Servicii Sociale Adresate Persoanelor Varstnice

ARGUMENT

Actualitatea temei

Datorită faptului că populația vârstnică reprezintă un procent de 18,3% din totalul populației României, se poate afirma că există o tendință de îmbătrânire la nivelul întregii țări.

Perspectivele demografice indică faptul că pentru anul 2030, se preconizează ca această categorie de vârstă să ajungă la 22,3%.

În acest context, al îmbătrânirii populației, se pune în discuție rolul, implicațiile și contribuțiile serviciilor sociale adresate persoanelor de vârsta a IlI-a. Se pune problema la ora actuală cum vor face față serviciile sociale avalanșei de vârstnici care vor solicita ajutorul asistenței sociale.

Atât îngrijirea vârstnicului, cât și calitatea acestei îngrijiri sunt expresia politicii de bunăstare și sănătate a fiecărei țări. Fiecare țară are propriul sistem de protecție socială destinată vârstei a IlI-a, în funcție de nivelul social, economic și moral de dezvoltare.

În România, situația persoanelor vârstnice s-a înrăutățit în ultimii ani, constatându-se o scădere continuă a nivelului de trai al vârstnicilor.

Un procent semnificativ de vârstnici au nevoie de servicii sociale, care ori nu există, ori nu sunt suficiente pentru cererile existente.

Majoritatea vârstnicilor încearcă să se mențină independenți și mulțumiți de bunăstarea lor, evitând ajutorul serviciilor sociale, ori să fie o povară pentru copiii lor adulți. Sentimentul proprietății asupra domiciliului îi împiedică să recunoască nevoia de ajutor. Cu toate acestea mulți bătrâni ajung puși în situația de a opta pentru instituționalizare într-un azil, din varii motive, fie că în propria casă nu se mai pot întreține din pricina insuficienței banilor, fie că nu pot fi îngrijiți de copii și în acest fel se recurge la instituționalizare, fie că bătrânii lasă moștenire copiilor casa sau apartamentul, iar pe parcurs nu se mai înțeleg, multe alte motive duc la luarea deciziei de a opta pentru instituționalizare.

Incapacitatea vârstnicilor de a-și realiza trebuințele bazale poate constitui o experiență devastatoare. Sensul identității și comunicarea reprezintă premisa sănătății mentale pentru cei vârstnici, însă, din nefericire putem observa privind la realitatea cotidiană că există foarte multe cazuri în care bătrânii rămân fără oportunitatea de comunicare și interacțiune cu ceilalți, devenind alienați și retrași și pierzându-și simțul aparținerii.

Aceste situații produc efecte negative la nivelul personalității vârstnicilor, precum destructurarea acesteia, scăderea respectului de sine, etc.

Bătrânețea, vârsta în care „memento mori" încetează să mai fie un simplu dicton și devine o atitudine, un mod de raportare la viață, prin faptul că moartea este conștientizată din ce în ce mai deplin, ca o prezență aproape palpabilă, generează de-a lungul continuumului temporal și cultural aprecieri distincte.

Considerând bătrânețea, din perspectivă istoric tradițională românească, constatăm că ea s-a bucurat recunoaștere unanim acceptată la nivelul comunității, însă în contextual actual această recunoaștere este pusă sub semnul întrebării.

Indiferent însă de gradul de înțelegere cu care se raportează societatea la problemele bătrâneții, un lucru este cert: faptul că ultimii ani ai vieții prilejuiesc întâlnirea cu cele mai dificile încercări și crize.

Asumarea voluntară sau involuntară a statusului de „persoană vârstnică" implică schimbări drastice și frustrante, uneori în modul de viață al bătrânului. A fi nevoit să trăiești experiența retragerii din majoritatea activităților care dădeau un sens vieții, a fi martor la propriul declin fiziologic și uneori psihic și, mai ales, a înfrunta iminența morții, toate acestea pot obliga individul la reajustări dureroase în modul său de viață.

Aceste aspecte ce țin de viața vârstnicului, mi-au prezentat interes, fapt care a și constituit motivația alegerii acestei teme de licență.

CAPITOLUL I

Aspecte generale ale bătrâneții

1.1. Noile schimbări demografice

Cu toate că ultimele două secole au fost caracterizate printr-o ușoară creștere a populației îmbătrânite, la cumpăna dintre milenii se vorbește despre o veritabilă revoluție demografică generată de creșterea rapidă și amplă, fără precedent în istoria umanității a ponderii populației în vârstă.

Acest proces este caracterizat prin următoarele tendințe, care par a se accentua și în următorul secol:

„o zecime din populația globului are, în prezent o vârstă de peste 60 de ani; până în anul 2050 ponderea acesteia va crește la o cincime, iar până în 2050, la o treime.

segmentul populației cel mai în vârstă, de peste 80 de ani cunoaște cea mai accentuată dinamică; ponderea prezentă a acestuia este de 11% și va crește în 2050 până la 19%, din totalul populației în vârstă de peste 60 de ani. Numărul centenarilor( 100+ ) se previzionează a creștere de cinci ori până în 2050, atingând cifra de 2,2 milioane de persoane.;

cea mai mare parte a persoanelor în vârstă sunt femei. Diferențele regionale sunt flagrante. De exemplu, în Europa o cincime din populație este mai în vârstă de 60 de ani, iar în Africa ponderea acesteia este de 1/20;

în țările dezvoltate populația îmbătrânită reprezintă circa o cincime din populația totală, iar în jumătatea secolului XX, aceasta va crește în unele țări chiar cu 50%;

tendințele de îmbătrânire ale populației sunt mai accentuate în țările dezvoltate decât în cele dezvoltate, ceea ce implică un termen mai scurt de adaptare la consecințele economice și sociale induse de acest fenomen;

majoritatea populației de peste 51 de ani trăiește în zonele urbane, iar diferențele mari se înregistrează în regiunile mai mult;

în ultima jumătate de secol, speranța medie de viața Ia nivelul global a crescut cu 20 de ani la 66 de ani, însă diferențe majore sunt evidente între țările dezvoltate și cele slab dezvoltate;

rata dependenței populației în vârstă, raportată la populația a globului se va dubla în țările dezvoltate în următorii 50 de ani".

Efectele totale ale acestui fenomen nu sunt încă cunoscute, dar absorția acesteia în

infrastructura complexă a societății va fi cu siguranță extrem de dificilă. Echiparea umanității cu instrumentele specifice pentru gestionarea acestor efecte și pentru eliminarea limitelor creșterii impuse de factorul demografic reprezintă noi provocări ale economiei globale.

Examinând tema bătrâneții, nu avem cum să nu oferim și un cadru cantitativ, oricât de sintetic, al populației în vârstă. Știm cum rapida îmbătrânire a populației a constituit în vremurile din urmă unul dintre factorii determinanți pentru creșterea interesului cercetătorilor din numeroase sectoare ale științei.

Revoluția demografică în curs de dezvoltare a avut și are un impact asupra echilibrelor consolidate de sute de ani și pune din nou în discuție structura economică, organizarea socială, viziunea asupra ciclului de viață, sistemul de relații dintre persoane și dintre generații.

Potrivit Biroului de Statistică al Uniunii Europene, Eurostat, în următoarele decenii, numărul pensionarilor din Uniunea Europeană va crește atât de rapid încât, până în 2060, numărul lor va ajunge la 50% din numărul total al populației apte de muncă.

Țările cu populația cea mai îmbătrânită din comunitate sunt Italia, România, Republica Cehă, Lituania, Letonia și Polonia, iar la polul opus se situează Marea Britanie, Cipru și Luxemburg.

La ultimul recensământ, din ianuarie 2008, populația Europei era de 495 milioane de locuitori, țara cu cea mai numeroasă populație fiind Marea Britanie, cu 77 milioane de locuitori. în 2035, populația Europei va atinge apogeul, cu 521 de milioane de locuitori, și apoi va începe să scadă.

Mai mult, în următorii ani, numărul deceselor îl va depăși considerabil pe cel al nașterilor, ceea ce înseamnă că rata de îmbătrânire a populației europene va fi și ea în creștere.

Chiar dacă sumare, aceste date demografice constituie cadrul unei reflecții care se referă la mai multe abordări ale procesului de îmbătrânire.

Prognozele ar trebui să reamintească liderilor statelor de angajamentul luat la Summiteul Global în 2005, de a oferi acces universal la serviciile de calitate în sănătatea reproducerii, inclusiv în planificarea familială către anul 2015, pentru ca astfel sa poată fi favorizată natalitatea, reducându-se în acest fel creșterea alarmantă a populației îmbătrânite.

1.2. Modificări fizice ale bătrâneții

Trebuie să facem distincția dintre îmbătrânire ca fenomen demografic și îmbătrânirea individuală, dacă știința care se ocupă de prima dimensiune este demografia, știința care este preocupată de procesul de îmbătrânire individuală, se numește gerontologie. Bătrânețea este o etapă a vieții noastre, face parte din natura umană, este inevitabilă și imposibil de negat de oricare dintre noi. Chiar dacă ne este greu să acceptăm ideea îmbătrânirii și a condiției noastre de muritori, nu putem face altceva decât să ne recunoaștem limitele și să ne resemnăm. Din această perspectivă, a-i umili pe vârstnici înseamnă a ne umili propria proiecție în viitor.

Din perspectiva abordării științifice, în România un rol foarte important 1-a avut gerontologia. Această știință încearcă să răspundă la întrebări precum: „Cum este să fii bătrân?" , „Care este cauza îmbătrânirii?" , „Ce se întâmplă cu oamenii când îmbătrânesc?" Răspunsul la aceste întrebări sunt însă, în cea mai mare parte, tributare vechii viziuni medicale, care în multe cazuri ocolește aspectele psihosociale. Or, tocmai acestea sunt care definesc ființa umană și care pot oferi abordările cele mai adecvate problemelor pe care le ridică ființa umană spre finalul existenței sale.

„Este important de menționat că îmbătrânirea nu este echivalentă cu dezvoltarea. Există o mare diferență între aceste două procese. în procesul de dezvoltare, organismele sunt unice și se schimbă îmbătrânirea. Pe măsură ce organismele se dezvoltă, trec prin anumite faze developementale. Aceste faze reprezintă anumite schimbări ale organismului, rezultate în urma interacțiunilor dintre factorii genetici sau ereditari și o serie de influențe experimentale sau de mediu. îmbătrânirea implică schimbări în structurile celulare, în activitățile chimice și în producțiile hormonale. De asemenea, se produc schimbări de comportament, de funcționare cognitivă și senzori-acustică, precum și de personalitate.

Există diferite tipuri de îmbătrânire, fiind împărțite în trei categorii majore: îmbătrânire psihologică, biologică și patologică.

Nu numai că îmbătrânirea are un număr mare de dimensiuni, dar ratele îmbătrânirii în cadrul unei dimensiuni variază de la o persoană la persoană. De aceea, o persoană poate să experimenteze o îmbătrânire relativ rapidă a anumitor caracteristici. Deși majoritatea schimbărilor apărute odată cu îmbătrânirea au loc în mod subtil, adeseori imperceptibil unele schimbări survin relativ rapid. 'Schimbările rapide pun individul într-o poziție care necesită eforturi de adaptare la pierderea subtilă a sănătății, moartea neanticipată a colegilor și prietenilor sau pensionarea.

Conceptul de bătrânețe a trezit numeroase dispute nu numai datorită faptului că îmbătrânirea este foarte diferită în diferite arii geografice (factori bioclimatici), dar și de la persoană la persoană. în 1933, C.l.Parthon4 a organizat un congres medical la Sibiu privind bătrânețea. Au urmat numeroase reuniuni naționale și internaționale pe această temă, în care s-a colectat un important material privind caracteristicile biomedicale ale îmbătrânirii.

La seminarul de la Kiev, de Organizația Mondială a Sănătății, din 1963 pe aceasta temă, s-au făcut eforturi mai consistente de periodizare și de includere a etapelor bătrâneții în ciclurile vieții. Din acest punct de vedere, considerăm că „se poate vorbi de existența a trei stadii:

stadiul de trecere spre bătrânețe, de la 65 la 75 de ani;

stadiul bătrâneții medii, de la 75 la 85 de ani;

stadiul bătrâneții mari sau a longevivilor, peste 85 de ani.

în stadiul de trecere spre bătrânețe întâlnim trei subidentități: suități: subidentitatea profesională și socială, subidentitatea maritală și subidentitatea parentală.

l ipul fundamental de activitate devine adaptarea la un nou orar de activități familiale și sociale, tipul de relații restrângându-se din aria profesională, dar și din aria altor activități. Ieșirile încep să fie tot mai mult condiționate de timpul favorabil, însoțit și de dispoziție. Subidentitatea profesională se dezoficializează și se integrează în subidentitatea social familială.

Subidentitatea maritală rămâne esențială, iar cea parentală rămâne relativ expansivă, datorită apariției nepoților care solicită emoțional la identificarea de prelungire a urmașilor, încetează caracteristicile reproductive ale vieții la bărbați, fiind o perioadă de oarecare fragilitate biologică.

La femei sunt mai frecvente tulburările afective. în timp ce bărbații sunt mai preocupați de sănătate și de menținerea ei, femeile devin mai preocupate de sănătatea soțului, fiind angajate în preocupări privind destinul lor în cazul în care soțul lor va deveni bolnav, va muri ori va fi bolnav mintal.

În perioada bătrâneții propriu-zise, subidentitatea parentală se contractă ușor subidentitatea socială se exercită în teritoriul social accesibil'.

Adeseori bolile degenerscente reduc mobilitatea. Mortalitatea este mare. Gripele de primăvară și de toamnă sunt implicate în cotele de mortalitate ale stadiului..

„Expectanța de longevitate a crescut mai mult după al doilea război mondial (în Europa tinde spre 85 de ani pentru bărbați și 90 de ani pentru femei), iar durata medie a vieții spre 70 de ani la bărbați și 75 de ani la femei.

Există însă expectanța de longevitate în unele țări și de 90 și 100 de ani. In Statele Unite ale Americii existau aproximativ 642 de centenari în 1971, iar în Rusia, peste 244 de bărbați și 368 de femei ce depășeau 120 de ani.

In privința modificărilor biologice, fenomenul cel mai semnificativ este cel al scăderii energiei instinctelor ( scăderea libidoul ui) și cel al eficienței adaptării, după ce în finalul fazelor adulte a avut loc anularea capacității de procreare. în ansamblu, se produc modificări biochimice sau hormonale, trofice, de consistență și funcționale ale structurilor biologice ale organismului.

Au loc modificări trofice, metabolice, degenerări, atrofii sau leziuni. Sărăcește cantitatea de apă din organism, se depune colesterol, săruri de calciu, are loc scăderea treptată a conținutului de azot fosforic, atrofie, ceea ce duce la scăderea permeabilității.

In urma îmbătrânirii celulelor și a țesuturilor se manifestă în exterior o serie de caracteristici, dintre care cea mai evidentă este modificarea aspectului general al pielii, care își pierde elasticitatea, devine mai subțire, mai uscată și mai palidă. Aceste caracteristici și altele de modificare a texturii pielii au la bază scăderea troficității și irigației pielii. Se adaugă pigmentația brună și adeseori mici spargeri de vase capilare subcutanate ce duc la evidențierea de mici pete sau firișoare violacee.

Fenomenele de ridare și pigmentare a pielii sunt mai evidente la nivelul feței și al mâinilor. Abiotrofia pielii produce ridări ce se suprapun peste amprentele pliurilor mimicii specifice și dominante ale persoanei în cauză și peste amprentele pliurilor mimicii lăsate de profesie. Datorită asimetriei bilaterale a feței, aceste suprapuneri dau feței un aspect tragic, adesea asimetric. Există însă o evidentă pierdere a elasticității pielii și a țesuturilor în alte părți ale corpului, cum sunt de exemplu pliurile de sub braț.

Acestea ca și ridurile feței, se mai datorează și faptului că în faza adultă timpurie și medie există o creștere a greutății, datorită depozitelor de grăsime printre altele și subcutanat. în fazele bătrâneții timpurii, acestea se diminuează lăsând pielea fără suportul anterior existent. Pielea este influențată și de alimentație. Or, persoanele în vârstă au în genere o alimentație mai săracă în vitamine din legume proaspete în anotimpurile reci".

La acestea se mai adaugă o digestie mai dificilă, urmate de predispoziții colitice mai accentuate. Specific este procesul de încărunțire, numit acromotrihie. Aceasta poate începe chiar de la 35 de ani. în cadrul bătrâneții fiziologice, acromotrihia devine evidentă spre 50-55 de ani, mai ales la tâmple.

Episoadele de boală sau de tensiune psihică intensifică acest fenomen, ceea ce pune în evidență aspecte mai complexe ale acromotrihiei7. Se consideră că există o programare ereditară în acest plan. în societatea modernă sunt vădite tendințele de mascare a încărunțirii prin colorarea artificială a părului.

În societatea medievală și în perioada Renașterii, mascarea se făcea prin perucă, la clasele avute, care avea de fapt rolul de a masca rărirea prin căderea părului ( alopecie ), mai cu seamă la bărbați, deoarece aceștia sufereau mai ales de această formă de degenerare capilară.

Un alt aspect ce se resimte odată cu înaintarea în vârstă este cel mișcărilor. Acestea devin mai greoaie, lipsite de suplețe și forță. Scăderea elasticității mișcărilor și a capacității de efort fizic este determinată pe de o parte, de diminuarea mobilității articulațiilor, iar pe de alta, atrofierii lor.

În același timp are loc și o slăbire a mușchilor scheletului legați prin tendoane, mușchii devenind mai scurți datorită unor modificări complexe biochimice în structura lor proteică și în cea a fibrelor. Forța musculară maximă se exprimă în mod natural cam la 25-30 de ani. Treptat contracția musculară descrește și aceasta și capacitatea a de susține efortul muscular. După 50 de ani scade numărul fibrelor musculare active.

La aceasta se adaugă creșterea fragilității oaselor prin rarefierea țesuturilor osoase, decalcifieri, ceea ce provoacă dureri osoase de coloană, discopatii sau de țin sciatică, dureri reumatismale care împreună cu depozitele disproporționale de grăsime, determină modificări de ținută, postură, un confort mai mare în anumite poziții. în genere silueta se modifică datorită sedentarismului. Evident, caracteristicile de mișcări sau postură pot fi remediate în mare măsură prin exerciții, mers și ocupații nesendante" .

Tot pe linia acestor caracteristici este evidentă pierderea danturii. Acesta din urmă poate fi înlocuită prin proteze dentare care creează unele dificultăți de hrănire.

Modificările în musculatura involuntară ( dependentă de sistemul nervos, autonom aflat în pereții stomacului, intestinelor, ai căilor respiratorii, în organele interne etc) sunt mai reduse. Și în domeniul organelor interne au loc fenomene de degradare, acestea se referă în cele mai multe cazuri la cord și plămâni, organe vitale. La nivelul inimii are loc o mai mare incidență, după 55 de ani a infarctului miocardic și competitiv, lezarea arterelor coronariene. Leziunile arteriale au loc datorită arteroscrelozei și ateromaziei. Pereții vaselor sanguine se îngroașă și se îngustează până la astuparea lor, ceea ce determină ruperea lor, fapt ceea ce produce hemoragii fie în apropiere sau în inimă, fie la nivelul creierului. Adeseori aceste fenomene au la bază o alimentație nerațională, excese de alimentație grasă sau excese de zaharuri.

„Respirația, la rândul său devine după 45 de ani mai superficială, ceea ce face să rămână aer rezidual în plămâni și să se reducă gradul de oxigenare a sângelui și apoi a țesuturilor, organelor, etc. Nici procesul invers de inhalare a bioxidului de carbon nu se realizează complet.

Lipsa moderată de oxigen afectează activitatea musculară, coordonarea senzo-motorie și activitatea intelectuală. Lipsa mai severă de oxigen produce pierderea cunoștinței, confuzii. în esență, cu vârsta, scade eficiența respirației și se produc efecte de sumare în procesul de degradare a progarmului vital al organismului".

1.3. Modificări psihologice ale bătrâneții

„Degradarea și îmbătrânirea sistemului nervos este legată de reducerea capacității organismului de a satisface exigențele alimentare foarte mari ale creierului (irigarea, oxigenarea, alimentarea). în afară de aceste scheme legate alimentarea creierului au loc intensificări de mortificare a neuronilor, or, acest proces este ireversibil. Creierul își micșorează volumul. Deși funcția compensatoare încorporată în masa neuronică a creierului este foarte mare, procesul degradării funcționalității creierului determină o scădere lentă a capacității de adaptare a organismului, creierul fiind organul principal al adaptării, cât și al funcțiilor de reglare, obiectivitate în homeostaze, sisteme de feed-back".

Efectele acestei diminuări funcționale sunt de intensificare a procesului de îmbătrânire a organelor de simț periferice, degradare ce se efectuează prin devalorizarea compoziției celulare a acestora și a țesuturilor ce le susțin local. „Dar în afară de modificarea greutății prin modificarea de celule, creierului pierde o cantitate de apă, având loc diminuarea menținerii acesteia, în schimb pare să crească discret cantitatea de ADN. Conținutul în minerale și enzime utile a creierului se modifică ușor. Are loc și o modificare în activitatea electrică a creierului, se manifestă timp de latență crescut la stimulii complecși. Electroencefalograma este relativ diferită de cea a oamenilor adulți.

Implicațiile sistemului nervos în caracteristicile temperamentale au fost profund demonstrează Pavlov. El, arată că există o modificare, cu vârsta, a caracteristicilor temperamentale privind intensitatea sensibilității instinctelor temperamentale ca și cea a intensității sensibilității, echilibrului emoțional, mobilității generale, caracteristici ce stau la baza comportamentului. Or, pe acest plan, îmbătrânirea aduce după sine diminuarea mobilității reactivității și impresionabilității, conturând un temperament cu note mai colorat flegmatice. Aceste aspecte constituie baza biologică a expectanței de viață11. Funcționarea normală a unei persoane vârstnice cuprinde echilibrul fizic, psihic și social.

Modificările gândirii au drept caracteristică definitorie scăderea spontaneității, flexibilității, apariția tulburărilor de adaptare rapidă a stereotipiilor; de asemenea, se observă o creștere a funcției de sinteză și de schematizare. Apar frica de complot și circumspecția. Reducerea numărului de neuroni și sărăcirea conexiunilor nervoase nu afectează în mod identic toate structurilor și regiunile cerebrale. Aceste caractere diferențiale și eterocrome se regăsesc în comportamente. Menținerea atenției focalizate, memorizarea pe termen lung sau scurt, discriminările perceptive, fluiditatea verbală, raționamentul nu se deteriorează în aceeași proporție și în același timp.

Din punct de vedere caracterial se pot produce ascuțirea sau intensificarea unor trăsături dizarmonice preexistente sau dezvoltarea lor pentru prima dată. Nu este vorba despre psihopatii, ci despre existența sau dezvoltarea, o dată cu vârsta, a unor trăsături dizarmonice încadrabile în limitele mari ale normalității sau în categoria personalopatiilor. „Astfel, persoanele astenice se remarcă prin sentimentul de autoapreciere coroborat cu senzația de prăbușire a prestigiului social care duc la sentimente de devalorizare și o lipsă de respect cu predispoziție la reacții depresive.

La persoanele depresive se intensifică deznădejdea și pot apărea reacții depresive sau idei de inutilitate, precum și lipsa de sens a vieții, cu tendințe de suicid depresive. La persoanele depresive se intensifică deznădejdea și pot apărea reacții depresive sau idei de inutilitate, precum și lipsa de sens a vieții, cu tendințe de suicid.

La persoanele schizoide se pot acumula tendințe de izolare, refuzul contactului cu altul, indiferența pentru ceea ce se petrece în jur imediat după satisfacerea nevoilor imediate. Pot apare sentimente de gelozie datorată scăderii potenței sexuale și a prestigiului social, care duc nu numai la accentuarea bănuielilor în legătură cu fidelitatea partenerului, ci și introducerea unor stări depresiv-anxioase". Gerontorogul american Warner Schaie a arătat, ca urmare a unor studii, că începând cu cel de-al doilea deceniu de viață există un declin treptat al unor capacități, deteriorarea menținându-se până în deceniul opt de viață. Inteligența fluidă scade o dată cu înaintarea în vârstă, în contrast cu inteligența cristalizată, care este apreciată prin teste bazate pe

A

cunoștințe acumulate, care se menține și poate avea o dezvoltare continuă o dată cu vârsta. In ceea ce privește viteza de procesare a informațiilor, ea scade o dată cu vârsta .

Linia afectivă este dominantă de depresie, apatie, răceală, fapt ce duce în general la comportament labil, irascibil. Simptomele depresiei de involuție sunt manifestate prin suferințe somatice, tulburări de somn, de apetit, sentimente de culpabilitate, inutilitate, autoacuzare. Bărbații devin apatici, triști, totul este negru și dominat de dorința de a muri.

„Modificări importante au loc și ceea ce privește somnul și funcțiile lui recuperative, odată cu înaintarea în vârstă. Se consideră că o persoană de 70 de ani trează aproximativ 43 de ani și a dormit aprox.22 de ani, mai mult sau mai puțin profund. Sumarea timpului de vis se poate situa cam la 5 ani, timpul visului constituie așa numitul somn paradoxal".

După cum se știe, în timpul visului se produc secrețiile hormonilor de creștere și de reorganizare a sistemelor ce se antrenează apoi spre consum în stare de veghe , întreținând-o. Somnul mai mult sau mai puțin profund constituie baza retenției amintirilor. Somnul paradoxal implică, după numeroși autori, un joc al imaginilor legat de regenerarea lentă și plasticitatea neuronilor energetici ce pot fi atrași se semnele biochimice martore însoțitoare ale învățării, noradrenelina este necesară în funcționarea optimă a stocajului informațiilor în memoria de lungă durată, pe când amfetaminele programează durata de a învăța.

La 50 de ani și după, o persoană cam 7 ore din care doar o oră este de somn paradoxal. Desigur există consecințe ale acestor schimbări. Insomnia, chiar la bătrânețe nu este o boală în sine, ci doar un simptomul unui dereglaj fiziologic sau psihologic.

I.Biberi a realizat analize subtile privind verticalitatea dinamică a psihicului, mareele de impresii și decupaje de trăiri, atitudini, experiență existențială ce se exprimă printre altele, prin vis. Omul este impregnat în copilărie de evenimentele din fiecare zi, trăite într-o succesiune relativ dezordonată și dilatată de expansiunea debordantă a subiectivității fabuloase, ceea ce le oferă o înrudire cu visul.

în vârstele de regresie, visul devine din nou ușor confuzionat și șterge ușor granițele dintre realitatea obiectivă și subiectivă.

Vorbirea devine mai greoaie din cauza îmbătrânirii fiziologice la nivelul organului fonator, o dată cu deteriorarea gândirii, a memoriei și a atenției; legat de fluxul vorbirii se poate observa la o persoană în vârstă o scădere a fluxului și ritmului verbal. Exprimarea este anevoioasă, incorectă, cu repetări, bâlbâieli; uneori vârstnicul are tendințe la hiperactivitate verbală, manifestată prin așa numita vorbire goală și pisăloagă.

După 60 de ani survin unele „boli degenerative ale ochiului ca glaucomul, tulburarea dinamicii umorilor oculare, opacitatea cristalinului și cataracta. Corelația marcantă adesea dintre ateroscleroza creierului și a retinei face din examenul oftalmologie un indicator important. J.E.Birren a semnalat caracteristici de deteriorare vizuală privind adaptarea la întuneric, Chapanis a reliefat scăderea acuității vizuale la culori.

E.N.Semenovskaia și A.I.Verkhutina s-au ocupat de sensibilitatea la furnizarea licăririlor luminoase, iar Kumnich, de răspunsurile pupilare. Toate acestea se modifică odată cu vârsta, degradându-se într-un mod foarte diferențiat, dar evident după 60 de ani. După 70 de ani poate avea loc o reechilibrare vizuală, care seamănă cu o revenire discretă a vederii.

Auzul se modifică, de asemenea. Scade sensibilitatea absolută auditivă, auzul fonematic devine mai puțin sensibil. Fenomenele de studiate se manifestă de cele mai multe ori datorită sclerozării urechii interne. în cazurile în care sunt afectate celulele centrilor corticali ai analizatorului auditiv, au loc fenomene de surditate psihică ce se manifestă prin faptul că persoana în cauză aude, dar nu înțelege. Există o scădere a toleranței auditive, o mai mare fragilitate a acesteia. Pell a pus în evidență faptul că în condiții de audiție în mediu de lucru agresiv-auditiv câteva luni, un adult de 40-45 de ani își revine după câteva săptămâni, pe când o persoană vârstnică riscă să aibă auzul grav avariat. în aceste condiții, prelucrarea informațiilor devine dificilă și deficitară. Pentru văz și auz există forme de protezări variate și eficiente".

Sensibilitatea tactilă se degradează după 50-55 de ani. Scade sensibilitatea la cald, la rece și la durere. Viteza mișcărilor scade simțitor la subiecții în vârstă, ca de altfel toate performanțele. Droller a pus în evidență faptul că persoanele în vârstă care fac exerciții au un nivel de deprinderi motorii bun și rezistent față de cei care nu fac exerciții. Astfel, la bătrâni asistăm la apariția unor fenomene specifice: scad performanțele memoriei comparativ cu cele ale tinerilor, nu global, ci diferențiat, în sensul că se rețin mai ales materiale cu sens, povestirile, dar se uită materialele fără sens.

Cercetările constată, spre exemplu, că 78% dintre subiecții investigați, având vârsta cuprinsă între 70-97 de ani, nu au reținut nici o singură silabă fară sens din cele cinci care le- au fost prezentate. Scade memoria vizuală, apar confuzii, inexactități privind structura unor imagini, amplasarea detaliilor. Se uită mai ales informațiile primite recent, în schimb cele din trecut sunt reactualizate până la epuizare; se diminuează capacitatea de engramare a informațiilor și de reproducere exactă a acestora. Inteligența fluidă scade o dată cu vârsta, în contrast cu inteligența cristalizată, care se poate menține și poate continua, chiar să crească.

Memoria de lucru, care permite, după cum amintim într-un paragraf anterior, păstrarea și manipularea stimulativă a informațiilor, cunoaște scăderi în funcție de vârstă. „Sistemele subordonate memoriei de lucru, mai ales bucla fonologică se mențin destul de bine, deși operarea acestui sistem în asociere cu sistemul executiv central se află în declin; la bătrâni are loc deteriorarea procesului de învățare pe termen lung, deoarece aceștia manifestă tendința de a nu mai codifica materialul într-o manieră la fel de amplă și complicată ca tinerii.

Unele studii arată însă că persoanele în vârstă pot învăța la fel de mult ca și alte grupuri de vârstă, doar că timpul de rezolvare este mai ridicat; pentru o stimulare adecvată a învățării este necesară o motivație permanentă, aici un rol major avându-1 școlile de vârstnici și universitățile pentru vârsta a treia, care sunt o realitate în țările vest-europene și în Statele Unite".

Memoria de perspectivă scade serios la bătrânețe. Viteza și influența accesului la depozitele semantice se diminuează; la fel o dată cu vârsta se deteriorează și memoria procedurală. Gerontologul american Warner Schaie, arată că, deși memoria este facultatea cu cea mai evidentă deteriorare dependentă de vârstă, ea nu este însă singura, odată cu vârsta producându-se și un declin trepat al unor capacități cognitive.

Problema îmbătrânirii trebuie abordată din unghiul optimizării. în ceea ce privește memoria el notează, că optimizarea înseamnă a găsi modalități de a ne asigura că susceptibilitatea ei mare față de erori să nu conducă la o scădere a eficienței totale. Tocmai de aceea în capitolul intitulat „memorie și îmbătrânire", el își propune să prezinte atât latura negativă, aceea că memoria se înrăutățește odată ci vârsta, cât și latura pozitivă, faptul că există modalități prin care poate față acestei situații.

Iată deci de-a lungul întregii vieți a individului, memoria suportă o serie întreagă de transformări, dependente pe de o parte de dezvoltarea capacităților psihologice, a gândirii, atenției, inteligenței, pe de altă parte, de dezvoltarea și maturizarea funcțiilor fiziologice și biochimice( „formarea" sau „ stingerea" legăturilor temporare, moartea neuronilor, etc).

Cunoașterea particularităților de vârstă ale memoriei este necesară din mai multe considerente: pentru a evita confundarea lor cu deficitele memoriei, pentru a ține seama de ele și de a stimula creșterea memoriei.

Memoria de lungă durată este mai rezistentă, oamenii în vârstă uită mai ușor unde au pus un obiect. Concomitent are loc o exacerbație a emoționalității, a nervozității, a stărilor de irascibilitate, a fenomenelor de dominare și refulare mai ales în faza a doua, când se manifestă și tulburări ale unor funcții psihice, slabă cooperare, anxietate, capricii, dependențe de moment .

Desigur, există destule persoane vârstnice care reușesc să-și conserve luciditatea și echilibrul psihic general, rămân active, cooperante, deschise la nou, se păstrează pe un palier de bună adaptare vreme îndelungată. După cum s-a specificat, multe deprinderi se mențin, chiar dacă viteza acțiunilor scade.

„Declinul psihic în bătrânețe este condiționat de o serie de factori ce țin atât de natura subiectivă și de structura anatomo-fiziologică a individului, cât și de condițiile de mediu, de rezistența organică și mai cu seamă a sistemului nervos central. Se știe că viața subiectivă a fiecărui om este influențată multilateral de felul în care trăiește, de faptul că au acționat asupra lor factori stresanți, dacă a dus o viață ordonată și echilibrată, dacă s-a realizat profesional și a avut satisfacții, etc.

La toate acestea trebuie adăugat și un alt factor de natură să-și pună pecetea asupra evoluției omului în perioadele de bătrânețe. Este vorba de o formă de rezistență genetică care poate contribui la conservarea anumitor funcții psihice și la menținerea însușirilor fizice în anumite limite sau dimpotrivă, la accentuarea unor manifestări de „ prăbușire" psihofizică a individului. Există câteva caracteristici ale gândirii puse în vedere de cercetările psihologilor, operării în cadrul unor categorii absolute sub forma: adevărat-fals, corect-incorect, bun- rău, drept-nedrept.

In al treilea rând, se manifestă o mai mare inflexibilitate a opiniilor și raționamentelor și în al patrulea rând scade evident și treptat fluența ideilor23.

Una dintre caracteristicile bătrâneții vizibilă o constituie deteriorarea sau diminuarea capacității de evaluare cronologică. Pe de o parte, cronologia internă, cea legată de ritmurile biologice ( ore de masă, de culcare) funcționează perfect, pe de altă parte evaluarea timpului, a dârei, a zilei, uneori a anului devine adesea confuză".

Se manifestă și un confuzionism spațial, orientarea spațială devine mai greoaie. Tulburările memoriei se asociază frecvent cu cele ale limbajului și cu cele ale gândirii. Ideile de persecuție creează impresia persoanei că este în permanență observată și urmărită, că nimic din ceea ce spune și ce gândește nu este pe planul altora. „ Aceste stări se pot asocia cu ideile ipohondrice când persoana se crede bolnavă somatic și nu i se acordă atenția cuvenită.

Mulți oameni în vârstă manifestă plăcerea de a face călătorii, de a vedea filme, de a citi, deși capacitățile vizuale fac lectura îndelungată obositoare. După 70 de ani se manifestă numeroase momente de observație liniștită, contemplativă a evenimentelor din jur, un fel de conduită de spectator" .

„Problema deteriorării intelectuale a fost studiată fie prin intermediul scării lui Wechsler, fie prin «matricele progresive Raven, fie prin teste de inteligență abstractă, de tipul proverbelor. Pe baza mai multor teste s-a calculat un contingent de deteriorare a inteligenței ce se măsoară în principiu prin calcularea diferențelor dintre cotele normale de inteligență ale vârstei și performanțele personale, deci o diferență dintre funcțiile în declin și cele nedeteriorate.

Prin această metodă s-a pus în evidență o scădere a eficienței gândirii de 0,5% după 31 de ani și 0,18% unități Q.I. după 60 de ani.

O a doua formă de măsura caracteristicile deteriorării se face prin raportarea performanțelor de la 50 sau 60 de ani cu nivelul maxim avut de persoana în cauză. Evident, acest fapt este posibil când se efectuează măsurători curente pe acest plan. în ambele cazuri există o deteriorare normală și una patologică".

Mulți autori recunosc că îmbătrânirea nu este un fenomen liniar, el începe chiar după naștere și chiar mai înainte, în cursul vieții intrauterine, procesul situându-se atât al nivel celular, cât și la nivelul spațiilor extracelulare ale organismului.

„Fizic, bătrânețea, este o stare distrofică, de involuție, însă unii vârstnici își pot păstra în bună stare funcțiile intelectuale până după 80 de ani". Modificările psihologice sunt așadar rezultatul modificărilor induse de vârstă, la baza lor existând factori interni, cât și factori externi: decesul unor rude apropiate, pensionarea, etc.

I. 4. Aspecte sociale privind vârstnicii

Diferiți autori, atât din țară, cât și din străinătate au încercat să definească bătrânețea și să-i stabilească limitele. Astfel s-au elaborat mai multe definiții, mai mult sau mai puțin consistente.

Criteriul cronologic a fost poate printre primele criterii de definire; ele a fost însă intens criticat, deoarece poate exista o îmbătrânire precoce și pot exista persoane în vârstă la care majoritatea funcțiilor sunt asemănătoare omului adult.

Noțiunea de vârstă înaintată se utilizează pentru perioada din viața omului care urmează după maturitate și ține până la sfârșitul existenței sale. Această perioadă mai este numită și „vârsta a treia, perioadă de involuție, perioadă de bătrânețe sau senescență".

Dicționarul Larousse definește bătrânețea ca fiind ultima perioadă a vieții corespunzând rezultatului normal al senescenței. Termenul se opune celui de senilitate care ar fi aspectul patologic, dar în același timp precizează că bătrânețea extremă nu se distinge prin nimic de senilitate.

Organizația mondială a sănătății consideră persoane în vârstă între: 60 și 74 de ani; persoane bătrâne între: 75 și 90 de ani; marii bătrâni: peste 90 de ani.

In concepțiile medico-sociale franceze se vorbește despre vârsta a treia după 65 de ani, corespunzând vârstei pensionării și vârsta a patra, după 80 de ani. Americanii clasifică persoanele de vârsta a treia astfel: bătrânii tineri (old young) între 65-75 de ani și bătrâni bătrâni( old-old), persoanele ce au mai mult de 75 de ani.

„În societățile tradiționale, implicit oamenilor în vârstă li se acorda foarte mult respect. Bătrânii de obicei aveau un cuvânt important, deseori final în problemele de importanță pentru comunitate, în ansamblu. în cadrul familiilor, autoritatea atât a bărbaților cât și a femeilor deseori crește o dată cu vârsta.

A

In schimb în societățile industrializate, există tendința ca oamenii în vârstă să fie lipsiți de autoritate atât în cadrul familiei, cât și în cel al comunității sociale. După pensionare, există posibilitatea ca venitul să se micșoreze. Trecerea la categoria de vârstă bătrânilor într-o societate tradițională deseori a marcat apogeul statutului pe care îl poate dobândi cineva.

În societatea noastră există tendința ca pensionarea să producă exact urmări inverse. Nemailucrând cu copii lor și fiind înlăturați din arena economică, nu este ușor pentru

oamenii mai în vârstă să facă în așa fel încât perioada finală a existenței lor să fie recompensatorie .

S-a obișnuit să se creadă că cei care fac față cu succes bătrâneții reușesc acest lucru recurgând la resursele lor interioare, devenind mai puțin interesați de avantajele oferite de viața socială. Deși nu există nici o îndoială că acest lucru poate fi adevărat, se pare că, într-o societate în care mulți sunt sănătoși din punct de vedere fizic la bătrânețe, își face din ce în ce mai mult resimțită prezența o viziune «îndreptată spre exterior». Cei aflați la vârsta pensionării pot descoperi o renaștere în cadrul a ceea ce s-a numit «vârsta a treia»' .

Există și bătrâni care continuă să lucreze, fie și part-time, care se angajează în activități de voluntariat, care constituie un puternic sprijin pentru familiile copiilor, îngrijind nepoții, făcând mici treburi domestice.

Sunt bătrâni care participă masiv la activități culturale și care studiază, care nu frecventează universitățile pentru vârsta a treia, ci se înscriu la cursurile unor facultăți, ori se mențin activi producând cantități importante de lucruri destinate autoconsumului; administrațiile locale înregistrează multe cereri de la bătrâni pentru activități ca gimnastica, înotul, activități motorii; alții frecventează centrele sociale pentru un schimb activ și interesant fie cu propria generație, fie cu alte generații; există bătrâni angajați în sindicate, în parohii, în cercuri recreative din țară, în serviciile sociale și sanitare, unde sprijină și și completează intervențiile operatorilor profesioniști.

Pensionarea reprezintă un important fenomen în viață, care poate marca un punct terminus al dinamismului social, sau din contră, un punct de început pentru o viață rezervată relaxării și tuturor activităților pentru care nu a existat timp sau fonduri suficiente anterior.

Există și situații din care pensionarea apare din cauza unei necesități, a unei boli, moment care survine de obicei brusc, fără nici o pregătire și al cărui impact aduce după sine multiple probleme la nivel individual sau al nivelul societății.

Personalul implicat în lucrul cu vârstnicii își pun adesea problema de ce mulți sexagenari ce se consideră insultați când sunt numiți „ bătrâni" în momentul în care survine pensionarea.

Există mai multe explicații, cum ar fi: faptul că situația materială a vârstnicului nu creează o stare „ care să convină", faptul că în general pensionarea este asemănată cu o boală, cu singurătatea, stigmatizarea, izolarea; de altfel, există și problema scăderii

veniturilor, ceea ce poate duce la apariția fenomenului de frustrare și de revolta, considerând valoarea pensiei ca fiind lipsă de respect din partea statului pentru munca depusă.

Se vorbește totuși de o categorie de pensionari „ tineri", care încearcă să-și găsească ceva de lucru, deși piața din România o ofertă prea bogată pentru aceștia, iar cursuri de recalificare pentru vârstnici nu există la noi în țară.

Pensionarea este considerată de mulți autori ca fiind o piatră de hotar, dar „toate studiile arată că, deși este percepută ca o pierdere, atunci când îi este găsit un sens și i se face o pregătire persoanei, aceasta o poate depăși cu bine. în general, în toată lumea, educația pregătitoare pensionării este insuficientă și tardivă. în România nici nu există asemenea cursuri de pregătire, și de multe ori impactul este cel prezentat anterior, în acest sens sistemul social ar avea un rol marcant.

„Cu atât mai mare este impactul cu cât pensionarea are o cauză patologică, asistentul social ar fi cel mai reprezentativ profesionist în îndrumarea și consilierea celor bolnavi, deci prezența lui ar fi foarte importantă în spitale. Un pensionar de boală își pierde brusc capacitatea de lucru, fapt ce intervine în mod agresiv atât pe plan economic ( situația financiară a familiei ), cât și pe plan psihologic ( sentimentul de inutilitate ). De asemenea, pensionarea mai poate fi un eveniment generator de criză când aceasta survine ca urmare a restructurărilor făcute la locul de muncă, atunci când, pentru a preveni șomajul, se recurge mult mai rapid la pensionare.

Tot în plan social se pierd anumite roluri care au fost câștigate de-a lungul vieții, ceea ce poate duce la crize de adaptare mai manifeste în rândul bărbaților aflați până în acel moment în funcții importante. Femeile par mai puțin afectate de pensionare, dar pot trece prin crize de anxietate gândindu-se la aceasta".

În România, multor femei după pensionare le revine rolul de bunică, se ocupă de amenajarea casei sau, nu de puține ori, de îngrijirea rudelor bolnave.

În multe țări occidentale, după pensionare, vârstnicii devin membrii activi ai unor asociații, având fiecare roluri bine determinate, ceea ce duce de obicei la scăderea marcantă a impactului pensionării, sau devin activi în cadrul unor societăți caritabile ori religioase. De asemenea, mulți participă le cursurile unor universități de vară sau pentru vârsta a treia, sau își deschid mici afaceri.

H.Clavet susține că „alegerea individuală a vârstei de pensionare ar trebui ridicată la rang de drept al persoanei". Există țări în care se poartă discuții în acest sens, fară a se ajunge deocamdată la o decizie privind anularea criteriului de vârstă, devenind o impunere instituțională și apreciat ca învechit într-o societate ce se coordonează după alte priorități și valori.

Pentru obținerea pensiei de bătrânețe, vârsta minimă variază de la 55 la 65 de ani pentru femei și de 60 la 70 de ani pentru bărbați .

In urma pensionării, vârstnicii pot avea sentimente de optimism, în sensul că în sfârșit a sosit momentul să-și realizeze proiectele pentru care nu au avut timp, ei pot accepta resemnați pensionarea , lucru mult mai dificil la bărbați. De asemenea pot apărea adevărate „nevroze de pensionare" ce pot accelera stresul îmbătrânirii.

Pentru persoanele din mediul rural, efectul pensionării nu apare brutal, adaptarea facându-se progresiv, prin continuarea muncii în agricultură și gospodărie. Există în România foarte multe femei din mediul rural care își mențin activitatea până la 75 de ani, aceasta creând un sentiment de putere și valorizare.

Pensionare poate duce la scăderea relațiilor sociale, vârstnicul fiind mai circumspect în legarea de noi prieteni și mai precaut în orice contact cu vechii prieteni. Fiind un moment de răspândire în viața socială a persoanei, pensionarea ar trebui să fie în atenția profesioniștilor, care acceptă în unanimitatea că, dacă se face o pregătire anterioară, pensionarea este mai ușor depășită.

„Pensia de vârstă a crescut progresiv sub influența reformelor și calculelor de proporționalitate, a îmbunătățirii sistemelor de contribuție la fondul de pensionare.

O problemă majoră în legătură cu actuala Legislație de pensionare se referă la sistemul egalitarist de stabilire a pensiilor. Aceasta înseamnă că aproape toți pensionarii să aibă aceeași pensie. Iar când s-au făcut indexări, s-a avut în vedere „ indexarea diferențiată" adică cei cu pensii mici au primit procente mari de indexare, iar cei ce aveau pensii mari, au primit indexări minime, în acest fel s-a ajuns la o „ pensie egală" pentru toți pensionarii, nemaiținându-se cont de pregătirea profesională, gradul de dificultate, și importanța activității depuse până la pensionare"17.

O altă problemă majoră, care trebuie reglementată prin legea „ Asistenței Sociale", se referă la faptul că este necesar ca în multe județe să se găsească spații corespunzătoare pentru funcționarea căminelor de bătrâni și a căminelor de pensionari. în zonele unde nu există construcții corespunzătoare, care să asigure acestei categorii de vârstă, condiții bune de viață: garsoniere, săli de mese, club, parc, terenuri de sport corespunzătoare acestei vârste. Sistemul de garsoniere cu cantină în bloc, se aplică în Statele Unite și în Israel.

Tot prin Legea de Asistență Socială, trebuie să se stabilească posibilități speciale pentru pensionari cu potențial normal de lucru să poată lucra în continuare în activități mai ușoare, care să asigure completarea venitului lunar, pentru ca aceștia să-și poată trăiască o viață decentă"38.

„In țările dezvoltate li se oferă pensionarilor unele servicii precum: translatori și prezentatori de date istorico-demografice pentru excursioniștii străini veniți în țară. O altă categorie pentru pensionari ar fi: consilieri tehnici de specialitate pentru cei cu competența necesară. Și în Institutele de Cercetări Științifice pot lucra pensionarii care au bagaje speciale de date și informații științifice care sunt absolut utile unității de cercetare.

Directorii căminelor de pensionari și de bătrâni să fie încadrați dintre persoanele pensionate, care înțeleg mai bine nevoile pensionarilor din cămine"39.

Preocuparea pentru interesele vârstnicului revenea până nu demult medicului, care și el era pregătit în parte pentru medicina generală vizând adultul. Astăzi, viziunea ecosistemică grupează o echipă pluridisciplinare care trebuie să vină în întâmpinare cererilor persoanelor de vârsta a treia, ea fiind necesar să cuprindă medicul, psihologul, asistentul social, sociologul.

Anul 1990 a fost declarat anul internațional al persoanelor de vârsta a treia în încercarea de a sensibiliza comunitatea asupra valorii acestei categorii de vârstă în lume. în ultimul deceniu am fost martorii unei continue fluctuații a populației de peste 65 de ani, dar cu o creștere semnificativă a populației peste 75 de ani-fenomen numit îmbătrânire. Acest lucru ar trebuie să fie îmbucurător dacă ne gândim că ar trebui să însemne creșterea calității vieții și a serviciilor medicale.

Realitatea este însă că o proporție remarcabilă are nevoie de servicii sociale care ori nu există, ori nu sunt suficiente din punct de vedere cantitativ sau calitative.

Privită în ansamblul său, persoana vârstnică este o persoană de cele mai multe ori multiplu dezavantajată prin scăderea resurselor fizice, care nu înseamnă întotdeauna boală, prin scăderea resurselor financiare sau prin prezența unui handicap mintal40.

Perioada de tranziție din România anului 2000 a descalificat vârstnicul din lupta sa pentru o existență decentă, mulți dintre ei trăiesc sub pragul de sărăcie, mulți renunță la facilitățile confortului (căldură, apă, energie) din cauza veniturilor mici, mulți „întăresc" rândurile instituțiilor de ocrotire socială și ale cantinelor sociale.

Durata medie de viață în România a scăzut, iar pensia, chiar indexată, nu acoperă taxele și impozitele împovărătoare; în plus, bătrânii trăiesc sentimentul frustrant al faptului că, dat fiind numărul lor în creștere în raport cu populația activă, ei sunt „întreținuții celor care azi lucrează", sintagmă atât de vehiculată în mass-media și mediile politice din România. Aceasta face ca vârstnicul să-și resimtă povara nu doar economic, ci și medical; el este un mare consumator de fonduri, având de obicei o pluripatologie, a devenit o persoană dorită pe lista medicului de familie, numai în situația în care este pensionar și doar datorită plății cu regularitate a asigurărilor de sănătate si punctajului obținut de medici.

Din 1976, s-au impus drepturilor persoanei vârstei a treia, care din nefericire în lume sunt adesea ignorate. Sintetizându-le, acestea sunt:

„dreptul la îngrijire medicală;

dreptul la religie;

dreptul la prevenirea dependenței;

dreptul la ocrotire de către personal calificat;

dreptul la ocrotire legală;

dreptul de a alege locul și modul de viață;

dreptul la susținere familială și comunitară și, nu în ultimul rând, dreptul la îngrijiri paliative".

1.5. Evoluția statusului în timp a persoanei vârstnice

In viața cotidiană ca și în activitatea instituțională, omul, indiferent de contextul său, deține o poziție. Statusul reprezintă poziția deținută de om în societate. Treapta pe care se află un individ într-o structură socială reflectă tipul de apreciere asupra lui, dată de către ceilalți, pentru că fiecare om este evaluat în funcție de această poziție a sa, iar recunoașterea ei depinde atât de personalitatea insului, cât și de normele și valorile sociale. „Statusurile variază după personalitatea oamenilor, iar multe dintre interacțiunile sociale constau în identificarea și selectarea statusurilor.

Emile Durkheim a studiat anomia ca proces de degradare a ierarhiei de status. Max Weber a conferit conceptului de status sensul de prestigiu social.

Antropologul american R. Linton a desemnat prin status o colecție de drepturi și de datorii determinate de locul de muncă ocupat de individ în societate. Talcot Parssons a făcut diferența între status atribuit și status dobândit sau achiziționat41.

Statusul atribuit reprezintă „poziția acordată unui individ de societate, urmare a dimensiunii psihosociale (sex, vârstă, rasă, religie, mediu familial).

Statusul dobândit reprezintă poziția câștigată de o persoană prin învățare sau prin efort. El se conturează și se obține de către individ în timpul competiției cu ceilalți oameni.

Un tip special de status este statusul fundamental, element cheie în raporturile dintre oameni. Vârsta, sexul și în anumite condiții ocupația reprezintă statusuri fundamentale.

Așadar, vârsta constituie una dintre căile de dobândire de către individ a altor statusuri. Societatea reglementează comportamentul fiecărei vârste. Un om bătrân are un alt status social, decât un ins tânăr. Vârsta servește ca un reper ce permite orientarea indivizilor în rețelele sociale: familie, mediu, școală, comunitate religioasă, loc de muncă".

Max Weber a definit poziția de status în Wirthschaft und Gesellschaft ca fiind „pretenția convingătoare la respect social"". Aceste poziții de status conferă deopotrivă privilegii negative și pozitive, iar statusul se bazează în mod tipic pe un stil de viață deosebit și pe o instruire formală.

Bătrânețea nu este o noțiune unitară, ci o problemă de definiție socială. Din punct de vedere al criteriului vârstei funcționale, bătrânețea se poate instala fie mai devreme, fie mai târziu, în funcție de stilul de viață al indivizilor și de resursele sau capacitățile lor biologice și psihice. Oricum, imaginea bătrâneții este extrem de diferită chiar în societățile contemporane, și ea nu depinde de modul cun arată sau cum se poartă indivizii, cât de normele sociale care se stabilesc.

În societățile preindustriale, caracterizată de o speranță de viață redusă „bătrân"era considerat chiar individul aflat în perioada vârstei mijlocii, bătrânețea fiind echivalată cu experiența și înțelepciunea, cu abilitatea de a supraviețui riscurilor existenței.

Unele documentare literare din perioada Renașterii arată că bătrâni erau considerați chiar și indivizi aflați în jurul vârstei de 40 de ani.

În cursul istoriei, nu întotdeauna bătrânețea a fost asociată cu o pierdere a statusul ui și rolurilor sociale, ci, dimpotrivă cu creșterea acestora și cu sporirea prestigiului în cadrul comunității.

În unele societăți tradiționale, ea nu era considerată nici ca declin, nici ca proces degenerativ, nici ca o perioadă de dependență, ci ca o vârstă a puterii, a seninătății, a deplinului echilibru, a maturității încă creatoare.

În Evul Mediu timpuriu, se înregistrează o schimbare profundă a acestei imagini, bătrânețea reprezentând, în concordanță cu unele teze religioase, „o stare a păcatelor acumulate de om, un simbol al decrepitudinii și decăderii lumii supuse blestemului divin pentru păcatul originar al omenirii. Omul bătrân e demn de milă-cu atât mai mult cu cât bătrânii virtuoși sunt o excepție, fiind uneori, mai vicioși și mai răi decât cei tineri.

În lumea laică a aceluiași Ev Mediu, concepția asupra bătrâneții era relativ diferită. Dată fiind frecvența ridicată a molimelor, a conflictelor și a războaielor din această perioadă, bătrânețea, era echivalentă cu supraviețuirea până la o vârstă când numai boala sau decrepitudinea putea aduce moartea.

Popoarele germanice și celtice obișnuiau să-și omoare bătrânii, considerând că moartea este preferabilă declinului indus de îmbătrânire.

În lumea creștină, această formă, de omucidere era însă contrară dogmelor religioase. în condițiile răspândirii atitudinilor negative față de bătrânețe, în Evul Mediu timpuriu, bătrânii săraci aveau o situație extrem de dificilă, fiind nevoiți să cerșească sau să fure pentru a supraviețui. Spre deosebire de ei, cei bogați își puteau asigura protecția și confortul, retrăgându-se într-o mănăstire unde le erau rezervate locuințe confortabile, veritabile „aziluri de bătrâni".

De altfel, în secolul XV-lea apar primele asemenea aziluri în asistența cărora activează numeroase asociații de caritate.

Spre deosebire de Evul Mediu timpuriu, perioada Evului Mediu matur, contribuie la afirmarea ideii că bătrânețea nu are numai o dimensiune negativă, bătrânii, prin înțelepciunea lor, putând fi utili chiar la vârste înaintate. Bătrânii activau în rândurile clerului, erau prezenți în viața economică, politică, juridică, conduceau comunitățile sătești, având, deci, o contribuție importantă la viața colectivității.

Epoca Renașterii, care a exaltat cultul tinereții, a adoptat o atitudine deosebit de negativă față de bătrâni. Portretistica, Comedia delfarte prezentau pe bătrâni ca ființe pendante, rele, zgârcite, în ipostaze de bogătași aroganți, soți autoritari, dezgustători4'.

Treptat această imagine a început să domine lumea socială, pentru a se transmite societăților contemporane . Printre cele mai importante schimbări care au determinat devalorizarea importanței vârstnicilor pentru societate se pot menționa următoarele: revoluțiile sociale și politice din secolele al XVIII-lea, care au susținut în platformele lor ideea egalității sociale a tuturor vârstelor, combătând ideea conform căreia puterea și prestigiul trebuie să aparțină exclusiv vârstnicilor.

Aceste idei au făcut posibilă creșterea independenței și autonomiei tinerilor, separarea căminelor lor de cele ale vârstnicilor, separarea patrimoniului economic, iar în condițiile schimbării funcției economice a familiei, de la unitate de producție, la unitate de consum, bătrânii și-au pierdut vechiul rol de conducători ai familiei, devenind, ei înșiși, dependenți de copii lor.

În acest sens a apărut pentru prima dată, fenomenul cunoscut sub denumirea de „invertire generațională" în sensul că, în loc să mai aibă ei grijă de copiii lor, bătrânii devin dependenți de proprii copii.

Penetrarea ideilor religioase ale protestantismului în lumea occidentală, care au pus accentul pe independență autonomie, raționalism, eficacitate, ca valori care sunt incompatibile cu spiritul bătrâneții. Aceste idei au determinat apariția unei idei stereotipic a bătrâneții ca o perioadă de vârstă definită de neputință, decădere fizică și morală, pierdere a autocontrolului personal și lipsă de autonomie.

Există încă societăți care acordă un rol important vârstnicilor ( China, Japonia, țările asiatice, în general), a fi bătrân în societățile contemporane echivalează cu o stare de degradare, stigmatizare, și pierdere a rolurilor active, dar și a unor drepturi și datorii. în acest sens, normele sociale cu privire la bătrâni au astăzi un caracter prospectiv, părând să reglementeze mai degrabă ceea ce trebuie să nu facă , decât ceea ce trebuie să facă. Dat fiind conținutul acestor norme, publicul larg este tentat să vehiculeze tot felul de stereotipuri în legătură cu deficiențele de caracter și de personalitate ale vârstnicilor, considerându-i ursuzi, iritabili, conservatori, inadaptabili în raport cu schimbarea socială, egoiști, rigizi, ș.a.m.d.

Studierea percepției sociale a vârstnicilor presupune determinarea modelelor de percepție pe care diversele categorii sociale le posedă, în legătură cu vârstnicii și surprinderea efectelor sociale pe care le induc aceste modele de percepție.

Contextul paradigmatic este oferit de teoria etichetării, iar cadrul explicativ al acestui demers îl constituie acel fenomen social identificat și teoretizat de Robert Merton cunoscut sub numele de profeția autocreatoare.

Kuypers și Bengtson(1973) au lansat ideea că poziția defavorizată a vârstnicilor în societate se datorează în parte acestui fenomen și au vorbit despre sindromul crizei sociale la vârsta a treia. Ei susțin că în ultimi ani ai vieții se creează un ciclu de evenimente, care conduc în final, la o imagine de sine, negativă a vârstnicilor și la un comportament dezadaptat al acestora.

Acest ciclu de evenimente a fost denumit sindromul crizei sociale și el arată, de fapt, cum anume se autoinstrumentalizează stereotipurile legate de vârstnici.

Vârstnicul căruia i se aplică o anumită etichetă tinde treptat să se identifice cu aceasta, lucru care se realizează prin procesul descris mai jos"

„Etichetarea vârstnicului cu o anumită trăsătură fizică sau psihică negativă;

Asumarea de către individ a rolului sugerat de această trăsătură;

Dobândirea unor comportamente și atitudini negative, adecvate noului rol;

Pierderea treptată a comportamentelor și atitudinilor neconforme cu acest rol;

Identificarea cu această trăsătură și cu statusul aferent".

Concluzia este aceea că vârstnicul se bucură de un prestigiu scăzut și că există o segregare în funcție de vârstă în societatea noastră. încercând să oferim câteva explicații, am putea spune că acest fenomen are cauze multiple și se referă la aspecte distincte ale vieții sociale. O primă cauză, cu caracter general, se referă la faptul că trăim într-o societate în care, cel puțin în perioada actuală, sunt apreciate valorile materiale, iar primul efect pe care îl aduce cu sine pensionarea este scăderea venitului, ceea ce atrage un cortegiu de probleme pentru cel aflat în această situație.

O a doua cauză este dată de faptul că tinerii își asigură prin educație posibilitatea de a obține locuri de muncă mai bune, astfel încât urcă mult mai ușor în ierarhia socială decât vârstnicii. Părinții încetează să mai fie cei care știu totul, cei care înmagazinează cunoașterea, pentru că educația lor se rezumă în medie la 10-12 ani, în timp ce tinerii, din necesitatea de a se adapta cerințelor sociale, sunt din ce în ce mai bine pregătiți profesional, astfel încât i-au treptat locul părinților.

Se produce, astfel, și o „segregare intelectuală a generațiilor, ceea ce nu se întâmpla în societățile premoderne, când cunoașterea putea fi dobândită preponderent prin experiență".

Consecințele acestui fenomen (de scădere a prestigiului vârstnicilor) și gravitatea lui se reflectă în faptul că această categorie de vârstă trece prin experiența discriminării în tot mai multe contexte sociale. Inserția sau reinserția socială a acestora întâmpină dificultăți, dat fiind faptul că oportunitățile de locuri de muncă sunt slabe pentru această categorie de vârstă.

Aceste tendințe nu se manifestă însă identic la toate persoanele în vârstă, în toate societățile și în toate mediile.

I.6 Teorii ale dezvoltării umane

Dezvoltarea umana, ca problemă de studiu a psihologiei dezvoltării, este una destul de controversată. Ce este mai important, zestrea genetica, experiența personala a individului sau societatea în care se dezvolta individul? Este dezvoltarea un proces continuu, liniar sau un proces care se desfășoară în etape? Iată câteva din întrebările care de-a lungul timpului au creat diverse răspunsuri si teorii cu privire la dezvoltarea umana.
Cele mai importante dintre acestea sunt: teoria psihanalitică, teoria învățării, teoria umanistă si teoria cognitivă.

1.Teoria psihanalistă – Inițiatorul acestui curent este doctorul Sigmund Freud (1856-1939). Teoria psihanalista interpretează dezvoltarea umana prin „inconștient” care o motivează si o coordonează. Impulsurile acestuia sunt prezente permanent ele influențând fiecare aspect al gândirii sau comportamentului uman, de la deciziile, alegerile importante. Cu alte cuvinte, ne dicteaza pe cine sa iubim, pe cine sa urâm sau ce preferam sa mâncam, cu ce ne place să ne îmbrăcăm. Una din ideile importante ale lui Freud în ceea ce priveste dezvoltarea copilului este aceea ca el simte plăcere sexuala si are fantezii erotice cu mult înainte de adolescenta.

Teoria sexualității infantile cuprinde mai multe stadii (stadii psiho-sexuale):
a) de la naștere la un an – stadiul oral – gura devine centrul senzațiilor de plăcere ale întregului corp (de aceea hrănirea este activitatea cea mai stimulanta).
b) de la 1 la 3 ani – stadiul anal – anusul devine locul senzațiilor de placere (de aceea
problemele legate de toaleta sunt cele mai importante).
c) de la 3 la 6 ani – stadiul falic – penisul devine cea mai importanta parte a corpului.
Băieții sunt mândri, iar fetele invidiază si se mira ca ele nu au așa ceva. Copiii de ambele
sexe au fantezii sexuale în ceea ce îi privește pe părinții lor, ceea ce le dezvolta un
sentiment de culpabilitate.

d) 7 – 11 ani – perioada de latenta – nevoile sexuale ale copilului se liniștesc, copilul folosindu-si energia în activitatea de învățare.
e) adolescența – stadiul genital – dezvoltarea organelor sexuale duce la focalizarea
placerii în aceasta zona, adolescentul având placere sexuala si satisfacție sexuala.
Cu toate ca teoria psihanalitica nu este acceptata în totalitate, multe din ideile lui Freud sunt folosite si astazi (de exemplu, ideea conform căreia subconștientul motivează comportamentul nostru, mecanismele de apărare sunt motivate de situații conflictuale si
sexualitatea este o componenta importanta a comportamentului nostru).
Faptul ca, în ceea ce privește stadialitatea dezvoltării copilului, Freud pune accentul mai ales pe primele trei perioade, neglijând importanta socialului, a educației, limitează teoria sa, acest aspect reprezentând una din carentele teoriei.
2. Teoria învățării – G.B. Watson 1878-1958 afirma că dacă psihologia tinde sa devina o știința atunci ea trebuie să studieze ceea ce se poate vedea si măsura. Legile bazale ale teoriei învățării explorează relația dintre stimuli si răspunsul la aceștia, între un anume fel de comportament si stimulul care l-a provocat. Unele răspunsuri sunt automate-reflexele (cum ar fi clipitul la un stimul luminos puternic). Cele mai multe răspunsuri sunt învățate, pe acest lucru bazându-se teoria învățării, care susține ca viața este un proces continuu de învățare, condiționare. Condiționarea sau învățarea condiționată se desfășoară în doua direcții:
• Condiționarea clasică: este învățarea prin asociere. Cel care a făcut legătura între
stimul si răspuns este neurologul Pavlov. Facând cercetari asupra procesului salivatiei la câini, a observat ca aceștia nu salivau doar la apariția hranei ci si a altor stimuli nespecifici (daca se aprindea un beculeț concomitent cu aducerea hranei după un anumit timp câinele saliva numai la aprinderea beculetului).
• Condiționarea operanta – reprezentantul cel mai important al acestei teorii este F.
Skinner. El este de acord cu teoria învățării prin asociere, dar afirma ca un rol mult mai important îl are învățarea condiționată. În accepțiunea acestei teorii un sistem de recompensare poate fi utilizat în învatarea câinelui sa dezvolte comportamente care nu sunt în repertoriul unui câine în mod obișnuit (câinii care detecteaza drogurile sau câinii folositi în prinderea hotilor). O data învățat acest comportament câinele îl va repeta chiar daca nu mai este recompensat. În învățarea condiționata o mare importanta o are recompensa. Daca aparitia unui nou comportament este întărita sansele ca acest comportament sa se repete mai des sunt mai mari. Întărirea este obtinuta prin recompensare (a unui comportament pozitiv al copilului întăreste posibilitatea repetarii lui si învatarii acestuia). Acest sistem caracterizează recompensarea pozitiva. Daca dorim ca un anumit comportament sa nu se mai produca (de exemplu plânsul copilului mic care nu obtine ceea ce îsi doreste) atunci recompensarea va fi negativa prin ignorare (aceasta scazând frecventa aparitiei comportamentului negativ pâna la disparitia lui)
Recompensele pot fi: biologice (dulciuri, fructe etc), materiale (jucarii, jetoane, stelute, bile), sociale (lauda, evidentierea). Alegerea acestora variaza în functie de vârsta, persoana si scop. Studiul stiintific al comportamentului uman, posibilitatea schimbarii si modificarii comportamentului, descoperirea modului în care copilul poate fi ajutat sa dobândeasca anumite abilitati, iata doar câteva din aspectele acestei teorii care au ajutat si ajuta si în prezent medici, psihologi, educatori în munca lor de recuperare, vindecare. Limitele acestui mod de abordare a dezvoltarii umane constau în ignorarea emotivitatii, negarea existentei subconstientului (limiteaza întelegerea comportamentului si mai ales patologia acestuia), în faptul ca cercetarile cele mai importante se bazeaza pe studiul animalelor.
3. Teoria umanistă – Reprezentanții acestei teorii au o viziune generala, holistica asupra dezvoltării umane, susținând ca omul este mai mult decât o colecție de instincte, tendințe sau condiționări fiecare persoana fiind unica si demna de respect. Cei mai importanti
exponenti sunt Abraham Maslow si Carl Rogers. Maslow afirma ca fiecare dintre noi are natura lui proprie si o puternica motivare pentru a-si exprima aceasta natura. Primordial pentru om este asigurarea nevoilor bazice ale supravietuirii – nevoile biologice. Ierarhic urmeaza nevoile de securitate si stabilitate, apoi nevoia de dragoste si apartenenta, nevoia de stima (stima de sine-nevoia de succes, de reusita si un statut corespunzator posibilitatilor individului). Ultima treapta a acestei ierarhii o constituie afirmarea si actualizarea potentialului persoanei în societate. Armonia dezvoltarii este rezultatul satisfacerii tuturor acestor trebuinte. La baza teoriei umaniste a lui Rogers sta ideea ca în devenirea sa omul poate ajunge la nivelul cel mai înalt al posibilitatilor sale cu ajutorul persoanelor apropiate (familie, prieteni). Acestea trebuie sa ne ofere ajutor neconditionat. Cu alte cuvinte, ei trebuie sa ne iubeasca si sa ne respect indiferent de ceea ce facem noi.
Criticile ce se aduc acestei teorii sunt legate tocmai de aceasta abordare mult prea toleranta. Umanistii au avut contributia lor explicarea fenomenului de dezvoltare a omului, sustinând ca niciodata nu este prea târziu ca o persoana sa-si valorifice potentialul de care dispune.
4. Teoria cognitiva – Reprezentantul de seama al acestei teorii este Jean Piaget 1896-1980. El a elaborat anumite întrebări legate de dezvoltarea cognitiva (intelectuala) întrebari considerate ca standard si care au fost incluse în testarea nivelului de inteligenta al copilului. El si-a propus sa gaseasca vârsta la care cei mai mulți copii pot sa raspunda corect la fiecare întrebare. A descoperit astfel ca la un anumit nivel de vârsta copiii au cam aceleasi reusite si mai ales aceleasi greseli, lucru care l-a determinat sa considere ca dezvoltarea intelectuala se face secvential, în etape. Jean Piaget considera ca pentru dezvoltarea abilitatilor cognitive este mai important cum gândeste copilul decât ceea ce stie la un moment dat. Piaget descopera patru stadii de dezvoltare intelectuala, fiecaruia dintre ele corespunzându-i un anumit tip de gândire.

• de la nastere la 2 ani – stadiul senzorio – motor
Copilul folosește simțurile si abilitățile motorii pentru a înțelege lumea. Aceasta
perioada începe cu reflexele si se termina cu schemele senzori-motorii. Copilul
înțelege ca un obiect exista chiar daca nu se mai afla permanent în câmpul sau
vizual. Începe sa-si amintească si să-si reprezinte experiențele (reprezentari
mintale).
• de la 2 la 6 ani – stadiul preoperațional. Copilul folosește gândirea simbolica incluzând achizițiile din sfera limbajului în activitatea de cunoaștere a lumii înconjurătoare. Gândirea este egocentrica, cunoașterea fiind făcută din perspectiva proprie.
• de la 7 la 11 ani – stadiul concret operațional. Copilul înțelege si folosește operațiile logice în rezolvarea de probleme. În aceasta perioada copilul își definește noțiunea de “număr”, “clasificare” si “conservare”.

• de la 12 ani – stadiul operațiilor formale. Copilul începe sa abstractizeze, sa gândeasca de la real la concret la ceea ce poate fi posibil, ipotetic. Piaget vede dezvoltarea intelectuala(cognitiva) ca un proces care urmează niște modele universale, scheme (schema este calea generala de gândi despre ceva sau modul general de interacțiune dintre ideile si lucrurile din mediul înconjurator.

Teoria cognitiva este valoroasă prin aceea ca permite factorilor educaționali sa solicite copiii în funcție de posibilitățile lor la un anumit interval de vârsta. Carentele acestui tip de abordare constau în ignorarea motivației externe, a importantei procesului de învățare si a societății în general.

Concluzii
Toate cele patru teorii au contribuit la înțelegerea dezvoltării umane. Toate sunt valoroase din anumite puncte de vedere, dar nici una nu a explicat complexitatea si diversitatea experienței umane. Cei mai mulți dintre cei care s-au ocupat de studiul dezvoltării umane au pornit de la premisele acestor teorii.

CAPITOLUL II

Paradigme teoretice ale bătrâneții

Preocupările referitoare la bătrânețe sunt vechi, dar cercetarea propriu-zisă, desfășurată sistematic și în profunzime, a început după 1945.

În 1950 Congresul Internațional de Psihologie de la Liege ridică mai insistent problemele bătrâneții. Cercetările încep să se înmulțească și apar instituțiile cu orientare spre investigația științifică.

II. 1. Teorii generale despre bătrânețe

Privitor la teoriile despre bătrânețe acestea există încă din Grecia antică și Roma: Empedocles (.î.e.n) spunea că elementele cosmosului, aerul, apa, pământul și focul se află în corpul omenesc și se diminuează spre bătrânețe în mod diferit, etapele vieții, se termină cu bătrânețea, care este o stare naturală.

Hippocrates, considera că bătrânețea este o stare de diminuare a umorilor; bătrânii sunt excentrici și înțelepți, ca nebunii.

Platon în „Republica" caracteriza bătrânețea prin scăderea dorințelor de orice fel și a ambițiilor, moartea este un incident, viața o aparență.

Aristotel în „Retorica" afirma că bătrânețea este plină de stereotipii, deoarece privește bătrânețea cu pesimism, oarecare mânie și resemnare.

Galenus susținea că la bătrânețe diferențele individuale sunt mari, bătrânețea fiind o acumulare de boli. Despre bătrânețe în Evul Mediu au scris:

Avicenna (980-1038) matematician, medic și astronom, descrie bătrânețea din perspectivă astrologică, a semnalat relația dintre îmbătrânire și condițiile climatice care acționează asupra funcționării organismelor.

Mainomodes (1136-1204), medic celebru al vieții, el spunea că bătrânețea trebuie prevenită printr-o viață ordonată. Despre bătrânețe în Renaștere au scris:

Erasmus din Rotterdam, spunea că bătrânețea este inevitabilă, fiind un fenomen natural. Cornoro, spunea că bătrânețea e dependentă de viața emoțională trăită, de intensitatea și de emoțiile dure .

II.2. Paradigma funcționalistă

În concordanță cu tezele paradigmei funcționaliste, bătrânețea este privită ca o stare de de dezangajare socială, determinată de scăderea valorii și utilității sociale a vârstnicului, ca urmare a pensionării. Retragerea vârstnicului din activitate, consideră funcționaliștii, are o serie de beneficii pentru aranjamentele structurale ale rolurilor existente în societate, permițând contingențelor tinere să ia locul celor vârstnice.

Pe de altă parte, la fel ca și boala, bătrânețea este o stare indezirabilă, care trebuie evitată, în măsura posibilităților. Ca tip de devianță legitimă, boala presupune scutire de responsabilitățile asociate rolurilor sociale, dependență față de alții, ajutor din partea acestora, etc. Statutul bătrânului seamănă în multe privințe cu cel al bolnavului. Spre deosebire de bolnav, însă, bătrânul nu se poate baza întotdeauna pe un ajutor competent și specializat cu care să coopereze în scopul reînsănătoșirii, așa cum sublinia Talcot Parsons.

În același timp, spre deosebire de boală, bătrânețea nu este un status tranzitoriu sau provizoriu, decât numai în raport cu actul său final, adică trecerea spre neființă. Pentru acest motiv, controlul social exercitat asupra bolii și bătrâneții este un element esențial, cred funcționaliștii, pentru menținerea echilibrului sistemului social.

Consecințele acestui mod de a privi bătrânețea are o serie de implicații asupra politicilor sociale, deoarece, accentuând starea de dependență a bătrânilor, îi exclud de fapt din viața publică.

Spre deosebire de teoria dezangajării, teoria activismului apreciază că o bătrânețe fără probleme îi impune vârstnicului asumarea în continuare a unor roluri active. Conform cu tezele paradigmei funcționaliste, în orice societate există o diviziune socială în funcție de vârstă, o stratificare rolurilor și pozițiilor asociate diferitelor vârste, între care se stabilesc raporturi de interdependență și de cooperare funcționalistă.

Această stratificare permite existența unei ordini sociale a procesului de îmbătrânire biologică, bazată pe anumite clasificări și ierarhizări, în funcție de vârstă. Fiecărui grup de vârstă îi sunt alocate diferite resurse de putere, prestigiu și bunăstare. La rândul lor, indivizii aparținând unui anumit grup sunt obligați să se conformeze cerințelor rolurilor sociale asociate vârstei lor.

Pentru funcționaliști, ieșirea din repertoriul rolurilor sociale atribuite indivizilor din fiecare strat de vârstă semnifică atât o disfuncție pentru o societate, cât și o manifestare deviantă care încalcă regulile scrise sau nescrise cu privire la vârste. Această manifestare este, adeseori, sancționată prin intermediul factorilor de „control social" cu caracter neinstituțional.

Dacă un bătrân va încerca să-și asume unul dintre rolurile sociale ale adulților sau ale tinerilor, va fi supus ironiei și ridicolului opiniei publice. Acest lucru i se poate întâmpla și unui adolescent sau tânăr care și-ar propune să ia rolul indivizilor plasați în straturi de vârstă superioare. Operând aceste delimitări între roluri, funcționalismul ia în considerare criteriul „vârstei funcționale”, capacitatea de exercitare a rolurilor sociale.

În concordanță cu paradigma funcționalistă, distribuția rolurilor sociale în raport cu vârsta funcțională are o serie de avantaje funcționale pentru societate, întrucât permite ordonarea indivizilor în funcție de capacitatea lor de performanță.

Excluderea bătrânilor din activitate permite, de exemplu, existența mai multor locuri de muncă disponibile. Pe de altă parte, această distribuție determină și unele aspecte disfuncționale, privând societatea de o forță de muncă experimentată, care, o dată cu pensionarea, cel mai adesea se simte exclusă și marginalizată.

II.3. Paradigma conflictului

Paradigma conflictului social i-a ca premisă inegalitatea pozițiilor sociale legată de factorul vârstă, care este un element principal în asigurarea dinamicii generaționale, inclusiv a dinamicii sociale.

Orice societate utilizează inegalitatea dintre tineri și bătrâni pentru a-i stimula pe primii pentru poziția de putere, prestigiu și bunăstare ale „oponenților" lor, adică vârstnicii.

Ideea principală a interpretărilor bazate pe paradigma conflictului este aceea că, în orice societate, lupta, competiția și conflictul dintre diferite grupuri de vârstă antrenează schimbarea socială. Această ideea, împrumutată de la Marx, consideră că premisele stratificării și inegalității sociale în raport cu vârsta pot fi identificate în clasele și instituțiile capitalismului, care a accentuat profund poziția de dependență și lipsa de securitate a celor mai tineri și a celor mai bătrâni membrii ai societății.

In timp ce pentru unii teoreticieni ai conflictului social, vârstnicii au acaparat pozițiile de putere și prestigiu în societate, instaurându-și așa numita gerontocrație, pentru alți teoreticieni vârstnici, sunt, mai ales în societatea capitalistă, obiect de discriminare constantă.

Ca sursă principală a conflictului între vârste și generații pot fi enumerate competiția dintre tineri și vârstnici pentru obținerea unor locuri de muncă, lipsa de echitate în recompensa lor materială, aspirațiile diferite între tineri și bătrâni.

în societățile contemporane, subliniază teoreticienii conflictului social, aceste surse de tensiune sunt amplificate de tendințele patronilor de a-și mări beneficiile prin demsionarea celor vârstnici și pentru angajarea unei forțe de muncă mai tinere, dar și mai puțin costisitoare din punct de vedere al salariului.

Așa cum precizează sociologii raliați conflictului, nu vârsta are, ci rolurile care i se asociază sau aspirațiile cu privire la ele antrenează diferitele conflicte între starturile de vârstă din societate.

Mulți bătrâni în putere revendică dreptul la continuarea vieții active, dar li se interzice acest drept în virtutea asocierii acestei perioade de vârstă cu declinul capacităților funcționale.

Această demonstrează că așa numita „dejangajare voluntară" a vârstnicilor din viața activă, este o convingere eronată. Ideea dezangajării, tributară concepției funcționaliste, care consideră retragerea vârstnicilor ca un proces funcțional care asigură roluri disponibile pentru tineri și care justifică dezinteresul societății față de problemele bătrânilor, este contrazisă de „activismul", energia și creativitatea multora dintre ei.

Pentru paradigma conflictului, stratificarea în raport cu vârsta determină conflicte și tensiuni inevitabile, întrucât criteriul funcțional, luat ca bază de stratificare, intră în contradicție cu propriile criterii și aspirații ale vârstnicilor, care consideră că posedă suficiente calități pentru a-și asuma sau păstra rolurile sociale.

In concordanță cu ideile lui Marx, teoreticienii conflictului consideră că eliminarea stratificării în funcție de vârstă este posibilă numai prin schimbarea structurilor economice și politice care generează și mențin inegalitatea.

Ca și paradigmă funcționalistă, paradigma conflictului este caracterizată de o serie de deficiențe și erori. Dintre acestea se pot menționa:

„absolutizarea conflictului ca tendință „naturală" și „inevitabil" a societății;

postularea „ intereselor" generațiilor, ca factor de dinamizare a tensiunii socială;

identificarea conflictului între generații ca luptă de clasă;

Exceptând aceste deficiențe, paradigma conflictului cuprinde o seric de idei sugestive în ceea ce privește necesitatea schimbării sociale, combaterea ideii de„echilibru", raporturile dintre noi generații, distribuția mai adecvată a muncii, educației și timpului liber la nivelul diferitelor straturi de vârstă din societate".

11.4. Paradigma interacționismului simbolic

Paradigma interacționismului simbolic, de esență fenomenologică, „apreciază că vârsta este o „identitate construită" în procesul de interacțiune socială și de „negociere" a semnificațiilor din lumea socială.

Pentru teoriile incluse în această paradigmă, vârsta nu este numai un status, ci și un „simbol social", un reper sau un construct simbolic care servește la ordonarea și organizarea experiențelor sociale și determină o serie de semnificații, aprecieri, judecăți de valoare, clișee sau mituri.

Ideea principală de la care pleacă interacționiștii este aceea că „identitatea" unei persoane de o anumită vârstă este,, construită" numai în procesul de interacțiune cu ceilalți, situație care are ca rezultat producerea unei „ imagini" asupra vârstei, împărtășită în comun de persoane respectivă și de persoanele cu care interacționează.

In termeni pur funcționaliști, fiecare societate atribuite indivizilor diferite statusuri și roluri sociale în concordanță cu vârsta pe care o au.

De exemplu, vârstnicilor li se atribuie următoarele statusuri: pensionar, soț, tată, bunici, prieten, etc. La rândul lor, acestor statusuri li se asociază următoarele seturi de roluri: retragere din rolurile sociale active, îngrijirea mai frecventă a stării de sănătate, plimbarea nepoților în parc, o cumpătare mai mare manifestată față de diversele aspecte incitante ale vieții,etc.

Fiecare dintre aceste roluri este strâns legat de așteptările pe care ceilalți le au față de statusul de bătrân.

La rândul său, acest status presupune o serie de aspirații pe care vârstnicul le are de la ceilalți. Starea de dependență față de ceilalți, pentru bătrânii de o anumită vârstă, și frecventarea serviciilor medicale par să fie principalele așteptări ale celorlalți față de vârstnici, influențând așteptările și percepțiile acestora despre ei înșiși.

Fiecare individ dintr-un grup de vârstă are o anumită imagine asupra a ceea ce se așteaptă de la el și asupra a ceea ce trebuie să se aștepte de la ceilalți. Nu este vorba numai de conduite predictibile, ci și de semnificații atribuite acestor conduite.

Bătrânii sunt îndreptăți, astfel, să solicite respect, ascultare și chiar conformare din partea celor mai tineri, chiar dacă în realitate lucrurile nu se întâmplă chiar așa. Aspirațiile lor, sunt dependente în mare măsură de valorile tradiționale, care acordă calităților vârstnicilor atributele înțelepciunii.

Atitudinile față de vârstnici nu depind numai de normele nescrise ale societății, ci și valorile asimilate prin procesul de socializare.

CAPITOLUL III

Servicii sociale adresate persoanelor vârstnice

III.l. Scurt istoric al asistenței sociale în România

Primele forme de asistență socială în România au fost organizate de către Biserică. Aceasta a acționat pentru acordarea des sprijin moral și material celor aflați în impas.

„Instituțiile de asistență socială se organizează în jurul anului 300, în timpul lui Constantin cel Mare, cu sprijinul căruia s-au construit un spital pentru săraci, un așezământ pentru văduve și un azil pentru bătrâni. Așadar odată cu începuturile creștinismului, asistența socială i-a forma unor acțiuni cu caracter religios.

Primul recensământ în domeniul asistenței sociale în România s-a efectuat în anul 1936.

Acțiunea a identificat 521 de instituții, dintre care 50 de stat și 471 de instituții particulare". La jumătatea secolului al XlX-lea toate țările din Europa au recunoscut necesitatea intervenției statului pentru a garanta bunăstarea populației.

Sistemele de asistență socială sunt influențate de cu pregnanță de istoria țărilor în care s- au dezvoltat, de cultura, de tradițiile și de mentalitatea populației pentru sprijinirea celor în nevoie de regimurile și deciziile politice în plan social, de gradul de descentralizare a responsabilităților, de relațiile între stat și Biserică, de efectul cooperării între sectorul public și cel privat, precum și gradul de implicare a guvernelor în soluționarea problemelor sociale.

Așadar, toate țările Uniunii Europene acordă servicii de asistență socială și prestații în bani persoanelor aflate în situații deosebite, greu de depășit prin eforturi proprii. Starea de fapt este influențată negativ de dezechilibrul provocat de perioada de tranziție economică și de constrângerile la care trebuie să răspundă guvernele fiecărei țări în parte, printre care și îmbătrânirea populației și creșterea numărului de persoane vârstnice dependente care necesită servicii de îngrijire și tendința de dezechilibru a piramidei vârstelor ca urmare a scăderii natalității".

în această situație, guvernele au început să renunțe treptat la prestațiile cu caracter universal care reprezentau venituri complementare la cele provenite din salarii, pensii, ajutor de șomaj, îndreptându-și atenția spre acordarea de servicii de asistență socială potrivit

nevoilor individuale sau colective, servicii de solidaritate socială la care au acces persoanele aflate în dificultate. Acest mod de abordare a serviciilor sociale a condus la satisfacerea operativă a nevoilor cu costuri reduse, la asigurarea coeziunii sociale și la integrarea serviciilor de asistență socială în condițiile de viață a celor asistați.

III.2. Servicii specializate pentru persoanele vârstnice

Asistența socială pentru persoanele vârstnice este reglementată prin legea nr. 17/2000 și are în vedere, în primul rând, evaluarea situației persoanelor vârstnice care necesită sprijin. Nevoile persoanelor vârstnice se evaluează prin anchetă socială care se elaborează pe baza datelor cu privire la afecțiunile ce necesită îngrijire specială, capacitatea de a se gospodări și de a îndeplini cerințele firești ale vieții cotidiene, condițiile de locuit, precum și veniturile efective sau potențiale considerate minime pentru asigurarea satisfacerii nevoilor curente ale vieții.

Nevoile persoanelor vârstnice aflate în situație de pierdere totală sau parțială a autonomiei, care pot fi de natură medicală, socio-medicală, psiho-afectivă, se stabilesc pe baza grilei naționale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, care prevede criteriile de încadrare în grade de dependență. Grila națională este aprobată prin hotărârea Guvernului nr.886/2000.

Serviciile pentru persoane vârstnice se realizează cu consimțământul acestora și au în vedere:

servicii de îngrijire temporară;

servicii de îngrijire temporară sau permanentă într-un cămin de bătrâni;

îngrijirea în centre de zi, cluburi pentru vârstnici, case de îngrijire temporară, apartamente și locuințe sociale, precum și altele asemenea.

In cazul în care starea de sănătate a persoanei vârstnice nu permite obținerea consimțământului acesteia pentru acordarea îngrijirilor, decizia se ia de către serviciul social al consiliului local sau de către direcția de asistență socială din cadrul direcțiilor generale de muncă și solidaritate socială județene, pe baza anchetei medicale făcute de medicul de familie, prin consultarea medicului specialist, cu acceptul cuantumului de gradul I ale persoanei respective, sau în lipsa acestora, cu acceptul unui membru al familiei.

III.2.1. Asistența la domiciliu

Serviciile sociale asigurate persoanelor vârstnice la domiciliu sunt:

servicii sociale, privind în principal, îngrijirea persoanei, prevenirea marginalizării sociale și sprijinirea pentru reintegrarea socială, consilierea juridică și administrativă, sprijinul pentru plata unor servicii și obligații curente, îngrijirea locuinței și a gospodăriei, ajutorul pentru menaj, prepararea hranei, etc.

servicii sociomedicale, privind, în principal, ajutorul pentru realizarea igienei personale, readaptarea capacităților fizice și psihice, adaptarea locuinței la nevoile persoanei vârstnice și antrenarea la activități economice, sociale și culturale, precum și îngrijirea temporară în centre de zi, aziluri de noapte sau alte centre specializate;

servicii medicale, sub forma consultațiilor și îngrijirilor medicale la domiciliu sau

în instituții de sănătate: consultații și îngrijiri stomatologice, administrarea de medicamente, acordarea de materiale sanitare și de dispozitive medicale .

Ajutoarele de menținere la domiciliu sunt: – „ameliorarea condițiilor de locuit, este o condiție prealabilă indisciplinară pentru o menținere la domiciliu de calitate, deoarece, deseori, condițiile de locuit ale persoanei vârstnice sunt învechite și necorespunzătoare;

-ajutorul de menajer, realizează pentru vârstnici o muncă materială, morală și socială. El asigură, așadar, muncile menajere, dar activitatea să nu trebuie să se limiteze la acestea, ci trebuie să fie un mijloc de menținere a contactului personal și a unei relații cu lumea exterioară. De asemenea, trebuie să se mențină un nivel minim de activitate și relații sociale.

-masa la domiciliu, așa numita «masă pe roți» este realizată de către un serviciu care aduce la domiciliu o masă completă, echilibrată, gata preparată. Pentru a fi considerate un ajutor de menținere la domiciliu, ar trebui să funcționeze 7 zile pe săptămână, toate zilele din an.

-tele-alarma este un dispozitiv care permite persoanei vârstnice care dispune de el să ceară ajutor în orice situație în care are nevoie; dispozitivul este purtat permanent, sub diferite forme și permite declanșarea unei alarme în cazul unei probleme, o cădere de exemplu.

De cele mai multe ori, întregul ansamblu al metodelor de ajutor pentru menținerea la domiciliu nu este disponibil în totalitate, nici chiar în țările în care acest sistem este pus bine

la punct. în practică, punerea în aplicare a tuturor modalităților de îngrijire depinde de posibilitățile locale".

III.2.2. Căminele de bătrâni

Serviciile asigurate persoanelor vârstnice în cămine sunt:

„servicii sociale, care constau în: ajutor pentru menaj; consiliere juridică și administrativă; modalități de prevenire a marginalizării sociale și reintegrare socială în raport cu capacitatea psihoafectivă.

servicii socio-medicale, care constau în: ajutor pentru menținerea sau readaptarea capacităților fizice ori intelectuale; asigurarea unor programe de ergoterapie; sprijin pentru realizarea igienei corporale.

servicii medicale, care constau în: consultații și tratamente la cabinetul medical, în instituții medicale de profil sau la patul persoanei, dacă aceasta este imobilizată; servicii de îngrijire-

infirmerie; asigurarea medicamentelor; asigurarea cu dispozitive medicale; consultații și

îngrijiri stomatologice".

Îngrijirea persoanelor în cămine reprezintă o măsură de asistență socială și poate fi dispusă cu titlu de excepție.

Accesul unei persoane vârstnice în cămin se face avându-se în vedere următoarele criterii de prioritate: necesită îngrijire medicală permanentă deosebită, care nu poate fi asigurată la domiciliu; nu se poate gospodări singură; este lipsită de susținători legali sau aceștia nu pot să-și îndeplinească obligațiile din cauza stării de sănătate sau a situației economice și a sarcinilor familiale; nu are locuință și nu realizează venituri proprii.

Căminul pentru persoanele vârstnice este instituția de asistență socială care asigură condițiile corespunzătoare de găzduire și hrană, îngrijiri medicale, recuperare și readaptare, activități de ergoterapie și de petrecere a timpului liber, asistență socială și psihologică. Aceste cămine funcționează cu secții pentru: persoane dependente, semidependente, persoane care nu sunt dependente.

Principalele obiective ale unui cămin sunt: să asigure îngrijire maximum posibil de autonomie și siguranță; să ofere condiții de îngrijire care să respecte identitatea, integritatea și demnitatea persoanelor; să permită menținerea sau ameliorarea capacităților fizice și intelectuale ale vârstnicilor; să stimuleze participarea la viața socială; să faciliteze și să încurajeze legăturile interumane, inclusiv cu familiile persoanelor vârstnice; să asigure supravegherea și îngrijirea medicală, potrivit reglementărilor privind asigurările sociale de sănătate; să prevină și să trateze consecințele legate de procesul de îmbătrânire.

Persoanele vârstnice care dispun de venituri proprii și sunt îngrijite în cămine au obligația să plătească lunar o contribuție de întreținere, stabilită pe baza costului mediu lunar de întreținere. Contribuția lunară este stabilită de conducerea căminului, în funcție de gradul de dependență al persoanei vârstnice îngrijite, de veniturile acesteia și după caz, de veniturile susținătorilor legali. Această contribuție de întreținere pentru persoanele vârstnice care au venituri de peste 60% din veniturile personale lunare, fără a se depăși costul mediu lunar de întreținere aprobat pentru fiecare cămin.

Găzduirea în instituțiile de asistență socială se realizează atunci când menținerea la domiciliu nu este posibilă și poate fi dispusă în urma evaluării sociale și socio-medicale ale persoanei, cu consimțământul acesteia. în situațiile în care nu se poate obține consimțământul persoanei, accesul acesteia în instituțiile de asistență socială se realizează cu consimțământul reprezentantului legal.

III.3. Instituționalizarea persoanelor vârstnice

Atât în România cât și în întreaga lumea, se pune problema dezinstituționalizării, atât a copiilor cât mai ales a bătrânilor. Scoaterea bătrânului din familie, trebuie să constituie ultima soluție la care să se facă apel, soluție nefirească pentru familie.

În situația în care bătrânii trăiesc singuri, fie din cauza ignorării de familie, fie din cauza izgonirii din familie, se încearcă evitarea instituționali zării pentru a menținerea vârstnicului în relațiile sale sociale, oricât de restrânse ar fie ele, acestea dau sens existenței vârstnicului și îl menține în mediul de viață obișnuit.

Mary Marshall în lucrarea „Asistență socială pentru bătrâni apreciază că decizia „instituționalizării este decizia cea mai dureroasă care se poate lua ținând cont de faptul că în cele mai multe cazuri, căminul reprezintă stația finală a călătoriei în viață".

în România există mai multe tipuri de instituții specializate de ocrotire în funcție de perioada în care vârstnicul este ocrotit, instituțiile pot presta servicii pe termen lung sau temporar.

„Decizia privind instituționalizarea pe termen lung trebuie să fie o decizie elaborată de o echipă pluridisciplinară format din asistent social, medic, psiholog, la care participă obligatoriu vârstnicul în cunoștință de cauză, eventual și familia vârstnicului".

„Dorința vârstnicului intră deseori în contradicție cu evaluarea medico-psiho-socială realizată de medicul de familie. Atunci când decizia instituționalizării se impune, aceasta trebuie gândită bine, deoarece obținerea consimțământului bătrânului este soluția cea mai preferabilă".

Cauzele instituționalizării pe termen lung ar fi:

singurătatea și lipsa unei rețele de suport;

dorința manifestată a vârstnicului;

lipsa veniturilor;

diferite afecțiuni cronice;

handicapul fizic și mental;

pierderea locuinței;

lipsa adaptării în cadrul serviciilor la domiciliu;

„crize " în sânul familiei de origine;

imobilizarea la pat;

violența domestic sau a celor ce s-au angajat să-1 îngrijească.

III.3.1. Violența asupra vârstnicilor-cauză a instituționalizării

Sociologia și antropologia ultimelor decenii și-au intensificat preocuparea pentru problematica schimbului social la nivel intergenerațional.

Cercetările pe tema schimbului intergenerațional la nivel microsocial au o constatare majoră falsitatea propoziției, destul de răspândită în marele public, că în societatea actuală persoanele vârstnice și bolnave, sunt dacă nu abandonate de familie, atunci cel puțin, neglijate.

Este demn de remarcat aici că la respectiva imagine contribuie din plin și mass-media, în speță televiziunea, care din dorința de a căpăta audiența publicului interesat și emoționat, prezintă excesiv cazuri și episoade familiale dramatice.

Într-adevăr, cu toate că trecerea de la societățile tradițional-culturale la cele modern- urbane a însemnat un progres de fragmentare a gospodăriei ca familie extinsă, relațiile dintre copii căsătoriți și părinții în vârstă continuă să aibă substanță. „De altminteri, prin diferite condiționări socioeconomice, ca și prin tactici deliberate, între familiile mai tinere și cele de o vârstă mai înaintată încă subzistă coabitarea sau o proximitate geografică apreciabilă.

Conform datelor oferite de L. Roussel ( 1976), în Franța, mai mult de 75% dintre copii căsătoriți locuiesc la o distanță mai mică de 20 de km de părinții lor. în România, coabitarea persoanelor vârstnice cu descendenții lor adulți era în anii 1980 de circa 50% în mediul rural și 10-30 în mediul urban".

Și în Statele Unite, aproximativ „50% dintre bătrâni locuiesc împreună cu copii lor. Datele recente arată aceeași tendință. Deși locuirea împreună a cuplurilor generaționale are și efecte negative: tendința de control excesiv a uneia dintre familii, saturație de stimuli, certuri mai frecvente pe teme cotidiene, iar apropierea geografică nu este determinantul major în densitatea relațiilor dintre copiii adulți și părinții de vârsta a treia, proximitatea rezidențială facilitează întrajutorarea și sensul în special îngrijirea bătrânilor și creșterea copiilor.

între părinți și copii lor adulți are loc un complex schimb de bunuri și servicii materiale sau simbolico-afective: ajutor financiar, ajutor în caz de boală, îngrijirea și educarea copiilor, conlucrarea în unele treburi gospodărești, sentimente de dragoste și prețuire, inducerea reciprocă de stimă și prestigiu social. Schimbul de bunuri și servicii dintre familia tânără și cea mai vârstnică variază de-a lungul ciclului familial.

In special, până la pensionare, părinții își ajută copii financiar și profesional( în a-i găsi a slujbă). După pensionare, ajutorul părinților se manifestă cu deosebire în menaj, în îngrijirea și creșterea copiilor.

Copii adulți, la rândul lor, își ajută părinții mai mult când aceștia sunt pensionați. într-un anume fel, ceea ce părinții au investit în progeniturile lor, se returnează acum sub forma de contribuții materiale ( cheltuieli pentru întreținerea locuinței, medicamente și spitalizare ) sau răspunsuri de stimă și afecțiune.

A.Pitrou, 1977, distinge două tipuri de întrajutorare în relațiile dintre părinți și copii: ajutorul de subsistență și ajutorul de promovare.

Prin primul se vizează intervențiile necesare pentru a menține un anumit standard al calității vieții, iar al doilea urmărește ameliorarea statutului social. Or, apare clar că până la pensionare sensul ajutorului de ambele tipuri este îndeobște de la părinți la copii, iar după aceea, invers.

Să remarcăm, totuși că, per total schimbul de bunuri între părinți și descendenții lor este asimetric, în sensul că părinții dau mai mult decât primesc. într-o secvență temporală mai

extinsă, aceasta nu este o situație de inechitate, deoarece copiii devin la rândul lor părinți.

O anchetă întreprinsă în Franța de C.Gokalp 1978 indică, de exemplu, că atunci, când „distanța rezidențială este mai mare de 500km, persoanele intervievate declară în proporție de 77% că își văd fiica de mai multe ori pe an.

Există o diferență în raportul părinți-copii adulți în funcție de gen. Studiind prin metode calitative intensive R. Firth 1956, constată că relațiile dintre mamă și fiică sunt mult mai apropiate decât pentru celelalte combinații posibile. Când este vorba de ajutorarea părinților,

femeile sunt îndeosebi acelea care oferă servicii, vizite, asistență gospodărească și afectivă,

în vreme ce bărbați asigură un ajutor financiar".

Deocamdată însă, la scară de masă, schimburile intergeneraționale din familia lărgită din România stau sub semnul posibilităților materiale modeste, al sărăciei, chiar, situație cu o puternică valență contradictorie: pe de o parte, sărăcia reclamă ajutor material, pe de altă parte, toate cele trei generații potențial practicante la schimb, nefiind înstărite, oferă ceea ce au.

Date în acest sens, privind cel puțin Transilvania, aduce o cercetare socioantropologică efectuată de către C.Tîrhaș în 2003, ale cărui concluzii pot fi rezumate astfel: „oferă îngrijire femeile de 55-65 de ani, mai mult cei din mediu urban, cei cu venit mediu, iar cei care primesc îngrijire sunt mai ales cei trecuți de 65 de ani.

Cei care oferă bani, bunuri materiale și alimentare, sunt mai mult cei cu o educație și cu venituri superioare, bărbații mai mult decât femeile. Bani, dau mai mult cei din mediul urban, iar în cel rural predominând schimbul reciproc de produse alimentare.

Persoanele din mediul urban cu părinți în mediul rural, primesc bunuri alimentare, iar cei din urban cu părinți în urban primesc bunuri materiale de folosință îndelungată. Primesc servicii practice mai ales buneii aflați în penultima categorie de vârstă, în mediul rural, predomină ajutorul în muncile agricole din partea părinților pentru buneii mai tineri (44-54 și 55-65) ani, pe când din partea bunicilor predomină mai ales consilierea și sfaturile, urmate de bani și produse alimentare, în timp ce pentru bunicii mai vârstnici accentul pe servicii se schimbă și aproape că se inversează din partea părinților, astfel încât predomină acordarea de îngrijire bunicilor, acordarea de bunuri materiale și alimentare, consiliere și sprijin moral-afectiv".

În familia urbană, bunicii din generațiile mai tinere le dau copiilor bani, sprijin moral și servicii preponderent prin îngrijirea nepoților. Bunicii mai vârstnici ( 65-77 și peste) dezvoltă un comportament de schimb diferențiat pe nevoi, deși continuă să își ajute copiii până diferențiat pe nevoi, deși continuă să își ajute copii până la vârste avansate. La bătrânețe, după 65 de ani, bunurile materiale sunt cedate copiilor, în schimbul ajutorului, îngrijirii, serviciilor, atât în mediul rural, cât și cel urban.

Luând în considerare diferitele tipuri de abuzuri și acte de agresiune contra vârstnicilor din familie, T.Hickey și R.Dougles 1981 au clasificat violența împotriva acestora astfel:

„neglijare pasivă, constând în ignorarea pur și simplu a vârstnicilor de către proprii copii, fără a le acorda nici cel mai mic ajutor material sau sprijin afectiv, fără a-i vizita sau a se interesa de ei, în cazul în care locuințele părinților sunt separate de acelea ale copiilor;

abuz verbal sau emoțional, constând în insulte, jigniri, supunerea la umilințe, tratarea lor ca ființe infantile, care nu au nici un drept la demnitate personală;

neglijare activă, implicând izolarea deliberată a vârstnicilor, refuzul premeditat de a le mai da alimente sau medicamente necesare, internarea lor forțată în aziluri sau case pentru bătrâni;

abuz fizic, constând în maltratarea propriu-zisă, în bătăi și loviri adeseori extrem de

grave, cu consecințe fatale chiar .

La rândul lor, Stanley D.Eitzen și Maxine Baca Zinn (1992) clasifica formele de abuz în felul următor: abuz fizic, loviri, pălmuiri, folosirea unor restricții fizice în domeniul hranei și asistenței alimentare;

De obicei, persoana vârstnică este o persoană care poate fi victima abuzului fizic, din cauza unor capacități reduse, a unor economii mai mult sau mai puțin mari. De asemenea, sunt înșelați de persoane „binevoitoare" cărora le donează casa în schimbul unor zile liniștite, dar ulterior ajung în stradă sau, cu puțin noroc, într-o instituție.

O altă clasificare a formelor de abuz este următoarea:

• abuz cu caracter psihic, constând în atacuri verbale, amenințări, folosirea ca mijloace de agresiune a teamei și izolării. Fără a lăsa pe un plan inferior abuzul fizic, ce poate fi uneori cauzator de moarte, cel puțin la fel de traumatizant este și abuzul emoțional. El poate induce o stare permanentă de anxietate, spaimă, climat emoțional ce poate avea efecte cumulate suprapuse peste o patologie caracteristică vârstnicului.

Abuzul emoțional trebuie să vină în centrul atenției lucrătorilor sociali, pentru că el este greu de demonstrat, iar vârstnicii cu greu își dezvăluie din traumele pe care le trăiesc într-o astfel de situație.

Dintr-o altă perspectivă, se mai poate vorbi despre abuzul în familie și abuzul în instituție. De obicei, se vorbește mult mai des despre situațiile abuzive din familie, dar instituția reprezintă încă un loc închis în care abuzul emoțional are loc adesea. Neglijarea emoțională înseamnă că persoanele care interacționează cu vârstnicul nu sunt capabile să se „angajeze într-o relație afectivă, să empatizeze cu acesta, sunt indisponibile în a le asculta păsurile, a-i înțelege și aprecia pentru experiența lor de viață, a-i respecta și a-i însoți până în ultima clipă, pentru a avea o viață demnă și decentă"

abuzul privind medicamentele, constă stimularea de către medici și membrii familiei, a vârstnicilor pentru a lua medicamente cu efecte tranchilizante, în scopul de a-i manipula mai ușor.

abuz material, constă în furtul de bani și alte bunuri materiale de la vârstnici, dobândirea de bani sau proprietăți de la aceștia pe căi frauduloase, cel mai frecvent prin înșelăciune și abuz de încredere, impunerea forțată a vânzării unor bunuri proprii, obligarea bătrânilor de a-și schimba testamentul în favoarea agresorilor sau altor rude apropiate, etc.

violarea unor drepturi, constă în forțarea bătrânilor de a se interna într-un așezământ

pentru persoane vârstnice .

Rezultatele primului studiu național al National Center on Elder Abuse estimează că, în

„1996, aproape jumătate de milion de adulți care trăiau în cadru domestic au fost abuzați, neglijați, ori s-au auto-neglijat. Cazurile denunțate de abuz asupra persoanelor în vârstă <vârful aisbergului>, iar majoritatea incidentelor sunt <ascunse> și nu sunt aduse la cunoștința autorităților.

Un număr impresionant de mare din aceste situații implică persoane de peste 80 de ani. Cei care sunt bolnavi din punct de vedere fizic sau cognitiv sunt deosebit de vulnerabili. Cel mai adesea, autorii abuzurilor asupra persoanelor în vârstă din cadrul domestic sunt rudele, inclusiv soțul sau soția și copii adulți.

Majoritatea statelor au emis legi privind denunțarea, care îi obligă pe anumiți specialiști să raporteze cazurile de abuz asupra adulților ce sunt dependenți din cauza vârstei sau a unor handicapuri mentale sau fizice. Însă doar o parte dintre legile privind denunțarea specifică, pedepse pentru nerespectarea legii".

Cauzele principale ale violenței împotriva vârstnicilor sunt diferite. Dincolo de cauzele economice, ca atare, în violența contra vârstnicilor intervin și se conjugă o serie de factori, dintre care unii constituie o parte integrantă a unei mentalități larg răspândite în majoritatea societăților contemporane, conform căreia bătrânii nu au nici o valoare socială, reprezentând o povară pentru familie și pentru societate, alții vizează caracteristicile personale ale acestei categorii demografice, iar alții se referă la violența „socializată" prelevată de un grup generațional la altul.

Maltratarea vârstnicilor reprezintă, de fapt, un produs semnificativ al atitudinilor sociale negative, larg generalizate în societățile contemporane, manifestate față de acest grup de vârstă.

În societatea contemporană, definită de disoluția familiei extinse, de reducerea mortalității și creșterea speranței de viață, bătrânețea înseamnă cel mai adesea, neputință, incapacitate, boală, conservatorism, lipsă de discernământ, iritabilitate și dependență față de alții, vârstnicii fiind considerați în marea lor majoritate, ca o povară pentru societate.

„Trecerea de la cunoscuta formulare a lui Cicero « Seniores priores» la aprecierea celor mai mulți contemporani cărora,, bătrânii sunt de prisos pentru că reprezintă o povară pentru societate, reflectă nu numai o schimbare de mentalitate, dar, mai cu seamă, schimbările care au loc la nivelul familial, al societății și implicit în statutul vârstnicului."

III.3.2. Motivațiile principale ale agresorilor vârstnicilor.

„În majoritatea cazurilor cel care maltratează este un fiu, o fiică, care au o serie de probleme financiare, dificultăți cu partenerul de viață, consumă alcool și este obligat/ă atât din punct de vedere moral cât și legal, să-și întrețină părintele sau părinții. „Majoritatea victimelor sunt femei cca.70%, iar peste jumătate de agresori sunt bărbați.

Informațiile rezultate din mai multe studii arată că o parte însemnată dintre cei care își maltratează părinții, au fost, ei înșiși victime ale violenței exercitate de aceștia. Maltratarea vârstnicului este deci o consecință a „ sindromului copilului bătut" cu precădere în familie, în care violența reprezintă o formă de reacție normativă la diferite probleme frustrante și conflictuale".

Adeseori cuplurile care au îngrijire de bătrâni trebuie să se ocupe în paralel și de proprii lor copii, situație de natură a complica problemele de existență, dificultățile financiare și cele emoționale, mai ales atunci când părinții au o stare de sănătate deficitară.

Susanne-Steinmetz, una din cele mai bune cunoscătoare a acestor realități sublinia în acest sens următoarele: „persoanele care maltratează furnizează ajutor financiar și alte resurse necesare pentru supraviețuirea victimei.

Astfel victima este nevoită să recunoască dependența față de susținător. Acești părinți bătuți, ale căror agresiuni exercitate asupra lor acoperă o mare parte de abuzuri decât cele exercitate în timpul copilăriei, refuză, adeseori, să aducă aceste abuzuri la conștiința celorlalți, de teama bârfelor, a lipsei unui refugiu alternativ și rușinii sau stigma de a fi admis să fie tratați ca un copil.

In paralel cu maltratarea propriei soții, acești vârstnici maltratați preferă, în locul unei situații necunoscute, o situație cunoscută adică cea familială, chiar dacă ea include maltratarea fizică.

Costurile ridicate ale întreținerii medicale la care se adaugă chiar necesitatea de creștere și educație a copiilor, determină cel mai adesea, reacții extreme de violență împotriva părinților aflați în întreținere".

într-un cuplu care trebuie să-și întrețină părinții sau socrii, soția, cel mai frecvent resimte acest lucru ca o povară, atât datorită activităților suplimentare pe care trebuie să le presteze, cât și datorită aprecierii prezenței vârstnicilor în cămin ca violare a vieții intime a

* •

cuplului. Soția mai ales, poate fi ostilă părinților, întrucât își pierde libertatea pe care se aștepta să o câștige o dată cu plecarea lor din cămin-libertatea de a călători; de a se întoarce la serviciu, la școală sau a avea un serviciu. Dar în măsura în care părinții vârstnici o împiedică să facă toate acestea, ea este nevoită să se reîntoarcă la rolul filial.

III.3.3. Factorii care participă la violența asupra bătrânilor

Datele diferitelor cercetări și studii cu privire la cauzele principale ale abuzurilor contra bătrânilor sunt adesea contradictorii între ele și nu ajung la aceleași concluzii.

Intr-o cercetare întreprinsă de sociologul american Karl Pillmer în 1985 „s-au comparat două loturi, unul format din vârstnici maltratați și un alt lot, din vârstnici care nu au fost maltratați.

Cercetarea a demonstrat că nu factorul dependență față de copii contribuie întotdeauna la violența exercitată contra vârstnicilor. Astfel, comparat cu grupul de control, grupul de vârstnici maltratați era format din persoane mai tinere ca vârstă și mai puțin dependente de agresori din punct de vedere fizic și financiar. în schimb, dimpotrivă, agresorii erau, în cea mai mare parte, persoane dependente de victime din punct de vedere material și locativ.

Cercetarea arată că, în foarte multe cazuri, propriile probleme ale agresorilor și nu cele ridicate de victimele acestora constituie mobiluri ale actelor de maltratare comise împotriva celor vârstnici.

În România, spre exemplu, există o mulțime de cazuri în care diferite persoane adulte, care nu au relații de rudenie cu victimele se angajează, printr-un contract nescris să îngrijească pe cei vârstnici în schimbul cedării unui spațiului locativ, care ar putea reveni eventual după moartea acestora.

Multe din aceste „contracte", angajamente nu sunt onorate conform înțelegerilor stipulate, astfel că mulți „susținători" recurg la tot felul de acte de presiune și violență pentru a obține

locuința chiar înainte de decesul proprietarului" .

În multe cazuri, chiar părinții aflați în îngrijire determină prin propriul lor comportament precipitarea situațiilor de violență, întrucât își tratează copii adulți ca și cum ar fi încă copii, există o incompatibilitate mai mare în ceea ce privește conduitele, valorile și atitudinile cu caracter etic, religios sau politic și nu există preocuparea reciprocității achitării unor obligații financiare.

Clasificarea diferitelor conflictuale care implică raporturi între vârstnici și persoanele care-i

întrețin, este foarte diversă, depinzând de o mulțime de factori.

Toate aceste forme specifice de abuz contra vârstnicilor nu pot fi ușor investigate, atât datorită caracterului lor „privat" manifestat, de cele mai multe ori, numai în cadrul căminului familial, cât și datorită conținutului vag, deschis oricăror interpretări, al noțiunilor menționate. Astfel, ceea ce pentru un vârstnic reprezintă o insultă sau un tratament umilitor (abuzul verbal sau emoțional), pentru alți vârstnici, constituie o conduită normală obișnuită.

În familiile cu handicap economic, aceste forme de agresivitate sunt deosebit de frecvente, ca reacție la dificultate cu care se confruntă aceste familii și ca produs al unui mod de viață caracterizat de relații tensionate între membrii.

În cadrul mai multor efecte anchete efectuate, nu puține au fost declarațiile din care a rezultat că instituționalizarea a fost preferată ca soluție determinată de „manifestarea dezinteresului de către copii, care doreau alungarea părintelui din propria-i casă, fie pentru a o folosi singuri, fie pentru a o vinde".

III.4. Efectele instituționalizării

Deși după 1990 s-au schimbat multe în privința instituțiilor pentru vârstnici, totuși bătrânii din multe instituții spun că sunt deprimați, nefericiți, inadaptați: studiile au demonstrat că au mai puțină vitalitate, mai puțină activitate și mor mai repede decât persoanele de aceeași vârstă din societate.

În general, procesul de admitere aduce daune individului, care este adesea privit ca un „obiect" ușor de prelucrat, este privat de la intrare de propriile haine și este o victimă a agresiunii verbale a personalului. Nu rareori, rezidenții sunt puși în situația de a implora personalul pentru lucruri minore. O asemenea atitudine accentuează scăderea stimei de sine .

Un alt aspect deloc de neglijat este violarea intimității, existând încă instituții în care toaletele nu sunt despărțite în cabină, camerele au 7-10 locuri, dulapurile cu haine sunt comune.

Edving Goffman apreciază ca trăsătură comună pe care o găsește la toate instituțiile este că indivizii aliați în aceste locuri trec printr-un proces de mortificare. „Acest proces implicând interacțiuni cu alte persoane în cadrul respectivei instituții are ca rezultat pierderea identității, altfel spus «ești unul printre cei mulți alții», el identifică anumite trăsături ale mediului instituționalizat pe care le consideră cauze ale procesului de mortificare: procedurile admiterii, barierele, autoapărarea, umilirea verbală și psihică, expunerea contaminată.

Instituțiile ridică bariere între lumea din interior și persoanele din afară, fapt ce are ca rezultat pierderea rolurilor care constituie o parte din personalitatea vârstnicului".

„Nou-sositul intră în instituție având o concepție despre sine formată grație anumitor convenții sociale stabilite din lumea sa de origine. La intrarea în instituție, este imediat privat de sprijinul pe care îl conferă acele convenții.

Încep să se petreacă o serie de „schimbări radicale în «cariera sa morală», carieră alcătuită din modificările treptate care survin în convingerile individului cu privire la propria persoană și la alte persoane importante pentru el.

Procesele prin care se realizează înjosirea eului persoanei sunt relativ standardizate; barierele pe care instituțiile totale le pun între individ și restul lumii marchează prima restrângere a identității, ca urmare survine deposedarea de roluri și instaurarea dependenței de personal.

III.5. Politici sociale în sfera asistenței sociale adresate vârstnicilor

„În interiorul instituțiilor, există două categorii de persoane, fiecare având statusuri și roluri bine definite: personalul format profesional în vederea îndeplinirii atribuțiilor specifice scopului instituțiilor și persoanele internate și aflate în îngrijire, sub supraveghere și tratament. în cele două categorii de persoane există raporturi de subordonare, iar sensul comunicării este de la personalul de îngrijire la persoanele asistate.

Câteva elemente importante, de care depinde succesul sau eșecul funcțional al instituțiilor sunt: modul de organizare și funcționare al instituțiilor; dotarea materială a acestora; atitudinea personalului de îngrijire față de persoanele instituționalizate; atmosfera sau climatul afectiv și relaționarea din interiorul instituției dintre personalul de îngrijire și persoanele asistate; relațiile dintre instituții și societate, biserică, familie. Toate aceste elemente au o influență esențială asupra evoluției stării de sănătate mintală a vârstnicului".

Protecția socială este definită ca „ansamblu de acțiuni, decizii și măsuri întreprinse în societate pentru prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecințelor unor evenimente care prezintă riscuri sociale asupra condițiilor de viață ale populației".

„Concepția liberală cu privire la protecția socială acordă deplină încredere în forțele individului sau ale grupului de proveniență. Familia, devine astfel, centrul de resurse pentru fiecare membru în parte.

Concepția mutualistă sprijină pe principiul ajutorării reciproce, implicând toții actorii social la nivel individual. Fiecare persoană are libertatea de a opta sau nu pentru organizarea unor asociații de sprijin, a unor fundații, având în bază reciprocitatea, astfel că situațiile de risc sunt acoperite prin contribuțiile fiecărui membru.

Concepția etatistă sau socializantă susține dreptul fiecărei persoane de a primi ajutor indiferent de contribuția anterioară.

Problema vârstei a treia nu este, în fapt, o problemă de vârstă, ci de răspuns a politicilor sociale la nevoile persoanelor în vârstă.

În 2002, după douăzeci de ani de la ultimul plan internațional de acțiune asupra îmbătrânirii, s-a simțit nevoia unei actualizări a politicilor în acest domeniu, după ce , în 1991, s-au evidențiat principiile pentru persoane vârstnice: „ independență, participare, îngrijire, autoîmplinire și demnitate".

Politicile privind îmbătrânirea merită o examinare mai atentă, dintr-o perspectivă mai amplă a vieții și a societății în ansamblu, impunându-se integrarea procesului crescând al îmbătrânirii globale în cadrul strategiilor de dezvoltare. Schimbări realizate în planul atitudinal, al politicilor și practicilor la toate nivelurile și în toate sectoarele, vor face ca potențialul persoanelor vârstnice să se remarce pe deplin în secolului XXI.

În legătură cu aceste posibile schimbări există o serie de teme centrale ale Planului Internațional de Acțiune asupra îmbătrânirii și anume:

realizarea deplină a drepturilor umane și a libertăților fundamentale de către toate persoanele vârstnice;

dobândirea unei bătrâneți sigure-care presupune reducerea sărăciei în rândul vârstnicilor și respectarea principiilor specifice;

abilitatea persoanelor vârstnice să participe pe deplin și efectiv la viața economică, politică și socială, inclusiv la generarea de venituri și voluntariat;

oferirea de oportunități pentru dezvoltarea individuală, împlinire de sine și bunăstare în întreaga viață-așadar și în ultimii ani de viață, prin accesul la educația permanentă prin participarea la activități comunitare, dar recunoscând că persoanele vârstnice nu sunt un grup

omogen;"

asigurarea drepturile economice, sociale și culturale, a drepturilor civile și politice ale persoanelor vârstnice și eliminarea oricăror forme de violență ori discriminare;

recunoașterea importanței cruciale a interdependenței familiale și intergeneraționale, a solidarității și reciprocității în dezvoltarea socială;

asigurarea îngrijirilor medicale, a sprijinului și protecției sociale pentru persoanele în vârstă, incluzând asistența medicală preventivă și de reabilitare;

facilitatea parteneriatelor între nivelurile guvernamentale, societatea civilă, sectorul privat și persoanele vârstnice pentru transpunerea practică a Planului de Acțiune;

i) exploatarea cercetărilor, a expertizelor științifice și a potențialului tehnologic, prin analiza implicațiilor individuale, sociale și de sănătate ale acestora asupra persoanelor vârstnice;

j) recunoașterea dreptului persoanelor vârstnice de a se implica în deciziile care le afectează direct."

Recomandările pentru acțiune ale Planului sunt organizate în acord cu trei direcții prioritare:

„Implicarea persoanelor vârstnice în procesul de dezvoltare.

îmbunătățirea sănătății și a bunăstării la vârste înaintate.

Asigurarea, capacitarea și sprijinirea mediului de viață al persoanelor vârstnice.

La nivel mondial, atenția autorilor de politici este orientată spre articularea continuă a îmbunătățirii productivității și a competitivității cu efectele îmbătrânirii forței de muncă și susținerea sistemelor de protecție socială.

O primă dimensiune, în cadrul acestei direcții prioritare, o reprezintă participarea activă a persoanelor vârstnice, atât în societate, cât și la procesul de dezvoltare. Astfel „o societate pentru toate vârstele" se evidențiază prin oferirea de oportunități persoanelor vârstnice de a continua să se contribuie la procesul dezvoltare. Or, recunoașterea contribuțiilor sociale, culturale, economice și politice ale acestora pornește de la asigurarea drepturilor umane și a libertăților fundamentale.

Oferirea de informații va facilita participarea persoanelor vârstnice la activitățile de sprijin intergenerațioanal, la cele de autoajutorare, putând susține și oportunitățile de realizare a deplinului lor potențial.

Crearea unui mediu propice voluntariatului, la orice vârstă, va spori recunoașterea roiului cultural, social și economic al contribuției persoanelor vârstnice în societate, inclusiv sub formarea muncii neplătite.

Promovarea unei atitudini favorabile față de capacitatea productivă a persoanelor vârstnice va conduce la continuarea lor pe piața muncii, va susține conștientizarea și auto-conștientizarea valorii propriei activități. Participarea lor la viața culturală și civică este considerată, în Plan o strategie des sprijinire a împuternicirii și de combatere a izolării sociale.

Dreptul persoanelor vârstnice la protecția socială, prevăzut în Cartea socială europeană" continuă să fie un impuls pentru amplificarea preocupărilor, atât la nivel guvernamental, cât și comunitar.

„Înlesnirea acordată persoanelor vârstnice de a „rămâne membre active ale societății, cât mai mult timp posibil" constituie încă un deziderat, în absența cadrelor de manifestarea le acestora. Alegerea liberă a propriului stil de viață și existența independentă în mediul obișnuit-măsura a doua – este încă confundată cu dreptul la însingurare și izolare, adesea autoasumat.

Înființarea Comitetelor consultative de dialog civic pentru problemele persoanelor vârstnice și finanțarea serviciilor în serviciile sociale pot fi pași în redimensionarea strategiei în domeniul protecției acestei categorii prin răspunsuri adecvate nevoilor specifice" .

CAPITOLUL IV Cercetare empirică

IV. 1. Introducere

Instituționalizarea vârstnicului presupune o serie de transformări în viața individuală a acestuia, începând de la schimbări radicale, pe care le implică mutarea din propria casă, până la schimbări ce țin de modul de petrecere a timpului în cadrul instituției în care vârstnicul locuiește.

Practic, noi, cei „din afară" nu avem tangențe cu această categorie de populație, ei sunt „ acolo, sunt deja bătrâni" și rar se întâmplă să ne gândim dacă sunt fericiți, dacă au tot ce le trebuie pentru a-și trăi restul zilelor în liniște și demnitate.

Suntem acaparați zi de zi de treburile cotidiene și uităm că sunt oameni care ar putea avea nevoie de noi, măcar de un gest.

Acel proverb,, dacă ai un vârstnic, să-1 păstrezi, iar dacă nu ai să-ți cumperi", reflectă foarte elocvent atitudinea pe care flecare dintre noi ar trebui să o avem față de părinții noștii, bunici, rude, vârstnici care au poate nevoie de ajutor.

Lucrarea de față își propune să studieze impactul pe care instituționaliazare îl are asupra vieții vârstnicului.

IV.2. Design-ul cercetării

IV.2.1. Scopul cercetării

Scopul cercetării de față este unul explicativ, deoarece urmărește să evidențieze efectele instituționalizării asupra persoanelor vârstnice.

Aceste efecte pot fi de natură psihologică, de natură socială, dar și de natură relațională, implicând atitudinile reciproce dintre vârstnici și familia din care provine.

Un alt scop al cercetării de față este acela de a propune câteva măsuri cu privire creșterea calității vieții vârstnicilor din instituții.

IV.2.2. Întrebarea generală. întrebări specifice.

Întrebarea generală care a orientat lucrarea de față este:

,, Care sunt efectele instituționalizării asupra persoanelor vârstnice"? Fiind stabilită această întrebare generală, am putut extrage alte întrebări cu privire la tema aleasă, care să îmi orienteze demersul ulterior al cercetării. întrebările specifice, sunt, așadar următoarele:

Cum afectează instituționalizarea relația cu familia din care provine?

Cum influențează instituționalizarea dezvoltarea comportamentului de dependență a vârstnicului?

Cum influențează instituționalizarea participarea persoanelor vârstnice la viața socială?

IV.2.3. Obiectivele cercetării

Obiectivul general al lucrării este acela de a identifica efectelor instituționalizării asupra persoanelor vârstnice. Obiectivele specifice, care mi-au orientat cercetarea practică sunt:

Evidențierea efectelor instituționalizării asupra vârstnicului.

Descoperirea implicațiilor instituționalizării asupra gradului de satisfacție a vârstnicului.

Relevarea impactului instituționalizării asupra relației vârstnicului cu alte instituții.

1V.2.4. Cadrul conceptual

Îmbătrânirea sănătoasă trebuie susținută prin acțiuni de promovare a sănătății și de prevenire a bolilor de-a lungul întregii vieți prin abordarea unor factori cheie cum ar fi alimentația deficientă, activitatea fizică, consumul de alcool, droguri și tutun, riscurile pentru mediu, accidentele de circulație și accidentele domestice.

Îmbătrânirea populației, care rezultă din ratele scăzute de natalitate și dintr-o creștere a speranței de viață reprezintă un fenomen bine cunoscut în prezent. Până în anul 2050, numărul persoanelor în vârstă de peste 65 de ani va crește cu 70% în UE. Grupa de vârstă de peste 80 de ani va crește cu 170%.

Aceste date ar trebui să atragă redefiniri ale sistemelor sociale , care să poată face față avelanșei de populație îmbătrânită care, inevitabil va avea nevoie desprijin din partea autorităților.

Trebuie luate măsuri de susținere a unui trai sănătos, care va favoriza o îmbătrnire sănătoasă atât în prezent, cât și viitor. Aceste acțiuni menite să crească calitatea vieții vârstnicilor ne privește pe toți.

Dezvoltarea medicinii geriatrice trebuie să fie încurajată activ, punând accentul pe asistența individualizată. îngrijirile medicale cu caracter paliativ și o mai bună cunoaștere a bolilor neurodegenerative, cum ar fi boala Alzheimer, constituie, de asemenea, necesități importante care trebuie luate în considerare.

Este necesară intensificarea cercetării în sprijinul acestor măsuri, inclusiv prin studii longitudinale, precum și sporirea capacităților în domeniul sănătății publice, de exemplu prin consolidarea structurilor de formare profesională și de sănătate publică.

Se impun câteva considerente importante care au drept scop, îmbunătățirea vieții vârstnicilor:

furnizarea de măsuri de protecție împotriva abuzului și neglijării;

limitarea riscului de excludere socială;

creșterea implicării persoanelor vârstnice în toate aspectele societății;

întărirea relațiilor între generații;

creșterea accesului la serviciile de asistență socială și asigurarea unei mai mari flexibilități ale acestora;

dezvoltarea unui sistem de măsuri de protecție socială activă adresată persoanelor vârstnice; Având în vedere presiunea crescândă asupra finanțelor publice, care rezultă din evoluția

demografică și din alte provocări, este esențial să se asigure că măsurile luate sunt eficiente.

1V.2.5. Ipoteza teoretică

Cercetarea de față pornește de la următoarea ipoteză: „ Instituționalizarea persoanelor vârstnice produce efecte asupra acestora".

IV.2.6. Conceptualizarea termenilor.

Conceptualizarea se va face pornind de la ipoteza teoretică. Astfel vom extrage cele două concepte după cum urmează :

Bătrânețe – perioada din viața individului după șaizeci și cinci de ani. Limitele de încadrare a bătrâneții variază de la o societate la alta, dar se acceptă că în jurul vârstei de 65 de ani, omul cunoascând procese accelerate de îmbătrânire.

„În discutarea bătrâneții în epoca modernă, esențială este imaginea sa fundamental negativă. în societățile tradiționale, bătrânii se bucurau de prestigiu, ele fiind persoanele cu cel mai statut, semnificativ fiind vestitul sfat al bătrânilor, inclusiv în societatea românească, semn al încrederii în forța lor de a gândi soluții la problemele comunității, pe baza experienței și calificării câștigate dc-a lungul vieții.

Actualmente, bătrânii s-au constituit într-o problemă socială. Ieșirea lor din viața activă la o anumită vârstă, determină, pe de o parte, din partea bătrânilor, sentimentul inutilității și al marginalizării".

Este neîndoielnic că procesul de îmbătrânirii este punctul dezagregării fizice și al unor factori sociali din care se detașează, indiscutabil, viața profesională. Regimul alimentar, reacțiile emoționale legate de evenimentele familiale, factorii de igienă, calitatea mediului acționează asupra ritmului de îmbătrânire.

Schimbările și evenimentele importante care contribuie la ființarea bătrâneții sunt: ieșirea la pensie, separarea de copii, decesul partenerului de viață, dependența de ceilalți. Problema fundamentală, după pensioanare este cea a poziției sociale a bătrânului, în lipsa unui statut social și profesional

Instituțional în România există puține structuri care să ofere pensionarilor posibilitatea continuării activității dincolo de instituția unde au fost angajați până la pensionare. în cadrul familiei li se rezervă, de către copii sau o fac din inițiativa proprie, creșterea și îngrijirea nepoților.

Instituțiile sociale pentru bătrâni sunt cu totul insuficiente, iar imaginea despre acestea este de regulă, una negativă tocmai datorită stigmatului ce există în mentalul colectiv despre aceste structuri organizaționale.

Instituționalizare- „în România există mai multe tipuri de instituții specializate de ocrotire. Instituționalizarea presupune locuirea continuă într-o instituție de ocrotire.

Admiterea vârstnicilor în instituții se face în urma solicitărilor din partea vârstnicului sau din partea membrilor familiei către serviciul public de asistență socială. în general procedeul de admitere aduce daune individului, care este considerat un „ instrument ușor de prelucrat". El este privat uneori de propriile haine, este adesea victima agresiunii verbale a personalului slab calificat, este stigmatizat sau ignorat.

În instituție vrâstnicul este privat de intimitate. Există instituții în care toaletele nu sunt despărțite prin cabine, camerele au 7-10 locuri, iar hainele sunt comune. Toate aceste

neajunsuri, care nu se pot generaliza pentru toate instituțiile, se datorează faptului că acestea încearcă să satisfacă nevoile de bază ale vârsnicilor cu un buget limitat.

Vârstnicii instituționalizați prezintă vunerabilitate mai mare, care derivă din renunțarea la existența independentă, fie pentru că au rămas singuri, fie pentru că nu-și pot purta singuri de griji sau au fost abandonați de rude.

Din aceste motive pervalența depresiei este mai mare la vârstnicii instituționalizați decât la cei care trăiesc în comunitate. Vârstnicii instituționalizați își pierd cu ușurință identitatea, deaorece preocuparea personalului este să pună acent pe îngrijire, să se focalizeze pe asigurarea hranei și a igienei corporale, astfel încât se neglijează persoana în sine.

IV.2.7. Operaționali/arca conceptelor

Dimensiunea 1.

♦♦♦ Efectele instituționalizării vârstnicilor la nivelul vieții psihice:

lipsa menținerii capacităților fizice și intelectuale ale persoanelor vârstnice;

dezvoltarea stării de dependență;

lipsa afectivității și a unui suport acordate de către mediu familial;

sentimente de inutilitate;

stări de plictiseală și trăirea sentimentului de singurătate;

apariția sentimentului de izolare, ce poate produce dezorganizare la nivelul psihicului

privarea de intimitate poate genera stres (băi comune, camere cu multe locuri, dulapuri și haine comune)

sentimentul că este agresat fizic sau verbal de către personal, că este stigmatizat sau ignorat de acesta.

pierderea identității de sine (personalul este preocupat cu asigurarea nevoilor primare și neglijează persoana în sine)

afectarea imaginii de sine

ușoară dezorganizare la nivel cognitiv (apariția tulburărilor de adaptare rapidă și a stereotipiilor, frica de complot și circumspecția)

limitarea răspunsurilor afective (apatie, răceală, ceea ce duce la comportament labil, irascibil)

prevalența spre depresie (cauze: renunțarea la existența independentă, abandonarea de către rude). Simptome: suferințe somatice, tulburări de somn, de apetit, sentimente de culpabilitate, inutilitate, autoacuzare. Bătrânii devin apatici, triști, totul este negru, și dominat de dorința de a muri.

tendința spre pasivitate (evitarea oricărei acțiuni proprii, atitudinea de așteptare pentru ca orice nevoie să fie satisfăcută cu ajutorul altei persoane – în interviu)

calitatea relațiilor dintre vârstinici (uneori sunt conflictuale: felul de a fi al oamnelilor din punctul de vedere al socializării, al obiceiurilor și deprinderilor, al lipsei de adaptabilitate la viața de grup, sentimentul de frustrare și marginalizare, de părăsire la cei care mai au rude )

asigurarea nevoilor primare: hrană, locuință, sănătate.

mai multă considerație și atenție din partea personalului și a celorlalți vârstnici Dimensiunea 2.

♦> Efectele instituționalizării asupra vieții sociale vârstnicului:

scăderea stimei de sine și a statusului social;

inducerea fenomenului de marginalizare și auto-marginalizare;

minimizarea participării la viața socială;

asocierea persoanei instituționalizate cu imaginea unei persoane dependente;

pierderea relațiilor de vecinătate;

condiții mai bune de îngrijire a sănătății;

diversificarea relațiilor interpersonale;

alimentație și îmbrăcăminte mai bune decât înaintea instituționalizării.

Dimnensiunea 3.

❖ Efectele instituționalizării asupra relațiilor familiale:

deteriorarea legăturilor parentale (părinți- copii);

reducerea intensității relațiilor cu rudele și prieteni vechi;

scăderea numărului de vizite din partea cunoscuților;

trăirea sentimentelor de neglijență a descendenților față de vârstnici.

IV.2.8. Ipotezele de lucru

Ipotezele de lucru ale cercetării de față sunt:

Instituționalizarea produce efecte de ordin psihologic asupra bătrânului.

Instituționalizarea influențează dezvoltarea dependenței persoanelor vârstnice.

Instituționalizarea favorizează pierderea relațiilor de vecinătate a vârstnicului.

IV.2.9. Contextul socio-cultural al cercetării.

Azilul la care mi-am realizat cercetarea practică, unde am aplicat chestionarul și interviul este situat lângă o biserică, pe o stradă liniștită, deloc aglomerată, în apropierea spitalului municipal.

Pe această stradă mă duceam în fiecare zi la școală, în ciclul gimnazial. Nu de puține ori se întâmpla ca vreun bătrân din cadrul azilului să stea cu coatele pe gard , să privescă lumea, să ne zâmbească cu drag nouă elevilor care treceam și să ne întindă câțiva bănuți pentru a le cumpăra câteceva de la chioșcul pe de peste stradă.

Nu aș fi crezut că va veni vremea când o să intru și dincolo de gard și să am prijejul să vorbesc cu bătrânii, care m-au impresionat profund prin sinceritatea lor cât și prin disponibilitatea de a comunica cu mine. Am stat de vorbă prin intermediul întrebărilor din chestionar cu 80 de vârstnici aflați în această instituție, dintre care 49 de bărbați și 31 de femei. Am rămas apropiată de toți, promițându-le că o să revin drag.

IV.2.10. Instrumentele de lucru

Documentarea a constituit o sursă principală de date și informații sociologice privind tema aleasă. Aceste lucrări la care am apelat alcătuiesc bibliografia, fiind menționate la finele lucrării.

Studiul practic al cercetării de față cuprinde date atât cantitative, cât și calitative, prin utilizarea celor tehnici de cercetare : chestionarul și interviul.

Formularele de chestionar cuprind întrebări închise, semi-deschise, deschisc, scalatc, pentru a obține răspunsuri cât mai diversificate din partea persoanelor cu care a avut loc întrevederea. întrebările sunt formulate clar, precis și concis pentru a fi facil de răspuns și a nu crea dificultăți subiectului în a-și acorda răspunsul. Așadar, formularea întrebărilor a avut în vedere capacitatea de receptare și înțelegere a subiecților vârstnici.

De asemenea în cercetarea de față am recurs la folosirea tehnicii interviului pentru a putea obține și date calitative, utile cu privire la tema studiată, în acest fel am putut compara datele analizate în urma aplicării chestionarului, cu datele obținute prin intervievarea personalului.

întrebările au fost precise, clare pentru a evita orice confuzii referitoare la efectele instituționalizării asupra vârstnicilor.

Chestionarul constituie principalul instrument de lucru pentru cercetarea practică întreprinsă. El a fost structurat în părți, fiecare urmărind să releve în mod elocvent efectele instituționalizării asupra vârstnicilor.

Structura chestionarului este următoarea:

Secțiunea A: Identificare

Secțiunea B: Efectele instituțonalizării asupra vieții psihice.

Secțiunea C: Efectele instituționalizării asupra vieții sociale a persoanei vârstnice.

Secțiunea D: Efectele instituționalizării asupra relațiilor familiale ale vârstnicilor.

Interviul a constituit instrumentul de lucru secundar, prin care am urmărit extragerea unor date calitative. Interviul a urmărit următoarele aspecte:

Relația dintre personalul de îngrijire și beneficiari.

Modul în care vârstnicii percep instituționalizarea.

Gradul de satisfacere al nevoilor vârstnicilor în cadrul instituției.

Prelucrarea datelor statistice am realizat-o cu ajutorul programului computerizat SPSS for Windows, versiunea 15.0.SPSS, Inc. 2006.

IV.2.11. Selectarea subiecților

Pentru a studia problematica vârstnicilor instituționalizați, mi-am oprit analiza practică asupra persoanelor vârstnice instituționalizate într-un Azil de bătrâni din București.

Datorită faptului că instituția are un număr de 80 de beneficiari, am realizat aplicarea chestionarelor asupra numărului total de vârstnici instituționalizați, dintre care 49 de persoane sunt de sex masculin și 31 de persoane de sex feminin.

Aplicarea chestionarelor a fost realizată în perioada de timp 18 martie-11 mai. În aplicarea chestionarelor nu am întâmpinat dificultăți, vârstnicii au fost amabili și au răspuns majorității întrebărilor. întrevedeile au avut loc în grădina azilului sau în camerele de zi. Nu am întâmpinat foarte multe cazuri de non răspunsuri. Interviurile au fost luate în perioada 10-18 mai, unui număr de 10 persoane, constituind personalul de îngrijire a vârstnicilor.

IV.3. Rezultatele obținute. Prelucrarea și interpretarea datelor

La prima intrebare „Ce vârstă aveți" se poate observa că majoritatea persoanelor chestionate au vârsta cuprinsă între 70 și 79 de ani, aceasta constituind un procentaj de 62, 5%.

Populația de vârstă între 60-65 de ani, se situeză la polul opus având un procentaj mai mic, acesta fiind de 2,50%. Această grupă de vârstă este cea ai redusă în cadrul azilului de bătrâni.

Din datele oferite de personalul calificat al instituției persoanele cuprinse în acest interval de vârstă se află într-o stare de sănătate care necesită îngrijiri medicale mai speciale, iar instituționalizarea lor s-a realizat tocmai din aceste motive, dar și datorită lipsei unui suport familial care să îi sprijine.

Aceasta semnifică faptul că, grupa de vârstă cuprinsă între: 70-79 de ani, bătrânii se află într-un număr mai mare, după care numărul începe să descrescă simțitor datorită incidenței decesului; vârstnicii au o stare de sănătate precară, dar ținută sub control de către personalul medical calificat, care le acordă îngrijirea necesară.

În ceea ce privește sexul persoanelor instituționalizate am regăsit un număr de 49 de bărbați și 31 de femei. Numărul bărbaților este mai mare decât al femeilor, deoarece aceștia sunt cu precădere neajutorați în comparație cu sexul feminin, în ceea ce privește satisfacerea unor nevoi casnice: spălare, mâncare, cutațenie. Din acest punct de vedere bărbații solicită într-un număr mai mare instituționalizarea într-un cămin de bătrâni, comparativ cu femeile.

Se observa în urma cercetării efectuate o diferență de 11 de sex masculin în plus față de cele de sex feminin.

Se poate observa în mod cert că populația care apelează la instituționalizare este formată cel mai adesea din vârstnicii rămași fără soț, soție. Rămași fară unul dintre partenerii de viață și neavând copii, ori rude care să le poată acorda sprijinul necesar unui bătrân, aceștia apelează în ultimă instanță și ca la o ultimă soluție, la instituționalizare.

Persoanele văduve instituționalizate, se găsesc într-un procentaj de 61,25%. Persoanele divorțate, cât și cele necăsătorite de asemenea optează pentru instituționalizare, aceste două categorii de persoane aflându-se la procentaje apropiate. Pentru persoanele necăsătorite procentajul este de 17, 50%, iar pentru cele divorțate este de 18, 75%.

Persoanele vârstnici instituționalizați care se află într-o situație maritală constituie un procentaj redus, acesta fiind de 2, 5%.

În urma vizitelor repetate la azilul de bătrâni am putut lua informația că aceste persoane deși căsătorite, nu mai locuiesc de foarte mult timp cu persoana căsătorită, relațiile dintre cei doi fiind rupte de mult, însă nu și pe linie legală, prin divorț. Aceștia nu au mai locuit împreună, însă nu s-au despărțit și pe cale legală, au rupt relațiile, ori au relații conflictuale, neprimind vizite, telefoane, ori pachete.

Intr-un număr de 49 de persoane au venitul în urma pensiei de vârstă ca urmare a faptului că au avut o viață activă social, un număr de șaisprezece persoane sunt întreținute de către copii ori rude, iar cinci persoane au refuzat răspunsul la această întrebare.

Cele mai multe persoane aflate în azilul de bătrâni au o perioadă de locuire în această instituție de peste cinci ani. Acestea se regăsesc într-un număr de 57 de persoane. La polul opus se află perioada de locuire ce cuprinde câteva luni, astfel că în ultimele luni au fost instituționalizate doar două persoane, deși cererea de instituționalizarea din partea vârstnicilor este mult mai mare, însă datorită numărului de locuri disponibile la cifra de optzeci, se admit dosarele persoanelor care prezintă dificultăți, iar vârstnicii nu au o altă opțiune.

Această situație este destul de dificilă deoarece rămân un număr foarte mare de vârstnici care au probleme de sănătate și care se află în imposibilitatea de a-și realiza singuri nevoile zilnice, de hrană, cumpărături, etc. Aceste dosare sunt soluționate într-un alt mod, în sensul sunt retrimise la centrul de Asistență Socială al Capitalei, pentru ca vârstnicii să beneficieze de servicii sociale de îngrijire la domiciliu.

La această întrebare un număr de șaizeci și nouă de persoane au răspuns că nu au apelat înainte instituționalizare și la alte servicii sociale de îngrijire și au apelat la această formă a serviciilor sociale ca la o primă și ultimă soluție de rezolvare a problemelor lor. Acest număr corespunde în procente unui procentaj de 86,25 %. Trei persoane au beneficiat de serviciile centrelor de zi, iar șase persoane au beneficiat de serviciile de îngrijire la domiciliu, după care dosarele le-au fost admise pentru instituționalizare.

Cele 69 de persoane chestionate care nu au beneficiat de alte servicii de îngrijire, înainte de instituționalizare au probleme de sănătate care necesită în fiecare zi supraveghere din punct de vedere medical, injecții, ori pastile care trebuie luate cu regularitate, ceea ce implică o masă regulată, iar în afara instituționalizării, aceste persoane se aflau în imposibilitatea de a-și prepara singure hrana.

Din totalul vârstnicilor instituționalizați doar două persoane au răspuns că au o stare de sănătate foarte bună, însă în urma întrevederii cu personalul medical am obținut informația că aceste persoane au probleme de comportare, având anumite disfuncțiuni la nivel mintal, ceea ce implică posibilitatea ca la momentul aplicării chestionarului acestea nu să acorde un răspuns obiectiv în privința sănătății sale.

Cinci persoane, care semnifică un procentaj de 6,25% din totalul numărului de persoane chestionat, susțin că starea lor de sănătatea este bună. La polul opus se află vârstnicii care au răspuns într-un număr foarte mare că au o stare de sănătatea proastă 43,75%, respectiv foarte proastă cu un procentaj de 47,50.

Raportând datele analizei mele la cercetări anterioare privind starea de sănătate, am putut observa că la nivelul României, populația vârstnică declara în 2000 în proporție de „59,1% că nu este mulțumită de propria stare de sănătate. În 2001, proporția nemulțumiților față de starea de sănătate este de 65,7%.

La întrebarea „Care este afecțiunea de care suferiți", au fost acumulate mai multe răspunsuri.

Cea mai mare parte a vârstnicilor au probleme cardiace, numărul persoanelor care au astfel de afecțiuni, constituie un procent de 31,25%, urmat de persoanele care au probleme diabetice, într-un procent de 11,25%.

In România, conform datelor Institutului Național de Statistică, bolile cronice afectează , jumătate dintre persoanele de peste 50 de ani. Din totalul populației, una din cinci persoane declară că suferă de o boală cronică. Principala boală cronică este cea de inimă (87%)".

Rata îmbolnăvirilor este mai mare la persoanele vârstnice, astfel persoanele vârstnice au tendința de a fi mai des bolnave decât celelalte categorii de vârstă.

Există boli care se întâlnesc preponderent la vârstnici: boli cardio-vasculare, infirmități fizice, tulburări mentale.

Studii recente arată însă că riscul de boală sau de îngrijiri de sănătate este descris de o curbă a cărei inflecsiuni începe cu mult înainte de vârsta a treia sau a patra, cel puțin pentru o boală care implică incapacitate, iar riscul de incapacitate este descris de o curbă a cărei inflecsiune începe de la 50-59 de ani.

In ce măsură vă simțiți dependent de personalul instituției?

La această întrebare vârstnicii au răspuns într-un procent de 40% că se simt „foarte

40,0%

0.0%

dependenți" de personalul instituției, care îi îngrijește, le evaluează în mod constant starea de sănătate. Aceștia au nevoie de îngrijiri medicale zilnice, în fiecare zi le este luată tensiunea arterială, majoritatea având probleme cardiace și diabetice. Astfel că vârstnicii se află sub medicamentație și consult zilnic, ori periodic.

Starea lor de sănătate fiind precară, resimt în mod acut necesitatea personalului de îngrijire, care să le fie mereu în preajmă pentru a le solicita ajutorul în diferitele probleme.

Într-un procent de 37,5%, vârstnicii au răspuns în favoarea variantei doi, ceea ce înseamnă „destul de dependent".

În această situație se poate concluziona că vârstnicii instituționalizați sc află într-o stare de dependență ridicată față de personalul azilului, care îi are pe aceștia sub supraveghere.

Deloc dependenți au răspuns doar 2,5% dintre vârstnicii chestionați. Vârstnicii care resimt dependența mai redusă față de personalul instituției se află într-un procent de 7.5%. Aceștia au o stare de sănătate relativ bună, ceea ce înseamnă că își pot satisface în mod autonom problemele de bază, de curățenie, de igienă, etc.

La mijlocul balanței scalare, însemnând cifra cinci, au răspuns un procent de 3.8% îngrijirile de lungă durată rezidă în asistența persoanelor vârstnice persoanelor incapabile de a trăi în mod autonom și care depind de ajutorul celorlalți, astfel că persoanele instituționalizate se simt în mare măsură dependente de serviciile persoanelor specializate. Instituționlizarea este preferată pentru ca vârstnicul să poată să-și asigura nevoile, pe care singur nu ar fi putut să le întreprindă datorită incapacităților generate de vârsta înaintată.

La întrebarea legată de sentimentele trăite în cadrul instituției, vârstnicii au răspuns într-un procentaj de 33,75% , ceea ce semnifică un număr de 27 de respondenți, care consideră că instituționalizarea le produce atât sentimentul securității privind propria persoană, dar în același timp și lipsa ocupației, sau rutina efectuării acelorași activități, care le produce plictiseală.

Un număr de 20 de respondenți se simt protejați în instituție; 13 vârstnici resimt sentimentul inutilității, un număr de 12 persoane de asemeni susțin că se plictisesc, iar timpul îl percep ca trecând greu datorită lipsei unor activități care să le solicite interesul.

Un număr foarte mare de vârstnici nu mai au rude din partea cărora să primească vizite, nu ies la plimbare în afara instituției, nu fac alte activități în afara celor cotidiene: privitul la televizor, discuțiile cu celelalte persoane instituționalizate, lectura.

În afara instituției vârstnicii, ies doar cu ocazia de a merge la biserică, care este situată lângă azil, astfel că bătrânii instituționalizați merg regulat la slujbele bisericești, aceasta fiind activitatea principală realizată în afara instituției.

Îngrijirea în instituțiile specializate reprezintă deseori o sursa de anxietate pentru pacienți vârstnici, care trăiesc sentimentul dependenței, pierderea siguranței de sine, se simt marginalizați, și nestimați.

Faptul că locuiți cu mai multe persoane în aceeași cameră vă provoacă:

dispoziția spre stres disconfort buna dispoziție a+d

comunicare

Condițiile de locuit împreună cu celelalte persoane, creează în unele situații disconfort, deoarece camerele au câte cinci paturi și nu sunt din toate punctele de vedere foarte apreciate de vârstnicii care locuiesc în azil. Cu toate acestea într-un procent de 40% bătrânii răspund că locuirea cu celelalte peroane le produce o dispoziție spre comunicare. Acest fapt este recunoscut și de către specialiști și anume că persoanele vârstnice simt nevoie de comunicare mai mult decât celelalte categorii de vârstă.

Buna dispoziție ca și consecință a traiului în comun este resimțită într-un procentaj de 13.8%. Acest fapt explică mulțumirea vârstnicului de a nu simți singurătatea, de a nu se simți izolat într-un apartament, unde probabil nu ar fi primit nici o vizită și nu ar fi avut cu cine să comunice deloc.

Astfel, că în ciuda faptului că sunt instituționalizați, iar azilul este defapt considerat,, acasă", vârstnicii sunt mai mulțumiți cu traiul în comun decât să locuiască singuri si să nu aibă cu cine să interacționeze.

Traiul în comun însă produce și disconfort, deoarece vârstnicii, au personalități diferite, moduri de trai diferite, tabieturi și obiceiuri diferite, ei sunt nevoiți să se alinieze și să se tolereze unii pe alții pentru a viețui în bune condiții.

Astfel un procent de 26,2% consideră traiul în comun ca fiind un factor de disconfort, iar 18,8%, susțin că locuirea în comun le produce stres.

IV.4. Interpretarea datelor

Personalul de îngrijire cu care am realizat întrevederea consideră relația cu vârstnicii instituționalizați ca fiind una strânsă și respectiv foarte strânsă, există însă așa cum am putut observa și din datele desprinse în urma prelucrării chestionarului, stări tensionate; se iscă mici conflicte pasagere între prestatori și vrâstnici, acestea de regulă cu persoanele care au relații conflictuale și cu ceilalți colegi vârstnici.

Referitor la calitatea relațiilor dintre asistați, personalul consideră drept caracteristică dominantă pentru starea conflictuală, ca fiind felul de a fi diferit al vârstnicilor din punct de vedere al gradului lor de sociabilitate, al obiceiurilor, deprinderilor, al gradului de adaptabilitate la viața de grup, sentimentul de marginalizare și frustrare.

Intervievații susțin că între asistați persistă uneori o anumită stare tensionată și datorită unor deprinderi comportamentale, care conduc la neîncredere și suspiciune. In bună măsură, răspund intervievații, stilurile de viață al persoanelor vârstnice nu își pierd caracterul lor distinct, așadar ele se păstrează și în noul stil de viață.

î: Cum puteți caracteriza relația dvs. cu persoanele asistate?

R: „…sunt foarte diferiți unul de celălalt…e și normal…personalități diferite, vieți diferite; trebuie să ne pliem după fiecare în parte pentru ai înțelege și a le rezolva măcar în mare problemele "

R:„…îi îngrijesc cu drag, ca și cum ar fi bunicii mei…sunt foarte sensibili în general și trebuie să avem grijă nu numai de bunăstarea lor fizică, dar și de cea sufletească, care adesea este foarte importantă!"

Personalul cu care a avut loc întrevederea consideră că aceste tensiuni sunt inevitabile atâta vreme cât în instituțiile de asistență socială condițiile materiale nu permit păstrarea elementelor individuale ale stilului de viață.

Pe de altă parte intervievații au putut observa că în cadrul instituției s-au legat relații foarte strânse, adevărate prietenii, ca urmare a locuirii împreună de o durată de timp foarte lungă. Vârstnicii se susțin, se sfătuiesc unii pe alții.

Există un caz în care un vârstnic foarte agreabil de către toți membrii instituției s-a sinucis, ca urmare a tristeții care îl apasă datorită faptului că fratele lui, singura rudă care îi făcea vizite, decedase.

Acest gest i-a marcat pe vârstnicii aflați în cadrul instituției, susține personalul, au observat tristețea lor foarte multe zile după aceea, ca gest de regret pentru colegul lor, care nu mai era printre ei. Acest gest de regret profund, susțin intervievați este prezent după fiecare dispariție din cadrul azilului, vârstnicii simțindu-se triști și dezolați.

Instituționalizarea implică o relație bivalentă între vârstnici, deoarece pe de o parte există o criză a relațiilor interpersonale, dar totodată, instituționalizarea presupune și o coeziune a relațiilor dintre vârstnici, astfel că există separări între vârstnici după felul lor de a fi, după modul de comportare, după temperament, după tabieturi, obiceiuri, nivel de cultură. Personalul intervievat consideră că persoanele vârstnice cu niveluri de educație asemănătoare s-au apropiat unii de alții, formând mici grupuri de discuții, care se mențin în timp. Rareori ies discuții între persoanele dintre aceleași grupuri.

Întrebați fiind de relația vârstnicilor cu rudele, familia din care provin, personalul mi-a putut furniza următoarele date: relația vârstnic-familie-rude, este una defavorabilă pentru vârstnicul instituționalizat.

Personalul a putut observa că în primele luni, respectiv un an după instituționalizarea vârstnicului, în general, acesta este vizitat mai mult, însă odată cu trecerea timpului de instituționalizare, relațiile dintre vârstnic și rudele sale se distanțează, primește din ce în ce mai rar vizite, iar cu timpul, acestea sunt făcute foarte rar.

Persoanele cu care a avut loc întrevederea susține că aceste relații distante dintre vârstnic și rudele, familia din care provine, se datorează faptului că și înainte de instituționalizare, aceste relații nu au fost apropiate, dimpotrivă în unele cazuri instituționalizarea a fost cerută ca urmare a tensiunilor, conflictelor din cadrul familiei, ori rude care îi avea pe vârstnici în îngrijire.

Î:„ Din câte ați putut observa care este relația predominantă a vârstnicilor cu familia din care provine? „

R:,, …de bine nu au cerut să fie internați, sentimente grele sunt și înainte de instituționalizare, cât și după …ideea e că nu erau liniștiți în mediul lor din motive diverse…."

R: ,,unii au așa o psihologie mai individualistă și nu concep, resping faptul că și bătrânețea face parte din viață, acești vârstnici au fost părinți care la rândul lor și-au crescut copiii, care astăzi îi reneagă…nu e ușor… "

Aceste date oferite de către personalul care îi îngrijește pe vârstnici m-i se par extrem de grăitoare pentru a ne face o imagine despre relațiile dintre vârstnic și familia, rudele sale.

La întrebarea cu privire la persoanele care vin în vizită la vârstnici, personalul răspunde că vârstnicii primesc în general vizite de la rude, nepoți, însă aceste vizite au loc rar, și foarte rar. De asemenea, intervievații precizează că foarte mulți vârstnici nu primesc vizite deloc, asta datorită faptului că nu mai au rude sau familie care să le facă vizite. Aceasta a constituit și o principală cauză a cererii lor de a fi instituționalizați.

Î. „Din cele cunoscute de dvs, care sunt persoanele care vin în vizită cel mai des?"

R: „ în general, rudele sunt cele care fac vizite bătrânilor …dar sunt foarte mulți care nu mai au pe nimeni și nu are cine să îi viziteze…de obicei internarea intervine după o perioadă lungă de singurătate, în care treptat se diminuează și capacitatea de exercitare în mod corespunzător a propriilor nevoi".

Î:,, vin rude …cunoștințe …la cei care mai au de la cine să primească vizite, că foarte mulți n-au mai primit vizite de ani buni…. "

Din analiza acestor răspunsuri și a altora asemănătoare, putem constata cu tristețe faptul că vârstnicii sunt „uitați" în cadrul instituției.

Odată instituționalizați, rudele ori familia îi consideră în siguranță, știu că în cadrul instituției nevoile lor sunt satisfăcute mai mult decât poate erau satisfăcute în cadrul familiei, știu că starea lor de sănătate este ținută sub control, așadar nu mai simt nici măcar obligația morală de a susține măcar psihic vârstnicul, care are foarte multă nevoie în unele momente mai vulnerabile de sprijin moral din partea apropiaților, mai mult decât le poate oferi specialistul din cadrul instituției.

R:.,…facem ce putem, însă e clar că simt nevoia să știe ce se întâmplă și cu viața lor rămasă dincolo de porțile instituției… mulți dintre ei nu ies în afara instituției, nu comunică cu persoane din exterior și îi vedem cum simt nevoia să vadă pe cineva cunoscut că vin să îi caute, să vorbească cu ei… "

R:,,… sunt într-o continuă așteptare…mulți deja nu mai așteaptă și asta e și mai greu pentru ei… "

Lipsa vizitelor sau frecvența redusă a acestora, le generează vârstnicilor sentimente apăsătoare, precum marginalizare și frustrare.

Aceste date privind lipsa vizitelor se pot corela cu anumite întrebări din cadrul chestionarului din care reiese în mod elocvent ideea că foarte mulți vârstnici nu au din partea cui să mai primească vizite, fie că sunt văduvi/e, fie că sunt divorțați de foarte mult timp, iar legăturile cu fostul partener/ă de viață s-au ruinat, ori au rămas conflictuale, dar și faptului că mulți dintre vârstnici nu sunt căsătoriți.

Neavând descendenți probabilitatea ca ei să primească vizite este cu atât mai mică comparativ cu persoanele vârstnice care sunt instituționalizați și au copii.

Concluzionând răspunsurile la această întrebare se poate conchide că legătura vârstnicului cu rudele sale este sporadică, ei primind vizite rar. Aceste date sunt consolidate și prin răspunsurile vârstnicilor chestionați, care răspund că primesc vizite „ rar" și „foarte rar".

Referitor la sentimentele pe care vârstnicii le trăiesc ca urmare a faptului că sunt instituționalizați, persoanele cu care am avut întrevederea clasifică pe un prim plan sentimentul tristeții, monotoniei, frustrării, așteptării, urmat de sentimente de marginalizare și izolare. Aceste sentimente deloc favorabile menținerii unei stări mentale bune, provoacă depresie. Depresia susțin asistenții sociali este trăită cu precădere de către vârstnicii instituționalizați.

R: „ adesea îi vedem triști, nu mai vorbesc cu nimeni, preferă să doarmă, parcă să uite de tristețea lor …stările îi caracterizează pe toți, numai că pică în aceste sentimente pe rând… și la toți le vine rândul…dar trece… se,, ridică" și… iar ,,cad" după o perioadă…tot ce putem face este să încercăm să îi scoatem din aceste stări apăsătoare de nemulțumire "

Din informațiile desprinse se constată că perioadele de mulțumire și de liniște sufletească ale vârstnicilor alternează cu cele de nemulțumire și de gânduri tulburi care le întristează zilele.

Datorită faptului că persoanele vârstnice nu realizează alte activități în afara celor cotidiene, se instalează stări de plictiseală și monotonie.

R. ,, pentru ei, zilele par toate la fel, nimic nou…fac aceleași lucruri pe care le fac în fiecare zi, au același program…sunt și care ies din cadrul instituției…și efectele acestei activități sunt vizibile asupra vitalității lor "

La polul opus, avem răspunsuri din partea personalului care consideră că deși apar sentimente apăsătoare și stări depresive câteodată, vârstnicii sunt mulțumiți că au optat pentru această variantă, a instituționalizării, deoarece, în mediul de dinaintea instituționalizării, fie familie, fie rudele la care locuiau, vârstnicii nu erau liniștiți, fie că aveau conflicte cu persoanele cu care locuiau, fie că locuind singuri, se simțeau izolați și singuri.

Se poate observa, deci că sentimentele pe care vârstnicii le trăiesc în cadrul instituției sunt duale, pe de o parte sunt nemulțumiți că nu au șansa de a trăi într-un mediu familial liniștit, dar pe de altă parte se gândesc că această opțiune a instituționalizării, le oferă mai multe posibilități în ceea ce privește îngrijirea sănătății, a alimentației; așadar vârstnicii conștientizează avantajele instituționalizării.

R,,… aici sunt mulțumiți de îngrijirea pe care le-o acordăm… "

La întrebarea cu privire la aspectele care îi nemulțumește pe vârstnici, personalul intevievat consideră că nemulțumirea vârstnicilor posedă mai multe cauze, ce țin atât de

Sub mai multe aspecte, instituționalizarea implică în mod cert trăirea sentimentelor de regret a vârstnicilor, care au diferite cauze.

R: …să vedeți ce triști sunt de sărbători cei care nu primesc vizite…te uiți în ochii, lor înlăcrimați, bucuroși pentru fericirea celui care primește o vizită"

R:„ sentimentul că cei din afară i-au uitat îi doare cel mai tare probabil din câte vedem noi, mai mult decât orice altceva "

R: „uneori uită să vină și de sărbători, Paști, Crăciun, nu mai zic de ziua de naștere , care e uitată complet… "

În linii mari îi nemulțumește singurătatea pe care o trăiesc din cauza lipsei vizitelor copiilor, nepoților, rudelor și persoanelor pe care le cunosc și nu îi vizitează. Deși au cu cine să comunice, ei resimt nevoia de a știi vești și dincolo de gardul azilului, de a vorbi cu rudele lor, care de cele mai multe ori fac vizite rar și foarte rar, uitând parcă de existența bătrânilor. Adesea rudele vârstnicului se mulțumesc în privința vârstnicilor, știind că au toate cele necesare traiului și neglijează dorința bătrânilor de a veni mai des să îl viziteze.

La întrebarea cu privire la cum percep vârstnicii instituționalizarea și dacă trăiesc sentimentul marginalizării, personalul cu care am avut întrevederea consideră că vârstnicii nu se simt atât de izolați de restul societății, cum se simt marginalizați de membrii familiei, rudele sau cunoscuții.

Avem răspunsuri ale persoanelor intervievate prin care putem observa că vârstnicii nu sunt „complet uitați de lume", această afirmație fiind susținută de vizitele pe care le fac anumite asociații de binefacere, organizații non guvernamentale, care organizează spectacole de muzică populară în cadrul instituției. De asemenea, avem răspunsuri conform cărora primăria organizează pentru bătrânii din azil, de sărbători, serate cu muzică populară, bătrânii primesc pachete cu diverse bunuri de consum, ori îmbrăcăminte.

Aceste gesturi făcute pentru bătrânii instituționalizați îi bucură foarte mult, reprezentând o pată de culoare diferită de activitățile pe care ei le întreprind în mod zilnic. Așadar vârstnicii apreciază fiecare gest care vine din afara instituției, pentru binele lor, pentru confortul lor spiritual.

Alte răspunsuri primite de la persoanele intervievate, au fost acelea conform cărora preotul parohiei de care aparține azilul de bătrâni, vine în toate cele patru posturi de peste an pentru a mărturisii și a împărtășii bătrânii care nu se pot deplasa până la biserică. De asemenea vine de fiecare dată când este solicitat de către unul dintre personalul instituției pentru a vorbi sau a se spovedi o persoană vârstnică care este mai bolnavă și care dorește ca înainte de deces să își ușureze sufletul prin taina spovedaniei.

Din răspunsurile oferite de personalul intervievat se poate observa faptul că vârstnicii sunt mulțumiți de acțiunile de binefacere făcute pentru ei, iar marginalizarea o resimt mai ales din lipsa sau frecvența rară a vizitelor făcute de familiile, rudele lor.

Întrebând personalul despre activitățile pe care le observă că le întreprind cel mai adesea vârstnicii, se constată că instituționalizarea restrânge aria activităților unei persoane, în cadrul instituției, vârstnicii cel mai adesea privesc la televizor, iarna ies în camera de zi, vorbesc; femeile încearcă să își creeze un colțișor al lor personalizat cu fotografii, cu obiecte dragi, care au semnificație pentru ele, le ordonează, fac curățenie în limita posibilităților, își aranjează hainele, acordă ajutor la bucătărie.

Timpul și-1 umplu cu privitul la televizor, având emisiuni preferate, se strâng mai multe persoane și se uită cu mare interes, apoi comentează cele privite.

în anotimpul călduros, relatează persoanele intervievate, vârstnicii ies pe canapelele din curtea instituției, privesc oamenii care trec, stau la aer, vorbesc, citesc.

R: ,, vorbesc unii cu alții, bărbații se joacă table, șah…fac în așa fel încât timpul să treacă mai repede… "

R:,, femeile citesc reviste, cărți, deschid tot felul de subiecte, le dezbat., se mai contrazic… ajută și la bucătărie, la curățenie "

În afara instituției, vârstnicii ies cel mai adesea la biserică duminica sau în alte sărbători; biserica fiind foarte aproape de curtea azilului, vârstnicii se pot deplasa cu ușurință pentru a participa la slujbele bisericești. Această activitate, relatează personalul instituției este realizată cu o frecvență constantă de către vârstnici, duminica fiind ziua în care cei mai mulți vârstnici ies în afara spațiului instituției. Alți vârstnici și-au creat obiceiul ca duminica după slujbă și după masa de prânz, să se odihnească câteva ore, după care să iasă la plimbare în parcul orașului, acest lucru se întâmplă mai mult vara și primăvara și mai rar iarna.

Din informațiile oferite se poate spune că vârstnicii își formează grupuri de câte patru cinci și ies la plimbare, însă există și persoane care nu merg la biserică, nu ies nici în parc, și preferă să stea în curtea azilului deși sunt capabile fizic de a face o plimbare fără fi supravegheați.

Aceste date ale personalului cu care a avut loc întrevederea sunt susținute și de

răspunsurile vârstnicilor date în urma aplicării chestionarului, astfel că întrebați fiind de

activitățile pe care ei le realizează în afara instituției, un număr foarte mare de bătrâni au

răspuns că nu realizează nici o activitate în afara azilului.

Personalul cu care a vrut loc întrevederea susțin că în cadrul instituției există cazuri în care

vârstnicii au fost profesori, astfel că aceștia ies de flecare dată când au ocazie la teatru sau la

spectacole. Acestea sunt niște persoane foarte bine instruite și adesea lecturează cărți, ziare, au abonamente la anumite reviste. Personalul spune că obiceiurile, activitățile vârstnicilor sunt menținute din viața de dinaintea instituționalizării.

În ce măsură considerați că puteți satisface necesitățile persoanelor asistate? La această întrebare, personalul intervievat consideră că nevoile vârstnicilor sunt satisfăcute în mare măsură. Vârstnicii au nevoie de tratamente zilnice, susține personalul, sunt persoane la care tratamentul medicamentos trebuie administrat la ore fixe, astfel că există o mare grijă pentru aceste aspecte legate de sănătatea vârstnicilor instituționalizați.

Mâncarea pentru vârstnici este preparată în condiții de bună calitate, cu produse proaspete, se face mâncare specială pentru persoanele care trebuie să țină regim.

De asemenea pentru diabetici, mâncarea este făcută separat, din produse care trebuiesc consumate de către diabetici, este cântărită, iar pentru persoanele cu insulină aceasta este administrată la cu regularitate. Personalul menționează că în cadrul instituției sunt vârstnici care au nevoie de dializă și sunt însoțiți la spitalul municipal cu salvarea azilului, așadar cazurile de urgență au prioritate și nu a existat niciodată întârzieri ale orelor de tratament, sau a orei meselor.

Referitor la igiena persoanelor vârstnice instituționalizate, personalul oferă informații despre existența unor reguli ce simt respectate cu strictețe cu privire la schimbarea lenjeriei, existența prosoapelor curate, a săpunului, și a tuturor utilităților necesare. Există mașini de spălat, astfel rufele vârstnicilor sunt spălate și călcate.

De asemenea există camere de rezervă pentru cazurile de speciale, astfel ca bătrânii să fie protejați de transmiterea anumitor viruși gripali, care adesea le creează probleme mai ales la schimbarea anotimpului, până ce organismul se obișnuiește cu noul sezon.

R:,,…sunt mulțumiți de îngrijirea pe care le-o acordăm în fiecare zi, servesc mâncare caldă desert…sunt persoane angajate ale azilului, femei de serviciu care mătură mereu, spală pe jos, dezinfectează, l-i se face curățenie în camere… au băi curate… au motive să se simtă bine tratați"

R: ,, au avut loc renovări ..și sunt niște condiții exemplare acum..sunt foarte mulțumiți din aceste puncte de vedere …cel puțin așa ne spun nouă când discutăm cu ei"

Personalul cu care a avut loc întrevederea poate conchide că nevoile de natură materială sunt satisfăcute maximal, iar vârstnicii se simt mulțumiți de acest fapt, rămân însă de rezolvat anumite probleme ce țin mai degrabă de natura internă, a sufletului. Nevoile sufletești sunt și ele la fel de importante ca și cele materiale, astfel că deși vârstnicii au toate au cele necesare traiului, însă resimt nevoia de afecțiune, de apropiere, de căldură. Pentru o mare parte din vârstnici, colegii de cameră și personalul constituie adevărate puncte de sprijin moral, la care are apelează adesea când există vreo problemă.

Aceste date sunt confirmate atât de personalul de îngrijire, care susține că încearcă pe cât posibil să satisfacă și aceste nevoi ce țin de sufletul vârstnicului, cât și de vârstnicii chestionați care apreciază relația cu personalul ca fiind în mare măsură bună, și chiar foarte bună.

R:„ pe lângă nevoile materiale, încercăm să îi facem să se simtă bine, să se simtă în siguranță din toate punctele de vedere… "

Din informațiile oferite de către intervievați se poate extrage concluzia că personalul încearcă să mulțumească vârstnicii prin menținerea unui climat călduros, prin deschiderea către ei, prin oferirea de informații necesare ori de câte ori este cazul, însă personalul nu poate substitui afecțiunea familiei, de care vârstnicii au foarte mare nevoie.

Pentru o mai bună satisfacere a nevoilor vârstnicilor din cadrul instituției, personalul intervievat propune o colaborare mai bună cu familia vârstnicului din care provine, pentru a sensibiliza rudele acestuia în realizarea unui demers cooperant între instituție și familie, ori rude..

Î.,, în linii mari, aspectele de natură materială sunt suficiente…se poate și mai bine , însă, dar cele mai mult ne-am fi dorit o mai bună colaborarea între noi și familiile vârstnicilor, bineînțeles pentru cazurile în care aceștia mai au familie, ori rude…acest lucru ar fi de preferat atât pentru noi, și nemăsurat de mult ar însemna asta pentru ei"

In urma datelor obținute prin întrevederile cu personalul, se poate susține că este realmente de necontestat nevoia vârstnicilor de a fi mult mai mult apreciați ca și persoane atât de către colegii cu care locuiesc, cât și de familie. Adeseori, vârstnicii trăiesc angoase datorită scăderii respectului față de sine. Personalul intervievat spune că ar fi de preferat realizarea mai multor activități în cadrul instituției, care să îi bine dispună pe vârstnici, care să îi scoată din starea generală de plictiseală, monotonie, rutină.

Î:,, le-ar prinde bine să se organizeze cu ajutorul primăriei niște ieșiri, oriunde, să le mai diversificăm acțiunile…să îi scoatem la iarbă verde…pe de altă parte este și dificil, datorită sănătății lor care nu suportă o solicitare crescută… "

Personalul susține necesitatea vârstnicilor de a ieși din starea de apatie, considerând că acțiunile caritabile susținute de primăria locală ar trebuie să fie mai dese, acest fapt i-ar face pe vârstnici să se simtă mai mulțumiți de condițiile de viață ale instituționalizării.

În urma întrevederilor se poate afirma că personalul instituției consideră mai multe elemente ca fiind importante pentru o mai bună satisfacere a nevoilor vârstnicilor, ce țin de dotarea materială a instituției, de atmosfera sau climatul afectiv și cel relațional din interiorul instituției, dar și relațiile dintre instituție și societate, biserică, familie, etc

Toate aceste elemente au o influență esențială asupra stării de sănătate mintală, motiv pentru care problema persoanelor instituționalizate trebuie ajustată cu ajutorul mai multor componente ale societății: integrare, participate, acțiune, implicare.

IV.5. Concluzii

Din datele obținute în urma analizei răspunsurilor vârstnicilor și a interpretării interviurilor, se pot trage câteva concluzii cu privire efectele instituționalizării asupra persoanelor asistate:

Instituționalizarea persoanei vârstnice se realizează în urma unei anchete care evaluează starea de sănătate, condițiile de locuit a persoanelor, climatul familial în care vârstnicul trăiește, pe de altă parte membrii comisiei care realizează ancheta realizează o investigare a posibilităților de menținere a vârstnicului în sânul familiei, aceasta fiind opțiunea ce mai preferabilă, însă datorită multiplelor cazuri în care vârstnicul are nevoie de sprijin, se optează pentru internarea pe termen nelimitat.

Acest fapt, al internării definitive, se poate spune că are efecte asupra vieții psihice a vârstnicului, deoarece acesta trebuie să se acomodeze cu „noua viață", trebuie să se adapteze noilor solicitări a traiului în comun cu mai multe persoane, care adesea poate crea stări de disconfort atât fizic, cât și psihic.

Ca urmare a acestor stări, se pot ivi mici tensiuni, conflicte între vârstnici, care să aibă efecte negative asupra vârstnicului.

În urma studiului realizat se poate spune că instituționalizarea produce sentimente similare pentru aproape toții vârstnicii, aceste sentimente sunt: de neglijență din partea familiei sau a rudelor, de tristețe, de monotonie, de inutilitate. Sentimentul inutilității este resimțit în mod accentuat datorită vieții sociale active pe care vârstnicii au avut-o înainte de pensionare.

Dependența este o altă consecință a instituționalizări. Această stare este compensată de siguranța vârstnicilor că pot apela la cineva, indiferent de oră. Li se acordă tratament la timp, masă, fapt ce le limitează din responsabilitățile, pe care le-ar fi resimțit dacă ar fi rămas neinstituționalizați.

Se poate afirma că instituționalizarea este privită de către vârstnici ca o ultimă opțiune în vederea rezolvării problemelor lor: de locuit, de sănătate, astfel că vârstnicii conștientizează avantajele pe care le au în urma instituționalizării.

Așa cum au răspuns și la întrebările puse în chestionar, ei afirmă că venirea în cadrul instituției, le oferă mai multe posibilități, printre care cea mai importantă ar fi faptul că sunt mai bine îngrijiți, li se supraveghează constant starea de sănătate, au asigurată hrana și medicamentația, au cu cine să comunice, nevoi care acasă ar fi rămas adesea nesoluționate.

Datorită perioadei mari de locuire a vârstnicilor în cadrul instituției, relațiile cu personalul s-au consolidat treptat, având contacte zi de zi, relațiile s-au apropiat, vârstnicii instituționalizați considerând relația cu personalul ca fiind una strânsă și foarte strânsă.

Referitor la relațiile pe care vârstnicii le au cu exteriorul, se poate afirma că acestea sunt deosebit de strânse cu Biserica. Ca activitate principală pe care vârstnicii o realizează în afara azilului este participarea la slujbele bisericești. Majoritatea vârstnicilor merg la biserică, având o relație apropiată cu preotul paroh, care îi vizitează, îi ajută cu sfaturi, le vorbește.

O altă instituție care se implică în reducerea riscului vârstnicilor de a fi excluși social, este primăria, care oferă în cadrul azilului spectacole de sărbători, pentru a binedispune vârstnicii, de semeni se acordă bilete gratuite la spectacole de teatru pentru a le acorda șansa de a ieși din cadrul instituției și pentru ca viața lor să aibă un continuum social, dincolo de porțile azilului. Cu toate acestea o mare parte din bătrânii internați nu ies în afara instituției.

Dacă facem referință la rolul pe care familia îl exercită în menținerea bunăstării psihice a vârstnicului, se poate concluziona că aceasta ar putea juca un rol important, însă în cele mai multe cazuri nu o face. Adesea vârstnicii trăiesc sentimente de regret pentru viața familială pe care au trăit-o, aducându-și tot felul de reproșuri. Bătrânii se simt excluși și marginalizați de către rude, care le fac vizite destul de rar. Există în cadrul instituției și persoane care nu primesc vizite, nemaiavând pe nimeni.

Din datele desprinse în urma studiului individual realizat, dar și în urma documentării asupra altor studii privitoare la instituționalizarea persoanelor vârstnice, pot spune că aceasta nu poate fi considerată nici un fapt extrem de pozitiv, însă nici ca unul negativ. Balanța dintre beneficiile obținute în urma internării și minusurile implicate, tinde să fie după părerea mea în favoarea instituționalizării, deoarece, vârstnicii au nevoie de sprijin, de satisfacerea anumitor nevoi, care în mod autonom nu au și le pot satisface; pe de altă parte vârstnicii se simt inutili datorită faptului că realizează anumite activități pe care le desfășoară în fiecare zi, se instalându-se astfel o stare de monotonie.

O bună parte din vârstnicii instituției nu ies din cadrul acesteia, fapt ce le provoacă o scădere a imaginii de sine și o degradare a imaginii propriei personalități. Este de remarcat faptul că vârstnicii instituționalizați conștientizează în bună parte deficiențele legate de relațiile cu propria familie, ori cu rudele și consideră că instituționalizați fiind, sunt mult mai în siguranță, decât dacă ar fi rămas în cadrul familiilor lor. Cei care nu au nici un suport familial, de asemenea se simt mai mulțumiți în acest cadru , cu toate minusurile pe care le implică traiul în comun.

Acestea date fiind analizate, pot spune că instituționalizarea produce efecte asupra vieții psihice a vârstnicului, însă dacă nu ar fi fost instituționalizați, vârstnicii ar fi avut de suferit pe mai multe planuri, decât cel psihic. În instituție perioadele de bunăstare psihică alternează cu cele de tensiune, așa cum susține și personalul cu care au avut loc întrevederile.

Vârstnicii au posibilitatea să discute unii cu alții, să discute cu personalul, să fie înțeleși și să li se acorde sprijinul, pe câtă vreme în căminul lor, ori nu aveau cu cine să vorbească deloc, trăind singuri, rămași fără rude, fără apropiați și fără nici un fel de sprijin, fie locuiau în condiții nefavorabile atât materiale, cât și de natură relațională: abuz verbal sau emoțional, neglijare pasivă sau activă. Trăind astfel se situații de viață, vârstnicul se simte mulțumit de viața instituționalizată, concluzie susținută și de numărul mare al vârstnicilor care nu și-ar dori să părăsească instituția.

Concluzionând, pot spune că în cadrul instituției luate drept studiu se asigură îngrijire maximum posibilă și siguranță; se ofere condiții de îngrijire care să respecte identitatea, integritatea și demnitatea persoanelor; se permite menținerea sau ameliorarea capacităților fizice și intelectuale ale vârstnicilor; se stimulează participarea la viața socială; se asigură supravegherea și îngrijirea medicală corespunzătoare.

IV.6. Soluții propuse în vederea creșterii gradului de satisfacție a persoanelor instituționalizate.

Cum în toate aspectele vieții cotidiene întâlnim atât avantaje, cât și dezavantaje, și acest proces al instituționalizării aduce totodată beneficii și dezavantaje.

În urma cercetării realizate se impun câteva concluzii. Este necesar ca pentru funcționarea noului sistem național al asistenței sociale în bugetele locale să se prevadă mai multe fonduri, care printr-o organizare punctuală și rațională să soluționeze situația cazurilor în care vârstnicii sunt puși în pericol.

În acest context, se impune reconsiderarea rolului și a importanței tradiționale a comunității în rezolvarea problemelor sociale în general, care are în vedere abdicarea de la principiul birocratic și trecerea la aplicarea inițiativelor locale prin instituirea unor noi forme de responsabilizare care să susțină persoanele vârstnice.

Responsabilizarea autorităților pe plan local contribuie la posibilitatea încheierii de

contracte cu organizațiile non guvernamentale care pot oferi servicii comunitare în condiții spectele pragmatice ale conviețuirii în comun, cât și de trăirile interioare subiective ale fiecărui vârstnic.

Sunt situații în care nemulțumirea vârstnicilor este exprimată față ce condițiile de locuit, într-o cameră fiind cinci paturi, locuiesc câte cinci persoane, care au tabieturi, moduri de trai diferite, orele de somn și de trezire dimineața sunt diferite, astfel apar neînțelegeri legate de administrarea camerei.

Î: Ce anume credeți că îi nemulțumește?

R:„ unii adorm mai târziu și sting lumina mai târziu, în timp ce alții vor să doarmă și îi deranjează lumina…apar neînțelegeri…sau alte situații…dimineața unii vârstnici se trezesc foarte devreme, dar nu toți sunt la fel, dimpotrivă unii dorm mai mult, cei care se trezesc aprind lumina, mai citesc, mai fac curat, mai scapă lucruri și îi deranjează pe colegii de cameră".

Persoanele intervievate, consideră aceste probleme ca fiind valabile pentru aproximativ toate camerele, deși așezarea în camere este realizată preferențial, după coeziunea și gradul de înțelegere al vârstnicilor. Având în vedere răspunsurile acordate de către personalul de îngrijire și răspunsurile acordate de către vârstnici în urma aplicării chestionarelor, se poate observa o coerență în ceea ce privește „nemulțumirile vârstnicilor" în cadrul instituției în care locuiesc.

Pe lângă aspecte legate de mediul instituționalizat, persoanele vârstnice au nemulțumiri în ceea ce privește modul de organizare familial, astfel, susțin intervievații, vârstnicii necăsătoriți trăiesc adesea sentimente de regret pentru faptul că nu s-au căsătorit, recăsătorit, pentru faptul că nu au făcut copii la tinerețe, considerând că au o vină pentru „ceea ce li se întâmplă" acum.

Din discuțiile avute cu personalul instituției, am putut desprinde ideea că vârstnicii vorbesc adesea între ei, despre viețile pe care le-au dus, iar câteodată aceste discuții au loc și între vârstnici și personalul care îi îngrijește, astfel că personalul poate observa mai bine starea de regret a bătrânilor, datorată faptului că la tinerețe nu și-au organizat altfel viața.

Vârstnicii sunt împărțiți din punctul de vedere al sentimentelor pe care le trăiesc, după reproșurile pe care și le fac singuri, astfel că o parte regretă că nu au făcut copii, o parte regretă că nu le-au dat o educație corespunzătoare și că nu au le-au oferit un climat favorabil dezvoltării personalității, considerând că aceștia acum îi tratează cu răceală tocmai datorită faptului că nu au fost mulțumiți de viața familială; pe de altă parte sunt cazuri în care persoanele văduve nerecăsătorite după decesul soțului, soției, consideră că dacă ar fi făcut acest lucru, viața lor ar fi luat o altă întorsătură și ar mai fi avut nevoie de a cere instituționalizarea avantajoase și de calitate, care practic compensează sprijinul acordat de Guvern persoanelor vârstnice aflate în dificultate, imprimând totodată comunității un plus de umanitate, iar membrilor ei șansa de integrare în societate și dreptul la o existență decentă și demnă.

Investirea administrației publice locale în organizarea și administrarea serviciilor comunitare în sprijinul vârstnicilor, reprezintă un stadiu de evaluare a parteneriatului local pe orizontală și consolidarea lui pe încredere, participare efectivă și cooperarea cât mai diversificate, în acest fel se realizează creșterea gradului de integrare și participare socială a persoanelor vârstnice marginalizate. De asemenea această categorie a populației, are nevoie de asigurarea unui flux de servicii și informații pe care la care poate apela rapid în cazuri de urgență.

Accesul la serviciile comunitare trebuie soluționat fără discriminare prin asigurarea unei informări publice intense, prin transparență totală din partea serviciilor sociale adresate vârstnicilor, dar și prin educare publicului vârstnic pentru a solicita dacă este nevoie, să beneficieze de aceste servicii.

Managerii instituțiilor ar trebui să nu scape din vedere posibilitatea schimbării politicii în instituție, astfel încât să faciliteze implicarea activă a familiei în ocrotirea și menținerea legăturilor cu vârstnicul instituționalizat.

Organizarea programelor de servicii comunitare de către administrația publică locală, în colaborarea cu societatea civilă, realizează un liant în asigurarea de alternative la instituționalizarea celor în nevoie.

Fără îndoială că schimbarea de mentalitate și dobândirea unui minim de cunoștințe în cultura socială nu pot fi realizate în mod rapid de către membrii societății. în acest scop ar fi de preferat ca fiecare primărie să adopte un mecanism local, susținut de un compartiment tehnic de specialiști în asistența socială care să valideze măsurile stabilite de consiliul local, să asigure cercetarea socială, să evalueze programele de îngrijire la domiciliu aflate în derulare și practic să asigure coordonarea asistenței sociale la nivelul unității administativ-teritoriale.

În acest mod, consider că se poate răspunde eficient la soluționarea problemelor vârstnicilor existente pe plan național, regional, local, consiliile locale implicându-se astfel direct în asumarea unor responsabilități publice.

La această acțiune este recomandabil să fie antrenate și organizațiile non guvernamentale, care pot beneficia de sprijin financiar, fapt pentru care este necesar să-și demonstreze utilitatea și eficiența acțiunilor desfășurate.

Aceasta necesită orientare și dinamism pentru adaptarea permanentă la cerințele vârstnicilor aflați adesea în diverse dificultăți.

Anexa 1

Ghid de interviu

1. Cum puteți caracteriza relația dvs. cu persoanele asistate?

2. Care sunt activitățile pe care vârstnicii le întreprind cel mai adesea, în timpul lor?

3. Din câte ați putut observa care este relația predominantă a vârstnicilor cu familia din care provine?

4. Din cele cunoscute de dvs, care sunt persoanele care vin în vizită cel mai des?

5. Din discuțiile cu persoanele vârstnice, care considerați că sunt sentimentele pe care le trăiesc datorită instituționalizării?

6. Persoanele vârstnice credeți că se simt marginalizate de restul societății?

7. Cum apreciați dvs relația dintre asistați?

8. Discutând cu vârstnicii considerați că sunt mulțumiți de viața pe care o petrec în instituție?

9. Ce anume credeți că îi mulțumește la viața de aici ?

10. Ce anume credeți că îi nemulțumește?

11. În ce măsură considerați că puteți satisface necesitățile persoanelor asistate?

12. Ce măsuri considerați că trebuie luate pentru o mai bună satisfacere a nevoilor vârstnicilor?

Anexa 2.

Chestionar

Tema: Efectele instituționalizării asupra vârstnicilor.

Secțiunea A: Identificare

Al. Ce vârstă aveți?

B6. în instituție, cel mai adesea aveți sentimente ( puteți alege mai multe variante):

de protecție 1

de securitate 2

de plictiseală 3

de inutilitate 5

altele 6

B7. Faptul că locuiți cu mai multe persoane în aceeași cameră vă provoacă:

dispoziția spre comunicare 1

stres 2

disconfort 3

bună dispoziție 4

altele 5

B8. Ați avut conflicte cu colegii de cameră?

un conflict 1

mai multe conflicte 2

nu am avut nici un conflict 3

B9. Credeți că persoanele cu care relaționați cel mai des vă apreciază așa cum meritați?

da, întotdeauna 1

nu 2

câteodată 3

Bl 1. Care este relația cu personalul instituției?

foarte strânsă

strânsă

slabă

d) deseori conflictuală 4

Secțiunea C. Efectele instituționalizării asupra vieții sociale a persoanei vârstnice

CI. Cu ce activități vă ocupați timpul?(pot fi menționate mai multe răspunsuri)

plimbări 1

lectură 2

discutații cu celelalte persoane 3

vizionarea programelor tv 4

alte activități 5

C2. în cadrul instituției vă implicați în următoarele activități (pot fi menționate mai multe răspunsuri):

întreținerea grădinii 1

ajutor la bucătărie 2

curățenie 3

nu mă implic 4

C3. Care sunt activitățile pe care le faceți în afara instituției?(pot fi menționate mai multe răspunsuri)

mergeți la plimbare în oraș 1

mergeți la spectacole 2

mergeți la teatru 3

mergeți la biserică 4

mergeți în vizită la cunoștințe 5

1

nu realizez nici o activitate ăn afra instituției 6

C4. De câte ori ieșiți la plimbare în afara instituției pe săptămână?

în fiecare zi 1

o zi-două/săpt. ……………………………………………….2

două-trei zile/săpt 3

nu ies săptămânal 4

C5. Vă simțiți marginalizat/ă?

deseori 1

câteodată 2

foarte rar 3

niciodată 4

C6. Venind în această instituție aveți posibilitatea (pot fi menționate mai multe răspunsuri)

să fiți mai bine îngrijiți 1

să vi se supravegheze în mod constant starea de sănătate 2

să aveți cu cine să comunicați 3

să fiți în siguranță din toate punctele de vedere 4

CI. Sunteți mulțumit de viața pe care o petreceți în instituție?

foarte mulțumit/ă 1

mulțumit/ă 2

foarte puțin mulțumit/ă 3

nemulțumit/ă 4

foarte nemulțumit/ă 5

C8. Considerați că nevoile dvs în această instituție sunt satisfăcute?

foarte mult 1

mult 2

puțin 3

foarte puțin 4

deloc 5

C9. Dacă ați avea posibilitatea să plecați din această instituție ați pleca?

da 1

nu 2

nu știu 3

Secțiunea D:Efectele instituționalizării asupra relațiilor familiale ale vârstnicilor.

Dl. Aveți familie, rude, care să vă viziteze?

a) da 1 (se trece la întrebarea4) b) nu 2(se trece la întrebarea 2)

D2. Comunicați cu cunoștințele prin telefon?

da 1

nu 2

D3. Cât de des primiți vizite?

foarte des 1

des 2

rar 3

niciodată 4

D4. De către cine sunteți vizitat?(/?or fi menționate mai multe răspunsuri)

de copii 1

de foștii vecini 2

de nepoți 3

de rude 4

altcineva 5

D5. De când vă aflați aici relațiile cu rudele au suferit transformări:

pozitive 1

negative, s-au deteriorat 2

nu am observat nici o modificare 3

D6. Care este persoana de care vă simțiți cel mai apropiat/ă?

coleg/ă de cameră 1

personalul instituției 2

copii 3

rudele 4

altă persoană 5