Serviciile Romane de Informatii

CAPITOLUL 4 – STUDIU DE CAZ

….. ?

4.1. Scurt istoric al Serviciile Romane de Informații

Data de 12 noiembrie 1859 este data apariției primului serviciu românesc specializat în obținerea de informații, conform revistei „Intelligence", revista Serviciului Român de Informații. Printre reformele domnitorului Alexandru Ioan Cuza se înscrie și crearea unei secții în Marele Stat Major care să funcționeze ca serviciu de informații al armatei.

În 1889, viitorii spioni erau instruiți la Școala Superioară de Război, în cadrul unui curs care trata „serviciul informațiilor". Cursanții erau învățați cum să culeagă informațiile importante deținute de posibilii inamici: sustragerea de documente, tehnicile de acoperire etc.

Răscoala țărănească de la 1907 a reprezentat un mare eșec pentru structurile de informații românești. Începând cu acest eveniment începe să se acorde o mai mare atenție pericolelor care amenință ordinea publică și siguranța statului, apărând, astfel, agenții acoperiți și numele conspirative.

Primul Război Mondial găsește, însă, România nepregătită din punct de vedere al serviciilor de informații, majoritatea țărilor din Europa, inclusiv vecinele României, investind mult, până atunci, în aceste structuri.

La 1924, Mihail Moruzov, fost ofițer de Siguranță, este numit în fruntea Serviciului Secret de Informații al Armatei Române. Moruzov este cel care introduce primii civili în structurile secrete, după modelul din Occident. Funcționarii civili sunt folosiți pentru culegerea informațiilor care vizau armata. La sfârșitul anilor ‘20, Moruzov începe să colaboreze cu omologii săi din Franța, Germania și Marea Britanie.

În 1934, Serviciul Secret își definește o nouă organigramă, care cuprindea o Secție de Informații Externe, una de Contrainformații, un birou juridic și unul tehnic. În această perioadă încep practicile de culegere a informațiilor prin agenturi secrete, legături cu atașații militari și verificarea corespondenței.

În 1948 este înființată Direcția Generală a Securității Poporului, devenită trei ani mai târziu Direcția Generală a Securității Statului. Vreme de un deceniu oscilează între statutul de parte integrantă în Ministerul de Interne și autonomie.

După retragerea trupelor sovietice încep epurările masive în Departamentul Securității Statului, ofițerii impuși de URSS fiind trecuți pe linie moartă. La 1968 este creat un serviciu, UM 09101 A, care avea misiunea de a cunoaște tot ce mișcă în spațiul sovietic și de a urmări activitatea ofițerilor români școliți în URSS și bănuiți a fi spioni ai Moscovei.

La începutul anilor '70, Securitatea este împărțită în 6 direcții: informații interne, contrainformații economice, contraspionaj, contrainformații militare, securitate/garda și cercetări penale. Este perioada în care serviciile secrete sunt foarte vizibile în societate, un număr uriaș de civili trecând prin birourile Securității pentru a discuta condițiile colaborării. Direcția Securității Statului își abandonează menirea, aceea de a proteja cetățenii statului.

La 30 decembrie 1989, Consiliul Frontului Salvării Naționale dizolvă Direcția Securității Statului.

Timp de trei luni, între 30 decembrie 1989 și 26 martie 1990, România nu are, în mod oficial, un serviciu secret.

La data de 26 martie 1990, prin decretul nr. 181, a fost înființată instituția de stat Serviciul Român de Informații, specializată în domeniul culegerii de informații privind siguranța națională iar la 29 iulie 1991 a fost emisă Legea nr. 51 care stabilea noile amenințări la adresa siguranței naționale a României și sunt stabilite organele de stat care au atribuții în acest domeniu: Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, precum și structuri din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne și Ministerului Justiției. Activitatea acestora este coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

În prezent, în România, sistemul securității naționale este alcătuit din autoritățile publice cu statut autonom și instituții legal investite să desfășoare activități de informații, contrainformații și de securitate, astfel: – servicii de informații interne și externe: Serviciul Român de Informații (S.R.I.) și Serviciul de Informații Externe (S.I.E.); – servicii de securitate: Serviciul de Protecție și Pază (S.P.P.) și Serviciul de Telecomunicații Speciale (S.T.S.) – organul central de specialitate, cu personalitate juridică, ce organizează și coordonează activitățile în domeniul telecomunicațiilor speciale pentru autoritățile publice din România și alți utilizatori prevăzuți de lege; – structuri departamentale de informații și de protecție: Direcția Generală de Informații a Apărării (D.G.I.A.) din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Direcția Generală de Informații și de Protecție Internă (D.G.I.P.I.) din cadrul Ministerului Administrației și Internelor și Direcția pentru Prevenirea Criminalității în Mediul Penitenciar (D.P.C.M.C.), o structură în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor (până în anul 2006, a funcționat și Direcția Generală de Protecție și Anticorupție (D.G.P.A.) în cadrul Ministrului Justiției și Libertăților Cetățenești).

Conform legii 14/1992, Serviciul Român de Informații are, între altele, următoarele sarcini:

– organizează și execută activități pentru culegerea, verificarea și valorificarea informațiilor necesare cunoașterii, prevenirii și contracarării oricăror acțiuni care constituie, potrivit legii, amenințări la adresa siguranței naționale a României.

– asigura apărarea secretului de stat și prevenirea scurgerii de informații care, potrivit legii, nu pot fi divulgate;

– organizează și execută transportul corespondenței oficiale cu asemenea caracter pe întreg teritoriul României;

– la cererea conducătorului instituției publice, regiei autonome sau societății comerciale, Serviciul Român de Informații verifică și oferă date cu privire la persoanele care urmează să ocupe funcții în respectivele unități, ce presupun accesul la informații și activități cu caracter secret de stat sau care, potrivit legii, nu pot fi divulgate.

– la cererea persoanelor fizice și juridice din sectorul privat, Serviciul Român de Informații acordă asistență de specialitate pentru apărarea secretelor aflate în posesia acestora și prevenirea scurgerii de date sau informații ce nu pot fi aduse la cunoștință publicului. Asistența de specialitate se acordă, contra cost, potrivit tarifelor convenite.

– execută activități informative și tehnice de prevenire și combatere a terorismului;

4.2. Activitatea de intelligence în NATO și UE

În actualul mediu geopolitic și geostrategic, statele Uniunii Europene, prin activitățile de informații, contrainformații și securitate, protejează cetățenii și statele, realizând menținerea stabilității interne și consolidarea mediului european de securitate, informația pentru securitate avînd în acest context, valoare strategică. 

Înainte de anul 2000 nu se punea un accent deosebit pe problema cooperării în domeniul intelligence- ului în cadrul instituțiilor UE, chiar dacă existau rețele bilaterale sau multilaterale, schimbul de informații realizându-se între agențiile naționale în funcție de interesul, încrederea și conform pricipiului reciprocității.

Odată cu apariția organismelor permanente Comitetul Politic și de Securitate – CPS și Comitetul Militar au fost dezvoltate concepte, politici și proceduri, inclusiv un manual pentru managementul crizelor și a fost lansată prima operațiune militară UE – Concordia în Macedonia, operațiune cu recurs la capabilitățile NATO, urmată de Operațiunea Artemis în Congo, fără ajutor NATO.

Uniunea Europeană nu are încă o instituție cu funcții de coordonare, analiză, sinteză și diseminare a informațiilor pentru fundamentarea deciziilor în domeniul apărării și securității. Nu există o politică comunitară, doctrină sau strategie pentru cooperarea în intelligence.

Colaborarea, cooperarea și conlucrarea între serviciile de informații există în interiorul alianțelor militare în probleme de interes comun. Poate avea drept scop distribuția geografică sau tematică a unor activități de culegere (cu precădere de informații din surse electronice – SIGINT), care presupun instalații complexe și foarte costisitoare.

Schimb de informații la nivel UE se realizează prin Sistemul Informatic Schengen – SIS și CIS- Custom Information System. Ambele sisteme sunt complet descentralizate. SIS este un sistem de raportare sau un instrument de căutare, care este consultat de către poliție, poliția de frontieră, vamală sau de autoritățile care emit vize sau permise de rezidență. Chiar dacă SIS II se vrea mai mult decât un instrument de investigare, el include schimb de informații referitoare la infracționalitate, nefiind conceput pentru un beneficiar anume. Poate fi accesat de către agenții consulari, poliția națională, servicii care pot încărca informații în conformitate cu legislația lor națională.

SIS este completat de o serie de alte mecanisme de aplicare a legii, precum European Judicial Network sau Oficiul European Antifraudă – OLAF.

Chiar dacă nu există un cadrul legal și instituții cu atribuții exclusive în intelligence ul comunitar, schimbul de informații se realizează prin cele 16 agenții ale Comunității Europene, din care 8 au atribuții de culegere/producție/diseminare a informațiilor în diferite domenii. În vederea discriminării atribuțiilor acestora, au fost împărțite în funcție de cei 3 piloni ai UE:

– Agenții cu atribuții în implementarea „primului pilon” al Uniunii Europene – domeniul comunitar. Din această categorie fac parte Agenția Europeană pentru Securitate Aviatică , Agenția Europeană pentru Securitate Maritimă , Agenția Europeană pentru Securitatea Alimentelor , Agenția Europeană de Mediu , Agenția Europeană pentru Securitatea Rețelelor și Informației, Centrul European de Monitorizare a Drogurilor și Consumului de Drog.

– Agenții cu atribuții în implementarea celui de-al „doilea pilon” al Uniunii Europene -Politica Externă și de Securitate Comună. Agenția Europeană de Apărare îmbunătățește și coordonează capabilitățile statelor membre în domeniul apărării și managementului crizelor și de a susține PESC prin cercetare și dezvoltare tehnologică militară. Institutul European pentru Studii de Securitate contribuie la crearea unei culturi de securitate europene prin studii și dezbateri, analize și prognoze.

– Agenții cu atribuții în implementarea celui de-al „treilea pilon” al Uniunii Europene –Cooperarea Polițienească și Judiciară în domeniul combaterii criminalității. Colegiul European de Poliție – CEPOL asigură cooperarea europeană în domeniul polițienesc prin formarea resurselor umane care lucrează în domeniul combaterii infracționalității transfrontaliere.
Biroul European de Poliție -Europol este organizația care se ocupă de aplicarea legii în cadrul Uniunii Europene și care operează cu informațiile referitoare la criminalitate.

Centrul Comun pentru Situații (Joint Situation Center – SITCEN), cu sediul la Bruxelles, face conexiunea între informațiile de natură civilă și militară, realizând sinteza informațiilor și asigură difuzarea lor celor în drept. Subordonat Secretarului general și condus de Consilierul Special al acestuia, SITCEN culege și analizează informațiile intelligence ului național ale statelor membre, elaborează analize de risc folosind sursele deshise, rapoartele diplomatice și informațiile provenite de la serviciile specializate ale statelor membre. SITCEN redactează rapoarte zilnice de situație, prioritizând temele în funcție de zonele cu potențial conflictual („Watchlist”). SITCEN este responsabilă cu monitorizarea crizelor. A fost propusă extinderea activității Centrului, prin completarea celor 7 analiști SITCEN cu personal din toate statele membre astfel încât să existe o largă implicare în activitatea Centrului.

Consiliul European de la Helsinki din 1999 a aprobat utilizarea capacităților instituționale ale Uniunii pentru simplificarea procesului decizional, agreându-se înființarea organismelor politice și militare permanente – Comitetul Politic și de Securitate, Comitetul Militar și Statul Major Militar.

Ciclul intelligence include ca principale etape colectarea, prelucrarea, interpretarea, evaluarea, diseminarea și feed back-ul. Etapa în care intervine UE este cea de evaluare a informației, căci etapele de colectare, prelucrare și interpretare revin statelor membre, cu excepția intelligence-ul IMINT, când prelucrarea și interpretarea au loc la nivel comunitar, în cadrul Centrului Satelitar de la Torrejon. Centrul, în timpul unei operațiuni UE, va fi implicat în toate etapele ciclului intelligence. Nevoia unui proces de evaluare comună este un factor care trebuie avut în vedere când este vorba de cooperarea UE intelligence. Organizațiile militare de informații a statelor membre au stabilit că toate informațiile să fie centralizate de către Divizia Intelligence a personalului militar.

Sateliții oferă informații necesare pentru prevenirea și managementul crizelor, pentru monitorizarea fluxurilor de refugiați, a embargourilor, pentru pregătirea intervențiilor umanitare și militare, constituind singurul mijloc de supraveghere permanentă a proliferării armelor de distrugere în masă și un mijloc important de verificare a modului în care sunt respectate prevederile tratatelor privind controlul armamentului.

Uniunea Europeană nu dispune, însă, de un centru propriu de observații prin sateliți și nici de vreo stație de furnizare a imaginilor. Există un centru satelitar în funcțiune, dar care prelucrează imagini furnizate de sateliți comerciali. Centrul utilizează informații clasificate furnizate de sateliții militari americani, precum Helios.

Cooperarea UE NATO în doemniul intelligence s-a materializat în Programul Helios iar continuarea programului, Helios 2 și acordurile Pléïades/Cosmo Skymed și Helios/SAR Lupe constituie argumente în favoarea unei unui sistem european global de monitorizare a spațiului, în cadrul unei politici spațiale comune.

În prezent, Centrul pentru Sateliți al UE are misiunea de a procesa informațiile obținte prin observarea din spațiu și de a înainta produsele informative rezultate Centrului Comun pentru Situații și Statului Major Militar. La rândul său, Statului Major Militar, prin Divizia de Informații, comunică Centrului pentru Sateliți necesitățile informative.

Toate forțele aeriene militare ale statelor UE dispun de o componentă însărcinată cu recunoașteri aeriene, cu ajutorul tehmologiilor radar, fotografice și infrarorșu.
Pentru supravegherea teatrelor de operațiuni poate fi utilizat atât sistemul de recunoaștere HORIZON, montat pe elicoptere și sistemul aeropurtat ASTOR (capabil să proceseze și livreze imagini radar).

Tehnologiile de interceptare a transmisiilor (SIGINT – signal intelligence) sunt surse importante de informații. Un astfel de exemplu îl constituie rețeaua ECHELON, care permite interceptarea comunicațiilor, conversațiilor, semnalurilor, faxurilor, e-mail-urilor oriunde în lume.

La nivelul UE, în prezent nu există o cooperare în domeniul SIGINT, statele membre considerând că monitorizarea spațiului electromagnetic este o problemă ce ține de suveranitate. Culegerea de informații electronice se realizează prin intermediul unor facilități amplasate pe sateliți, la bordul unor avioane sau vase, dar și în centre de monitorizare terestre. Spre deosebire de IMINT, SIGINT a preocupat în mai mică măsură statele membre UE.
În ciuda demostrației din ce în ce mai evidente că ar fi nevoie de o comunitate de informații UE, până în prezent responsabilii europeni s-au opus înființării serviciului de informații al UE. Cooperarea UE a constat în schimbul de informații geo-spațiale, în cadrul EUSC.
IMINT (imagery intelligence) constituie o capabilitate necesară, dar insuficientă fiind necesar un schimb de informații obținute prin surse secrete umane și tehnice (HUMINT și SIGINT) și de o structură care să permită integrarea acestora în produse informative bazate pe toate sursele disponibile („all-source intelligence products”).

Produsele de intelligence de calitate, la timp și de încredere reprezintă un obiectiv esențial pentru procesul de consultări și luare a deciziilor și în cadrul Alianței Nord-Atlantice.

NATO nu deține capabilități proprii de culegere a informațiilor, cu excepția forțelor dislocate în teatrele de operații. Astfel, Alianța depinde de contribuția cu informații a statelor membre, acestea fiind integrate la nivel aliat și diseminate tuturor statelor membre și, în anumite cazuri, partenerilor care participă cu forțe în operațiuni conduse de NATO sau la programe PfP (Parteneriatul pentru Pace). Procesul de intelligence al Alianței urmează ciclul clasic, parcurgând etapele de elaborare a cerințelor strategice, culegere, analiză, diseminare și evaluare. Așa cum se afirmă în „Strategic Vision: The Military Challenge”, “modul în care se realizează culegerea, analiza, diseminarea și împărtășirea informațiilor este critic pentru reducerea timpului de decizie între recunoașterea unui risc de securitate și întreprinderea demersurilor necesare.”

În contextul dezvoltărilor mediului de securitate și al lărgirii Alianței a fost necesară o reformă a procesului de intelligence. Aliații au precizat importanța împărtășirii informațiilor pentru NATO în contextul Summit-urilor de la Praga (2002), Istanbul (2004), București (2008), Lisabona (2010), Țara Galilor(2014).

Este încurajat lucrul în comun, inclusiv prin elaborarea unor evaluări privind mediul de securitate, strategice, întrunite (servicii interne, externe și militare).

Principalele preocupări ale structurilor de intelligence ale NATO sunt orientate pe dimensiunea amenințărilor emergente, precum securitatea cibernetică, securitatea energetică, pirateria, dar și pe amenințări clasice (contraspionajul) sau amenințările tradiționale în cadrul Alianței (terorismul).

În cadrul summit-ului din Țara Galilor, având în vedere atacurile și amenințările cibernetice, Alianța a prezentat documentul Politica întărită în domeniul apărării cibernetice, document care contribuie la îndeplinirea sarcinilor principale ale Alianței.

Documentul reafirmă principiile indivizibilității securității Aliaților, precum și ale prevenției, detectării, rezistenței, recuperării și apărării. Se reamintește faptul că responsabilitatea fundamentală a NATO în domeniul apărării cibernetice este de a-și apăra propriile rețele, precum și faptul că asistența către Aliați trebuie acordată în concordanță cu spiritul solidarității, cu sublinierea responsabilității Aliaților de a-și dezvolta capacitățile relevante în vederea protejării rețelelor naționale.

Pe de altă parte, Comisia Europeană a publicat, împreună cu Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, o strategie în domeniul securității cibernetice, precum și o propunere de directivă a Comisiei privind securitatea rețelelor și a informației (NIS).

Strategia în domeniul securității cibernetice, „Un spațiu cibernetic deschis, sigur și securizat”, reprezintă viziunea globală a UE asupra celor mai bune modalități de a preveni și de a gestiona perturbările și atacurile cibernetice. Scopul strategiei este acela de a promova valorile europene de libertate și democrație și de a garanta o creștere a economiei digitale în condiții de siguranță. Sunt prevăzute o serie de acțiuni specifice care au ca obiectiv creșterea nivelului de reziliență a infrastructurilor cibernetice, reducerea criminalității informatice și consolidarea politicii internaționale a UE în materie de securitate cibernetică și de apărare împotriva atacurilor cibernetice.

UE a făcut progrese importante în materie de protejare a cetățenilor împotriva infracțiunilor online, inclusiv prin instituirea unui Centru european de combatere a criminalității informatice (IP/13/13), prin propuneri legislative privind atacurile împotriva sistemelor informatice (IP/10/1239) și prin lansarea unei alianțe mondiale împotriva abuzurilor sexuale asupra copiilor comise prin intermediul internetului (IP/12/1308). 

În contextul noilor provocări ( situația din Ucraina, tensiunile cu Rusia, amenințarea jihadistă), Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și Uniunea Europeană (UE) vor să-și consolideze cooperarea, în special în materie de servicii de informații.

Șefa diplomației europene, Federica Mogherini afirma că :”Extrem de importantă pentru noi este o coordonare puternică la toate nivelurile și în special în ceea ce privește schimbul de informații cu privire la noile amenințări cu care ne confruntăm”.

4.3. Limitele și avantajele cooperării în domeniul intelligence în cadrul NATO și UE

Principala critică adusă coooperării pe dimensiunea de intelligence în cadrul NATO este că aceasta depinde de contribuția și voința politică a statelor, iar acestea sunt reticente să partajeze informații sensibile într-un cadru prea larg.

Se afirmă adesea că serviciile au interese proprii și nu sunt motivate să coopereze în format aliat. Este adevărat că agențiile de informații, în special cele interne au propria agendă de priorități care nu coincid cu cele ale Alianței, dar acestea sunt impuse de activitatea operațională și de necesitatea soluționării problemelor de securitate națională.

O altă limită a cooperării în cadrul NATO o reprezintă preferința anumitor state pentru cooperarea bilaterală. Alianța oferă cadrul pentru cooperare, prin schimb de informații și expertiză, în probleme importante precum contraspionaj și terorism. Alianța asigură canale de comunicații sigure și directe prin care pot fi transmise informații relevante privind securitatea trans-atlantică sau probleme specifice ale unui stat care pot afecta și alte state. De asemenea, la nivel aliat, prin reprezentanții permanenți ai statelor membre se pot crea relații apropiate între state, care permit inclusiv tratarea anumitor probleme bilaterale între aceste state. O problemă ridicată de anumiți critici a fost că NATO dispune de o birocrație stufoasă, cu multe structuri care gestionează analize și evaluări de securitate, ceea ce face ca volumul de informații să fie greu de gestionat.

Implementarea procesului de reformă a adus un plus de coerență fluxurilor informaționale și a încurajat colaborarea între structurile NATO și serviciile membre, precum și integrarea informațiilor civil-militare.

Cooperarea redusă cu partenerii și cu alte organizații constituie un alt aspect important al Alianței. Deși a fost consolidată interacțiunea cu partenerii care participă la operațiuni conduse de NATO (ex: Ucraina și Georgia, în Afganistan), se remarcă deficiențe în coordonarea cu alte organizații, cum ar fi Uniunea Europeană. În contextul implementării Tratatului de la Lisabona și a operaționalizării unui Serviciu European de Acțiune Externă (care își propune să dezvolte propriile capabilități de analiză strategică, comparate adesea cu un serviciu de informații), NATO ar trebui să întărească relațiile de cooperare cu UE, pe baza avantajelor comparative ale fiecărei instituții.

Pe de altă parte, UE, spre deosebire de alte organizații coordonează o gamă largă de instrumente politice și de securitate. În prezent patru agenții UE gestionează schimbul de intelligence: Joint Situation Centre – SITCEN, Divizia de Informații – INTDIV, EU Satellite Centre – EUSC și Europol.

S-a propus înființarea Rețelei Europene de Comunicații de Informații cu rolul de facilita comunicarea agențiilor de informații din statele membre și îmbunătățirea evaluării amenințărilor, aceasta fiind și o condiție de bază pentru o evaluarea comună, mai ales că Uniunea are capacitate limitată de schimb de informații, datorită capabilităților insuficiente de colectare și depinde de sprijinul statelor membre.

Orice formă de cooperare ar adopta UE în domeniul schimbului de informații trebuie să îndeplinească patru condiții: informațiile să poată fi distribuite, astfel încât toate statele să le primească; structurile de cooperare trebuie să fie fezabile, ceea ce presupune folosirea celor deja existente; asigurarea sustenabilității cooperării și simplificării procesului de intelligence și formularea deciziilor pe baza acestora .

Principalii oponenți la constituirea unei organizații europene de informații sunt statele cu servicii de informații eficiente – Marea Britanie, Germania, Franța, Italia și Spania. Împreună cu Olanda și Suedia, cooperează în cadrul SITCEN și nu sunt interesate de modificarea sistemului de cooperare în domeniul informațiilor al Uniunii Europene.

Un alt obstacol în constituirea unui serviciu european de informații îl constituie existența unor relații privilegiate între serviciile de informații ale unor state europene membre NATO și cele americane.

Toate statele și organizațiile participă la culegerea de informații de interes din domeniul militar, al crimei organizate, al terorismului, informații economice sau cu privire la gestionarea unor crize din anumite zone instabile care ar putea afecta indirect echilibrul de securitate european.

Se impune astfel, necesitatea înființării unei Agenții Europene de Informații în care toate statele să coopereze în acest domeniu și să contribuie în acest fel la dezvoltarea unei structuri de intelligence care să sprijine procesul european de informare și sprijin în luarea deciziilor.

Este necesar ca odată cu fundamentarea politicii externe, de securitate și apărare comune, UE să elaboreze și o politică comună în domeniul intelligence-ului.

Intrarea în NATO și în Uniunea Europeană, presupune integrarea României într-un sistem de securitate colectivă în care să-și afirme în mod natural posibilitățile de exprimare politică, economică, culturală și geopolitică precum și a unui sistem care să asigure securitatea statului și a cetățenilor săi în fața pericolelor care întotdeauna vor pândi civilizația în această zonă a Europei.

În contextul evoluțiilor actuale în plan internațional, serviciile de informație au nevoie de un cadru legislativ care să le permită derularea unor acțiuni de cooperare cu servicii similare, pe cazuri concrete, și care să le pună la dispoziție mijloacele și metodele activității de culegere a informațiilor.

Statutul de membru NATO și UE conferă României autoritatea de a gestiona cu responsabilitate riscuri și amenințări la adresa mediului de securitate euroatlantic.

Pentru îndeplinirea acestor obiective, țara noastră își concentrează eforturile pentru a fi un furnizor de securitate regională și internațională credibil și durabil, prin îndeplinirea misiunilor de securitate în cooperare cu partenerii externi.