Serviciile Financiare Monetare In Context International
INTRODUCERE
Rezultat al dezvoltării economice din ultimele secole, relațiile financiar-monetare internaționale au cunoscut o explozie puternică mai ales în cea de-a doua parte a secolului XX .
Gradul tot mai ridicat de integrare al piețelor financiare internaționale își pune amprenta din plin asupra modului de derulare și de orientare a fluxurilor financiare internaționale.
Globalizarea financiară este un proces ireversibil care produce modificări structurale și funcționale în ansamblul economiei mondiale. În aceste condiții, înțelegerea modului de funcționare a pieței financiare internaționale, a mecanismelor și instrumentelor specifice acesteia, constituie o condiție de bază a dezvoltării economice și al progresului general.
În contextul actual, în care orice operațiune comercială internațională (indiferent de gradul său de complexitate) nu se mai poate derula fără accesul direct la piața financiară internațională, cunoașterea acesteia de către operatorii economici interesați de o dezvoltare a afacerilor lor în plan internațional devine obligatorie.
Relațiile financiar-valutare internaționale sunt o componentă de bază a pieței financiare internaționale, reprezentând ansamblul de mecanisme și instrumente utilizate de diferite instituții financiare sau direct de operatorii economici pentru a mobiliza resurse financiare necesare derulării de operațiuni comerciale sau de cooperare în plan internațional sau de realizarea unui proiect de investiții într-o altă țară.
Dezvoltarea burselor de valori internaționale a influențat puternic și profund evoluția piețelor financiare internaționale, ducând de asemenea la specializarea și integrarea acestora. Practic, dezvoltarea pieței financiare internaționale nu ar fi fost posibilă fără apariția reglementărilor bursiere care au permis un mai bun control al desfășurării tranzacțiilor pe aceste piețe organizate, apariția instrumentelor derivate (în special a celor pe rata dobânzii și pe valute) care a permis extinderea mecanismelor de acoperire a riscurilor financiare, electronizarea și informatizarea tranzacțiilor financiare internaționale care a mărit și mai mult viteza de transfer a informațiilor și creșterea semnificativă securității operațiunilor financiare.
Piața financiară internațională reprezintă cadrul organizat de desfășurare a relațiilor financiar-monetare internaționale. Această caracter fundamental de piață relativ organizată a presupus crearea de instituții financiare internaționale care să aibă în vedere stabilitatea întregului sistem financiar precum și o serie de reglementări internaționale unanim recunoscute și acceptate care să permită o eficientizarea a derulării fluxurile financiare internaționale.
În ultima perioadă asistăm la o reducere a importanței fluxurilor financiare derulate prin intermediul instituțiilor financiare consacrate sau cele derulate la nivel guvernamental, crescând tot mai mult ponderea fluxurilor financiare cu caracter privat. Volumul cel mai mare al resurselor financiare continuă să fie mobilizat în cadrul piețelor financiare organizate, chiar dacă în ultima perioadă au apărut și s-au dezvoltat o serie de piețe paralele dereglementate (cazul euro – piețelor). Deținând cea mai mare parte din volumul fluxurilor financiare, țările dezvoltate rămân principalul actor financiar atât în calitate de beneficiari cât și ca furnizoare de resurse financiare. Țările emergente, deși încă având o contribuție firavă la derularea operațiunilor financiare, mai ales în calitate de beneficiari și mai puțin de furnizoare de resurse, sunt tot mai active în acțiunile lor de mobilizare a resurselor financiare.
Avand in vedere considerentele teoretice de mai sus lucrarea de fata urmeaza cercetarea stintifica a serviciilor financiare monetare intr-un context international prezentand particularitatile pietelor financiare dar si mecanismul lor de functionare.
CAPITOLUL 1
PIETELE FINANCIARE
TIPURILE ȘI CARACTERISTICILE PIEȚELOR FINANCIARE
Piețele financiare pot fi grupate în funcție de anumite criterii și caracteristici, după cum urmează:
1) În funcție de nivelul de tranzacționare
• piața primară este piața în cadrul căreia emisiunile de titluri sunttranzacționate pentru prima dată; emitenții de titluri obțin fondurilenecesare pentru dezvoltarea afacerilor lor;
• piața secundară este piața în cadrul căreia sunt tranzacționate titlurile cesunt deja în circulație. Este piața tranzacțiilor repetate, în funcție decererea și oferta de capital exprimate. Această piață face obiectulactivităților bursiere și al mecanismelor acestora. Ea mai este denumită și piață bursieră;
• a treia piață este piața în cadrul căreia are loc comercializarea titlurilor dinafara bursei, printr-o rețea specializată de societăți de servicii de investițiifinanciare;
• a patra piață sau piața tranzacțiilor directe este piața în cadrul căreiatitlurile sunt comercializate în bloc printr-o rețea de instituții financiare lacare iau parte cei interesați.
2) În funcție de tipul de titluri
• piața de acțiuni este piața de tranzacționare a acșiunilor comune și a celor preferențiale, precum și a altor tipuri de acțiuni ce acordă drepturireziduale asupra veniturilor emitenților;
• piața obligațiunilor este piața de tranzacționare a oricărei creanțe ce presupune plăți periodice ale cupoanelor și rambursarea fondului deîmprumut la data scadentă
• piața titlurilor de stat este piața titlurilor de valoare puse spre vânzare populației și persoanelor juridice de către stat.
3) În funcție de procedurile de tranzacționare
• piața de licitație este piața în cadrul căreia tranzacționarea este controlatăde o a treia parte (numită și agent de piață), în funcție de suprapunerea prețurilor ordinelor de cumpărare sau de vânzare, în cazul anumitor titluri.Tranzacțiile sunt efectuate la acele prețuri pentru care există și cerere șiofertă. Piața este impersonală, în sensul că identitățile celor ce vând saucumpără sunt necunoscute;
• piața de negociere este piața în cadrul căreia cei ce vând sau cumpărănegociază între ei volumul și prețul titlurilor în mod direct sau printr-unagent: broker sau dealer. Dacă o tranzacție este încheiată de către dealer sau broker, identitatea unei părți rămâne necunoscută celeilalte. Acest tipde piață este util pentru titlurile inactive și pentru tranzacțiile de valorifoarte mari, care pot determina fluctuații pe termen pe piața de licitație, până în momentul în care vor exista destule ordine în cealaltă parte a pieței. Piața de negociere se mai numește și piața inter-dealeri.
4) În funcție de locul tranzacționării
• piața organizată este piața cu reguli de tranzacționare stabilite, de regulă,după principiile de lucru ale pieței de licitație, la un sediu central culocalizare certă. Acțiunile sunt tranzacționate în cadrul unui astfel de tipde piață;
• piața Over the Counter (OTC) este piața constituită din birouriledealerilor, brokerilor și ale emitenților de titluri secundare (băncicomerciale, companii de asigurări). Pentru ca aceste tranzacții să sedesfășoare în multe locuri, ea este construita prin telefon, telex, computer.Aceste piețe sunt, în principal, piețe de negociere, obligațiunile fiindobiectul principal al tranzacțiilor.
5) În funcție dedinamica și riscul tranzacțiilor
• piața la vedere este piața pe care titlurile sunt tranzacționate pentru livrareși plata imediată. Imediat este definit de către piață și are formă variată, în funcție de tipurile de titluri. Mai este folosită și denumirea de piață denumerar. Principala caracteristică a acestei piețe este reglarea imediată atranzacțiilor. Tipurile de valori mobiliare cotate pe un astfel de tip de piațăfac obiectul tranzacțiilor de valoare redusă;
• piața anticipată (forward) este principala piață ce permite cele mai diversetranzacții cu titluri. Caracteristica ei majoră este constituită de faptul căoperațiile de vînzare-cumpărare sunt achitate o dată pe lună, în ziua delichidare. Tranzacțiile sunt efectuate pentru un anumit volum de titluri,numit cotație;
• piața “futures” este piața în cadrul căreia titlurile sunt comercializate învederea unor livrări și plăți viioare. Instrumentul comercial se numeștefutures; titlurile comercializate ce sunt stipulate în contract pot fi deja încirculație sau pot fi emise înainte de data scadentă menționată în contract.Dacă un contract futures este tranzacționat Over the Counter prinnegociere, el se va numit contract anticipat;
• piața de opțiune (options) este piața în cadrul căreia sunt tranzacționatetitluri cu livrare ulterioară, condiționată de prevenirea riscului deinvestiție; instrumentul comercial se numește contract de opțiune.
6) În funcție de intensitatea zilnică a tranzacțiilor
• piața permanentă este piața în cadrul căreia, pentru un titlu, seînregistrează o succesiune de cotații bursiere în timpul unei ședințe (call-over). Principiul acestei piețe este executarea comezilor în timp util șicotația diferitelor cursuri pe durata întregii zile. De obicei, aceste piețe publică zilnic 4 cursuri: prețul de deschidere, cel mai mare preț al zilei, celmai scăzut preț al zilei, prețul de închidere;
• piața de apel este piața în cadrul căreia cotațiile tranzacțiilor se efectuează prin stabilirea unui preț de echilibru la o oră de echilibru.
7) În funcție de modul în care se procură și se tranzacționează banii
• piețele de datorie sunt piețe caracterizate prin instrumente care, în general,raportează dobândă la perioade fixe, pentru împrumutri acodate pe perioade cuprinse între 12 luni și 30 de ani. Din această cauză, respectivele piețe mai sunt cunoscute și sub denumirea de piețe de venituri fixe (FixedIncome Markets). Aceste piețe implică angajarea de împrumuturi petermen mediu și lung;
• piețele de titluri de valoare sunt piețe care, de asemenea, presupunangajarea de împrumuturi pe termen mediu și lung, dar, în acest caz,împrumutătorului nu i se plătește dobândă. În schimb, firma careangajează împrumutul emie acțiuni în favoarea investitorilor care devin,astfel, coproprietari ai respectivei societăți – cu alte cuvinte devindeținători de cote-părți din capitalul unei companii.Principalele caracteristici ale piețelor de capital sunt:
• negociabilitatea – angajarea de împrumuturi bănești și investirea suntrealizate prin utilizarea de instrumente financiare care sunt negociabile.Aceasta înseamnă că titlul de proprietate poate fi transferat în oricemoment;
• finanțarea nebancară – emitentul de pe piețele de capital nu angajeazăîmprumuturi bănești direct de la o bancă comercială, ci emite instrumentefinanciare în scopul vânzării lor către investitori;
• termenul de scadență – în general, termenul de scadență – perioada pentrucare se acordă sau se angajează împrumuturi bănești – este mai mare de unan;
• instrumentele financiare – pe piața de capital, instrumentele de datorie,cum ar fi obligațiunile, sunt emise cu prezicerea termenului de scadență, adobânzii care trebuie plătită și a termenului de plată. În cadrul piețelor detitluri de valoare, acțiunile care se emit reprezintă părți din capitalul uneisocietăți.
1.2. FORMELE SI INSTITUTIILE PIETII FINANCIARE
Piata capitalului se prezinta sub doua forme:
1. Piata financiara primara- piata unde se vînd si se cumpara hîrtiele de valoare pe termen lung, nou emise. Pretul la care se vînd actiunile si obligatiunile se numeste curs.Operatiunile pe piata financiara primara se realizeaza prin intermediul institutilor financiar-bancare(banci, case de economii s.a.) Pentru operatiunole care le efectuiaza institutiile financiar-bancare primesc de la emitenti o suma de bani numita comision.
2. Piata financiara secundara (piata secundara a capitalului) aici se tranzactioneaza titlurile de valoare pe termen lung, emise anterior. Ea cuprinde formele institutionale ca bursa de valori , comisia hîrtiilor de valoare, casele de brocheraj.
Functionarea pietii capitalului se bazeaza pe urmatoarele institutii: comisia hîrtiilor de valoar cu prezicerea termenului de scadență, adobânzii care trebuie plătită și a termenului de plată. În cadrul piețelor detitluri de valoare, acțiunile care se emit reprezintă părți din capitalul uneisocietăți.
1.2. FORMELE SI INSTITUTIILE PIETII FINANCIARE
Piata capitalului se prezinta sub doua forme:
1. Piata financiara primara- piata unde se vînd si se cumpara hîrtiele de valoare pe termen lung, nou emise. Pretul la care se vînd actiunile si obligatiunile se numeste curs.Operatiunile pe piata financiara primara se realizeaza prin intermediul institutilor financiar-bancare(banci, case de economii s.a.) Pentru operatiunole care le efectuiaza institutiile financiar-bancare primesc de la emitenti o suma de bani numita comision.
2. Piata financiara secundara (piata secundara a capitalului) aici se tranzactioneaza titlurile de valoare pe termen lung, emise anterior. Ea cuprinde formele institutionale ca bursa de valori , comisia hîrtiilor de valoare, casele de brocheraj.
Functionarea pietii capitalului se bazeaza pe urmatoarele institutii: comisia hîrtiilor de valoare; brocherii; bursele de valori;
Comisia hîrtiilor de valoare- un organ guvernamental care coordoneaza activitatile de pe piata capitalului , cum ar fi : tine evidenta hîrtiilor de valoare emise pe piata primara si confirma prospectele lor de emisiune; atesta brokerii, asociatile de brokeri, casele de brokeraj; realizeaza controlul activitatii bursei de valori; aproba înfiintarea de noi burse;
Institutile brokerului functioneaza în trei nivele: brokerul ca persoana fizica, ca asociatii de de brokeri si ca case de brokeraj. Casele de brokeraj operaza ca intermediari dintre cumparatori si vînzatori de hîrtii de valoare. Functiile ei sunt: introduc noile emisii pe pieta primara, fac tranzactii pe pietile secundare, efectuiaza tanzacaii pe cont propriu, acorda consultatii în probleme de investitii financiare.
Brokerul este un agent de schimb care executa ordinul clientukui sau în ceea ce priveste vinderea si cumpararea hîrtiilor de valoare la bursa.
Delearul este un agent de schimb la banca, însa spre deosebire de broker, care traieste numai din comisionul clientului, jobberul are dreptul de a vinde si a cumpara din numele propriu si poate ramâne în afaceri numai daca reuseste sa vânda mai scump decît cumpara.
Bursa de valori este o piata publica organizata pentru a mijloci tranzactiile cu hîrtii de valoare pe termen lung, emise anterior de catre cele mai importante societati comerciale pe actiuni precum si de catre autoritatile publice. Bursa de valori este o societate pe actiuni, publica privata sau mixta avînd un numar limitat de membri fondatori, persoane fizice sau juridice. Capitalul propriu functionarii bursei se constituie din contributia membrilor si din alte contributii, stabilite prin statutul de participare si regulamentul de functionare. Conducerea burse este asigurata de Consiliul de administratie ales de membrii bursei si format din oameni de afaceri cu experienta economico- financiara înalta. Operatiunile bursei se împart în 2 categorii:
operatiuni la vedere(spoot)- la care schimbul titlului de valoare pe bani are loc în momentul tranzactiei la cursul zilei.
operatiuni la termen(futures)- la care operatiunea de contractare prin care se stabileste numarul de titluri si cursul se realizeaza la un moment (t0), iar executarea propriu-zisa acontractului are loc la un termen ulterior(t1) numit scadenta, la pretul stabilit în momentul stabilirii tranzactiei.
3.Cererea si oferta de titluri financiare pe termen lung
Cererea pentru hîrtii de valoare pe termen lung o exercita în principal menajele, si unele institutii financiare(casele de pensii, societatile de asigurari).Dimensiunile cererii pentru astfel de bunuri sunt rezultatul anticiparilor realizate de cumparatorii potentiali în ceea ce priveste: randamentul, cîstigul potential, riscul investitilor, lichidarea hîrtiilor de valoare.
Randamentul hîrtiilor de valoare pe termen lung(de exemplu a unei obligatiuni) se determina tinîndu-se seama de faptul ca venitul general a acestei hîrtii de valoare(cuponul) ramîne fix pîna la scadenta. Formula de calcul a randamentului unei obligatini porneste de la pretul ei:
P=C/(1+e)+C/(1+e)2+….+C/(1+e)n unde : P- pretul obligatiunii
C-cuponul obligatiunii; n-termenul de scadenta; e- randamentul hîrtiei de valoare
În situatia unui termen de scadenta foarte mare, avem urmatoarea formula:
P=C/e; e=C/P;
Oferta hîrtiilor de valoare pe termen lung este sustinuta de întreprinderi si administratii publice. Pentru agentii economici întreprinzatori, sustinerea investitilor fizice care genereaza venituri dupa mai multi ani de la îmceperea obiectivului se poate face numai prin atragerea de resurse financiare (interne sau externe) pe termen lung.
Sursele financiare externe se pot asigura, în afara creditelor bancare pe termen lung, prin emisia hîrtiilor de valoare pe termen lung.
Cererea si oferta de fonduri sunt 2 dimensiuni ale procesului de economisire si investire supuse unor riscuri multiple:
– riscul optional al investirii;
– riscul afacerii, care vizeaza incertitudinea privind produsele pe care le poate oferi piata de capital;
– riscul pietei care vizeaza evolutia preturilor valorilor mobiliare în viitor;
– riscul lichiditatii;
– riscul creditului care intervine atunci cînd debitorul nu-si poate respecta angajamentul de rascumparare;
– riscul schimbarii cadrului legislativ, care vizeaza atît piata valorilor mobiliare cît si modificarea legislatiei economice si financiare, în general.
PIEȚELE FINANCIARE INTERNAȚIONALE
Rezultat al dezvoltării economice din ultimele secole, relațiile financiar-monetare internaționale au cunoscut o explozie puternică mai ales în cea de-a doua parte a secolului XX .
Gradul tot mai ridicat de integrare al piețelor financiare internaționale își pune amprenta din plin asupra modului de derulare și de orientare a fluxurilor financiare internaționale.
Globalizarea financiară este un proces ireversibil care produce modificări structurale și funcționale în ansamblul economiei mondiale. În aceste condiții, înțelegerea modului de funcționare a pieței financiare internaționale, a mecanismelor și instrumentelor specifice acesteia, constituie o condiție de bază a dezvoltării economice și al progresului general.
În contextul actual, în care orice operațiune comercială internațională (indiferent de gradul său de complexitate) nu se mai poate derula fără accesul direct la piața financiară internațională, cunoașterea acesteia de către operatorii economici interesați de o dezvoltare a afacerilor lor în plan internațional devine obligatorie
În secolul al XIX-lea piața financiară internațională se confunda cu piața financiarădin Londra, la care s-a adăugat, între anii 1895 și 1914, piața financiară din Paris. Acestedouă piețe financiare redistribuiau economiile provenite din străinătate și de la populație.După primul război mondial, a apărut piața financiară din New Zork, iar căderea ei în1929 a marcat începutul marii crize economice. Cea mai mare parte a exporturilor defonduri pe termen lung se efectua, cu toate acestea, în afara pieței: donații, ajutoaremultilaterale, investiții directe, credite.Dezvoltarea pieței financiare internaționale constituie o consecință a necesităților manifestate de investitori și de cei care doresc să-și plaseze capitalul financiar. Băncileinternaționale au un rol important în dezvoltarea acesteia și a procedeelor de emisiune.Piețele financiare internaționale cuprind două componente:
• ansamblul piețelor financiare ale țărilor care aprobă, sub rezerva unor reglementări, emisiuni de titluri financiare străine, ca și tranzactii cu titlurifinanciare străine;
• piața eurocapitalului, pe care împrumuturile pe termen mijlociu și lungsunt eliberate într-o monedă care nu este obligatoriu cea aîmprumutătorului și nici a celui care se împrumută și, deci, plasamentuleste efectuat în funcție de economiile provenind din mai multe țări,intermediate de un sindicat bancar internațional. Autonomia ei rezulta dinnatura operațiilor și din modul de funcționare.
Participarea piețelor financiare naționale la operațiile internaționale depinde de:
• stabilitatea monedei naționale;
• spijinirea pe o economie în creștere, cu un potențial comercial și industrial puternic;
• importante capacități de finanțare disponibile;
• o largă rețea de filiale;
• libera convertibilitate și liberul transfer al titlutilor financiare
• fiscalitate preferențială pentru operațiile financiare internaționale.Prin masivul capital financiar antrenat, aceste piețe influențeză capitalul financiar destinat investițiilor naționale, producând următoarele efecte:
• efectul de structură, care constă în transformarea veniturilor economisite lanivel național în capital străin. Fonduri financiare provenite din țările dinOrientul Apropiat, America Latină și din alte țări în curs de dezvoltarealimentează piața financiară a țărilor dezvoltate industrial. Emisiunile detitluri financiare internaționale permit, adesea, realizarea de investiții înmod direct în țările dezvoltate;
• efectul dobânzii, care constă în creșterea ratei dobânzii, cu incidențăasupra investițiilor naționale;
• efectul de lichiditate, care reprezintă rarefierea capitalului național al unor țări.
Piața financiară internațională reprezintă cadrul organizat de desfășurare a relațiilor financiar-monetare internaționale. Această caracter fundamental de piață relativ organizată a presupus crearea de instituții financiare internaționale care să aibă în vedere stabilitatea întregului sistem financiar precum și o serie de reglementări internaționale unanim recunoscute și acceptate care să permită o eficientizarea a derulării fluxurile financiare internaționale. Relațiile financiare internaționale, în funcție de tipul și numărul participanților implicați pot fi:
Relații financiare intervenite între state suverane și organizații financiare internaționale cu vocație universală (FMI);
Relații financiare intervenite între state suverane și alte instituții (organizații) internaționale (BEI, BERD);
Relații financiare intervenite între state suverane bilateral sau multilateral (aranjamentele monetare);
Relații financiare stabilite între entități private și diferite organisme sau instituții financiare din străinătate (publice sau private).
În ultima perioadă asistăm la o reducere a importanței fluxurilor financiare derulate prin intermediul instituțiilor financiare consacrate sau cele derulate la nivel guvernamental, crescând tot mai mult ponderea fluxurilor financiare cu caracter privat. Volumul cel mai mare al resurselor financiare continuă să fie mobilizat în cadrul piețelor financiare organizate, chiar dacă în ultima perioadă au apărut și s-au dezvoltat o serie de piețe paralele dereglementate (cazul euro – piețelor). Deținând cea mai mare parte din volumul fluxurilor financiare, țările dezvoltate rămân principalul actor financiar atât în calitate de beneficiari cât și ca furnizoare de resurse financiare. Țările emergente, deși încă având o contribuție firavă la derularea operațiunilor financiare, mai ales în calitate de beneficiari și mai puțin de furnizoare de resurse, sunt tot mai active în acțiunile lor de mobilizare a resurselor financiare.
În funcție de regularitatea cu care aceste fluxuri se desfășoară distingem între:
Relații financiare internaționale cu caracter permanent (generate de participarea unei țări la diferitele organisme și organizații internaționale);
Relații financiare internaționale cu caracter accidental (fluxurile financiare private în general).
Având o structură bine conturată și o arie distinctă de manifestare, relațiile financiare internaționale sunt de fapt o prelungire a relațiilor economice apărute între diferitele țări. Cele mai importate aspecte avute în vedere în studiul modului de manifestare și derulare al fluxurilor financiar-monetare internaționale, și pe care cursul de față își propune să le analizeze în detaliu sunt: instituțiile financiare internaționale cu vocație universală, evoluția sistemului monetar internațional, aranjamentele monetare internaționale existente în prezent (ca o alternativă la sistemul monetar internațional), principalele instrumente utilizate pe piețele financiare internaționale, intermedierea financiară și rolul acesteia în derularea fluxurilor financiare internaționale precum și principalele segmente ale pieței financiare internaționale (piața creditului, piața valutară, piața obligațiunilor, piața acțiunilor sau piața instrumentelor derivate).
Tranzacțiile internaționale se dovedesc a fi printre cele mai complexe activități economice și presupun atragerea unui volum impresionant de resurse financiare. Este practic din ce în ce mai greu pentru o companie interesată să-și extindă afacerile pe piețele externe să reușească fără să fie nevoită să apeleze la resurse financiare atrase de pe diferite piețe financiare locale sau internaționale. În aceste condiții se poate observa că finanțarea internațională capătă un rol din ce în ce mai important în derularea tranzacțiilor internaționale, indiferent de forma pe care o îmbracă acestea (operațiuni de import / export, investiții străine directe sau de portofoliu, cooperări sau alianțe strategice). În contextul actual, înțelegerea modului în care funcționează practic sistemul financiar internațional, a componentelor de bază ale acestui sistem (piețele monetar – valutare și piețele de capital, instituțiile de intermediere financiară), a instrumentelor utilizate de operatorii din cadrul acestui sistem dar mai ales a comportamentului care stă la baza alocării resurselor financiare reprezintă condiții esențiale de dezvoltare economică durabilă.
Globalizarea piețelor financiare însoțită inevitabil de o dezvoltare fără precedent a mecanismelor de funcționare a acestora accentuează rolul finanțării în derularea cu succes a afacerilor internaționale. Devenind un subiect din ce în ce mai incitant și mai complex pentru specialiști, finanțarea internațională se constituie ca un domeniu perfect integrat în substanța tranzacțiilor economice internaționale. Alegerea tehnicilor de finanțare sau a instrumentelor sintetice oferite de piața financiară internațională presupune în primul rând o bună cunoaștere a acestora de către cei implicați direct – companii private sau instituții financiare publice sau private.
Un factor important în acest proces de alegere îl constituie riscul pe care trebuie să și-l asume deopotrivă cel care se finanțează cât și finanțatorii. Riscul, apropiat mai degrabă de incertitudine în cazul tranzacțiilor internaționale, se dovedește a fi o categorie economică greu de evaluat și de gestionat. Direct legată de riscurile asumate și de complexitatea mare a tuturor schemelor de finanțare internațională este și problema costurilor. Practic, costul și riscul sunt două criterii fundamentale pe care se bazează întreg aparatul decizional în activitatea economică.
Practica demonstrează că piața financiară internațională continuă să se dezvolte într-un ritm alert în conformitate cu noile tendințe în economia mondială, punându-se la punct din ce în ce mai multe tehnici și instrumente financiare prefect adaptate la complexitatea din ce în ce mai mare a tranzacțiilor internaționale. Din perspectiva unei piețe emergente și a unor operatori ce se confruntă cu o lipsă acută de resurse financiare, aceste tehnici mai mult sau mai puțin noi, mai mult sau mai puțin complexe, trebuie inițial cunoscute pentru a putea fi utilizate cu succes ulterior.
1.4. POTENȚIALUL DE FINANȚARE AL PIEȚELOR FINANCIARE
1.4.1. Accesul la resursele piețelor financiare
Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o companie pentru a atrage resurse definanțare prin piața de capital sunt:
• compania să fie constituită sub forma de societate pe acțiuni și cel puțin25% din capitalul social al acesteia să fie deținut public;
• să aibă cel puțin 3 exerciții financiare încheiate;
• capitalurile proprii ale companiei să înregistreze cel puțin 2 mil. EURO(cat II-a).Date fiind condițiile minime de acces la piața de capital, trebuie să se înțeleagă cănu numai mărimea sau statutul companiei sunt relevante, cât mai ales perspectivele dedezvoltare ale acesteia, capacitățile de rentabilizare ale afacerii și calitatea
managementului, tradusă atât prin performanțele sale cât mai ales prin încredereaacordată de acționari și de terți.Primul pas în admiterea acțiunilor unei companii la Bursa de Valori București esteobținerea de către aceasta a statutului de "societate deschisă". Schimbarea statutului serealizează prin intermediul derulării de către companie a unei oferte publice primareinițiale (IPO) prin care 25% din capitalul social al companiei de după finalizarea ofertei publice să fie deținut de către public. Prin intermediul unei oferte publice primare inițialecompania își va majora capitalul social prin emisiunea de noi acțiuni, care vor fi vândute publicului larg (persoane fizice și juridice, române sau străine) prin piața de capital.Derularea unei astfel de operațiuni se realizează prin intermediul unei societăți de serviciide investiții financiare (SSIF) cu triplu rol în cadrul acestui tip de operațiune:
• rol de consultanță – fiind o operațiune complexă cu implicații importanteasupra evoluției ulterioare a societății, SSIF deține un important rol deconsiliere atât în ceea ce privește formalitățile de îndeplinit înainte și încursul desfășurării ofertei cât și pentru fixarea caracteristicilor emisiuniide acțiuni, astfel încât să fie maximizată utilitatea acestei operațiuni din punct de vedere al societății;
• rol de plasament – SSIF asigură pregătirea și distribuirea emisiunii deacțiuni;
• rol de garant al emisiunii – SSIF asigură acest rol în momentul în care seangajează să subscrie acțiunile care nu și-au găsit un cumpărător în perioada de subscriere a emisiunii de acțiuni.Entitățile implicate în derularea ofertei publice primare inițiale sunt:
• Compania (Emitentul) – societatea care realizează emisiunea de acțiuni;
• SSIF (Intermediarul) – societatea de servicii de investiții financiare carereprezintă compania (emitentul) pe întreaga perioadă de derulare a ofertei publice și în relația acesteia cu Bursa de Valori București;
• CNVM – entitatea de reglementare a pieței de capital care autorizează șisupervizează desfășurarea în condiții legale a operațiunii de deschidere acompaniei prin oferta publică
• BVB – piața reglementată care oferă suportul tehnic de desfășurare aoperațiunii și la cota căreia se vor lista acțiunile companiei.Operațiunea de listare a unei companii pe piața reglementată se bazează pe principiul cedării unei părți din capitalul social altor persoane fizice și juridice cu scopulde a asigura lichiditatea acțiunilor după admiterea lor la tranzacționare și totodată păstrarea controlului decizional de către fondatorii companiei coroborat cu atragerea deresurse financiare de pe piață.
1.4.2. Avantajele admiterii la cota BVB a acțiunilor unei companii
Resursele financiare existente pe piețele de capital pot reprezenta o componentăsemnificativă de finanțare pentru companiile care acced la această piață și utilizeazăinstrumentele ei. Finanțarea prin piața de capital este o varianta mult mai ieftină, easurclasează împrumutul bancar și este mai accesibilă pentru firmele performante datoritădinamicii pieței și percepției investitorilor. S-a demonstrat faptul că o IPO este rapidanalizată și asimilată atât de speculatori cât și de investitorii de portofoliu. Menținereaatenției acestora prin folosirea frecventă a instrumentelor pieței și după admiterea latranzacționare a acțiunilor companiei, pot asigura firmei un aflux continuu de resursefinanciare, asociat cu satisfacerea așteptărilor investitorilor privind profitabilitatea și perspectivele companiei.Principalele avantaje ale admiterii la cota BVB a acțiunilor unei companii sunt:
• accesul la capitalul necesar finanțării activității;
• lichiditatea;
• evaluarea crescută;
• prestigiul;
• averea personală a acționarilor;
• publicitatea;
• fidelizarea salariaților
1.5. BURSA – ELEMENTE DEFINITORII
Bursele actuale sînt rezultatul unei evoluții istorice îndelungate și reflectă, cu particularități zonale sau naționale, modelul general al pieței libere; natura specifică a bursei este dată de o serie de caracteristici.
Piață de mărfuri și valori
Bursele sînt locuri de concentrare a cererii și ofertei pentru mărfuri, precum și pentru diferite tipuri de hîrtii de valoare. Dacă la începuturile lor, piețele bursiere erau organizate pentru tranzacționarea în egală măsură a mărfurilor și valorilor, ulterior s-a produs o separare între cele două mari categorii de burse. Deși mecanismul de funcționare se bazează pe un model comun, propriu oricărui tip de tranzacție bursieră, bursele de mărfuri și respectiv cele de valori au funcții radical diferite într-o economie.
Bursele de mărfuri sînt centre ale vieții comerciale, piețe unde se tranzacționează bunuri care au anumite caracteristici sînt bunuri generice, care se individualizează prin măsurare, numărare sau cîntărire; sînt fungibile, adică pot fi înlocuite unele prin altele; au caracter standardizabil, în sensul că marfa poate fi împărțită pe loturi omogene, apte de a fi livrate la executarea contractului încheiat în bursă; sînt depozitabile, ceea ce permite executarea la o anumită perioadă de la angajarea contractului de bursă; trebuie să aibă un grad redus de prelucrare, ca o condiție a menținerii caracterului de produs de masă, nediferențiat, omogen.
În această categorie intră produse agroalimentare (grâu, porumb, orez, soia etc.), metale (cupru, aluminiu, zinc etc.), produse tropicale (cafea, cacao, zahăr etc.), produse de origine minerală (petrol); sînt însă mărfuri de bursă și unele produse cu un grad mai mare de perisabilitate (ouă, carne). Pe de altă parte, există și burse organizate pentru servicii, respectiv pentru închirieri de nave (navlosire) sau asigurări.
Bursele de valori sînt centre ale vieții financiare unde se fac vînzări/cumpărări de hîrtii de valoare (acțiuni, bonuri de tezaur etc.); totodată, la bursele de valori se pot realiza și operațiuni cu valute, metale prețioase sau efecte de comerț. În ultimul timp în sistemul de tranzacții al acestor instituții au fost incluse produse bursiere noi (opțiuni, contracte futures pe indici de bursă etc.). Bursele de valori îndeplinesc funcții majore în circuitul capitalurilor în economie, constituind un indicator general al climatului de afaceri din spațiul economic, național și internațional, în care își exercită influența.
Piață "simbolică" La bursele de mărfuri nu se negociază asupra unor bunuri fizice, individualizate și prezente ca atare la locul contractării (ca în cazul licitațiilor clasice), ci pe baza unor documente reprezentative ("hîrtii), care consacră dreptul de proprietate asupra mărfii și constituie imaginea comercială a acesteia (o anumită cantitate de marfă de o anumită calitate). Bursa este, prin urmare, o piață dematerializată unde se încheie contractul dintre părți, identificarea și circulația mărfurilor realizîndu-se în afara acestei piețe.
Caracterul specific al pieței bursiere este relevat și de importanța tranzacțiilor la termen, în care caz executarea contractului se poate face nu numai prin predarea/primirea efectivă a mărfii, ci și prin plata unei diferențe în bani. În acest caz, operațiunea bursieră nu este urmată de o mișcare efectivă de mărfuri; ea are un caracter pur financiar, bănesc (deci "simbolic"). Din acest punct de vedere, se vorbește despre "bursele de marfă fizică" (acolo unde contractele se execută, în mare măsură, cu livrare/primire efectivă de marfă), cum este cazul Bursei de Metale de la Londra (London Metal Exchange, LME), în funcțiune din 1877, și "bursele de hîrtii" (acolo unde cea mai mare parte a tranzacțiilor se lichidează prin plata unei diferențe bănești), cum este cazul celei mai mari burse de mărfuri din lume pentru contracte futures, cea de la Chicago (Chicago Board of Trade, CBOT), înființată în 1848.
Bursele de valori sînt prin esența lor piețe simbolice, deoarece aici se tranzacționează în principal titluri rezultate din operațiuni financiare (de exemplu, mobilizare de capital, atragerea unui împrumut). Acest caracter este și mai bine pus în evidență de noile tipuri de tranzacții bursiere; de exemplu, la contractele futures pe indici de bursă, obiectul tranzacției este o sumă de bani determinată prin calcul, iar executarea acesteia presupune exclusiv plata/încasarea unei diferențe bănești.
Procesul de "simbolizare" a tranzacțiilor, reflectat de apariția și dezvoltarea bursei, răspunde unor cerințe obiective izvorîte din evoluția vieții de afaceri, cum sînt următoarele: creșterea operativității și a siguranței în tranzacții; sporirea atractivității pieței, prin oferirea de multiple posibilități de cîștig; posibilitatea luării unor decizii comerciale și financiare cu caracter anticipativ; facilitarea circulației mărfurilor și a factorilor de producție în economie.
Piață liberă. Bursele sînt piețe libere, în sensul că asigură confruntarea directă și deschisă a cererii și ofertei care se manifestă în mod real în economie. Prin urmare, nu pot fi tranzacționate la bursă decît acele mărfuri sau valori pentru care există o concurență liberă, adică un număr suficient de mare de ofertanți și cumpărători astfel încît să nu apară posibilitatea unor concertări în scopul manipulării prețului; bursa este opusă, prin esența sa, ideii de monopol.
Menirea bursei este de a pune în valoare jocul liber al forțelor pieței, "mîna invizibilă" – cum l-a numit părintele științei economice, Adam Smith – excluzînd orice intervenție extraeconomică, precum și orice tendință provenită din afara sau din interiorul pieței, de manipulare a variabilelor pieței, în speță a prețului. De aceea s-a și spus că bursa este mecanismul care se apropie cel mai mult de modelul teoretic al pieței pure și perfecte, asigurînd formarea prețurilor pe baza raportului ce se stabilește în fiecare moment între cerere și ofertă și reflectînd în permanență realitatea economică.
În acest sens, pentru ca o marfă sau o hîrtie de valoare să poată face obiectul tranzacțiilor de bursă, trebuie să fie îndeplinite o serie de condiții: oferta trebuie să fie amplă și să provină de la un număr suficient de mare de ofertanți; cererea trebuie să fie solvabilă și relativ constantă; prețurile nu trebuie să facă obiectul unor măsuri administrative de control; trebuie să fie asigurată transparența informațiilor privind piața.
Piață organizată. Bursa este o piață organizată, în sensul că tranzacțiile se realizează conform unor principii, norme și reguli cunoscute și acceptate de participanți. Aceasta nu înseamnă administrarea pieței, ci reglementarea sa în scopul de a crea sau prezerva condițiile pentru desfășurarea concurenței libere, deci un sistem de garantare a caracterului liber și deschis al tranzacțiilor comerciale și financiare. Organizarea piețelor bursiere se realizează atît prin cadrul legal stabilit în fiecare țară pentru activitatea bursieră, cît și prin regulamentele bursiere – expresie concentrată a normelor și uzanțelor consacrate în lumea afacerilor. Totodată, tranzacțiile bursiere se efectuează întotdeauna prin firme specializate (societăți de bursă) și prin intermediul unui personal specializat în acest scop (agenții de bursă), care asigură stabilirea contactului între cererea și oferta ce se manifestă pe piață.
Importanța organizării pieței bursiere derivă din posibilitatea apariției unor factori de deformare a raportului dintre cerere și ofertă, a unor tendințe de manipulare a acestora în scopuri frauduloase. Istoria bursei cunoaște, de altfel, numeroase astfel de "excese", de perioade de raliuri susținute, urmate de crahuri răsunătoare. Prin reglementare se urmărește de fapt asigurarea uneia din condițiile esențiale ale viabilității bursei: credibilitatea acesteia, garanția de seriozitate pe care o oferă tuturor participanților la tranzacții.
Piață reprezentativă. Bursa este o piață reprezentativă, servind drept reper pentru toate tranzacțiile care se efectuează cu acele mărfuri sau valori pentru care ea constituie piața organizată. La bursă se stabilește prețul pentru mărfurile sau valorile negociate – așa-numitul curs al bursei – element esențial pentru toate tranzacțiile comerciale sau operațiunile financiare care se desfașoară în țara respectivă, iar în cazul marilor burse, în întreaga lume.
De altfel, funcția centrală a bursei este tocmai de a stabili zilnic nivelul prețului, adică punctul de echilibru al pieței, acel preț care asigură – în condițiile date – volumul maxim de tranzacții. Prin această funcție a sa, bursa devine un reper al întregii activități economice, sursă a informației de bază pentru agenții economici – nivelul prețului. Mai mult, prin funcționarea permanentă – spre deosebire de licitații, care au un caracter periodic, bursa exprimă chiar continuitatea proceselor economice, caracterul neîntrerupt al tranzacțiilor comerciale și financiare. Bursa se deosebește deci de tranzacțiile particulare efectuate întîmplător, prin negocieri între parteneri determinați; ea reprezintă tranzacția în genere, dincolo de modul particular în care aceasta se realizează.
În concluzie, bursele sînt piețe specifice, mecanisme de concentrare a cererii și ofertei pentru anumite categorii de mărfuri ori pentru valori, în scopul realizării de tranzacții într-un cadru organizat și în mod operativ, în condiții de liberă concurență. Bursa este piața prin excelență.
CAPITOLUL 2
INSTRUMENTELE PIEȚELOR FINANCIARE INTERNAȚIONALE
Piața financiară internațională este cadrul organizat în care, prin intermediul unor instrumente și tehnici specifice, sunt mobilizate direct sau indirect resursele financiare destinate acoperirii unor nevoi specifice ale diferitelor entități economice publice sau private. Ideea de piață financiară implică ideea de respectare a unor reguli uniform aplicate cu privire la mecanismele și formele prin care se pot mobiliza resursele de capital de la investitori sau creditori. Toți operatorii din piață cunosc, acceptă și respectă aceste reguli ale jocului, mecanismul pieței influențând practic și evoluția costului la care poate fi împrumutat capitalul.
Piața financiară internațională este formată dintr-un complex de piețe pe care se mobilizează fonduri de până la un an (piețele monetare) și pe care sunt mobilizate fonduri cu durată mai mare de un an (piețele de capital).
Figura 1.: Componentele de bază ale pieței financiare internaționale
Riscul operațiunilor și al instrumentelor pieței monetare este mai redus decât în cazul piețelor de capital. Piețele monetare sunt cu precădere piețe național, în timp ce piețele de capital sunt mult mai bine integrate la nivel internațional, având din ce în ce mai mult o dimensiune internațională. În plus, prin durata lor, instrumentele pieței de capital par a fi mai puțin lichide decât cele de pe piața monetară, crește lichiditatea acestora dezvoltându-se o puternică piață secundară. Pe lângă cele două componente de bază ale pieței financiare internaționale, mai există și piețele valutare pe care se tranzacționează în principal monede străine în schimbul monedei naționale. Unii specialiști includ piețele valutare în cadrul piețelor monetare, alții consideră aceste piețe ca fiind o componentă distinctă în cadrul pieței financiare internaționale.
Un alt aspect important de luat în considerare are în vedere poziția pieței internaționale a creditului care și ea înglobează (din punct de vedere al duratei mobilizării resurselor de capital) atât caracteristici ale piețelor monetare cât și caracteristici ale piețelor de capital. Analiștii preferă tratarea diferențiată a pieței internaționale a creditului în cadrul ansamblului de piețe ce compun sistemul financiar internațional.
În funcție de venitul pe care-l generează, instrumentele financiare pot fi clasificate în instrumente de împrumut și instrumente de schimb.
Tabel 1.: Instrumentele pieței financiare internaționale
Instrumentele de împrumut au de regulă un venit / câștig fix garantat, exprimat sub forma dobânzii sau a cuponului în timp ce instrumentele de schimb au un venit variabil, negarantat – dividendele. Piața financiară internațională este compusă dintr-un ansamblu de piețe monetare și de capital, diferențierea fiind determinată de un ansamblu de caracteristici. Atât în cazul piețelor monetar – valutare cât și în cazul piețelor de capital există o piață primară pe care se tranzacționează instrumente financiare nou emise cât și o piață secundară pe care se tranzacționează instrumente deja emise, înainte de scadența acestora. Lichiditatea instrumentelor financiare este strâns legată de existența pieței secundare, practic de posibilitatea vânzării unui instrument financiar înainte de scadență în vederea obținerii de fonduri bănești destinate acoperirii unor nevoi neprevăzute. Nu toate instrumentele financiare au o piață secundară sau pot avea o piață secundară (de exemplu contractele forward), situația fiind diferită pe plan internațional. De exemplu în cazul României nu există o piață secundară pentru titlurile de stat sau pentru obligațiunile guvernamentale, cel care subscrie pentru aceste titluri fiind nevoit să le păstreze în patrimoniu până la scadența lor.
Tabel 2.: Diferențierile dintre piețele monetare și piețele de capital
Instrumentele cu care se operează pe piețele financiare internaționale sunt contracte legale ce dau dreptul deținătorului să primească în viitor o sumă de bani, în anumite condiții stabilite. În prezent, pe piața financiară internațională se pot întâlni o multitudine de tipuri de astfel de instrumente, de la cele mai simple (contractele de leasing, ipoteci) la cele mai complexe (acțiuni, obligațiuni, certificate globale de depozit, contracte futures etc.).
Figura 2.: Reprezentarea piețelor internaționale
Ansamblul fluxurilor financiare derulate între operatori de pe aceeași piață formează piața locală, cele derulate între operatori de pe o piață și operatori de pe altă piață formează ansamblul piețelor internaționale în timp ce operațiuni financiare derulate între doi nerezidenți pe o piață locală diferită de piețele de origine ale celor doi operatori formează europiețele (de exemplu achiziționarea de către un investitor european a unor acțiuni ale unei companii americane listate pe o piață japoneză). O categorie aparte este formată din piețele „offshore”, piețe caracterizate printr-o fiscalitate și un control redus asupra transferurilor de capital.
Având în vedere modalitatea de plasament sau de achiziționare, instrumentele pieței financiare internaționale pot fi sistematizate astfel:
Figura 3.: Principalele instrumente pe piața financiară internațională
După cum se poate observa din schema de mai sus, pe piața financiară există instrumente care pot fi obținute printr-un plasament direct sau instrumente ce presupun realizarea unui plasament indirect, prin intermediul unor structuri specializate (companiile de asigurări sau societățile de administrare a fondurilor de investiții sau a fondurilor de pensii).
2.1. INSTRUMENTELE PIETEI MONETARE
A. Titlurile de stat sunt printre cele mai puțin riscante instrumente de pe piața financiară, fiind emise de trezoreria statului, în monedă națională sau devize. Sunt titluri emise pe termen scurt, cu scadență sub un an, destinate acoperirii unor deficite interne temporare sau finanțării unor proiecte guvernamentale de interes național (în SUA scadența la titlurile de stat variază între o săptămână și 182 zile).
Titlurile de stat sunt emise cu discount, fiind subscrise de investitori la o valoare mai mică decât valoarea nominală, urmând ca la scadență statul să le răscumpere la valoarea nominală. Aceste titluri nu sunt purtătoare de dobândă, diferența dintre prețul de subscriere și valoarea nominală reprezintă profitul investitorilor. Investitorii au posibilitatea de a revinde titlurile de stat pe piața secundară sau le pot scota înainte de scadență, în cazul în care au nevoie de lichidități.
Dobânda la titlurile de stat este considerată a fi o dobândă de referință pe piețele financiare, fiind dobânda fără risc a pieței ("risk free interest rate"). Această dobândă este o dobânda nominală care include în ea rata inflației, pe baza sa stabilindu-se dobânzile băncilor comerciale.
B. Acordurile de răscumpărare (REPO) sunt contracte încheiate între debitori și creditori prin care debitorul condiționează emisiunea unui titlu financiar de răscumpărarea acestuia la o dată ulterioară și la un preț determinat, specificate clar în contract. Acordurile de răscumpărare sunt practic un ansamblu de operațiuni legate, de sens contrar, desfășurate la momente de timp diferite.
Figura 4.: Mecansimul acordurilor de răscumpărare
Diferența dintre prețul de vânzare (mai mare) și prețul de răscumpărare (mai mic) reprezintă profitul cumpărătorului. Acordurile de răscumpărare au de regulă o scadență mică (între o zi și 14 zile de regulă), cele de o zi ("overnight REPO) fiind foarte des utilizate. În prezent, pe piețele financiare internaționale s-au dezvoltat și operațiuni REPO cu scadențe mai mari (30 de zile și chiar mai mult). O variantă a acestor acorduri de răscumpărare sunt acordurile de revânzare ("revearse REPO"), prin care investitorul cumpără un instrument financiar cu condiția vânzării ulterioare a acestuia către emitent, la o valoare determinată. Avantajul principal al acestor instrumente rezidă în faptul că permit obținerea de lichidități pe termen scurt / foarte scurt în cazul unor poziții deschise pe instrumente cu scadență mare (obligațiuni).
C. Certificatele de depozit sunt titluri financiare negociabile ce atestă existența unui depozit la termen într-o bancă. Aceste instrumente sunt foarte lichide și cu risc minim, putând fi utilizate de către deținător în diverse scopuri: scontare, gaj, garanție bancară etc.
D. Acceptul bancar este un contract prin care o bancă se obligă să plătească o sumă de bani la o dată determinată inițial și / sau în niște condiții prestabilite. Acest tip de instrument este utilizat pe scară largă în plățile internaționale (acreditiv, incasoo documentar, cambie). Dobânda (costul) în cazul certificatelor de depozit și al acceptului bancar depinde de nivelul dobânzilor de pe piață.
E. Hârtiile comerciale sunt instrumente pe termen scurt emise de bănci sau companii private pentru acoperirea unor nevoi financiare proprii. Nivelul dobânzii la aceste instrumente se stabilește în funcție de nivelul dobânzilor de pe piață și de riscul emitentului. Aceste instrumente au scadențe care merg de la câteva zile până la o perioadă de maxim 180 de zile.
F. Devizele și certificatele de depozit în devize sunt instrumente financiare denominate în monede străine. Trebuie remarcat că în literatura de specialitate se face distincție între valute (orice monedă străină) și devize (monede forte, liber convertibile). Conceptul de valute, mai larg, îl include practic pe cel de devize.
G. Dobânda interbancară este un instrument fundamental al pieței financiare internaționale, fiind dobânda practicată în cazul operațiunilor financiare derulate între bănci. În finanțarea internațională se utilizează mai puțin o rată de dobândă fixă și mai mult o dobândă variabilă, dobânda de pe piața interbancară londoneză (LIBOR) fiind considerată drept o dobândă de referință. La această dobândă de referință se adaugă un procent variabil de dobândă („spread”) exprimat în puncte procentuale (basis points), stabilit în funcție de riscul debitorului.
2.2. INSTRUMENTELE PIEȚEI DE CAPITAL
2.2.1. Instrumentele cu venit fix
În cazul acestor instrumente, plata dobânzii precum și rambursarea principalului se face după un tablou de amortizare bine stabilit încă din faza inițială. Sunt instrumente cu venit fix pentru că generează plăți determinate la scadențe determinate. Neplata la timp a serviciului datoriei atrage după sine declararea debitorului ca fiind în incapacitate de plată, acesta fiind automat obligat să plătească pe loc toate sumele datorate până la scadență.
Factorii care influențează costul finanțării prin aceste instrumente sunt: durata împrumutului, riscul debitorului, nivelul impozitării precum și moneda în care este denominat împrumutul. Principalele instrumente financiare care intră în categoria instrumentelor cu venit fix sunt obligațiunile guvernamentale, obligațiunile municipale, obligațiunile corporatiste, obligațiunile convertibile etc.
H. Obligațiunile guvernamentale ("T-bonds") sunt instrumente financiare pe termen mediu și lung emise de guverne. În prezent se face o distincție clară între obligațiunile guvernamentale și hârtiile (notele) guvernamentale, în funcție de scadența acestora. Obligațiunile guvernamentale sunt emise pe o perioadă mai mare de 10 ani, rambursabile în tranșă finală. Spre deosebire de acestea, hârtiile guvernamentale sunt emise pe o perioada mai mică de 10 ani, guvernul având dreptul de a le răscumpăra înainte de scadență.
I. Obligațiunile municipale / instituționale sunt instrumente financiare emise de diferite entități publice sau instituții de interes general pentru finanțarea nevoilor proprii. Sunt mai riscante decât obligațiunile guvernamentale; din această cauză multe dinte ele beneficiază de scutiri de impozite / taxe pentru a fi mai atractive pentru investitori. Scutirea de impozit vizează doar dobânda încasată și mai puțin câștigul de capital.
J. Obligațiunile corporative sunt obligațiuni emise de companii private, fiind cele mai riscante dintre obligațiuni. În prezent există agenții internaționale de rating care analizează și clasifică emitenții în funcție de riscul lor pe mai multe clase de risc.
Aceste obligațiuni există în patru forme:
"simple": nu sunt garantate de către emitent;
"garantate": emitentul garantează plata cuponului și rambursarea principalului;
"subordonate": au prioritate în cazul intrării în incapacitate de plată de emitentului;
"convertibile": permit convertirea lor în acțiuni (de regulă) la o dată prestabilită.
Cea mai mare parte a obligațiunilor corporative sunt răscumpărabile înainte de scadență. Uneori emisiunea de obligațiuni poate fi dublată de impunerea de restricții din parte creditorilor cu privire la managementul financiar al companiei emitente (plata dividendelor de exemplu).
2.2.2. Instrumente cu venit variabil
Spre deosebire de instrumentele cu venit fix, aceste instrumente generează pentru investitor plăți probabile și variabile în timp. Nesiguranța câștigului obținut este compensată de o serie de drepturi suplimentare oferite deținătorului cum ar fi de exemplu dreptul de proprietate sau dreptul de participare la luarea deciziilor în cadrul companiei. Din această categorie fac parte: acțiunile preferențiale, acțiunile de gaj și acțiunile obișnuite.
K. Acțiunile preferențiale sunt asemănătoare obligațiunilor emise pe o perioadă nedeterminată ("perpetue bonds" sau "infinite bonds"). Aceste acțiuni dau dreptul deținătorului să încaseze periodic un dividend.
Diferența dintre aceste acțiuni și obligațiuni este dată de faptul că atunci când emitentul intră în incapacitate temporară de plată, neplata unui dividend nu atrage după sine obligativitatea plății integrale a sumelor datorate până la scadență. În astfel de situații, dividendele neplătite se acumulează, iar când emitentul are din nou capacitatea de plată, aceste acțiuni au prioritate. În plus, acțiunile preferențiale se află la rambursare între obligațiuni și acțiuni în caz de faliment declarat al emitentului și de lichidare a acestuia.
Cele mai multe dintre aceste acțiuni sunt răscumpărate sau convertite în acțiuni obișnuite după o anumită perioada de timp.
L. Acțiunile de gaj ("Mortage stok – equity") sunt emise asupra unui fond de gaj constituit de emitent și care poate să îmbrace diverse forme. De regulă aceste instrumente sun mai puțin riscante, fiind garantate de guvern.
M. Acțiunile obișnuite sunt utilizate pe scară largă de companiile private pentru a-și finanța nevoile proprii. Principalele drepturi ale deținătorilor de acțiuni sunt dreptul de proprietate asupra unei părți din patrimoniul emitentului, dreptul de vot și dreptul la plata dividendelor. Venitul obținut de pe urma acestor acțiuni nu este un venit cert, variind în funcție de rezultatele obținute de companie pe o perioadă de timp determinată. Riscul emitentului este esențial în fundamentarea decizie de a cumpăra sau nu astfel de titluri de pe piață. Tot în categoria acestor instrumente sunt incluse și certificatele de depozitare, obligațiunile convertibile în acțiuni sau obligațiunile cu bon de subscriere în acțiuni.
2.2.3. Instrumentele derivate
Sunt instrumente care aparțin pieței de capital, fiind emise de majoritatea burselor de valori din lume. Aceste contracte standardizate au o piață primară și secundară și au ca obiect o mare varietate de active: mărfuri, devize, indici bursieri, acțiuni, obligațiuni etc. Principalele instrumente derivate specifice piețelor financiare internaționale sunt: futures, opțiuni și swap.
N. Contractele futures sunt contracte standardizate emise de bursă care conferă deținătorului dreptul de a cumpăra un activ la o dată ulterioară în condiții de preț prestabilite. O poziție deschisă pe astfel de contracte poate fi închisă prin livrare efectivă (la scadență) sau înainte de ultima zi de tranzacționare prin luarea unei poziții de sens contrar celei inițiale. Marea calitate a acestor instrumente rezidă în faptul că ele se desfășoară "fără bani", pentru deschiderea unei poziții futures fiind nevoie de o marjă minim de 10 – 15 % din valoarea totală a tranzacției.
O. Contractele de opțiuni sunt instrumente derivate care dau dreptul cumpărătorului să vândă sau să cumpere un activ la un preț determinat (preț de exercitare) și la o scadență determinată. Acest drept suplimentar al cumpărătorului de opțiune este obținut contra unei prime, plătite inițial de cumpărător. Opțiunile sunt de două feluri – de cumpărare CALL care dau dreptul cumpărătorului să cumpere la scadență activul și de vânzare PUT care dau dreptul vânzătorului să vândă la scadență activul. Și opțiunile au ca obiect în prezent un număr variat de active, de la mărfuri până la indici bursieri sau chiar contracte futures.
P. Contractele de swap sunt instrumente prin care se pot schimba condițiile de plată a unor obligații financiare. Cele mai cunoscute forme de swap sunt swap de dobândă prin care pot fi schimbate condițiile de dobândă ale unui împrumut și swap valutar prin care poate fi schimbată moneda în care este denominat un împrumut. Swap – ul este un instrument ce conferă o mai mare flexibilitate operațiunilor pe termen mediu și lung de pe piața financiară internațională.
În ciuda lichidității lor sporite (piața secundară a acestora fiind foarte dezvoltată), instrumentele derivate se situează în categoria celor mai riscante și mai volatile instrumente de pe piața financiară internațională. Aceste instrumente sunt folosite de operatori atât în scopuri speculative cât și pentru acoperirea riscurilor financiare / comerciale (riscul de dobândă, riscul de preț, riscul valutar).
2.3. INSTRUMENTELE DE INVESTITIE INDIRECTA
Sunt instrumente ce sunt emise în cadrul unor structuri specializate, emitenții plasând capitalurile atrase prin intermediul acestor instrumente (unități de fond, polițe de asigurare) în diferite instrumente ale pieței monetare sau pieței de capital. Riscul acestor instrumente este legat de capacitatea emitentului de a gestiona fondurile atrase.
R. Participațiile la fondurile de investiții sunt instrumente emise de compania care administrează aceste fonduri și care își asumă întreaga răspundere pentru buna gestionare a fondurilor atrase. Fondurile de investiții sunt de două tipuri: fonduri deschise și fonduri închise. În cazul fondurilor deschise participarea la aceste fonduri este deschisă, orice deținător de capital poate participa la acest fond cumpărând unități de fond a căror valoare se calculează și se publică zilnic pe baza valorii de piață a portofoliului în care au fost investite capitalurile de către administratorul fondului. Fondurile închise funcționează ca niște societăți pe acțiuni, participarea fiind limitată la membrii fondatori.
În plus de activitatea de bază, fondurile de investiții oferă de cele mai multe ori unele servicii speciale participanților: posibilitatea de strămutare între fonduri, consultanță cu privire la alternativele de plasament sau privilegii cu privire la cumpărarea de noi unități fond. Costul implicării în fondurile poate fi exprimat sub forma unei pro – rate din costurile totale ponderată cu dimensiunea participației la care se pot adăuga comisioane de vânzare / cumpărare de noi unități sau de retragere din fond. Și aceste instrumente sunt considerate riscante, în condițiile în care administratorul fondului este cel care decide în locul investitorului.
Profitul (costul pentru emitent) al acestor instrumente financiare depinde în principal de:
scadența (durata) – cu cât aceasta este mai îndepărtată cu atât costul este mai mare;
riscul emitentului și / sau al celui care garantează emisiunea;
natura și prioritatea la restituire în caz de faliment și lichidare a emitentului;
lichiditatea instrumentului: dependentă de existența unei piețe secundare pentru aceste instrumente;
Analizând din perspectiva riscului aceste instrumente se poate realiza o clasificare pe patru trepte de risc: instrumente fără risc (nivelul 1), instrumente ce garantează un venit sigur (nivelul 2), instrumente cu potențial de creștere (nivelul 3) și instrumente cu pronunțat caracter speculativ (nivelul 4).
Figura.5.: Clasificare în funcție de risc a instrumentele financiare
Instrumentele pieței monetare sunt incluse în primele două nivele de risc, în timp ce instrumentele pieței de capital sunt mai riscante. Plasamentul de capital în instrumentele riscante se va face numai în măsura în care profitul estimat justifică gradul sporit de risc asumat de investitor.
În concluzie se poate observa că piața financiară oferă o multitudine de instrumente financiare complexe, cu grade diferite de risc, ce pot fi utilizate pentru mobilizarea de resurse financiare din diferite surse. Investitorii și emitenții trebuie să cunoască în profunzime mecanismul de funcționare, costul și riscul implicat de decizia de a plasa sau de a atrage capital de pe piețele financiare prin intermediul instrumentelor specifice acestora.
CAPITOLUL 3
STRUCTURA PIETEI FINANCIARE
Piața financiară este mecanismul prin care activele financiare sînt emise și introduse în ircuitul economic. Ea este formată din două mari sectoare: sectorul bancar și sectorul titlurilor financiare.
Într-adevăr, mișcarea fondurilor în economie se poate realiza în două mari modalități: prin concentrarea disponibilităților bănești la bănci și utilizarea de către acestea a resurselor astfel atrase pentru creditarea utilizatorilor de fonduri – finanțare indirectă – sau prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri, pe piața financiară – finanțare directă. În acest din urmă caz se pun în circulație titluri financiare și, odată cu ele se stabilește o rețea de relații între emitenții de titluri, care reprezintă cererea de fonduri, și cumpărătorii acestora, investitorii, cei ce reprezintă oferta de fonduri.
3.1. CEREREA SI OFERTA DE FONDURI
Cererea de fonduri pe termen lung provine de la cîteva mari categorii de agenți economici: statul și colectivitățile locale (orașe, regiuni), a căror principală motivație pentru cererea de fonduri o constituie finanțarea cheltuielilor, a deficitului bugetar, ele prezentîndu-se pe piața titlurilor financiare prin emisiunea de obligațiuni ale statului sau de obligațiuni municipale; firmele de stat, care fac apel la fondurile disponibile pentru nevoile lor de investiții în diferite sectoare economice (energie, transporturi, industrie aerospațială, armată etc.); societățile comerciale private, care fac apel la piața capitalului atît în momentul constituirii, cît și în timpul dezvoltării afacerilor, emițînd acțiuni – finanțarea capitalului propriu – precum și obligațiuni – finanțarea capitalului de împrumut; băncile și societățile financiare, care fac, de asemenea, apel la fondurile investitorilor pentru finanțarea activității proprii, dar rolul lor principal este de a facilita circuitul capitalului, asigurînd lichiditatea pieței financiare.
În ceea ce privește oferta de fonduri pe termen lung, ea provine din economisire, adică din tot ceea ce rămîne în posesia dobînditorilor de venituri după ce aceștia își satisfac necesitățile de consum. Agenșii economici care dispun de astfel de economii – persoane fizice sau juridice – le pot depune la bănci, creîndu-și active bancare sau le pot investi direct, fie sub formă de investiții reale (valorificarea de bunuri de capital – instalații, echipamente, mașini, utilaje), sub formă de plasament (investiții financiare), prin achiziționarea de titluri financiare.
Investitorii se împart în două mari categorii: cei individuali, respectiv persoane fizice sau juridice care fac tranzacții de dimensiuni modeste pe piața titlurilor financiare, și investitorii instituționali, adică societățile sau instituțiile care tranzacționează volume mari de titluri financiare. În această ultimă categorie se includ băncile, companiile de asigurări, societățile sau trusturile de investiții (engl. investment companies sau investment trusts) care operează fonduri mutuale, organizațiile care gestionează fonduri de pensii etc., aceștia avînd o influență majoră asupra pieței.
În cazul în care legîtura între cererea și oferta de capital în economie se realizează prin interpunerea unui terț ("intermediar financiar", în speță o bancă) între deținătorul de fonduri și utilizatorul acestora, este vorba de o piață intermediată (modalitatea indirectă de finanțare).
Intermediarii financiari se definesc prin faptul că mobilizează fonduri (active financiare) de la deținătorii de bani (economisitorii), creîndu-și datorii (pasive) față de aceștia, și emit propriile active către utilizatorii de fonduri. De exemplu, o bancă comercială atrage depozite (îndatorîndu-se față de depunători) și acordă împrumuturi (creîndu-și creanțe față de clienții lor, utilizatorii de fonduri). Cum intermediarii acționează în esență după principiul clasic al băncilor, ei se numesc, generic, instituții (societăți) bancare. Cu alte cuvinte, intermediarii financiari nu revînd activele pe care le cumpără, ci creează noi active, pe care le vînd pe piață; acestea sînt datorii ale clienților față de instituțiile bancare și nu față de economisitorii care au deținut inițial activele cumpărate de intermediar. Deci instituțiile bancare schimbă natura activelor financiare care sînt distribuite pe piață, emițînd propriile active. Piața financiară intermediată poate fi privită și ca o piață privată, deoarece activele financiare originare sînt emise numai către un intermediar financiar (și nu către public); rolul acestuia este de a concentra economiile, urmînd să le distribuie utilizatorilor de fonduri, pentru a asigura valorificarea acestora în calitate de capital.
Principalele categorii de intermediari financiari sînt: băncile comerciale, casele de economii și împrumuturi, băncile mutuale de economii, companiile de asigurări, uniunile de credit, fondurile mutuale etc. De exemplu, băncile comerciale, ca formă tradițională a intermediarilor financiari, îndeplinesc, pe lîngă funcția principală de creare de credit în economie (atragerea de depozite și acordarea de credite) și alte funcții, cum sînt: efectuarea de plăți și decontări interne și internaționale, gestiunea fondurilor pentru clienți, consultanță de specialitate, operațiuni cu active monetare etc. Un fond mutual este format prin colectarea banilor a numeroși mici investitori de către o societate de investiții, care îi plasează ca fond colectiv pe piața titlurilor financiare, eliberînd clienților lor titluri la acel fond și asigurînd gestiunea acestuia.
3.2. PIATA TITLURILOR FINANCIARE
Piața titlurilor financiare este aceea în care se cumpără și se revînd active financiare, fără a fi schimbată natura lor. În cea mai simplă formă a sa, ea reprezintă o relație directă între deținătorul și utilizatorul de fonduri: acesta din urmă primește fonduri și, în schimb, emite titlurile financiare, urmînd ca, la scadență, să le răscumpere. Trecerea de la primul tip de operațiuni la cel de-al doilea se numește dezintermediere și are loc, de exemplu, cînd depunătorii scot fonduri din contul bancar, investindu-le direct în titluri, cum ar fi obligațiunile.
Piața titlurilor financiare, ca mecanism de legătură între deținătorii de fonduri excedentare (investitorii) și utilizatorii de fonduri (emitenții de titluri financiare) are două componente: piața primară și piața secundară (vezi Figura 2.5).
Piața primară este cea pe care se vînd și se cumpără titluri nou emise (de exemplu, cînd o societate emite acțiuni la constituire sau la mărirea capitalului social). Această piață asigură întîlnirea dintre cererea și oferta de titluri, permițînd finanțarea activității agenților economici. Ea este, deci, un mijloc de distribuire a titlurilor de către utilizatorii de fonduri și de plasament în titluri, din partea deținătorilor de fonduri.
Piața secundară este o piață pentru titlurile care au fost deja emise, deci o piață "la a doua mînă". Aici titlurile sînt tranzacționate de către cei care beneficiază de drepturile pe care le consacră aceste titluri (investitorii).
Această piață îndeplinește, ca și cea primară, un rol de concentrare a cererii și ofertei de titluri, dar a unei cereri și oferte derivate, care se manifestă după ce piața titlurilor s-a constituit. Este ceea ce vom numi piața bursieră sau bursa în sens larg.
Piața titlurilor financiare este prin natura sa o piață deschisă, publică, în sensul că plasamentul se efectuează în marea masă a investitorilor, iar tranzacțiile cu hîrtii de valoare au un caracter public. Pe de altă parte, în practică există și emisiuni și plasamente private de titluri, dar acestea nu fac obiectul reglementărilor și nu beneficiază de mecanismele specifice unei piețe financiare publice.
În condițiile actuale, relațiile dintre deținătorii de fonduri și utilizatorii acestora se stabilesc prin intermediul unor instituții financiare specializate – societățile financiare (non-bancare). Denumite și bănci de investiții sau de plasament, ele îndeplinesc următoarele funcții principale: angajamentul de distribuire a titlurilor financiare la emisiune (engl. under- writing); distribuția primară și secundară; comerțul cu titluri (engl. dealing), respectiv vînzarea și cumpărarea de titluri în nume și pe cont propriu; intermedierea (engl. brokerage, fr. courtage) în comerțul cu titluri, respectiv vînzarea/cumpărarea acestora în contul unor terți.
Totodată, instituțiile de acest tip se pot specializa pe una sau mai multe din activitățile de mai sus; astfel, unele acționează prioritar pe piața primară, asigurînd distribuirea și plasamentul noilor emisiuni; altele, care acționează numai pe piața secundară, se mai numesc societăți de bursă sau firme broker/dealer.
În ultima perioadă au apărut societăți financiare care au drept obiect de activitate realizarea unor investiții cu grad mai redus de lichiditate și risc important. Numite în literatura anglo-saxonă merchant banks (bănci de afaceri), ele desfășoară activități în domenii cum sînt: fuziunile și achizițiile de firme (engl. mergers and acquisitions business), operațiuni cu capital de risc (engl. venture capital), crearea de noi produse financiare (titluri derivate și sintetice).
Pe lîngă participanții activi la piața titlurilor financiare, există și o serie de instituții care îndeplinesc funcții adiacente, dar deosebit de importante pentru funcționarea acestei piețe: firme de evaluare a calității titlurilor financiare (engl. rating agencies), firme de control financiar (engl. auditing agencies), firme de consultanță financiară (engl. consulting agencies), firme de marketing financiar. Pe de altă parte, funcțiile pasive enumerate mai sus pot fi îndeplinite și de societățile financiare sau de firme de broker/dealer.
În esență deci, societățile bancare acționează pe piața creditului, forma tipică fiind băncile comerciale, în timp ce societățile financiare acționează pe piața titlurilor financiare; principalele deosebiri dintre cele două mari categorii de agenți ai pieței financiare sînt prezentate în tabelul urmator :
Deosebirile dintre
societățile bancare și societățile financiare
În concluzie, piața financiară se află la intersecția ofertei de fonduri cu cererea de fonduri din economie și se compune din două mari segmente:
– piața bancară, adică ansamblul relațiilor de credit pe termen lung și pe termen scurt, avînd la bază active fără caracter negociabil (nu există, în principiu, piață secundară);
– piața titlurilor financiare (sau piața financiară, în sens restrîns), adică ansamblul tranzacțiilor cu titluri pe termen lung (piața de capital) și titluri pe termen scurt (piața monetară); este compusă din piața primară și piața secundară.
Trebuie menționat că în literatură se folosesc noțiuni diferite pentru a descrie structura pieței. Astfel, în lucrări americane piața de capital, componentă a pieței financiare, desemnează atît tranzacțiile cu titluri pe termen lung cît și pe cele cu instrumente monetare. În literatura franeză noțiunii de piață financiară îi este preferată cea de piață a capitalurilor, aceasta cuprinzînd piața creditului, piața valorilor mobiliare (numită în acest caz, piață financiară) și piața monetară.
Piețele secundare pentru titluri financiare (piețele bursiere) pot fi organizate în două modalități principale: sub formă de burse de valori (engl. stock exchanges, fr. bourses) sau sub formă de piețe interdealeri sau "la ghișeu" (engl. over-the-counter, OTC), numite și piețe de negocieri.
Bursa de valori se definește prin existența unei instituții care dispune de spații pentru tranzacții, unde se concentrează cererea și oferta de titluri financiare și se realizează negocierea, contractarea și executarea contractelor în mod deschis, în conformitate cu un regulament cunoscut. Acest mod de organizare a pieței de valori presupune centralizarea tranzacțiilor cu titluri financiare, prin intermediul unui mecanism care asigură accesul direct și continuu al clienților la informațiile de piață – în speță la prețul bursei – și efectuarea operațiunilor bursiere exclusiv în cadrul acestui mecanism. În mod tradițional, aceasta s-a realizat prin concentrarea ordinelor de vînzare/cumpărare într-un anumit spațiu – sala de negociere a bursei – și efectuarea tranzacțiilor de către un personal specializat – agenții de bursă. În prezent, prin utilizarea mijloacelor electronice de transmitere și executare a ordinelor, tranzacțiile se pot realiza fără prezența efectivă a agenților de bursă.
În practica diferitelor țări, cele două modalități – clasică și modernă – se îmbină (cum este cazul la Bursa de Valori de la New York – New York Stock Exchange sau NYSE, la Bursa de Valori de la Tokyo – Tokyo Stock Exchange sau TSE), sau se utilizează numai tranzacțiile electronizate (la Bursa internațională de valori de la Londra – International Stock Exchange sau ISE, după octombrie 1986). În toate cazurile, însă, rămîne ca o caracteristică a burselor de valori faptul că, în esență, toate informațiile de piață în legătură cu prețurile și operațiunile sînt centralizate într-o singură localizare (sala de negocieri).
O caracteristică a ultimelor două decenii este faptul că piața bursieră tinde să se extindă. Deoarece pentru a fi tranzacționate la cota bursei, firmele trebuie să răspundă unor condiții mai restrictive, s-au creat piețe bursiere noi (piața titlurilor necotate), unde accesul este permis în condiții mai puțin limitative (de exemplu, în Marea Britanie sistemul Unlisted Securities Market, în Franța secțiunea pieței numită Second Marché); totodată s-au dezvoltat și așa-numitele piețe terțe (în Franța Hors Cote), unde pot fi tranzacționate acțiunile firmelor tinere, constituite de regulă în domenii cu mari promisiuni de profit dar și cu riscuri investiționale mari.
O expansiune deosebită au cunoscut (de exemplu, în SUA și Japonia) piețele interdealeri sau OTC, care permit accesul la tranzacții pentru un mare număr de titluri ce nu îndeplinesc condițiile pentru a fi cotate la bursele propriu-zise. Piața OTC este constituită, în esență, din relațiile stabilite între comercianții de titluri (dealeri), precum și între aceștia și clienții lor, așa încît piața are aici semnificația sa abstractă, de ansamblu de tranzacții. În prezent aceste conexiuni sînt realizate prin intermediul mijloacelor computerizate de transmitere și prelucrare a informației. Astfel, piața OTC din SUA – numită National Association of Securities Dealers Automated Quotation, sau NASDAQ (Sistemul Automat de Cotare al Asociației Naționale a Comercianților de Titluri) – se întemeiază pe o rețea de comunicații electronice între dealeri. Comercianții de titluri nu negociază direct cu clienții, față în față: ei își obțin informațiile necesare de pe ecranele computerelor și negociază tranzacțiile prin telefon.
În Tabelul 3.1 se prezintă comparativ caracteristicile burselor propriu-zise și cele ale piețelor interdealeri (OTC).
Tabelul 3.1
Rațiunea de a fi a piețelor secundare ține, de fapt, de facilitățile pe care le oferă pentru încheierea și executarea tranzacțiilor cu titluri financiare; astfel, în cazul burselor, concentrarea schimburilor într-un spațiu determinat asigură accesul direct la informația de piață și, deci, lichiditatea și transparența, ca și economie de costuri. Dacă, însă, acest acces poate fi realizat fără localizarea schimburilor, prin utilizarea tehnicii electronice, o bursă propriu-zisă poate deveni, teoretic, inutilă. De altfel, bursele de valori din principalele centre financiare, îndeosebi în SUA, suferă tot mai mult concurența piețelor de negocieri, a piețelor bursiere de tip OTC.
Mai mult, odată cu progresele tehnologice se vorbește despre un nou tip de piață bursieră, piața electronică, respectiv aceea în care informația se transmite și se prelucrează prin utilizarea unor sisteme de computere. În fond, nu este vorba de o piață diferită în raport cu cele două categorii prezentate mai sus, ci una modernizată, organizată în conformitate cu facilitățile pe care le oferă "era electronică". Pe oricare din cele două tipuri de piețe se pot utiliza facilitațile oferite de tehnica electronică, iar astfel de progrese s-au și făcut în marile centre financiare. Chiar dacă viitorul său pare a fi pus sub semnul întrebării de ansamblul de perfecționări pe care le-a cunoscut piața financiară în anii '80, bursa tradițională, cu tranzacții publice, vacarm și emoții, nu și-a pierdut fascinația pe care o exercită asupra publicului larg și nici suportul din partea specialiătilor. Sala de negocieri plină de agenți de bursă rămîne imaginea tipică a acestei piețe.
3.3. BURSA DE VALORI
Piața bursieră (bursa în sens larg) – care se prezintă sub forma bursei de valori propriu-zise, a piețelor interdealeri sau ca bursă electronică – este o componentă a pieței titlurilor financiare. Menirea sa este de a concentra cererea și oferta de hîrtii de valoare și de a asigura realizarea de tranzacții în mod operativ, în condiții de corectitudine și transparență. În ultimii ani, piața bursieră a intrat într-o nouă etapă a evoluției sale: în centrele bursiere consacrate s-au luat importante măsuri de modernizare vizînd creșterea operativității și siguranței tranzacțiilor; iar într-o serie de țări din lumea a treia și, recent, în țări din Europa Centrală și de Est procesul de creare și consolidare a piețelor de capital se află în plin progres.
Bursa, în sens larg, are rolul de releu între surplusul de fonduri neutilizate și necesitățile economice, transformînd economiile în capital. Prin această funcție a sa, ea este implicată în piața primară, aceea pe care se emit acțiunile firmelor, se lansează împrumuturi obligatare etc., furnizîndu-se pe această cale fondurile necesare agenților economici. Astfel, cînd o persoană cumpără titluri financiare (acțiuni sau obligațiuni) emise de o societate comercială din domeniul producției, fondurile bănești respective intră în posesia firmei pentru a fi folosite în interesul realizării activității sale de afaceri (achiziționare de active fixe – bunuri de echipament, sau de active circulante – materii prime și materiale, stocuri de produse etc.); economiile, adică fondurile disponibile în public, sînt astfel direcționate în scopuri productive pentru o perioadă îndelungată de timp.
Dar rolul ei definitoriu este acela de piață secundară, dînd acces publicului larg la titlurile care au fost deja emise; ea asigură astfel un suport pentru piața primară și permite funcționarea mecanismului de finanțare a economiei. Vitalitatea economiei depinde de buna funcționare a pieței primare, deci de posibilitatea finanțării activității agenților economici; dar, pentru ca piața primară să funcționeze, adică pentru ca ea să fie credibilă și atractivă pentru deținătorii de fonduri, este necesar ca aceștia să poată oricînd lichida titlurile lor și redobîndi – în condițiile pieței – fondurile investite. Să poată, adică, trece din nou de la poziția de investitor (deci participant la profituri viitoare, în condițiile asumării riscurilor afacerii), la poziția de deținător de fonduri (pe care le poate folosi, de exemplu, pentru consum).
Bursa asigură deci lichiditatea activelor financiare, oferind posibilitatea vînzării titlurilor anterior cumpărate, deci a transformării lor în bani. Faptul că investitorul dispune de o piață unde poate să-și transforme în lichidități titlurile cumpărate (în care și-a plasat fondurile bănești) este o garanție pentru el că banii avansați vor fi recuperați, desigur, la valoarea de piață.
Prin urmare, ca piață financiară, bursa îndeplinește funcția de dispecer de fonduri în economie, acționînd ca un mecanism prin care fondurile trec de la cei care dispun de resurse financiare la cei care au nevoie de aceste resurse pentru finanțarea unor activități economice. În acest fel, ea asigură desfășurarea în general a circuitului economic și servește ca sistem de reglare pentru economia reală.
Bursa este și un "motor" al vieții economice, dinamizînd activitatea de afaceri și permițînd realizarea unor proiecte investiționale de anvergură, care n-ar putea fi înfăptuite cu fondurile unui grup restrîns de întreprinzători. Astfel, firmele care doresc să mobilizeze capitalurile însemnate, vor plasa o parte din acțiunile lor publicului, prin distribuție primară sau distribuție secundară; aceasta reprezintă operațiunea de difuzare a capitalului în masa investitorilor. Ca atare, firmele respective se transformă din firme cu caracter privat în societăți cu caracter public, în sensul că acțiunile lor se negociază pe piața bursieră, o parte din titluri aflîndu-se în mîna unor investitori "anonimi" și circulînd de la un deținător la altul.
După cum rezultă dintr-o serie de studii efectuate , există mai multe rațiuni pentru care conducătorii unei firme decid să introducă acțiunile pe piața bursieră, după cum există și o serie de restricții și riscuri pentru firmele care cotează în bursă (vezi Tabelul 3.2).
Introducerea firmei în bursă
Tabelul 3.2
Difuzarea capitalului este esențială pentru dinamismul economiei, bursa – și piața financiară în general – fiind un factor de stimulare a interesului pentru afaceri în rîndul marii mase a deținătorilor de fonduri. Dar, pentru ca publicul să investească fonduri în titlurile puse în vînzare de firme, el trebuie să fie informat în legătură cu posibilitățile și perspectivele acelor firme, cu valoarea titlurilor respective. Bursa este tocmai piața pe care se realizează evaluarea activelor financiare, unde se stabilește prețul titlurilor (cursul bursier). Așa cum activele reale sînt dublate prin active financiare, titlurile financiare cunosc, la rîndul lor, o dedublare: între valoarea nominală (respectiv valoarea la care au fost emise și care are ca bază costul activelor reale) și valoarea de piață (dată de cursul bursei, care oscilează zilnic în funcție de raportul dintre cererea și oferta pentru titlurile respective).
În cazul societăților cu caracter public, bursa oferă continuu atît o evaluare a acțiunilor, cît și a firmei ca atare: valoarea unei firme (numită și valoare capitalizzată) este produsul dintre numărul acțiunilor și cursul bursier curent al acestora. În raport cu evaluarea bursieră, apar o serie de consecințe pentru întreaga activitate economico-financiară a firmei, în ceea ce privește poziția sa pe piață, gradul de credibilitate în raporturile cu partenerii de afaceri și cu publicul, posibilitățile de obținere de credite (bancare, obligatare) etc.
Toate acestea creează, în mod corespunzător, motivații pentru investitori sau creditori, respectiv oportunități de cîștig. În practică, factorii motivaționali sînt de natură economică (obținerea unei părți din profitul afacerii în care au făcut plasamentul), cît și cu caracter specific bursier. Astfel, faptul că prețul titlurilor se modifică zilnic, ca efect al cererii și ofertei de titluri financiare, permite investitorului ca, pe lîngă rezultatele pe care le aduce în mod direct investiția, să poată urmări un alt obiectiv: obținerea de profit din diferența de curs dintre momentul cumpărării și cel al revînzării titlurilor. De aici, întregul miraj al cîștigului imens prin jocul de bursă, care – dincolo de potențialul de risc – are un rol major nu numai în creșterea atractivității bursei, ci și în funcționarea ordonată a pieței secundare și în formarea unor prețuri corecte și echitabile pentru titluri.
Piața bursieră are un rol însemnat în reorientarea și restructurarea activităților economice. Prin funcționarea acestei piețe distribuirea fondurilor pe ramuri ale economiei și firme se realizează în raport cu gradul de atractivitate a titlurilor, iar aceasta este o reflectare a performanțelor firmelor respective, a gradului de rentabilitate, precum și – ca o consecință – a modului cum acestea sînt evaluate în bursă. Deci, bursa distribuie fondurile, în principiu, spre domeniile cele mai profitabile sau/și cu cele mai mari perspective de dezvoltare. Existența ei îi permite investitorului să renunțe la o investiție sau un plasament în care nu mai are încredere (vînzînd titlurile contra bani) și să facă un plasament într-un domeniu pe care îl socotește mai rentabil (cumpărînd titlurile respective). În acest fel, firmele performante – și sectoarele economice de viitor – vor fi alimentate cu fonduri, în timp ce domeniile în declin vor pierde o parte din masa de investitori. Bursa realizează deci o redistribuire a mijloacelor de finanțare în cadrul economiei, stimulînd ramurile, industriile și companiile în plină dezvoltare. În plan macroeconomic, aceasta contribuie la mobilitatea structurilor economice, în general, și industriale, în special, și permite modernizarea economiei, introducerea progresului tehnic. În acest proces, piața bursieră însăși se perfecționează și se extinde, trecînd de la formele consacrate (bursa tradițională) la forme noi (bursa modernă, cu o nouă bază tehnologică, sisteme de tranzacții perfecționate și o mare diversitate de produse bursiere).
În aprecierea acestei funcții nu trebuie ignorat însă faptul că optica bursieră tinde, în anumite condiții, să dea prioritate obiectivelor pe termen scurt, în raport cu orientările pe termen lung, profitului financiar imediat, față de realizarea de avantaje economice durabile.
Activitatea bursieră duce la dezvoltarea concurenței dintre firme, la stimularea tranzacțiilor intercorporații. Prin dedublarea activelor reale sub formă de titluri financiare, firmele capătă, pe lîngă existența lor reală, o existență financiară. Cumpărarea și vînzarea de acțiuni înseamnă practic comercializarea în parte sau în totalitate a firmelor respective. Aceasta înseamnă că o companie poate fi achiziționată prin cumpărarea titlurilor ei, că ea devine o valoare mobiliară. Acțiunile nu sînt simple "pretenții asupra unor venituri viitoare" decît dacă le privim la nivelul deținătorului individual, al acționarului anonim; concentrarea unui volum de acțiuni suficient de important este mijlocul de a controla o firmă cu caracter public. Posibilitatea achiziționării de acțiuni în bursă, inclusiv a pachetului de control al unei firme, duce la amplificarea mobilității structurilor industriale, la redistribuiri de capitaluri între diferite sectoare ale activității economice.
Lupta pentru putere financiară se dă pe piața bursieră – în paralel cu concurența dintre capitalurile individuale – și ea se poartă între marile grupuri financiare, singurele în măsură să mobilizeze un capital suficient de important pentru a viza acapararea unei firme întregi. În acest context, achizițiile și fuziunile de firme au devenit în anii '80 unul din cele mai dinamice sectoare ale pieței bursiere, realizîndu-se pe scară largă în principalele centre financiare ale lumii. Principala formă de realizare a acestor tranzacții este oferta publică de cumpărare (engl. tender offer; fr. offre publique d'achat, sau OPA), respectiv operațiunea prin care un terț anunță pe acționarii unei societăți cu caracter public că se angajează să cumpere, total sau parțial, acțiunile lor, în anumite condiții (perioadă de opțiune, preț oferit).
Adesea operațiunea respectivă se realizează de către terțul interesat prin recurgere masivă la credite (de unde denumirea din literatura de specialitate de "achiziție pe datorie" – engl. leverage buy-out sau LBO) și în scopul obținerii de profit prin revînzarea ulterioară a firmei achiziționate.
Ca un corolar al celor prezentate mai sus, bursa reprezintă un "barometru" al vieții economico-financiare într-o țară sau pe plan internațional, un indicator al stării lumii de afaceri, al perspectivelor (pe termen scurt) ale economiei.
Prin acest rol al său, bursa devine un simbol al economiei de piață și obiect de interes nu numai pentru cercurile de afaceri, ci și pentru establishmentul politic și, în general, pentru opinia publică. În acest sens, indicele bursei dă expresia evoluției de ansamblu a pieței bursiere: la bursa de pe Wall Street (NYSE) se utilizează cunoscutul indice Dow Jones, la bursa din Tokio (TSE) indicele Nikkei, iar la bursa de la Londra (LSE) indicele FT-SE30. Mișcarea bursei – reflectată de indice – poate sî arate o direcție ascendentă (o piață "sub semnul taurului" sau bull market engl.) sau, dimpotrivă, o direcție descendentă (o piață "sub semnul ursului" sau bear market engl.), fiecare din situațiile respective, ca și mișcarea zilnică a bursei, avînd un ecou rapid în ansamblul vieții de afaceri.
Interpretarea bursei ca un reper al lumii de afaceri trebuie să țină seama și de imperfecțiunile acesteia ca indicator economic; în anumite situații, bursa poate reflecta un optimism nefondat, o falsă promisiune de cîștig, ajungîndu-se la desprinderea trendului bursei de situația economică reală sau chiar la opoziția deschisă dintre economia financiară și cea reală (reflectată de crahul bursier). Aceasta deoarece tendința bursei este determinată nu numai de anticipări raționale, fundamentate din punct de vedere economic, ci și de factori și reacții subiective. Totodată, în aprecierea rolului bursei în viața economicofinanciară nu putem să ignorăm amploarea consecințelor pe care le poate avea o activitate bursieră foarte intensă, riscul unor speculații incontrolabile care pot genera panică bursieră și chiar crah.
Totuși, dincolo de "excesele" sale, bursa s-a dovedit o instituție esențială pentru funcționarea economiei de piață. Economia modernă, caracterizată prin extinderea și creșterea complexității mecanismelor financiare, nu poate fi concepută fără bursa de valori: economia reală este reflectată de trendul bursei, iar, la rîndul ei, bursa poate influența – în bine sau în rău – viața economică.
Problema crucială a pieței secundare este credibilitatea acesteia, gradul în care investitorii, lumea de afaceri în general validează mișcarea bursei. Aici ne aflăm în domeniul valorilor simbolice care au nevoie de o bază reală de afaceri pentru a fi viabile din punct de vedere economic. Pe de o parte, dacă piața funcționează , titlurile se vînd și se cumpără, căpătînd astfel un suport economic; pe de altă parte, dacă titlurile se tranzacționează, ele susțin și dezvoltă piața. Dar cercul virtuos se poate transforma într-unul vicios: cînd piața "nu merge", titlurile își pierd din valoare; cînd piața se prăbușește, hîrtiile de valoare pot deveni, la limită, simple hîrtii.
3.4. Mecanismul tranzacțiilor la bursă
Indiferent de natura contractului și de sistemul tranzacțional, realizarea efectivă a unei operațiuni bursiere presupune următoarele etape: inițierea tranzacției, prin stabilirea legăturii între client și societatea de bursă și transmiterea de către primul a ordinului de vînzare/cumpărare; perfectarea tranzacției, respectiv negocierea și încheierea contractului de către agenții de bursă; executarea contractului, adică îndeplinirea obligațiilor și obținerea drepturilor rezultate din tranzacție.
a) Inițierea operațiunii; ordinele de bursă
Pentru efectuarea oricărei tranzacții bursiere vînzătorul/cumpărătorul de titluri trebuie să intre în legătură cu un agent al pieței bursiere, care lucrează fie în incinta bursei de valori, fie pe piața interdealeri (OTC). Desigur, membrii bursei pot da direct ordinele brokerilor lor aflați în sala de negocieri; totodată, cei care vor să efectueze tranzacțiile pe piața OTC se pot adresa direct unei firme care îndeplinește rolul de market maker pe această piață.
În mod tipic, însă, clientul se adresează unei societăți de bursă (firmă de brokeraj) care poate lucra în incinta bursei – avînd, de regulă, calitatea de membru al bursei de valori – sau poate să lucreze în afara bursei. Alegerea unui broker care este membru al bursei prezintă o serie de avantaje pentru client, deoarece calitatea de membru oferă garanții de seriozitate și profesionalism. Se poate însă lucra și cu o firmă din afara bursei, dar aceasta, în executarea operațiunii, va apela la un agent de bursă care este prezent în sala de negocieri. Ca o regulă generală, firmele care acceptă efectuarea unei tranzacții se obligă să o execute cu bună credință, cu diligența și grija care se așteaptă în mod normal de la un intermediar, precum și în conformitate cu regulile și uzanțele bursei la care acesta lucrează. În cazul unui broker independent, clientul îl va contacta personal sau telefonic pentru a-i transmite ordinul de vînzare/cumpărare; situația este caracteristică pentru piețele bursiere mai puțin dezvoltate. Dacă brokerul este o societate de bursă, clientul va contacta serviciul de tranzacții al acesteia, și va transmite ordinul său brokerului de titluri, urmînd ca acesta să-l trimită, spre executare, brokerilor de incintă.
Prima fază în procesul inițierii unei tranzacții este deschiderea de către firma broker a unui cont în favoarea clientului, prin intermediul căruia se asigură reglementarea financiară a operațiunii. Acesta poate fi un cont în numerar sau cash (engl. cash account), care – ca și un cont utilizabil prin cecuri – impune existența unui disponibil care să acopere nevoile de finanțare a operațiunii.
Specific însă pentru tranzacțile bursiere este contul "în marjă" (engl. margin account) care permite, în anumite limite, obținerea automată a unui împrumut din partea brokerului. Din punctul de vedere al clientului, acest tip de cont reprezintă un mijloc de a cumpăra titluri cu plata amînată; el permite clientului să facă operațiuni pe datorie (cu credit acordat de firma broker), cu o serie de avantaje, dar și cu riscuri pentru părțile implicate. În schimb, toate titlurile cumpărate "în marjă" rămîn, pînă la plata creditului, la firma de brokeraj și sînt înregistrate în numele ei; totodată clientul trebuie să semneze un acord prin care îi dă dreptul brokerului să folosească titlurile respective ca garanție pentru împrumuturile de refinanțare pe care acesta le face. La NYSE, de exemplu, unde operațiunile în marjă au o îndelungată tradiție, clientul autorizează pe broker să rețină titlurile sale ca garanție pentru împrumut, să vîndă aceste titluri, dacă este necesar, și, în anumite condiții, să împrumute unor terți titlurile deținute în cont (la vînzările "scurte").
Pentru toate tranzacțiile pe care le execută, brokerul percepe un comision, care recompensează serviciile sale (comisionul se adaugă la prețul de cumpărare și se scade din prețul de vînzare). Dacă este vorba de o firmă de brokeraj, acest comision se distribuie între brokerii profesioniști ai firmei și firma însăși. Astfel, de exemplu, la NYSE, conturile clienților sînt ținute, după cum am arătat, de brokerii de titluri, numiți și "responsabili de cont" (engl. account executives); din comisionul perceput clientului pentru primirea și executarea ordinului de bursă, 20-40% merg la brokerii de titluri, reprezentînd un mijloc de cointeresare a acestora în creșterea volumului tranzacțiilor firmei.
În cazul în care acordă credite în contul în marjă, brokerul percepe și dobîndă, prin adăugarea unei cote procentuale la dobînda pieței (respectiv dobînda pe care acesta o plătește la refinanțarea creditului acordat). În sfîrșit, o taxă se percepe pentru acțiunile vîndute sau transferate unui terț, taxa fiind datorată de vînzător.
A doua fază a inițierii tranzacției bursiere este plasarea ordinului de către client, prin legătura personală sau, mai frecvent, telefonică cu brokerul. Ordinul de la clienți este de fapt o ofertă fermă (în cazul vînzării), respectiv o comandă (în cazul cumpărării) avînd ca obiect tranzacționarea unui anumit volum de titluri financiare, în anumite condiții comerciale. Prin urmare, ordinul trebuie să cuprindă o serie de elemente: sensul operațiunii (vînzare/cumpărare), produsul bursier (specificarea titlului financiar care face obiectul ordinului), cantitatea oferită sau comandată (numărul de "contracte"), tipul tranzacției (operațiune cash, futures etc.), în cazul celor la termen precizîndu-se scadența. Cea mai importantă indicație este cea legată de preț, respectiv cursul la care se oferă sau se comandă produsul bursier. Din acest punct de vedere, în practică s-au consacrat cîteva tipuri de ordine .
Ordinul "la piață" (engl. market order, fr. au mieux) este un ordin de vînzare/cumpărare la cel mai bun preț oferit de piață. Ordinul "la piață" poate fi executat oricînd, atîta timp cît piața funcționează.
Practic, un ordin de cumpărare "la piață" impune obținerea celui mai scăzut preț existent în bursă în momentul cînd brokerul de incintă primește instrucțiunea de executare a ordinului. Un ordin de vînzare "la piață" trebuie executat la cel mai mare preț existent cînd brokerul de incintă primește ordinul. Dacă brokerul nu reușește să execute ordinul în condițiile respective, se spune că a "pierdut piața", iar firma de brokeraj este obligată să-l despăgubească pe client pentru pierderile suferite de acesta din eroare profesională (sau, eventual, frauda) brokerului său de bursă; dar astfel de situații sînt rare la bursele consacrate.
Un ordin limită (engl. limit order) este cel în care clientul precizează prețul maxim pe care înțelege să-l plătească în calitate de cumpărător, respectiv prețul minim pe care îl acceptă în calitate de vînzător. Acest ordin nu poate fi executat decît dacă piața oferă condițiile precizate prin ordin.
Unui ordin cu limită de preț îi este asociată întotdeauna clauza "la un preț mai bun"; aceasta înseamnă că, dacă brokerul poate cumpăra titlurile la un preț mai mic sau le poate vinde la un preț mai mare, el este obligat să o facă imediat. În caz contrar ei sunt răspunzători pentru a fi "pierdut piața".
Un ordin stop sau de limitare a pierderii (engl. stop loss order) acționează oarecum în sens contrar ordinului cu limită de preț. El devine un ordin de vînzare/cumpărare la piață, atunci cînd prețul titlului evoluează în sens contrar așteptării clientului, respectiv crește/scade la nivelul specificat.
Astfel, un ordin stop de vînzare este plasat la un preț inferior nivelului curent al pieței pentru prezervarea profitului obținut la un titlu cumpărat anterior cu un preț mai mic sau reducerea pierderii la anumite titluri deținute de client.
Dacă, de exemplu, clientul a cumpărat o acțiune la 35 și cursul acesteia se află în creștere, el va menține disponibilul său de titluri; dacă, însă, după ce a ajuns la 40, cursul titlului începe să scadă, el va plasa un "stop loss order" la, să zicem, 39. De îndată ce prețul va ajunge la 39 (sau mai jos), ordinul său devine unul la piață, iar brokerul este obligat să vîndă titlul la cel mai bun preț obtenabil; în felul acesta clientul limitează deteriorarea valorii titlului, respectiv își conservă o parte din profitul asociat titlului cumpărat.
Un ordin stop de cumpărare este plasat la un nivel superior cursului curent al pieței, urmărindu-se reducerea pierderii la o poziție de vînzare luată anterior.
De exemplu, un client vinde "pe datorie" acțiuni la 28, anticipînd o scădere în valoarea titlului; dacă scăderea se produce, el va înregistra un profit deoarece este debitor pe un titlu mai ieftin; dacă, dimpotrivă cursul titlului crește, el poate pierde, cu atît mai mult cu cît piața merge mai sus. Pentru a se proteja împotriva sporirii cursului, el plasează un ordin stop la, să zicem 29. Dacă prețul crește la acest nivel (sau la unul superior), ordinul devine automat la piață și brokerul este obligat să cumpere la cel mai bun preț. Pierderea suferită de client va fi astfel limitată la diferența dintre cursul la care se face tranzacția și cel la care s-a luat poziția short.
În general, ordinelor de bursă le sunt asociate și alte instrucțiuni pentru brokeri:
– instrucțiunea "la zi" (engl. day order) înseamnă că ordinul este valabil numai pentru ședința de bursă din ziua respectivă; dacă nu se specifică altfel, toate ordinele sînt considerate "la zi";
– instrucțiunea "bun pînă la anulare" (engl. good-tillcancelled) sau "ordin deschis" (engl. open order) înseamnă că ordinul rămîne valabil pînă cînd clientul îl anulează sau pînă cînd tranzacția a fost executată; în acest sens, ordinul poate fi dat pentru o săptămână, pentru o lună sau până la o anumită dată, iar în cazul în care el nu a putut fi executat – la prețul stabilit de client – va fi anulat de broker;
– instrucțiunea "totul sau nimic" (engl. all or none) exprimă dorința clientului de a cumpăra/vinde un volum important de titluri la un anumit curs șți într-o perioadă precizată; ordinul este executat numai dacă piața oferă atît condițiile de cantitate, cît și pe cele de preț;
– instrucțiunea "execută sau anulează" (engl. fill or kill) ordonă cumpărarea/vînzarea imediată și completă a unui anumit volum de titluri, ori renunțarea la executare;
– instrucțiunea "la deschidere" (engl. at the opening) înseamnă că ordinul trebuie executat imediat ce bursa a fost deschisă (de exemplu, în primele 30 de secunde);
– instrucțiunea "la închidere" (engl. at the close) înseamnă că ordinul trebuie executat imediat înaintea închiderii ședinței de bursă (de exemplu, în ultimele 30 de secunde).
Trebuie specificat și faptul că clientul are posibilitatea să anuleze sau să modifice ordinul său oricînd înainte de executarea acestuia.
Ordinele primite de la client de stockbrokeri sînt înscrise într-un formular special numit tichet de ordine (engl. order ticket); același formular se află și în posesia agentului din incinta bursei, acesta notînd, în momentul executării ordinului, principalele elemente ale tranzacției încheiate.
În executarea ordinelor de bursă, una din obligațiile esențiale ale brokerilor este respectarea regulilor de prioritate.
Prin prioritate de preț se înțelege faptul că agenții de bursă trebuie să execute ordinele de cumpărare la prețuri mai mari înaintea celor date la prețuri mai mici; similar, ordinele de vînzare la prețuri mai mici vor fi executate înaintea celor la prețuri mai mari. Cu alte cuvinte, cumpărătorii cu cele mai mari prețuri și vînzătorii cu cele mai mici prețuri vor fi serviți primii. În această succesiune se trec în carnetul brokerului ordinele primite de la clienți.
În cazul ordinelor date la același preț, se procedează conform următoarelor reguli: prioritatea în timp (sau precedența) înseamnă că primul ordin plasat va fi primul executat; prioritatea de volum – regulă complementară la prioritatea în timp – arată că primul ordin executat va fi cel cu volumul cel mai mare; executarea pro rata înseamnă că toate ordinele la același preț vor fi executate în raport cu volumul lor; această regulă se aplică atunci cînd piața nu permite executarea integrală a ordinelor, alocîndu-se pentru fiecare o rată din volumul disponibil al pieței.
b) Negocierea contractului
Încheierea contractelor, deci executarea ordinelor de bursă, se face diferit pe diferitele piețe, în raport cu sistemul de tranzacții adoptat, precum și cu procedura specifică fiecărei burse, așa cum aceasta este consacrată în regulament.
În practica internațională s-au consacrat mai multe modalități de negociere.
Negocierea pe bază de carnet de ordine presupune centralizarea de către agenții de bursă a ordinelor primite de la clienți într-un document numit carnet de ordine (engl. order book); el conține ordinele repartizate în raport cu gradul lor de negociabilitate (ordinele de cumpărare de la prețul cel mai mare la prețul cel mai mic și, în sens contrar, ordinele de vînzare). Carnetul de ordine poate să fie deschis pentru consultare de către agenții de bursă terți (cum este cazul la TSE) sau închis, ca la NYSE și AMEX, unde numai prețul și volumul celor mai bune cotații sînt anunțate în bursă.
Contractarea are, de regulă, un caracter bilateral și se produce atunci cînd un agent de bursă a răspuns favorabil la oferta făcută de un altul.
Negocierea prin înscrierea pe tablă presupune prezentarea ordinelor astfel încît ele să poată fi văzute de toți agenții de bursă care participă la ședința respectivă. Aceasta se realizează prin înscrierea pe un tabel electronic (la bursa de la Toronto) sau prin scrierea cu creta (la Hong Kong, Sydney, Singapore) a primelor două (cele mai bune) prețuri de vînzare (ask) și cumpărare (bid). La Hong Kong, de exemplu, brokerii scriu pe tablă ordinele ce le au spre execuție, specificînd lîngă fiecare ordin inițialele firmei emitente a titlului.
Contractarea are loc atunci cînd un agent de bursă terț acceptă o cotație înscrisă pe tablă.
Negocierea prin anunțarea publică a ordinelor se practică atît pe piețele intermitente, cît și pe cele continue; acest din urmă caz este ilustrat de bursele de la Zürich și Budapesta. De regulă, fiecare titlu este repartizat pentru tranzacționare la unul din ringurile aflate în incinta bursei (de aici denumirea de tranzacționare în ring). Negocierile sînt deschise de un funcționar al bursei, care strigă titlul ce urmează a fi negociat. Apoi agenții de bursă anunță cu voce tare prețurile lor ask și bid și caută parteneri interesați.
Contractarea are loc atunci cînd un agent de bursă care a strigat cotațiile sale primește un răspuns afirmativ din partea altui agent de bursă.
Negocierea în "groapă" (engl. pit trading) este o variantă a metodei descrise mai sus. "Groapa" (engl. pit) este un spațiu semicircular, foarte aglomerat, unde iau loc agenții de bursă și își strigă prețurile de vînzare/cumpărare, putînd acționa în cont propriu (dealeri) sau în contul unor terți (brokeri). Este una din metodele cele mai spectaculoase de negociere și se practică pentru titlurile sau produsele financiare care se bucură de un dever mare la bursă (în prezent, este cazul contractelor futures și al opțiunilor).
Negocierea pe blocuri de titluri (engl. negociated trades sau block trading) are loc, de regulă, în afara sălii principale de negocieri a bursei, într-un spațiu special amenajat din incinta instituției. La NYSE formează așa-numita "piață de sus" (engl. upstair market). Blocurile de titluri sînt contracte de volum mare (10000 de acțiuni sau mai multe) și, deoarece dimensiunea contractelor este atît de însemnată încît poate influența situația pieței, negocierea lor este supusă unui regim special: în tranzacții se ține seama de informațiile venite din sala de negocieri, dar contractarea blocurilor de titluri se realizează separat, urmînd apoi ca tranzacția să fie raportată la bursă după ce aceasta a fost încheiată.
O formă a tranzacțiilor cu blocuri de acțiuni este distribuția în bursă (engl. exchange distribution). În acest caz un client al firmei de brokeraj (de regulă, un investitor instituțional) care deține un important pachet de titluri (de exemplu, 100.000) anunță în scris bursa că dispune de acțiunile respective și dorește să le vîndă într-un anumit interval de timp. Brokerul, în loc să meargă direct în sala de negocieri, încearcă – eventual împreună cu alte 1-2 firme – să găsească investitori interesați în cumpărarea unor părți din blocul pus în vînzare. Cînd brokerul se convinge că există cerere pentru vînzarea respectivă, ordinele de vînzare și cumpărare se trimit în bursă unde sînt combinate (engl. matched, crossed) la prețul curent al pieței.
Negocierea blocurilor de acțiuni se poate realiza și prin procedura distribuției secundare (engl. secondary distribution). În acest caz, o societate financiară acționînd singură sau în consorțiu cu alte societăți, cumpără de la vînzător blocul de acțiuni și apoi oferă acțiunile respective spre vînzare publică la un preț mai mare, obținînd profitul din spread; de obicei, titlurile sînt oferite după orele de bursă, la cursul de închidere din ziua respectivă.
În cazul cumpărării unor blocuri de titluri, tranzacția se numește "achiziție în bursă" (engl. exchange acquisition).
Negocierea electronică presupune utilizarea tehnologiei moderne în procesul de transmitere a ordinelor și de prezentare a acestora în bursă. Electronizarea poate merge mai departe, cuprinzînd executarea ordinelor (contractarea) și lichidarea contractelor (engl. settlement).
Unul din primele sisteme de tranzacții complet automatizate a fost instituit la Toronto, în 1977, sub denumirea Sistemul de Tranzacționare Asistat de Calculator (Computer Assisted Trading System, CATS).
c) Executarea contractului
Întîlnirea – prin intermediul mecanismului bursier – a două ordine de sens contrar (vînzare/cumpărare), conținînd aceleași condiții referitoare la scadență, volum și preț, duce la perfectarea contractului. Acesta generează în sarcina părților contractante obligația de predare a titlurilor – pentru vînzător – și de plată a prețului acestora – pentru cumpărător. Procesul prin care ceste obligații interdependente sînt îndeplinite se numește executarea contractului sau lichidarea tranzacției.
În principiu, există două sisteme de executare a contractului bursier: prin lichidare directă sau prin lichidare centralizată (cliring).
Lichidarea directă (engl. cash and carry) a fost utilizată mai ales în perioadele de început ale bursei de valori; ea presupune, în esență, transmiterea titlurilor de la societatea de bursă care a vîndut la societatea de bursă care a cumpărat și transmiterea în sens invers a contravalorii titlurilor pentru fiecare din contractele care au fost încheiate în bursă. Mecanismul lichidării cuprinde următoarele faze principale:
– compararea documentelor privind contractul: brokerul vînzătorului îl contactează după ședința de bursă (telefonic) pe brokerul cumpărătorului și are loc verificarea înscrisurilor care atestă încheierea contractului;
– livrarea titlurilor are loc printr-un curier pe care brokerul îl trimite la cel de al doilea (de regulă, în dimineața următoarei zile de bursă);
– cînd mesagerul predă titlurile, brokerul cumpărătorului îi eliberează un cec conținînd contravaloarea acestora.
În condițiile deverului actual de la bursele consacrate această modalitate este, practic, inutilizabilă: ea ar presupune procesarea zilnică a unui volum de contracte care poate să meargă de la cîteva sute de mii la cîteva sute de milioane.
Lichidarea centralizată (prin cliring) utilizează principiul compensării obligațiilor de același fel și de sens contrar: vînzările făcute în bursă sînt compensate cu cumpărările, astfel încît participanților la tranzacții le revine obligația de a regla soldurile astfel rezultate. Este vorba, de fapt, de două activități de compensație: în primul rînd, cea referitoare la livrarea/primirea titlurilor, participantul cu sold negativ trebuind să facă livrarea, iar cel cu sold pozitiv avînd dreptul la primirea titlurilor; în al doilea rînd, cea privind lichidarea bănească, respectiv dreptul de încasare de către cel cu poziție netă de vînzător și obligația de plată din partea celui cu poziție netă de cumpărător. Primul sistem de cliring a fost organizat în Germania (Frankfurt) în 1867.
Lichidarea centralizată presupune intervenția a două organisme specializate: casa de depozit, care funcționează ca antrepozit central pentru toate titlurile deținute de membrii săi, participanții la piața bursieră, și casa de cliring, care efectuează compensațiile și determină soldurile creditoare/debitoare ale membrilor săi referitoare la titluri și, respectiv, la fondurile bănești corespunzătoare.
Casa de depozit este organismul care asigură păstrarea centralizată a titlurilor membrilor săi; depozitarea se poate face atît pentru titlurile materializate sub formă de certificate de acțiuni, obligațiuni sau alte înscrisuri, cît și pentru titlurile sub formă electronică (engl. book entry), marcate într-un sistem computerizat de conturi. Scopul creării acestei instituții este de a raționaliza procesul de păstrare și livrare a titlurilor, garantînd securitatea acestora și permițînd circulația lor operativă.
Casa de compensație (cliring) joacă rolul central în mecanismul derulării, prestînd pentru membrii săi serviciile legate de lichidarea tranzacției. Fiecare bursă de valori lucrează cu o casă de compensație, care poate fi organizată ca un departament al bursei, ca o firmă cu statut de filială a bursei sau ca o organizație independentă de bursă; în unele cazuri, băncile asigură serviciile de cliring pentru titluri. De asemenea, marile piețe OTC pot dispune de un organism propriu de compensație.
De regulă, casa de compensație este o societate comercială (corporație, în SUA) sau o organizație fără scop lucrativ (în Japonia), formată prin asocierea membrilor bursei și a altor societăți financiare și bancare. Membrii casei de compensație contribuie cu capital la formarea fondului de cliring – baza financiară a instituției – care are două funcții principale: să garanteze obligațiile pe care aceasta și le asumă și să difuzeze riscurile asociate tranzacțiilor bursiere efectuate de membri. Dacă un membru nu este în măsură să-și respecte obligațiile de livrare/plată către casa de compensație, datoria sa este acoperită din contribuția adusă la fondul de cliring, urmînd ca partea sa la fond să fie completată de firma de brokeraj membră în cel mai scurt timp.
Cliringul titlurilor poate avea loc în două moduri:
– Prin procedura tradițională a livrării/primirii fizice a titlurilor. În acest caz, casa de compensație dă instrucțiuni instituției care păstrează titlurile (casa de depozit) de a preda titlurile care fac obiectul contractului de la deținătorul acestora (vînzătorul) către cumpărător. Acest proces de transfer al titlurilor presupune efectuarea formalităților privind înregistrarea noului proprietar al titlurilor.
– Prin procedura reglementării în "contul electronic" (engl. book entry). În acest caz, "depozitul" de titluri îmbracă forma unei înregistrări în cont, iar transferul are loc prin creditarea/debitarea conturilor de titluri, fără existența și circulația unor înscrisuri de tipul certificatelor de acțiuni.
Cliringul bănesc se face prin creditarea/debitarea conturilor deschise de casa de compensație pentru vînzătorii/cumpărătorii de titluri. Practic, casa de compensație își asumă toate obligațiile de a face plăți membrilor săi, în schimbul preluării tuturor drepturilor acestora de a primi încasări rezultate din tranzacțiile încheiate în bursă.
Întreaga activitate de executare a contractului se realizează prin intermediul societăților de bursă (departamentul de lichidare a tranzacțiilor), neexistînd o relație directă între vînzătorii și cumpărătorii de titluri (clienții brokerilor).
Schematic, mecanismul tranzacțional în condițiile executării contractului prin cliring este prezentat în figura următoare
MECANISMUL TRANZACȚIEI BURSIERE
– Figura 6.1 –
Legenda:
(1) – ordin de vînzare (a), respectiv de cumpărare (b)
(2) – ordin de vînzare (a), cumpărare (b)
(3) – încheierea tranzacției
(4) – notificarea încheierii contractului; transferul drepturilor și obligațiilor privind titlurile
(5) – transfer al titlurilor din contul societății A în contul societății B
(6) – notificarea privind transferul titlurilor
(7) – creditarea (a), respectiv debitarea (b) contului clientului.
CAPITOLUL 4
CARACTERISTICI ALE TRANZACȚIILOR
4.1.CARACTERISTICI ALE TRANZACȚIILOR, CU VALORI MOBILIARE.
Tranzacțiile bursiere cuprind toate contractele de vânzare-cumpărare de titluri și alte active financiare, încheiate pe piața secundară, indiferent dacă acestea se tranzacționează la bursa propriu-zisă sau pe piețele interdealeri.
În sens restrâns, tranzacțiile bursiere se referă la contractele încheiate în incinta burselor de valori, prin intermediul agenților de bursă și în conformitate cu reglementările pieței bursiere.
După momentul executării contractului, se disting tranzacții specifice piețelor de tip american și tranzacții încheiate la bursele de tip european. La bursele de tip american, se derulează următoarele categorii de tranzacții:
a) tranzacții cu lichidare imediată, când executarea are loc chiar în ziua încheierii contractului;
b) tranzacții cu lichidare normală, care conduc la finalizarea operațiunilor într-un anumit număr de zile bursiere, din momentul încheierii contractului;
c) tranzacții cu lichidare pe bază de aranjament special, caz în care lichidarea are loc la o scadență, dată în funcție de opțiunea vânzătorului.
O categorie aparte a tranzacțiilor de tip american sunt vânzările scurte (short sales), adică vânzarea la bursă a unor valori mobiliare cu executarea contractului după formula lichidării normale, dar pe bază de titluri împrumutate.
La bursele de tip european se deosebesc următoarele tipuri de tranzacții:
a) tranzacții la vedere, respectiv acelea la care executarea contractului are loc imediat sau în câteva zile de la încheierea tranzacției la bursă;
b) tranzacții la termen sau „cu reglementare lunară”, care se încheie în bursă la un moment dat, urmând să fie executate la o dată fixă, în perioada de lichidare a lunii în curs, sau într-una din lunile următoarele;
c) Tranzacții condiționale, care se execută la termen, dar spre deosebire de cele cu reglementare lunară, permit cumpărătorului să aleagă între două posibilități: executarea contractului sau abandonarea acestuia prin plata unei prime către vânzător.
Un rol deosebit pe piețele bursiere au căpătat în ultimele două decenii operațiunile cu titluri financiare derivate, respectiv contractele futures și cu opțiuni pe instrumente financiare. Operațiunea futures constă în asumarea prin contract de către participanți, în general mari instituții financiare, a obligației de a cumpăra sau a vinde o sumă în valută sau titluri financiare la o dată viitoare, prețul fiind stabilit în momentul încheierii contractului; obiectivul principal contractului nu este primirea sau livrarea efectivă a valutei sau hârtiilor de valoare, ci obținerea unei diferențe favorabile la cursul de schimb sau la dobândă, între ziua încheierii contractului și scadența acestuia.
Opțiunile pe titluri financiare se realizează cu valute, contracte futures sau indici de bursă și pot fi opțiuni de cumpărare sau de vânzare.
După scopul urmărit, operațiunile de bursă pot fi clasificate, după cum urmează:
a) operațiuni simple, generate de interesele vânzătorilor și cumpărătorilor. Acestea izvorăsc din nevoia de deplasare a capitalurilor disponibile, precum și din intenția de modificare a structurii portofoliului de valori mobiliare deținute sau pentru transformarea activelor financiare în lichidități;
b) operațiuni de arbitraj, prin acre se urmărește obținerea unui câștig din diferența de cursuri, fără ca practic arbitrajorul să-și asume riscul prețului;
c) operațiuni de acoperire, prin care se urmărește evitarea pierderilor generate de evoluția nefavorabilă a cursului bursier. În condițiile unei piețe instabile, se încearcă conservarea valorii activelor și chiar obținerea unui câștig. Acestea sunt operațiuni de hedging.
d) Operațiuni speculative, având drept scop obținerea unui profit din diferența de cursuri între momentul încheierii și momentul lichidării operațiunii. Contractantul își asumă, în mod corespunzător, și un risc, deoarece evoluția cursului bursier nu poate fi anticipată cu precizie. Principiul pe care se bazează astfel de operațiuni este acela de a cumpăra ieftin și de a vinde scump
e) Operațiuni cu caracter tehnic, care sunt efectuate de agenții de bursă pentru menținerea echilibrului și stabilității pieței. Cei care efectuează astfel de tranzacții joacă rolul de creatori de piață. Aceștia vând titluri pe cont propriu, atunci când se manifestă o cerere neacoperită pe piață, respectiv cumpără când oferta este excedentară. Urmărind chiar obținerea unui profit din diferențe de cursuri, creatorii de piață acționează, implicit, în sensul echilibrării pieței.
Tranzacții la vedere sau „pe bani gata”
Tranzacțiile la vedere sunt cunoscute și sub denumirea de tranzacții „cash” sau „pe bani gata”, tranzacțiile la vedere se caracterizează prin aceea că, persoana care adresează ordinul de vânzare sau cumpărare își asumă obligația, ca imediat, sau în perioada de lichidare normală, să pună la dispoziția partenerului titlurile vândute sau suma de bani reprezentând prețul tranzacției. Aceste tranzacții se derulează pe baza contului „cash” deschis de client la firma broker. Astfel, un investitor poate cumpăra valori mobiliare, cu condiția să plătească integral contravaloarea acestora. Un client care vinde „cash” trebuie să predea valorile mobiliare contractate în cadrul aceluiași termen, primind contravaloarea integrală a acestora în contul său.
În situația în care clientul nu-și respectă obligațiile asumate, brokerul va proceda la lichidarea poziției clientului său, după cum urmează:
prin vânzarea titlurilor respective la valoarea lor de piață, din momentul în care obligația scadentă de depunere a fondurilor nu a fost îndeplinită;
prin cumpărarea titlurilor de pe piață, la cursul curent, în vederea lichidării poziției unui client care nu a predat integral titlurile vândute.
Orice diferență nefavorabilă rezultată din astfel de operațiuni când lichidarea poziției prin vânzarea titlurilor se realizează la un curs mai redus decât cel la care au fost cumpărate, sau când cumpărarea acestora are loc la un curs mai mare decât cel din momentul angajării poziției, este suportată de client.
Tranzacții în marjă
Tranzacțiile în marjă reprezintă o variantă a tranzacțiilor la vedere. Constă în cumpărări de titluri primare pe datorie, caz în care, brokerul acordă clientului său, în anumite limite, un credit pentru realizarea operațiunii bursiere.
Acestea nu se efectuează la Bursa de Valori București datorită gradului mare de risc pe care îl presupun.
Contul de siguranță se deschide atunci când un client cumpără mai multe titluri cu aceeași sumă de bani sau același număr de titluri cu o sumă inițială mai mică. Aceste titluri sunt folosite ca gaj pentru împrumut.
Mecanismul acestui tip de tranzacție constă în următoarele: investitorul dă ordin de cumpărare a unui volum de acțiuni fără a achita firmei broker contravaloarea titlurilor. Acesta trebuie să depună în termenul prescris pentru lichidarea normală numai o parte din contravaloarea acestor titluri. Diferența până la valoarea contractului este constituită de împrumutul pe care clientul îl obține de la broker pentru tranzacția respectivă.
Prin tranzacțiile în marjă se creează o capacitate financiară suplimentară pentru client. În funcție de nivelul marjei aceasta poate cu o anumită sumă avansată în operațiune să câștige ori să piardă mai mult decât într-o tranzacție cash. Se produce efectul de levier.
Pentru efectuarea unor astfel de tranzacții clientul trebuie să ofere o garanție iar aceasta este reprezentată de titlurile care fac obiectul contractului și care rămân la broker. Dacă investitorul dorește să intre în posesia titlurilor el trebuie să restituie creditul inclusiv dobânda adică să anuleze debitul său la broker. Aceste titluri ce servesc drept garanție se numesc colateral.
Diferența dintre valoarea colateralului (V/C) și datoria clientului la broker (D) reprezintă capitalul avansat de client (CP) sau marja absolută.
VC-D=CP
Raportul dintre marja absolută CP și valoarea de piață a titlurilor existente în contul clientului în calitate de colateral VC reprezintă marja returnabilă (m):
În cursul derulării operațiunii, mărimea marjei curente variază în mod continuu în funcție de valoarea de piață a titlurilor care formează colateralul, precum și de intrările și ieșirile din contul din marjă.
Cerința esențială pentru funcționarea contului în marjă este ca, pentru fiecare client valoarea colateralului să fie tot timpul mai mare decât debitul pe care acesta îl are la broker. Marja determinată ca diferență între valoarea colateralului și datorie, este un mijloc de acoperire a brokerului împotriva riscului de scădere a valorii de piață a titlurilor ce formează colateralul.
Operatorul ce deține un cont în marjă poate să realizeze mai multe cumpărări și vânzări pe baza contului respectiv, fără să efectueze plata pentru fiecare cumpărare, ori să primească contravaloarea pentru fiecare vânzare; tranzacțiile de sens opus se compensează reciproc, astfel încât brokerul urmărește soldul contului clientului.
Contul în marjă este un mijloc de achiziționare de titluri cu plata în tranșe. Astfel, clientul devine debitor față de broker. În continuare. El poate să depună periodic în contul său fonduri bănești, reducând continuu datoria sa, până când împrumutul brokerului este restituit. Toate câștigurile obținute de client din derularea operațiunii se varsă în contul în marjă, ceea ce contribuie la reducerea împrumutului acordat de broker.
În urma unei cumpărări în marjă, poziția clientului se prezintă astfel:
– este o poziție long pe titluri întrucât din momentul executării operațiunii titlurile aparțin clientului investitor; dividendele acțiunilor respective sunt colectate de broker și trecute în contul clientului;
– este o poziție de debitor pentru fondurile împrumutate de la broker și pentru care este obligat să-i plătească dobânda. Nivelul dobânzii se stabilește în raport cu rata la care brokerul se refinanțează de la bancă, adăugându-se la acesta un spread;
Înregistrarea în cont a operațiunilor se face astfel:
– în creditul contului: acoperirea adusă de client în numerar sau formă de titluri; veniturile din vânzări de titluri; dividendele aduse de acțiuni.
– în debitul contului: valoarea de piață a titlurilor cumpărate în marjă; dobânda la creditul acordat de broker.
Comparând efectul asociat plasamentului (profitul) în cele două cazuri, se remarcă „efectul de levier” creat pentru investitor de fondurile împrumutate pe care se bazează tranzacția în marjă.
Astfel, la tranzacțiile în marjă, profitul, respectiv pierderea potențială, se multiplică. Efectul multiplicator se determină pe baza relației:
unde: m% este marja.
Cumpărarea în marjă este profitabilă atât timp cât piața este în creștere. În caz contrar, riscul este cu atât mai mare, atât pentru operator, cât și pentru firma broker cu care lucrează, cu cât volumul datoriilor este mai mare, respectiv marja este mai mică.
Tehnica vânzărilor scurte
În cazul acestui tip de tranzacție participanții sunt: clientul, brokerul, bursa și casa de compensație. Operațiunea se realizează tot printr-un cont în marjă deschis de client la broker, fiind necesară respectarea normelor privind nivelul marjei. În SUA marja reprezintă 50% din valoarea tranzacției pentru marja inițială și 30 % pentru marja permanentă, motiv pentru care și în această situație, contul în marjă este tot un cont de siguranță. Cât timp poziția clientului rămâne deschisă, brokerul urmărește marja curentă a contului acestuia, astfel încât să se asigure respectarea marjei permanente. Tranzacția presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) clientul dă ordin de vânzare „scurtă”, iar brokerul execută ordinul, deci încheie contractul. În acest moment, clientul vinde titluri pe care nu le deține(sau le posedă, dar vrea să execute contractul cu ele) și pe care, până în ziua executării contractului, urmează să le obțină printr-un împrumut dintr-o sursă terță.
b) Brokerul împrumută titlurile în contul clientului de la un alt broker și informează că acest împrumut a fost executat în contul clientului său;
c) Brokerul execută contractul, adică livrează titlurile la casa de compensație, în conformitate cu scadența operațiunilor cu lichidare normală. În calitate de vânzător, primește de la casa de compensație contravaloarea titlurilor respective la cursul din contract. El depune fondurile cash drept garanție pentru împrumutul contractat sub formă de titluri. În acest fel, contractul a fost executat în bursă, iar clientul a rămas dator cu titlurile respective având contul de titluri blocat, la dispoziția împrumutătorului;
d) Când consideră oportun, clientul dă ordin de cumpărare a titlurilor respective, ordinul este executat, restituindu-se împrumutătorului titlurile primite. în acest fel, clientul face o acoperire a poziției sale scurte, închizând contul de titluri
Tranzacții la termen
Tranzacțiile la termen se caracterizează prin aceea că, partenerii convin să-și îndeplinească obligațiile peste o anumită perioadă de timp de la data încheierii tranzacției (1,3 sau 6 luni mai târziu).
Tranzacțiile se încheie la bursă într-o anumită zi, dar reglementările în conturi și livrarea titlurilor urmează să se facă la o dată viitoare. Dreptul de proprietate asupra titlurilor trece de la vânzător la cumpărător, chiar în momentul încheierii contractului. Valoarea tranzacției se determină pe baza cursului la termen prestabilit indiferent de evoluția cursului de piață la termenul tranzacției.
Cotează la termen valorile mobiliare cele mai active pe piața la vedere cele pentru care există o cerere și o ofertă constant ridicate. Nu pot fi negociate la termen acțiunile societăților comerciale care au fuzionat cu altele, obligațiunile aferente împrumuturilor care încep să se amortizeze, precum și valorile mobiliare considerate a nu avea caracteristicile unui titlu la termen, și anume: un volum suficient de mare al tranzacțiilor, o anumită importanță a pozițiilor speculative la cumpărare și la vânzare. În mod similar, lista valorilor mobiliare poate fi completată cu titlurile care se dovedesc a fi cele mai dinamice pe piața la vedere.
Pentru garanția lor și a clienților, intermediarii bursieri impun constituirea unor depozite în numerar sau sub formă de titluri blocate, pentru perioada în care clientul rămâne pe poziția de cumpărător sau de vânzător.
Negocierile la termen pot fi ferme și condiționate.
În cazul operațiunilor la termen ferm, cumpărătorul și vânzătorul sunt definitiv angajați din ziua negocierii: primul de a plăti titlurile cumpărate, cel de-al doilea de a ceda titlurile vândute. Lichidarea tranzacției având loc la o dată viitoare, tranzacțiile la termen creează avantaje suplimentare pentru operator, în sensul că o cumpărare de titluri la termen ferm poate fi urmată de revânzarea lor, iar vânzarea la termen ferm poate fi urmată de recumpărarea titlurilor.
Caracteristici aparte prezintă tranzacțiile la termen de o lună, al căror mecanism de derulare permite efectuarea unor operațiuni specifice, cum ar fi: reportul, vânzarea pe poziție descoperit și operațiunile cu acoperire.
Tranzacțiile condiționate sunt derulate la termen, dar finalizarea lor nu este obligatorie. Aceasta depinde de decizia operatorului, care suportând un cost, are dreptul, fie să renunțe la contract, fie să-și definească poziția de cumpărător sau de vânzător de titluri în funcție de evoluția viitoare a titlurilor.
Tranzacțiile condiționate derulate cu titluri primare sunt operațiunile cu primă și stelaje. Tranzacțiile condiționate cu titluri derivate sunt contractele de opțiuni.
4.2.TRANZACȚIILE CU VALORI MOBILIARE LA BURSA DE VALORI BUCUREȘTI
Organizarea Bursei de Valori din București
COMISARUL GENERAL
ASOCIAȚIA BURSEI
COMITETUL BURSEI
DIRECTOR GENERAL
CAMERA ARBITRALĂ
COMISII SPECIALE
DEPARTAMENT JURIDIC
DIRECTOR ADJI1NCT
ÎNSCRIERE LA ÎNREGISTRARE ȘI TRANZACȚIONARE INFORMAȚIC COTĂ SUPRAVEGHERE ȘI SUPRAVEGHERE
MEMBRI PLATĂ DECONTARE REGISTRU RELAȚII CU PUBLICUL ADMINISTRATIV ȘI CERCETARE
DEZVOLTARE
Administratorul principal al Bursei de Valori București este Inspectorul General numit de CNVM pentru o perioadă de 5 ani, putând fi numit pentru mai multe mandate. Inspectorul general participă la întrunirile bursei și ale comitetului bursei, fără a avea drept de vot. Comitetul bursei este ales pe o perioadă de 5 ani și este compus din nouă membrii având următoarele atribuții:
– numește și demite pe Directorul General al Bursei;
– adoptă și modifică regulamentul de organizare și funcționare al bursei;
– adoptă proiectul de buget al bursei;
– stabilește comisioanele și tarifele practicate de bursă;
– stabilește garanțiile ce trebuie constituite de intermediari și agenții lor;
– supraveghează la respectarea dispozițiilor legale, a reglementărilor CNVM și ale Bursei.
În cadrul Bursei de Valori se instituie cu aprobarea CNVM, Asociația Bursei. Membrii Asociației bursei sunt societățile de valori mobiliare autorizate să negocieze în bursa. În adunarea generală a Asociației Bursei de valori fiecare membru are un vot. Adunarea are următoarele atribuții:
– adoptă bugetul adoptat de Comitetul bursei de valori;
– aprobă bilanțul adoptat de Comitetul Bursei de Valori;
– desemnează persoanele care urmează a fi înscrise pe lista de arbitrii a camerei arbitrale a bursei de valori.
Supravegherea și controlul bursei, în cea ce privește administrarea și funcționarea, ca și regimul juridic al operațiunilor, se exercită de Comisarul General al bursei de valori. Acesta este numit de CNVM pentru un mandat de 5 ani, putând fi reinvestit cu mandate succesive. Atribuțiile Comisarului General sunt următoarele:
– participă fără drept de vot la toate adunările asociației bursei;
– asistă la ședințele comitetului bursei de valori;
– supraveghează operațiunile de bursă, având acces liber la toate incintele, documentele, informațiile și evidențele bursei de valori;
– transmite CNVM-ului constatările privind încălcarea dispozițiilor legii și raportul trimestrial asupra activității bursei de valori.
În vederea desfășurării activității bursa este organizată pe direcții, fiecare dintre acestea având anumite responsabilități reglementate prin Regulamentul de Organizare și Funcționare al BVB. Aceste direcții sunt:
– Direcția membrii și Emitenți care coordonează activitatea legată de funcționarea societăților membre ale Asociației bursei, precum și a societăților emitente înscrise la cota bursei;
– Direcția Operațiuni bursiere, având drept scop coordonarea activității de tranzacționare și supraveghere a pieței, depozitare și înregistrare a valorilor mobiliare, compensare și control al decontării;
– Direcția Relații cu publicul și Cercetare – dezvoltare – coordonează activitatea referitoare la relațiile bursei cu publicul și cele privind cercetarea-dezvoltarea activităților bursiere;
– Direcția Informatică – coordonează activitatea rețelei de calculatoare din cadrul bursei și asigură suportul fizic de comunicare a sistemului informatic al bursei cu societățile bursei, precum și cu alte sisteme;
– Direcția juridică care asigură cadrul legal necesar desfășurării activității;
– Direcția Economică asigură premisele desfășurării în mod optim a activităților bursei, referitoare la evidența financiar-contabilă, selectarea de personal și achiziționarea dotării materiale.
Înscrierea valorilor mobiliare la cota bursei
Tranzacțiile bursiere se pot desfășura numai în condițiile înscrierii valorilor mobiliare la cota bursei. Admiterea în cotația oficială trebuie să fie solicitată de emitent. Procedura de admitere constă în parcurgerea a trei etape:
a) întocmirea dosarului de admitere care cuprinde contul de rezultate și bilanțurile contabile aferente ultimilor 3-5 ani;
b) asumarea unor obligații cum ar fi:
– punerea la dispoziția pieței a unui număr minim de valori mobiliare chiar din ziua introducerii în cotația oficială;
– informarea autorităților bursiere, în timp util, asupra evenimentelor sociale care afectează existența juridică a societății;
– publicarea în presă, cel puțin o dată pe trimestru, a unor informații privind evoluția activității economico-financiare a societății emitente, inclusiv cifra de afaceri;
– emiterea înscrisurilor în conformitate cu anumite norme impuse pe lan intern și internațional – asigurarea la bănci sau societăți de asigurare.
c) examinarea și aprobarea cererii de către organismul de reglementare și supraveghere a pieței bursiere. Prin intermediul unor servicii de studii financiare, emitentul care solicită înscrierea valorilor mobiliare la cota bursei este examinat la sediul acesteia, din punct de vedere al dotării tehnice, condițiilor de muncă, modului de organizare a serviciilor
Cota Bursei de Valori București este structurată pe mai multe sectoare:
a) sectorul valorilor mobiliare, emise de persoane juridice române;
b) sectorul obligațiunilor și a altor valori mobiliare, emise de stat, județe, orașe, comune, de către autorități ale administrației publice centrale și locale și de către alte autorități;
c) Sectorul internațional, rezervat valorilor mobiliare emise de persoane juridice din străinătate.
a) Înscrierea la cota Bursei în cadrul sectorului valorilor mobiliare emise de persoane juridice române.
Există două niveluri diferite pe care o societate emitentă de valori poate solicita să fie listată: categoria a I-a (de bază) și categoria I. Cerințele ce trebuie satisfăcute sunt următoarele:
a) înregistrarea de către emitent a valorilor mobiliare la Oficiul de Evidență, a Valorilor Mobiliare, organizat de CNVM;
b) valorile mobiliare înscrise la cotă trebuie să fie liber transmisibil;
c) înscrierea la cotă se face pentru:
– valorile mobiliare evidențiate prin înscriere în cont;
– valori mobiliare emise în formă fizică și imobilizate conform procedurii bursei;
d) emitentul va furniza deținătorilor de valori mobiliare servicii adecvate, în vederea asigurării protecției investitorilor;
e) se impune plata comisioanelor de înscriere la cotă;
f) emitentul va numi persoane care să mențină o legătură permanentă cu bursa.
Societatea care solicită aprobarea pentru înscrierea la cotă în categoria I, trebuie să îndeplinească, pe lângă condițiile de mai sus și următoarele condiții:
să funcționeze de cel puțin trei ani;
să aibă profituri în ultimii 2 ani de funcționare, fără a lua în calcul profitul aferent venitului financiar;
să aibă cel puțin 15% din numărul acțiunilor emise și aflate în circulație în posesia a cel puțin 600 de acționari excluzând persoanele implicate și angajații emitentului. Fiecare dintre acești 600 de acționari trebuie să dețină un număr de acțiuni a căror valoare totală trebuie să fie de 300.000 lei. Procentul minim de 15% menționat mai sus, trebuie să reprezinte minim 75.000 de acțiuni.
Toate societățile necuprinse în această categorie vor fi listate la categoria a II-a (de bază). Societățile care solicită listarea obligațiunilor acestora, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
a) cel puțin 30% din numărul obligațiunilor emise și aflate în circulație trebuie să fie deținute de cel puțin 1000 de deținători, excluzând persoanele implicate și angajații emitentului. Fiecare din acești 1000 de deținători trebuie să aibă un număr de obligațiuni a căror valoare totală minimă să fie de 300000 lei;
b) procentul de minim 30%, menționat mai sus, trebuie să reprezinte minim 50.000 de obligațiuni.
b) Înscrierea la cota bursei în cadrul sectorului obligațiunilor și a altor valori mobiliare, emise de stat, județe, orașe, comune, de către autorități ale administrației publice centrale și locale și de către alte autorități
Obligațiunile emise de către stat, județe, orașe, comune, de către autorități, sunt de drept admise la cotă la primirea de către Bursă a respectivului document de emisiune și a plății comisionului prevăzut.
Decizia privind înscrierea la cotă. a acestor valori mobiliare este luată de Comisia de Înscriere la Cotă, în urma analizei Cererii de Înscriere la cota Bursei de Valori București a valorilor mobiliare și a documentului de emisiune care o însoțește.
c) Înscrierea la cota Bursei în cadrul sectorului internațional
În cadrul acestui sector se înscriu valorile mobiliare emise de persoane juridice străine. Condițiile necesare înscrierii sunt aceleași ca și pentru emitenții autohtoni, cu mențiunea de a avea valorile mobiliare depozitate la o societate comercială de depozitare colectivă a valorilor mobiliare, societate desemnată de Bursă.
Pentru înscrierea la cotă a acestor valori mobiliare, acestea trebuie înscrise la cotă pe o piață organizată din țara în care au fost emise și recunoscută de Bursa de Valori București.
Studiu de caz privind cotarea acțiunilor SIF Transilvania
DOCUMENTUL DE PREZENTARE A EMITENTULUI
1. Denumire emitent
În conformitate cu prevederile actelor constitutive avizate de către Comisia Naționala a Valorilor Mobiliare în data de 24.01.2009 denumirea emitentului este: Societatea de Investiții Financiare Transilvania
Cod Fiscal: 3047687; Număr înmatriculare: J08/3306/1992
Fondul Proprietății Private III Transilvania (F.P.P. III Transilvania), a fost înființat ca societate comerciala pe acțiuni la data de 21.10.1992 în conformitate cu Certificatul de Înmatriculare nr.3668 din data de 21.10.1999 eliberat de Oficiul Registrului Comerțului Brașov.
Societatea de Investiții Financiare Transilvania (S.I.F. Transilvania) s-a înființat ca societate comercială pe acțiuni la data de 01.11.1996, în baza prevederilor Legii nr. 133/1996, prin transformarea fostului Fond al Proprietății Private III Transilvania.
2. Schimbări ale capitalului
La data înființării, prin Cererea de Înmatriculare nr. 4919/20.10.1992, s-a înregistrat capitalul social al Fondul Proprietății Private III Transilvania în valoare de 114.674.000 lei , reprezentând certificate de proprietate FPP III Transilvania cu o valoare nominală unitară de 5000 unități de valoare.
Prin Cererea de Înscriere de Mențiuni nr. 1328/ 13.04.1995 s-a majorat capitalul social al FPP III Transilvania de la 114.674.000 lei la valoarea de 694.260.590 lei, ca urmare a efectelor HG 26/1992, privind reevaluarea mijloacelor fixe, asupra societăților comerciale arondate.
La transformarea Fondului Proprietății Private III Transilvania în Societatea de Investiții Financiare Transilvania S.A. capitalul social a fost de 549.595.065 lei, obținut printr-o reducere a capitalului social de la valoarea de 694.260.590, modificare înregistrată prin Cererea de Înscriere de Mențiuni nr. M5113/14.08.1997. Acest capital social de 549.595.065 lei divizat în 549.595 acțiuni cu o valoare nominală de 1.000 lei, așa cum a fost înregistrat în actele constitutive inițiale ale societății și în cererea de înscriere de mențiuni nr. M5113/14.08.1997, a fost format astfel:
– 459.172.740 lei – valoarea acțiunilor obținută prin însumarea valorii titlurilor de privatizare (certificate de proprietate și cupoane nominative de privatizare) subscrise la F.P.P. III Transilvania conform Legii nr. 55/1995 așa cum este prevăzut în Procesul Verbal din 06.06.2009 încheiat între Institutul de Management și Informatică și S.I.F. Transilvania:
Tabelul 4.1.
– 90.422.325lei – valoarea acțiunilor emise în contul dividendelor obținute de către F.P.P. III Transilvania în perioada 2007-2009 conform art. 4 din Legea nr. 133/1996.
Numărul acționarilor fondatori corespunzător capitalului social de 549.595.065 lei înregistrat la înființarea S.I.F. Transilvania a fost de 467.663 acționari.
Ulterior capitalul social S.I.F. Transilvania a suferit modificări în mai multe etape, datorate:
– corecțiilor efectuate de Institutul de Management și Informatica București la lista persoanelor care au subscris titluri de privatizare la F.P.P. III Transilvania în cadrul programului de privatizare în masă;
– modificărilor legislative;
– convertirii în acțiuni a sumelor aferente dividendelor F.P.P. III Transilvania ce reveneau conform art. 4 din Legea nr. 1331/1996 subscriitorilor de certificate de proprietate în cadrul programului de privatizare în masă, în baza listelor trimise de LM.I. București (operațiune care a impus rotunjirea numărului de acțiuni ce revine fiecăruia dintre aceștia la un număr întreg ).
Adunarea Generala a Acționarilor a hotărât în ședința din data de 03.04.2009 modificarea capitalului social al S.I.F. TRANSILVAMA în sensul reducerii acestuia. în acest sens, în actul adițional privind modificarea și completarea unor prevederi ale actelor constitutive se stabilește diminuarea capitalului social al Societății de Investiții Financiare Transilvania de la 549.595.065 lei la 546.071.666 lei
Suma de 3.523.399 lei care a dus la reducerea capitalului social de la valoarea de 549.595.065 lei la valoarea de 546.071.666 reprezintă :
compensarea diminuării aferentă fracțiunilor de acțiune nedistribuibile rămase în urma procesului de alocare a acțiunilor în contul dividendelor obținute de F.P.P. III TRANSILVAMA în perioada 2007-2009;
majorarea corespunzătoare finalizării procesului de privatizare în masă, conform prevederilor legale în vigoare.
Urmare acestor modificări numărul de acțiuni emise conform art. 4 din Legea nr. 133/1996 s-a redus de la 549.595 la 546.071, valoarea lor nominală rămânând neschimbată (1.000 lei/acțiune).
Situația centralizatoare a registrului acționarilor SIF Transilvania este prezentată în tabelul4.2:
Tabelul 4.2.
3. Obiectul de activitate
F.P.P. III TRANSILVANIA în conformitate cu prevederile statutului aprobat prin OG nr.l0/07.08.1992 și HG nr. 443/07.08.1992 a avut drept obiect de activitate realizarea atribuțiilor prevăzute de lege și a acționat în special pentru:
administrarea acțiunilor deținute în societățile comerciale, care i-au fost arondate potrivit legii îndeplinirea în calitate de acționar a atribuțiilor prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, precum și cele prevăzute în acordul acționarilor
luarea de masuri pentru maximizarea profiturilor și capitalizarea acestora în vederea creșterii valorii certificatelor de proprietate; o parte din profiturile rezultate vor putea fi distribuite, cu titlu de dividende
gestionarea portofoliului de acțiuni și efectuarea de noi investiții în vederea maximizării valorii de piața a certificatelor de proprietate
luarea de masuri pentru accelerarea privatizării societăților comerciale în care este acționar, inclusiv prin vânzarea de acțiuni, chiar dacă aceste acțiuni aparțin Fondului Proprietății de Stat, pe baza modalităților și condițiilor definite în acordul acționarilor
asigurarea de servicii de brokeraj în vederea schimbării certificatelor de proprietate pe acțiuni ale societăților comerciale; examinarea, ținând seama de condițiile de piață, a modalităților și determinarea procedurilor de schimb ale certificatelor de proprietate
efectuarea de orice alte operațiuni comerciale, financiare, mobiliare sau imobiliare, direct sau indirect, necesare realizării obiectului sau de activitate; participarea la constituirea de societăți comerciale și încheierea de contracte; darea și primirea oricărui fel de asigurări și garanții necesare realizării obiectului sau de activitate, cu respectarea dispozițiilor legale.
4. Capitalul social
Capitalul social S.I.F. Transilvania S.A. este în valoare de 546.071.666 lei, divizat în 546.071 acțiuni cu o valoare nominală de 1.000 lei.
În prezent la S.I.F. Transilvania S.A. dețin acțiuni numai persoane fizice, acțiunile fiind obținute prin una din următoarele modalități:
– din subscriere directă la F.P.P. III Transilvania conform Legii nr. 55/1995;
– din rectificarea unor disfuncționalități la înregistrarea cererilor de subscriere în desfășurarea procesului de privatizare cu titlu gratuit, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 54/1998;
– în contul dividendelor F.P.P. III Transilvania, conform art. 4 din Legea nr. 133/1996;
– prin transferul acțiunilor deținute prin una din modalitățile mai sus menționate de la o persoana decedată către moștenitorii acesteia.
Nu exista acționari semnificativi S.I.F. Transilvania S.A., procentul maxim de acțiuni deținut de un acționar S.I.F. Transilvania fiind de aproximativ 0,025%.
Conform statutului S.I.F. Transilvania este interzis oricărei persoane fizice sau juridice, inclusiv persoanelor implicate, așa după cum definește aceasta situație Legea 52/1994 și reglementările în materie emise de CNVM, sa dobândească acțiuni ale S.I.F. Transilvania, daca printr-o operațiune de dobândire, respectiva persoana dobânditoare va deține mai mult de 0,1% din totalul capitalului social ori al drepturilor de vot, inclusiv a celor exercitate ca mandatar al altor acționari ai societății emitente.
5. Datorii și creanțe
5.1. Datorii și creanțe directe.
Structura datoriilor directe ale S.I.F. Transilvania este în conformitate cu datele din tabelul 4.3:
Tabelul 4.3
Structura creanțelor directe ale S.I.F. Transilvania este în conformitate cu datele din tabelul
Tabelul 4.4
5.2. Datorii și creanțe indirecte
Din cele 516 societăți comerciale aflate în portofoliul S.I.F. Transilvania la data de 34.06.2009, 342 sunt societăți deschise iar restul de 174 sunt societăți închise.
Urmare faptului că sunt societăți deschise, cele 342 societăți sunt supuse obligațiilor de raportare curenta și continua, acțiunile lor se tranzacționează pe o piață reglementata iar orice informație legată de aceste societăți este reflectată în prețul de piață al respectivelor acțiuni.
Pentru acele societăți închise din cele 174 aflate în portofoliu, în care S.LIF. Transilvania deține:
o poziție de control, care reprezintă minim 15 mld. Lei
o poziție majoritară, care reprezintă minim 5 mld. lei
c) un pachet de acțiuni care nu conferă dreptul la o poziție de control, dar reprezintă cel puțin 5% din valoarea activului net al societății sau peste 15 mld. lei
Prezentam în continuare (tabelu14.5) situația datoriilor și creanțelor indirecte ale S.I.F. Transilvania la data de 31.12.2008:
Tabelul 4.5
5.3. Sume datorate și creanțe
În cadrul obligațiilor societății, în suma de 114.662 mii lei la 30.06.2009, reprezentative sunt „Dividende de plată” cu o pondere de 70%, adică 79.881 mii lei, restante ce au la baza motive obiective. Plata dividendelor pe anul 1998 aferente acționarilor din subscriere directă la S.I.F. Transilvania și a celor din disfuncționalități, inclusiv dividendele aferente acțiunilor obținute prin subscrierea de certificate de proprietate în cadrul Procesului de Privatizare în Masa, a început în luna iunie 2009 într-o prima etapa, prin expediere cu mandat poștal prin Regia Poșta Română. În etapa a doua, începând cu luna septembrie, se vor plăti la sediul central și al reprezentantelor dividendele restituite ca neplătite de către Poșta în etapa întâi.
Impozitul pe profit, având un sold de 12.585 mii lei la 30.06.2009, aferent perioadei ianuarie-iunie 2009 are termen legal de plata în cursul anului curent.
Datoriile legate de salarii în suma de 518 mii lei sunt cele constituite în luna iunie 2009 și scadente în luna iulie 2009 cu ocazia chenzinei a doua.
Obligațiile față de furnizorii de imobilizări, prezentând un sold de 336 mii lei reprezintă materiale furnizate peste contractele inițiale și pentru care urmează să se întocmească un act adițional.
Alte impozite și taxe, cu un sold de 7.013 mii lei, reprezintă exclusiv impozit pe dividendele constituite din profitul anului 2008.
S.I.F. Transilvania, la data de 31.12.2008 și 30.06.2009, nu are contractate credite bancare pe termen scurt sau lung.
Creanțele din mijloace circulante ale societății la data de 30.06.2009 erau de 61.440 mii lei.
Ponderea cea mai mare o deține contul „Debitori diverși” – în proporție de 76.6%, iar în cadrul acestora – debitori pentru dividende neîncasate în suma totala de 47.062 mii lei, cu următoarea structură:
3.980 mii lei – pentru perioada 2002-2005; 2.189 mii lei – pentru anul 2006;
11.646 mii lei – pentru anul 2007; 29.245 mii lei – pentru anul 2008.
Suma dividendelor rămasă de încasat reprezintă la data de 30.06.2009 un procent de 23,80 % din totalul dividendelor cuvenite. Neplata dividendelor cuvenite se datorează blocajului financiar existent în economia națională care a generat o acută lipsa de lichidități la nivelul agenților economici. Pentru încasarea sumelor cu titlu de dividende restante, S.I.F. Transilvania a acționat societățile debitoare în instanțele de judecata, solicitând și daune constând în actualizarea sumelor datorate cu rata inflației. în foarte multe cazuri s-au obținut și titluri executorii, insa, realizarea efectiva a acestora este uneori imposibila, presupunând chiar declararea societăților debitoare în stare de incapacitate de plata.
Contul Decontări din operațiuni în participațiune care are la 30.06.2009 un sold de 5.067 mii lei, cu o vechime de peste un an, este reprezentat de asocierile în participațiune încheiate cu 2 firme din Brașov: S.C. ROMRADIATOARE S.A. și S.C. FARTEC S.A.
Furnizorii-debitori, însumează la 30.06.2009 765 mii lei, reprezentând sumele avansate de S.I.F. TRANSILVANIA diferiților furnizori, în principal de imobilizări, pentru lucrarea de extindere a sediului.
6. Natura activității
Activitatea de baza a S.I.F. Transilvania are în vedere realizarea obiectului sau de activitate, conform actelor sale constitutive , de obținere a unor performante economice optime pentru:
– administrarea și gestionarea acțiunilor la societățile comerciale din portofoliul constituit conform prevederilor art. 4, al. 6 din Legea nr. 55/1995
– gestionarea eficienta a portofoliului propriu de acțiuni și efectuarea de investiții financiare în vederea maximizării valorii acțiunilor proprii și a dividendelor aferente acestor valori mobiliare în conformitate cu reglementările în vigoare.
7. Suma veniturilor în ultimii 3 ani.
Societatea de Investiții Financiare Transilvania S.A. s-a înființat la data de 01.11.2006, în baza prevederilor Legii nr. 133/1996, prin transformarea fostului Fond al Proprietății Private III TRANSILVANIA. La data înființării s-a întocmit Bilanțul Contabil de deschidere, evidențiindu-se în mod distinct realizările aferente celor doua luni de funcționare ca Societate de Investiții Financiare.
În tabelul 4.6, sunt prezentate veniturile și structura acestora, realizate în anii 2006 (2 luni), 2007 și 2008.
Tabelul 4.6
8. Cash – flow
Cash-flow-ul realizat de S.I.F Transilvania în exercițiul financiar 2008 este redat în tabelul 4.7:
Tabelul 4.7.
9. Situația economico – financiara potrivit conturilor anuale încheiate la finele exercițiului financiar 2008
În conformitate cu datele cuprinse în ultimul bilanț contabil încheiat la 31.12.2008, a contului de profit și pierderi și a anexelor la bilanț, situația economico – financiara a SIF Transilvania se prezintă astfel (tabelul 4.8):
Tabelul 4.8
Realizarea rezultatului financiar net în valoare de 91.295 mii lei fata de prevederea cuprinsa în bugetul de venituri și cheltuieli de 88.840 mii lei (gradul de realizare a prevederilor bugetare fiind la acest indicator de 102,76 %), s-a obținut pe următoarele căi :
– înregistrarea ca venituri a 60.615 mii lei reprezentând dividende cuvenite, corelat cu pachetele de acțiuni deținute la diferite societăți comerciale;
– înregistrarea ca venituri a 17.751 mii lei reprezentând dobânzile încasate de la băncile comerciale pentru disponibilitățile bănești plasate în depozite la termen în cursul anului 2008;
– realizarea unor venituri financiare în valoare de 15.362 mii lei ca urmare a vânzării unor titluri de investitor deținute la fondurile mutuale;
– realizarea altor venituri financiare, în valoare de 3.648 mii lei, reprezentând atingerea maturității unor obligațiuni, diferențe favorabile de curs valutar și alte categorii de venituri financiare;
– vânzări de titluri de participare din care s-au obținut venituri de 72.541 mii lei;
– venituri nespecifice însumând 801 mii lei chirii aferente spațiilor aflate în proprietate și altele.
Profitul net realizat la 31.12.2008 a fost de 91.295 mii lei. în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990 republicată și a O.G. nr. 70/1994, din profitul brut s-au constituit, în limita a 5 %, rezervele legale în suma de 5.621 mii lei, profitul de 85 milioane lei rămas după deducerea impozitului pe profit și a rezervelor legale fiind repartizat astfel:
– dividend brut acordat acționarilor de 78.404 mii lei, asigurând distribuirea unui dividend net pe o acțiune de 130 lei, cu 30 % mai mult decât în anul precedent și cu 4 % mai mult față de prevederile din buget;
– surse proprii de finanțare de 5.771 mii lei, pentru dezvoltarea în continuare a societății prin achiziții de imobilizări corporale și financiare;
– fond de participare a salariaților, administratorilor și cenzorilor la profitul realizat, în suma de 1.500 mii lei.
În ceea ce privește plata dividendelor cuvenite acționarilor S.I.F. Transilvania, aceasta s-a realizat începând cu data de 1 iulie, eșalonat pe județe așa cum s-a dat publicității în cotidiene de circulație centrală și locală.
10. Obiective de perspectivă
Direcții strategice de acțiune ale SIF Transilvania.
Obiectivele curente precum și cele de perspectiva ale SIF Transilvania și direcțiile strategice de acțiune vizează în principal realizarea în cele mai bune condiții a obiectului sau de activitate, conform actelor constitutive, astfel:
– administrarea și gestionarea acțiunilor la societățile comerciale pentru care s-au emis acțiuni proprii;
– gestionarea eficienta a portofoliului de acțiuni și efectuarea de investiții financiare în vederea maximizării valorii acțiunilor proprii și a dividendelor aferente acestora.
Obiectivul central al SIF Transilvania din care rezidă strategiile punctuale de urmat în perioada curentă și în perspectivă este crearea unui portofoliu optim de acțiuni, deziderat desprins din știința modernă a managementului de portofoliu, care să asigure o rentabilitate globală ridicată, corelată cu un risc asumat mediu sau scăzut, obiectiv ținta care este propus a fi realizat prin:
l. restructurarea portofoliului de acțiuni deținut în prezent, după criterii de rentabilitate și diversificare a riscului, astfel încât să realizăm exigențele unei funcții de maxim vizând rentabilitatea și a unei funcții de minim privind riscul asumat;
2. creșterea ponderii titlurilor cu lichiditate ridicată cotate pe piețele secundare de capital (Bursa de Valori București și piața RASDAQ);
3. scăderea ponderii titlurilor cu lichiditate redusă, a titlurilor deținute în societăți comerciale închise, prin vânzarea respectivelor pachete de acțiuni;
4. realizarea de investiții pe piața de capital cu lichiditate ridicată și risc diminuat, la care se va identifica un potențial de creștere pe termen scurt sau mediu;
5. identificarea de sectoare economice în expansiune economică și efectuarea de investiții în societăți comerciale din sectoarele respective;
6. vânzarea pachetelor de acțiuni deținute în societăți comerciale fără potențial economic, aflate în dificultăți financiare și alocarea valorilor obținute spre plasamente monetare sau plasamente pe piața de capital în societăți comerciale cu un ridicat potențial de distribuire de dividende ;
7. analiza riguroasa a tendințelor pieței de capital și creșterea rolului SIF Transilvania pe aceasta piața prin emiterea operativă de decizii de vânzare și/sau cumpărare de valori mobiliare, astfel încât să fie pe deplin fructificate oportunitățile pieței de capital pe tot parcursul anului;
8. urmărirea permanentă a performanțelor investițiilor financiare proprii realizate de SIF Transilvania și recuperarea sumelor investite în cadrul termenelor aprobate, cu mențiunea ca acestea pot constitui obiectul unor tranzacții de vânzare daca rezultatele economice nu sunt pe măsura celor așteptate sau dacă strategia generală va impune o astfel de decizie ;
9. apărarea integrității patrimoniului SIF Transilvania de efectele unor reglementări care lezează interesele proprietății private sau care se abat de la prevederile constituționale ;
10. maximizarea valorii acțiunilor proprii și a dividendelor aferente acestora, urmare a ansamblului de măsuri cu caracter strategic menționate mai sus.
Structura participațiilor existente în portofoliul de gestiune al SIF Transilvania, din punct de vedere al posibilităților de tranzacționare a acțiunilor pe una din piețele secundare de capital, este următoarea:
a) după numărul de societăți comerciale la care deținem participații (tabelul4.9):
Tabelul 4.9
b) după valoarea titlurilor deținute de SIF Transilvania la 30.06.2009, repartiția societăților comerciale funcție de piața de capital este următoarea (tabelul 4.10):
Tabelul 4.10
Proprietăți imobiliare
Societatea de Investiții Financiare TRANSILVANIA S.A. Brașov deține în proprietate deplină un număr de 6 spații administrative, cu o suprafață totală desfășurată de 3.578,95 mp., și 5 terenuri aferente acestor imobile în suprafață totală de 2.323,06 mp. Dintre acestea, un număr de 2 imobile, cu o suprafață desfășurată totală de 2.135 mp. și terenurile aferente în suprafață totală de 2.009,6 mp., se află în proprietate exclusivă, iar 4 spații administrative, cu o suprafață desfășurata de 1.443,95 mp, sunt situate în cadrul unor clădiri. Pentru 3 din aceste spații administrative S.I.F. TRANSILVANIA deține și titlu de proprietate asupra unei suprafețe totale de teren de 313,46 mp., în cotă-parte indiviza.
Situația detaliată a proprietăților imobiliare deținute de Societatea de Investiții Financiare TRANSILVANIA S.A. Brașov este următoarea:
a) clădiri aflate în proprietate (tabelul 4.11)
Tabel 4.11
b) Terenuri aflate în proprietate (tabelul 4.12)
Tabelul 4.12
După cum se poate observa din cele expuse mai sus S.I.F. Transilvania nu are clădiri sau terenuri gajate sau ipotecate.
Investiții în valori mobiliare
Investițiile în valori mobiliare, au fost făcute în principal pentru maximizarea valorii portofoliului SIF Transilvania, și în mică proporție în scopuri speculative, datorita faptului ca S.I.F. Transilvania nu dorește să înregistreze o expunere ridicată la risc, ci dorește să mențină nivelul riscului la cote medii și controlabile, cu obținerea unei rate ridicate de rentabilitate a plasamentelor.
Din valoarea totală investită în semestrul I al anului 2009 de cca 22 miliarde lei, majoritatea sunt investiții directe, concretizate în majorări de capital social prin emisiune de noi acțiuni. Principalele sectoare de activitate unde s-au canalizat aceste investiții, au fost acelea unde rentabilitatea sectorului excede media rentabilității pe economie, respectiv: sectorul financiar-bancar, sector prestări servicii (leasing), turism și industrie chimică.
Investițiile de portofoliu au avut o pondere scăzută, dat fiind nelichiditatea pieței de capital, și existenta unui număr foarte restrâns de societăți listate cu performanțe economice notabile. Investițiile efectuate de SIF Transilvania în valori mobiliare se grupează în două mari categorii:
a) Investiții în valori mobiliare emise de societăți comerciale „deschise” cotate și tranzacționate pe piața de capital supravegheată, respectiv piața RASDAQ sau Bursa de Valori București după cum urmează (tabelul 4.13):
Tabelul 4.13
b) Investiții în valori mobiliare emise de societăți comerciale „închise” care nu sunt listate pe nici o piața supravegheata, astfel (tabelul 4.15):
Tabelul 4.15
Structura portofoliului de acțiuni grupat pe ramuri ale economiei naționale.
Se constată că în primele 6 luni ale anului 2009 nu s-au produs modificări majore în structura portofoliului SIF Transilvania pe ramuri ale economiei naționale.
Analiza portofoliului de acțiuni al S.I.F. Transilvania în funcție de mărimea pachetului de acțiuni deținut în societățile comerciale la data de 30.06.2009 se prezintă astfel (tabelul 4.16):
Tabelul 4.16
Astfel, S.I.F. Transilvania la data de 30.06.2009 a deținut pachete semnificative de acțiuni la un număr de 324 societăți comerciale, pachete de control la un număr de 99 societăți comerciale și pachete majoritare de acțiuni la un număr de 62 societăți comerciale.
Din numărul total de 516 societăți comerciale aflate în portofoliul S.I.F. Transilvania la data de 30.06.2009, un număr de 342 societăți comerciale erau de tip „deschise” reprezentând 79,66 % din valoarea nominală a portofoliului.
Rezultă ca în profil teritorial cea mai însemnată parte a deținerilor de acțiuni ale S.I.F. Transilvania se concentrează în societățile comerciale din județele Constanța și Brașov, respectiv 62,36 % din valoarea nominală a portofoliului, în 239 societăți comerciale.
Totalul activelor existente în portofoliul S.I.F. Transilvania la data de 30.06.2009 sunt structurate astfel:
– valori mobiliare (acțiuni) – 88.32 %
-mlichidități (numerar, depozite și alte titluri bancare) – 5.23 %
– alte active – 6.45 %
Folosind metoda de determinare a riscului la care sunt expuse activele unei societăți de investiții așa cum este prezentată în Regulamentul nr. 9/1996 emis de CNVM (practicată actualmente de fondurile deschise de investiții) rezulta că activele din portofoliul administrat la data de 30.06.2009 se încadrează în categoria de „risc mediu” înregistrând valoarea de 3.8 pe o scară cuprinsa între 0 și 5.
Emise inițial la valoarea nominală de 25 de lei, acțiunile SIF3, în urma deciziei Adunării Generale a Acționarilor au trecut la valoare nominala de 1 de lei, numărul total de acțiuni emise de SIF3 multiplicându-se cu 25. Cotarea acestora pe Bursa de Valori București, a fost așteptată mult timp de către acționari, aceasta fiind previzionată pentru sfârșitul anului 2007 și concretizându-se de fapt abia la sfârșitul anului 2009. Această întârziere s-a datorat în pecial neclarificării protofoliului societății, și numeroaselor compensări între SIF3 și FPS, compensări care au durat foarte mult.
Societatea SIF TRANSILVAMA a fost privită încă de la data cotării acesteia ca un „blue chip” al Bursei, date fiind rezultatele financiare de excepție, așa cum reiese din prezentarea societății.
Reacția pieței, totuși, la momentul cotării a fost destul de precaută, în contradicție cu previziunile exprimate de către specialiști. Astfel, cotarea acțiunilor a început de la nivelul de 0.39 de lei, urcând însă vertiginos până la nivelul de 1.34 în numai o săptămână de tranzacționare. Volumul de acțiuni tranzacționate a rămas în continuare modest, având un minim de 360 de acțiuni pe zi și un maxim de 3.000 acțiuni pe zi. După atingerea prețului maxim de 1.4 de lei pe acțiune, acțiunile au cunoscut o scădere la fel de vertiginoasa ca și urcarea inițială. Începând cu data de 07.12.2009 și terminând cu 31.12.2009 acțiunile s-au cotat intre 0.47 și 0.55de lei. Câteva explicații ale acestei evoluții ar fi următoarele:
– urcarea vertiginoasă din prima săptămână se datorează „febrei” de care erau cuprinși investitorii și totodată creșterii zilnice a venitului rezultat în urma vânzării certificatelor de acționar. La nivelul de 1.4 de lei, deja acțiunile au devenit prea scumpe pentru investitori, aceștia diminuându-și interesul odată cu creșterea ofertei la vânzare. Deci căderea la fel de bruscă este o consecință a raportului cerere-ofertă care devenise subunitar.
– majoritatea investitorilor au avut în vedere dividendul acordat pe acțiune (care se prevedea a fi mare) precum și data de referință a acordării dividendelor (care se aștepta a fi 31.12.2009).
– trebuie menționat că SIF Transilvania are menționat în statutul său că nici o persoană, fizică sau juridică, nu are voie să dețină mai mult de 0,1% din totalul acțiunilor emise de societate. Dacă totuși, cineva cumpără acțiuni peste această limită, este obligat să le vândă în decurs de un an, având drept la dividende conform totalului acțiunilor deținute, dar neavând drept de vot decât conform pragului de 0,1 %. Aceasta măsură a descurajat marii investitori (care există pe piața romanească), fiind unul din cele mai discutate puncte de pe ordinea de zi a Adunării Generale a Acționarilor. SIF Transilvania a motivat aceasta prevedere declarând prin reprezentanții săi că aceasta a fost luată în vederea protejării micului investitor.
Cursul acțiunilor la începutul anului 2010 nu a fost marcat modificări majore, data fiind și apropierea Adunării Generale a Acționarilor. În urma desfășurării lucrărilor Adunării generale a Acționarilor, au existat două puncte votate cu majoritatea de voturi, de importanță pentru acționari:
1. Pragul de deținere de maxim 0,1% din totalul acțiunilor emise de către societate nu a fost modificat, în ciuda recomandărilor făcute de către Bursa de Valori București de a se modifica acest procent;
2. Dividendul pe anul 2009 a fost stabilit la nivelul de 0.16 de lei pe acțiune. Acest nivel al dividendului a transformat investiția în acțiuni SIF3 în una:
– profitabilă pentru cei care au cumpărat acțiuni la prețul de maxim0.65 de lei, având în vedere faptul că prețul acțiunilor a evoluat până la nivelul de 0.55, profitul pe acțiunea vândută la acest din urmă preț a fost de 0.6 de lei pe acțiune;
– neprofitabilă pentru cei care au cumpărat acțiuni la un preț mai mare de 0.71 de lei, prin vânzarea la 0.55 de lei sau la un preț mai mic, profitul a fost zero sau s-a transformat în pierdere.
În continuare, atât acțiunile SIF TRANSILVANIA cât și cele ale celorlalte patru SIF-uri din România reprezintă una dintre cele mei bune investiții pe termen lung de pe piața de capital din România.
4.3. TRANZACTIILE CU VALORI MOBILIARE PE PIAȚA RASDAQ
Caracteristici ale funcționării pieței Rasdaq
Spre deosebire de bursa de valori, ce se caracterizează printr-o funcționare centralizată, piața extrabursieră deși este tot o piață secundară, unde are loc confruntarea cererii cu oferta, activitatea se desfășoară prin intermediul unui număr mare de comercianți de titluri.
Piața extrabursieră este denumită generic „Over the Counter” (OTC) sau piață „la ghișeu”. Prin tradiție, societățile puternice cu o îndelungată activitate și cu o performanță notabilă sunt listate la bursă. Celelalte se tranzacționează pe o piață difuză, nelocalizată într-un anumit sediu, ci existentă la „ghișeele” societăților de intermediere (firme de dealeri).
Piața OTC este o piață electronică, ce preia în mare măsură, tehnicile de tranzacționare bursiere. Numărul societăților listate pe piața OTC este mare, tranzacționarea se face de la distanță, din sediile societăților de intermediere, iar accesul este simplu.
Pe piața extrabursieră sunt tranzacționate valorile mobiliare neincluse în Cota Bursei de Valori București și anume:
– acțiunile societăților incluse în Programul de Privatizare în Masă încheiat în 2006;
– acțiunile societăților comerciale românești distribuite deja pe calea ofertelor publice inițiale sau prin programele de privatizare, care fac obiectul regimului de furnizare periodică de date financiare al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare și care nu sunt cotate la bursă;
– orice alte acțiuni sau valori mobiliare a căror includere în sistem va fi probată de CNVM ȘI ANSVM (Asociația Națională a Societăților de Valori Mobiliare).
Studiu de caz privind cotarea SC IUS SA Brașov pe piața RASDAQ
Date sintetice S.C. IUS S.A. Brașov
La momentul cotarii, societatea avea capital majoritar de stat, Fondul Proprietății de Stat deținând la acea ora 70% din totalul acțiunilor emise de către societate.
Primele tranzacții au fost făcute la preturi sub 50% din valoarea nominala, însă cu o lichiditate scăzută, ceea ce se poate explica prin lipsa de interes la acea dată investitorilor de a achiziționa acțiunile societății, precum și metodei de privatizare practicată la acea dată de către FPS, adică vânzarea pachetelor majoritare deținute prin negocieri directe, fără a apela la piețele organizate de tranzacționare. Astfel, prețul de tranzacționare fiind scăzut, nu impulsiona nici acționarii mici (cei care dobândiseră acțiuni în cadrul Procesului de Privatizare în Masa, cu titlu gratuit) să își valorifice certificatele de acționar.
În scurt timp de la cotare însă, prețul de tranzacționare a intrat pe un curs ascendent, determinând astfel și creșterea lichidității acțiunilor. Aceste fenomene au fost o consecință a scrisorilor de intenție transmise FPS-ului de către trei investitori străini interesați în achiziționarea pachetului majoritar la S.C. IUS S.A. Era deja cunoscut la acea data ca societatea obținuse standardul de calitate ISO 9002, standard care poziționa societatea printre primele 7 societăți din România deținătoare al acestui standard și totodată în elita societăților producătoare de echipamente și scule de mână, din Europa.
Deoarece negocierile între F.P. S. și potențialii investitori au trenat, dată fiind faza incipientă în care se afla procesul de privatizare în România, investitorii au început să achiziționeze acțiuni de pe piața organizată Rasdaq, apelând la serviciile societăților de valori mobiliare, singurele abilitate să opereze pe această piață, sub stricta supraveghere a Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare. Evident că intrarea pe piața organizată a investitorilor străini, care dispuneau de o forță financiară net superioara investitorilor români, a determinat o creștere a prețului de tranzacționare a acțiunilor, acesta atingând în lunile martie-aprilie 2007 maximul de 2.200 de lei. Acest preț a stimulat acționarii mici, care au început să vândă masiv, ceea ce a dus la o oferta mare de acțiuni pe piața. Reacția cumpărătorilor a fost cea normală, adică au început să coboare prețul de cumpărare prin majorarea ofertei, întrucât până la nivelul de 1300-1.400 de lei pe acțiune, acestea constituiau încă un venit tentant pentru vânzători. Acest nivel al prețului s-a menținut până la jumătatea anului 2007, după care a început să scadă treptat, ajungând la sfârșitul anului în jurul cifrei de 1.100 de lei pe acțiune. Această scădere ar putea fi justificată prin trei motive:
1. negocierile intre investitorii străini și FPS nu se soldaseră cu nici un rezultat concret, ceea ce a dus la crearea unui climat de neîncredere din partea investitorilor;
2. este cunoscut faptul ca spre sfârșitul anului investițiile din partea marilor societăți erau aproape stopate, datorită necesității realizării unui nou plan de investiții pentru anul următor;
3. rezultatele financiare ale societății IUS S.A. evidențiau un profit nesemnificativ față de cifra de afaceri și nivelul producției, ceea ce evidenția existenta stocurilor mari, deci o piață de desfacere nesatisfăcătoare. Se impunea ca pentru creșterea cifrei de afaceri și implicit a profitului găsirea de piețe de desfacere externe. În 2007 societatea nu a distribuit dividende către acționarii existenți.
În cursul anului 1998, cursul acțiunilor a fost relativ stabil, situându-se sub nivelul a 1000 de lei, cu două creșteri fulminante, determinate în principiu de speculații efectuate de către societățile de brokerage sau de către diverși investitori de nivel mic, interesați în investiții pe termen scurt. Spre sfârșitul anului 1998, FPS semnează contractul de vânzare-cumpărare a 48,32% din totalul acțiunilor emise de către S.C. IUS S.A., cu societatea franceză Forges de la Loire et de Milourd S.A. Odată cu semnarea acestui contract, FPS a lăsat negocierile deschise cu încă doi investitori, pentru vânzarea a încă 30,5% din acțiuni, aflate încă în portofoliul acestuia. La începutul anului 2009, FPS semnează vânzare acestui pachet după cum urmează:
– 9,56%, reprezentând 4.394.625 de acțiuni, către Romanian Invesment Company;
– 21,15%, reprezentând 9.721.130 de acțiuni, către Hendaya Investments Inc.
Iată că la începutul anului 2009, societatea IUS S.A. a devenit integral privată, având doi acționari semnificativi (peste 5%) și un acționar cu poziție de control (peste 33%).
Evoluția prețului acțiunilor pe piață a fost influențată în continuare de strategia celor trei acționari menționați. Deținând împreună 80% din societate, nu au mai fost interesați în achiziționarea altor acțiuni de pe piață, decât la un preț relativ scăzut, ceea ce a dus la o menținere a prețului de tranzacționare în intervalul cuprins intre 0.450 și 0.750 de lei. Structura acționarială nu a mai cunoscut modificări până în prezent, însă există posibilitatea schimbării acesteia, prin ieșirea unuia dintre marii acționari și cesionarea acțiunilor deținute de acesta unuia dintre ceilalți doi. Intrarea unui nou acționar în societate, în situația actuală, este puțin probabilă, dat fiind că acesta nu ar putea să intervină printr-o decizie a sa în mersul societății, confruntându-se cu o politică a celorlalți trei deja bine stabilită și aplicată deja de aproape doi ani.
În ceea ce privește politica aplicată de către grupul majoritar de acționari, aceasta este benefică pentru societate, lucru care se poate constata analizând datele financiare la jumătatea anului 2009, unde se poate observa că față de anul precedent, când societatea încheia anul cu o pierdere de circa 1.200.000 lei, la sfârșitul lui iunie 2009 societatea nu numai că acoperise pierderea, dar avea și un profit de circa 38.000. lei. Acest profit a crescut până la nivelul a 250.000 lei până la sfârșitul anului 2009, însă Adunarea Generală a Acționarilor a decis ca acesta să nu fie distribuit sub formă de dividende ci să fie reinvestit în vederea modernizării și retehnologizării societății. Aceasta decizie se încadrează în mersul firesc al lucrurilor, ținând cont ca nivelul dividendelor ar fi fost nesemnificative pentru acționari, în timp ce reinvestirea profitului va avea în mod sigur rezultate benefice asupra întreprinderii.
În perspectivă, este de așteptat ca societatea, în cazul în care se vor face în continuare injecții de capital și investiții în modernizarea și retehnologizarea acesteia, să devină o societate profitabilă, ajungând să îndeplinească criteriile de cotare a acesteia la Bursa de Valori București la categoria I.
Concluzii
Piața financiară internațională reprezintă cadrul organizat de desfășurare a relațiilor financiar-monetare internaționale. Această caracter fundamental de piață relativ organizată a presupus crearea de instituții financiare internaționale care să aibă în vedere stabilitatea întregului sistem financiar precum și o serie de reglementări internaționale unanim recunoscute și acceptate care să permită o eficientizarea a derulării fluxurile financiare internaționale. Relațiile financiare internaționale, în funcție de tipul și numărul participanților implicați pot fi:
Relații financiare intervenite între state suverane și organizații financiare internaționale cu vocație universală (FMI);
Relații financiare intervenite între state suverane și alte instituții (organizații) internaționale (BEI, BERD);
Relații financiare intervenite între state suverane bilateral sau multilateral (aranjamentele monetare);
Relații financiare stabilite între entități private și diferite organisme sau instituții financiare din străinătate (publice sau private).
Tranzacțiile internaționale se dovedesc a fi printre cele mai complexe activități economice și presupun atragerea unui volum impresionant de resurse financiare. Este practic din ce în ce mai greu pentru o companie interesată să-și extindă afacerile pe piețele externe să reușească fără să fie nevoită să apeleze la resurse financiare atrase de pe diferite piețe financiare locale sau internaționale. În aceste condiții se poate observa că finanțarea internațională capătă un rol din ce în ce mai important în derularea tranzacțiilor internaționale, indiferent de forma pe care o îmbracă acestea (operațiuni de import / export, investiții străine directe sau de portofoliu, cooperări sau alianțe strategice). În contextul actual, înțelegerea modului în care funcționează practic sistemul financiar internațional, a componentelor de bază ale acestui sistem (piețele monetar – valutare și piețele de capital, instituțiile de intermediere financiară), a instrumentelor utilizate de operatorii din cadrul acestui sistem dar mai ales a comportamentului care stă la baza alocării resurselor financiare reprezintă condiții esențiale de dezvoltare economică durabilă.
Tranzacțiile bursiere cuprind toate contractele de vânzare-cumpărare de titluri și alte active financiare, încheiate pe piața secundară, indiferent dacă acestea se tranzacționează la bursa propriu-zisă sau pe piețele interdealeri.
În sens restrâns, tranzacțiile bursiere se referă la contractele încheiate în incinta burselor de valori, prin intermediul agenților de bursă și în conformitate cu reglementările pieței bursiere.
În concluzie se poate observa că piața financiară oferă o multitudine de instrumente financiare complexe, cu grade diferite de risc, ce pot fi utilizate pentru mobilizarea de resurse financiare din diferite surse. Investitorii și emitenții trebuie să cunoască în profunzime mecanismul de funcționare, costul și riscul implicat de decizia de a plasa sau de a atrage capital de pe piețele financiare prin intermediul instrumentelor specifice acestora.
Bibliografie
Victor Dragota, Mihaela Dragota, Laura Obreja Brasoveanu, Andreea Stoian, Carmen Lipara, Elena Cetean – Piete si sisteme financiare, ed.ASE Bucuresti, 2008
Claude Dufloux – Piețe financiare, ed. Economica, 2006
Gheorghe Soros – Noua paradigma a pitelelor financiare – Ed. Litera, 2008
Anghelache G. – Piețe de capital și tranzacții bursiere, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997
Anghelache G., Obreja C. – Piețe de capital și tranzacții bursiere, Ed. ASE, București, 2000
Vâșcu T., Victor D. – Piețe de capital . Evaluarea și gestiunea valorilor mobiliare, Ed. Fundației „România de Mâine”
Ghilic-Micu B. – Bursa de valori , Editura Economică, București, 1997
Popa I. – Bursa, Ed. Adevărul, vol. Iași II, 1993, 1994
Stancu I. – Finanțe. Teoria piețelor financiare. Finanțele întreprinderilor. Analiză și gestiune financiară; Editura Enciclopedică, București, 1997
Cezar B., Dardac N., Constantin F. – Monedă, credit bănci; Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1999
Cezar B., Dardac N., Constantin F. – Monedă, credit bănci. Aplicații, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1999
Dedu V. – Gestiune bancară, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1999
*** Legea privind valorile mobiliare și bursele de valori nr. 52/1994 publicată în Monitorul Oficial nr. 210/1994
*** Regulamentele Bursei de Valori București
*** Procedurile de aplicare a Regulamentelor Bursei de Valori București
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Serviciile Financiare Monetare In Context International (ID: 146581)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.