Serviciile Publice de Interes General

CUPRINS

CAP I Considerații generale despre serviciile publice de interes general

Noțiuni introductive despre serviciile publice de interes general

Abordarea europeană

Noi orientări

Regimul juridic al serviciilor publice

Serviciile publice în U.E

CAP ÎI Prezentarea orașului Timișoara

2.1 Alimentarea cu apa

2.2 Resursele de apă

2.3 Structura Actuală a Consumului de Apă

Concluzii

Bibliografie

CAP I Considerații generale despre serviciile publice de interes general

Noțiuni introductive despre serviciile publice de interes general

Serviciul public reprezintă un organism constituit de către stat, județ sau chiar o comună, care are o competentă și o putere determinată, cu mijloace financiare obținute din bugetul general al admnistratiei, care este pus la dispoziția populației pentru a satisface continuu o nevoie generală, căreia inițiativa din mediul privat nu ar putea să-i ofere decât o incompletă satisfacție.

Serviciul public reprezintă un mijloc al administrației prin care cetățenii beneficiază de servicii de interes general, în regimul puterii politice.

Realizarea serviciilor publice este caracteristica exclusivă a autorităților deliberative și a consiliilor locale iar organizarea și funcționarea lor reprezintă caracteristica autorităților executive, adică a prefecturilor și primăriilor. În categoria de servicii publice se pot include:

– Servicii publice cu caracter statal

– Serviciile publice de gospodărie comunală 

– Servicii comunitare (înființate la nivel local, dar și județean)

– Servicii publice comerciale

– Servicii publice pentru activități culturale

– Alte servicii publice locale

După criteriul naturii serviciilor publice se pot distinge:

– Servicii publice administrative (S.P.A.)

– Servicii publice industriale și comerciale (S.P.I.C)

După modul în care se realizează interesul general deosebim:

– Servicii publice al căror scop este satisfacerea directă și individuală a cetățenilor

– Servicii publice care oferă avantaje particularilor în mod indirect

– Servicii publice destinate colectivității în ansamblu

Din punct de vedere al importanței sociale deosebim:

– Servicii publice vitale (alimentare cu apa, canalizare)

– Servicii publice facultative (amenajare parcuri și locuri de distracții, centre de informare etc.)

Problema clasificării serviciilor publice nu este încă total clarificata, existând, conform specialiștilor, anumite criterii foarte variate de clasificare. Definiția oferită de către Asociația Americană de Marketing în 1960 are avantajul de a fi formulată de o importantă instituție științifică.

Potrivit AMA, “serviciile reprezintă activități, beneficii sau utilități care sunt oferite pe piață sau prestate în asociere cu vânzarea unui bun material”. Pe o direcție similară se situează K.L. Blois (1974) conform căruia “serviciul reprezintă orice activitate care oferă beneficii fără să presupună în mod obligatoriu un schim de bunuri tangibile”.

Definiția, deși elaborată în mod insuficient, pune în discuție una dintre caracteristicile cele mai importante ale serviciilor și anume intangibilitatea. Ambele definiții abordează serviciile din unghiul prestatorului.

Anumiți autori au încercat să definească serviciile și din poziția consumatorului. Astfel, conform specialiștilor americani Besson Richard M. Și David W. Jackson “pentru consumator, serviciile reprezintă activități care se finalizează prin obținerea unui beneficiu sau a unei utilități; activități pe care nu poate sau nu dorește să le presteze el însuși”

Foarte clară se dovedește a fi definiția dată de Leonard L. Berry (1980) conform căruia “serviciul este o activitate, un efort, o permanentă”. Philip Kotler oferă următoarea definiție în anul 1986: “serviciul reprezintă orice activitate sau beneficiu pe care o parte o poate oferi alteia, care este în general intangibil și al cărei rezultat nu presupune dreptul de proprietate asupra unui bun material”.

Ca o încercare de a sintetiza atât experienta teoretică cât și cea practică referitoare la definirea serviciilor și deosebirea lor de bunurile corporale, în lucrarea “Economia serviciilor” autorii au formulat următoarea definiție: “serviciile reprezintă o activitate umană, cu un conținut specializat, având ca rezultat efecte util, imateriale și intangibile destinate satisfacerii unei nevoi sociale. În același timp, serviciile reprezintă activități de sine stătătoare, autonomizate în cadrul procesului adâncirii diviziunii sociale a muncii și sunt organizate în mod distinct în sectorul terțiar”.

Caracteristicile principale ale serviciilor reies din specificul muncii realizate în această sferă, tipul de comercializare, criteriile prin care se delimitează serviciile față de celelalte elemente ale activității economice și sociale etc.

Serviciile pot fi caracterizate, în primul rând, prin forma lor imaterială. Munca bazată pe rpestarea de servicii nu se concretizează, de obicei, în bunuri cu existența obiectuală, ci sub forma anumitor activități sau faze ale anumitor procese de producție sau de consum. Caracterul imaterial al serviciilor demonstrează astfel, pentru acestea, denumirea de “invizibile”.

Această caracteristică face ca o mulțime de servicii să nu fie “transferabile” sau comercializabile în exteriorul locului de realizare, ele fiind produse “în situ” (adică la domiciliul consumatorului). Serviciile sunt caracterizate, de asemenea, prin nestocabilitate.

Fiinda nu au, de obicei, o formă materială, serviciile nu se pot stoca și păstra pentru consumul ulterior.

Această caracteristică are anumite avantaje în cadrul desfășurării activităților respective, prin faptul că asigură o eficientă ridicate ca urmare a faptului că elimină dificultățile legate de distribuția fizică a serviciilor, manipularea lor, crearea de condiții adecvate de depozitare și păstrare; dar provoacă și anumite dezavantaje, în special în asigurarea unui echilibru între ofertă și cerere și realizarea efectivă a serviciilor.

Caracteristica nestocabilitatii este abordată de anumiți autori prin caracteristică de perisabilitate sau non-durabila (deși termenii nu se suprapun în totalitate). Serviciile sunt, de asemenea, intangibile; ele nu se pot percepe, putând fi evaluate prin utilizarea unuia din simțurile fizice.

Lipsa unor proprietăți tangibile face caaprecierea și verificarea calității serviciilor să fie imposibilă înainte de cumpărare sau chiar înainte de consum. În astfel de condiții, vânzarea serviciilor presupune eforturi mărite de cunoaștere a cererii și de dezvoltare a creșterii acesteia, de câștigare a încrederii și de scădere a incertitudinii prin adăugarea unei evidențe fizice exprimate prin calitatea personalului, caracteristicile echipamentelor, nivelul prețurilor etc.

Un alt atribut îl constituie coincidenț, atât în timp cât și în spațiu, a producției și a consumului, menționată în literatura de specialitate și sub numele de indivizibilitate sau inseparabilitate.

Faptul că serviciile se exteriorizează, de cele mai multe ori, sub formă de activități, pentru realizarea lor, necesita prezența în același loc și a prestatorului și a beneficiarului, și o simultaneitate în execuția lor.

Absența acestor condiții dovedește repercusiuni asupra volumului activităților desfășurate în domeniul serviciilor, mai ales, asupra aportului respectivului sector la satisfacerea nevoilor populației; orice diferență de timp sau de loc are ca efect pierderi de ofertă și uneori nacoperirea cererilor.

Conform modului de desfășurare, serviciile nu pot fi separate de persoana prestatorului, ele încetând a mai exista din momentul în care încetează acțiunea acestuia.

Din această însușire reies particularitățile care se referă la organizarea și comercializarea serviciilor:

– Contactul direct dintre prestator și beneficiar și o participare activă din partea clientului (cosnumatorului) la activitatea de realizare a serviciului (aspect pe care anumiți autori îl analizează ca o trăsătură distinctă a serviciilor)

– Calitatea serviciului se determină prin nivelul de pregătire profesională, talent, indemanre, corectitudine și pasiune etc. De aici reiese dificultatea de “standardizare” a serviciilor;

– Inseparabilitatea de persoana prestatorului impun o anumite limite posibilităților de diversificare a serviciilor; astfel, o companie sau un angajat pot presta, de obicei, doar un număr redus de servicii, progresul tehnic din sectorul serviciilor realizându-se mult mai lent decât în restul compartimentelor economiei.

Serviciile au și o carcateristica de eterogenitate sau variabilitate, care este înțeleasă în legătură atât cu sectorul terțiar, care este constituit din activități cu un conținut care diferă – cât și cu oricare serviciu, ca o variație care depinde de specificul prestatorului sau cel al utilizatorului.

Această însușire influențează în mod negativ posibilitatea de a standardiza serviciul, de a constitui o structură de sortimente, de a interveni în controlul calității prestației.

În afară de trăsăturile analizate, serviciile se mai pot particularizea prin faptul că vânzarea lor nu înseamnă transferul titlului de proprietate, că prețul oferit rerpezinta un preț al cererii etc. Punctul de start în definirea și delimitarea serviciilor publice îl reprezintă rolul important în satisfacerea nevoilor colective ale cetățenilor țării.

Laureatul la Premiul Nobel pentru economie, Paul Samuelson, menționa că statul asigura unele servicii colective indispensabile, fără de care viața comunității ar fi de neconceput și care nu pot fi abandonate, fără apariția unor probleme majore, în favoarea inițiativei private.

Delimitarea domeniului serviciilor publice de alte domenii de servicii se poate face din următoarele motive:

– Reprezintă activități de interes general, din care o mai mare parte iau parte la producerea de bunuri publice. Acestea sunt bunuri care sunt furnizate de către colectivități publice (administrații sau colectivități locale) care au o logică particulară de producere și stabilire a tarifelor, și de asemenea nu au ca obiectiv obținerea de profit ci recuperarea costului de producție în totalitate sau măcar parțial.

Astfel că, anumite servicii publice sunt gratuite (ex. Învățământul gratuit, sănătatea, serviciile recreative, culturale și sportive gratuite etc.) iar altele cu plată (transportul, electricitatea telecomunicațiile, apa, gazele, salubritate etc.);

– Asumarea responsabilității în organizarea și funcționarea serviciilor publice, din partea organelor autorității publice (administrația locală, centrală și întreprinderile publice).

Responsabilitățile statului privind domeniul serviciilor publice se pot referi ori la prestarea și furnizarea acestora, ori la supravegherea și ajutarea firmelor private care dețin sarcina de producere a serviciilor publice: serviciul public poate fi realizat de către administrație, companiile publice și societățile private, etc.

Din aceste două caracteristici reiese o primă definire generală a serviciilor publice, respectiv activități de interes general asumate de organe publice.

Acestea au 2 dimensiuni:

– O dimensiune concretă, constituită dintr-un ansamblu de factori și mijloace care sunt utilizate de o persoană publică pentru a asigura anumite nevoi generale.

Ca exemplu, putem menționa serviciul de salubritate care este constituit din oamenii și utilajele destinate acestei activități;

– O dimensiune în sens funcțional, adică o activitate care prezintă interes general și care este asumată de către colectivitatea publică pentru satisfacerea nevoilor populației, care nu prezintă interes pentru companiile private.

Din ambele dimensiuni reiese o accepțiune dubla privind serviciul public: una de natură strict administrativă care poate fi definită ca fiind mijlocul prin intermediul căruia administrația își desfășoară activitatea și serviciile administrative constituite în structura organelor puterii centrale și locale, și o accepțiune de natura genurilor activităților ore nu prezintă interes pentru companiile private.

Din ambele dimensiuni reiese o accepțiune dubla privind serviciul public: una de natură strict administrativă care poate fi definită ca fiind mijlocul prin intermediul căruia administrația își desfășoară activitatea și serviciile administrative constituite în structura organelor puterii centrale și locale, și o accepțiune de natura genurilor activităților organizate, supravegheate sau prestate de către serviciile administrative, fiind organizate conform legilor în vigoare.

Diferența dintre cele două accepțiuni este deosebit de necesară pentru a se putea face o analiză a serviciilor publice din cele două unghiuri:

– Al rolului avut de adminstratie în organizarea anumitor elemente cu atribuții clare în asigurarea serviciilor publice;

– Al funcției serviciilor publice de a asigura nevoile generale ale cetățenilor. Definițiile serviciilor publice au în componenta lor elemente care îmbina cele două dimensiuni menționate mai sus.

Astfel, definiția formulată de Mircea Djuvara este relevantă: “Serviciul public nu este orice instituție. Instituțiile pot fi de mai multe feluri: private și publice.

O firmă anonimă reprezintă o instituție, de asemenea. Conducerea unei instituții private ca și cea a oricărui particular este în primul rând dorința de a câștiga. Firma anonimă funcționează pentru a câștiga, având un obiectiv patrimonial, un scop individual.

Obiectivele conform cărora trebuie interpretate actele juridic de drept privat, sunt obiective lucrative reprezentând câștigul individual.

Activitatea de drept public are, însă, alte perspective. În primul rând, activitatea publică nu are ca scop câștigul particularilor, ci o funcțiune, o activitate care necesita să se desfășoare spre binele tuturor și interesul general.

1.2 Abordarea europeană

Cartea albă menționează importanța serviciilor de interes general ca stâlp de bază al modelului european de societate și nevoia de a garanta realizarea de servicii de interes general de calitate și accesibile pentru toți cetățenii și toate companiile Uniunii Europene.

În UE, serviciile de interes general sunt esențiale pentru coeziunea socială și teritorială și, de asemenea, pentru competitivitatea întregii economii europene.

Dacă prestarea serviciilor de interes general poate fi realizată în cooperare cu sectorul privat sau predata unor firme private ori publice, definirea obligațiilor și sarcinilor autorităților publice rămâne doar responsabilitatea autorităților publice conform nivelului.

Aceste autorități publice au, de asemenea, responsabilitatea de a reglementa piețele și de a garanta îndeplinirea misiunilor de serviciu public care sunt încredințate operatorilor. Astfel, cartea albă menționează că responsabilitatea pentru serviciile de interes general este împărțită între Uniunea Europeană și statele sale membre.

Această responsabilitate de tip comun reiese din principiul care stă la baza articolului 16 din Tratatul CE, potrivit căruia Comunitatea Europeană și statele membre au obligația de a garanta, în limita competențelor, faptul că politicile lor permit prestatorilor de servicii de interes general să își desfășoare activitățile.

Dreptul statelor membre privind impunerea obligațiiloe specifice de serviciu public către operatorii economici și asigurarea respectării acestor obligații este recunoscut și în mod concis în articolul 86 alineatul 2 din Tratatul CE.

Tratatul CE furnizează către Comisie o gamă variată de mijloace pentru a se asigura că utilizatorii pot accesa serviciile de interes general calitative în Uniunea Europeană.

Comisia menționează, în acest sens, că puterea de care dispune este adecvată și suficientă pentru a menține și desfășura servicii în mod eficient în cadrul Uniunii.

În ciuda acestui fapt, ea precizează că autoritățile competente pe plan național, local și regional sunt acele autorități care trebuie să definească, să controleze și să finanțeze serviciile de interes general.

Abordarea Comisiei este formată pe baza unui număr de principii care pot fi găsite în politicile sectoriale comunitare și care pot fi înțelese pe baza rezultatelor dezbaterii referitoare la cartea verde:

– Facilitarea apropierii autorităților publice de cetățeni: Comisia respectă rolul esențial al statelor membre și al autorităților regionale și locale în domeniul serviciilor de interes general.

Politicile comunitare privitoare la serviciile de interes general se bazează pe anumite grade de acțiune și, de asemenea, pe folosirea anumitor instrumente diverse, conform principiului subsidiarității;

– Realizarea obiectivelor de serviciu public pe piețele concurențiale și deschise: o piață internă concurențială și deschisă și dezvoltarea serviciilor de interes general reprezintă obiective compatibile;

– Asigurarea unei coeziuni și a unui acces universal: un acces al tuturor cetățenilor și companiilor la serviciile de interes general accesibile și de calitate pe întreg teritoriul statelor membre este util pentru promovarea coeziunii sociale și teritoriale a Uniunii Europene, inclusiv scăderea numărului discrepanțelor provocate de accesibilitatea scăzută a regiunilor cele mai izolate;

– Menținerea unui nivel înalt al calității și securității: În plus față de furnizarea serviciilor calitative de interes general, Comisia vrea să asigure securitatea consumatorilor, a clienților și a tuturor persoanelor care se implica în producția și realizarea acestor servicii, precum și protejarea publicului larg, și nu în ultimul rând, să asigure securitatea împotriva unor amenințări eventuale, cum ar fi atentatele teroriste sau dezastrele ecologice;

– Garantarea drepturilor consumatorilor și utilizatorilor: aceste drepturi au în componenta, în general. Accesul la servicii cum ar fi servicii transfrontaliere, pe tot teritoriul UE și pentru totalitatea grupelor de populație, accesibilitatea financiară a serviciilor, inclusiv schemele speciale pentru persoanele cu venituri scăzute, securitatea fizică, siguranța și fiabilitatea, continuitatea, calitatea ridicată, alegerea, transparența și accesul la informațiile furnizorilor și autorităților de reglementare;

– Monitorizarea și evaluarea funcționării serviciilor: 

Comisia crede că evaluarea și monitorizarea sistematică reprezintă un instrument necesar pentru a menține și dezvolta servicii de interes general calitative, convenabile și eficiente în Uniune. Evaluarea trebuie să fie multidisciplinară și să abordeze toate aspectele relevante de ordin juridic, economic, social și de mediu.

De asemenea, ea trebuie să țină cont de caracteristicile sectorului evaluat și de situațiile specifice ale statelor membre și regiunilor acestora;

– Respectarea diversității serviciilor și situațiilor:

Dinc auză faptului că nevoile și preferințele utilizatorilor sunt diferite conform situației lor economice, sociale, geografice sau culturale, este util să se mențină o diversitate a serviciilor.

Acest lucru este valabil în principal pentru serviciile de sănătate și sociale;

– Îmbunătățirea transparenței: principiul transparenței reprezintă o noțiune-cheie privind elaborarea și aplicarea diferitelor politici publice care se referă la serviciile de interes general.

Acesta reda autorităților publice posibilitatea de a-și exercita responsabilitățile și oferă garanția că se pot adopta decizii democratice. Acest principiu este necesar să se aplice tuturor aspectelor procesului de aplicare și să cuprindă definirea misiunilor de serviciu public, organizarea, finanțarea și reglementarea serviciilor, precum și producerea și evaluarea lor, inclusiv mecanismele de soluționare a reclamațiilor;

– Asigurarea protecției juridice: Comisia precizează că aplicarea dreptului comunitar în cazul serviciilor de interes general poate punea numite probleme.

Astfel, ea va realiza acțiuni permanente pentru îmbunătățirea securității juridice legate de aplicare a dreptului comunitar în cazul în care se prestează servicii de interes general.

Comisia a înfăptuit deja modernizarea normelor în materie de achiziții publice și a organizat inițiative în domeniul ajutoarelor de stat și al partenariatelor dintre membrii domeniului public și privat.

1.3 Noi orientări

Principala chestiune supusă dezbaterii publice privea necesitatea unei directive de tip cadru privind serviciile de interes general. Opiniile exprimate cu privire la această temă cu ocazia consultării publice au fost diferite, Parlamentul European și anumite state membre rămânând în continuare sceptici.

Astfel, nu este încă cert dacă directivă de tip cadru reprezintă cea mai bună soluție de urmat și dacă adauga o valoare suficientă. În concluzie, Comisia precizează că este inoportun să formuleze propuneri pentru moment. În general, ea va continua să dezvolte o abordare sectorială, propunând, conform situației, norme sectoriale care permit controlarea necesităților și situațiilor specifice fiecărui sector.

Comisia va reexamina eficientă și necesitatea unei legi de tip cadru care se referă la serviciile de interes general de îndată ce intrară în vigoare Tratatul constituțional, mai exact, noul fundament juridic care va fi reglementat prin intermediul articolului III-6 care prevede următoarele:

„Fără aqaduce atingere articolelorqIII-55, III-56, și III-136 șiqavând în vedere importanțaqserviciilor de interes economicqgeneral ca servicii cărora toată lumea din interiorul Uniuniiqle atribuie valoare, precum șiqrolul acestora în promovareaqcoeziunii sociale și teritoriale, Uniuneaqși statele membre, fiecare în limiteleqcompetențelor ce le revin și înqlimitele domeniului de aplicare aqConstituției, veghează ca acesteqservicii să funcționeze pe baza principiilor șiqcondițiilor, în special economice șiqfinanciare, care să le permită îndeplinireaqmisiunilor ce le revin. Legea europeană defineșteqaceste principii și condiții.”

În plus, Comisia a reevaluat, în anul 2005, situația serviciilor de interes general în UE și utilitatea adoptării anumitor măsuri orizontale. Uniunea a avuit intenția să prezinte înainte de anul 2005 un raport referitor la constatările sale.

Conform rezultatelor consultării, Comisia menționează, de asemenea, că este util să fie continuata simplificarea și clarificarea cadrului juridic care se referă la finanțarea compensațiilor. În acest scop, a intenționat să aplice un pachet de măsuri până în iulie 2005, cel târziu.

Majoritatea componentelor acestui pachet au fost prezentate spre a fi consultate ca și proiecte. În plus, dezbaterea publică a relevat necesitatea unui cadru concis și transparent pentru a selecta întreprinderile cărora să li se încredințeze un serviciu de interes general.

Comisia dorește să facă o analiză a legislației comunitare care asigura atribuirea în mod transparent a concesionărilor serviciilor.

Pentru aceasta, aceasta a inițiat o consultare privitoare la aspectele parteneriatelor dintre public și privat în cadrul achizițiilor publice.

La fel, cartea verde a susținut un interes important printre părțile interesate din cadrul serviciilor sociale și de sănătate, care au anunțat utilitatea unei clarități și unei previzibilități crescute pentru garantarea unei evoluții armonioase a acestor servicii.

Comisia precizează că este necesară dezvoltarea unei abordări sistematice pentru identificarea și recunoașterea specificităților serviciilor de sănătate și sociale, de interes general și pentru clarificarea contextului în care acestea se desfășoară și pot fi modernizate.

Această abordare a fost făcută cunoscută într-o comunicare referitoare la serviciile de interes general, incluzând serviciile de sănătate, pentru adoptarea căreia a fost prevăzută în cursul anului 2005.

Analiza desfășurării serviciilor, atât la nivel antional, cât și la nivel comunitar, este necesară pentru a asigura formarea unor servicii de interes general calitative, convenabile și accesibile, într-un spațiu care se dezvolta constant.

Comisia își asumă sarcina de a-și dezvolta și îmbunătăți misiunile de analiză în cazul serviciilor de interes general. Pe planul intern, reglementările sectoriale create la nivel comunitar fac referire, în primul rând, la marile industrii de rețea.

Conform opiniei Comisiei, consultarea publică în cazul cărții verzi a dat dreptate acestei abordări. Aceasta va ține cont de concluziile acestei consultări în timpul evaluărilor prevăzute în diferite domenii.

Pe plan internațional, Comisia dorește să asigure o concordanță între cadrul reglementarii interne a Comunității și obligațiile care au fost acceptate de către ea și țările membre, pe baza acordurilor comerciale de ordin internațional.

Aceasta dorește, de asemenea, să dezvolte serviciile de interes general în curusl cooperării pentru dezvoltare.

Cuvântul desemnează atât activități de tip economic (a se observa definiția de mai jos), cât și servicii noneconomice. Serviciile noneconomice nu fac obiectul reglementarilor specifice ale UE și nu cad sub incidența legislației referitoare la piața internă și concurența menționată în tratat.

Anumite detalii ale modalității de organizare a acestor servicii pot fi menționate de către alte norme generale menționate în tratat, de exemplu principiul nediscriminării.

Serviciile de interes economic general reprezintă acele activități economice care produc rezultate necesare uzului public general pe care piața nu ar putea să le furnizeze (ori ar putea, însă în alte condiții privitoare la calitatea, accesibilitatea, siguranță sau tratamentul egal) fără a fi necesară intervenția publică.

Obligația de serviciu public poate fi impusă furnizorului prin faptul de a a atribui o sarcină și pe baza unui anuimit criteriu de interes general care are scopul de a asigura furnizarea serviciului în condiții care îi permit îndeplinirea misiunii.

Servicii sociale de interes general au în componenta lor sistemele securității sociale care abordează riscurile principale de viață și o multitudine de alte servicii necesare care sunt furnizate direct persoanelor, care au un rol de prevenție socială.

În timp ce anumite servicii sociale (de exemplu sistemele de securitate socială menționate în lege) nu sunt precizate de Curtea Europeană ca și activități economice, Curtea precizând că natura unui serviciu nu poate fi suficientă în sine în scopul clasificării acestuia ca noneconomic.

În concluzie, termenul de „servicii sociale de interes general” privește atât activitățile economice, cât și activitățile noneconomice.

Obligația de serviciu universal (OSU): aceasta reprezintă un tip de obligație de serviciu public care are rolul de a stabili cerințele crate astfel încât să asigure că unele servicii sunt asigurate tuturor consumatorilor și utilizatorilor într-o țară membra, neținând cont de localizarea lor geografică, la un oarecare nivel de calitate și, ținând cont de circumstanțele naționale specifice, la un preț convenabil.

Definiția acestui termen este formulata la nivel european, rerpezentand o componentă esențiala a liberalizării pieței sectorului serviciilor, dintre care putem menționa comunicațiile electronice, transporturile și poșta.

1.4 Regimul juridic al serviciilor publice

Teoria exprimată de serviciul public a ocupat o lungă perioadă de timp un loc important în dreptul administrativ și acest lucru deoarece autorii conscrati au considerat că termenul de serviciu public poate avea o influență, concomitent asupra domeniului de aplicare a dreptului administrativ.

Cerințele omului sunt numeroase și diverse: putem spune că acestea cresc în funcție de nivelul dezvoltării societățiii și în funcție de nivelul de cultură al fiecărui individ. Diversitatea și dezvoltarea serviciilor publice au fost sprijinite de progresul tehnic care a dus la formularea unor noi nevoi pentru populație, nevoi pe care puterea publică a considerat că trebuie să le satisfacă din motive de interes general.

Serviciile publice reprezintă o parte importantă din viața zilnică a fiecărei persoane, dezvoltarea acestora influențând în mod direct nivelul de trai al oamenilor.

În mod sigur, serviciile publice sunt create pentru satisfacerea nevoilor populației; la baza fiecărui serviciu public se afla o trebuință recunoscută de grup pe care inițiativa privată nu poate să o satisfacă, trebuința care poate fi corelata și cu garantarea libertăților fundamentale.

În cazul în care privim în urmă, putem observa în serviciile publice preocupările cotidieneqcare au marcat anumiteqnecesități, de exemplu: nevoia de electricitate, de gaz, de apă curentă ori de transport etc

Responsabilitatea autorităților publice naționale ori locale, referitoare la un serviciul public o reprezintă aceea de a formula o definiție a misiunii serviciului public, precum și de a stabili condițiile în care trebuie prestat.

Astfel, se poate interveni în două moduri: anumite măsuri au un caracter de poliție (stabilirea ordinii publice) însă altele abordează protecția mediului înconjurător, securitatea ori igienă.

Astfel, se poate vorbi despre definirea regulilor care sunt impuse persoanelor responsabile cu activitățile respective, dar și cu adoptarea măsurilor în scopul respectării acestor reguli. A doua categorie de măsuri se referă la organizarea serviciilor publice, adoptarea unei definiții a prestației și sunt în sarcina autorității publice care, în acest caz, decide dacă prestația va trebui să îndeplinească misiunea serviciului public și va stabili obligațiile referitoare la această misiune.

Pentru acest lucru, autoritatea resposnabila cu organizarea poate asigura în mod solitar realizarea serviciului (în regie) ori, mai des, numește un prestator care poate să aibă un statut privat său public, pentru un timp determinat ori nedeterminat.

În zilele noastre, pentru a identifica un serviciu public este necesar să ținem cont de 3 componente: componenta materială (serviciul public are o activitate de interes general); componenta voluntaristă (serviciul public are intenția de a avea putere publică); componenta formală (subordonarea unui regim de drept public).

În era contemporană, regimul juridic al serviciilor publice creează un sistem de reguli speciale de drept privat și public. Mai exact este vorba despre o varietate de reguli ale serviciilor publice care fac posibilă existența unei scări a sistemului administrativ, sistem pe care îl putem găsi ori integral, ori alterat din cauza penetrării mai mult sau mai puțin din partea dreptului privat.

Chiar și așa, există un fond comun de reguli și principii care poate salva rolul serviciului public. Indiferent de modul de gestiune ori natura persoanelor care le prestează, totalitatea serviciile publice trebuie să țină seama de anumite principii de funcționare numite și Legile lui Rolland, conform numelui juristului care le-a formulat.

Cantitatea acestora diferă, alături de cele admise în mod unanim, principiul egalității și al continuității, fiind considerate și principii, principiul adaptabilității, principiulqneutralității sauqregim dominat de regulileqdreptului public în spatele căroraqse află o autoritate aqadministrației publice.

De asemenea, anumite hotărâri recente ale Curții de Justiție Europene menționează egalitatea și continuitatea ca eleemnte de bază ale interesului economic comun.

Părerea generală este că un număr de 3 principii pot fi comune tuturor serviciilor publice chiar dacă sunt prestate de către stat, de grupurile locale, de agenți privați ori de către organizațiile neguvernamentale. Acestea sunt: principiulegalității, al continuității și adaptabilității serviciilor publice.

Cât despre principiul continuității în mod sigur este regulă cea mai renumită, deoarece este cea mai sensibilă din punct de vedere social și politic.

Aceasta semnifică faptul că serviciul public este necesar să fie asigurat continuu și uneori, chiar permanent.

Ca exemplu, serviciile publice de tip spitalicesc, serviciile de luptăqcontra incendiilor trebuieqsă funcționeze zi șiqnoapte, în timp ce serviciulqde stare civilă esteqcontinuu, fără să fieqpermanent. Acest principiu areqdiverse consecințe:

– Acesta explică, în principal, anumite detalii ale regimului contractelor administrative și mai exact, concesionarea. Cel care concesionează trebuie să asigure o funcționare de tip regulat a serviciului care i-a fost predat, altfele xistand posibilitatea de a fi sancționat, iar acesta poate primi un ajutor financiar de la persoană publică care i-a predat concesiunea, conform teoriei impreviziunii pentru asigurarea continuității serviciului.

– O lungă perioadă, acest principiu a justificat interzicerea dreptului la grevă în funcțiaqpublică și justifică existențaqlegislației care restrânge sauqchiar suprimă dreptulqla grevă pentru anumiți agenți aqcăror activitate este vitală pentru țară. În unele sectoare de activitate se dorește a asigura un serviciu minim optim și în cazul unei greve;

– Datorită acestui principiu poate fi explicat faptul de ce un guvern demisionar ori în general o putere administrativă al cărei mandat va expira continuă să-și desfășoare afacerile curente.

Desfășurarea regulată a serviciilor publice reprezintă faptul că uzagerii trebuie să aibă asigurat accesul la serviciile publice în mod adecvat. Acest principiu necesita și o funcționare adecvată a serviciului public, acesta trebuind să fie deschis la o anumitaora prevăzută neputând fi închis înainte.

În mod cert acest principiu al continuității nu necesită să fie absolutizat luând în considerare că serviciul public, odată ce a fost înființat va fi veșnic.

În cazul în care interesul public nu mai poate justifica un astfel de serviciu public, acesta poate să fie desființat asemănător cu cazul din Franța, cu desființarea liniilor de troleibuz.

Acest principiu al egalității tuturor în fața serviciului public este o consecință utilă și evidentă a principiului egalității în fața legii stabilită prin intermediul Declarației drepturilor omului în 1789, principiul egalității care dirijează funcționarea serviciilor publice, ina cest caz fiind vorba de o egalitate clară.

Principiul de egalitate explică ocuparea posturilor prin intermdiul concursurilor și organizarea de licitații pentru punerea în concurență a tuturor celor îndreptățiți. Curtea Constituțională a României a stabilit în mod constant că acest principiu în fața legii, stabilit de art. 16 din Constituție, presupune înființarea unui tratament egal pentru cazuri care, ținând cont de scopul urmărit, nu diferă.

Astfel, el nu exclude ci, dimpotrivă, stabilește soluții variate pentru cazuri variate. „Principiulqegalității nu înseamnă uniformitate, așaqîncât, dacă la situații egaleqtrebuie să corespundă unqtratament egal, la situații diferite tratamentulqjuridic nu poate fi decât diferit”. Astfel, egalitatea se poate aplica doar în cazuri comparabile. Principiul egalității nu reprezintă o egalitate abstractă și absolută ci dimpotrivă, lipsa discriminării. Cazurile identice necesita să fie tratate într-o manieră identică iar situațiile justifică tratament variat.

Principiul adaptabilității mai este denumit și principiul mutabilității (care poate fi schimbat), reprezintă faptul că serviciul trebuie să fie adaptat la evoluția trebuințelor colective, la cerințele interesului comun. Interesul comun diferă în timp; ca rezultat, nici cei care prestează serviciul public și nici cei care îl utilizează nu se pot lipsi de un drept dobândit în scopul menținerii statutului în momentul când intră în contact cu serviciul public.

Principiul adaptabilității are diferite implicații:

– Dreptul de a schimba unilateral și de aqrezilia contractele de concesionare a serviciilorqpublice, recunoscut administrațieiqîși găsește fundamentulqși limitele în necesitățileqde adaptare ale serviciului public;

– Administrațiaqpoate modifica oricândqregulile de organizare și funcționare aleqserviciului public, uzagerii serviciului public neavândqun drept de a menține condițiile de funcționare ale acestuia.

În ultimul timp, se observă o altă situație cum ar fi, nevoia de adaptare a serviciilor publice la legile dreptului comunitar care acordă o importanță deosebită dezvoltării concurenței și scăderii monopolurilor statului în cadrul serviciilor publice.

Administrația publică trebuie să adopte anumite măsuri pentru ca serviciile publice, din moment ce sunt înființate, să-și desfășoare activitatea în mod cinstit. În afara situațiilor unor servicii publice de tip obligatoriu, administrația nu poate fi obligată nici să mențină pe celecare deja există.

După ce serviciul public este instituit, persoanele dobândesc un anumit drept la o funcționare regulată a serviciului public. Acesta presupune dreptul de acces la serviciul public precum și dreptul la funcționarea acestui serviciu ținând seama de regulile generale evocate.

Instrumentul cel mai direct referitor la apărarea dreptului utilizatorilor îl reprezintă recursul pentru excesul de putere împotriva soluțiilor pozitive ori negative prin intermediul cărora administrația, ori desfășurând serviciul public, ori controlându-l (în situația concesiuni) nu asigură respectarea acestor principii.

1.5 Serviciile publice în U.E

În domeniul serviciilor publice, în Uniunea Europeană există o problemă care aduce în discuție rolul fiecărei țări și finalul construcției europene: modul în care să fie armonizate serviciile publice locale și naționale cu dorințele de înfăptuire a unui spațiu economic comun.

Această problemă este una actuala datorită faptului că există o oarecare contradicție între interesul comun al serviciului public din interiorul unei țări și abordarea concurenței europene.

Construcția comunitară, având la origine o esență economică, a avut ca scop crearea unui spațiu economic care să se bazeze pe patru libertăți fundamentale: libertatea circulației capitalurilor, a amrfurilor a persoanelor și a serviciilor.

Piața comună, reprezentând o piață interioară unică, are ca rezultat obligarea statelor și a membrilor economici să înlăture impedimentele acestui spațiu economic unificat.

Ca primă etapă, tratatele nu abordează nici problema rolului intern al țărilor și nici aceea a serviciilor publice. În lipsa unor termeni transparenți referitori la rezerva sau neaplicarea legilor comunitare referitoare la serviciile publice, acestea se supun dreptului comun.

Astfel, două reguli ale dreptului comunitar priveau funcționarea clasică a serviciilor publice: inerzicerea oricărei discriminări referitoare la naționalitate și deschiderea spre spațiul european al concurenței. Aceste reguli pot avea ca rezultat trei consecințe directe: prima consecință se referă la faptul că orice operator poate acționa pe teritoriul comunitar și astfel poate concura cu serviciile publice prin alegerea de activități rentabile, ceea ce poate fi exemplificat în domeniul poștei.

A 2-a consecință o reprezintă interdicția ajutoarelor de stat precum și a controlului care are efecte negative asupra concurenței, fapt ce poate fi observat în domeniul transporturilor.

A 3-a consecință este faptul că monopolurile publice necesita să fie deschise și să nu existe discriminare intre produsele europene, ca în cazul energiei electrice. Principala problemă a serviciilor publice a fost aproape tratată cu ignoranța în tratate și nu a fost adusă în prim-planul atenției publice decât în momentul în care Comisia a luat în calcul dezvoltarea pieței interioare pentru 1 ianuarie 1993.

Aceste reflexii au fost târzii, însă au reprezentat răspunsuri la inițiativele Comisiei în anumite domenii de noutate pentru comunitate, cum ar fi energia, poșta sau telecomunicațiile. În Tratatul de la Roma se hotărăște punerea în fucntiune a unui spațiu european al concurenței. Astfel sunt interzise ajutoarele de stat și se impun anumite limite cantitative pentru export; țările sunt obligate să formeze monopoluri naționale de ordin comercial (art. 37) și să respecte legile concurenței în relațiile cu întreprinderile publice (art. 90).

Precizări clare la noțiunea de serviciu public apar doar în art. 77 cu referire la politica de transporturi, articolul precizând că “sunt compatibile cu actualul tratat doar ajutoarele care satisfac nevoile de coordonare a transporturilor sau care sunt adecvate rambursării anumitor servituți inerente noțiunii de serviciu public”.

Actul unic european, intrat în vigoare în 1985 reprezintă prima revizuire referitoare la competența comunitară. Acesta confirmă filosofia liberală și menționează în art. 8 formarea pieței interioare de la 31 decembrie 1992.

Fără a se referi la noțiunea de serviciu public, actul încredințează Comisiei Comunităților Europene sarcina de a forma o piață interioară în toate domeniile și în special în cele care pot sprijini serviciile publice, cum ar fi domeniile gazului natural, electricității sau telecomunicațiilor.

Tratatul nu precizează nimic în plus referitor la noțiunea de serviciu public, contribuind doar la recunoașterea acestora. Într-un fel, un nou titlu este consacrat rețelelor transeuropene pentru care serviciile publice prezintă caracteristici speciale.

Art. 129B menționează: “Comunitatea contribuie la formarea și la bună dezvoltare a rețelelor transeuropene din sectorul transporturilor, al telecomunicațiilor și energiei”. În acest mod, Comunitatea trebuie să sprijine favorizarea punerii în aplicare a rețelelor europene în cadrul domeniilor care fac referire la serviciile publice în cea mai mare parte a țărilor și trebuie să se țină cont de specificul național.

Altfel, în timp ce Tratatul de la Roma, modificat, nu se referea la rezervele naționale sau la un principiu de corelație între țări și Comunitate, tratatul de la Maastricht aduce în dsicutie noi considerații. Acesta afirmă că Uniunea recunoaște identitatea națională a țărilor membre (art. F) și astfel, conform principiului subsidiarității, reglementează o nouă abordare care să permită specificitățile naționale.

Dincolo de evoluția din punct de vedere textual a tratatului care poate fi interpretat de către Curtea de Justiție a Comunităților Europene, se poate observa un început de recunoaștere juridică de către Curte și, de asemenea, o subtilă evocare a serviciului public de către instanțele comunitare.

Instituțiile europene dovedesc un interes specific pentru problema serviciilor publice. Comitetul Economic și Social a pronunțat în septembrie 1993 un aviz de inițiativă pentru sectorul public din Europa.

Parlamentul European, după adoptarea raportului lui M. Roberto despre serviciile publice și privatizarea din 1994, a propus Comisiei să realizeze o cartă europeană a serviciilor publice care să pună accentul pe trei puncte:

A) identificareaqprincipiilor comuneqcărora trebuie săqle răspundă serviciile publiceqîn Europa pentru a satisfaceqexigențele unei cetățenii europene reale;

B) unitateaqde tratament pentruqtoți utilizatorii înqdiferite servicii distribuite pe oqbază națională, dar având oqdimensiune supranațională;

C) norme careqsă garanteze pentru oriceqserviciu un plan calitativqși unul cantitativ. Comisia Europeanăqs-a angajat să publice un documentqde reflexie asupra orientărilorqîn materie de serviciu public, analizândqsituația pentru fiecare sector, datorită diferențelor existente.

Proiectul francez pentru Carta europeană a serviciului public sugera Comisiei și altor state europene o abordare nouă care să permită emergența serviciilor publice europene și prezervarea modalităților principale de organizare și control specifice fiecărei țări. Această sugestie a însemnat o nouă abordare care permitea astfel să existe o abordare europeană a serviciilor publice.

În toamna anului 1996, Comisia Europeană a realizat un comunicat despre “Serviciile de interes general în Europa”, în care evidenția clar diferența dintre misiunea și statutul operatorului, lăsând țările membre să opteze pentru proprietatea capitalului, recunoscându-se legitimitatea serviciului public.

Tratatul de la Amsterdam a propus modificări importante pentru Tratatul asupra Uniunii Europene și Tratatul care a format Comunitatea Europeană, venind cu lămuriri suplimentare despre conceptele dezvoltării locale și subsidiarității; a fost astfel întărita politica de protecției mediului; au fost făcute clarificări în domeniul protecției consumatorilor, fără existența unei abordări exprese a serviciilor publice.

Excepția este reprezentată de noul articol 16 din cuprinsul Tratatului Uniunii Europene, care precizează: “Fără aqprejudicia articoleleq73, 86 și 88, și având înqvedere locul pe careqîl ocupă serviciile deqinteres economic de ordin general printreqvalorile comune ale Uniunii, caqși rolul pe care acestea îlqjoacă înqpromovarea coeziunii socialeqși teritoriale a Uniunii, Comunitatea și statele sale membre, fiecareqîn limitele competențelor lor șiqîn limitele câmpului deqaplicare a prezentului tratat, veghează ca acesteqservicii să funcționeze pe bazaqprincipiilor și în condițiile care să leqpermită îndeplinirea misiunii lor”.

Un alt pas de o importanță majoră pentru evoluția serviciilor publice în Uniunea Europeană l-a reprezentat comunicatul referitor la “Serviciile de interes general în Europa”, creat de Comisia Europeană în data de 20 septembrie 2000 la Lisabona.

Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, alcătuită de către Consiliul European în airnaa nului 2000, conține un articol care privește accesul la serviciile de interes economic general: “Uniuneaqrecunoaște și respectă accesul la serviciileqde interes economic general, așa cumqeste prevăzut de legislațiile șiqpracticile naționale, în conformitate cuqdispozițiile tratatului care instituie ComunitateaqEuropeană, până la promovarea coeziuniiqsociale și teritoriale a Uniunii”.

Făcând referire doar la “legislațiile naționale”, articolul respectiv (35) nu deschide drumul serviciilor europene de interes general, utile totuși pentru construcția noii Europa. În noiembrie 2002, Comisia a adoptat Raportul cu privire la liniile directoare ale ajutoarelor de stat din domeniul serviciilor de interes economic general prin intermediul căruia se menționa că serviciile de interes economic general dețin o funcție principală în toate țările membre care, în lipsa reglementărilor comunitare, au o libertate foarte mare pentru a le defini și a le desfășura în funcție de alegerea lor politică.

Un eveniment recent în evoluția serviciilor publice este proiectul Cartei verzi a serviciilor de interes general – care a fost inițiat de Centrul european al întreprinderilor cu participare publică și de interes economic general (CEEP), în strânsă legătură cu Confederația europeană a sindicatelor (CES).

Conform articolului 16 din proiectul Cartei verzi a serviciilor publice de interes general, acestea reprezintă activități formate, organizate și adoptate de autoritățile publice (locale, regionale sau antionale) în scopul garantării că furnizarea serviciilor va fi asigurată în condiții utile pentru satisfacerea nevoilor societății.

Astfel de servicii îndeplinesc misiuni de interes general și se supun anumitor obligații specifice.

CAP ÎI Prezentarea orașului Timișoara

Timișoara este capitala județului Timiș, din vestul România. Unul dintre cele mai mari orașe din România (al treilea cel mai populat oraș din țară, începând cu 2011), cu o populație de 319,279 de locuitori, Timișoara este considerat orașul capitală al regiunii istorice a Banatului. Acesta este principalul centru social, economic și cultural din partea de vest a România. Orașul este un candidat de a deveni, în 2021, Capitală Europeană a Culturii.

Teritoriul care avea să fie mai târziu cunoscut sub numele de Banat a fost cucerit și anexat de către Regatul Ungariei în 1030. Timișoara a crescut considerabil în timpul domniei lui Carol I, care, la vizita lui aici în 1307, a ordonat construirea unui palat regal.

Importanța Timișoarei, de asemenea, a crescut, datorită locației sale strategice, ceea ce a facilitat controlul asupra Banatului de câmpie. Pe la mijlocul secolului al 14-lea, Timișoara a fost în prima linie a luptei din Vest împotriva turcilor otomani musulmani. Cruciații francezi și maghiari au întâlnit orașul înainte de angajarea în bătălia de la Nicopole în 1396.

Iancu de Hunedoara a folosit Timișoara ca un bastion militar împotriva turcilor, care au construit o cetate puternică. Orașul a fost asediat în repetate rânduri de către otomani în 1462, 1476, 1491, și 1522.

În 1552, o armată de 16.000 de otomani, condusă de Kara Ahmed Pașa a cucerit orașul și l-a transformat într-un oraș capitală în regiune. Comandantul militar local, István Losonczy, împreună cu alți creștini au fost masacrați la 27 iulie 1552 în timp ce scăpau orașul prin Poarta Azapilor.

Timișoara a rămas sub dominația otomană timp de aproape 160 ani, fiind controlat direct de sultan și se bucura de un statut special, similar cu alte orașe din regiune, cum ar fi Budapesta și Belgrad. În această perioadă, Timișoara a fost inclusă într-o comunitate islamică mare și a scos figuri istorice celebre, cum ar fi Osman Aga de Temesvar, până la Eugen de Savoia.

Ulterior, orașul a intrat sub stăpânire habsburgică, și a rămas așa până la începutul secolului 20, cu excepția ocupației otomane între 1788-1789 în timpul războiului otoman-habsburgic.

În acest timp, Timișoara a evoluat de la o fortăreață strategică la un centru economic și industrial. Numeroase fabrici au fost construite, iluminatul electric și transportul public au fost introduse și s-au stabilit legături de cale ferată. Orașul a fost defortificat începând cu 1892 până în 1910, și mai multe artere rutiere importante au fost construite pentru a conecta suburbiile cu centrul orașului, deschizând calea pentru extinderea în continuare a limitelor orașului.

Acesta a fost primul oraș european și doilea din lume, după New York, care urmează să fie luminat de felinare electrice în 1884. Acesta a fost, de asemenea, al doilea oraș european și primul oraș din ceea ce este acum România, cu tramvaie trase de cai în 1869.

Se spune că Gustave Eiffel, creatorul Turnului Eiffel din Paris, a creat proiectul uneia dintre pasarelele Timișoarei peste Bega, "Podul Metalic", cu toate acestea, a fost de fapt planificata de Róbert Tóth, șeful Departamentului Poduri, la fabrica de cale ferată Reșița

La 31 octombrie 1918, elitele politice și cele militare locale au stabilit "Consiliul Național Banat", împreună cu reprezentanți ai principalelor grupuri etnice din regiune: români, germani, sârbi și unguri. La 1 noiembrie au vestit în Timișoara pentru o scurtă durată, Republica Banat. În urma primului război mondial, Banatul a fost împărțit între Regatul România și Regatul sârbilor, croaților și slovenilor, iar Timișoara a intrat sub administrație românească după ocupația sârbă dintre 1918-1919. În 1920, regele Ferdinand I a acordat Timișoarei statutul de centru universitar, iar în perioada interbelică a văzut o dezvoltare economică și culturală continuă. Un număr de demonstrații anti-fasciste și anti-revizioniste au avut loc, de asemenea, în această perioadă.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Timișoara a suferit pagube din partea bombardamentelor Alianței și Axei, mai ales în a doua jumătate a anului 1944. La 23 august 1944, România, care până atunci a fost membru al Axei, a declarat război Germaniei naziste și a aderat la Aliați. Surprinsă, garnizoana locală a Wehrmacht-ului s-a predat fără luptă, iar trupele germane și maghiare au încercat să ia cu forța orașul, însă fără succes.

După război, Republica Populară România a fost proclamată, iar Timișoara a suferit a sovietizare, iar mai târziu, sistematizare. Populația orașului s-a triplat între 1948 și 1992. În decembrie 1989, Timișoara a cunoscut o serie de proteste de stradă în masă în ceea ce avea să devină Revoluția Româna din 1989.

Timișoara se întinde la o altitudine de 90 m pe marginea de sud-est a Banatului de câmpie, o parte din Câmpia Panonică lângă divergența râurilor Timiș și Bega. Apele celor două râuri formează un teren mlăștinos și frecvent inundat.

Timișoara s-a dezvoltat pe unul dintre puținele locuri în care mlaștinile puteau fi trecute. Acestea au constituit o protecție naturală în jurul cetății pentru un timp foarte lung, însă, ele au favorizat, de asemenea, un climat umed și insalubru, precum și proliferarea ciumei și holerei, care au păstrat numărul de locuitori la o valoare relativ mica și a prevenit în mod semnificativ dezvoltarea orașului.

Cu timpul, însă, râurile din zona au fost drenate, îndiguite și deturnate. Datorită acestor proiecte hidrografice desfășurate în secolul al 18-lea, orașul nu se mai afla pe râul Timiș, ci pe canalul Bega.

Această îmbunătățire a terenului a fost făcută ireversibil prin construirea canalului Bega (început în 1728), precum și prin drenarea completă a mlaștinilor din jur. Cu toate acestea, terenul orașului se află pe o masă de apă la o adâncime de numai 0,5 la 5 metri, factor care nu permite construirea de clădiri înalte. Solul bogat negru și masa relativ mare de apă face ca această regiune agricolă să fie foarte fertilă.

2.1 Alimentarea cu apa

O pondere relativ ridicată a populației din județul Timiș se alimentează cu apa (69%), comparativ cu alte județe efectiv mai sărace din țara noastră. Acest caz este atribuit în special faptului că 55.4 % din populație este localizată în cele 2 orașe, Timișoara (324,522) și Lugoj (43,996).

În plus, exista 8 orașe (populația totală 51,511) care însumează 61.2 % din populația care este conectată la sistemul de alimentare cu apa prin intermediul conductelor. Anumite orașe ori sate se situează între 5 și 15 kilometri de la zona urbană de bază: în marea majoritate a cazurilor aceste localități nu sunt momentan deservite.

Există 32 de comune mai complexe (ex. Cele care au o populație mai mare de 2.000) din care numai 2 nu sunt alimentate cu apa măcar o proporție a comunității. În astfel de localități (cu populația totală 185,270), acoperirea serviciului diferă de la 15% la 100%, având o medie totală de 49.2%. Marea majoritate a localităților mai mari (cele după numele cărora se denumesc comunele) prezintă o acoperire de servicii mai mare de 80%.

Există 27 de localități mai mici (care au o populație mai mică ori egală cu 2.000), care au o populație medie de 1,239. Aceste localități prezintă rate de conectare deosebit de mici, de circa 31.7%. Aproximativ 12 dintre aceste localități nu prezintă un sistem de alimentare cu apa.

Apa brută pentru Lugoj și Timișoara se captează din cadrul canalului Bega și respectiv din râul Timiș. Sursa apei este satisfăcătoare pentru amândouă orașele. Calitatea apei din Bega este în mod normal bună, însă sunt perioade cu turbidități ridicate din cauza apei pluviale; acest lucru este semnificativ întrucât în astfel de condiții ar fi optim ca în principal să se decanteze apa captată înainte de a fi tratată mai departe pentru a fi astfel potabilă.

Apa din râul Timiș este, la fel, de o calitate satisfăcătoare în amonte de Lugoj. Chiar și așa, partea raului unde se realizează captarea se situează în anumite proporții expusă riscului de a fi poluata din cauza industriilor învecinate.

Calitatea apei potabile din cadrul sistemului de alimentare cu apa în Timișoara respecta standardele Comunității Europene; s-a menționat ca alimentarea cu apă potabilă în Timișoara întrunește standardele stabilite de Ministerul Sănătății din țara noastră. Stația de tratare a apei din Timișoara necesita noi renovări. Este utilă o stație nouă de tratare a apei potabile pentru Lugoj, situată în amonte de centrul urban de bază al orașului, pentru a reduce la minim riscul de poluare al apei brute.

Atât orașul Lugoj cât și Timișoara utilizează și apa din subteran pentru a completa o proporție din nevoia de alimentare cu apa. Calitatea resurselor de apă de subsol este eficientă în ambele situații. Amândoi operatorii urmăresc să păstreze aceste sisteme în funcțiune, pentru a oferi o sursă alternativă de apă brută în situația în care resursa principală de apă de la suprafață ar prezenta o calitate neadecvată (oricare ar fi motivul).

Toate cele 8 orașe și marea majoritate a localităților rurale utilizează apa subterană ca sursa principală de apă. Calitatea este în mod normal bună, chiar dacă în anumite zone conținutul de mangan sau fier este mare. Astfel de metale pot fi eliminate printr-un proces simplist care se bazează pe aerare. Chiar și așa, marea majoritate a sistemelor prezente sunt într-o stare necorespunzătoare. Majoritatea pompelor subterane din cadrul puțurilor de adâncime sunt învechite și au nevoie să fie înlocuite. Dezinfecția este utilizată într-o mare parte din locații. Însă, în anumite orașe și localități rurale sistemele ori nu sunt sigure, ori nu sunt exploatate în mod adecvat.

Canalizarea

Din totalul populației județului Timiș ponderea care este racordata la sistemul de colectare al apei uzate este de 88.5%. Chiar și așa, această cifră este deteriorată de proporția ridicată de racordări din municipiu (89%). Numai 24.7% din totalul populației din cele 8 orașe este racordata, iar în localitățile rurale mai mari numai 2.3% din populație este racordata. Niciuna dintre localitățile mici nu deține o formă de sistem de canalizare.

Niciunul dintre municipii nu deține o stație de epurare a apei uzate care să poată epura apa uzată respectând standardele acceptate de Legislația Comunității Europene.

O parte din apa uzate se deversează după decantarea inițială; o mare parte din apa uzate este deversată fără nicio formă de tratare. Recas și Ciacova nu prezintă niciun tip de canalizare. Rețeaua de canalizare din Jimbolia nu se afla în funcțiune, ina să fel încât vidanjele se utilizează pentru transportarea apei uzate din unele părți ale orașului.

În luna octombrie a anului 2007, Aquatim a expediat chestionare spre toate consiliile locale din cadrul județului Timiș, în afară de Timișoara, Deta și Jimbolia, alături de o adresă a Consiliului Județean. Dintre cele 95 de consilii administrative cărora le-au fost expediate chestionare, 57 au înapoiat chestionarele completate. Tarifele din prezent au fost oferite în marea majoritate a situațiilor; însă nu au fost oferite informații referitoare la istoricul tarifelor.

Tarifele în cazul alimentarii cu apa în Timiș diferă de la 0.40/m3 Lei la 2.23/m3 Lei; variația tarifelor de canalizare și apă în posibilele localități ale ROC se situează intre LEI 0.70/m3 și LEI 2.23/m3, având o medie de LEI 1.43/m3. Tarifele în cazul apei uzata diferă de la 0.62/m3 (în Jimbolia) la 1.52/m3 Lei pentru tratarea parțială și colectare, având o medie de 0.88/m3 Lei.

Totalitatea tarifelor pentru apa uzată sunt extrem de mici și vor necesita să se mărească semnificativ pentru acoperirea cheltuielilor de Operare&Întreținere după introducerea investițiilor în cadrul sistemelor de canalizare și în cadrul stațiilor de epurare a apei uzate; acest lucru include și epurarea și păstrarea nămolului rezultat.

2.2 Resursele de Apă

Apa subterană și cea de la suprafață sunt utilizate în cadrul județului Timiș pentru alimentarea cu apă a orașelor principale Timișoara și Lugoj. Mai exista și alte localități mici la poalele dealurilor în zona de est a județului care se alimentează de la sursele locale de suprafață (cum ar fi satul Nădrag). Toate cele 8 orașe și majoritatea satelor se axează pe apa subterană din cadrul acviferului de adâncime pentru alimentarea comunităților cu apă potabilă.

În general, se precizează că volumul total al apei extras în mod curent din apa de suprafață și de adâncime este de 151,000 m3/zi cu o anumită defalcare. Sursele de apă de suprafață și subterana s-au dovedit de-a lungul timpului a fi eficiente referitor la cantitatea de apă și un studiu anterior realizat de către Apele Române în anul 2008 a confirmat acest lucru.

Bega Veche curge de la poalele dealurilor din zona de nord a Timisoarei până la limită cu județul Arad și curge spre sud-vest spre granița cu Serbia la Cenei. Acest rău curge prin zona de nord a Timisoarei la circa 7 km de Stația de Tratare a Apei Potabile. Mulțumită siguranței alimentarii din cadrul canalului Bega, niciunul dintre aceste râuri nu este utilizat ca și sursa de apă pentru municipiu.

Spre sud, la circa 14 km de Stația de Tratare a Apei Potabile din oraș, exista Canalul Lanca Birda. Acesta se alimentează de la barajele locale din Voiteni și curge spre vest către râul Timiș până la Gad la circa 4.5 km de granița cu Serbia. Câmpul de captare este limitat iar răul nu constituie o sursă optimă pentru alimentarea cu apa în orice zonă urbană din cauza debitului mic din vară.

Spre sud exista Șanțul Italian care se varsa în Canalul Bârzava și curge spre vest spre frontiera cu Serbia. Câmpul de captare este limitat; acest curs al răului nu constituie o opțiune optimă pentru alimentarea cu apă a celor trei zone urbane principale (Deta, Denta și Moravița).

Partea din nord-vest a județului Timiș este vecină cu Ungaria; o parte din frontiera o reprezintă raul Mureș. Acesta prezintă un debit ridicat, suficient pentru alimentarea întregului județ. Chiar și așa, distanța între această sursă posibilă și zonele principale urbane depășește 25 de km și nu a fost luată în calcul niciodată ca și sursa posibilă comparată cu apa subterană și cu sistemul Timis-Bega.

Lângă Sânpetru Mare se afla un câmp de apă subterană care este într-o amre măsura încărcat de răul Mureș. Comunitățile locale favorizează această sursă mulțumită gustului apei și pentruca reprezintă sursa de apă pentru Sânpetru Mare și Sânnicolau Mare la circa 7 km spre vest. Acest câmp s-a considerat ca fiind sursă pentru Timișoara însă nu a fost îmbunătățita din cauza costului mare de transport.

În 1997 a fost realizat un studiu de fezabilitate pentru crearea unei Stații de Tratare a apei potabile și a unei conducte de transport cu o lungime de 120 km de la Caransebeș la Timișoara prin Lugoj cu apa trasă din sistemul hidrotehnic Poiana Marului-Rueni.

S-a propus o capacitate de 1.1m3/s pentru a se alimenta cu apa Timișoara, Lugoj și 10 localități rurale cu dimensiuni medii de-a lungul lungimii conductei. Luând în calcul faptul că;

(i) apa brută este disponibilă prin intermediul sistemului Timis-Bega,

(îi) ambele municipii dețin instrumente pentru a trata apa potabile iar

(iii) loclaitatile de-a lungul lungimii conductei propuse dispun de alimentari cu apa subterană alternative, proiectul nu a luat naștere.

Costul estimat în 1997 a fost de de 60 de milioane LEI fapt care însemna 135 de milioane LEI la prețurile din prezent reprezentând o medie de inflație de 7.5% pe an.

Timișoara reușește să capteze 30% din cerințele de apă din 46 puțuri adânci forate de-a lungul a 2 fronturi de captare cu adâncime care diferă de la 60 la 160 metri; cel mai amre debit este de 800l/s însă în zilele noastre această sursă se exploatează la 420l/s datorită consumului de energie crescut.

Stratul acvifer este sigur și a furnizat alimentarea cu apa neîntreruptă a Timisoarei pentru mai mult de 100 de ani. În Lugoj, situația este identică pentru amândouă sursele de apă tratată subterană și de suprafață; sunt 30 puțuri de adâncime (110-150 m) care se situează în zona de amonte din oraș și a zonei industriale. Această sursă a fost sigură pentru mai mult de 80 de ani.

Sursa principală de apă pentru localitățile din exteriorul zonelor urbane principale (Timișoara și Lugoj) o constituie apa subterană. În cele opt orașe, sunt 65 de puțuri de adâncime (în medie aproximativ 8 pentru un oraș). În localitățile rurale sunt 206 puțuri de adâncime în cadrul a 57 de localități (în medie circa 3.75 foraje pentru o comună).

Apa se extrage din straturile acvifere inferioare care nu sunt poluate utilizând puțuri care variază de la 125 la 200 metri adâncime. Astfel de puțuri sunt localizate aproape ori chiar înăuntrul zonei urbane în așa fel încât cheltuielile de transport sunt reduse la minim.

Pentru a reduce la minim riscul de poluare, unele dintre aceste puțuri care se afla aproape de centrele urbane (cum ar fi Jimbolia) vor necesita să fie mutate/strămutate pe termen lung și mediu.

Capetele dinamice de pompare variază, în general, între 25 și 30 m în pământ din cauza calităților arteziene parțiale ale straturilor acvifere.

2.3 Structura Actuală a Consumului de Apă

În Timișoara, media de consum de apă este de 129 l/persoana/zi conform evidentelor detaliate stabilite ale vânzărilor împărțite la totalul populației care se afla în oraș.

Consumul actual se evaluează ca fiind mai mic din cauza numărului ridicat de studenți și de cetățeni neînregistrați (circa 110 l/hd/zi). Acesta rata de consum general curpinde consumul firmelor, industriilor și al instituțiilor. Marea majoritate a apartamentelor și o parte din case sunt racordate la sistemul de încălzire care oferă și furnizarea de apă caldă. Apa furnizată de către AQUATIM către compania de energie se contorizează.

În Lugoj, consumul apei este de circa 148 l/om/zi (utilizatori casnici, industriali sau instituti). În cele 8 orașe, consumul apei variază între 85 și 105/l/om/zi. În localitățile mai mari (mai mult de 2.000 de locuitori), consumul de apă este de circa 95 l/zi potrivit unei analize limitate a datelor.

În alte localități, consumul se contorizează parțial și este greu de stabilit volumul prezent pe cap de locuitor. Anumiți locuitori utilizează fântânile publice, puțurile de tip individual de pe proprietățile acestora ori racordarea de tip neautorizat la alimentarea cu apă a vecinilor.

Stațiile de tratare a apei din Timișoara sunt într-o modernizare permanentă și se prevede că este într-o stare satisfăcătoare. AQUATIM controlează performanțele stației de pompare și a celorlalte mijloace din cadrul tuturor locațiilor și a introdus multe îmbunătățiri utilizând resursele proprii. La Stația principală de Tratare a apei potabile 2-4 este necesară refacerea decantoarelor (obiectiv pe termen mediu).

Indicatori de performanță

Indicatorii aleși repreinta indicatori de performanță manageriali, operaționali, financiari și de management al activelor. Din punctul d evedere al conducerii, aceștia nu trebuie să fie priviți în mod izolat, pentru că reflectă zone foarte semnificative ale domeniilor activității de apă din punct de vedere al dezvoltării dorite.

Indicatorii de performanța operaționali au scopul de a reprezenta însușiri obiective pe care firmele le pot oferi ușor baandu-se pe datele pe care în unele situații deja le aduna.

Scopul primordial al indicatorilor de performanță operaționali îl reprezintă acela de a oferi date despre producția și eficiența atât în termeni materiali/cantitativi cât și în termeni financiari. Acest lucru este semnificativ pentru a controla costurile însă și din punct de vedere al politicii de mediu.

Indicatorii de performanță manageriali arata scara activității și eficiența companiei.

Indicatorii de performanță financiari sunt bazați pe indicatori diagnostic care derivă din declarațiile financiare.

Indicatorii de performanță referitori la continuitatea și managementul activelor au fost îmbunătățiți cu rolul de a indica situația prezentă corespunzătoare operatorilor de apă și de canalizare din țara noastră.

Caracteristica cea mai semnificativă a firmelor este oferită de nivelul mic al investițiilor care presupune o micșorare a nivelului de servicii, insatisfacția utilizatorilor și refuzul lor de a plăti. Aceștia au fost îmbunătățiți pentru a pune la dispoziție indicații referitoare la îmbunatățirile de ordin fizic ori deprecierile suferite de activele firmei.

Indicatorii de performanță operaționali

1. Conformitatea cu Calitatea Apei și a Apei Uzate.

Numărul eșantioanelor/probelor de producție de apă și efluent de apă uzată anual care sunt în concordanță cu standardele de calitate respective, exprimate ca pondere din totalul de probe prelevate în decursul unui an.

Parametrii calității apei potabile sunt:

A) Turbiditatea

B) Fierul

C) Manganul

D) Amoniul

E) Clorul

F) Nitratul

G) Coliformi

H) E Coli

Parametrii calității apei uzate sunt:

I) Materiile solide în suspensie

J) BOD5

K) COD

L) Amoniul

2. Consumul de Apă: litri/persoană/zi.

Cantitatea totală pe an de apă facturată (vândută) spre utilizatori/populația deservită, se exprimă în litri pe persoană zilnic.

3. Apa nefacturată (Non-Revenue Water – NRW).

(Apa produsă/zi (său an) – Apaqfacturată/zi (său an))/Apa produsă/zi (său an). Diferențaqdintre apa care intrăqîn rețeaua de distribuție minusqcantitatea de apă vândutăqîmpărțită la cantitateaqde apă care intră înqsistemul de distribuție, exprimatăqca procent. Dacă folosimqparametrul “apa furnizată/pompată înqrețeaua de distribuție” vom putea faceqcomparațiile necesare pentruqa îndeplini scopurileqprocesului de benchmarking. Apaqprocesatăqfolosită pentruqproducția apei vaqvaria în funcțieqde procesul de tratareqși astfel va distorsionaqvalorile dacă va fi inclusăqîn calculul apei nefacturateq (NRW).

Indicatori deqperformanță manageriali

1. AcoperireaqPopulației.

Procentulqde populație conectată la rețeauaqde alimentare cu apă șiqapă uzată.

2. Procentul deqConsumatori Contorizați.

Procentul deqconsumatori pentru careqfacturile se emit efectivqîn baza contorului. Dacă nuqvor fi contorizați șiqvor trebui să plăteascăqfacturi ce sunt bazate peqprezumții sau medii, clienții vor aveaqun grad scăzut de satisfacție.

3. Populația Deservităqpe Angajat.

Un indicatorqal eficienței forțeiqde muncă. Ia înqconsiderare populația conectatăqla rețeaua de alimentareqcu apă împărțită la numărulqde angajați care furnizeazăqservicii de apă și deqcanalizare (inclusiv personalul auxiliar).

Indicatori deqperformanță financiari

Indicatorii deqperformanță financiari aleși reprezintăqindicatorii de bază a ceea ce înseamnăqsănătate financiară, fiindqușor de colectat șiqcalculat. Aceștia se bazeazăqpe analiza standard a situațiilorqfinanciare elaborate de către fiecareqcompanie. Indicatorii analizeazaq3 categorii de condiții financiare, înqspeță profitabilitatea, lichiditateaqși solvabilitatea. Acești indicatoriqtrebuie separați de alțiqindicatori financiari folosițiqîn analiza proiectelor, deciziiqde investiții sau în analizeqde costuri operaționale.

Indicatorii de performanțăqau fost aleși deoareceqproduc o imagine generală asupraqsănătății financiare a companieiqși indică abilitatea a priori a acesteia deqa-și asumă și aqfinanța un proiect. De asemenea, în cazulqîn care acești indicatoriqde performanță suntqprezentați pe o perioadaqmai mare de timp (în ultimii trei ani), seqvor vedea șiqunele tendințe aleqacestora (de exemplu, durata medieqde încasare a cliențilorqpoate să fi crescut, ceeaqce indică o înrăutățireqa capacității companieiqde a colecta venituri șiqde a încasa numerar).

Trebuieqsubliniat faptul că aceștiqindicatori de performanțăqselectați sunt considerați ca fiindqcorespunzători pentru condițiileqactuale cu careqse confruntăqcompaniile din România. De exemplu, puțineqdin companiile de apă au laqmomentul actual datoriiqpe termen lung.

Acest lucru seqîntâmplă atât dinqcauza unor motive istoriceq (înainte erau parte a autoritățilorqlocale și primeau baniqde la buget), cât șiqdin cauza unor motiveqfinanciare (băncile privateqlocale au rețineriqîn a acorda credite sectoruluiqpublic municipal). Așadar, uniiqdintre cei mai cunoscuțiqindicatori de solvabilitate, deșiqsunt foarte importanți, înqcondițiile date nuqsunt foarte relevanți. Laqfel, indicatori precumqrentabilitatea financiarăqsunt relevanți numai la nivelqeconomic, deoareceqacționarii companiilorqsunt în mare parte organsimeqpublice, iar acțiunileqlor nu sunt listateqla bursele de valori.

1. Marja deqProfit Brut (Vânzări bruteqminus cheltuieli directe)/Vânzări totale.

Indicăqmodul în careqcompania ișiqacoperă costurile operaționaleqprin vânzări înaintea apariției altorqcategorii de costuri (incluzând cele financiare, cu impozitele sau cele extraordinare). Unqprocent negativ alqacestui indicator arată faptulqcă vânzările nuqacoperă cheltuilelileqoperaționale curente. Se poate faceqo comparație cuqmarja profitului net, care reprezintăqprofitul net/vânzări totale.

2. Lichiditatea Curentă: Active circulante/Datorii curente.

Indicăqabilitatea companieiqde a plăti datoriileqcurente pe baza sumelor din activeleqcirculante; o valoare >1 reprezintă un minimumqîn mod normal.

3. Durata deqcolectare a creanțelor: Creanțe/(vânzări anuale/365).

Acestqindicator arată de câteqzile este nevoie caqo vânzare să se transformeqîn intrare de numerar. O valoare mică (<30) arată oqcompanie cu lichiditate bună.

4. Durata deqplată a datoriilor: Șold mediu furnizori/(costuri operaționale/365).

Acest indicatorqarată de cât timp (în zile de cost operațional) areqnevoie o companie pentruqa-și plăti creditoriiqpentru materiale. Provizioanele pentru depreciere nuqse includ în calcululqcosturilor operaționale. O valoareqa acestui indicator >90 indicăqfaptul că operatorul areqîntârzieri de plată sau beneficiază de condiții de creditare facile din partea furnizorilor.

5. Datorii totale/Active totale.

Măsoarăqprocentajul furnizatqde către creditori din totalulqfondurilor atrase. Datoriile totaleqinclud atât datoriile curente cât și pe cele pe termen lung. Acest indicatorqajută la formareaqunei idei despreqstructura financiară a companiei: 20% esteqo valoare normală, deoareceqnu există companiiqfără datorii (fieqcomerciale, bancare, fiscale); 50% estequn nivel maxim. Dacă o companieqare datorii pe termenqlung, se va calculaqun al doilea indicator, gradul deqacoperire al serviciuluiqdatoriei, care poateqfi folosit pentru a demonstraqcapacitatea companieiqde a acoperi datoriile peqtermen lung. Acest indicator seqdefineste astfel:

Numerar laqdispoziția acționarilorq (venit net + amortizare +/- variații ale capitalului de lucru)/plataqdatoriei (principal+dobânzi).

6. Investițiile realizate.

Indică procentul de investiții făcute din propriile surse ale companiei în totalul investițiilor făcute de companie în respectiva perioada.

Este deosebit de important ca managementul activelor să se considere a avea prioritate pentru a fi asigurați că investițiile sunt direcționate în mod eficient, iar benchmarking-ul poate să fie utilizat în acest scop. Acest scop poate să fie îndeplinit prin intermediul raportărilor privitoare la nivelul înlocuirii rețelelor și controlării nivelului de întreținere a activității, în principal în ceea ce privește rețelele de apă și de canalizare.

Pentru a favoriza astfel de raportări, se obișnuiește să se identifice unele zone de cerere care să însumeze între 3000 și 5000 de branșamente, denumite și Zone de Contorizare (DMA) și pentru oricare zonă să fie înregistrate date privitoare la fluxurile, presiunea și nivelul întreținerii.

Testarea informațiilor și condițiilor referitoare la datele de contact ale utilizatorilor pot să fie de asemenea utilizate cu scopul de a duce investițiile spre un obiectiv, care să nu fie ales într-o manieră subiectivă.

Concluzii

Activele prezente ale sistemelor de canalizare și de alimentare cu apa constituie o bază eficientă pentru modernizarea, exploatarea și îmbunătățirea serviciilor de alimentare cu apa și de canalizare în Timișoara.

Având în vederea analiza realizată în actualul Studiu de Specialitate despre situația actuală a sistemelor publice de alimentare cu apă și de canalizare din municipiul Timișoara, a nevoilor strategiei de îmbunătățire a serviciilor publice de canalizare și de alimentare cu apa, de cerințele utilizatorilor, de starea tehnică a activelor prezente și de eficiența lor sunt utile mai multe soluții pentru a definitiva Indicatorii de Performanță.

1. Indicatori de Performanță stabiliți la dată când intra în vigoare Contractul de Delegare

2. Indicatori de Performanță identificați la 18 luni de la dată când a intrat în vigoare Contractul de Delegare ulterior inventarierii totale de către Operator a activelor prezente și identificarea programelor de investiții utile.

Potrivit Contractului de Delegare, în timpul unei perioade de 18 luni de la Data Intrării în Vigoare, Autoritatea Delegantă și Operatorul vor stabili în strânsă legătură un inventar detaliat. Acest inventar al activelor prezente necesita să cuprindă măcar informațiile următoare pentru fiecare activ: număr de inventar, numele, așezarea geografică, dacă pot să fie reînnoite ori nu, data de achiziționare, costul achiziției, condițiile tehnice, amortizarea, valoarea contabilă netă, valoarea de înlocuire.

BIBLIOGRAFIE

D. Dragoș Valentin, Serviciile publice din România. Evoluție și reforme, Ed. C.H. Beck, 2013

I. Nicola, Managementul serviciilor publice locale, Ed. C.H. Beck, 2010

N. Iliesu, Timișoara, monografie istorică, Timișoara, 1943

Gate Azapa: adevărul.ro/locale/timișoara/aniversare-trista-timisoara-1552-s-a-lasat-intunericul-dominatiei-otomane-banat 1_50aef2737c42d5a663a1d771/index.html

www.timisoara-info.ro

www.europa.eu/legislation_summaries

BIBLIOGRAFIE

D. Dragoș Valentin, Serviciile publice din România. Evoluție și reforme, Ed. C.H. Beck, 2013

I. Nicola, Managementul serviciilor publice locale, Ed. C.H. Beck, 2010

N. Iliesu, Timișoara, monografie istorică, Timișoara, 1943

Gate Azapa: adevărul.ro/locale/timișoara/aniversare-trista-timisoara-1552-s-a-lasat-intunericul-dominatiei-otomane-banat 1_50aef2737c42d5a663a1d771/index.html

www.timisoara-info.ro

www.europa.eu/legislation_summaries