Servicii Sociale Acordate Copiilor Abuzati

Psihologie

Servicii Sociale Acordate Copiilor Abuzati

Byadmin ianuarie 1, 2024

Servicii sociale acordate copiilor abuzați

Cuprins:

Introducere

Capitolul I. Noțiuni conceptuale ale fenomenului de abuz asupra copiilor

I.1. Noțiunea și formele de abuz asupra copilului

I.2. Factorii cauzali și consecințele abuzului asupra copiilor

I.3. Servicii de asistență și protecție socială a copiilor abuzați

I.4. Legislația privind protecția copiilor abuzați

Capitolul II. Designul cercetării al serviciilor sociale acordate copiilor abuzați

II.1. Organizarea cercetării

II.2. Prelucrarea și interpretarea datelor

Concluzii și recomandări

Bibliografie

Anexe

Introducere

Actualitatea temei Abuzul îndreptat împotriva copilului este o problemă care în prezent este întîlnită tot mai des. Situațiile de abuz asupra copilului (fizic, sexual, emoțional) au fost aduse în atenția publicului moldovenesc pentru prima dată de către mass-media, care de obicei prezintă cazuri șocante și inumane, dar realitatea statistică este cu mult mai mare. Odată cu informarea publică pe această temă și cu dezvoltarea serviciilor de asistență socială la nivel local se așteaptă o creștere a cazurilor înregistrate. Interesul față de problema etică, socială și emoțională a violenței îndreptată împotriva copilului a evoluat în relație cu imaginea, locul și valoarea lui în societate. Cîtă vreme el era privit ca fiind rău de la naștere, negarea suferinței lui era un fapt omniprezent. Puterea adultului de a educa și de a socializa trebuia să-l modeleze și să-l ducă pe calea cea bună. Copilul era tratat cu violență spre binele lui și al umanității.

Abuzurile sunt regăsite cu regularitate în presa cotidiană. Fiecare eveniment semnalat este emoționant și în același timp oribil prin asumarea puterii adultului asupra copilului. Situația în țările în curs de dezvoltare este adesea mai gravă: copiii lucrează pentru noi, suntem interesați de organele lor. Adultul abuziv pervertește legătura de respect și încredere care ar trebui să îl unească cu copilul. O denaturează de la funcția ei naturală care este eliberarea și autonomizarea copilului de adult. Părintele abuzator și obsesiv se cantonează în credința că fără el copilul nu poate să facă nimic.

Familia și societatea ar trebui să reprezinte ,,sanctuare” sau ,,creuzete” în care copilul crește, se dezvoltă, se instruiește și se educă pentru a se forma ca om și a reuși pe deplin în viață. Întregul proces de dezvoltare psihică a copilului depinde de doi factori esențiali – zestrea biologică cu care a venit pe lume și mediul în care crește și se dezvoltă. Copilăria, ca primă etapă a vieții omului este de maximă importanță pentru întreaga lui dezvoltare ulterioară. În copilărie se formează toate conduitele importante adaptive, se pun bazele personalității, se constituie structurile mai importante, energetice, intelectuale, creative, inclusiv sociabilitatea, o serie de aptitudini, caracteristicile componentelor de bază – reacțiile afective – voliționale, multilateralitatea aspirațiilor.

Datorită importanței incontestabile a familiei pentru calitatea vieții copilului, bunăstarea lui va depinde de bunăstarea familiei sale. Copiii sunt o categorie socială care, în ciuda aparențelor, nu au timp să aștepte: dacă sunt lăsați să crească fără ajutorul de care au nevoie, personalitatea viitorului adult are cu siguranță de suferit. Copilul care a fost victima relelor tratamente ar putea reproduce violența sau ar putea deveni toată viața lui o povară pentru societatea care nu a știut să-l educe bine. Suferința din copilărie poate fi prelucrată pe plan intelectual sau poate fi integrată emoțional în ansamblul experiențelor personalității, dar nu se poate șterge. Să lași un copil singur cu suferința lui, nu este doar riscant, pentru comunitate el va trăi în continuare, dar este inacceptabil din punct de vedere al drepturilor fundamentale, este inuman.

Copilul trebuie respectat ca o persoană distinctă. Dreptul lui la o viață particulară, la intimitate și la o dezvoltare normală trebuie apărat. Trebuie creată și asigurată o lume în care dreptul copilului la protecție, libertate, să fie recunoscut, iar abuzul sau exploatarea să nu-i pună în pericol nici existența, nici dezvoltarea lui. Fără a beneficia de o protecție specială, minorii au fost victime ale războiului, ciumei, pierderii precoce a părinților, convulsiilor sociale. Preocuparea societății pentru copil – din punct de vedere umanitar și legal – precum și necesitatea protejării sale atunci cînd provine dintr-un mediu familial neprielnic, uneori periculos, sunt relativ recente.

La moment, toate societățile civilizate acceptă ideea conform căreia copilul nu aparține nici părinților săi, nici statului, ci aparține sieși, sub protecția părinților săi. Abuzul săvîrșit asupra minorului este conceptualizat la trei nivele de manifestare: societal, instituțional și familial. În cunoașterea realității cu privire la abuz trebuie să avem în vedere: situația copiilor în fiecare țară, modelul cultural și factorii sociali, precum și indicatorii de sănătate ai populației infantile. În acest context mortalitatea și morbiditatea, adresabilitatea la rețeaua sanitară și educațională, prosperitatea și distribuția venitului sunt indici preliminari ai diferitelor nivele de risc.

Scopul lucrării este de a analiza impactului abuzului asupra copilului și cercetarea implicării asistentului social în prestarea serviciilor sociale acordate acestora .

Pentru a atinge acest scop avem nevoie de următoarele obiective:

Analiza literaturii de specialitate privind protecția copiilor abuzați

Definirea noțiunii de abuz

Studierea formelor de abuz asupra copilului

Analiza factorilor cauzali

Identificarea consecințelor abuzului asupra copiilor

Cercetarea serviciilor de asistență socială a copiilor abuzați

Ipoteza cercetării:

Metodologia de cercetare:

metode teoretice – analiza și sinteza literaturii de specialitate (analiza documentară), sistematizarea și generalizarea informației științifice;

empirice –realizarea chestionarul sociologic și interviul.

Baza experimentală a cercetării: Cercetarea s-a realizat în cadrul Centrului de reabilitare socială a copiilor ,,Casa Gavroche”. La elaborarea bazei experimentale a tezei, am intervivat 3 asistenți sociali și un psiholog din cadrul Centrului La Strada, cu vîrsta cuprinsă între 27-36 ani avînd stagiu de munca între 3-8 ani. Chestionaru am aplicat asupra 50 persoane cu vîrste diferite cuprinse între 18-62 ani.

Valoarea practică a lucrării: Rezultatele investigației contribuie la asigurarea bazei științifico-metodice a activității serviciului de asistență socială prin posibilitatea aplicării strategiilor de identificare copiilor victime ale actelor de maltratare, evidențierea serviciilor speciale acordate acestora, prin utilizarea rezultatelor experimentale și a recomandărilor practice în activitatea de prestarea serviciilor individualizate lor.

Programul de intervenție poate fi utilizat în scopul asistenței copiilor abuzați și poate fi aplicat de asistenți sociali, cadre didactice, părinți în corecția și prevenirea acestuifenomen.

Structura tezei: Teza de licență “…. “ cuprinde: introducere, două capitole, concluzii și recomandări, bibliografie (30 surse) și anexe(2). Volumul tezei – 61 pag.

Definirea conceptuală a fenomenului de abuz asupra copiilor

I.1. Noțiunea și formele de abuz asupra copilului

Interesul pentru drepturile copilului a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cînd a luat naștere prima mișcare preocupată de aspect referitoare la dezvoltarea copilului, care pleda pentru protecția copilului împotriva neglijării, exploatării și a violenței. În Europa, această perioadă s-a caracterizat prin deschiderea unui număr considerabil de instituții publice de ocrotire, școli și instituții separate pentru copii delicvenți, precum și de tribunal pentru minori. După Primul Război Mondial, ideea drepturilor copilului a captat pentru prima dată atenția lumii. În 1924, Liga Națiunilor a adoptat Declarația de

În 1959, Organizația Națiunilor Unite a adoptat Declarația drepturilor copilului. Spre sfîrșitul anilor 1960, s-a pus accentul pe ideea drepturilor de participare a copilului. Mai mulți lideri de opinie au susținut că și copiii au competențele necesare pentru a lua decizii în privința problemelor importante din viața lor și că ar trebui lăsați să participe la luarea acestor decizii. Pe 20 noiembrie 1989, s-a adoptat Convenția ONU cu privire la drepturile copilului. Aceasta a intrat în vigoare în septembrie 1991 și a fost ratificată de majoritatea țărilor din lume, cu excepția Statelor Unite ale Americii și a Somaliei. În octombrie 1996 cu sprijinul Internațional Society for Prevention of Child Abuse and Neglectv (ISPCAN) și a UNICEF-ului în Romînia, Societatea pentru Copii și Părinți (SCOP) a organizat prima conferință din Romînia în domeniul prevenirii abuzului și neglijării copilului. Titlul conferinței a fost ,, Copiii de azi sunt părinți de mîine ’’. Logo-ul conferinței, folosit, folosit acum ca logo al revistei TCTP, pe coperta revistei, a fost creat și donat cu generozitate de către pictorul danez, Ady Holzer. Logo-ul reprezintă o imagine dramatică a unui copil cerșind și fiind la bunul plac al oricărui adult. din 1996, ținută în Băile Herculane, Romînia, au participat numeroși profesioniști, universitari, cercetători din diferite foste țări comuniste, cum ar fi: Republica Ceha, Ungaria, Letonia, Rusia, Bulgaria, Estonia. Dr. Philos Kari Killen, fosta președintă ISPCAN a organizat în timpul conferinței un atelier centrat pe promovarea prevenirii abuzului și a neglijării copilului în fostele țări comuniste. Participanții, majoritatea reprezentînd astfel de țări, au cerut formări și posibilități de acces la informații de specialitate.

În aceste împrejurări a fost lansată ideea unei reviste centrate pe prevenirea abuzului și neglijării copilului, care să circule printre participanții la conferință. Era clar că participanții își vor asuma rînd pe rînd responsabilitatea de a face să apară revista. S-a discutat un plan, conform căruia, la fiecare doi ani o altă țară va organiza conferința pe tema prevenirii abuzului și a neglijării copilului și își va asuma responsabilitatea pe perioada celor doi ani între conferințe, de a face să apară și de a disemina revista. În acest scop limba engleză a fost considerată un instrument comun de comunicare. S-a sugerat că revista să fie tipărită jumătate în limba țării responsabile și jumătate în engleză, în beneficiul celorlalte țări participante la rețea.

Între 1997 – 1998, SCOP a organizat 6 sesiuni de formare la care au participat profesioniști și universitari din Romînia precum și reprezentanți ai țărilor fost comuniste. Participanții la conferința din 1996 s-au întors în țările lor și niciuna din minunatele idei privind cooperarea dintre țări n-a avut vreo urmare. În 1990, Universitatea de Vest din Timișoara în parteneriat cu Universitatea Paris V. din Franța și Universitatea din Liege, Belgia a inițiat un proiect TEMPUS tinzînd organizarea unui program postuniversitar centrat pe prevenirea abuzului și neglijării copilului. În același an, participanții romîni la conferința din 1996, împreună cu participanții romîni la formările din cei doi ani consecutivi, au pus pe picioare Societatea Națională pentru Prevenirea Abuzului și Neglijării Copilului (SN-CAN), organizație profesională pentru prevenirea abuzului și neglijării copilului.

Termenul de ,, Abuz asupra copilului ’’ a fost folosit pentru prima dată pentru a descrie ,, Copilul bătut ‘’. Conceptul a fost extins în mod constant, astăzi a ajuns să fie folosit pentru toate formele de maltratare, nu doar pentru abuzul fizic, dar și pentru formele de neglijare, abuzul emoțional și sexual.

Folosind cuvîntul maltratare, ne referim la părinți sau persoane care îngrijesc copilul într-un asemenea mod încît îi produc acestuia vătămări fizice sau emoționale sau neglijează copilul într-un asemenea grad încît starea sănătății sale fizice, emoționale precum și dezfolosit pentru prima dată pentru a descrie ,, Copilul bătut ‘’. Conceptul a fost extins în mod constant, astăzi a ajuns să fie folosit pentru toate formele de maltratare, nu doar pentru abuzul fizic, dar și pentru formele de neglijare, abuzul emoțional și sexual.

Folosind cuvîntul maltratare, ne referim la părinți sau persoane care îngrijesc copilul într-un asemenea mod încît îi produc acestuia vătămări fizice sau emoționale sau neglijează copilul într-un asemenea grad încît starea sănătății sale fizice, emoționale precum și dezvoltarea sa sunt în pericol. Ideea abuzivă se poate contura și în cazul comiterii unor acțiuni, nu doar în cazul comiteri unor acte împotriva copilului. Maltratarea este orice formă voluntară de acțiune sau comitere a unei acțiuni care este în detrimentul copilului și are loc profitînd de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerna între ceia ce este bine sau rău, de a căuta ajutor și de a se autoservi. Abuzul de orice formă înseamnă profitarea de pe urma diferenței din putere dintre un adult și un copil, desconsiderarea puterii celui de-al doilea. Între anii 1965 și 1985 literatura care analiza abuzurile asupra copiilor a crescut enorm, mai întîi în America și apoi în Anglia. A avut loc chiar și o schimbare a denumirilor, de la copilul bătut, la răniri neaccedentale, pînă la abuzurile actuale ale copiilor.

Conceptul de ,,abuz sexual” a fost puțin menționat, pânã tãrziu în anii 1970, dar acum constituie o preocupare majora. Efectul unei cercetãri și preocupări atat de mari nu a fost acela de a clarifica problema, ci de a descoperi cât mai multe fațete. Pediatrul Alfred White Franklin povestește dificultățile pe care le-a avut cu editorii, încercînd să-i convingă pe aceștia să accepte o carte care cuprindea concepțiile grupului ,,The Tunnbridge Wells Group”, format din doctori, asistenți sociali, polițiști magistrați, care erau figuri importante în publicistică privind preocupările în problema tratamentului necorespunzator fața de copii. În particular, ei se aflau în contact cu pionierii americani, în special Kempe. Îndoielile editorului au fost însă rapid și în mod dramatic rezolvate prin moartea Mariei Colwell. Cartea a fost publicată și acest grup de cercetători au continuat să lucreze în centul întemeiat în abuzul asupra copiilor în Anglia. Ancheta Colwell a fost una dintre primele, dintr-o listă de 25 de astfel de anchete, majoritatea lor fiind cuprinse în publicațiile departamentului de Sănătate și Securitate Socială (1981) problema abuzului asupra copiilor este acum de interes internațional.

În 1976 s-a fondat Societatea Internaționalã pentru Prevenirea Abuzurilor asupra Copiilor și a Neglijării Acestora ( ISPCAN ) urmată în 1978 de Asociația Britanică pentru Studiul și Prevenirea Neglijării și Abuzului asupra Copiilor (BASPCAN). Conferințele internaționale atrag acum sute de auditori și aproape atat de multe documente. Francklin, de pe poziția lui importantă în această mișcare a adunat astfel de dezvoltări în această problemã în 1983: ,,În ultimul deceniu, am văzut problema copiilor maltratați fizic, deschisă să includă și maltratările emoționale, neglijențele, abuzul sexual asupra copiilor, exploatarea sexuală sau prostituția, pornografia, copiii siliți să muncească și manipularea instituționalizată a copiilor”. Tendința de a extinde domeniul de interes este considerată o urgență profund umană. Putem saluta preocuparea deosebită privind ocrotirea copiilor, dar de asemenea, putem întreba dacă ,, mai mult ” înseamnă în mod automat ,, mai bine”.

Principala întrebare care se pune este, ca și în multe alte domenii de protecție socială, dacă putem atinge punctul la care efectele devin minime și ca atare este timpul sa consolidăm ceea ce am obținut deja până la acest punct. La 10 decembrie 1984 Organizația Națiunilor Unite a semnat Convenția Împotriva Torturii și Altor Comportamente sau Pedepse Crude, Inumane ori Degradante. Pentru prima oară în istorie o adunare de țări de pe Terra numea, răspicat, și definitiv, ce înseamnă, și în speță ce presupune ,, tortura ”, cuvînt cărui noi, muritorii de rând, îi oferim îndeosebi sensuri extreme și, cel mai des, conotații sângeroase.

Potrivit Convenției tortura este: ,, orice act prin care o persoană administrează durere severă sau suferință pentru scopuri cum ar fi obținerea de la victimă sau de la o terță persoană informații sau o mărturie, pedepsirea unei persoane pentru un fapt pe care el sau o terță persoană l-a comis sau este suspectat că l-a comis, sau intimidarea ori coerciționarea unei persoane, pentru orice motiv fondat pe o discriminare de orice fel, cînd apare durere sau suferință este aplicată de către sau la instigarea unei sau cu consimțământul sau admiterea tacită a unui oficial public sau persoană care acționează într-o capacitate oficială ”. O specie aparte de abuz sistematic sau, de aici înainte numit de mine, tortură este abuzul asupra copiilor. Fie că vorbim de abuz fizic, sexual ori psihologic noțiunea de abuz presupune exercitarea cu forță, predilecție și violență a superiorității pe care o are un adult în poziție privilegiată unuia, sau mai multor copii. Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului (UNCHR) prin Carta Drepturilor Copilului, la articolul 28, menționează dreptul unui copil la educație, obligatorie și liberă pentru toți, care – la articolul 29 – este direcționată către dezvoltarea talentelor, personalității și abilitățiilor fizice și mintale ale copilului (a), dezvoltarea respectului pentru drepturi și libertăți fundamentale ale omului (b), și alte principii incluse în Carta Fundamentală a Națiunilor Unite. Articolul 37 din Carta Drepturilor Copilului, în Conjuncție cu Convenția pentru Tortura din 1984, stipulează că ,, Statele Membre se vor asigura că nici un copil nu va fi supus torturii sau orice alt fel de tratament sau pedeapsă crud(ă), inuman(ă) sau degradant(ă) ’’.

Raportul global privind sănătatea și violența definește patru forme diferite de abuz al copilului: abuzul emoțional, abuzul fizic, abuzul sexual, neglijarea. Formele se includ reciproc, astfel încît abuzul sexual îl conține și pe cel fizic și emoțional, iar abuzul fizic îl conține pe cel emoțional și neglijarea. În continuare vom dezvălui esența fiecărei forme de abuz.

Abuzul emoțional

În pofida faptului că abuzul emoțional este cel mai larg răspîndit, el este și cel mai greu de identificat, pentru că toate formele de abuz și neglijare au componente psihologice. Totuși, în anii 1986-1987 mai mulți savanți ( Garbarino, Brassard, Germain, Hart ) au propus definirea abuzului emoțional ca o formă distinctă. Bunăoară, Garbarino definește abuzul emoțional ca fiind ,, atacul concentrat al unui adult asupra dezvoltării conștiinței de sine și a competenței sociale a copilului ’’. Abuzul emoțional preia, la rîndul său, diverse forme și constă în atitudini și comportamente cronice ale părinților sau ale altor persoane îngrijorate, care nu oferă copilului un mediu de dezvoltare corespunzător și potdăuna dezvoltării fizice, mintale, spirituale, morale sau sociale. T. Safanova definește abuzul emoțional ca acționare psihică asupra copilului, unică sau repetată, atitudine neglijentă sau ostilă, alte comportamente ale părinților sau îngrijitorilor care provoacă la copil deformări ale autoaprecierii, pierderea încrederii în sine și complică procesul de dezvoltare și socializare a copilului. Mai frecvent sunt întîlnite următoarele forme de abuz emoțional: rejectarea ( respingerea ), izolarea, terorizarea, coruperea, ignorarea. Toate aceste forme de abuz emoțional sunt însoțite de abuzul verbal – cuvinte umilitoare și jignitoare în adresa copilului. În afară de formele abuzului emoțional descrise mai sus, se mai întîlnesc încă două forme specifice de abuz emoțional:

sindromul ENOD/PSSS;

sindromul ,, Munchausen prin delegație ’’.

Sindromul ENOD/PSSS

Sindromul ,, ENOD ’’ și PSSS sunt două entități patologice legate de aceleași manifestări ale comportamentului abuziv asupra copilului.

ENOD – eșecul nonorganic de dezvoltare se referă la copiii cu vîrste mai mici de trei ani, iar PSSS – nanismul privativ, este caracteristic copiilor cu vîrste mai mari de trei ani.

ENOD constă în întîrzierea dezvoltării fizice a copilului asociate cu carențe în dezvoltarea psihoemoțională a acestuia. ENOD apare la copiii pînă la 2-3 ani, care nu predispoziții/probleme medicale ce ar putea cauz întîrzieri în dezvoltare, este întîlnit la copii care primesc o îngrijire fizică adecvată, dar care sunt neglijați din punct de vedere emoțional. Această stare poate fi întîlnită într-o mare varietate de condiții: de la lipsa de competențe sau nesiguranță în îndeplinirea rolului de părinte pînă la condițiile ce definesc simptomele rejectării copilului de către părinte.

2.Neglijarea

Neglijarea copilului e definită de Murray A. Straus și colegi ca ,, comportamentul îngrijitorului care constă în incapacitatea de a acționa în felul în care presupune cultura din societate pentru a răspunde nevoilor de dezvoltare a copilului, ceea ce de fapt este responsabil îngrijitorul de a oferi ’’. Altfel spus, neglijarea este incapacitatea cronică a părintelui/îngrijitorului de a-i satisface copilului nevoile de bază ca hrana, îmbrăcămintea, adăpostul, îngrijirea medicală, oportunități educaționale, protecție și supraveghere. Indicatorul de bază al neglijării constă în lipsa grijii și educației din partea părintelui. Dacă abuzul fizic și sexual poate fi identificat în urma producerii unui incident, atunci în cazul neglijării, care este un comportament cronic, este dificil a stabili un incident concret. Anume din acest considerent fenomenul neglijării copilului pentru mult timp a fost subestimat, iar în anii 1980 ai secolului trecut în cercetările din domeniu a fost recunoscută ,, neglijarea neglijării ‘’. Aceasta a fost condiționat de faptul că mulți cercetători au descoperit că consecințele neglijării sunt la fel de severe ca și cele asociate cu abuzul fizic, sexual, violența domestică. Pentru a aduce o claritate mai mare asupra noțiunii d neglijare, au fost descrise mai multe comportamente ale părinților/îngrijitorilor neglijenți, pentru ca ulterior acestea să se înscrie în tipologii de comportament neglijent. Astfel, Zuravin (1990) a descris 14 subtipuri de neglijare, Piaget (1993) a evidențiat 3 subtipuri de neglijare: fizică, dezvoltativă, emoțională. La rîndul lor, Cantwell și Rosenberg (1990) vorbesc despre 6 subtipuri de neglijare, diferențiind perioada prenatală și neonatală la care se poate manifesta această abordare neadecvată în raport cu copilul. Forma de neglijare cea mai des întîlnită este neglijarea fizică. Este cea mai insidioasă formă de neglijare, care poate duce pînă la decesul copilului. Constă în neglijarea alimentației copilului, lipsa îmbrăcămintei adecvate, refuzul de a se îngriji de sănătatea copilului, inclusiv a celei de urgență, neasigurarea unei locuințe adecvate ect. Această formă de neglijare deseori este asociată cu sărăcia, în pofida faptului că intervențiile care vizează sărăcia nu elimină automat actele de neglijare împotriva copiilor. O altă formă de neglijare, care afectează adaptarea socială a copilului, este neglijarea educațională, care constă în neîncadrarea copilului într-o formă adecvată de învățămînt, neglijarea nevoilor speciale de educație a copilului, deprivarea culturală. Neglijarea educațională este adesea însoțită de lipsa de supraveghere a copilului. Supravegherea adecvată ar însemna folosirea unor metode active de monitorizare și influențare a comportamentului copilului, prin care să se poată evita angajarea acestuia în activități periculoase pentru el sau pentru alții. Consecințele nesupravegherii copiilor, mai cu seamă a celor mici, pot fi fatale: moartea copilului sau fracturi prin căderea de la geam, sufocare, strangulare, ardere etc. Ca fenomen aparte în acest context poate fi amintit fenomenul copiilor străzii. O altă dimensiune a comportamentului neglijent ține de ignorarea nevoilor emoționale ale copiilor, însoțită de abilitatea slabă a părinților de a se angaja pozitiv, emoțional în creșterea copilului. Se manifestă prin reducerea contactelor fizice cu copilul ( îmbrățișări, legănare, săruturi etc.), limitarea comunicării, ignorarea progreselor în dezvoltarea copilului, ignorarea emoțiilor copilului, etc. Această formă de neglijare se întîlnește și în familie cu un statut socioeconomic favorabil. În Republica Moldova această formă de neglijare prezintă proporții considerabile, fiind cauzată de exodul părinților la munci peste hotarele țării. În fine putem include în neglijare și fenomenul abandonului infantil. Putem vorbi despre abandon ca despre o formă extremă de neglijare a copilului. Generalizînd, putem spune că cele mai grave forme de neglijare sunt:

Neasigurarea unei alimentații adecvate nevoilor de dezvoltare a copilului;

Neasigurarea unei îmbrăcăminte adecvate;

Dezinteres față de starea de sănătate a copilului;

Neasigurarea cu locuință cu spațiu și igienă necorespunzătoare;

Insuficientă supraveghere;

Lipsă de preocupare pentru educația copilului;

Privarea copilului de afecțiune;

Abandonul copilului;

3.Abuzul fizic

Violența umană cel mai des este asociată cu abuzurile care periclitează integritatea fizică și sănătatea individului. Indicatorii abuzului fizic sunt cei mai vizibili și ușor recunoscuți: vînătăi, arsuri, fracturi, plăgi etc. Astfel, agresarea copilului în mod deliberat de către adultul în a cărui grijă se află el, provocarea de leziuni sau otrăvirea lui este definită ca abuz fizic. Violența fizică se exprimă prin acțiuni variate ca formă și ca intensitate: de la pedepse corporale excesive pînă la comportamente extreme care pot pune în pericol viața copilului ( arderea cu țigara, cu fierul de călcat, legarea copilului, scuturarea sau lovirea de obiecte, otrăvirea etc. ). Unul dintre subiectele discutate de specialiști ține de diferențierea între pedepsele corporale, aplicate cu scopuri educative și abuzul fizic. Unde este hotarul? În măsura în care lovirea produce vătămare, risc substanțial pentru sănătate/integritate corporal, pedeapsa gravă devine abuz fizic. Ceea ce începe ca o relație disciplinară poate sfîrși ca abuz, deoarece depinde în mare măsură de capacitatea părintelui/îngrijitorului de a-și stăpîni tensiunile interne, ceea ce deseori reprezintă o adevărată provocare. Pentru a aprecia adecvat semnele fizice de pe corpul copilului și a coincide referitor la prezența/absența abuzului fizic, se judecă luîndu-se în considerație:

1) localizarea rănii;

2) vîrsta copilului;

3) explicația dată de părinte/îngrijitor privind felul în care rana a apărut;

Astfel, situația poate fi apreciată ca abuz fizic, atunci cînd:

Sunt depistate semne vizibile ale traumei;

Sunt oferite explicații incredibile referitor la apariția traumei;

O problemă aparte, care încurajează producerea abuzurilor fizice față de copii, constituie acceptarea de către societate a disciplinării corporale a copilului drept normă, transmisă din generație în generație ca tradiție. Studiile realizate în Republica Moldova demonstrează că incidența cazurilor de pedeapsă corporală a copiilor este percepută diferit de părinți și copii. Copiii raportează că sunt bătuți de proprii părinți în 25 la sută din cazuri, pe cînd doar 7 la sută din părinți spun că își bat copiii cu palma, iar 4 la sută cu diverse obiecte. În același timp, trei din zece părinți consideră că bătaia este des folosită ca metodă de disciplinare în Republica Moldova. Astfel, rata autoraportărilor din partea copiilor coincide cu rata perceperii în proximitate de către părinți a fenomenului dat. O altă formă a abuzului fizic se exprimă prin exploatarea puterii de muncă a copilului. Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr. 138 oferă cea mai cuprinzătoare definiție: ,, Exploatarea prin muncă a copilului înseamnă orice formă de muncă a copilului, de ale cărei beneficii profită un adult și care are drept consecință afectarea dezvoltării, educației și moralității copilului ”. Cele mai grave și periculoase forme ale muncii sunt:

muncile care îi expun pe copii la riscuri fizice, psihologice sau sexuale;

muncile efectuate sub pămînt, sub apă, la înălțimi periculoase sau în spații restrînse;

muncile efectuate cu mașini, materiale, instrumente periculoase sau care implică manipularea sau transportul unor greutăți;

muncile efectuate într-un mediu nesănătos, care pot, de exemplu, sa îi expună pe copii la efcțiunea unor substanțe, agenți, proceduri periculoase sau unor condiții de temperatură, de zgomot sau vibrații, care le-ar prejudicia sănătatea;

muncile efectuate în condiții deosebit de dificile, spre exemplu, pe parcursul mai multor ore sau în timpul nopții, sau pentru care copilul este reținut într-un mod nejustificat la sediul patronului;

O formă specifică de abuz fizic, observată la copii pînă la 2 ani, este cunoscută sub denumirea de Sindromul bebelușului scuturat ( SBS – Shaken Baby Syndrome).

Sindromul bebelușului scuturat denumește totalitatea semnelor și simptomelor ce rezultă din scuturarea violentă și lovirea capului unui bebeluș sau copil mic. Semnele și simptomele pot fi minore sau grave. Cînd cineva scutură un bebeluș cu forța, capul copilului se rotește incontrolabil, pentru că mușchii gîtului nu sunt bine dezvoltați și nu-i pot oferi suport. Creierul se mișcă în interiorul scalpului, producîndu-i rupturi de vase de sînge și nervi, ce duc la hemoragie și la inflamarea lui.Cei care scutură bebelușii sunt persoane care nu își pot controla furia și frustrarea. Cel mai des, se întîmplă atunci cînd copilul plînge, în care refuzului copilului de a mînca, refuzului de coopera în cazul învățării la oliță și atunci cînd sunt deranjați de copil de la televizor. Cele mai multe studii indică faptul că 75 la sută dintre cei care scutură copiii sunt bărbați.

4.Abuzul sexual

Abuzul sexual este definit ca implicarea unui copil într-o activitate sexuală pe care el nu o înțelege, pentru care nu are capacitatea de a-și da încuviințarea informată, pentru care nu este pregătit din punctul de vedere al dezvoltării al dezvoltării sau care încalcă legile sau tabuurile sociale. Organizația Mondială a Sănătății presupune sub abuz sexual asupra copilului antrenarea acestuia într-o activitate realizată cu intenția de aproduce plăcere sau de a satisface nevoile unui adult sau ale unui alt copil, care, prin vîrstă și dezvoltare, se află față de el într-o relație de răspundere, încredere sau putere. Abuzul sexual al copilului reprezintă orice activitate sexuală care implică un copil și un adult sau un copil semnificativ mai mare ( 5 ani și mai mulți ). Astfel, chiar și atunci cînd relațiile sexuale nu au o componență de recurgere la forță, cînd relațiile par a fi liber consimțite, se folosește totuși noțiunea de abuz sexual, pentru a caracteriza relații sexuale între persoane între care există o diferență sensibilă de maturitate psihică. Activitatea sexuală în care este implicat copilul se referă la acele activități care au intenția stimulării sexuale. Clasificarea formelor de abuz sexual se face în funcție de mai multe criterii. Astfel, după caracterul acțiunilor poate fi evidențiat abuz sexual cu și fără contact.

Abuzul sexual cu contact presupune atingerea zonelor intime ale corpului copilului. Este de 2 tipuri:

cu penetrare – cu penisul, degetul, diverse obiecte a vaginului, gurii, anusului

fără penetrare – mîngîierea zonelor intime, sărutarea, impunerea copilului de a atinge părțile intime ale abuzatorului ( molestare ).

Abuzul sexual fără contact include:

voyeurism – impunerea copilului de a se expune în formă nudă, privirea oragnelor genitale sau altor părți ale corpului copilului fără consimțămîntul acestuia (inclusiv cînd face duș sau este dezbrăcat);

exibiționism – expunerea organelor genitale în fața unui copil, inclusiv expunerea intenționată a copiilor la actele sexuale ale altor persoane ( incluzînd actele părinților sau ale altor persoane cărora li s-au încredințat spre îngrijire copii );

implicarea copilului în producerea pornografiei – angajarea, folosirea, inducerea, atragerea sau constrîngerea unui copil în a se implica sau a asista altă persoană într-un comportament sexual explicit sau simulat, în scopul producerii unei imagini vizuale a unui astfel de comportament;

incitare la prostutuție – angajarea într-un raport sexual, sau în alte activități sexual, a unui, în schimbul unei sume de bani sau altor servicii (mîncare, haine, medicamente, afecțiune etc.);

hărțuire sexuală – presupune avansări sexuale nebinevenite, solicitarea unor favoruri sexuale și alte conduite verbale de natură sexuală.

În funcție de caracterul relației între victimă și abuzator, se deosebesc următoarele forme de abuz sexual:

intrafamilial – acțiuni cu caracter sexual din partea rudelor apropiate ( părinți, bunici, frați ), deasemenea din partea persoanelor ce substituie părinți ( tutori, părinți adoptivi ) sau îndeplinesc funcțiile parentale ( părintele vitreg, concubinul/concubina);

extrafamilial – acțiuni cu caracter sexual din partea persoanelor bine cunoscute de către copil, care între timp se pot poziționa în rolul ,, persoanelor de încredere ’’(profesor, prieten de familie, dădacă, vecin etc.);

stradal – acțiuni cu caracter sexual, de regulă, cu aplicarea violenței fizice și a amenințărilor din partea persoanelor străine sau puțin cunoscute;

instituțional – acțiuni cu caracter sexual, întîlnite în instituții de tip închis, aplicate în special între copii, cu scopul de a demonstra puterea, controlul, ierarhia în grup. Putem evideția cel puțin trei moment commune tuturor formelor de abuz menționate mai sus: în situațiab abuzivă agresorul aplică trei tipuri de forță:

forță fizică – copilul e rănit fizic ori amenințat cu o armă ori cu vreo acțiune fizică;

forță emoțională – copilul e mințit, manipulat ori/și amenințat;

Forța autorității – folosirea de către abuzator a poziției de adult, părinte, tutore, profesor etc. Aceasta poate fi exprimată atît în formă verbală: ,, Eu sunt tatăl tău și tu vei face ce-ți spun ’’, cît și fără menționarea autorității sale prin cuvinte. Infractorii manipulează copii, satisfăcîndu-le dragostea și afecțiunea și astfel copii sunt atrași de aceștia. Un aspect confuz și înspăimîntător al abuzului sexual pentru copil este secretul pe care trebuie să-l țină și sentimentul complicității care îl domină. Caracterul secret care domnește în relația abuzivă, precum și vulnerabilitatea copilului îl obligă pe acesta la tăcere și permite repetarea abuzului timp de mulți ani. Abuzul nu se întîmplă decît atunci cînd copilul se află singur cu abuzatorul, iar acea întîmplare nu poate fi împărtășită cu nimeni altcineva. Secretul este asigurat prin amenințări și corupere: ,, Dacă vei spune cuiva ce s-a întîmplat, eu voi intra în pușcărie ’’, ,, Dacă-i vei spune mamei tale, ea te va urî mereu ’’. Pe măsură ce timpul trece copilul se simte tot mai vinovat și va folosi din ce în ce mai multă energie pentru a acoperi faptele spre care a fost tras. Victimele sunt acuzate de faptul că au suportat abuzul sexual fără să ceară ajutor, că au provocat abuzul prin comportament, îmbrăcăminte, că iventează sau exagerează anumite acțiuni izolate. În concluzie menționăm că clasificarea abuzurilor în abuz fizic, emoțional, sexual sau neglijare este arbitrară și făcută doar din considerente pur teoretice, în realitate existînd o întrepătrundere a diferitor forme de abuz.

I.2. Factorii cauzali și consecințele abuzului asupra copiilor

Abuzul împotriva copilului nu poate fi explicat de un singur factor declanșator. Unii autori pun accentul pe patologia agresorului, alții analizează fenomenul din perspectiva provocărilor socioeconomice sau a crizelor familiale. Pentru a înțelege fenomenul maltratării copilului e nevoie de analizat în complex interacțiunea multiplilor factori ce acționează la diferite niveluri. Pentru aceasta ne va ajuta Modelul ecologic al factorilor de risc pentru abuzul copilului și neglijarea copilului, elaborat de Organizația Mondială a Sănătății. Primul nivel al acestui model descrie factorii individuali ce includ, la rîndul lor, o multitudine de variabile biologice, psihocomportamentale, sociale. La factorii de risc individuali se atribuie atît caracteristicile părintelui/îngrijitorului, cît și caracteristicile copilului. La nivel interpersonal se examinează factorii care derivă din multitudinea de relații interpersonale – cu membrii familiei, cu vecinii, prietenii, colegii – care pot influența factorii individuali și astfel să mărească riscul pentru declanșarea situației de maltratare a copilului. La această categorie se atribuie:

atașamentul dezorganizat între părinte și copil;

violența între membrii familiei;

probleme de sănătate fizică sau mintală a membrilor familiei;

lipsa suportului din partea rețelei sociale;

discriminarea familiei pe motive etnice, religioase, și altele;

divorțul sau separarea părinților;

doliul;

practicarea activităților antisociale de către membrii familiei;

delincvența;

Factorii de risc plasați la nivel de comunitate caracterizează capacitatea sistemelor comunitare de a recunoaște, preveni și răspunde la cazurile de abuz și neglijare a copiilor. Pe lîngă problemele din interiorul familiei, părinții și copiii se luptă cu probleme sociale și economice. Cercetările lui Polansky, Ammons și Gaudin (1985), ale lui Bouchard și Desfosses (1989), Garbarino și Sherman (1980) etc. Au scos în relief că familiile în care maltratarea este cronică au reețele sociale reduse și nesatisfăcătoare. În același timp, acestea nu știu să folosească resursele comunității. Pe de altă parte, unele caracteristici ale comunității creează condiții favorabile pentru amplificarea fenomenului de violență față de copii. Printre acestea se enumeră:

toleranța pedepselor corporale și a violenței în general;

inegalitatea genurilor;

lipsa serviciilor de protecție a copilului și familiei;

nivelul sporit al șomajului;

sărăcia;

accesul liber la alcool;

politici locale, instituționale inadecvate în domeniul prevenirii și combaterii violenței;

Factorii de risc plasați la nivel de societate se exprimă prin normele și valorile promovate și aplicate în societate. Factorii ce pot contribui la creșterea incidenței cazurilor de violență în societate sunt:

politicile sociale, educaționale, economice, de sănătate bazate pe standarte joase;

normele culturale și sociale care încurajează agresivitatea și violența interpersonală, inclusiv pedepsele corporale (prin mass-media, muzică, jocuri etc.);

tradiții ce subestimează importanța relațiilor părinte- copil;

existența porrnografiei, prostituției și exploatării infantile;

Bineînțeles, factorii prezentați mai sus, se influențează reciproc, după o concepție sinergică a efectelor de interacțiune între diversele contexte de viață. Există deosebiri fundametale în ceea ce privește consecințele traumelor nefamiliale și ale celor trăite în cadrul familiei. În cazul violenței intrafamiliale, cînd figurile familiale de legătură sau de protecție au devenit agresori traumatizanți, sentimentul de siguranță al copilului este zdruncinat puternic. O sechelă pe viață, care este specifică anume abuzului intrafamilial, se bazează pe atașamentul dezorganizat trăit de copilul maltratat. Atașamentul slab, lipsa experienței de a fi acceptat în timpul copilăriei dau o prognoză slabă pentru rolul parental. Devenind adultă, persoana manifestă atașamente caracterizate prin lipsă de siguranță, ceea ce reprezintă de fapt patologie relațională (Cicchetti, 1990). Aceste persoane trăiesc în izolare și fug de intimitate, reacționează prin retragere sau comportamente violente. Se întîmplă că agresivitatea trăită să fie îndreptată către propria persoană, alterînd cu pasivitate extremă și amorțire emoțională și apoi contribuind la autorănire. (Lewis, 1985). Cumulîndu-se de-a lungul timpului, simptomele respective afectează negativ funcțiile parentale, provocînd astfel abuzul și neglijarea copilului. Pentru că nu au avut modele educative adecvate, atitudinile parentale ale acestor adulți sunt nepotrivite. Cînd devin părinți, oscilează între slăbiciune, indecizie și rigiditate sau autoritarism (Gabel, 1999). După o experiență empirică mai lungă, Gabinet (1978 – 1983) concluzionează că abilitatea parentală poate fi prezisă mai mult din trecutul părinților decît utilizînd teste de personalitate. Chiar dacă în mai multe studii de ultimă oră abservăm tendința de a reproduce ciclul intergenerațional al maltratării (Ethier, 1992), totuși nu putem spune că toți părinții care au fost expuși abuzului își vor expune copiii acestuia. Există supraviețuitori care au devenit personalități puternice, deschise novatoare, părinți excelenți, în pofida experienței triste din copilărie. Acest fapt vine ca argument în favoarea posibilității de a întrerupe ciclul intergenerațional al maltratării, care se poate întîmpla prin mai multe tipuri de intervenții profesioniste.

Consecințele abuzului asupra copilului

Expunerea la evenimente traumatizante, cum ar fi abuzul și neglijarea în copilărie, presupune trăirea unor stări afective cu repercusiuni grave asupra personalității, care afectează dezvoltarea copilului și au un impact negativ pe termen lung asupra individului. Varietatea și gravitatea simptomelor pe care le prezintă un copil abuzat asupra individului. Varietatea și gravitatea simptomelor pe care le prezintă un copil abuzat vor depinde de mai mulți factori:

Tipul abuzului. Practici invazie, ca penetrarea, pot fi deosebit de vătămătoare.

Gradul de gravitate a abuzului. Deosebit de distructivă este asocierea cu violența fizică și sexuală.

Frecvența, respectiv cronicitatea.

Vîrsta copilului. Stadiul de dezvoltare pe care copilul l-a atins.

Sprijinul existent din partea sistemului familial, rețelei sociale a copilului.

Contextul de dezvoltare al copilului (familie, familie – foster, intituție rezidențială etc.).

Persoana făptașului, gradul de rudenie sau de cunoștință.

Resursele interioare ale copilului de a rezista evenimentului traumatic, simptomele pe care le prezintă un copil vor fi variate. Se pot distinge răspunsuri imediate ale copilului la situația de maltratare și consecințe asupra dezvoltării copilului. Simptomatologia imediată dezvoltată de copilul-victimă este complexă și reprezintă reacții de tip emoțional, cognitiv, comportamental și somatic. În funcție de forma abuzului trăit de copil, acesta va prezenta sechele fizice corespunzătoare: în cazul abuzului fizic vor fi prezente hematoame, arsuri, contuzii, fracturi, suprafețe de piele înroșită etc.; în cazul abuzului sexual se vor constata reacții imediate specifice, cum ar fi iritații, infecții sau leziuni ale organelor genitale, boli cu transmisie sexuală, tulburări hormonale, graviditate etc. Pe lîngă consecințele fizice, situația abuzivă cauzează diverse tulburări psihosomatice (cefalee, enurezis, bulimie, anorexie, tulburări ale somnului etc.). Diagnosticurile respective nu au, de regulă, etiologie organică, ci sunt declanșate de probleme de ordin afectiv. Ca reacție la abuz și/sau neglijare copilul trăiește anxietate, depresie, fobii, sentiment de rușine, culpabilitate și un puternic simț al insecurității. Crescuți în condiții de abuz și neglijare copiii dezvoltă un atașament nesigur față de părinți – atașament atipic. Această experiență formează punctul de pornire pentru copil, care va interpreta și va percepe pe sine însuși, dar și mediul înconjurător în baza experienților trăite în propriul cămin. Acești copii dezvoltă o imagine de sine distorsionată și negativă, cu stimă de sine scăzută, ceea ce are repercusiuni asupra dezvoltării cognitive a copiilor, iar în consecință și asupra reușitei lor școlare și adaptării sociale. Procesul de suferință al copilului în cadrul situației de abuz și/sau neglijare interferează cu procesul de dezvoltare al copilului. De obicei, suferința îl slăbește pe copil și acestuia nu-i rămîn suficiente resurse interioare pentru a investi în propria dezvoltare. Astfel, copiilor maltratați le este caracteristic sindromul deficitului de atenție, întîrziere în dezvoltarea limbajului (mai ales la nivelul exprimării), rezultate inferioare în ceea ce privește motricitatea etc. Nu se lasă așteptate nici reacțiile comportamentale. Suferința trăită de copil este ascunsă după mai multe tipuri de comportamente compensatorii – strategii de supraviețuire a copilului. Unii copii perpetuează comportamentul abuzatorului, sunt agresivi și violenți față de alte persoane; alții-adoptă un comportament autodistructiv ( tentative suicidare, consum de alcool, droguri etc.) sau compulsiv (stereotipizat, repetitiv). În cazul abuzului sexual, copilul preia un comportament sexualizat. Modelele comportamentale exersate de copii, precum și strategiile de supraviețuire pentru care optează (constructive/distructive) depind de temperamentul , dezvoltarea fizică, vitalitatea, sensibilitatea, creativitatea, capacitatea intelectuală a copilului. Ca răspuns imediat la abuz, reacțiile descrise mai sus se pot manifesta sub forma sindromului de stres posttraumatic (Post Traumatic Stres Disorder – PTSD), care afost inclus în anul 1980 în manualul DSM-III și astfel recunoscut ca fiind un diagnostic aplicabil în cazuri persoanelor care au suferit experiențe traumatice. Au fost evidențiate următoarele criterii diagnostice pentru tulburările posttraumatice de stres:

A. Retrăirea persistentă a evenimentului traumatic:

Amintiri flash-back disociative (sentimente sau evenimente care apar în starea de veghe);

Amintiri intrusive ale evenimentului traumatic;

Suprasolicitarea psihică intensă la confruntarea cu stimulii externi sau interni, care simbolizează un indiciu al evenimentului traumatic;

Coșmaruri (sentimente sau imagini cutremurătoare în timpul visului);

Reacții fizice/somatice și emoționale exagerate la stimuli care îi aduc persoanei respective aminte de evenimentul traumatic.

B. Evitarea persistentă a stimulilor legați de traumă:

Evitarea conștientă a gîndurilor, sentimentelor sau expresiilor verbale care sunt legate de traumă;

Evitarea conștientă a activităților, locurilor sau oamenilor care pot trezi amintirea traumei;

Incapacitatea de a-și aminti un aspect important al traumei;

Sentiment de înstrăinare de alții;

Îngustarea paletei afectelor (incapacitatea de a resimți emoții tandre);

Sentimentul unui viitor îngustat;

C. Creșterea alertei interioare:

Dificultăți de a adormi sau de a menține somnul;

Iritabilitate sau izbucniri de mînie;

Dificultăți de concentrare;

Hipervigilență;

Reacții de teamă exagerată.

Consecințele imediate ale maltratării copilului își au continuitate în consecințe pe termen lung. Atașamentul dezorganizat trăit de copilul maltratat se regăsește la adult, care formează atașamente ce dovedesc lipsă de siguranță cu partenerii și copiii proprii. Experiența traumatică din copilărie își lasă amprentele negative asupra integrității psihocomportamentale a individului. Astfel, persoana care a suferit abuzul în copilărie, cu o probabilitate mai mare va avea probleme de ordin emoțional și cognitiv, iar construirea relațiilor cu cei din jur va fi o adevărată provocare. Se pot distinge: consecințe directe ale abuzului, consecințe asupra dezvoltării copilului și consecințe pe termen lung.

Consecințele directe: arsuri, contuzii, plăgi, fracture multiple, tulburări psihosomatice, alimentare, ale somnului, de comportament, depresie, tulburări nevrotice (fobii), etc.

Consecințele asupra dezvoltării copilului: tulburări de comportament, scăderea randamentului școlar, scăderea abilității cognitive, apariția unor comportamente antisociale (tendințe infracționale).

Consecințe pe termen lung: atașament dezorientat , blocaje în relațiile cu ceilalți, comportamente afective negative, izolare afectivă și socială, comunicare dificilă, personalitate adultă deficitară, recurg la violența conjugală.

I.3. Servicii de asistență și protecție socială a copiilor abuzați

Violența față de copii și femei rămîne a fi o problemă actuală pentru majoritatea țărilor, inclusiv pentru Republica Moldova. Violența face referire la comportamente caracterizate prin raporturi agresive, bazate pe forță, verbală sau fizică, morală, economică, politică, avînd ca scop dominarea, supunerea victimei violenței de către agresor. Violența în familie sau violența domestică reprezintă un domeniu de larg interes al ultimilor ani, atît din punctul de vedere al sănătății fizice și mentale a persoanei, cît și al sociologiei, culturii și politicilor sociale. Incapacitatea personală sau instituțională de a aborda în mod conștient comportamentele violente duce la promovarea și transmiterea lor în forme complexe, între indivizi, în cadrul grupurilor sau de la o generație la alta. Ființa umană este construită pe patru dimensiuni: biologică, psihologică, socială, culturală. Copilul trebuie ajutat să-și construiască o imagine de sine pozitivă, imaginea unui om capabil să-și revindice drepturile. Violența domestică este o problemă de sănătate a persoanei, dar este în același timp și o problemă de sănătate socială. În consecvență, intervenția va necesita o conjugare a serviciilor puse în slujba rezolvării, a vindecării. Toate ripurile de servicii: caritate, prevenție, reabilitare, sprijin funcționează în funcție de resursele comunității.

Serviciile de caritate au la bază compasiunea umană, empatia și dorința de a veni în ajutor. Caritatea poate lua chipul unei persoane care intervine cu un sfat, un gest, o rugăciune, un adăpost pentru o noapte sau cu bunuri materiale, acolo unde se conideră că sărăcia ar fi cauza violenței. Intervenția de acest tip poate fi salvatoare în situații limită, dar nu poate conduce la rezolvarea problemei persoanei victime a violenței domestice.

Servicii de reabilitare vizează, în special, sănătatea fizică și mintală, capacitățile de adaptare scăzute și aspectele de dezinserție socială ale victimei. Ținta acțiunilor de reabilitare este în primul rînd victima, precum și agresorul. În serviciile de reabilitare oferta tipurilor de intervenție de care persoana victimă ar putea beneficia, include: terapie, educație, consiliere, sfaturi.

Terapia țintește restabilirea sănătății fizice și psihice a persoanei afectate de violența domestică. În cazul copilului abuzat fizic o importanță deosebită poate avea terapia ocupațională care se adresează unor probleme ancorate în personalitatea lui și subminînd capacitatea lui de adaptare. Ea cuprinde art, meloterapia, biblioterapia, terapia recreațională, cultura fizică medicală, ocupațiile ușoare ca lutterapta, brodatul etc. care implică afectivitatea, simțul estetic, beneficiul economic.

Educația este un tip de intervenție ce urmărește înarmarea copilului cu norme, valori, deprinderi, atitudini, cunoștințe care îi pot facilita adaptarea la realitate.

Consilierea este o modalitate de sprijinire a victimei pentru a-și identifica propriile probleme și a găsi resursele cu care să rezolve aceste probleme. Atitudinile fundamentale necesare în intervențiile de consiliere sunt cele de respect față de victimă. Este o intervenție în care consilierul asistă victima în procesul de dezvăluire a problemei. Este un tip de intervenție în parteneriat. Victima este ajutată doar să-și conștientizeze deplin resursele și să-și găsească soluțiile necesare. Ajutorul din partea consilierului vine prin comunicare cu o ascultare activă a persoanei.

Servicii de sprijin pot fi foarte variate:

desfășurarea unor activități plăcute împreună cu cel pe care îl sprijini;

sfătuirea lui pentru a reuși mai bine în viața de zi cu zi cum să-și rezolve problemele într-un mod acceptabil social;

comunicarea regulată prin vizite, pentru a dezvolta o legătură bazată pe încredere care-i va oferi un suport emoțional pentru depășirea problemelor cotidiene;

valorizarea persoanei în acel rol social în care are eșec, valorizarea ca adult capabil care are un loc în societate. Intervenția prin aceste servicii este de durată lungă, de aceea în ele sunt implicate persoane disponibile pentru nevoile victimei.

Servicii de prevenție sunt la dispoziția comunității și constau în programeeducative pe tema violenței domestice. Acestea au ca scop schimbarea mentalităților și se realizează prin intermediul mass-mediei. Toate aceste tipuri de servicii prezentate se îmbină în procesul complex al intervenției. Abuzul asupra copilului trezește insecuritate și teamă, ceea ce fac dificilă relaționarea cu acesta și implicit dificultatea de a diagnostica. Abuzul este o realitate în societatea contemporană. Deși familia trebuie să constituie un mediul securizant pentru copil aici se întîlnesc frecvent diferite forme de abuz. Serviciile de asistență socială în situația de abuz al copilului au o prioritate destul de importantă în viața copilului, dîndu-i sens vieții și trăirii lui, acestea fiind la rîndul lor însoțite de alte servicii securizante care explică, apără drepturile copilului punîndu-l pe copilaș în sînul protector al acesteia. Violența domestică, din perspectiva simultană a homeostaziei ( stabilitatea familiei ) și a socialului presupune o anomalie care blochează realizarea unui cadru optim de comunicare, negociere și compromis pentru găsirea de soluții la problemele inerente vieții de familie. Ea se manifestă într-o ,, spirală a violenței ’’ în care există un continuu progres al formelor de abuz. Pentru a deveni un adult normal, capabil să se întrețină și să-și întemeieze o familie, copilul are nevoie nu numai de hrană, confort fizic și un adăpost deasupra capului, ci și de un climat favorabil dezvoltării psihice. Un mediu plăcut, fără stres, o familie unită, respectarea integrității fizice și psihice, îngrijirea medicală de specialitate, toate acestea și multe altele trebuie să fie parte din viața oricărui copil. În vederea reabilitării copiilor victime ale abuzului și violenței, DMPDC împreună cu UNICEF și CNPAC, au inaugurat Centrul de asistență psiho-socială a copilului și familiei ,, Amicul ’’, care în anul 2005 a găzduit 132 copii victim ale diferitor forme de abuz. În cazul Centrului copiii beneficiază de consiliere psihologică, support emoțional, organizare utilă a timpului liber, ajutor în soluționarea problemelor cu care se confruntă. În vederea asigurării serviciilor de asistență pentru copii în acțiunile din justiție în 2005 și 2006, UNICEF Moldova și Institutul Reformelor Penale au creat grupe mobile pentru implimentarea proiectului.

I.4. Legislația privind protecția copiilor abuzați

Procesul de reformă în domeniul protecției copilului are încă de făcut față anumitor provocări, legate în special de excluderea grupurilor vulnerabile de copii. Atitudinea și practicile părinților și furnizorilor locali de servicii sunt, în continuare, în contradicție cu drepturile copilului. Se întîmplă adesea că unele instituții locale să nu colaboreze cum trebuie pentru a rezolva anumite situații în care sunt implicați copii. Uneori, factorii de decizie au prea puține cunoștințe despre drepturile copiilor și despre serviciile care ar putea fi oferite copiilor abuzați, traficați su aflați în închisori pentru a-i ajuta să se reintegreze în societate. Multe dintre aceste inițiative sunt noi în Republica Moldova și, de aceea, nu sunt încă bine dezvoltate. Este cazul intervențiilor restorative pentru tinerii delicvenți, care ar putea primi pedepse de muncă în folosul comunității în locul privării de libertate. UNICEF oferă asistență copiilor care pleacă din instituții ți promovează serviciile elternative de îngrijire: asistenți maternali, centre de zi, instituții mici unde un anumit număr de copii sunt protejați și îngrijiți într-un mediu de tip familial, sub supravegherea unui asistent social. Măsuri mai concrete pot să ia instituțiile și serviciile la nivel local. Este vorba de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, care acționează pe tot teritoriul Republicii Moldova, prin reprezentanțele sale zonale.Ca parte a Direcției Generale, în fiecare sector al Chișinăului și în fiecare raion funcționează Serviciul pentru Protecția Drepurilor Copilului. Acest serviciu urmărește respectarea drepturilor copilului, răspunde sesizărilor privind nerespectarea drepturilor copilului, decide dacă și cînd copilul trebuie plasat în îngrijirea statului, se ocupă de plasamentul copilului în familii adoptive. Practic, ia toate măsurile concrete necesare pentru apărarea drepturilor fiecărui copil. În afară de instituțiile statului există și organisme private care pot să desfășoare activități în sensul protejării drepturilor copilului dacă dețin o licență de țională peentru Protecția Drepturilor Copilului. Pe lîngă toate aceste instituții și organisme, drepturile copilului pot fi protejate de oricare dintre noi. Instituțiile statului și ONG-urilor nu pot să intervină acolo unde nu știu că un drept al copilului a fost încălcat. Sesizările trebuie să vină din partea omenilor obișnuiți. Chiar dacă nu este vorba de copilul tău, trebuie să te comporți ca și cum ar fi al tău și să intervii acolo unde este nevoie. Campania ,,COPILĂRIE FĂRĂ VIOLENȚĂ’’ a fost realizată cu Consiliul Național pentru Protecția Drepturilor Copilului, Ministerul Educației și Tineretului, Reprezentanța UNICEF în Moldova și Centrul Național de Prevenire a Abuzului față de Copii. În cadrul campaniilor au fost difuzate materiale ( postere, broșuri etc. ) pentru părinți, pentru populație în general în toate localitățile republicii, în special la sate, precum și pentru profesioniști ( profesori, asistenți sociali, polițiști, procurori ș.a.). În toate instutuțiile de protecție și educație a copiilor sunt instituite posturi de psiholog iar în instituțiile din municipiul Chișinău sunt angajați și asistenți sociali, care asigură prevenirea neglijării copiilor. Guvernul Republicii Moldova, în scopul creării unui sistem unic de protecție a copilului și familiei, va pune în aplicare, în parteneriat cu societatea civilă și organizațiile internaționale, Strategia Națională privind protecția copilului și familiei. Statul se obligă, reieșind din posibilitățile financiare, să asigure îngrijirea și protecția necesară pentru bunăstarea copilului, luînd în considerare drepturile și obligațiile părinților, tutorelui copilului sau altei persoane legal responsabile de copil și va întreprinde măsuri administrative și legislative adecvate pentru aceasta.

Cadrul legal privind protecția copilului și familiei prevede asigurarea implimentării Convenției ONU cu privire la drepturile copilului și altor acte normative naționale și internaționale, completarea actelor normative și legislative pentru protecția copilului în orice situație și fașă de orice risc social și elaborarea mecanismelor operaționale de punere în aplicare a acestora. Principiul interesului superior al copilului. Republica Moldova a ratificat Convenția ONU cu privire la drepturile copilului care stipulează că ,, în toate acțiunile care îl privesc pe copil, fie că sînt întreprinse de instituții publice sau private de protecție socială, de către tribunale, autorități administrative sau de alte organe legislative, interesul superior al copilului trebuie să fie luat în considerare cu prioritate ’’.

Capitolul II

Designul cercetării al serviciilor sociale acordate copiilor abuzați

II.1. Organizarea cercetării

Scopul cercetării: Studierea nevoilor de informații calitative și cantitative privind abuzul și neglijarea copiilor în familie, în vederea îmbunătățirii sistemului de prevenire, intervenție și combatere a acestui fenomen.

Ipoteza: Abuzul asupra copiilor este reprezentat de orice formă de violență fizică sau emoțională la care sunt supuși sau expuși copii, acest fenomen poate fi eliminat dacă asistența socială își va propune realizarea unei diagnoze cu privire la situația și problemele copilului maltratat precum și identificarea principalelor caracteristici ale fenomunului de abuz asupra copilului și a cauzelor care conduc la apariția acestor comportamente violente față de minor. Deasemenea se va lua în vedere găsirea unor măsuri de protecție a victimei, intervenția în ceea ce privește salvarea acesteia de agresor și elaborarea unor propuneri privind strategiile viitoare de suport pentru copiii care au fost supuși unor asemenea tratamente.

Pentru investigare am aplicat metoda

,, Nici-o violență împotriva copiilor nu poate fi justificată și orice violență împotriva copiilor poate fi prevenită ’’( Pinheiro, 2006 ).

Cele spuse anterior sunt tot atîtea argumente pentru prevenirea violenței împotriva copilului. Prevenirea înseamnă a desființa cauza și a reduce efectele cauzei asupra

persoanei, precum și a repara ( a vindeca ) astfel încît să fie redus la 0 riscul unei repetări ( Gaugh, 2001 ). A preveni violența împotriva copilului înseamnă deci, în primul rînd, a diminua violența în societate: în familie, școală, sistemul de sănătate, instituții, locuri de muncă și în comunitate. Încă din 1996, OMS lansează primele documente cu privire la riscurile și consecințele majore antrenate de violență în societate și face recomandări de măsuri generale de prevenire a violenței în societate. În 1999, Banca Mondială inițiază primul raport cu privire la violență. În unele țări sunt create programe naționale speciale de prevenire a violenței în societate: în spații private precum și în cele publice. Consiliul Europei lansează în aprilie 2006 programul ,, Să facem o Europă pentru și cu copii ’’, care prin secțiunea ,, Copiii și violența ’’ urmărește ,, sprijinul etnic al politicilor țărilor membre pentru a pune capăt violenței împotriva copiilor ’’și servește drept ,, mecanism de urmărire a aplicării recomandării studiului ’’ OMU inițiat în 2001. Consiliul Europei a găsit în Romînia un partener gata să răspundă chemării și să servească nu doar ca promotor, dar și ca bază de cercetare și inițiere de mecanisme naționale adecvate pentru prevenirea violenței împotriva copiilor. Dimensiunile sociale, educaționale, legale, de sănătate, văzute și din perspectiva discriminării în rîndurile copiilor sunt de larg interes pentru Romînia. Ca membru nou al Uniunii Europene, Romînia participă la construirea unei societăți bazate pe cunoaștere și pe respectarea drepturilor omului și ale copiilor. Această nouă orientare nu poate pleca decît de la cunoașterea și recunoașterea aspectelor care necesită o considerare serioasă pentru a putea fi schimbate. Nevoia eradicării violenței este conștientizată la cel mai înalt nivel, de către structurile de conducere ale societății romînești. O dovadă o constituie faptul că sfîrșitul anului 2007 a înregistrat dezbaterea în parlament a două noi legi privind combaterea violenței în țara noastră: violența împotriva animalelor și violența pe stadioane. Violența împotriva este un subiect de maxim interes, a cărui tratare serioasă se bazează pe dorința creării și a implimentării unor strategii eficiente de eradicare. Acest lucru nu se poate realiza insular, ci doar într-un context general de atenție acordată prevenirii violenței în societate. Prevenirea se face la mai multe nivele, denumite în mod tradițional: primară, secundară, terțiară sau cu o denumire mai nouă și mai sugestivă: universală, selectivă, indicată (de indice) (Killen, 2003, apud Daro, 1999).

Prevenirea universală

Țintește să împiedice apariția problemelor, să ,, desființeze cauza sau să stopeze legătura dintre cauză ’’ și victemele ei, copiii. Prevenirea universală vizează toate grupurile populației și constă în măsuri generale de promovare a sănătății și a unor conduite sănătoase în raport cu copiii. Calea cea mai importantă de realizare a prevenirii universale este educația. Educația părinților, a familiilor, educația sistemelor sociale în care copilul este prezent ca beneficiar, crearea unor legi și măsuri de prevenire a violenței în societate, în spații publice și private, și a vilolenței împotriva copilului. Legea copilului din Romînia este un bun exemplu de prevedere axată pe prevenirea violenței împotriva copilului. Dar există un spirit al legii și există litera legii. O bună prevenire universală conduce la o reflectare a spiritului legii în atitudinea și comportamentului fiecărui adult ce intră în relație cu copilul. La nivel macrosocial, prevenirea universală înseamnă sensibilizarea societății cu privire la spiritul legii de protecție a copilului împotriva violenței, formarea specialiștilor, cercetările în domeniu, iar la nivel microsocial înseamnă sensibilizarea părinților cu privire la nevoile copilului pentru o dezvoltare sănătoasă, schimbarea viziunii tradiționaliste asupra copilului. Prevenirea universală a violenței împotriva copilului asigură copilului locul central în preocupările socioeconomice și politice. Mijloacele media sunt un aliat serios în această vastă întreprindere în măsura ăn care acestea își doresc o colaborare cu specialiștii. Dar sunt și alte modalități de prevenire universală: conferințe, difuzarea unor filme artistice urmate de dezbateri, evenimente speciale organizate în comunitate, dezbateri și exerciții menite să dezvolte abilitățile de reflecție individuală și comună, în grup, asupra unei situații, valori, comportamente etc. Un important aspect al prevenirii universale a violenței împotriva copilului este stabilirea unei zile dedicate prevenirii violenței împotriva copilului. În, Romînia, organizația ,,Salvați Copiii’’ a reușit să impună ziua de 5 iunie ca zi a prevenirii violenței împotriva copilului. Pe plan internațional, ziua de 17 noiembrie, zi aniversară pentru Convenția ONU cu privire , este dedicată manifestărilor menite să atragă atenția asupra nevoii prevenirii violenței împotriva copilului. Prin SN-CAN, ziua de 17 noiembrie a fost sărbătorită și din Romînia, cîțiva ani la rînd. Marele absent din prevenirea universală care se realizează în acest moment prin diferite proiecte, în sector guvernamental și neguvernamental, este evaluarea impactului.

Prevenirea selectivă

Are ca scop identificarea timpurie a factorilor de risc și prevenirea dezvoltării ulterioare a problemelor. Acest tip de prevenire are ca țintă grupele vulnerabile ( cu risc, în dificultate ). Prevenirea selectivă este benefică pentru copii și familiile acestora prin impactul imediat și prin consecințele pe termen lung – reducerea posibilității de apariție a tulburărilor de comportament, reducerea riscurilor de maltratare și delicvență. În prevenirea selectivă activitățile sunt menite să prevină dezmembrarea și disfuncțiile în rîndul familiilor identificate ca prezentînd risc de violență. Un exemplu elocvent de prevenire selectivă îl constituie grupurile de sprijin pentru familiile la risc. Multe dintre activități sunt aceleași ca și la prevenirea universală, dar sunt destinate familiilor și copiilor la risc. Riscul se identifică de către asistenții sociali din cadrul SPAS/ persoanelor cu atribuții în asistență socială sau de către experții din comunitate, prin utilizarea unor instrumente specifice. Programele de prevenire selectivă sunt importante și din perspectiva creșterii rezilienței copilului. Reziliența este un concept care descrie adaptarea reușită după expunerea la factori de risc psihosociali sau la evenimente stresante și care implică expectația unei ușoare susceptibilități la viitorii factori de stres. Reziliența este o caracteristică individuală în care intervin factorii de protecție.

Prevenirea terțiară

Are ca scop reducerea posibilităților de repetare a situației de violență asupra copilului, respectiv de violență în familie, precum și a consecințelor acestora. În prevenirea terțiară eforturile de tratare sunt menite să rezolve situații în care maltratarea a avut dea loc, cu scopul de a împiedica maltratări viitoare și de a evita efectele dăunătoare ale violenței. Programele constau în tratamentul efectiv pentru diminuarea efectelor violenței și în estimarea gradului de risc sau siguranță pentru a confirma condițiile de securitate în care trăiește copilul.

Exemple de activități de prevenire terțiară:

serviciile de reabilitare a copilului/adultului victimă a violenței;

serviciile de reabilitare a presupusului făptuitor/agresor;

monitorizarea reintegrării în familie;

Serviciile de reabilitare trebuie să dispună de:

Personal specializat și cu experiență în domeniul prevenirii și combaterii violenței asupra copilului și violenței în familie, conform legislației în vigoare, inclusiv a standartelor minime obligatorii și a standartelor de calitate;

Protocoale de lucru;

Sistem de înregistrare a datelor privind cazurile de violență;

Mecanism clar de colaborare cu celelalte servicii din rețea;

Concluzii și recomandări finale

În finalul acestei acțiuni problematice cu care se confruntă societatea contemporană putem susține concluzia, că multe cazuri de violență față de copii ar putea fi prevenite dacă primarii, asistenții sociali, cadrele didactice și lucrătorii medicali și-ar îndeplini atribuțiile de serviciu. De multe ori, acești specialiști nu raportează cazurile de violență sau alte abuzuri care le devin cunoscute și nici nu conlucrează între ei atunci cînd au de soluționat o situație- problemă. La această concluzie au ajuns experții care au participat la ședința rețelei ,, Jurnaliștii- prietenii copiilor ’’, organizată la 13 martie de Centrul de Investigații Juridice și Reprezentanța UNICEF în Moldova. Propunem o serie de noțiuni cu un conținut precizat, după cum urmează:

victimă a infracțiunii – ,,orice ființă umană care suportă în mod direct sau indirect în urma infracțiunii un prejudiciu moral, fizic sau material ’’.

victimitate – ,,vulnerabilitatea victimală sporită a unor persoane determinate de interacțiunea anumitor factori personali și exteriori într-o anumită situație ’’. victimizare – ,,procesul și rezultatul procesului transformării unei persoane (sau grup de persoane) în victimă a infracțiunii ’’.

situație victimogenă – ,,ansamblul de circumstanțe obiective și subiective, care detrmină însușirea de către unele persoane a calităților, care le asigură o vulnerabilitate victimală sporită în anumite situații concrete de viață și care crează pericolul de a cauza persoanei prejudicii morale, fizice sau materiale ’’.

prevenire victimogenă – ,,activitatea specifică a instituțiilor sociale privind relevarea, înlăturarea sau neutralizarea factorilor, a situațiilor victimogene, în special a situațiilor create de comportamentul victimal al persoanei vinovate, relevarea grupurilor de risc și persoanelor cu o vulnerabilitate victimală sporită și influențării lor în vederea restabilirii sau activizării capacităților lor de autoprotecție, precum și elaborarea și implementarea măsurilor speciale de protecție a cetățenilor împotriva infracțiunilor și victimizării ulterioare ’’.

victimă minoră a infracțiunii – ,,orice minor care suportă în mod direct sau indirect în urma infracțiunii un prejudiu moral, fizic sau moral ’’. Considerăm că conceptul cheie a victimologiei juvenile îl constituie vulnerabilitatea victimală sporită a minorului, în care propunem să fie definită ca ,,victimitatea minorului, determinată de interacțiunea particularităților victimei potențiale și factorilor situaționali exogeni’’. Propunem definiția victimizării juvenile ca ,,procesul de transformare a minorului(minorilor) în victimă (victime) a infracțiunii, determinat de particularitățile bio – constituționale 169 și psiho-comportamentale speciale și rezultatul acestuia exprimat prin consecințe de durată de ordin psihic , fizic și comportamental cu un impact deosebit de grav pentru generația în creștere ’’. Recomandăm definirea prevenirii victimizării minorilor drept ,,activitatea care vizează protejarea minorilor de infracțiuni, prin reducerea sau eliminarea victimizării personale ’’. Sistemul măsurilor de prevenire victimologică a minorilor cuprinde măsuri în funcție de: etapele aplicării, volumul prevenirii victimizării, teritoriul aplicării, mecanismul de

acțiune, durata aplicării, sfera de aplicare, caracteristica juridică, situațiile victimogene, vîrsta victimei.

Cea mai importantă măsură generală de prevenire victimologică, constituie organizarea și desfășurarea față de minori a acțiunilor de sensibilizare, informare, instruire și educare preventivă. Educația trebuie să aibă un caracter sistematic și integrat privind protecția copilului. Ca măsuri individuale propunem aplicarea recomandărilor privind optimizarea comportamentului potențialelor victimelor în situații victimogene și recomandărilor privind reducerea riscurilor de a deveni victimă pe timp de noapte în oraș, elaborate în baza rezultatelor cercetării victimologice și sondajului sociologic realizat. Copiii deseori nu raportează cazul nimănui și permit de a scăpa infractorul. Toate aceste în ansamblu ne duce la concluzia, că cazurile de viol și/sau acțiuni violente cu caracter sexual față de minori se caracterizează printr-o latență mult mai mare, în comparație cu aceleași cazuri comise față de adulți , ceea ce complică evident prevenirea și combaterea lor.

Bibliografie:

Ancuța M., Canila A., Constantin M., Moisii G., Tatarașanu M., Toma C., (200), Stop violența în familie, Iași.

Ardelean M., Horvath A., (2009), Abuzul copilului, edit. Mirton, Timișoara.

Constantin M., (2008), Maltratarea copilului.

Danii A, Racu S., Neagu M. Ghid de termeni și noțiuni. Asistență socială, terminologie medicală, legislație și reglementări specifice. – Chișinău: Pontos, 2006.

Emese F., (2007), Protecția drepturilor copilului, edit. C,H. Beck, București.

Iacob A., Drăghici C., V., Marin I. V., (2009), Abuzul și exploatarea sexuală a copilului, edit. SITECH, Craiova.

Ionescu Ș. (2001), Copilul maltratat.

Maria Roth – Szamoskozi, Protecția copilului, Presa Universală Clujeană, Cluj– Napoca, 1999.

Miftode V., (1999), Fundamente ale asistenței sociale, edit. Eminescu, Iași.

Muntean A., Muntean A., (2001), Violență, traumă, reziliență, edit. Polirom, Iași.

Muntean Ana, Violența domestică și maltratarea copilului, București, 2000.

Niță G. V., Gheorghediac I., Roman M., Teodorescu F., (2003), Prevenirea abuzurilor îndreptate împotriva minorilor.

Rădulescu S. M., (2001), Sociologia violenței (intra) familiale: victime și agresori în familie, edit. Lumina Lex, București.

Rădulescu S. M., (2010) Inocența și violența erotică. Abuzul sexual exercitat în familie asupra minorilor, edit. Lumina Lex, București.

Rădulescu S. M., Patrioara M. C., (2003), Abuzul sexual asupra copiilor , edit. Lumina Lex, București.

Zamfir C., Pentru o societate centrată pe copil, edit. Alternative, București, 1997.

Anexa 1

Chestionar pentru evaluarea cauzelor si a impactului abuzului asupra copilului.

Ce vîrstă aveți?

_______________

Genul?

______________

Provii din familie?

cu ambii părinți

numai cu un părinte

cu un părinte natural și unul vitreg

e) altele_________

5. Cit de des Esti certat in familie?

tabel

6. Care este metoda de pedeapsa atunci cînd greșești?

a) vă bat

b) vă ceartă

c) vă jignesc

d) vă amenință

e) nu vă dau de mîncare

f) vă încuie în casă

g) altele

7. Ce faci atunci cînd ești pedepsit?

a) plîngi

b) strigi

c) fugi de acasă

d) altele

8. Atunci cînd ești pedepsit, ți-au explicat de ce?

a) da

b) nu

c) uneori

10. Cine crezi că trebuie să se implice în cazul abuzului copilului

a) poliția

b)școala

c)psihologul

d)asistentul social

e)nu știu

f)altele

11. În care din specialiștii menționați mai sus ai cea mai mare încredere

__________________________________________________