcentrarea contituie o etapă pe calea recunoșterii diversității și specificului local precum și a adoptării deciziilor luate de autoritățile locale ale statului. Aceasta, ca modalitate de organizare și funcționare a administrației publice, nu se întemeiază pe promovarea interesului local, ca fundament al diminuării concentrării puterii executive. Ideea fundamentală a organizării desconcentrate este aceea a asigurării realizării sarcinilor autorităților publice centrale, prin agenți proprii, organizați însă pe principii teritoriale.

Scopul proceselor de descentralizare și de deconcentrare este de a îmbunătăți calitatea managementului serviciilor publice, asigurând o alocare mai eficientă a responsabilităților și resurselor acestuia. Astfel, nevoile cetățenilor sunt mult mai bine servite, din cauză că ele sunt mult mai bine cunoscute la nivel local decât la nivel central.

În România, prioritățile procesului de descentralizare și deconcentrare sunt îmbunătățirea sistemului de furnizare a serviciilor publice descentralizate sau deconcentrate, clarificarea competențelor la diferitele nivele și structuri ale administrației publice, creșterea autonomiei financiare, redefinirea competențelor prefecților, și creșterea capacității, instrumentelor și procedurilor necesare implementării acestuia.

Serviciile publice descentralizate

Potrivit art.87 din Legea nr.215/2001 privind administrația publică locală, serviciile publice ale comunei sau orașului se înființează de consiliile locale în principalele domenii de activitate, potrivit specificului și nevoilor locale, cu respectarea prevederilor legale și în limita mijloacelor financiare de care dispun. În același sens art.104 lit.h și k din Legea nr. 215/2001 stabilește dreptul consiliului județean de a înființa servicii publice specializate. Caracterul descentralizat al serviciilor publice nu poate fi pus în discuție ca o reflectare a aplicării principiilor organizării și funcționării administrației publice în unitățile administrativ-teritoariale, conform art.2 din Legea 215/2001). Cu toate acestea apar contradictorii prevederile art.7 al.3 din Legea nr. 215/2001 care stabilesc că autoritățile administrației publice centrale nu pot stabili sau impune nici un fel de responsabilități autorităților administrației publice locale în procesul de descentralizare a serviciilor publice ori a creării de noi servicii publice, fără asigurarea mijloacelor financiare corespunătoare pentru realizarea respecivelor responsabilități.

Din păcate ambigutitatea de redactare a textelor și mai puțina lor verificare, naște această îndoială care poate duce la diminuarea puterii aplicării eficiente a principiului descentralizării la autoritățile administrației locale.

De asemenea, în cazul serviciilor publice organizate de ministere sau alte organe centrale de specialitate ale administrației publice centrale în unitățile administrativ-teritoarile, potrivit art. 122 al. 2 din Constituție și art. 26 al. 2 din Legea nr. 215/2001, prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local și conduce serviciile publice deconcentrate. În opinia profesorului Tudor Draganu, o dată ce descentralizarea presupune ca noțiune un mod de organizare administrativă în care serviciile publice județene, locale sau speciale sunt girate de autorități administrative autonome, aflate deci în afara ierarhiei autorităților statului, ele nu mai pot fi considerate descentralizate pentru că sunt conduse de prefect care este reprezentantul Guvernului în teritoriu. Autorul citat afirmă de asemenea că, în măsura în care conducătorilor acestor servicii li se recunoaște un drept de decizie proprie, corect ar fi ca principiul de organizare administrativă aplicabil să fie cel al descentralizării.

Conceptul de serviciu public

Noțiunea de serviciu public, a fost pentru prima dată implementată în Franța cu intenția lărgirii sferei de competență a tribunalelor administrative, mai ales după ce distincția între actele administrative de autoritate și cele de gestiune a fost abandonată o dată cu decizia Blanco. Doctrina franceză, marcată de evoluția practicii judiciare după hotărârea Blanco, și-a construit o teroie în care a asigurat serviciului public un loc exclusiv în știința dreptului administrativ, cu consecința apariției uneor adevărate „scoli a serviciului public”, având ca reprezentanți de seamă pe Duguit, Jeze, Bonnard.

În Franța, conceptul de serviciu public a evoluat o dată cu dezvoltarea administrației publice, caracteristice fiind două fenomene: proliferarea de servicii publice industriale și comerciale, și dezvoltarea participării particularilor a sarcinile de interes general

Literatura franceză definește serviciul public ca fiind totalitatea activităților unei colectivități publice vizând satisfacerea unor nevoi de interes general (apărare națională, transporturi pe căile ferate, etc.). Diversele colectivități publice, stat, colectivități locale, sunt cele care asigură serviciile publice.

În România interbelică definirea noțiunii de serviciu public s-a făcut cel puțin prin prisma a două criterii: funcțional sau organic.

După criteriul funcțional serviciul public a fost definit ca fiind orice activitate a autorităților administrației publice îndeplinită pentru satisfacerea unor nevoi de interes general, cu caracter regulat și continuu, spre exemplu poliția, asistența socială sau învătământul.

Conform specialistului Erast Diti Tarangul în susținerea acestui punct de vedere arată că prin noțiunea de serviciu public se întelege numai activitatea pentru satisfacerea unei nevoi de interes general nu și organul care o exercită. Din acest fapt se desprinde ideea că noțiunea de serviciu public trebuie separată de noțiunea de autoritate publică sau de organ public însărcinat cu girarea unui serviciu public.

Pe de altă parte, serviciul public este văzut ca fiind o structură organizatorică sau ca organisme administrative înființate prin lege sau alt act administrativ normativ emis în baza legii de stat, județ și comună ori de către particular.

Specialistul Paul Negulescu, ce susținea criteriul organic al serviciilor publice consideră că elementele caracteristice ale serviciului public sunt:

Prin serviciile publice administrația urmărește să satisfacă nevoi de interes general

Administrația stabilește organizarea, componența serviciilor publice,

Administrația pune la dispoziție mijloacele financiare necesare atingerii scopului.

Ioan Vidă arată că “în principiu determinarea serviciului public care intră în competența statului este o problemă variabilă în timp și spațiu, apreciată în exclusivitate politic, de organzele reprezentative ale statului, prin lege”.

1.2.2 Caracteristicile serviciului public

Pentru a înlătura pe cât posibil carențele de definire a conceptului de serviciu mă voi axa în cele ce urmează asupra unora dintre cele mai importante caracteristici ale serviciilor publice. Trăsăturile caracteristice ale serviciului public rezultă din conceptul acestuia și sunt următoarele:

realizează o activitate de utilitate socială, pentru public;

se află în raport juridic permanent și sub controlul autorității administrative care 1-a înființat și organizat;

furnizează bunuri sau prestații de servicii în mod impersonal, comunității în general;

este supus unui regim juridic, reglementat de principii ale dreptului public în sensul că acționează cu scopul de a satisface interesele generale pentru care a fost înființat;

spre deosebire de întreprinderile particulare, serviciului public poate funcționa chiar dacă nu este rentabil, astfel încât multe servicii publice sunt gratuite.

În scopul satisfacerii raționale și eficiente a intereselor comunității, în statul democratic este necesar ca activitatea serviciului public să se călăuzească după o serie de principia, printre acestea putând aminti:

principiul evoluției care exprimă necesitatea serviciului public de a fi permanent în concordanță cu cerințele dinamicii vieții sociale. Pe de altă parte interesul general poate să impună o amplificare sau diminuare a mijloacelor utilizate pentru satisfacerea cerințelor sociale. De aici decurge și regula posibilității de a modifica regimul juridic al serviciului public dacă cerințele interesului general impun modificarea organizării serviciului public și această modificare este legală.

principiul continuității, presupune că o cerință publică recunoscută prin norme juridice nu poate fi satisfăcută cu intermitență. Serviciul public satisface un interes general, imperios pentru populație iar acest lucru îl face incompatibil cu întreruperea serviciului de către funcționarii publici, care nu se pot sustrage obligației de a îndeplinii sarcinile ce le revin.

principiul egalității, acesta presupune nediferențierea între categoriile de persoane în raporturile acestora cu un serviciu public. Beneficiarii pot cere ca serviciul să furnizeze aceleași prestații fiecăruia dintre ei, acest lucru însemnând că serviciul public trebuie să fie neutru și să aplice regula egalității de tratament pentru toți beneficiarii.

alte principii importante în activitatea serviciilor publice se referă la proporționalitatea mijloacelor în raport cu obiectivele urmărite și de asemenea că, pe durata funcționarii unui serviciu public se aplică regula conform căreia interesul general trebuie să primeze față de interesul particular.

Clasificarea serviciilor publice se face în principiu, după două criterii: după forma de organizare și după obiectul de activitate.

După forma de organizare, serviciile publice se împart în patru categorii și anume: organe ale administrației publice; autorități sau instituții publice; instituții de interes public și regii autonome de interes public.

Organe ale administrației publice

În ce privește serviciile publice care funcționează sub formă de organe ale administrației publice, acestea se caracterizează prin aceea că: funcționează potrivit legii; au drept scop satisfacerea unor interese de specialitate ale membrilor societății (ex. apărare, învățământ, sănătate etc.); oferă mijloace financiare necesare bunei lor funcționări de la bugetele locale, după cum aceste servicii publice sunt de interes național sau local; activitatea lor se desfășoară din oficiu, dar uneori și la cerere.

De reținut că activitatea serviciilor ministerelor se desfășoară din oficiu, pe când notariatele publice funcționează numai la cererea celor interesați. Pe când poliția își desfășoară activitatea atât din oficiu, cât și la solicitarea persoanelor fizice sau juridice;

Alte caracteristici ale serviciilor publice sunt:

activitatea lor se desfășoară, de regulă, în mod gratuit;

activitatea acestor servicii se realizează cu personal având pregătirea de specialitate (la Ministerul Justiției – juriști, la Ministerul Agriculturii și Alimentației – ingineri în domeniu, la Ministerul Sănătății – medici etc);

activitatea lor se desfășoară continuu și în mod ritmic, după un program care trebuie adus la cunoștința membrilor societății;

pentru realizarea activității pentru care au fost organizate, emit acte administrative.

Din caracteristicile enumerate, rezultă că serviciile publice care funcționează sub forma organelor administrației publice constituie o categorie distinctă de servicii publice ce se deosebește de celelalte forme de servicii publice prin faptul că, prin aceste servicii publice statul își exercită suveranitatea sa față de toate celelalte persoane fizice și juridice.

Autorități sau instituții publice

Serviciile publice care funcționează sub formă de autorități sau instituții publice, se caracterizează prin aceea că:

funcționează potrivit legii sau altor acte normative;

funcționează pentru satisfacerea unor interese generale ale membrilor societății respective, dar și a altor persoane fizice sau juridice inclusiv străine

Spre deosebire de serviciile publice care funcționează sub forma organelor administrative, în care interesele generale ale societății sunt satisfăcute prin emiterea de acte administrative, în cazul acestor servicii publice interesele generale ale membrilor societății sunt satisfăcute, în principal, prin activități materiale, de ordin economic, deci ca operațiuni materiale.

În ceea ce privește mijloacele financiare necesare bunei lor funcționări acestea sunt asigurate în principal, din venituri proprii și numai în subsidiar din bugetul administrației centrale de stat sau din bugetele locale. Activitatea lor se desfășoară la cerere, precum apelarea la serviciul telefonic, la mersul cu mijloacele de transport în comun sau serviciile de mesagerie. Acestea sunt încadrate, pentru realizarea activității de specialitate pentru care au fost înființate, cu personal având pregătirea de specialitate corespunzătoare, realizând sarcinile după un program adus la cunoștința celor interesați.

Instuții de interes public

Instituțiile de interes public sunt persoane juridice particulare care complinesc sarcinile administrației statului, spre exemplu facultățile, farmaciile particulare, etc.

Regiile autonome de interes public

Regiile autonome de interes public, au fost înființate potrivit Legii nr.15/1990 prin transformarea unităților economice de stat, în literatura de specialitate, acestea au fost clasificate, indiferent dacă sunt de interes național sau de interes local, în două categorii și anume:

regii autonome de interes public și

regii autonome comerciale.

Din prima categorie și care interesează dreptul administrativ fac parte acele regii care prin activitatea ce o desfășoară sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale membrilor societății. Astfel, funcționează Societatea Națională a Căilor Ferate și Administrația Națională a Drumurilor. Din obiectul lor de activitate rezultă faptul că acestea au fost create pentru a satisface interesele generale ale membrilor societății.

După obiectul lor de activitate, serviciile publice se impart în: poliție și apărare națională; financiare și fiscale; învățământ; asistență socială și igienă; artă și cultură și economice.

Utilizarea noțiunii serviciilor publice, după obiectul lor în domeniul economic permite o distincție fundamentală din punct de vedere juridic între serviciile publice administrative și serviciile publice industriale sau comerciale.

Există o mare varietate a serviciilor publice administrative, care reprezintă alte structuri decât cele care au ca obiect de activitate industrială sau comercială.

Serviciile publice industriale și comerciale se caracterizează prin aceea că sunt întreprinderi productive, de distribuire, de transport, de credit, de comerț etc.

1.2.3 Servicii publice descentralizate din Romania

Serviciile publice descentralizate în administrația teritorială din România sunt:

Agenția Regională pentru Protecția Mediului

Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă

Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură

Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială

Ageția de Păți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit

Casa Județeană de Pensii

Casa Județeană de Asigurări de Sănătate

Comisariatul Județean penru Protecția Consumatorilor

Comisariatul Județean al Gărzii de Mediu

Direcția Județeană a Arhivelor Naționale

Direcția de Sănătate Publică

Direcția pentru Agricultură

Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Național Cultural

Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului

Administrația Județeană a Finanțelor Publice

Direcția Județeană de Statistică

Direcția Județeană pentru Sport și Tineret

Direcția sanitar-veterinară și pentru siguranța alimentelor

Garda Financiară

Inspectoratul de Poliție Județean

Inspectoratul Școlar al județului

Inspectoratul pentru Situații de Urgență

Inspectoratul de Jandarmi Județean

Inspectoratul Teritorial de Muncă

Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic și de Vânătoare

Inspectoratul Județean în Construcții

Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară

Regia Națională a Pădurilor

CAPITOLUL II

Poliția Locală

2.1 Istoric, scop, obiective

Poliția Locală București a fost înființată în baza Legii nr.155/2010 și a H.G. nr. 1332/2010 privind aprobarea Regulamentului-cadru de organizare și funcționare a politiei locale, prin reorganizarea Direcției Generale de Poliție Comunitară.

Activitatea Poliției Locale are ca obiect apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, apărarea proprietății private și publice, prevenirea și descoperirea infracțiunilor. În îndeplinirea misiunii sale, Poliția Locală cooperează cu Poliția Română și Jandarmeria Română, în limitele legii.

Poliția locală se constituie în scopul exercitării atribuițiilor privind apărarea drepturilor și libertăților persoanei, a proprietății private și publice, prevenirea și descoperirea infracțiunilor, în următoarele domeniile: ordinea și liniștea publică, precum și paza bunurilor; circulația pe drumurile publice; disciplina în construcții și afișajul stradal; protecția mediului și gospodărirea localităților; activitatea comercială; evidența persoanelor; sau alte domenii stabilite prin lege. Totodată aceasta își desfășoară activitatea pe baza principiilor încrederii, previzibilității, proximității și proporționalității, deschiderii și transparenței, eficienței și eficacității, răspunderii și responsabilității, imparțialității și nediscriminării.

Poliția locală urmărește să își desfășoare activitatea în interesul colectivității locale, în conformitate cu legislația prevăzută, de asemenea are obligația de a comunica, de îndată, organelor abilitate datele cu privire la aspectele de încălcare a legii, altele decât cele stabilite în competența sa, despre care a luat la cunoștință cu ocazia îndeplinirii misiunilor specifice.

Poliția locală cooperează cu unitățile, respectiv structurile teritoriale ale Poliției Române, ale Jandarmeriei Române, ale Poliției de Frontieră Române și al Inspectoratului General pentru Situații de Urgență, cu celelalte autorități ale administrației publice centrale și locale și colaborează cu organizații neguvernamentale, precum și cu persoane fizice și juridice, în condițiile legii. Poliția locală solicită intervenția unităților/structurilor teritoriale ale Poliției Române pentru orice alte situații ce exced atribuțiilor stabilite prin prezenta lege. Poliția locală poate încheia cu alte autorități și instituții publice protocoale de cooperare având ca obiect detalierea modalităților prin care, în limitele competențelor legale ale fiecărei structuri, acestea își oferă sprijin în îndeplinirea activităților sau misiunilor specifice.

2.2 Organizarea și funcționarea Poliției Locale

Conform Regulamentului de organizare și funcționare a poliției locale din 23/12/2010, publicat în Monitorul Oficial, partea I nr. 882 din 29/12/2010, ce a intrat în vigoare la data de 01/01/2001, consiilile locale și Consiliul General al Municipiului București, adoptă , cu respectarea prevederilor Legii nr. 155/2010, hotărâri pentru aprobarea regulamentului de organizare și funcționare a poliției locale înființate la nivelul unității și subdiviziunii administrative-teritoriale.

La nivelul comunei, al orașului, al municipiului și ale sectoarelor municipiului București, poliția locală se organizează, conform legii astfel:

ca un compartiment funcțional, fără personalitate juridică, la nivel de direcție generală, direcție, serviciu sau birou, în cadrul aparatului de specialitate al primarului (primar general)

instituție publică de interes local, cu personalitate juridică (de aici aspectul unui instituții publice descentralizate a poliției locale)

La nivelul organizării interne, poliția locală este structurată astfel:

structură de ordine și liniște publică și pază a bunurilor

structura din domeniul circulației pe drumurile publice

structura de disciplină în construcții și afișajul stradal

structura de protecție a mediului

structura de activitate comercială

structura cu atribuții pe linie de evidență a persoanelor.

În ceea ce privește funcțiile poliției locale, inclusive cele specific de polițist local, acestea se clasifică în funcție de nivelul studiilor necesare ocupării funcției, după cum urmează:

clasa I cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare sunt necesare studii superioare de lungă durată, absolvite cu diploma de licență sau echivalent.

clasa a II a cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare sunt necesare studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă.

clasa a III a cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare sunt necesare studii liceale, respective studii medii liceale, finalizate cu diploma de bacalaureat.

După nivelul atribuțiilor, funcționarii publice din cadrul poliției locale pot fi: funcționari publice de conducere sau funcționari publici de execuție. Primii dintre aceștia sunt numiți, în conformitate cu prevederile Legii nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, replicate, cu modificările și completările ulterioare.

O caracteristică a poliției locale este aceea că aceasta poate înființa dispecerate proprii pentru coordonarea activității personalului propriu și intervenția la evenimente, pentru verificarea în baza de date a Ministerului Administrației și Internelor a persoanelor și autovehiculelor oprite pentru verificări, în condițiile legii și ale protocoalelor de colaborare încheiate cu structurile abilitate din cadrul ministerului, pentru intervenția la obiectivele asigurate cu pază aflate în proprietatea unității/subdiviziunii administrative-teritoriale și/sau în administrarea autorităților administrației publice locale sau a altor servicii/instituții publice de interes local.

Obiectivele strategice ale Poliției locale constau în asigurarea siguranței și ordinii publice în arealul de responsabilitate al Municipiului București, paza obiectivelor și locațiilor aflate în proprietatea sau administrarea Primăriei Municipiului București, acționarea permanent și fermă pentru respectarea prevederilor legale, a Hotărârilor Consiliului General și a Dispozițiilor Primarului General privind disciplina în construcții și a afișajului stradal a protecției mediului și a activităților comerciale, dar și îmbunătățirea permanentă a serviciului polițienesc în scluja cetățeanului.

2.3 Atribuțiile poliției locale

Atribuțiile Poliției locale sunt stabilite prin legea 155/2010, intrată în vigoare în 1 ianuarie 2011. Potrivit actului normative citat, “Poliția locală se înființează în scopul exercitării atriuțiilor privind apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, a proprietății private și publice, prevenirea și descoperirea infracțiuniilor, în următoarele domenii”, acestea fiind în număr de opt:

Ordine și liniște publică, precum și paza bunurilor.

La acest capitol, polițiștii locali au o libertate destul de mare de intervenție. Polițiștii locali pot acționa pentru identificarea cerșetorilor, a copiilor lipsiți de supravegherea și ocrotirea părinților sau a reprezentanților legali, a persoanelor fără adăpost și procedează la încredințarea acestora serviciului public de asistență socială în vederea soluționării problemelor acestora, în condițiile legii. De asemenea constată contravenții și aplică sancțiuni, potrivit competenței, pentru nerespectarea legislației privind regimul de deținere al câinilor periculoși sau agresivi, a celei privind programul de gestionare a câinilor fără stăpând, despre existența acestor căini și acordă sprijin personalului specializat în capturarea și transportul acestora la adăpost. Aceștia pot asigura de asemenea protecția personalului din aparatul de specialitate al primarului/primarului general, din instituțiile sau serviciile publice de interes local la efectuarea unor controale sau acțiuni specifice. Poliția locală participă, împreună cu alte autorități competente, la asigurarea ordinii și liniști publice cu ocazia mitingurilor și a altor asemenea activități care se desfășoară în spațiul publice și care implică aglomerări de personane.

Circulația pe drumurile publice

Acesta este unul dintre domeniile în care intervenția poliștilor locali stârnește controverse aprinse. Articolul 7 al Legii 155/2010 reglementează cum pot aplica polițiștii locali sancțiuni în trafic. Astfel polițiștii pot constata contravenții și aplica sancțiuni pentru:

încălcarea normelor legale privind oprirea, staționarea, parcarea autovehiculelor și accesul interzis, având dreptul de a dispune măsuri de ridicare a autovehiculelor staționate neregulamentar;

încălcarea normelor legale privind masa maximă admisă și accesul pe anumite sectoare de drum, având dreptul de a efectua semnale de oprire a conducătorilor acestor vehicule;

încălcarea normelor rutiere de către pietoni, bicicliști, conducători de mopede și vehicule cu tracțiune animală;

nerespectarea prevederilor legale referitoare la circulația în zona pietonală, în zona rezidențială, parcuri și zone de agrement, precum și pe locurile de parcare adaptate, rezervate și semnalizate prin semnul internațional pentru persoanele cu handicap.

Disciplina în construcții și afișajul stradal.

Printre atribuțiile polițiștilor locali în acest domeniu se numără efectuarea unor controale pentru: identificarea lucrărilor de construcții executate fără autorizație de construire sau desființare, după caz, inclusiv a construcțiilor cu caracter provizoriu; identificarea persoanelor care nu respectă autorizația de executare a lucrărilor de reparații a părții carosabile și pietonale; a verifica respectarea normelor legale privind afișajul publicitar, afișajul electoral și orice altă formă de afișaj/reclamă, inclusiv cele referitoare la amplasarea firmei la locul de desfășurare a activității economice.

Protecția mediului

În acest domeniu, Poliția locală controlează respectarea prevederilor legale privind:

condițiile de ridicare, transport și depozitare a deșeurilor menajere și industriale;

sesizează autorităților și instituțiilor publice competente cazurile de nerespectare a normelor legale privind nivelul de poluare, inclusiv fonică.

De asemenea, Poliția locală verifică asigurarea salubrizării străzilor, a căilor de acces, a zonelor verzi, a rigolelor, îndepărtarea zăpezii și a gheții de pe căile de acces, dezinsecția și deratizarea imobilelor.

Activitatea comercială

În acest domeniu polițiști locali au atribuții sporite, având posibilitatea să verifice modul de respectare a legii în derularea activităților comerciale.

Evidența persoanelor

La acest capitol, Poliția locală poate verifica, la cererea autorităților competente, datele cu caracter personal. Potrivit legii, poliția locală constată contravenții și aplică sancțiuni pentru nerespectarea normelor legale privind domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români.

Infracțiuni flagrante

În acest domeniu, Poliția locală imobilează făptuitorul, ia măsuri pentru conservarea locului faptei, identifică martorii oculari, sesizează imediat organele competente și predă făptuitorul, pe bază de proces-verbal, în vederea continuării cercetărilor.

Acțiuni comune cu Poliția Română și Jandarmeria

Așa cum prevedere legea Poliției Locale, „În cazul executării în comun cu unitățile/structurile Poliției Române sau cu cele ale Jandarmeriei Române, a unor misiuni în domeniul menținerii sau asigurării ordinii publice, ori pentru dirijarea circulației rutiere, efectivele Poliției Locale acționează sub coordonarea directă a Poliției Române sau Jandarmeriei Române, după caz”.

CAPITOLUL III

Studiu comparativ privind Politia Locala si Politia Romana

Poliția Română sau Inspectoratul General al Poliției Române – IGPR este principala instituție pentru aplicarea legii din România. Această instituție specializată a statului exercită atribuții privind prevenirea, descoperirea și cercetarea în condițiile legii a tuturor infracțiunilor.

Poliția Română este condusă de un inspector general, având rang de secretar de stat.

Primele atestări privind Poliția Română datează din vremea lui Neagoe Basarab sau a lui Mihai Viteazul (crearea instituției agiei), continuă cu domnia lui Mihai Suțu (organizarea pazei Capitalei, emiterea primelor acte de identitate și reglementarea portului armelor) iar din 1806, organele de pază și ordine din Capitală primesc denumirea generică de POLIȚIE. In 1821, Tudor Vladimirescu acorda scutiri de taxe și impozite celor însărcinați să mențină ordinea publică și să apere proprietatea cetățenilor, iar în 1831, prin Regulamentele organice, atribuțiile poliției sunt extinse. În timpul Revoluției de la 1848 are loc reorganizarea poliției, prin apariția instituției șefului poliției Capitalei căruia i se subordonează Guardia municipală.

La 9 iunie 1850, domnitorul Ghica Vodă emite “Cronica polițienească” prin care, în cele 158 de articole, erau reglementate sarcinile “înaltei poliții” și "obișnuitei poliții”, ceea ce a constituit momentul creării primei structuri centrale cu atribuții în organizarea și coordonarea activităților polițienești.

Începând cu Legea de organizare a poliției a lui Alexandru Ioan Cuza (4 noiembrie 1860), urmată de Legea lui Vasile Lascăr (1 aprilie 1903) și de Legea pentru organizarea poliției generale a statului (8 iulie 1929), competențele organelor de poliție sunt extinse, iar raporturile cu celelalte structuri ale statului mult mai bine reglementate.

Prin Decretul nr. 25 din 23 ianuarie 1949 se înființează Miliția, apoi, prin Decretul – Lege nr. 2/27 decembrie 1989 se reînființează Poliția Română ale cărei competențe vor fi reglementate, ulterior, prin Legea nr. 26 din 18 mai 1994 și prin Legea 218 din 23 aprilie 2002. Din 1990, Poliția Română a cunoscut mai multe etape de transformări menite să asigure siguranța persoanelor, a colectivităților, drepturilor legitime ale cetățenilor, precum și a altor drepturi prevăzute în acte internaționale la care România este parte. Prin Legea nr. 40 din 11 martie 2015, pentru modificarea art.8 din Legea nr. 218 din 23 aprilie 2012, inspectorul general al Poliției Române are rang de secretar de stat.

În 2002 a avut loc demilitarizarea poliției acest lucru fiind necesar pentru integrarea României în Uniunea Europeană. În urma acestui proces, profesia de polițist a fost redefinită, ea intrând în nomenclatorul de meserii din România.

Poliția Română este organizată în cinci departamente, acestea fiind:

Direcția de Combatere a Criminalității Organizate (D.C.C.O.) este o unitate specializată din structura Inspectoratului General al Poliției Române. Direcția are în subordine 15 brigăzi (Brigada de Combatere a Criminalității Organizate — B.C.C.O.) și 27 servicii județene (Serviciul de Combatere a Criminalității Organizate — S.C.C.O.) cu linii de muncă corespondente structurii centrale, corespunzătoare structurilor teritoriale ale DIICOT, DNA și DGA și investighează infracțiunile din competența acestor instituții. În unele județe (cele în care există Curți de Apel) găsim brigăzi, în altele doar servicii. Ambele sunt în subordinea IGPR, însă colaborează cu DIICOT, DNA și DGA.

Direcția Operațiuni Speciale (D.O.S.) este o unitate de suport informativ, tactic-operational și tehnico-operativ specializat ce deservește structurile din componența Ministerului Afacerilor Interne – Inspectoratul General al Poliției Române și a Ministerului Public care solicită sprijinul de specialitate în instrumentarea unor cauze complexe în situații operative care necesită o acțiune urgentă sau prezintă grad ridicat de risc. A fost înființată în anul 2005 și este una dintre instituțiile care pot pune în executare un mandat de supraveghere. La nivel teritorial, D.O.S. are în componență 14 brigăzi regionale, repartizate după principiul Curților de Apel și 26 de servicii teritoriale în restul județelor țării.

Serviciul Independent pentru Intervenții și Acțiuni Speciale (SIIAS) este unitatea centrală a Poliției Române care gestionează activitatea cunoscută sub conceptul de intervenții și acțiuni speciale, activitate complexă prin natura amentințărilor la care este expusă.

Detașamentul de Intervenții și Acțiuni Speciale (DIAS) este o structură a Inspectoratului de Poliție Județean Constanța care are datoria de a interveni în situații de criză. Rolul acestei forțe speciale este de a veni în sprijinul polițistilor când aceștia sunt depășiți de situație. A fost înființată la începutul anilor 2000. Structurile pirotehnice fac parte integrantă din forțele speciale de tipul DIAS-ului.

Poliția Economică aceasta reprezintă Serviciul de Investigare a Fraudelor.

Principalele atribuții ale Poliției Române sunt:

coordonează și îndrumă modul de aplicare a măsurilor de menținere a ordinii și siguranței publice, a siguranței cetățeanului, de prevenire și combatere a fenomenului infracțional și de identificare și contracarare a acțiunilor elementelor care atentează la viața, libertatea, sănătatea și integritatea persoanelor, a proprietății private și publice, precum și a altor interese legitime ale comunității;

colaborează cu instituțiile și autoritățile administrației publice centrale de specialitate din Sistemul de Apărare, Ordine Publică și Securitate Națională;

colaborează cu structuri de profil din alte state și de la nivelul  unor instituții internaționale pentru prevenirea și combaterea criminalității transfrontaliere și sprijină constituirea forțelor internaționale de poliție;

desfășoară activitatea de management a resurselor umane potrivit competențelor legale;

coordonează activități de cooperare și relații internaționale;

coordonează sistemul de control intern – managerial,

asigură reprezentarea, la nivel instituțional, în relațiile cu autoritățile și instituțiile publice, colaborează cu șefii celorlalte structuri ale Ministerului Afacerilor Interne pentru îndeplinirea sarcinilor și măsurilor dispuse de conducerea Ministerului Afacerilor Interne;

coordonează și îndrumă activitatea structurilor, potrivit competențelor legale

Cele două instituții publice, a căror activitate se realizează în scopul apărării drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, a proprietății private și publice, pentru prevenirea și descoperirea infacțiunilor, au și puncte ce le diferențiază, printre acestea numărâdu-se:

Poliția Națională a României face parte din Ministerul Afacerilor Interne, în timp ce Poliția locală face parte din cadrul primăriilor și se află sub coordonarea și controlul direct al primarului.

Din punct de vedere al vestimentației, atât cadrele din Poliția Română cât și cele din Poliția Locală poartă uniforme și folosesc mașini inscripționate, însă diferă culoarea, sigla, gradele și denumirea. Polițiștii aparținând Poliției naționale au uniforme de culoare albastru închis, în timp ce, ceilalti de la Poliția locală au uniforme de culoare neagră.

O deosebire importantă între cele două instituții este aceea că, Poliția locală, provenind din fosta “Pază contractuală”, ulterior, “Poliția Comunitară”, are drept prerogative paza bunurilor și obiectelor, în timp ce Poliția Română nu are competențe în privința executării de pază.

Polițistul din Poliția Română are atribuții în instrumentarea dosarelor penale, față de polițistul din Polița locală ce nu are competență în cercetarea infracțiunilor.

Polițistul din Poliția Română cu atribuții de poliție rutieră are competență să dirijeze circulația vehiculelor și pietonilor, să oprească traficul, pentru control, autovehicule și să aplice legislația rutieră. Pe de altă parte polițistul local nu are dreptul, prin lege, să oprească și să controleze autovehicule în trafic (exceptând situațiile în care un conducător auto circulă pe o stradă cu acces interzis, oprește sau staționează ilegal, atunci când autovehicule cu gabarit depășit circulă în zone unde nu au acest drept, putând aplica sancțiuni contravenționale). De asemenea, aceștia pot aplica sancțiuni pentru abateri comise de pietoni, bicicliști, sau conducători de atelaj hipo. Ei sprijină, în anumite situații activitatea polițiștilor rutieri ai Poliției Române.

CONCLUZII

Într-un mediu dinamic al dezvoltării societățiilor, cunoașterea și aprofundarea problematicii privind amenajarea teritoriului și urbanismului, atît în România cît și în lume, dar și găsirea soluțiilor optime în ceea ce privește gestionarea durabilă a resurselor în scopul îmbunătățirii calității vieții umane este primordială, și a reprezentant principalul obiectiv al prezentei lucrări, prin abordarea noțiunii de descentralizare a serviciilor publice.

Așadar este important de reținut că descentralizarea administrativă privește în principal dispersarea puterii decizionale la nivel administrativ și are ca valoare de eficiență în primul rând maximarea serviciilor publice și satisfacerea necesităților societății.

Descentralizarea, plasează guvernul mai aproape de public, alimentează o mai mare receptivitate a politicienilor față de voința cetățenilor și duce la o congruență între preferințele publice și politica publică.

În cazul particular al poliției locale, care prin procesul de descentralizare, din punct de vedere al organizării și funcționării, este sub tutela autorităților administrației publice locale, se remarcă o mai bună supraveghere și control al activitățiilor publice, menținerea ordinii și liniștii publice și o interacțiune mult mai strânsă între autorități și societate.

Bibliografie

Ana Dâmbu, Aspecte privind noțiunea serviciului pubic în contextul actual, Universitatea Babeș-Bolyai

Anatolie Bantuș, Principii de organizare și funcționare eficientă a administrației publice, Administrarea Publică, nr. 2, 2014

Gîrleșteanu George, Smarandache Lavinia, Descentralizarea și autonomia locală în sistemul de drept român, 2004

Lilia Rotaru, Descentralizarea teritorială-formă a descentralizării administrative, Universitatea de Stat din Moldova, 2010.

Marius Profiroiu, Descentralizarea în România, 2005

Mircea Preda, Deconcentrarea serviciilor publice, un concept constituțional nou pentru administrația publică, Revista Studii, Opinii, Informări.

Tiberiu Pavelescu, Tratat elementar de drept administrativ, Sitech, Craiova, 2007

https://www.businessintegrity.ro/sites/default/files/fileuploads/newsletter/36%20-%20Descentralizare%20vs.%20deconcentrare.pdf

http://www.rasfoiesc.com/business/economie/DEFINIREA-SI-CARACTERISTICILE-84.php

http://ramp.ase.ro/_data/files/articole/3_01.pdf

http://www.scritub.com/stiinta/drept/SERVICIILE-PUBLICE-IN-ROMANIA93945.php

http://ramp.ase.ro/_data/files/articole/3_01.pdf

http://www.prefecturabacau.ro/meniu-stanga/autoritati-si-institutii-publice/institutii-publice-deconcentrate/

http://www.preferatele.com/docs/economie/3/descentralizarea-si-5.php

http://audieri.advocacy.ro/sites/audieri.advocacy.ro/files/files/pagini-audiere/documente_conexe/2012-11/2008_-_descentralizarea_administratiei_publice_ro.pdf

http://www.apubb.ro/wp-content/uploads/2011/03/Descentralizare_Dezvoltare_urbana.pdf

http://drept.ucv.ro/RSJ/images/articole/2009/RSJ2/A05GirlesteanuGeorge.pdf

http://www.rasfoiesc.com/legal/administratie/Formele-descentralizarii59.php

file:///C:/Users/Elena/Desktop/Serviciul%20public/2011_ipp_considerente_asupra_procesului_de_descentralizare_ro.pdf

https://www.spiruharet.ro/facultati/drept-craiova/zone/e5528fd5abdb5f0ea19d198a7d2cf993.pdf

http://www.apubb.ro/wp-content/uploads/2011/03/Descentralizare_Dezvoltare_urbana.pdf

http://www.clr.ro/eBuletin/1_2004/Buletin_1_2004.pdf

http://ramp.ase.ro/_data/files/articole/3_01.pdf

http://www.referateok.ro/referate/844_1259921814.pdf

https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Delimitari%20conceptuale%20ale%20modalitatilor%20de%20infaptuire%20a%20Administratiei%20Publice%20Locale.pdf

http://aap.gov.md/files/publicatii/revista/articole/94/ro/Tap.pdf

http://www.rasfoiesc.com/legal/administratie/Formele-descentralizarii59.php

http://www.qreferat.com/referate/stiinte-politice/DESCENTRALIZAREA-ADMINISTRATIV627.php

http://www.scritub.com/administratie/Descentralizarea-administrativ12247.php