Serviciile Publice

Cuprins

INTRODUCERE:

IMPORTANȚA TEMEI

MOTIVUL ALEGERII TEMEI

CAPITOLUL I – NOȚIUNEA SERVICIULUI PUBLIC:

1.1 DEFINIREA NOȚIUNII DE SERVICIU

1.2 NOTIUNEA DE SERVICIU PUBLIC

1.3 TIPOLOGIA SERVICIILOR PUBLICE

1.4 ÎNFIINȚAREA SERVICIILOR PUBLICE

1.5 GESTIONAREA SERVICIILOR PUBLICE

CAPITOLUL II – PRINCIPII ALE SERVICIILOR PUBLICE

2.1 PRINCIPII GENERALE ALE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

2.2 PRINCIPIUL CONTINUITĂȚII

2.3 PRINCIPIUL EGALITĂȚII

2.4 PRINCIPIUL MUTABILITĂȚII

2.5 PRINCIPIUL DESCENTRALIZĂRII

2.6 PRINCIPIUL EFICIENȚEI ȘI EFICACITĂȚII

2.7 PRINCIPIUL CUANTIFICĂRII

CAPITOLUL III – PRINCIPIUL CONTINUITĂȚII SERVICIILOR PUBLICE

3.1 DEFINIREA ȘI IMPORTANȚA PRINCIPIULUI CONTINUITĂȚII

3.2 INTERDICȚIA DREPTULUI LA GREVĂ

3.3 TEORIA IMPREVIZIUNII

STUDIU DE CAZ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

IMPORTANȚA TEMEI

Serviciile publice sunt înființate de către Parlament, Guvern, autorități administrative autonome, autorități locale etc. Serviciile publice la nivel local se pot înființa de către autoritățile administrației publice locale consiliile județene, consiliile locale și primari datorită dreptului conferit de către principiul autonomiei locale.

Serviciile publice sunt înființate pentru a răspunde unor nevoi de interes general ce apar la nivelul colectivităților.

Principiul continuității este considerat a fi cel mai important principiu al serviciilor publice, acesta asigurând furnizarea serviciilor în mod continuu și făre întreruperi.

Acest principiu este important, întrucât acesta împiedică apariția unor tulburări ce pot apărea la nivelul colectivităților, prin întreruperea îndeplinirii obligațiilor pe care autoritățile publice și le-a asumat odată cu creearea unui anumit serviciu.

De asemenea principiul continuității arată că serviciile publice trebuie să satisfacă nevoile permanente ale societății, ci nu anumite nevoi trecătoare ale acestora.

1.2 MOTIVAȚIA ALEGERII

Am optat pentru alegerea acestei teme deoarece o consider o problemă de actualitate. Consider că în sistemul serviciilor publice de la nivelul țării noastre principiul continuității este deseori încălcat.

Serviciile de sănătate, educație, serviciile comunitare de utilitate publică (alimentare cu apă, gaz natural, canalizare, salubrizare, energie termică, iluminat public și transport public local) sunt exemeple concrete care încalcă principiul continuității, pe lângă alți factori și din cauza deficienței de resurse, a dezorganizării statale precum și a insuficienței personalului.

CAPITOLUL I – NOȚIUNEA SERVICIULUI PUBLIC

1.1 DEFINIREA NOȚIUNII DE SERVICIU

Forța de muncă în sectorul serviciilor este caraczterizată prin diversitate și dinamism aceasta având o „influență puternică asupra celorlalte sectoare economice”. În activitatea economică la nivelul oricărei țări serviciul ocupă un procent relativ mare: “70% în SUA, 65% în Franța, 56% în Germania, 57% în Japonia”.

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române termenul “serviciu” însemnă:

– acțiunea, faptul de a servi, de a sluji;

formă de muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva;

faptă, acțiune care servește, avantajează pe cineva;

ocupație pe care o are cineva în calitate de angajat;

îndatorire care revine cuiva în calitate de angajat; îndeplinirea acestei îndatoriri;

Conform A.G. Turtureanu și M.A. Ivan consideră că produsele sau bunurile „sunt obiecte tangibile care există spațial și temporal și sunt proprietatea cuiva spre deosebire de servicii care constau numai în acte sau procese și au un caracter exclusiv temporal”.

Sinteza diferențelor tipice dintre producție și servicii în domeniul industrial

Tabelul 1.1 din A.G. Turtureanu și M.A. Ivan, Economia serviciilor, Ed. Universitară Danubius, Galați, 2010, p.16

Adesea definirea serviciilor se referă la bunuri, între cei doi termeni existând anumite diferențe. Astfel spus „dacă un bun poate fi deplasat în spațiu, transportat și stocat, serviciul nu poate fi nici transportat și nici mutat”.

Conform lui I. Mărculescu și N. Nichita serviciile reprezintă “activități din sfera producției materiale sau nemateriale care, fie că preced procesul de creare a produsului finit contribuind la pregătirea lui, fie că sunt legate de produsele care au ieșit din sfera producției sociale, fie că se concretizează în anumite efecte utile care se răsfrâng direct asupra omului, societății sau naturii, trăsătura generală a majorității lor constituind-o faptul că prestarea lor coincide în timp și spațiu cu întrebuințarea, consumarea lor.”

Putem spune că existența serviciilor se bazează pe principiul “ prestatorul este capabil să raspundă nevoilor clientului mai bine decât o poate face el însuși.”

Tomas Peter a elaborat 20 de teze referitoare la servicii:

“Serviciul este în așteptarea clientului (cetățeanului). Prestarea lui cere deseori soluții complexe, dar important este să nu se uite că mai presus de orice este simplitatea.

Neplăcerile produse de un serviciu trebuie remediate cu promptitudine.

Tehnologiile utilizate în unele servicii sunt, în general, de un nivel și o complexitate scăzute, bazându-se pe simțuri (auz, percepere, pipăitetc).

Clientul trebuie făcut fericit, delectat, nu doar satisfăcut.

Serviciul trebuie să răspundă așteptărilor clientului.

Caracteristicile intangibile sunt, de regulă, mai importante decât cele tangibile.

Serviciul depinde de persoana care îl prestează.

Efectuarea serviciului și calitatea acestuia depind mai mult de respectul pe care furnizorul și-l acordă decât de gradul lui de instruire.

Serviciul depinde de o multitudine de aspecte minore (aparente) care trebuie abordate într-o maniera de îmbunatățire continuă.

Serviciul este un fapt concret, măsurat prin suma plătită.

Serviciul are nevoie uneori de tehnologie înaltă, precum cea informtică.

Serviciul se presteaza într-o competiție cu timpul.

Astăzi serviciile au nevoie de o reorganizare globală care să pună accentul pe rapiditate, sensibilitate, flexibilitate, responsabilitate,inovare și descentralizare.

Din adversari, clienții trebuie să devină aliați.

Serviciul conduce la transformrea totală a produselor în sensul că ele trebuie să satisfacă clienții.

Serviciul implică un risc și multe firme (instituții) plătesc despăgubiri importante în cazul eșecului serviciului.

Serviciul este o bază de susținere a competitivității, chiar pentru întreprinderile industriale.

Serviciul se învață.

Serviciul este uneori scump (bani pentru energie, instruire).

Serviciul se răsplăteste. Agenții economici care oferă servicii mai bune practică tarife cu 10-15% mai mari, și totuși ele sunt căutate.”

Având în vedere cele spuse putem deduce faptul că serviciile și calitatea acestora se află în mâinile furnizorului. Acesta trebuie să pună nevoile clientului mai presus de orice, să răspundă cerințelor acestuia într-un mod cât mai eficient, putând astfel să evite eventualele neplăceri ce pot apărea în procesul de furnizare a serviciului.

Serviciile se referă la competitivitate, doar cei care furnizează serviciul cat mai rapid și eficient vor fi capabili să reușească, în schimb cei care nu pot ajunge la standardele competitorilor săi vor eșua.

1.2 NOȚIUNEA DE SERVICIU PUBLIC

Noțiunea de “serviciu public” este definită în legea 554/2004 ca fiind “activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes legitim public”.

Serviciul public a fost definit de către Ioan Alexandru ca fiind “ansambluri de persoane și lucruri create în vederea satisfacerii unei nevoi publice, de către o colectivitate publică, supuse autorității și controlului acesteia.”.

I. Alexandru și L. Matei sunt de părere că “cheltuielile serviciilor sunt în pincipiu suportate de către colectivitatea care a instituit și organizat serviciul. Ele pot fi acoperite total sau parțial din veniturile provenite din funcționarea serviciului sau cu concursul particularilor și sunt totdeauna sub control și sub dependența colectivității care le-a creat.”

Astfel spus, serviciul public este modalitatea prin care statul satisface nevoile populației, acesta ocupându-se de crearea, organizarea și controlul acestuia, precum și de cheltuielile necesare satisfacerii acestuia.

De-a lungul timpului s-au conturat mai multe definiții cu privire la noțiunea de serviciu public și anume: definița clasică, definiția interbelică și definiția actuală.

Definiția clasică evidențiata la sfârșitul secolului XIX, a fost fundamentată de către Duguit, Jeze, Bonnard și Roland. Aceștia defineau serviciul public ca fiind “o activitate pe care guvernanții sunt obligați să o realizeze în interesul celor guvernați”. Duguit spunea că “într-un serviciu public sunt înglobate trei elemente: o misiune, considerată ca obligatorie pentru stat, un număr de agenții instituite pentru a îndeplini această misiune, bunuri și fonduri afectate pentru realizarea acestei misiuni”.

Conform celor spuse pentru a fi public serviciul trebuie sa fie prestat de un organ ce aparține statului.

Definiția interbelică se referea la faptul că “numărul serviciilor publice este direct proporțional cu gradul de civilizație și invers proporțional cu inițiativa particulară”. Serviciile publice create de stat cu titlul de monopol, interzice particularilor practicarea acestora, în timp ce serviciile publice care nu au acest titlu pot fi practicate și de către particulari. De asemenea în perioada interbelică autorii susțineau că “serviciul public este mijlocul prin care administrația își exercită activitatea”.

În definiția actuală J. Rivero consideră că „noțiunea de serviciu public a devenit desuetă”. Considerăm a fi adevărată concluzia la care a ajuns autorul dacă luăm în calcul complexitatea la care au ajuns serviciile publice și înființarea lor atât de către autoritățile publice cât și de privați.

În perspectiva lui P. Negulescu serviciul public poate fi văzut ca fiind „un organism administrativ creat de stat, județ sau comună, cu o competență și puteri determinate, cu mijloace financiare procurate din patrimoniul general al administrației creatoare, pus la dispoziția publicului pentru a satisface în mod regulat și continuu o nevoie cu caracter general, a cărei inițiativă privată nu ar putea să-i dea decât o satisfacție incompletă și intermitentă.”

Așadar, pornind de la premisa că statul prin autoritățile sale înfăptuiește serviciul public putem spune că pentru îndeplinirea acestei misiuni pe care o are este nevoie de prezența unor elemente și anume: existența unei nevoi publice, existența unui organ administrativ care sa satisfacă această nevoie și nu în ultimul rând existența resurselor necesare îndeplinirii serviciului public.

1.3 TIPOLOGIA SERVICIILOR PUBLICE

Serviciile publice au fost ordonate de către cercetători în funcție de diferite criterii „precum sursa de procurare, caracter, efecte, specificitatea producerii și consumului etc”. Astfel din punctul de vedere al lui Dragoș Dincă, după natura relațiilor de piață se disting două mari categorii după cum urmează:

Servicii comerciale (market) – reprezintă acele „activități care pot face obiectul vânzării-cumpărării pe piață” fiind produse de către unități ce își câștigă venitul din producție și vânzarea acesteia „indiferent de denumirea prețurilor practicate (preț de vânzare, tarif)”.

Serviciile necomerciale sau nedestinate pieței (non-market) – “sunt distrubuite prin mecanisme din afara pieței” din următoarele cauze:

Problemele conceptuale (prețul acestora nu poate fi definit)

Organizarea instutuțională în legătură cu prestarea acestor servicii

În această categorie intră „serviciile colective furnizate populației sau unor grupe particulare de gospodării cu titlu gratuit sau cvasigratuit de către administrația publică și instituțiile nonprofit, cum sunt serviciile de sănătate, învățământ, asistență socială și consumul colectiv guvernamental”.

2. În funcție de beneficiarul lor sunt:

Servicii intermediare – serviciile care „susțin producția de bunuri și nu pot fn producție și vânzarea acesteia „indiferent de denumirea prețurilor practicate (preț de vânzare, tarif)”.

Serviciile necomerciale sau nedestinate pieței (non-market) – “sunt distrubuite prin mecanisme din afara pieței” din următoarele cauze:

Problemele conceptuale (prețul acestora nu poate fi definit)

Organizarea instutuțională în legătură cu prestarea acestor servicii

În această categorie intră „serviciile colective furnizate populației sau unor grupe particulare de gospodării cu titlu gratuit sau cvasigratuit de către administrația publică și instituțiile nonprofit, cum sunt serviciile de sănătate, învățământ, asistență socială și consumul colectiv guvernamental”.

2. În funcție de beneficiarul lor sunt:

Servicii intermediare – serviciile care „susțin producția de bunuri și nu pot fi excluse din acest proces”

Servicii finale – destinate consumului direct al populației

3. În funcție de localizarea geografică sunt:

Servicii interne – furnizate pe teritoriul unui stat

Servicii externe – furnizate și în afara statului

4. Un alt criteriu îl constituie funcțiile economice îndeplinite, după care avem:

Servicii de distribuție – comunicații, transport, comerț etc.

Servicii de producție – asigurări, finanțe, contabilitate, cercetare-dezvoltare etc.

Servicii sociale – apărare, justiție, educație, sănătate;

Servicii personale – asistență personașă, servicii hoteliere etc.

5. După nivelul de realizare/gradul de extensie:

Servicii publice naționale – organizate pentru întreaga țară

Servicii publice locale – organizate pentru satisfacerea colectivităților locale

6. După modul de cooperare la satisfacerea interesului publicexistă:

Servicii publice realizate fără ajutorul clienților, cu scopul satisfacerii directe și individuale a particularilor

Servicii publice realizate în mod indirect și de alte persoane

Servicii publice realizate prin implicarea persoanelor din afară, de exemplu, apărarea națională

7. După forma de proprietate:

Servicii publice monopolizate – oferite doar de instituții care dețin monopolul în activitatea respectivă;

Servicii publice pe care administrația publică le exercită în paralel cu persoanele particulare autorizate;

Servicii publice exercitate de persoane private autorizate sub controlul unei autorități a administrației publice;

8. În funcție de modul de organizare avem:

Autorități administrative (ministere, departamente, direcții, oficii, serviciile din primării și consiliile județene);

Instituții publice (școli, universități);

Regii autonome de interes public;

Asociații și fundații;

9. Și într-un final, după importanța socială există:

Servicii publice vitale (alimentare cu apă, canalizare, distribuție energetică);

Servicii publice facultative (amenajarea de parcuri de distracții, centre de informare);

Conform articoului 36 din legea nr 215/2001 privind administrația publică locală, consiliul local asigură furnizarea serviciilor publice de interes local privind:

educația;

serviciile sociale pentru protecția copilului, a persoanelor cu handicap, a persoanelor vârstnice, a familiei și a altor persoane sau grupuri aflate în nevoie socială;

sănătatea;

cultura;

tineretul;

sportul;

ordinea publică;

situațiile de urgență;

protecția și refacerea mediului;

conservarea, restaurarea și punerea în valoare a monumentelor istorice și de arhitectură, a parcurilor, grădinilor publice și rezervațiilor naturale;

dezvoltarea urbană;

evidența persoanelor;

podurile și drumurile publice;

serviciile comunitare de utilitate publică: alimentare cu apă, gaz natural, canalizare, salubrizare, energie termică, iluminat public și transport public local, după caz;

serviciile de urgență de tip salvamont, salvamar și de prim ajutor;

activitățile de administrație social-comunitară;

locuințele sociale și celelalte unități locative aflate în proprietatea unității administrativ-teritoriale sau în administrarea sa;

punerea în valoare, în interesul comunității locale, a resurselor naturale de pe raza unității administrativ-teritoriale;

alte servicii publice stabilite prin lege;

Conform articolului 91 din aceeași lege consiliul județean asigură furnizarea serviciilor publice de interes județean privind:

educația;

serviciile sociale pentru protecția copilului, a persoanelor cu handicap, a persoanelor vârstnice, a familiei și a altor persoane sau grupuri aflate în nevoie socială;

sănătatea;

cultura;

tineretul;

sportul;

ordinea publică;

situațiile de urgență;

protecția și refacerea mediului;

conservarea, restaurarea și punerea în valoare a monumentelor istorice și de arhitectură, a parcurilor, grădinilor publice și rezervațiilor naturale;

evidența persoanelor;

podurile și drumurile publice;

serviciile comunitare de utilitate publică de interes județean, precum și alimentarea cu gaz metan;

alte servicii publice stabilite prin lege;

1.4 ÎNFIINȚAREA SERVICIILOR PUBLICE

J.M. de Forges este de părere că autoritățile însărcinate cu definirea interesului public sunt în măsură să decidă înființarea sau desființarea serviciilor publice. Autoritățile publice sunt obligate să asigure orice serviciu public dacă acesta este prevăzut în Constituție.

Serviciile publice se pot înființa în diferite moduri “prin acte de autoritate, ale Parlamentului, Guvernului, autorităților administrative autonome, autorităților locale și celorlalte autorități publice care au ca atribuții definirea interesului public”.

Parlamentul este cel care se ocupă cu înființarea oricărui serviciu public “sau poate să prevadă acest drept pentru autoritățile publice județene sau locale, în vederea satisfacerii unei nevoi de interes general în unitățile administrativ-teritoriale respective”.

Conform lui Dragoș Dincă datorită faptului că serviciile publice sunt menționate în Constituție acestea sunt obligatorii, iar în Europa putem identifica două tipuri de constituții în funcție de perioadele din care acestea datează:

“constituții anterioare celui de al doilea război mondial” care privesc funcționarea instituțiilor publice, abordarea serviciilor publice fiind excepțională. Avem aici cazurile Austriei, Finlandei și Irlandei;

“constituții posterioare celui de al doilea război mondial” în care apare “ideologia intervenționismului economic și social”, drepturile cetățenilor fiind recunoscute și aceștia având posibilitatea de a cere autorităților publice satisfacerea anumitor nevoi, pe care acestea trebuie să le furnizeze.

Iordan Nicola este de părere că datorită evoluției vieții economico-sociale a devenit ncesară “înființarea unui număr tot mai mare de servicii publice, care să satisfacă o gamă tot mai diversă de interese publice” ceea ce a dus la situația în care statul a fost nevoit să delege competențele de înființare a serviciilor publice către autoritățile locale. Există totuși anumite servicii ce pot fi organizate numai prin lege și pe care statul le păstrează sub autoritatea sa: serviciul legislativ, serviciul executiv si serviciul judecătoresc, organizarea armatei și a poliției, a protecției civile a populației, a ministerelor etc.

Conform art. 3, alin. 1 din legea nr. 215/2001 prin autonomie locală se întelege dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii.

Astfel spus serviciile publice la nivel local se pot înființa de către autoritățile administrației publice locale consiliile județene, consiliile locale, primari.

Consiliile județene asigură, potrivit competențelor sale și în condițiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local privind:

1. educația;

2. serviciile sociale pentru protecția copilului, a persoanelor cu handicap, a persoanelor vârstnice, a familiei și a altor persoane sau grupuri aflate în nevoie socială;

3. sănătatea;

4. cultura;

5. tineretul;

6. sportul;

7. ordinea publică;

8. situațiile de urgență;

9. protecția și refacerea mediului;

10. conservarea, restaurarea și punerea în valoare a monumentelor istorice și de arhitectură, a parcurilor, grădinilor publice și rezervațiilor naturale;

11. dezvoltarea urbană;

12. evidența persoanelor;

13. podurile și drumurile publice;

14. serviciile comunitare de utilitate publică: alimentare cu apă, gaz natural, canalizare, salubrizare, energie termică, iluminat public și transport public local, după caz;

15. serviciile de urgență de tip salvamont, salvamar și de prim ajutor;

16. activitățile de administrație social-comunitară;

17. locuințele sociale și celelalte unități locative aflate în proprietatea unității administrative-teritoriale sau în administrarea sa;

18. punerea în valoare, în interesul comunității locale, a resurselor naturale de pe raza unității administrativ-teritoriale;

19. alte servicii publice stabilite prin lege;

Conform cercetătorilor serviciile publice se desființează tot de către autoritățile care le-au înființat, “prin acte cu aceeași valoare juridică ca acelea prin care au fost înființate”.

Astfel spus dacă un serviciu a fost înființat de consiliul local, acesta va fi desființat tot prin hotărârea consiliului local, același principiu fiind valabil și la consiliul județean.

Există și situații în care un serviciu public poate fi desființat și “printr-un act juridic cu forță juridical superioară”. Spre exemplu putem lua cazul în care un serviciu creat printr-o hotărâre a guvernului poate fi desființat prin lege. De asemenea un serviciu creat printr-un ordin al unui ministru poate fi desființat printr-o hotărâre de guvern.

1.5 GESTIONAREA SERVICIILOR PUBLICE

Termenul de gestiune, conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române are următoarele accepțiuni:

administrare a bunurilor unei întreprinderi, instituții sau persoane;

răspunderea păstrării bunurilor și a mânuirii fondurilor unei întreprinderi, instituții sau persoane;

ansamblu de operații privind primirea, păstrarea și eliberarea unor bunuri materiale aparținând altcuiva;

totalitate a bunurilor încredințate cuiva în vederea administrării lor

Cercetătorii au identificat următoarele moduri de gestionare a serviciilor publice:

Administratrea prin regii autonome sau instituții publice;

Contractul de concesionare;

Contractul de închiriere;

Locația de gestiune;

Contractul civil;

Contractul comercial;

Articolul 23 din Legea nr. 51/2006 privind Serviciile comunitare de utilități publice prevede două modalități de gestiune a serviciilor publice și anume:

Gestiune directă

Gestiune delegată

Prin gestiune directă se înțelege faptul că „autoritatea publică însărcinată cu crearea unui serviciu public poate alege să îl gestioneze ea însăși, utilizând propriul personal și propriile bunuri”. Formele gestiunii directe sunt: regia directă, regia depersonalizată și regia autonomă.

Conform art. 28 din legea 51/2006 gestiunea directă se realizează prin intermediul unor operatori de drept public înființați la nivelul unităților administrativ-teritoriale, în baza hotărârilor de dare în administrare adoptate de autoritățile deliberative ale acestora; acești operatori pot fi:

a) compartimente funcționale fără personalitate juridică, organizate în structura aparatului de specialitate al primarului sau, după caz, al consiliilor județene;

b) servicii publice de interes local sau județean, specializate, fără personalitate juridică, înființate și organizate în subordinea consiliilor locale sau consiliilor județene, după caz, prin hotărâri ale autorităților deliberative ale unităților administrativ-teritoriale respective;

c) servicii publice de interes local sau județean, specializate, cu personalitate juridică, înființate și organizate în subordinea consiliilor locale sau consiliilor județene, după caz, prin hotărâri ale autorităților deliberative ale unităților administrativ-teritoriale respective.

Gestiunea delegată are loc atunci când „autoritatea publică însărcinată cu crearea unui serviciu public încredințează gestiunea unei întreprinderi publice sau private, păstrându-și însă controlul asupra acesteia”.

Pe lângă gestiunea directă și gestiunea delegată, cercetătorii au mai descoperit și existența gestiunii semidirecte și a gestiunii publice.

Prin gestiunea publică se înțelege „furnizarea unui serviciu colectiv printr-o persoană juridică de drept public”. Persoana de drept public poate fi însăși colectivitatea teritorială sau un organism de drept public aflat sub controlul direct al unei colectivități teritoriale.

Gestiunea semidirectă „poate fi înțeleasă ca un proces de administrate mixtă a serviciului public, în sensul exploatării în regie directă, alături de prestarea unei părți a serviciului public, de către o întreprindere exterioară”.

Din cele spuse reiese faptul că autoritățile publice își pot alege singure modul de gestionare al serviciilor publice, având posibilitatea de a încredința gestiunea unui anumit serviciu public fie unei persoane publice fie unei persoane private, datorită faptului că acestea acționează în beneficiul statului sau al colectivităților locale.

CAPITOLUL II – PRINCIPII ALE SERVICIILOR PUBLICE

2.1 PRINCIPII GENERALE ALE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

Dicționarul explicativ al limbii române propune o serie de definiții a termenului “principiu” după cum urmează:

Element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită;

Totalitatea legilor și a noțiunilor de bază ale unei discipline;

 Element primordial, cauză primară sau punct de plecare a ceva;

Pentru administrația publică cercetătorii au enunțat următoarele principii:

Principiul suveranității naționale

Principiul separării puterilor

Principiul supremației Constituției (legalității)

Egalitatea în drepturi a cetățenilor

Unitatea poporului

Principiul suveranității naționale se referă la faptul că puterea politică aparține națiunii. Statul se definește prin teritoriu, populație și suveranitate națională. Teritoriul și populația “au un carcater obiectiv-material”, în timp ce suveranitatea națională “are un caracter subietiv-volițional și înseamnă că dreptul de comandă aparține națiunii”.

Cele trei puteri la care se referă principiul separării puterilor sunt puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească. Puterea legislativă se exercită prin Parlament, puterea executivă prin Președinte și Guvern, iar puterea judecătorească prin Curtea Supremă de Justiție, Curți de apel, tribunale și judecătorii.

Principiul supremației Constituției (legalității) “fixează cadrul activității autorităților statului în limita legilor, asigură stabilitatea juridică, drepturile și libertățile omului și înseamnă subordonarea tuturor activităților autorităților publice, voinței supreme a națiunii” ce se regăsește în Constituție.

Egalitatea în drepturi a cetățenilor se referă la faptul că toți cetățenii au aceleași drepturi și trebuie să răspundă egal în fața legii. Conform art. 16, alin. 1 din Constituția României “cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”. Același articol formulează un principiu conform căruia nimeni nu este mai presus de lege.

Unitatea poporului este un principiu ce reiese din articolul 4 din Constituția României unde se precizează că statul are la bază unitatea poporului și solidaritatea cetățenilor. Din același articol reiese și egalitatea dintre cetățeni.

Așa cum administrația publică are la bază principiile prezentate, serviciile publice au și ele la bază o serie de principii după care se ghidează: principiul continuității, principiul egalității, principiul mutabilității, principiul descentralizării, principiul eficienței și eficacității, principiul cuantificării. În cele ce urmează vom prezenta pe rând principiile enumerate.

2.2 PRINCIPIUL CONTINUITĂȚII

Conform lui G. Dupuis și J.M. Guedon principiul continuității este în teorie cel mai important principiu al serviciului public, acesta decurgând din permanența statului “precum și din necesitatea asigurării nevoilor de interes general fără întreruperi”.

Serviciul public răspunde unor interese generale, iar această satisfacere a nevoilor nu poate fi discontinuă. Serviciile publice nu sunt create pentru “a răspunde unor nevoi trecătoare ale cetățenilor ci pentru a răspunde unor nevoi permanente”. De aici putem să deducem caracterul continuu al serviciului public.

Acest principiu se referă la faptul că “multe servicii publice nu pot fi întrerupte fără riscul dereglării sau periclitării vieții publice”. Serviciile publice precum serviciile oferite de spitale sau cele oferite de instituțiile de pază contra incendiilor “trebuie să funcționeze non stop, în timp ce serviciul stării civile este continuu, fără a fi însă permanent”. Continuitatea este elementul de bază al serviciilor publice.

Conform Lucicăi Matei “principiul continuității serviciului public presupune ca administratorul serviciului public să fie în măsură să sigure o funcționare regulată, pe care utilizatorii să aibă dreptul să o mențină” . Inexistența acestui principiu ar conferi agenților publici drepturi depline la grevă, ceea ce ar duce la mari disfuncționalități ale sistemului.

Nicoleta Miulescu definește principiul continuității ca reprezentând “satisfacerea unui interes general, care nu poate fi asigurat cu întreruperi, ci continuu și permanent” acesta arătând cât de necesară este reglementarea prin lege a condițiilor de funcționare a serviciilor publice astfel putându-se evita întreruperea acestora.

Administrația este responsabilă să asigure toate resursele și condițiile necesare desfășurării serviciilor publice în mod continuu. Continuitatea afectează și regimul contractelor administrative și al concesionării. În astfel de situații trebuie asigurată “funcționarea regulată a serviciului încredințat, sub amenințarea unor sancțiuni”, uneori persoana publică care face concesiunea putând oferi un ajutor financiar, pentru asigurarea continuității.

Marea Britanie, Germania, Spania, Italia, Portugalia, sunt doar o parte dintre țările în care principiul continuității „a reprezentat multă vreme justificarea interzicerii sau limitării dreptului la grevă în serviciul public”.

Dacă la un anumit moment a fost necesară crearea unui anumit serviciu public, asta nu înseamnă ca acesta nu poate fi desființat. În cazul în care “interesul public nu mai justifică un asemenea serviciu public, el poate fi desființat cum s-a întâmplat în Franța cu închiderea liniilor de troleibuz”.

În urma definițiilor văzute putem spune că principiul continuității serviciilor publice presupune pe lângă funcționarea continuă a acestora și un anumit grad de punctualitate pe care serviciile trebuie să îl asigure, unele trebuind a fi deschise constant, altele în anumite intervale de timp. De asemenea statul trebuie să asigure toate resursele și condițiile necesare desfășurării serviciilor publice în mod continuu și să asigure un control de calitate în desfășurarea activităților acestora precum și în relațiile cu cetățenii.

2.3 PRINCIPIUL EGALITĂȚII

Egalitatea este un concept foarte complex. Egalitatea de tratament, egalitatea în drepturi, egalitatea suverană, egalitatea sexelor, egalitatea șanselor sunt doar o parte dintre conceptele din administrația publică ce privesc termenul de “egalitate”.

Egalitatea în drepturi spre exemplu reprezintă “un principiu de drept potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege”, presupunând lipsa discriminărilor cetățenilor în raporturile acestora cu statul.

Conform art. 16, alin. 1 din Constituția României “cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”.

Principiul egalității, numit si principiul echității, este “un corolar al principiului egalității tuturor cetățenilor în fața legii” și presupune că serviciile publice trebuie să fie egale față de toți cetățenii, aceștia beneficiând în egală măsură de ele, aplicându-se atât agenților serviciilor publice, cât și utilizatorilor acestora.

Chiar dacă serviciile publice satisfac intersele generale “asta nu înseamnă că publicul sau fiecare cetățean are un drept de creanță față de serviciul public pentru a cere prestarea acestuia; cetățeanul poate să profite de serviciul public în măsura admisă de lege”( Negulescu P., 1925).

Ana Vasile consideră că acest principiu “explică ocuparea posturilor prin concurs precum și organizarea licitațiilor pentru a pune în concurență pe toți cei îndreptățiți”.

Pe același principiu se bazează și cariera agenților serviciilor publice, accesul la posturile publice fiind egal, interzicând “orice discriminare bazată pe motive de ordin religios, rasial, filozofic sau politic”

Același principiu se aplică și în cazul utilizatorilor serviciilor publice fiind “de neconceput o administrație publică prin care unele categorii de cetățeni să primească mai multă apă, mai multă căldură sau apă, în detrimentul altora”. În practică apar astfel de discrepanțe “dar acestea provin din rețelele tehnice și organizatorice, nu din principiile administrației”.

În unele situații jurisprudența admite astfel de inegalități atunci când utilizatorii se află în situații “care permit ca ei să fie grupați pe categorii, pentru motive care țin de interesul general, în temeiul legii”.

Conform I. Plumb, A. Androniceanu, O. Abăluță, concurența și transparența reprezintă o modalitate folosită de administrația publică pentru a asigura egalitatea continuă în furnizarea de servicii publice.

Conform lui Dragoș Dincă principiul egalității are două obligații pentru operatorii de servicii. Prima se referă la faptul că serviciul trebuie să fie asigurat pentru toți utilizatorii, iar a doua se referă la “practicarea unui preț de bază uniform și rezonabil pentru a se asigura accesul tuturor”.

Putem concluziona în urma definițiilor că principiul egalității conferă tuturor cetățenilor drepturi egale în ceea ce privește utilizarea serviciilor publice indiferent de rasă, naționalitate, religie, sex, limbă, apartenență politică, clasă sociala ș.a.

2.4 PRINCIPIUL MUTABILITĂȚII

Principiul mutabilității se referă la faptul că serviciile furnizate trebuie să fie întotdeauna adaptate nevoilor cetățenilor “dacă circumstanțele se schimbă, dacă utilizatorii exprimă noi exigențe, serviciile publice trebuie să se conformeze”.

Dragoș Dincă consideră că un serviciu public creat să asigure o nevoie generală, “trebuie să se adapteze la evoluția acestei nevoi și, evetual, să dispară odată cu această nevoie”. Autoritatea publică fiind cea care înființează serviciul public, tot aceasta are și puterea de a-l modifica sau deființa dacă consideră că nu mai este necesar.

Acest principiu obligă operatorii să “identifice asteptările utilizatorilor” precum și să “îmbunătățească continuu calitatea serviciului”.

Administrația publică trebuie să recurgă la “denunțarea unilaterală a unui contract de furnizare a serviciilor publice, dacă acesta nu corespunde interesului public (general)”.

J. Chevallier consideră că serviciile publice sunt supuse legii progresului adică “prestațiile către beneficiari trebuie să crească neîncetat atât cantitativ cât și calitativ”.

“Statutul de organizare și funcționare a prestatorului de servicii: regie autonomă, societate comercială, instituție publică etc”, este modalitatea serviciilor publice de a se adapta la nevoile sociale. Statutul fiecărui serviciu public este definit de către administrația publică, aceasta hotărând “dezvoltarea, restrângerea, transferul sau încetarea acestuia”. Indiferent de modalitatea de organizare și funcționare a serviciilor create de administrație, acestea ramân sub autoritatea administrației.

Persoanele juridice care prestează servicii, dar nu sunt sub autoritatea administrației publice “indiferent de forma în care se prestează serviciul public (locație, închiriere, concesiune), administrația trebuie să prevadă condiții contractuale obligatorii pentru prestator și posibilitatea adaptabilității serviciului la cererea socială”.

În cazul acestor contracte “administrația răspunde la comanda socială, indiferent cui a delegat gestiunea serviciului public”, clauzele pe care prestatorii trebuie să le îndeplinească neîncălcând principiul libertății de voință a părților contractante.

Una dintre modalitățile la care administrația publică poate recurge “pentru a asigura o bună adaptare a serviciului public” este mărirea tarifelor.

Conform lui Dragos Dincă apariția de noi tehnologii “a condus de foarte multe ori la asigurarea unei gestiuni publice: căile ferate, telefonia, televiziunea etc.”, treptat aceste servicii publice ieșind de sub tutela publică fiind furnizate de privați. De aici putem face următoarea schemă:

Din această schemă putem concluziona că apariția unei noi tehnologii care se transformă întru-un monopol condus de către autoritățile publice, treptat vor trece sub un regim privat, ajungându-se într-un final ca acestea să fie conduse doar de către operatorii privați, concurența ținându-se între aceștia.

2.5 PRINCIPIUL DESCENTRALIZĂRII

Descentralizarea conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române este definită astfel:

Sistem de organizare și de conducere întemeiat pe autonomie, puterea de decizie aparținând autorităților locale. 

Transferare în afara centrelor urbane supraaglomerate a unor unități industriale, comerciale sau a unor servicii

După cum am văzut în capitolele anterioare scopul serviciilor publice este de a satisface cerințele generale ale unei societăți. Astfel, descentralizarea va trebui să țină cont de acest scop în primul rând și “în ultimul rând, de organizarea (împărțirea) administrativ-teritorială”.

Descentralizarea se referă la faptul că “administrarea intereselor locale, comunale, orășenești sau județene se realizează de către autorități liber alese de către cetățenii colectivității respective”, puterea autonomă de decizie, precum și mijloacele financiare proprii răspunzând ideii de libertate.

“Descentralizarea serviciilor publice este o acțiune extrem de delicată” fiind necesar ca aceasta să țină cont de gradul acestora de specializare. Indiferent de gradul ridicat de dorință pe care îl poate avea un serviciu public de a se descentraliza, “administrația locală nu va putea realiza acest deziderat în lipsa specialiștilor necesari acestui serviciu”.

Din cele spuse, putem deduce că există anumite avantaje ale descentralizării serviciilor publice precum faptul că permite dezvoltarea comunelor, oraselor, județelor după nevoile locuitorilor acestora, în modul și după cerințele lor, ei fiind singurii care le cunosc cel mai bine. Totodată, crește și rolul cetățenilor în luarea deciziilor, aceștia nefiind doar administrați ca în cazul centralizării. Cu alte cuvinte putem spune că descentralizarea adduce libertatea locală.

Descentralizarea politică, administrativă și bugetară nu sunt singurele forme de descentralizare întâlnite, “dezangajarea sau descentralizarea prin recurgerea la piață” fiind altă formă a descentralizării.

Dezangajarea sau descentralizarea prin recurgerea la piață presupune “încredințarea anumitor funcții ale unei persoane publice, unor instituții private sau non-guvernamentale, în interesul public și cu participarea persoanei publice”, cu alte cuvinte aceasta reprezentând subcontractarea serviciilor, dereglementarea sau privatizarea integrală.

Conform Lucicăi Matei “autonomia locală se îmbină cu descentralizarea administrativă”. Acest lucru se referă la faptul că în unitățile administrativ-teritoriale există atât autoritățile administrative locale autonome, cât și autoritățile administrației teritoriale de stat deconcentrate la nivelul teritoriului. Autoritățile administrative locale autonome se preocupă doar de satisfacerea nevoilor și intereselor locale, în timp ce autoritățile administrației teritoriale de stat pe lângă interesele locale, îndeplinesc și unele atribuții statale.

Autonomia locală “reprezintă transferarea unor competențe administrative de la nivel central către diverse organe sau autorități administrative” fiind alese de către colectivitățile locale. Autonomia locală arată gradul de independență pe care îl are o colectivitate locală.

Lucica Matei identifică existența anumitor elemente componente ale descentralizării administrative, pe baza principiului autonomiei locale după cum urmează:

existența unei colectivități teritoriale locale;

recunoașterea responsabilităților colectivităților locale în gestionarea nevoilor specifice, precum și a personalității juridice a colectivităților locale;

colectivitatea locală să dispună de autorități administrative proprii, autonome față de stat;

supravegherea activității colectivității locale de către organele puterii executive;

Prin urmare putem concluziona că descentralizarea prin transferarea serviciilor de la centru către comunitățile locale oferă acestora putere juridică și resursele necesare astfel încât acestea se pot administra singure sub controlul statului.

2.6 PRINCIPIUL EFICIENȚEI ȘI EFICACITĂȚII

Eficiența administrației se definește ca fiind “capacitatea autorităților administrației de a realiza obiective de interes general sau de utilitate publică cu costuri materiale, financiare și/sau umane cât mai reduse”.

Conform lui A. Burland (1990) în administrație termenul de eficiența administrației definește „costurile administrative necesare pentru implementarea unei politici sociale sau a unui program, sau ca profit realizat în bani”.

Black (1997) consideră că eficiența administrației în sens restrâns „se determină prin analiza costurilor administrative pe care le suportă o autoritate publică pentru implementarea unui program, sau pentru aplicarea unei politici publice, într-un context instituțional determinat”.

Putem spune că principiul eficienței realizează un raport între cost, cantitate și calitatea serviciilor publice furnizate.

Eficiența unui serviciu se referă la „obținerea de rezultate maxime cu eforturi minime”, pe când eficacitatea unui serviciu presupune „obținerea de rezultate cât mai apropiate de obiectivele propuse”.

Principiul eficienței serviciului public se referă la faptul că „toate cheltuielile necesare se suportă de la buget” prin aceasta înțelegându-se toate taxele și impozitele plătite de contribuabili. Eficiența presupune „satisfacerea tot mai completă a nevoilor cetățeanului” iar asta duce de cele mai multe ori la cheltuieli neprevăzute în bugetul statului. Cercetătorii sunt de părere că nevoile publice trebuie să fie satisfăcute chiar dacă administrația va crea datorii, întrucât scopul în sine al acesteia este acela de a asigura cetățenilor un climat cât mai favorabil desfășurării vieții.

Iordan Nicola enumeră o serie de măsuri pe care societatea românească le-a adoptat pentru o mai bună eficientizare și eficacitate a serviciilor publice:

aplicarea principiului autonomiei locale;

diferite forme de finanțare a serviciilor publice (surse bugetare, extrabugetare și-sau mixte);

transformarea regiilor autonome de la prestatoare de servicii publice la societăți comerciale;

privatizarea unor servicii publice de interes local cum ar fi colectarea deșeurilor menajere, transportul în comun etc;

concesionarea unor servicii publice către agenți privați;

2.7 PRINCIPIUL CUANTIFICĂRII

Cercetătorii sunt de părere că principiul cuantificării este determinat de existența a două cerințe după cum urmează.

Prima se referă la faptul că acesta „introduce o evaluare obiectivă a măsurii în care serviciul public satisface necesitățile beneficiarilor”, fiind astfel posibilă o evaluare cât mai rapidă și cât mai realistă a activității serviciului.

Cea de a doua cerință se referă la faptul că prin cuantificare „se asigură principiul echității sociale și transparența față de cetățeni și organizațiile nonguvernamentale” putându-se astfel controla modul în care serviciile publice își desfășoară activitatea.

Iordan Nicola este de părere că principiul cuantificării seriviciilor publice „permite fundamentarea procesului decizional la nivel macro, precum și la nivel microeconomic, la nivel național, dar și local”.

Astfel spus principiul cuantificării este important întrucât acesta permite evaluarea serviciilor publice și asigură transparența față de cetățeni.

CAPITOLUL III – PRINCIPIUL CONTINUITĂȚII SERVICIILOR PUBLICE

3.1 DEFINIREA ȘI IMPORTANȚA PRINCIPIULUI CONTINUITĂȚII

Unul dintre cei mai mari cercetători care au studiat serviciile publice, Leon Duguit, este de părere că acestea sunt “activități a căror îndeplinire trebuie să fie asigurată, reglată și controlată de către guvernanți, pentru că această îndeplinire este indispensabilă realizării și dezvoltării interdependenței sociale și pentru că au o asemenea natură, încât ele nu pot fi realizate complet decât prin intervenția forței guvernante”.

Înființarea unui serviciu public reprezintă răspunsul autorităților publice la o anumită nevoie socială. Prin înființarea serviciului acestea își asumă responsabilitatea de a furniza beneficiarilor în mod continuu acest serviciu, acesta fiind de mare importanță la nivelul societății sau al unei colectivități locale. Cu alte cuvinte interesul general ”nu poate fi asigurat cu întreruperi, ci continuu și permanent”.

Ana Vasile este de părere că “serviciul public răspunde prin definiție unor nevoi de interes general iar satisfacerea interesului general nu poate fi discontinuă”, astfel de întreruperi ale nevoilor putând duce la tulburări în viața unei colectivități.

Una dintre cele mai ușoare definiții a principiului continuității este formulată de Winckell (1909) care spune că, “continuitatea serviciului impune ca serviciul să funcționeze și să nu cunoască întreruperi brutale”.

Continuitatea serviciilor publice trebuie să fie însoțită de atribute precum transparența, nediscriminarea și controlul.

Cercetătorii consideră ca principiul continuității este cel mai important principiu acesta asigurând furnizarea serviciilor publice în mod continuu. Administrația este responsabilă să asigure toate resursele și condițiile necesare desfășurării serviciilor publice în mod continuu. Continuitatea afectează și regimul contractelor administrative și al concesionării. În astfel de situații trebuie asigurată “funcționarea regulată a serviciului încredințat, sub amenințarea unor sancțiuni”, uneori persoana publică care face concesiunea putând oferi un ajutor financiar, pentru asigurarea continuității.

Legea nr. 326/2001 stabilește că serviciile publice de gospodărie comunală trebuie să îndeplinească următoarele condiții esențiale: 
a) continuitate din punct de vedere cantitativ și calitativ, în condiții contractuale; 
b) adaptabilitate la cerințele consumatorilor; 
c) accesibilitate egală la serviciul public, în condiții contractuale; 
d) asigurarea sănătății publice și a calității vieții;

Principiul continutății se referă la faptul că multe servicii publice nu pot fi întrerupte fără riscul dereglării sau periclitării vieții publice. Considerăm a fi imperios necesar funcționarea în mod continuu a unor servicii publice vitale cum ar fi:

serviciile de sănătate;

serviciile de ordine publică;

serviciile de urgență de tip salvamont, salvamar și de prim ajutor;

serviciile de alimentare cu apă;

serviciile de furnizare a energiei electrice;

serviciile de furnizare a gazelor naturale;

serviciile de canalizare;

serviciile de salubrizare;

serviciile de furnizare a energiei termice;

serviciile de iluminat public;

serviciile de transport public;

serviciile de telecomunicații;

serviciile oferite de poliție;

serviciile oferite de pompieri;

În cartea Lucicăi Matei despre servicii publice putem găsi un tabel denumit “caracteristici ale serviciilor publice” care cuprinde diferite atribute măsurate pe o scală a intensității de la “satisfăcător” la “mare” după cum urmează:

Concluzionând putem spune că principiul continuității reprezintă una dintre cele mai importante calități ce revin serviciilor publice acestea fiind obligate să furnizeze serviciile în mod continuu către beneficiari astfel evitându-se tulburările și nemulțumirile ce pot apărea la nivelul societății sau al colectivității locale.

3.2 INTERDICȚIA DREPTULUI LA GREVĂ

Conform cercetătorilor practica principiului continuității a dus la anumite consecințe după cum urmează:

Principiul continuității „a reprezentat multă vreme justificarea interzicerii sau limitării dreptului la grevă în serviciul public”. De asemenea acesta justifică și „existența unei legislații restrictive în domeniu sau, chiar suprimarea dreptului la grevă pentru anumiți agenți prestatori de servicii publice”.

„Principiul continuității a fondat în jurisprundență teoria impreviziunii” care se referă la faptul că, concesionarul trebuie să furnizeze serviciul public în mod continuu chiar dacă se loveste de diferite dificultăți de natură financiară.

Acest principiu “explică de ce un guvern demisionar sau, în general, o autoritate a administrației publice al cărei mandat expiră, este obligată să continue activitatea, retrăgându-i-se competența la gestionarea afacerilor curente”.

După cum am văzut mai sus interzicerea dreptului la grevă sau limitarea acestuia este una dintre consecințele practicării principiului continuității. Conform lui Dragoș Dincă, Marea Britanie, Germania, Spania, Italia, Portugalia fac parte din țările în care principiul contiunuității a dus la limitarea sau interzicerea dreptului la grevă.

În Marea Britanie unicul mod de asigurare al continuității serviciillor publice îl constituie “limitarea legală generală a recurgerii la grevă și rechiziția” neexistând nici o altă reglementare a legii în această privință.

În Germania funcționarii publici nu au dreptul la grevă. Salariații din serviciile cu impact asupra publicului, aflați sub contract de muncă de drept privat, au dreptul la grevă “cu condiția să nu lezeze nejustificat interesele vitale ale populației și să vegheze, pentru ca măsurile de protecție indispensabile să fie asigurate”.

Constituția Spaniei prevede ca în caz de grevă „serviciile publice esențiale pentru comunitate” să fie furnizate în mod normal.

Legea nr 146 din 12 iunie 1990 a Italiei “are ca obiectiv concilierea între exercitarea dreptului la grevă în serviciile publice esențiale și ocrotirea drepturilor persoanelor protejate prin Constituție”. Altfel spus această lege reglementează normele ce nu trebuiesc încălcate în cazul apariției posibilelor situații de conflict colectiv, astfel încât drepturile cetățenilor ce sunt prevăzute în Constituție să nu fie încălcate.

Legea din 1977 din Portugalia ce reglementează dreptul la grevă “a instituit măsuri specifice în serviciile care asigură nevoile sociale absolut necesare”.

Art. 43 din Constituția României consacră dreptul la grevă al salariaților pentru apărarea intereselor profesionale, economice și sociale precum și existența anumitor condiții și limite ale exercitării acestui drept. De asemenea același articol prevede și existența unor garanții necesare asigurării serviciilor esențiale pentru societate.

Articolul 66. din legea 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă prevede că:

În unitățile sanitare și de asistență socială, de telecomunicații, ale radioului și televiziunii publice, în unitățile de transporturi pe căile ferate, inclusiv pentru gardienii feroviari, în unitățile care asigură transportul în comun și salubritatea localităților, precum și aprovizionarea populației cu gaze, energie electrică, căldură și apă, greva este permisă cu condiția ca organizatorii și conducătorii grevei să asigure serviciile esențiale, dar nu mai puțin de o treime din activitatea normală, cu satisfacerea necesităților minime de viață ale comunităților locale.

Salariații din unitățile sistemului energetic național, din unitățile operative de la sectoarele nucleare, din unitățile cu foc continuu pot declara grevă cu condiția asigurării a cel puțin unei treimi din activitate, care să nu pună în pericol viața și sănătatea oamenilor și care să asigure funcționarea instalațiilor în deplină siguranță.

Conform art. 95 din legea 188/199 privind statultul funcționarilor publici funcționarul public își poate suspenda activitatea, pe lângă alte cazuri, pentru participarea la grevă în condițiile legii. Cererea de suspendare în cazul grevei se face cu 48 de ore înainte de declanșarea acesteia.

Art. 96, alin 3 din lega 188/1999 statuează că pe perioada suspendării raportului de serviciu autoritățile și instituțiile publice sunt obligate să rezerve postul aferent funcției publice pe o perioadă determinată și în condițiile legii.

Altfel spus autoritățile publice sunt obligate să asigure continuitatea serviciului public pe toată perioada în care funcționarul public se află în grevă.

Există și excepții în care funcționarilor publici le este interzis dreptul la grevă. Printre aceștia se enumeră și polițiștii. Conform articolului 45 din Legea nr. 360/2002 privint statutul politistului, pe lângă altele, polițistului îi este interzis să declare sau să participe la greve, mitinguri, demonstrații, procesiuni sau orice alte întruniri cu caracter politic.

Portugalia, Belgia, Germania, Danemarca sunt printre puținele țări în care sistemele de drept restricțonează dreptul la grevă pentru toți funcționarii publici.

Petrescu (2009, p.541) consideră că, continuitatea este considerată o trăsătură de bază a serviciului public, ea neputând fi afectată nici pe timpul grevei.

3.3 TEORIA IMPREVIZIUNII

În practică, pe lângă interzicerea sau limitarea dreptului la grevă, principiul contiunității a dus și la formarea teoriei impreviziunii care se referă la faptul că serviciul public trebuie să fie furnizat și în cazul apariției unor dificultăți financiare neprevăzute de către concesionar.

Unul dintre modurile în care serviciile publice pot fi gestionate îl reprezintă contractul de concesiune.

În acest sens Iordan Nicola a definit concesionarea ca fiind contractul prin care “se transmite dreptul de administrare și gestionare asupra unui bun, a unui serviciu public sau a unei activități, de la o autoritate publică ce reprezintă statul, județul sau comuna, către un agent privat, care are dreptul să le exploateze pe riscul și răspunderea sa, pentru o perioadă de timp determinată, în schimbul achitării unei taxe, denumite redevență”.

Articolul 871 din Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil prevede că în schimbul unei redevențe concesionarul are dreptul și obligația de exploatare a bunului, pe o durată determinată, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege și a contractului de concesiune. Același articol menționează și faptul că orice persoana fizică sau juridică poate avea calitatea de concesionar.

Contractul de concesiune trebuie să includă toate datele necesare transferului drepturilor de gestiune și administrare a bunului legate de “aspectul cantitativ și calitativ, aria prestației, perioada investițiilor care se realizează”, precum și modalitatea de plată pentru exploatarea serviciului, a penalităților de întârziere etc.

Primele concesionări au apărut în anii ’90 dintre care enumerăm:

Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale;

H.G. nr. 1288/1990 petru aplicarea legii nr. 15/1990;

Legea nr. 134/1995 cu privire la regimul administrării și concesionării resurselor de petrol;

Legea nr. 61 din 5 martie 1998 a minelor;

Conform articolului 1271 din Legea nr. 287/2009 privind Noul cod Civil părțile contractului de concesiune trebuie să își execute obligațiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestației. În cazul în care executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă, instanța poate echilibra pierderile și beneficiile între părți, precum și încetarea contractului.

Nicola Iordan a enumerat o serie de bunuri, activități sau servicii publice care pot face obiectul unei concesiuni după cum urmează:

Transporturi publice;

Autostrăzile, podurile și tunelurile rutiere cu taxă de trecere;

Infrastructurile rutiere, feroviare, portuare și aeroporturile civile;

Construcția de hidrocentrale și exploatarea acestora, inclusiv a celor aflate în conservare;

Serviciile poștale

Spectrul de frecvențe, rețele de transport și de distribuții pentru telecomunicații;

Activitățile economice legate de: cursurile de ape naturale și artificiale, lucrările de gospodărie a apelor aferente acestora, spațiile și instalațiile de măsurători hidrologice, meteorologice și de calitate a apelor și amenajărilor piscicole;

Terenurile proprietate publică, plajele, cheiurile și zonele libere;

Rețelele de transport și de distribuție a energiei termice și electrice;

Rețelele de transport prin conducte și de distribuție a petrolului și a gazelor combustibile;

Rețelele de transport și de distribuție publică a apei potabile;

Exploatarea zăcămintelor minerale și a substanțelor solide și fluide;

Exploatarea resurselor termale;

Resursele naturale ale zonei economice maritime și ale platoului continental;

Bazele sportive, locurile de recreere, instituțiile profesioniste de spectacole;

Unitățile medico-sanitare, secțiile sau laboratoarele din structura acestora, precum și serviciile medicale auxiliare;

Activitățile economice legate de punerea în valoare a monumentelor și siturilor istorice;

Colectarea, depozitarea și valorificarea deșeurilor;

Orice alte bunuri, activități și servicii publice care nu sunt interzise prin legi speciale.

În urma celor spuse rezultă că principiul continuității joacă un rol important în cadrul contractelor de concesiune, părțile având obligația să își îndeplinească îndatoririle chiar dacă apar situații financiare neprevăzute, ceea ce duce la îngreunarea îndeplinirii obligațiilor pe care acestea le au.

STUDIU DE CAZ

Continuitatea serviciilor medicale în România

Conform articolului 2 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății „asistența de sănătate publică reprezintă efortul organizat al societății în vederea protejării și promovării sănătății populației. Asistența de sănătate publică se realizează prin ansamblul măsurilor politico-legislative, al programelor și strategiilor adresate determinanților stării de sănătate, precum și prin organizarea instituțiilor pentru furnizarea tuturor serviciilor necesare”.

Prin continuitatea serviciilor medicale se înțelege faptul că statul prin autoritățile sale este obligat să asigure furnizarea serviciilor medicale către cetățeni, într-un mod continuu, fără întreruperi astfel încăt sănătatea oamenilor să nu fie afectată și calitatea vieții să fie ridicată.

Prin articolul 34 din Constituție se recunoaște dreptul cetățenilor la ocrotirea sănătății, statul fiind obligat să asigure igiena și sănătatea publică. Același articol statuează că “organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii”.

Potrivit codului de deontologie medicală principiile fundamentale ale exercitării profesiei de medic sunt:

“Scopul și rolul profesiei medicale

Nediscriminarea

Respectul demnității ființei umane

Primordialitatea interesului și a binelui ființei umane

Obligativitatea normelor profesionale și a celor de conduită

Independența profesională

Caracterul relației medic-pacient

Obligația diligenței de mijloace

Principiul specializării profesionale

Respectul față de confrați”

Aceste principii presupun ca în exercitarea meseriei sale medicul trebuie să urmărească interesul pacienților, să apere sănătatea acestora, să îi trateze pe toți în mod egal fără să încalce pricipiul nedicriminării. De asemenea acesta trebuie să se asigure că orice decizie luată va fi în favoarea pacientului și nu a stiinței sau societății. Medicul trebuie să își ajute și să își sprijine colegii ori de câte ori este nevoie.

În lucrarea sa despre continuitatea, ca dimensiune a calității serviciilor medicale Antoaneta Drăgoescu susține existența a trei tipuri de continuitate în specialitățile medicale și anume “continuitatea informațională, continuitatea managementului bolii și continuitatea rațională. Fiecare dintre aceste dimensiuni ale continuității având anumite variabile după cum urmează:

“continuitatea informațională: înscrisurile medicale – scrisoarea medicală, biletul de trimitere și biletul de internare”;

“managementul bolii: tipurile de servicii medicale ambulatorii solicitate, internările din ultimul an, supravegherea și controlul după externare, serviciile de îngrijiri la domiciliu și tratamentele de recuperare”;

“continuitatea relațională: solicitările medicului de familie, supravegherea și controlul medicului de familie după externare, motivele de mulțumire sau de nemulțumire în relația cu medicul de familie”;

După cum se poate vedea continuitatea serviciilor medicale presupune îngrijirea pacientului și după externare. Fiecare pacient ar trebui să beneficieze de control la domiciliu din partea medicului de familie, precum și de tratamente de recuperare, prin aceste asigurându-se continuitatea.

Ministerul Sănătății a elaborat strategia națională de sănătate pe perioada 2014-2020 ce are ca viziune „o națiune cu oameni sănătoși și productivi prin accesul la servicii preventive, de urgență, curative și reabilitare de calitate, în condițiile utilizării eficace și eficiente a resurselor disponibile și a promovării unor standarde cât mai înalte și a bunelor practici”.

În redactarea strategiei s-au identificat și o serie de valori de care trebuie să se țină cont pe parcursul aplicării acesteia după cum urmează:

“Comunicarea și transparența – decizia privind prioritățile naționale din sănătate și dezvoltarea serviciilor de sănătate se face în mod deschis, cu implicarea pacienților, consultarea principalilor actori, comunicarea motivației și a deciziei către personalul medical și comunitate”.

“Centrarea pe pacient – strategia vede pacientul în mijlocul sistemului; acesta are dreptul să fie reprezentat în mecanismele decizionale, să fie tratat cu respectul demnității și drepturilor sale; pe de altă parte, sistemul se va baza pe responsabilizarea populației de a se plia pe cerințele programelor de prevenție și tratament recomandate.”

“Angajamentul privind direcțiile strategice naționale – angajamentul și implicarea fermă intersectorială și interdisciplinară a Guvernului, Ministerului Sănătății, a personalului din sănătate dar și a comunităților locale în implementarea Strategiei Naționale de Sănătate. Programe naționale de sănătate mai eficace, orientate pe rezultate și nu numai pe proces, cu o abordare și o finanțare predictibilă multianuală și o atenție sporită acordată monitorizării și evaluarii atingerii obiectivelor de stare de sănătate propuse.”

“Ancorarea în evidențe, asigurarea valorii adaugate pentru banii investiți – promovarea medicinii bazate pe dovezi atât în practica clinică, la nivel individual, cât și în abordarea populațională, de sănătate publică. Asigurarea celui mai bun raport între cheltuiala cu sănătatea și beneficiul obținut (starea de sănătate a populației).”

“Echitatea – creșterea accesului la serviciile de sănătate de bază pentru toți, în special pentru cei vulnerabili și dezavantajați”

“Îmbunătățirea continuă a calității – depunerea de eforturi mai ample și susținute pentru îmbunătățirea continuă a calității serviciilor furnizare, cu accent pe individ și comunitate. Calitate la nivelul structurilor, proceselor și în rezultatele serviciilor de sănătate și implicit calitate a managementului, informației din sănătate ce asigura decizia oportună, informată și fundamentată”

“Descentralizarea în sănătate, dar și responsabilizarea și implicarea comunități – descentralizarea în luarea unor decizii și managementul sănătății, dar și creșterea competențelor comunităților locale și a responsabilizării acestora pentru utilizarea cât mai eficace a resurselor disponibile serviciilor de sănătate, pentru îmbunătățirea stării de sănătate a populației.”

“Împuternicirea personalului din sănătate – valorizarea, recompensarea și formarea adecvată a personalului, precum și oferirea de oportunități pentru ca specialiștii din sănătate să contribuie la organizarea și furnizarea serviciilor de sănătate”

“Etica profesională – personalul medical are atitudine și comportament profesioniste și etice în relația cu pacientul și demonstrează respect pentru viața individului și drepturile omului.”

“Conștientizarea populației și responsabilizarea individului – o mai bună înțelegere și conștientizare la nivel de individ a principalilor determinați ai bolilor, dar și a rolului și responsabilității fiecărei persoane în a adopta comportamente sănătoase, a măsurilor cu caracter preventiv care pot contribui la menținerea unei cât mai bune stări de sănătate pe parcursul vieții și, implicit, a capacitații și productivității membrilor comunității, a societății în ansamblul ei.”

Considerăm aceste principii a fi necesare întrucât pentru o mai mare șansă ca acestă strategie să aibă succes, populația trebuie implicată direct principiul comunicării și transparenței permițând acest lucru. Este foarte important ca statul să implice populația, să le ofere acestora drept de decizie și să țină cont de toate drepturile acestora.

Autoritățile însărcinate cu implementarea strategiei trebuie să aibă o atenție sporită asupra activităților întreprinse și să se bazeze pe atingerea rezultatelor propuse. Acestea trebuie să se axeze pe furnizarea într-un mod continuu a serviciilor, pe creșterea accesului pentru toate categoriile de populație, precum și eficiența și eficacitatea serviciilor furnizate.

De asemenea pentru o organizare mai bună este de preferat ca autoritățile să delege o parte dintre deciziile ce trebuiesc luate, către autoritățile locale. Totodată trebuie să asigure un control mai amplu asupra autorităților locale, pentru o utilizare a resurselor căt mai bună.

Personalul medical trebuie să ofere o relație medic-pacient cât mai profesională, să existe respect reciproc, să asigure toate condițiile necesare pacientului, iar medicul să își dea tot interesul în tratarea acestuia.

În contextul actual al sistemului de sănătate „speranța de viață la naștere – măsură a calității vieții unei națiuni și indicator al randamentului potențial al investițiilor în capitalul uman – a avut o evoluție pozitivă în ultimele două decade la ambele sexe, așa încât s-a atins 70,1 ani la bărbații și 77,5 ani la femei (2011). Durata medie a vieții este mai mare în urban decât în rural, dar magnitudinea diferenței urban-rural diferă semnificativ între regiuni (+0,8 în regiunea Vest și +3 ani în București-Ilfov) [INS, 2013]. După speranța de viață România este plasată pe penultimul loc în UE27, iar discrepanță față de populația europeană generală este mai substanțială la bărbați (-6,5 ani) decât la femei (-4,9 ani) [Eurostat]”.

Conform Ministerului Sănătății rata natalității atingea 9,4 născuți vii‰ locuitori în 2011, mai mică decât valoarea din perioada 2006-2010 cand aceasta atingea valori de peste 10 născuți vii‰ locuitori.

În 2011 rata mortalității s-a dovedit a fi egală cu cea din 2009, adică 12 decese‰ locuitori, cu aproximativ 25% mai mare decât media Uniunii Europene. În mediul rural datorită populației îmbătrânite s-a constatat o rată mai mare de deces și anume 14,2‰ locuitori, în comparație cu mediul urban unde aceasta este de 9,8‰.

În strategia ministerului sănătății pe perioada 2014-2020 se regăsește un tabel cu mortalitatea standardizată pe principalele cauze de deces după cum urmează:

Mortalitate standardizată pe principalele cauze de deces,

România 2006-2010 (decese/la 1oo.ooo persoane)

Tabel 1 din Strategia Națională de sănătate 2014-2020, p. 10, Ministerul Sănătății, noiembrie 2014

După cum se poate observa, principala cauză de deces se datorează sistemului circulator, urmată de tumorile maligne. De asemenea fumatul și consumul de alcool reprezintă alte două cauze semnificative ale deceselor.

În cazul bolilor cauzate de sistemul circulator în anul 2010 față de anul 2006 s-a înregistrat o scădere a mortalității cu 12.8%. Cea mai mare scădere a mortalității vine tot din cadrul bolilor cauzate de sitemul circulator și anume boli cerebro-vasculare, unde s-a înregistrat o scădere de 18.6% în aceeași perioadă.

Următoarea scădere considerabilă a fost înregistrată în cadrul accidentelor de transport cu 18.5%, urmată de cauzele asociate cu fumatul unde scădere a fost de 13.4% mai puțin în 2010 față de 2006.

În schimb, în cazul deceselor cauzate de bolile cronice hepatice, s-a înregistrat o creștere considerabilă de 17.4% în 2010 față de 2006. Bolile sistemului digestiv și diabetul zaharat constituie următoarele cauze ale deceselor în care s-au înregistrat creșteri semnificative de 13.8%, respectiv 10.1%.

“Actualmente în România, mare parte din serviciile de sănătate se acordă direct în spital, acest segment fiind mult hipertrofiat, pe când serviciile furnizate în comunitate sunt oferite într-un volum mult sub necesar (ex. servicii de asigurarea sănătății mamei și copilului, servicii de îngrijiri la domiciliu pentru pacienții dependenți, servicii de monitorizare a pacienților cu diabet, etc). Ambulatorul trebuie să dețină o pondere mult mai importantă în oferirea de servicii medicale de specialitate și să constituie un filtru eficace în reducerea spitalizărilor evitabile. Viziunea pentru perioada 2014-2020 este de a răsturna această piramidă viciată a serviciilor – moștenită și ineficientă– și de a asigura gradual o acoperire mai mare a nevoilor de sănătate ale populației prin serviciile de la baza sistemului (servicii de asistență comunitară, servicii de asistență acordate de medicul de familie și de ambulatoriul de specialitate)”.

În mediul rural serviciile de sănătate sunt cu mult mai slabe decât în mediul urban. Acest fapt se datorează nu personalului mai puțin calificat sau motivării acestora, cât datorită populației neinformate și a slabei promovări a sănătății. Desigur o parte a cauzei serviciilor slab dezvoltate din rural se datorează și neechipării corespunzatoare a spitalelor. Nu de puține ori pacienții sunt transportați în orașe mai mari datorită faptului că spitalele nu au aparatura sau personalul necesar pentru a-i trata.

Considerăm promovarea sănătății o modalitate prin care se asigură continuitatea în serviciile medicale din România. În strategia națională de sănătate a MSI promovarea sănătății este definită ca fiind “procesul prin care indivizii sunt ajutați să-și crească gradul de control asupra propriei sănătăți – pentru a și-o menține sau îmbunătăți – este vorba nu doar de o știința, ci de arta de a cultiva sănătatea individului și comunității prin facilitarea conștientizării, motivării și construirii abilitaților necesare care permit adoptarea, schimbarea și menținerea unui stil de viață, a unor practici favorabile conservării sau recuperării sănătății”.

Distribuirea eficentă a fondurilor ar putea ajuta la procesul de informare. Autoritățile și organizatiile de sănătate ar trebui să introducă programe de informare atât la nivel național cât și la nivel local. Informarea elevilor în școli privind menținerea sănătății lor printr-o igienă corespunzatoare și motivarea acestora prin diferite activități este o modalitate eficientă de promovare a sănătății.

Ministerul Sănătății a realizat piramida serviciilor după cum urmează:

Conform Ministerului Sănătății, “sistemul de servicii de sănătate necesită o reformă structurală. Continuă să existe inechități rural-urban în accesul la servicii de sănătate și în rândul unor grupuri populaționale vulnerabile. Serviciile de bază la nivelul comunităților nu sunt dezvoltate, procesul de descentralizare fiind în egală măsură o oportunitate, dar și un risc în același timp. Asistența medicală primară, prin transformarea medicilor de medicină generală în medici de familie nu și-a atins scopul propus în acoperirea cu servicii de sănătate de bază în special în mediul rural, în parte datorită reglementărilor insuficiente și în permanentă schimbare, a infrastructurii deficitare și a finanțării limitate care au redus motivația absolvenților universităților de medicină de a opta pentru aceasta specialitate și de a o practica mai ales în mediul rural, dar și datorită lipsei unor politici publice care să condiționeze sau să stimuleze medicii de familie existenți să desfășoare o activitate pro-activă în familii și comunități, focalizată pe prevenție primară, secundară și terțiară. În acest context, există o suprasolicitare a asistenței medicale spitalicești, aceasta deținând o pondere majoritară atât în structura ofertei de servicii de sănătate, și respectiv a resurselor financiare din sănătate, cât și în preferințele populației. Asistența medicală ambulatorie de specialitate este insuficient dezvoltată și presupune în general liste lungi de așteptare sau costuri suplimentare, directe sau/și indirecte, pentru pacienți, pe care mulți, mai ales populația din mediul rural sau anumite grupuri vulnerabile nu și le permit”.

Din punctul meu de vedere descentralizarea ar duce la ameliorarea inechităților dintre rural-urban în ceea ce privește serviciile medicale. Statul ar trebui să opteze în favoarea acestui proces deoarece împuternicirea autorităților locale va putea duce la o mai bună organizare și un control mai bun a activităților întreprinse în instituțiile medicale. De asemenea descentralizarea poate duce la o capacitate mai mare de atragere a fondurilor în vederea echipării corespunzatoare a spitalelor, pentru satisfacerea nevoilor cetățenilor.

Finanțarea slabă a serviciilor medicale în special din mediul rural este principalul motiv pentru care studenții evită să se specializeze în asistența primară. Rezolvarea acestei probleme ar putea schimba lucrurile în totalitate. Studenții vor fi mai motivați să opteze pentru această specialitate, numărul personalului va crește, și astfel se va asigura continuitatea acestor servicii.

Personalul asistenței primare va trebui să fie bine instruit și calificat. De asemenea instituțiile și organizațiile medicale trebuie să promoveze asistența primară și să informeze cetățenii, fiind necesară o educare a lor în acest sens pentru a opta întâia oară pentru asistența primară.

În acest fel activitățile asistenței medicale spitalicești și asistenței primare se vor afla în echilibru, reducându-se suprasolicitarea asistenței medicale spitalicești.

"Asistența medicală de urgență s-a dezvoltat în ultimii zece ani în ritm accelerat, coerent și integrat în asistența generală de urgență, fiind considerată și de către populație și de către decidenții de la nivel central și local un model de bune practici în cadrul sistemului de sănătate. Asistența medicală de urgență funcționează în sistem integrat atât la nivel de prespital, cât și cu spitalele de urgență, prin unitățile și comprtimentele de primiri urgență, medicii din unitățile de primiri urgențe asigurând asistența medicală de urgență și în prespital prin unitățile integrate cu pompierii în cadrul SMURD."

Accesarea sistemului de urgență de către populație se face prin apelarea numărului unic de urgență 112 sau prin prezentarea direct în punctele de primiri-urgență ale spitalelor. Pentru a se asigura continuitatea îngrijirii pacientului, serviciile de urgență trebuie să beneficieze de condiții optime. Pacienții trebuiesc tratați rapid, în mod egal și nediscriminatoriu.

În acest sens unitățile de primiri urgențe trebuiesc reabilitate și dotate corespunzător astfel asigurându-se furnizarea de servicii calitative. Personalul medical din aceste unități trebuie să aibă competențe diversificate și trebuie să li se asigure instruirea periodică privind ghidurile și procedurile standardizate. De asemenea dispecerii trebuie să fie bine instruiți pentru a răspunde apelurilor în mod corect și eficient.

Este necesară strângerea de fonduri și finanțări pentru instruirea acestora și pentru crearea de centre unde abilitățile personalului primiri-urgențe să fie monitorizate și evaluate.

„Reforma asistenței medicale cu paturi trebuie să prevadă reevaluarea spitalelor, raționalizarea lor precum și revizuirea criteriilor de clasificare a spitalelor, implementarea acestora și respectiv reorganizarea spitalelor pe niveluri de competență care să includă criteriile pentru îngrijirea integrată a pacientului critic și a cazurilor complexe, cu spitale regionale cu înalt nivel de performanță – cu personal, infrastructură și finanțare adecvate. Se impune înlocuirea ofertei de servicii spitalicești neperformante cu servicii alternative (spitalizare de zi și în ambulator) care să ofere continuum-ul de servicii necesar, precum și consolidarea îngrijirilor pe termen lung cost-eficace (ex. îngrijiri la domiciliu) pe cât se poate la nivel de comunitate”.

Această reformă poate fi benefică întrucât va duce la o mai bună organizare și la o asigurare a faptului că resursele instituțiilor medicale vor fi folosite eficient. De asemenea înlocuirea spitalelor neperformante cu serviciile ambulatorii poate aduce un plus serviciilor medicale din România. Spitalele de specialitate nu vor mai fi supraaglomerate din pricina cazurilor superficiale ce pot fi tratate în instituții ambulatorii.

Pentru îndeplinirea acestui obiectiv este necesară strangerea de fonduri și o comunicare bună între spitale, sistemul de asigurare a asistenței medicale primare și ambulatorii. Spitalele vor trebui să fie dotate cu aparatură de ultimă generație pentru asigurarea tratării pacienților corespunzător. Totodată trebuie îmbunătățit procesul de transferare a pacienților de la un spital la altul prin asigurarea confortului optim necesar și reducerea timpul de transfer, precum și un control riguros asupra continuității serviciilor medicale într-un mod eficient.

Totuși această strategie nu va fi acceptată de toată populația deoarece pentru strangerea fondurilor de modernizare a spitalelor, acestea vor fi obligate să marească prețurile pentru pacienți, aceștia neavând disponibilitățile bănești necesare pentru internarea în spitale moderne.

În strategia pe perioada 2014-2020 Ministerul Sănătății a realizat o hartă cu viziunea lor asupra rețelei regionale de servicii spitalicești:

Viziunea asupra rețelei regionale de servicii spitalicești

“Sectorul de sănătate trebuie sa înceapă să se pregătească pentru amplificarea poverii bolilor cronice pe măsura îmbătrânirii populației ajustându-și progresiv capacitatea, inclusiv pregătindu-se să răspundă nevoilor. Dincolo de închiderea spitalelor, raționalizarea capacității spitalicești înseamnă identificarea și asigurarea de servicii de îngrijire complete și complementare, acute, de reabilitare și recuperare, pentru afecțiuni cronice, care să ofere pacienților acces la servicii de calitate adecvate patologiei vârstnicului”.

În prezent în România afecțiunile cardio-vasculare sau neurologice sunt servicii deficitare. Acesta este un exemplu în care principiul continuității nu se aplică datorită faptului că după rezolvarea episodului acut, aceste afecțiuni nu mai pot fi tratate până la rezolvarea completă a cazului. Pentru remedierea acestei probleme este necesară elaborarea unui plan de dezvoltare a spitalelor în vederea atragerii de fonduri rambursabile sau nerambursabile pentru construcția și dotarea unităților care furnizează îngrijiri medicale de lungă durată.

„Existența unui personal bine pregătit și motivat este o condiție esențială pentru asigurarea unor servicii de calitate. În ultimii ani a existat o tendință de migrare a personalului medical spre alte țări, datorită atracției unor condiții mai bune de muncă, de venit sau recunoaștere profesională. Sustenabilitatea resurselor umane în sănătate se poate asigura prin politici de retenție care să vizeze acordarea unor stimulente financiare și îmbunătățirea perspectivelor de evoluție profesională a personalului medical. Complementar sunt necesare stimulente pentru cei care practică în zone defavorizate sau în specialități deficitare, iar capacitățile de formare a personalului vor trebui să fie adecvate la nevoia de specialiști a sistemului de sănătate”.

Pentru rezolvarea acestei situații în primul rând este necesar ca statul să știe cum sunt văzute aceste probleme din perspectiva personalului medical la nivelul țării. În acest sens trebuiesc adunate informații despre această problemă direct din rândul angajaților de la nivelul spitalelor. Cu ajutorul asociațiilor și sindicatelor medicale este necesară crearea unei strategii în acest sens.

În al doilea rând trebuiesc introduse noi programe de formare și specializare în funcție de nevoile sistemului medical. De asemenea pentru sustenabilitatea resurselor umane din sistemul medical și asigurarea continuității serviciilor medicale este nevoie ca statul să recurgă la asigurarea de condiții suplimentare motivante pentru deschiderea de cabinete medicale în zonele defavorizate.

„Pentru furnizorii de servicii de sănătate, monitorizarea calității nu este o preocupare sistematică. De exemplu, identificarea, analiza, controlul și monitorizarea riscului infecțios întra-spitalicesc înregistrează încă deficiențe semnificative. Raportarea infecțiilor nosocomiale sau a incidentelor/accidentelor cu risc infecțios ocupațional este deficitară. Măsurile de restrângere a auto-administrării și a abuzului de antibiotice sunt insuficient promovate și investigate, iar supravegherea/monitorizarea fenomenului de rezistență la antibiotice este de mult timp suboptimală”.

Astfel pentru a combate aceste deficiențe ale sistemului trebuie ca autoritățile medicale să mărească gradul de control și să se asigure de existența calității în serviciile furnizate la nivelul fiecărui spital. De asemenea este necesară implementarea unei proceduri privind actualizarea ghidurilor medicale precum și a procedurilor ce trebuiesc urmate de către personalul spitalicesc.

Astfel este de reținut că resursele limitate de care dispun unitățile spitalicești trebuiesc folosite în cel mai eficient mod. Se urmărește dezvoltarea la nivel central și local a capacității de monitorizare și de evaluare a performanțelor furnizorilor de servicii de sănătate.

După cum reiese și din codul deontologic al medicului, siguranța pacientului este pe primul loc. Multe persoane își auto-administrează antibiotice fără sfatul unui medic sau al unui specialist. Statul este obligat să recurgă la metode ce au ca scop reducerea acestor auto-administrări , care de cele mai multe ori pun viața pacientului în pericol. O metodă ar putea fi înființarea cuturii de siguranță a pacientului și promovarea acesteia prin informarea populației și programe de educare în școli, precum și diferite campanii de promovare.

Conform Ministerului Sănătății “România a cheltuit în anul 2011 0.5% din PIB pentru cercetare-dezvoltare (Eurostat), acest procent fiind cel mai redus între statele membre UE (cu excepția Ciprului). Nu sunt disponibile informații despre cheltuiala pentru cercetarea în sănătate”.

După cum se poate vedea România stă rău și la capitolul cercetare-dezvoltare. Dincolo de slaba finanțare a cercetării există numeroase alte nevoi la nivelul sistemului de sănătate cum ar fi „nevoi multiple de evaluare a stării de sănătate, a riscurilor pentru sănătate (prevalență, tendințe), a eficacității și eficienței intervențiilor în domeniul sănătății (de exemplu a programelor naționale de sănătate), cât și a serviciilor de sănătate (consum necesar, consum realizat, calitate, impact asupra stării de sănătate etc)”.

Momentan aceste cerințe nu pot fi îndeplinite complet datorită faptului că sistemul de sănătate nu dispune de mecanismele și instituțiile necesare rezolvării acestor activități.