Servicii Disponibile pe Internet

1.ELEMENTE DE BAZĂ PRIVIND REȚELELE

1.1 Ce este o rețea de calculatoare ?

Rețeaua este cea mai importantă componentă a tehnologiilor actuale. Fără ajutorul unei rețele (locale) ar fi imposibil sa utilizăm chat-urile, Internetul, telefoanele mobile sau chiar televiziunea prin cablu.

O rețea de calculatoare reprezintă un grup de echipamente de calcul care pot partaja în comun resurse hardware și software.

O rețea de calculatoare este compusă dintr-o parte hardware (servere, stații de lucru, cabluri, imprimante și altele) și o parte software (cum ar fi sisteme de operare și aplicații).

Chiar dacă utilizatorul nu a folosit niciodată, până acum, un PC în rețea, tot se poate spune că are experiență în acest domeniu. Toate tehnologiile existente în acest moment funcționează pe baza conceptului de rețea, chiar dacă acestea au sau nu vreo legătură cu computerele. Operatorul GSM local are o rețea de "celule prin care sunt comunicate datele" și, cu toate că o astfel de rețea este diferită de o rețea de calculatoare, se bazează pe aceleași principii.

De fiecare dată când formăm un număr de telefon, ne folosim de o rețea cu proprietăți uimitoare. Prin apăsarea câtorva butoane, putem conecta telefonul la oricare alt telefon din lume. Deoarece această capacitate remarcabilă este rezultatul unor acțiuni transparente pentru utilizator, totul ni se pare foarte firesc. Procesul pare simplu, dar lucrurile nu stau chiar așa.

Din fericire, o rețea locală de calculatoare nu este la fel de complicată ca o rețea telefonică internațională.

O rețea de calculatoare este, uzual, compusă din:

Echipamentele de calcul conectate (noduri):

server

stații de lucru

Echipamente (resurse) partajate

Mediul de transmisie (cabluri, unde radio etc.)

Software-ul utilizat

Protocolul utilizat

FIGURA 1. O rețea locală de calculatoare

1.2 Clasificarea rețelelor de calculatoare

In funcție de aria geografica acoperita, rețelele se pot clasifica astfel:

rețea locală (LAN): conectează mai multe echipamente în cadrul unei clădiri sau instituții. Distanța maximă dintre echipamente este de până la un kilometru;

rețea la nivel de metropolă (MAN): conectează echipamente și/sau rețele locale având ca arie de răspândire nivelul unei localități. Distanța maximă dintre echipamente poate atinge zeci și chiar sute de kilometri;

rețea de largă întindere (WAN): conectează rețele locale sau metropolitane aflate în zone diferite ale unei țări sau ale lumii.

1.2.1 Rețele locale de calculatoare (LAN)

Rețelele locale (LAN) sunt localizate, de obicei, într-o singură clădire sau într-un campus de cel mult câțiva kilometri. Ele sunt frecvent utilizate pentru conectarea calculatoarelor personale dintr-o firmă, fabrică, departament sau instituție de educație, astfel încât să permită partajarea resurselor (imprimante, discuri de rețea, date sau programe) si schimbul de informații. Rețelele locale se deosebesc de alte tipuri de rețele prin caracteristici legate de: mărime, tehnologie de transmisie si topologie.

Rețelele locale au dimensiuni reduse, în consecință timpul de transmisie poate fi prevăzut cu ușurință si nu există întârzieri mari în transmiterea datelor. Astfel, administrarea rețelei se simplifică.

Cea mai frecventă tehnologie de transmisie folosește un singur cablu la care sunt atașate toate mașinile. Vitezele de funcționare variază între 10 și 100Mbps (bps = biți pe secundă), chiar câteva sute în rețelele mai noi; întârzierile de transmisie sunt mici iar erorile – puține.

1.2.2.Rețele de calculatoare de largă întindere (WAN)

Rețelele WAN (Wide Area Network – rețele de largă întindere) sunt acelea care interconectează rețele LAN aflate la mare distanta geografică. Rețelele WAN operează la nivelul straturilor 1 și 2 ale modelului OSI (vezi In-depth analysis) și au următoarele caracteristici:

Operează pe distante mult mai mari decat LAN-urile, de aceea, cel mai adesea, folosesc serviciile oferite de un ISP (Internet service provider – furnizor de servicii Internet). Aceste servicii fie ca sunt cumpărate, fie închiriate .

Folosesc legăturile seriale. In general, acestea oferă o lărgime de bandă mult mai mică decât cea oferită de rețelele LAN, costul acestei bande fiind, de asemenea, mult mai mare in cazul rețelelor de larga întindere.

Rețelele de largă întindere folosesc o gama de echipamente special adaptate pentru cerințele acestora: routere (interfețele seriale), switchuri WAN, modemur, servere .

Routerele sunt aceleași folosite și in conexiunile LAN cu deosebirea că în acest caz sunt folosite interfețele seriale care (de obicei) se conectează la un modem ce transformă (modulează/demodulează) tipul de semnal (electric/cablu de cupru sau optic/fibră optică ) pe care îl transportă furnizorul de servicii. 

Există o multitudine de tehnologii WAN care diferă prin lărgimea benzii pe care o distribuie, mediul folosit la propagarea datelor, prețul sau gradul de încredere in serviciul folosit.

Mediile de transmisie folosite pentru rețele WAN sunt în general diferite de cele folosite pentru rețelele LAN.

Rețelele WAN trebuie să rezolve problemele comunicației pe distanțe mari și cele generate de traversarea granițelor internaționale; numai organizații mari și puternice din punct de vedere financiar își pot permite crearea unor rețele particulare de mare suprafață. Pentru majoritatea dintre noi, WAN înseamnă cumpărarea serviciilor de comunicație de la un furnizor de servicii. Diversele opțiuni includ închirierea unui circuit dedicat de la un serviciu telefonic public, închirierea unor servicii de comunicații la o legătură prin satelit sau abonarea la o rețea publică. Figura 2 ilustrează o rețea care încorporează câteva tipuri de medii LAN și WAN.

FIGURA 2. O rețea cu componente LAN si WAN.

In comparație cu rețelele LAN, rețelele WAN sunt destul de costisitoare. De obicei, costul depinde de capacitatea de transfer al datelor de care are nevoie instituția la care lucrați. Majoritatea serviciilor impun rezervarea unei capacități specificate, pentru care se plătește, indiferent dacă este folosită sau nu. In cazul rețelelor WAN nu trebuie să vă preocupați de mediul de transmisie folosit; furnizorul de serviciu îl pune la dispoziție.

Față de rețelele LAN, rețelele WAN oferă performanțe mai scăzute și costă mult mai mult; costul de funcționare al unei rețele WAN este direct legat de traficul pe care rețeaua WAN trebuie să îl suporte.

1.3. Echipamente de calcul dintr-o rețea

Echipamentele de calcul dintr-o retea pot fi de tip:

Server ( ofera servicii in cadrul retelei)

Stație de lucru (beneficiază de serviciile oferite de unul sau mai multe servere și au acces la resursele partajate)

Peer (pot îndeplini atât rol de server, cat si de stație de lucru)

FIGURA 3 Server FIGURA 4 Statie de lucru

In funcție de elementele care le compun, rețelele pot fi de mai multe tipuri:

1) Client-server

FIGURA 5 Rețea client – server

2) Peer-to-peer

FIGURA 6 Rețea peer-to-peer

Diferența dintre o rețea peer-to-peer (de la egal la egal) și o rețea cu server dedicat este semnificativă. Ambele tipuri de rețele sunt suportate de produsele Microsoft, iar alegerea este determinată de necesitățile curente.

Rețele cu server centralizat se bazează pe o specializare crescută a serverului. De cele mai multe ori, serverul este proiectat în mod special pentru a asigura servicii rapide și fiabile. Informațiile stocate într-o locație centralizată pot fi protejate ușor, Este mai ușor de menținut și de administrat sistemul de securitate dacă sistemul de operare (OS) este proiectat să aibă o securitate strictă și dacă informația a fost stocată într-un singur loc.

Rețelele peer-to-peer permit ca fiecare PC din rețea să funcționeze atât ca server, cât și ca client. Acest tip de rețea elimină necesitatea unui server scump, dar are și anumite dezavantaje:

Fișierele sunt împrăștiate pe mai multe stații de lucru, îngreunând realizarea copiilor de siguranță;

Securitatea este greu de menținut; PC-urile de birou sunt rareori la fel de fiabile ca un server centralizat;

Este necesara o sursă neîntreruptibilă de alimentare (UPS) pentru PC-ul dumneavoastră de birou, astfel încât să nu pierdeți informații în caz de întrerupere a curentului;

Rețelele peer-to-peer sunt foarte dificil de administrat. Atunci când utilizatorii folosesc în comun fișierele de pe PC-urile lor, ei vor trebui să mențină o listă a acelor membri ai instituției care pot accesa fișierele. Fiecare PC are propria sa listă de control al accesului. Când apar schimbări de personal în instituție, utilizatorii trebuie să-și actualizeze listele de control al accesului de pe PC-urile lor (ceea ce poate însemna foarte multe schimbări).

In cazul folosirii în comun a fișierelor și serviciilor mai puțin importante, abordarea peer-to-peer poate să fie mulțumitoare, însă, în cazurile în care lucrul în rețea este o activitate de importanță crucială pentru organizația dumneavoastră, trebuie sa optați pentru un server.

Resursele partajate dintr-o rețea se refera la componentele software si hardware care pot fi partajate in cadrul rețelei. Aceste resurse sunt gestionate de server, putând sau nu sa fie conectate fizic la acesta. Astfel, pot exista resurse partajate conectate la difeite stații de lucru din rețea, sau chiar direct la rețea.

Dintre asemenea resurse partajate se pot distinge: imprimante, hard-discuri, modemuri, unități CD-ROM, fișiere si directoare.

1.4Conturi de rețea

Pentru ca activitatea utilizatorilor unei rețele să fie eficient organizată și să se poată asigura securitatea rețelei, fiecărui utilizator îi va fi asociat un cont, care va fi caracterizat printr-o sumă de drepturi de acces la resursele fizice și logice ale rețelei (fișiere, directoare, programe, drive-uri de rețea, imprimante de rețea), corespunzător necesităților și cunoștințelor utilizatorilor. Stabilirea riguroasă a drepturilor de acces este foarte importantă pentru asigurarea securității rețelei; softul de rețea va asigura respectarea drepturilor acordate.

Uzual, aceste drepturi sunt stabilite pe grupuri de utilizatori cu obiective si necesități similare. Un grup este o mulțime de utilizatori care au aceleași drepturi de acces la o anumită resursă a rețelei (de exemplu, se pot defini grupuri pentru studenți, cadre didactice etc.).

Crearea domeniilor de lucru, a grupurilor de utilizatori si a conturilor cu drepturile aferente, precum si actualizarea acestora este realizată de administratorul de rețea, persoana cu pregătire de specialitate care se ocupă de (instalarea) configurarea si administrarea funcționării eficiente si în condiții de securitate a rețelei.

Securitatea rețelei poate fi identificată si prin controlul pe care administratorul de rețea îl deține asupra resurselor rețelei, precum si asupra drepturilor de acces la aceste resurse.

Fiecare cont de rețea va avea un nume de identificare – numele contului – si o parolă atașată, cu rol în asigurarea protecția datelor utilizatorului. Parola, formată din orice caractere tipăribile, are o lungime dependentă de sistemul de operare de rețea (cel puțin 5-8 caractere). Utilizatorii își pot schimba oricând, în cursul unei sesiuni de lucru, parola proprie folosind facilitățile oferite de sistemul de operare (de exemplu, opțiunile ferestrei de securitate deschise cu Ctrl-Alt-Del într-o sesiune Windows NT sau comanda setpass în Novell Netware).

Conectarea la o rețea este procesul prin care serverul care gestionează rețeaua este informat că un utilizator va începe folosirea resurselor rețelei. Procedura de conectare este dependentă de sistemul de operare de rețea (de exemplu, fereastra de logare deschisă cu combinația de taste Ctrl-Alt Del în Windows NT, unde se completează numele contului, parola si domeniul pe care se face logarea sau comanda login în Novell Netware).

Deconectarea de la o rețea este proadministratorul de rețea, persoana cu pregătire de specialitate care se ocupă de (instalarea) configurarea si administrarea funcționării eficiente si în condiții de securitate a rețelei.

Securitatea rețelei poate fi identificată si prin controlul pe care administratorul de rețea îl deține asupra resurselor rețelei, precum si asupra drepturilor de acces la aceste resurse.

Fiecare cont de rețea va avea un nume de identificare – numele contului – si o parolă atașată, cu rol în asigurarea protecția datelor utilizatorului. Parola, formată din orice caractere tipăribile, are o lungime dependentă de sistemul de operare de rețea (cel puțin 5-8 caractere). Utilizatorii își pot schimba oricând, în cursul unei sesiuni de lucru, parola proprie folosind facilitățile oferite de sistemul de operare (de exemplu, opțiunile ferestrei de securitate deschise cu Ctrl-Alt-Del într-o sesiune Windows NT sau comanda setpass în Novell Netware).

Conectarea la o rețea este procesul prin care serverul care gestionează rețeaua este informat că un utilizator va începe folosirea resurselor rețelei. Procedura de conectare este dependentă de sistemul de operare de rețea (de exemplu, fereastra de logare deschisă cu combinația de taste Ctrl-Alt Del în Windows NT, unde se completează numele contului, parola si domeniul pe care se face logarea sau comanda login în Novell Netware).

Deconectarea de la o rețea este procesul prin care serverul este anunțat că utilizatorul respectiv încheie utilizarea resurselor rețelei. După deconectarea de la rețea se pot folosi doar resursele locale ale calculatorului (hard-disk-ul local si programele aflate pe acesta, pe dischete sau CD-uri).

1.5 Partajarea resurselor într-o rețea locală

Într-o rețea locală se pot partaja, adică folosi în comun de către mai mulți utilizatori, resurse fizice sau logice, folosind instrumente specifice oferite de sistemul de operare (de exemplu, sub Windows NT, opțiunea Share din meniul contextual al obiectului dorit). Resursele partajate vor putea fi folosite de către utilizatori în funcție de drepturile de acces pe care le au asupra acestor resurse.

Resursele fizice partajate într-o rețea locală sunt discurile si imprimantele de rețea.

Drive-urile partajate în rețea pot fi discuri din rețea sau porțiuni (directoare) ale acestora – de obicei de pe calculatoarele server. Operația de asociere a unui nume de drive logic unui disc de rețea sau unei porțiuni a acestuia se numește mapare si se realizează cu comenzi specifice sistemului de operare de rețea. Astfel, într-o rețea de calculatoare, la lista de drive-uri locale – A: discheta, C: hard-disk-ul local, unitatea de ZIP sau

CD-ROM – ul etc., se pot adăuga drive-uri de rețea, care referă discuri de pe alte calculatoare din rețea (uzual, de pe server). Utilizatorii pot partaja (sau mapa) doar resursele asupra cărora dețin drepturi de acces adecvate.

Imprimantele conectate la o rețea pot fi partajate, adică disponibile mai multor utilizatori. Imprimantele de rețea folosesc o "coadă de tipărire" care înregistrează cereri de imprimare de la mai mulți utilizatori, fiecare putând trimite diverse "job"-uri (lucrări) de tipărire. Uzual, prima lucrare trimisă spre tipărire va fi si prima executată, apoi se va trece la următoarea etc. (în informatică o structură care funcționează pe principiul primul intrat este primul servit se numește coadă). Dacă anumiți utilizatori care si-au trimis lucrări spre tipărire sunt prioritari, ordinea servirii se modifică și lucrările neprioritare așteaptă terminarea celorlalte.

Pentru ca un utilizator să poată tipări la o imprimantă de rețea, aceasta trebuie să fie instalată fizic si logic – prin intermediul unui driver, să fie partajată și să existe drept de acces asupra ei pentru utilizatorul respectiv sau pentru grupul (grupurile) din care acesta face parte. Gestiunea job-urilor trimise imprimantelor de rețea se poate realiza (si) prin intermediul unor programe speciale care să funcționeze în regim de client-server și să controleze procesele de tipărire (să le înregistreze, să permită modificarea parametrilor sau chiar ștergerea lor etc.).

Drepturile de acces asupra fișierelor (inclusiv programe executabile) și directoarelor asigură o utilizare adecvată a resurselor logice partajate. Uzual, acestea se acordă de către administratorul de rețea pe grupuri de utilizatori și pot fi vizualizate (eventual modificate) de către aceștia (în Windows NT, se utilizează opțiunea Security din meniul contextual al obiectului dorit, iar în Novell Netware se pot folosi utilitarele syscon, rights și flag pentru vizualizarea, respectiv modificarea drepturilor de acces asupra fișierelor și directoarelor). Cele mai uzuale drepturi de acces folosite în rețelele locale sunt: Read (doar citire), Write (scriere), Change (modificare), Full Control (inclusiv controlul accesului, respectiv modificarea drepturilor de acces asupra acelei resurse).

1.6. Mesaje în rețea

Orice sistem de operare de rețele permite comunicarea între utilizatori prin transmitere / recepționare de mesaje (în Novell Netware, transmiterea de mesaje se face cu send, dar există si alte posibilități, de exemplu din Norton Commander). Unele utilitare pot stabili chiar un dialog între utilizatori. La aceste facilități se poate adăuga sistemul de postă electronică – e-mail – care permite transmiterea de mesaje mai lungi, memorarea mesajelor, transmiterea de fișiere și care nu trebuie confundat cu sistemul de comunicare de bază.

Un mesaj poate fi trimis unui anumit utilizator sau unui întreg grup (pe același server sau eventual pe un alt server). Primirea mesajelor poate fi activată sau inhibată prin comenzi specifice sistemului de operare.

2.PRINCIPII DE FUNCȚIONARE ALE INTERNET

2.1 Internet rețea a rețelelor

Rețeaua Internet (pe scurt, Internet-ul) reprezintă o rețea globală constituită prin interconectarea mai multor rețele si calculatoare din întreaga lume.

Când un utilizator accesează rețeaua Internet de la calculatorul său personal, echipamentul de calcul devine client al rețelei globale si are la dispoziția sa resursele pe care le poate oferi aceasta.

2.1.1 Cum și când a apărut Internet-ul ?

Reteaua Internet a apărut acum 20 de ani, printr-un efort de a conecta rețeaua Departamentului Apărării Statelor Unite (cunoscuta sub numele de ARPAnet – Advanced Research Projects Agency) cu alte rețele conectate prin dispozitive radio sau satelit. ARPAnet a fost o rețea experimentală, proiectată să asigure suportul pentru cercetarea militară – în particular, cercetări privind construirea unor rețele care puteau rezista cu succes unor întreruperi parțiale.

Una dintre cele mai importante rețele noi apărute ulterior a fost NSFNET, înființată de NSF (National Science Fundation), o agenție guvernamentală americană. Spre sfârșitul anilor `80 aceasta organizație a creat cinci noduri de comunicații puternice în centrele universitare americane cele mai importante. Problema care apărea acum era datorată costului ridicat al serviciului telefonic prin linii telefonice închiriate pe distanțe foarte mari. Soluția a constat în înființarea unor centre regionale. Astfel, aproape fiecare campus universitar a fost conectat la centrul Internet cel mai apropiat.

În anul 1982 ARPANet s-a unit cu MILNet (Rțea militară) cu NSFNet (cercetători și oameni de știință) si cu alte rețele (de exemplu BITNet si USENet, rețele concepute pentru schimbul de știri).

In prezent, rețeaua Internet crește cu o viteză pe care cercetătorii sau fondatorii săi nici nu au visat-o. Noi companii se lansează cu o viteză fenomenală și multe persoane accesează Internet prin distribuitori sau servicii familiare. Astfel, la ora actuală sunt peste 25 000 de sisteme de rețele direct accesibile prin Internet (date care la ora tipăririi acestui material pot fi deja invechite).

2.1.2 Cine administrează Internet-ul?

Deși cerințele de administrare a unei astfel de rețele sunt uriașe, nu există o autoritate supremă care să o guverneze. Există, in schimb, un număr de organizații constituite pe baza de voluntariat care au ca scop investigarea problemelor ce pot apărea și care propun măsuri de îmbunătățire.

Internet Architecture Board (IAB) este o astfel de organizație. Membrii acesteia se întâlnesc regulat pentru a se consulta în privința stabilirii standardelor, a alocării resurselor, pentru a propune soluții pe termen mediu și lung. Odată un nou standard adoptat, el este publicat în Internet, urmând ca pe baza acestuia să se construiască noi aplicații, scopul fiind acela al unei compatibilități cât mai mari între arhitecturi, sisteme de operare etc.

O altă organizație este Internet Engineering Task Force (IETF). Membrii acesteia se întâlnesc periodic pentru a discuta probleme de natură operațională pe termen scurt. Atunci când se prezintă o problemă se formează un grup de lucru care cercetează exclusiv acea problemă și caută soluții cât mai performante. La sfârșitul unei astfel de cercetări se scrie un raport. In funcție de importanta acestuia, el poate deveni doar o sursă de informații pentru oricine este interesat, poate fi acceptat voluntar de oricine consideră că soluția propusă este valoroasă sau poate fi trimis la IAB pentru a fi acceptat ca standard.

2.1.3 Cine plătește pentru serviciile Internet?

Contrar așteptărilor, nimeni nu "plătește" pentru Internet in ansamblul său; nu există nici o firmă Internet Inc., de exemplu, care să colecteze plățile de la toate rețelele Internet sau de la utilizatori. În schimb, toată lumea plătește pentru propria sa conexiune. NSF plătește pentru NSFNET, NASA plătește pentru NASA Science Internet. Un colegiu sau o corporație plătește pentru conectarea sa la o rețea regională, care la rândul ei plătește un furnizor național pentru accesul său la o rețea internațională.

2.1.4 Ce înseamnă Internet pentru utilizatorul individual?

Faptul că Internet nu este o rețea de calculatoare, ci o colecție de rețele, înseamnă foarte puțin pentru utilizatorul final al resurselor sale. Pentru a rula un program sau pentru a accesa o anumita colecție de date nu este necesară cunoașterea modului de interacțiune a acestor rețele. Singura dată când acest lucru devine interesant este în momentul în care apar probleme.

Fiecare rețea are propriul său centru de operațiuni (NOC – Network Operation Center). Centrele discută între ele si știu cum să-și rezolve problemele. Utilizatorul individual trebuie în acest caz să ia legătura cu compania care îi oferă acces Internet. Aceasta rezolvă problema respectivă, sau, dacă acest lucru nu depinde de ea, problema va fi pasată mai departe.

2.2 Principii de funcționare Internet

Înainte de a putea înțelege pe deplin cum să vă orientați in Internet, trebuie să înțelegeți modul de adresare. Tot ceea ce faceți in Internet implică utilizarea unei adrese asociate unui calculator din rețea.

Adresa unui calculator îl identifică în mod unic în Internet și este o succesiune de 4 numere naturale mai mici decât 255, separate prin semnul "." (punct). Exemple valide sunt: 193.226.30.1, 193.226.26.30 etc. De menționat este faptul că cele mai semnificative sunt numerele din partea stângă. Dezavantajul memorării si folosirii acestor numere de către utilizatori este evident. De aceea s-a recurs la o metoda de atribuire a unui nume fiecărui calculator din Internet. Restricția de baza este aceea că nu trebuie sa existe in Internet două calculatoare cu același nume (adresa de IP). Numele sunt folosite doar pentru a ușura utilizarea Internet-ului, calculatoarele "preferând" să lucreze cu adrese în format numeric. Numele calculatoarelor sunt stocate în baze de date distribuite si organizate ierarhic. Sistemul de transformare a unui nume in adresa IP si invers se numește DNS (Domain Name Service). Exista doar 7 domenii organizaționale diferite după cum se vede în Tabelul 1.

Tabelul 1.

În afară de domenii organizaționale există domenii geografice. Dacă domeniul este în afara Statelor Unite, el include un cod care arată țara căreia îi aparține. Fiecare țară are câte un cod, astfel încât privind la numele unui calculator putem afla unde anume se află. Câteva coduri mai comune sunt prezentate in tabelul nr.2.

Tabelul 2.

Observație: Statele Unite au și ele un cod geografic. Însă pe Internet se presupune că, dacă nu s-a folosit un cod geografic, atunci domeniul este situat In Statele Unite

Adresa unei persoane

Pentru a deveni ținta unui mesaj, fiecare utilizator de pe un calculator aflat în rețea are adăugată la adresa calculatorului pe care se află un nume, pe care el, împreună cu cel care administrează calculatorul (pentru a evita situația ca două persoane să aibă același nume) l-au ales (de exemplu, numele sau de familie). Astfel, pentru ca Doicin Luminița(autorul acestor rânduri) sa primească o "scrisoare electronică", adresa la care aceasta trebuie trimisă este "[anonimizat]". După cum se vede și din acest exemplu, adresa unei anumite persoane este obținută prin adăugarea numelui ales de persoana respectiva la adresa calculatorului pe care este accesibil. Între nume si adresa calculatorului este inserat caracterul "@".

Adresa unui document

Regăsirea unui document pe un calculator se poate face prin specificarea căii în arborele de directoare al calculatorului respectiv. În contextul rețelei INTERNET, pentru a regăsi un document mai trebuie adăugată, bineînțeles, adresa calculatorului pe care se afla documentul respectiv. În plus, deoarece pe INTERNET există mai multe tipuri de servicii puse la dispoziția utilizatorilor, la adresa unui document se adaugă și modalitatea de obținere a documentului. În general, se poate spune că adresa unui document are următoarea formă generală:

serviciu: adresa_server\cale

Serviciul poate fi:

http – "HyperText Transfer Protocol" – pentru citirea de documente de tip hipertext;

ftp – "File Transfer protocol" – pentru transferul unui document.

Aceasta adresa este denumita URL ("Uniform Resource Locator").

URL-ul unei pagini este format din doua parti componente separate prin // : prima parte specifica protocolul (http, ftp.) iar a doua adresa calculatorului pe care este localizată resursa pe care dorim să o accesăm. Adresa poate fi specificată atât prin adresa de IP sau prin FQDN (Fulll Quolified Domain Name).

De exemplu: http://204.71.177.70 sau http://www.yahoo.com. Pentru a naviga între diverse pagini deja vizitate nu este nevoie să tastăm URL paginilor din nou ci este suficient să ne folosim de butoanele Back si Forward.

URL mai poate include și alte servicii, cum ar fi:

gopher – protocol Gopher

mailto – adresa de posta electronica a unei persoane, cu forma generala: mailto:nume@adresa_calculator

news – Usenet news

telnet, rlogin si tn3270 – lansarea de sesiuni interactive pe alte calculatoare

wais – Wide Area Information Servers

2.3Servicii oferite de Internet

Serviciul World Wide Web (WWW)

Serviciul de poștă electronică

Serviciul de transfer de fișiere

căutare de informații pe servere specializate

discuții pe grupuri de dialog

WWW service

3.SERVICIUL WWW

3.1 Ce este și cum a apărut WWW ?

Atunci când Internet a devenit o uriașă sursă de informație, serviciile clasice de acces (telnet, ftp, gopher) deși puternice, s-au dovedit neintuitive în special pentru noii utilizatori ai resurselor Internet care nu aveau "răbdarea" si nici interesul sa aprofundeze utilizarea unor instrumente destul de "neprietenoase". Gopher-ul avea dezavantajul că oferea doar informație în mod text. World Wide Web a apărut ca un proiect destinat să distribuie informația științifică folosind un model numit hypertext. Ideea centrală era aceea de a permite cercetătorilor să-si prezinte informația într-un mod integrat (text, imagini, chiar sunet si imagini în mișcare). Paginile de informație sunt "legate" printr-o serie de "hypertext links". Se oferă astfel posibilitatea ca utilizatorul sa selecteze elemente "highlighted" (acestea putând fi reprezentate prin texte sau imagini) și astfel să acceseze o nouă pagină. Cu aproximație, WWW-ul apărut în luna martie a anului 1989. Tim Berners Lee de la Laboratorul European de Fizica particulelor din Geneva (CERN) a pus în circulație propunerea de a dezvolta un sistem hypertext în vederea eficientei partajări a informației între echipele de cercetători din High Energy Physics Community, situate în zone geografice diferite. Cele trei componente pe care trebuia să le conțină acest sistem în viziunea specialiștilor CERN erau :

interfața utilizator consistentă;

capacitatea de a încorpora o mare varietate de tehnologii si tipuri de documente;

capacitatea de a accesa informația în mod unitar în ciuda unei mari varietăți a tipurilor de calculatoare si a softului rulat si aceasta într-un mod cât mai simplu din punctul de vedere al utilizatorului.

Sa vedem ce înseamnă WWW in prezent și ce va însemna acesta in viitorul apropiat. Iată câteva idei concretizate deja sau în curs de materializare:

"Electonic Publishing" – din ce in ce mai multe edituri își prezintă pe Web cataloage cu noi apariții sau chiar publicații complete. Trebuie să ne așteptăm in viitorul apropiat la o larga apariție a acestor publicații din toate domeniile.

Reclame pentru companii – din ce in ce mai mult companiile îsi prezintă produsele intr-un mod foarte atractiv folosind WWW. In prezent aproape orice material publicitar (scris pe suport clasic) face referire la pagina de WWW a firmei respective.

Tranzacții comerciale – este destul de aproape ziua când se pot încheia tranzacții comerciale prin Web (de la micile cumpăraturi casnice, până la tranzacțiile intre firme). Va fi suficientă o vizitare a paginii WWW a magazinului preferat si completarea unui formular (evident, numărul cărții de credit având un rol central) pentru a achiziționa produsele dorite.

Vot prin Web – nu este deloc o idee fantezistă, ci doar o problema de timp până când acest sistem va putea fi folosit și în acest scop;

Sisteme interactive de recreare – deocamdată televiziunea înseamnă prezentare, dar nu peste mult timp WWW-ul va oferi utilizatorului posibilitatea să participe interactiv la emisiuni de divertisment, la piese de teatru on-line, etc. Pasul care mai trebuie făcut îl constituie găsirea unor canale de comunicație mai rapide care să permită transferul unui volum extrem de mare de date aproape instantaneu.

Instrumente de educație interactiva. Universitățile sunt in măsură să ofere studenților cursuri si seminarii on-line, chiar să realizeze examinarea acestora.

Prezentări multimedia in timp real, beneficiind de capacitățile multimedia ale WWW-ului.

Proiectul World Wide Web a devenit un serviciu capabil sa ofere o interfață accesibilă și atractiva pentru accesarea informatiei pe Internet. Pentru acest lucru sunt necesare un mod de conectare la Internet si un soft numit client (sau browser) WWW. Browserul faciliteaza "navigarea" fara a fi necesara introducerea unor comenzi, ci doar selectând hyperlink-ul dorit (în mod asemanator cu Gopher).

3.2 Cum functioneaza WWW ?

Cea mai importantă caracteristică WWW o constituie simplitatea modului de acces la resurse. În mare măsură aceasta se datorează protocolului de transfer numit HTTP (HyperText Transport Protocol). O sesiune de transfer se desfășoară astfel : se realizează o conexiune client-server între calculatorul utilizatorului și serverul de WWW; clientul lanseză o cerere (request); serverul furnizează răspunsul corespunzător cererii formulate; serverul încheie conexiunea. Prima etapă, este vizibilă prin apariția mesajului "Connecting to HTTP server". Dacă conexiunea nu se poate realiza apare mesajul de eroare "Can't connect to server", însoțit de motiv. Odată conexiunea la un server HTTP stabilită, clientul lansează cererea. Aceasta specifică tipul de protocol folosit, resursa solicitată (fișierul sau grupul de fișiere) si în ce fel trebuie sa răspundă serverul (metoda). Protocolul împreună cu resursa alcătuiesc un URL (Uniform Resource Locator). Tipul protocolului este partea cea mai importantă a unui URL. Fără acesta browserul nu ar ști cum să trateze resursa respectivă.

World Wide Web este serviciul Internet cel mai folosit, datorita modului simplu si atractiv in care se accesează informațiile. Cele mai utilizate prescurtări ale acestui serviciu sunt WWW si Web.
Conceptul care stă la baza WWW este hypertextul, care reprezintă un text cu elemente active. Atunci când in textul pe care îl citiți apare o referință spre o alta pagina, este de ajuns sa dati un click cu mouse-ul pe aceasta referința (elementul activ) pentru a vizualiza pagina dorită. Pentru a materializa conceptul de hypertext, s-a creat standardul HTML (Hyper Text Markup Language), care descrie cum trebuie sa fie structurată informația pentru a fi publicată. Documentele HTML sunt vizualizate cu ajutorul unui program ce rulează pe calculatorul dumneavoastră, numit browser, care are datoria de a aduce informația specificată si de a o afișa pe ecranul calculatorului. Cele mai cunoscute browsere sunt Netscape Navigator si Microsoft Internet Explorer. O pagina de web este similară unei pagini obișnuite de carte, numai că are o lungime nelimitată, lățimea fiind limitată de lățimea ecranului. Mai multe pagini de web adunate intr-un sistem ierarhic și care au un anumit element în comun, se numesc site web. O pagină de web poate conține orice de la text simplu până la imagini, animații, sunete, filme. Elementele unei pagini web care fac trimitere la alte pagini poarta numele de legaturi (links).

WWW este un serviciu ce se bazează pe conceptul client/server: clientul cere informația, iar serverul o oferă. Acesta este principiul care stă la baza rețelei Internet. Pentru a obține o informație, clientul se adresează unui server, conform unui protocol. Serverul răspunde și trimite informația dorita. Protocolul folosit în cazul WWW este Hyper Text Transfer Protocol (HTTP).
Pe server este stocată pentru fiecare pagina web câte o variabilă care conține data la care s-a modificat ultima oară pagina. Dacă am deschis o dată pagina respectivă si vrem să o revedem după un anumit timp, browserul întreabă serverul daca pagina s-a modificat de la data ultimei vizite, iar dacă răspunsul este negativ o încarcă din memoria calculatorului client (RAM sau hard disk), acolo unde este stocată in cache. Aceasta practică are ca scop reducerea traficului pe Internet si încărcarea mai rapidă a paginilor.

Structura rețelei World Wide Web

Proiectul WWW este bazat pe principiul citirii universale : dacă informația este disponibilă, atunci orice persoană (autorizată) va putea să o acceseze, de oriunde din lume. Implementările Web urmează un model standard de programe client-server. În acest model, un utilizator urmează instrucțiunile unui program (clientul), pentru a se conecta la o mașină la distantă (serverul), unde sunt stocate date. Arhitectura WWW este una a clienților (Internet Explorer, Netscape Navigator, Opera), care știu să prezinte datele, dar nu și originea lor si a serverelor, care știu cum să extragă datele, dar ignora modul de prezentare a acestora pentru utilizator.

3.3Istoria hypertext-ului

Termenul de hypertext a fost inventat de Ted Nelson în cartea sa "Literary Machines", unde îl definea ca fiind "o scriere nesecvențială" si abia mai târziu el a fost considerat ca un mediu specific pentru calculatoare. Primele modele de astfel de sisteme electronice au fost evidențiate în 1945 de Vannevar Bush. În referința sa la articolul lui Bush, David Hirmes scria : " Din 1945, Bush a realizat că se apropie o era a informației".

Bush vorbea despre "memex", o mașină conceptuală care putea stoca volume vaste de informații, în care utilizatorul avea posibilitatea de a crea "urme" de informație :legături, trimiteri către texte si ilustrații legate de subiect. Aceste urme ar putea fi utilizate pentru referiri ulterioare. Bush credea ca aceasta metoda asociativă de strângere a informației " nu este una practică, ci e limitată unei informații ordonate". Deși "memex" nu a fost niciodată implementat, in 1960 el l-a inspirat pe Tom Nelson să dezvolte o versiune modernă de hipertext. Nelson scria: " Am impresia că viitorul umanității este un ecran de calculator interactiv, ca noile scrieri si filme care fi interactive si legate între ele". Învățând din ideile lui Ted Nelson, Tim Berners-Lee de le CERN a venit cu ideea rețelei World Wide Web în 1989.

3.4Sistemul Xanadu

Xanadu este sistemul interactiv de hypertext si multimedia original. Mai mult de atât, Xanadu este o paradigma de ansamblu – un model general și ideal pentru folosirea calculatoarelor, bazat pe conexiuni între documente si fișiere din diferite părți.

În ideea de a fi un sistem liber si in mod special, corect, toți autorii si cititorii sunt considerați egali. Este un sistem complet de afaceri pentru publicarea electronică, având un set de angajamente, contracte și software de vânzare, care respectă legea dreptului de autor.

Xanadu are în vedere conceptul de "transcluzie", care se referă la reutilizarea, compararea si recunoașterea materialelor in diferite medii. Datele "transcluse" nu sunt copiate de la un obiect la latul, ci numai indicate și aduse, atunci când e necesar de la original. Astfel, publicarea electronică în cadrul sistemului Xanadu include acordarea unui drept implicit la referire (sau republicare) in cadrul sistemului.

Publicarea în Xanadu se bazează, in principal, pe materiale vândute cu drept de autor. Pentru că acest lucru sa fie posibil, sistemul garantează faptul că autorul oricărei informații va fi plătit (de fiecare dată), pentru folosirea integrală sau parțială a materialului său. De exemplu, dacă un cititor accesează un document care citează un altul, sistemul va urmări citatul până la originea sa, iar autorul documentului original va primi automat drepturi de autor. În acest fel, fără a fi stabilit prețul uni publicații, autorii vor fi platiti datorita accesului la operele lor.

Din păcate, sistemul Xanadu nu există încă, dar World Wide Web este un pas făcut către "media interactiva universala", chiar dacă, așa cum se prezintă el astăzi, există încă destule probleme.

3.4.Originile retelei World Wide Web

Dezvoltarea rețelei WWW începe în martie 1989 la CERN (European Laboratory for Particle Physics – denumirea vine de la numele inițial : Conceil Europeen pour la Recherche Nucleaire). La CERN s-a pus problema unei scheme a mașinilor care sa stocheze informațiile. Planul presupunea utilizarea hypertext-ului, ca interfața utilizator unică, pentru multe categorii de informații stocate, precum rapoarte, note, baze de date, documentații tehnice etc.

Pus la punct in 1990, proiectul WWW și-a câștigat rapid popularitatea in rândul utilizatorilor Internet datorită promptitudinii si vitezei cu care circulă informația. De exemplu, la ora 11:22 a.m. pe data de 12 aprilie 1995, serverul WWW de la SEAS (Universitatea din Pennsylvania) a răspuns la 5086 cereri într-o ora, ceea ce înseamnă aproximativ 84 cereri pe minut…. si asta in 1995 !

De la crearea sa, reteaua World Wide Web se dezvolta permanent. În decembrie 1994, WWW creștea cu un procent de 1% pe zi. Deși este atât de populara, rețeaua WWW un este singura implementare posibilă a conceptului de hypertext. De fapt, teoria care stă la baza construcției WWW are ca punct de plecare un proiect mult mai general, numit Xanadu, dezvoltat de Ted Nelson.

Cateva neajunsuri ale rețelei WWW

Inițial, WWW a fost un set de protocoale si formate simple. O dată cu trecerea timpului, aceasta rețea a început sa fie utilizata ca un mijloc de testare pentru diferite concepte de regăsire a informațiilor hypermedia sofisticate. Din nefericire, aceste concepte au fost repede absorbite de întreaga comunitate WWW. Aceasta a dus la includerea in Web a unor extensii experimentale cu o utilizare îndoielnică.

Un alt defect in structura curenta a rețelei WWW este prezența multor legaturi hypertext ce fac trimitere către documente care nu mai există. Aceasta se întâmplă atunci autorii își redenumesc sau șterg documentele se pe Web. Cum sistemul nu are nici o cale de înregistrare a legăturilor către un document, autorul își poate preveni cititorii asupra reorganizării, a noilor adrese ale documentelor. Sistemul Xanadu, însă, este scutit de aceasta problemă, el nepermițând utilizatorilor să șteargă documente din sistem.

3.5 Succesul rețelei WWW

Imensul succes al WWW consta probabil în atitudinea CERN privind dezvoltarea proiectului: proiectul WWW a fost repede finalizat, iar CERN a făcut public codul sursă al programelor folosite, fapt ce a încurajat colaborarea prin întruniri academice si comerciale si a oferit miilor de utilizatori posibilitatea de a contribui la dezvoltarea rețelei.

Necesarul sistemului de a rula un server WWW sunt minime, așa încât orice administrator cu fonduri limitate are șansa sa devina un furnizor de informații. Datorită naturii intuitive a hipertextului, mulți utilizatori neexperimentați sunt capabili să se conecteze la rețea. În plus, simplitatea limbajului HTML (HyperText Markup Language), utilizat pentru crearea de documente interactive, permite acestor utilizatori să contribuie la extinderea bazei de date formată din documentele de pe Web. De asemenea, natura rețelei oferă o cale de a interconecta calculatoarele ce au diferite sisteme de operare si poate afișa informații create intr-o mare varietate de formate existente.

Pe scurt, posibilitățile hipertextului in mediul WWW sunt nelimitate; având in vedere insa, creșterea continuă a producției de computere, nimeni nu poate ști ce va aduce viitorul.

World Wide Web folosește locatori uniformi de resurse – Uniform Resource Locators (URL) – pentru a specifica locația fișierelor de pe alt server. Un URL include tipul de resursa de accesat (WWW, Gopher, WAIS), adresa serverului si locul fișierului.

Sintaxa unui URL este :

scheme : // host.domain [:port] / path / filename

unde scheme poate reprezenta :

file – un fișier din sistemul tau local;

ftp – un fișier la un server FTP.

http – un fișier pe un server World Wide Web;

gopher – un fișier pe un server Gopher;

WAIS – un fișier pe un server WAIS;

news – un grup de știri Usenet;

telnet – o conexiune la un serviciu bazat pe Telnet.

Numărul de port poate fi, in general omis, până când vei afla ce port trebuie sa folosești.

Ce dezvoltări de aplicații mai facilitează serviciul de World Wide Web ?

WWW a depășit, cu siguranță, granițele unui serviciu de informare în rețea. Continuu se concretizează noi aplicații foarte utile pentru utilizatorii Internet în domenii din ce în ce mai variate.

3.6 Browsere pentru navigare pe Internet

Browserele sunt programe de explorare/navigare ce permit accesarea atât a unor locații Web, cât și a unor servere WAIS, Gopher, FTP sau chiar Telnet. Cele mai cunoscute astfel de programe sunt : Internet Explorer, Netscape Navigator, Opera, Mosaic, Lynx. În acest material vor fi prezentate numai primele trei, utilizarea celorlalte browsere existente făcându-se similar. Programele menționate au cam aceleași funcții si caracteristici, iar interfețele grafice sunt asemănătoare.

Internet Explorer este un browser produs de firma Microsoft. Ultima versiune scoasa pe piața a acestui browser este 6.0

Versiunea 6.0 conține multe îmbunãtãțiri fațã de cea anterioarã (5.5), este mult mai rapidã, dar la fel de instabilã, pierzând foarte repede conexiunile cu serverele de http accesate.
Internet Explorer are ca principale elemente : un meniu de optiuni (File, Edit, View, Go, Favorites, Help), o barã de butoane si una de adresă care indică URL-ul curent.

BARA DE BUTOANE

Back&Forward (Înainte si Înapoi) – folosite pentru comutarea între ultimele documente vizitate.

Stop – oprește încărcarea documentului.

Refresh – permite o reâncărcare a paginii, o actualizare a datelor.

Home – trimite la locația stabilită de utilizator ca fiind cel mai des folosită

Search – afișează in partea stângă un câmp în care se pot căuta în formații pe web cu ajutorul unui motor de căutare.

Favorites – afișează o lista a celor mai populare adrese ce pot fi grupate in directoare (domenii).

Print – tipărește direct pagina vizualizată.

Font – permite setarea dimensiunii fontului.

Mail – pornește aplicația clientul E-Mail – Microsoft Outlook® Express.

Butoanele prezentate diferă in varianta standard de la o versiune la alta. Cele de mai sus sunt insă cel mai frecvent întâlnite.

BARA DE ADRESE

Este compusă din două elemente :

– Un câmp în care se introduce (afișează) adresa.

– Un buton care acționează similar cu tasta "Enter" – trmite efectiv la locația dorită.

Ce este inclus in Internet Explorer 6.0 ?

In continuare este prezentata o mica lista a utilitarelor (add-on-urilor) din kit-ul de instalare Internet Explorer 6.0:

Web browser – Pentru navigarea in World Wide Web;

Microsoft Outlook® Express 6.0 – Pentru poșta electronică si subscriere la grupul de știri;

Microsoft Windows™ Media Player 6.0 – Program vizionare fișiere multimedia;

Microsoft Chat 2.5 – Client IRC (Internet Realy Chat);

Microsoft NetMeeting® 2.11 conferencing software – Pentru întâlniri virtuale;

Microsoft FrontPage® Express 2.0 Web site creation and management tool – Pentru crearea paginilor Web fără a fi necesară cunoașterea limbajului HTML;

Web Publishing Wizard 1.6 – Pentru publicarea paginilor Web;

Microsoft virtual machine – Pentru mărirea vitezei de execuție a aplicațiilor Java;

Internet Connection Wizard – Vrăjitor pentru conectare/înregistrare la un provaider local;

Offline browsing pack – Pentru navigarea când nu există o conexiune OnLine;

Wallet 3.0 – Pentru comerț facil si sigur pe Web;

Agent 2.0 – Pentru vizionarea caracterelor animate pe Web;

Help – Pentru aflarea detaliilor de utilizare a browser-ului Internet Explorer;

Core fonts – Pentru utilizarea/vizualizarea in bune condiții a fonturilor TrueType®;

Dynamic HTML data binding – Pentru sortarea rapidă a informațiilor de pe Web;

Browsing enhancements – Pentru utilizarea FTP (Protocol Transfer de fișiere);

VRML 2.0 viewer – Pentru vizualizarea paginilor Web de tip VRML (Virtual Reality Meta Language);

DirectAnimation® application programming interface – Îmbunătățește modul de vizualizare a animaților si aplicațiilor multimedia;

Vector graphics rendering – Pentru vizionarea îmbunătățită a graficii vectoriale;

AOL ART image format support – Vizualizează imaginile create in formatul de fișiere AOL ART;

Microsoft Visual Basic® scripting support – Pentru rularea rapidă a scripturilor;

Additional Web fonts – Fonturi aditionale;

Netscape Navigator este un browser produs de Netscape Communications Corporation. Ultima variantã scoasã pe piatã a acestui browser este 6.01.

În continuare se va face insa referire la versiunea 4.51. Versiunea 6 este mult îmbunătățită in ceea ce privește interfața grafică, insa consumul mare de resurse nu o face la fel de atrăgătoare. La pornirea browser-ului, fereastra principala va conține pagina numita main page (care se poate personaliza in funcție de preferințe).

Din momentul în care a fost deschisa o sesiune de navigare, se poate începe explorarea spatiului WWW. Fereastra principală Netscape conține următoarele elemente :

bara de meniu cu meniurile File, Edit, View, Go, Communicator, Help; bara de instrumente care conține butoanele Back, Forward, Reload, Home, Search, Guide, Print, Security, Stop;

– bara "Location" care conține butonul de activare a bookmark-ului (agenda de adrese) și o locație în care apare afișat URL-ul paginii curente;

– bara de stare care furnizează informații despre transferul curent de date sau, dacă transferul s-a încheiat, afișează mesajul "Document: Done" sau alte indicații referitoare la URL încărcat. Pentru a încărca o pagină e suficient să se tasteze URL-ul acelei pagini în locația aflata în bara "Location" sau, pornind dintr-o altă pagină, să se activeze un link către respectiva pagină. Pentru a putea "reține" URL-ul unei pagini trebuie să se activeze butonul de bookmarks și să se selecteze opțiunea Add Bookmark. Daca se dorește întreruperea încărcării unei pagini se poate activa butonul Stop. Pentru a deschide o noua fereastra Netscape se selecteaza din meniul File, opțiunea New/New Navigator Window. Programul Netscape Communicator cuprinde pe lânga clientul de WWW (browserul) și un client de mail si un editor de pagini HTML.

Opera Software AS îsi are sediul in Oslo, Norvegia. Browserul Opera a fost dezvoltat in 1994 de o echipă de cercetători lucrând pentru compania norvegiană de telecomunicații, Telenor.

Ultima varianta scoasă pe piață a acestui browser este 7.2.

Echipa, inclusiv cei doi care au pus bazele Opera Software, Jon Stephenson von Tetzchner si Geir Ivarsoy, au avut viziunea creerii unui client pentru Internet și multimedia care să poată fi folosit de toți utilizatorii de calculatoare – inclusiv aceia cu mașini mai vechi si cei cu incapacități fizice. Ei au considerat ca browser-ele existente nu erau potrivite pentru acele piețe, așa că au încercat să rezolve aceste probleme. Dintre acestea pot fi enumerate:

viteza cu care programul se încarcă si obține informația de pe World Wide Web

dimensiunea programului (instalare si executabil)

cerințele de resurse (folosirea RAM-ului)

ușurința în navigare si configurare

Multe luni mai târziu s-a născut cel mai uimitor produs din categoria sa – fără să se bazeze pe cod deja existent si fără sa folosească biblioteci externe comune.

Cei doi fondatori au făcut ca avansatul browser să funcționeze repede si pe mașini modeste sau avansate, și să includă facilitați si pentru utilizatorii cu incapacități, făcând Opera să fie primul browser cu aceste caracteristici.

Primele versiuni au fost utilizate numai in cadrul Telenor, ca un sistem intern de informatii (Intranet). Telenor nu se vedeau pe ei înșiși ca experți in software Internet, deci la sfârșitul 1995 Jon si Geir au plecat de la Telenor, ceea ce le-a permis să ia browserul cu ei. Asta a însemnat înființarea Opera Software AS.

In al treilea sfert al anului 1996 Opera 2.1 a fost disponibil pe Internet, ca versiune shareware de 90 de zile. De atunci, numărul de utilizatori loiali a fost intr-o creștere meteorica, atragandu-i adeseori pe cei ce folosiseră anterior un produs concurent.

Echipa din jurul lui Jon si Geir a crescut rapid, si toți – împrăștiați pe trei continente – sunt deciși să aibă un cuvânt greu de spus pe piață în creștere rapidă cu un produs de calitate susținut si îmbunătățit prin servicii superioare.

Exista, de asemenea, versiuni pentru alte sisteme de operare, inclusiv Mac, OS/2, BeOS, Amiga, Linux si EPOC32

4.FTP SERVICE

4.1 Descriere

File Transfer Protocol (FTP) este serviciul care da posibilitatea utilizatorilor de a transfera fișiere de la un calculator aflat in Internet sau Intranet, care se numește remote host, pe calculatorul local. Situațiile in care poate fi folosit serviciul FTP sunt diverse: cand e nevoie de un program, de documentatie si exista un host (gazda) pe Internet (Intranet) care-l pune la dispoziție, când se dorește stocarea datelor pe un alt calculator decât cel propriu, când se dorește schimbul de date cu un alt utilizator etc.

Pentru a transfera un fișier de la un server FTP sau remote host, este nevoie de un program numit client FTP. Acestea sunt de două tipuri: cu interfata grafica, sub Windows, OS2 etc. sau in mod text, cu linie de comanda, sub DOS, Unix etc. Clientii FTP cu interfata grafica usureaza munca, toate operatiile decurgand analog cu cele folosite pentru transferul de fisiere pe acelasi calculator, dintr-un director in altul.

Clienții in mod text folosesc comenzi standard, gen DOS. După ce se realizează conectarea la serverul dorit, folosind comanda open nume_server (ex: open ftp.microsoft.com), serverul va răspunde cu un mesaj de identificare ce conține denumirea și tipul sistemului de operare pe care rulează. Apoi serverul cere clientului să introducă un nume de utilizator (user) si o parolă. Dacă serverul este unul public, va permite accesul folosind ca nume de utilizator anonymous iar ca parolă adresa de poștă electronică. În continuare, se vor folosi comenzi asemănătoare cu cele DOS sau Unix, depinzând de sistemul de operare al serverului. Pentru a afla detalii legate de o comanda, se tastează în cadrul aplicației FTP help si apoi help comanda, unde comanda este comanda despre care se doresc informații.

Serviciul FTP va permite copierea unor fișiere de pe mii de calculatoare din toată lumea Internetului. Accesul la acest serviciu este gratuit. Când copiați unul sau mai multe fișiere pe calculatorul dumneavoastră, spuneți că faceți un download . Când copiați un fișier de pe calculatorul dumneavoastră pe un alt calculator din Internet, spuneți că faceți un upload. Când vorbim despre serviciul FTP, folosim aceeași terminologie ca la telnet: calculatorul dumneavoastră se numește calculator local, iar cel de la distanță se numește calculator telecomandat. În terminologia Internet veți spune: " Programul ftp client permite să facem download-uri de fișiere de la un calculator telecomandat ".

4.2 Lansarea în execuție a programului FTP :

Lansarea se face printr-un click pe butonul Start si alegerea din meniu a opțiunii Run.

Tastați în caseta text Open următoarea comandă: ftp adresa_calculator. Așadar, pentru a face un download de pe serverul Facultății de Textile Pielărie din Iași, veți tasta: ftp lambda sau, dacă nu sunteți în fața unui calculator din rețeaua facultății, tastați adresa completă: ftp lambda.tex.tuiasi.ro sau: ftp 193.231.15.1. In continuare vi se cere identificatorul de utilizator (user ID): Name (lambda.tex.tuiasi.ro): anonymous.

Apare apoi mesajul: Password: care vă invită să introduceți parola. În locul parolei, se introduce numele complet al adresei de e-mail. După apăsarea tastei Enter, apare scris: Guest login ok, access restrictions apply

ftp>

Din acest moment sunteți cuplat la calculatorul telecomandat, prompterul ftp invitându-vă să introduceți una din comenzile care vor urma.

Observații:

– Nu puteți opera cu programul ftp dacă nu aveți o adresă Internet.

– Nu toate calculatoarele din Internet au acces ftp în cont anonymous. Veți învăța în alt capitol cum se poate obține o listă cu servere Internet ce oferă acces anonymous.

– Când un administrator de rețea oferă acces public pe server (ca anonymous), nu înseamnă că pune în primejdie siguranța datelor stocate. Utilizatorii externi nu au decât un acces limitat, într-un singur director și, de cele mai multe ori, nu au permisiunea de a face upload. Cu alte cuvinte, ei nu pot decât să citească informațiile, nu să le și modifice (read-only).

Există și posibilitatea să nu reușiți cuplarea la calculatorul telecomandat. S-ar putea să apară mesajul de eroare:

ftp : connect : connection refused în acest caz, serviciul FTP este temporar indisponibil.

Un alt mesaj de eroare care poate să apară este:

ftp : connect : Host is unreacheble

Acest mesaj apare când calculatorul la care dorim să ne cuplăm nu funcționează. Cel mai bun lucru pe care puteți să-l faceți este să amânați pentru mai târziu o nouă încercare.

Un al treilea mesaj de eroare care poate să apară este: nume_calculator : unknown host, unde nume_calculator este adresa calculatorului la care doriți să vă cuplați.

Acest mesaj apare atunci când ați tastat greșit adresa calculatorului sau atunci când

calculatorul cu acel nume nu există în Internet.

O altă cale de a porni programul ftp este următoarea: Se alege Start/Run, se scrie în caseta text Open: cuvântul ftp si apoi se apasă Enter. Programul ftp pornește fără a mai face nici o conexiune. Apare doar prompterul ftp care vă invită să dați o comandă:

ftp>

Pentru a vă conecta la serverul Facultății de Textile-Pielărie din Iași, tastați:

ftp> open.lambda.tex.tuiasi.ro

sau:

ftp> open 193.231.15.1

Dacă folosiți un calculator din rețeaua facultatii, puteți tasta doar: ftp> open lambda.

In continuare apar aceleași interogări deja prezentate: numele utilizatorului (user ID) si apoi parola. Dacă aveți cont deschis pe calculatorul telecomandat, puteți introduce numele contului (numai numele de utilizator) si parola dumneavoastră. Veți avea astfel mai multe drepturi: puteți face upload-uri, aveți acces la mai multe directoare de pe calculatorul telecomandat.

4.3 Comenzile de bază ftp

Puteți afișa toate comenzile ftp tastând sub prompter ftp comanda: ftp> ? sau comanda: ftp> help

Daca doriti sa aflati mai multe despre una din comenzile afișate, puteți tasta: ftp> ? comanda_doritaă sau: ftp> help comanda_dorită

5.E-mail service

Descriere

E-mail este prescurtarea de la Electronic Mail (Poșta Electronică). Este unul dintre cele mai răspândite servicii Internet. Inițial, a apărut ca un simplu serviciu capabil să mute un mesaj (șir de caractere) de pe un calculator pe altul si să-l depună într-un director numit căsuță poștală. Concomitent cu dezvoltarea rețelelor de comunicație e-mail-ul a cunoscut si el o evoluție spectaculoasă. Acestui serviciu i se datorează spectaculoasa dezvoltare a Internetului din ultimii ani.

Pentru a trimite cuiva o scrisoare electronica (mesaj de e-mail), trebuie cunoscută în primul rând adresa de e-mail. Mai este nevoie de un program de transmitere e-mail, care poate fi Mail, Elm sau Pine, dacă se folosește sistemul se operare Unix, sau Internet Mail, Netscape Mail, Eudora Pro ,MS Outlook Express sau Pegasus, dacă se folosește Windows.

Un mesaj de e-mail este format din doua componente: conținutul (ceea ce doriți să trimiteți prin e-mail) si dintr-un header (generat de programul de mail si care conține informațiile necesare pentru ca e-mail-ul să ajungă la destinație). Conținutul este format dintr-un șir de caractere ce reprezintă mesajul dumneavoastră către destinatar. Headerul este format din niște câmpuri de informație care sunt necesare diferitelor operații de transmisie.

Lista câmpurilor care formează header-ul unui mesaj :

Adresa de e-mail

Adresa de e-mail este singurul indiciu pe care îl are sistemul de e-mail pentru a livra un mesaj destinatarului. Aceasta este de forma: nume_utilizator@adresa_server_mail. Numele utilizatorului este numele contului de mail pe care utilizatorul îl deține, mai rar, un alias al contului de mail, definit pe mașina utilizatorului. Adresa serverului de mail este o adresă de tip FQDN sau IP. Într-o rețea în care conturile utilizatorilor sunt dispuse pe mai multe mașini se pot specifica adrese de e-mail care să ascundă numele mașinii si astfel, din exterior, să apară adrese cu aceleași domeniu pentru toți utilizatorii. Pe baza domeniului dintr-o adresă de e-mail, acel e-mail va ajunge în cadrul rețelei corespunzătoare acelui domeniu; specificarea serverului de mail sau a numelui contului utilizator va permite transferarea mesajului într-una din căsuțele poștale de pe o anumita mașină.

Primul contact pe care îl are un utilizator obișnuit cu serviciul de e-mail este acela de a trimite scurte mesaje altor utilizatori. Odată primit un mesaj, el poate fi returnat expeditorului. În prealabil, el poate fi modificat sau i se poate anexa un comentariu. Aceasta este facilitatea de Reply. Returnarea poate fi făcută doar expeditorului (Reply to sender) sau expeditorului, precum si tuturor celor care au mai primit mesajul (Reply to all recipients). Mesajul poate fi, de asemenea, “trimis mai departe” unor alți utilizatori care nu se aflau în lista destinatarilor mesajului original (Forward). Mesajele sunt organizate în colecții numite foldere. În general, orice client de e-mail trebuie să permită salvarea mesajelor în foldere definite de utilizator. Mesajele noi apar colecționate într-un folder numit inbox (căsuța cu mesaje noi). Mesajele care nu pot fi trimise imediat sunt depozitate temporar într-un folder outbox. Odată compus si trimis un mesaj, o copie a acestuia rămâne stocată într-un folder numit sent-mail. Majoritatea sistemelor de poștă electronică permit expedierea de fișiere ca entități separate de corpul mesajului (dar în același e-mail). Mesajele de e-mail conțin numai caractere ASCII (caractere text obisnuite). Pentru a putea trimite fișiere binare prin e-mail, acestea trebuie codificate la fișiere ASCII. Cele mai folosite standarde de codificare a fișierelor binare sunt uuencode (si decodificatorul asociat uudecode), folosit pentru sistemele UNIX, binhex, pentru calculatoarele Macintosh si MIME (Multi-purpose Internet Mail Extensions). MIME este o specificație pentru trimiterea automată a obiectelor, altelor decât text, prin mesaje e-mail. Chiar dacă expeditorul si destinatarul folosesc pachete de software e-mail diferite, daca ambele sunt conforme cu standardul MIME, nu ar trebui să apară probleme de compatibilitate. Unele programe mail client ofera si alte facilitați cum ar fi: notificarea receptării (trimiterea automata a unui mesaj către expeditor atunci când mesajul trimis a fost plasat în cutia poștală a destinatarului); notificarea citirii (trimiterea automata a unui mesaj expeditorului atunci când mesajul a fost citit de către destinatar).

In exemplul următor se va face referirela MS Outlook Express 6.0, care este foarte simplu de utilizat si are o interfață grafică intuitivă. Este, de asemenea, unul dintre cei mai folosiți clienți de E-Mail. Modul de lucru cu celelalte programe este similar.

Înainte de a începe folosirea efectiva a programului MS Outlook Express , trebuie realizată o operație de configurare ca cea de mai jos (vezi Tools -> Accounts…).

Practic, trebuie precizata adresa de e-mail (pe care se vor primi mesajele), numele de cont si parola pentru conectarea la serverul de mail. Mai trebuie introduse numele sau codul IP al serverelor SMTP si respectiv POP3, prin care se vor trimite/receptiona mesajele. Acestea sunt cele mai importante operații de configurare ale clientului de E-Mail.

Dupa configurarea corecta a programului se pot trimite/recepționa mesaje, apelând la bara de meniuri si de butoane, prezentata in continuare.

5.3 Mod de funcționare al serviciul e-mail

Practic, utilizatorul nu folosește decât programul client al serviciului de e-mail. Acesta se ocupă de trimiterea, gestionarea si accesarea mail-urilor. Aceste transferuri de informație au la bază doua tipuri de protocoale :

La trimiterea unui e-mail pot apărea anumite erori (cauzate de neglijența utilizatorului, de proasta funcționare a echipamentelor etc.). În momentul în care mesajul electronic nu poate fi distribuit, expeditorul primește o notiță (prin e-mail) în acest sens, notiță în care este explicată și cauza eșecului.

Se poate întâmpla ca programul să poată găsi atât mașina cât si destinatarul, dar fără sa poată trimite mesajul din cauză că rețeaua poate avea erori, făcând imposibil contactul cu sistemul aflat la distanță; Sistemul aflat la distanță poate fi oprit sau poate fi greșit configurat.

5.3 Utilizarea altor servicii prin e-mail

Cum putem participa la dezbateri de grup via e-mail ?

Dupa ce instrumentul e-mail a atins o cotă de popularitate suficient de mare, el a devenit o metodă de schimb de informații în cadrul unor grupuri de utilizatori pe diverse teme de interes. Aceste grupuri de discutii prin e-mail sunt intermediate de niște liste de distribuție (mailing lists). Aceste liste de distribuție sunt găzduite pe anumite calculatoare care posedă un software special numit Mail Processor. Un utilizator se poate înscrie pe o listă de discuție trimițând un e-mail serverului de mail processor în care să solicite înscrierea la o anumita listă de distribuție. Aceste liste de distribuție sunt organizate pe teme, existând grupuri de discuții pe cele mai diverse tematici. Odată înscris pe o lista de discuții a unui grup, utilizatorul va primi prin e-mail tot ceea ce se discută în cadrul acelui grup, putând, la rândul lui, să participe la anumite discuții trimițând e-mailuri către server. Pentru a găsi adresele serverelor ce găzduiesc liste de distribuție este suficient să ne folosim de motoarele de căutare. Și la noi în țară există astfel de servere (care funcționează în limba româna). Cel mai popular sever de mailling list romanesc este [anonimizat] . Pentru a primi un fișier în care sunt descrise tematicule listelor de discuții pe care le găzduiește acest server este suficient să trimitem un e-mail la adresa specificată care să conțină în conținut comanda LIST. Pentru a primi un fișier cu explicații putem trimite un e-mail cu comanda HELP.

Cum putem accesa informația pe Internet cu ajutorul e-mail ?

Se pare că din 150 de state ale lumii care au acces la Internet, jumătate din ele au doar acces e-mail. De asemenea, din motive financiare sau din alte cauze (viteza scăzută de transfer, imposibilitatea conectării la un nod Internet on-line), mulți utilizatori beneficiază tot doar de serviciul de e-mail. La prima vedere acești utilizatori Internet nu pot utiliza toate facilitățile oferite de Internet : ftp, archie, gopher sau WWW. Există totuși posibilitatea accesării și acestor resurse via e-mail. Anumite servere de mail pe Internet oferă gratuit facilitatea de a transfera fișiere preluate prin ftp, gopher sau http prin e-mail către utilizator. Acestea se numesc ftp-mail servers, gopher-mail servers, http-mail servers s.a.m.d. Utilizarea acestui tip de servere este utilă și pentru utilizatorii care au acces total la resursele Internet, deoarece multe din serverele de ftp, gopher sau http au perioade de aglomerare a traficului, ceea ce duce la îngreunarea preluării informației dorite.

FTP prin E-Mail

Utizarea ftp prin e-mail este similară cu cea on-line. Deosebirea constă în faptul că este necesar să folosim ftp-mail serverul ca intermediar al operațiilor executate. Astfel, pentru a primi un fișier de pe un server ftp trebuie sa specificam printr-un e-mail, adresat serverului de mail-ftp, adresa serverului de unde să transfere fișierul, numele acestuia și adresa de e-mail la care să ni-l trimită.

Exemplu :

Trimitem un e-mail la un server ftp-mail (adresa : mail_procesor@adresa_server_ftpmail).

În corpul mesajului inserăm următoarele comenzi :

Open adresa_server_ftp

Cd nume_director

Get nume_fișier

Quit

Serverul de ftp-mail se va conecta la serverul de ftp și va lua din directorul nume_director fișierul nume_fișier.

Se va deconecta.

Ca rezultat vom primi un e-mail în care vom găsi fișierul dorit sau un mesaj de eroare în cazul în care serverul nu va putea să acceseze fișierul (sau fișierele) cerute.

Adrese de servere de ftp-mail – Localizare
[anonimizat] Australia
[anonimizat] Germania
[anonimizat] Germania
[anonimizat] Irlanda
[anonimizat] Marea Britanie
[anonimizat] Polonia
[anonimizat] Portugalia
[anonimizat] S.U.A.
[anonimizat] S.U.A.
[anonimizat] S.U.A.
[anonimizat] S.U.A.
[anonimizat] S.U.A.
[anonimizat] Suedia
[anonimizat] Taiwan

Nu conteaza pe care îl alegeti, dar serverul mai apropiat poate ca va va raspunde mai repede. De asemenea, exista si servere de archie-mail. Utilizarea este asemanatoare numai ca în corpul mesajului trebuie specificate comenzi archie nu ftp.

Adrese servere de archie-mail – Localizare
[anonimizat] S.U.A. NJ
[anonimizat] S.U.A. MD
[anonimizat] S.U.A. NE
[anonimizat] Marea Britanie
[anonimizat] Autralia
[anonimizat] Suedia
[anonimizat] Japonia

Pentru a obține detalii privind folosirea archie prin e-mail, puneți cuvântul help în câmpul Subject al mesajului si trimiteți-l la una din adresele de mai sus.

GOPHER prin E-MAIL

Și pentru transferarea documentelor preluate de pe servere gopher prin e-mail trebuie să utilizăm anumite servere tampon care să efectueze preluarea documentelor și trimiterea lor prin e-mail. Deoarece gopher-ul nu prezintă comenzi de navigare pe un server, această navigare se va realiza interactiv de către utilizator prin schimbul unui număr de e-mailuri cu serverul de gophermail. Pentru început, trimitem serverului de gophermail adresa serverului pe care dorim să-l accesăm în câmpul Subject, printr-un e-mail. E-mailul de răspuns va conține meniul principal al acelui server. Va trebui sa bifăm cu un X opțiunea din meniu pe care dorim să o accesăm (un fișier sau un alt meniu) si să trimitem din nou e-mailul modificat serverului de gophermail. În acest fel vom naviga prin meniurile acelui server până la documentul dorit pe care îl vom marca cu un X pentru a ne fi trimis.

Adresa server de gophermail – Localizare
[anonimizat] Brazilia
[anonimizat] Cehia
[anonimizat] Israel
[anonimizat] Japonia
[anonimizat] Japonia
[anonimizat] Japonia
[anonimizat] S.U.A.

WORLD-WIDE WEB PRIN E-MAIL

Cu toate că navigarea în universul Web nu necesită introducerea de comenzi, ele totuși există. Aceste comenzi sunt transparente pentru utilizator si sunt generate automat de către browser și transmise serverului WWW. Pentru a primi prin e-mail un URL trebuie să specificăm, în corpul e-mail-ului, comanda send http://adresa_pagina . Există mai puține servere http-mail deoarece sunt mai costisitoare (nu există servicii costisitoare gratuite) și, pe de altă parte serviciul Web, fiind mai nou, a surprins dezvoltarea Internetului într-un moment în care administratorii de servere Internet nu s-au mai gândit la existența utilizatorilor de e-mail only.

World-Wide Web este considerat viitorul instrumentelor de navigație în Internet. Este un sistem hypertext și multimedia care permite 'salturi' prin rețea, citiri de documente cu grafice și figuri, acces la surse ce includ imagini și sunete (secvențe de animație, clipuri), etc.

Poate ați avut deja ocazia să întâlniți un mesaj spunând ceva cam în genul: "Wow, check out the cool stuff at http://www.somewhere.com/blah.html" si ați regretat ca nu știți despre ce e vorba.

Acum puteți să recepționați documente WWW folosind doar e-mail prin serverul Agora-WWW !

Tot ceea ce trebuie știut este șirul ciudat de termeni numit URL care începe cu "http:" ( "gopher:", or "ftp:") și care definește adresa documentului. Atunci îl puteți obține expediind un e-mail la adresa : [anonimizat].

În corpul mesajului trebuie să includeți una din următoarele linii, înlocuind "<URL>" cu expresia – adresa dorita.

send <URL>
rsend <adresa_de_receptie> <URL> (modifică adresa la care dorim să primim răspunsul)

Aceasta succesiune face sa primiți un document (cel solicitat), incluzând o listă cu toate documentele menționate în text -referențiate, astfel încât să puteți face alte noi cereri.

Pentru a încerca WWW prin e-mail expediați un e-mail cu următoarele comenzi la un server Agora www send http://www.w3.org

Veți recepționa ca răspuns fișierul help al serverului Agora și un document numit "WWW Welcome Page", care va include referințe la alte documente Web pe care, probabil, veți dori să le explorați.

Există și un alt server WWW-mail a cărui adresă este [anonimizat] . Acest server pretinde comenzi de forma: go <URL>

Dacă totul merge prost, se poate încerca la un server WWW-mail cu taxă. Pentru detalii trimiteți un mesaj la [anonimizat]

Notă: Serverele WWW-mail sunt uneori indisponibile pentru perioade mai lungi sau mai scurte (zile, săptămâni) fără explicații. Daca obțineți o eroare sau dacă nu căpătați nici un răspuns, e recomandabil să mai încercați a doua zi.

Căutări WWW prin e-mail

Există un volum imens de informații de o mare diversitate pe Web, dar cum poate fi el găsit? Există câteva instrumente de căutare ce au fost dezvoltate pentru Web. Din păcate, până în prezent ele sunt aplicabile doar în cazul accesului direct la Internet.

Totuși, după puține investigații, câteva mecanisme de căutare WWW sunt accesibile prin e-mail. Aici sunt câteva exemple de secvențe de selecție pe care le puteți folosi în căutările via Lycos, WebCrawler si CUI W3 . Oricare din liniile următoare poate fi trimisă la un server agora, pentru a realiza căutarea. Puteți desigur înlocui cuvintele cheie dorite de dumneavoastră în locul celor ce apar mai jos (spam, frog, dissection).

Pentru Lycos, adăugați un punct la cuvântul căutat pentru a preciza astfel căutarea exactă, altfel se caută subșiruri conținând acel cuvânt. Cuvintele din aceeași comandă se separă cu semnul + .

http://lycos11.lycos.cs.cmu.edu/cgi-bin/flpursuit?spam
http://lycos11.lycos.cs.cmu.edu/cgi-bin/flpursuit?spam.
http://lycos11.lycos.cs.cmu.edu/cgi-bin/flpursuit?spam.+dissection.

Pentru căutări WebCrawler trebuie separate cuvintele cu semnul + . Toate căutările sunt exacte. Nu sunt necesare punctele,

http://webcrawler.com/cgi-bin/WebQuery?spam
http://webcrawler.com/cgi-bin/WebQuery?frog+dissection

Pentru căutările catalogului CUI W3 cuvintele trebuie separate prin "%20". Toate căutările sunt exacte, nu e nevoie de puncte

http://cuiwww.unige.ch/w3catalog?spam
http://cuiwww.unige.ch/w3catalog?frog%20dissection

VERONICA prin E-MAIL

Când vorbim de căutare trebuie să menționam si pe Veronica. Exact așa cum Archie furnizează un index al căutărilor in centrele FTP, Veronica este un instrument destinat aceleași funcțiuni pentru "gopherspace". Veronica va cere utilizatorului să specifice ce dorește să caute (cuvintele de căutare) și apoi va afișa alt menu inserând toate componentele de meniuri gopher care corespund căutării dorite. In maniera tipică gopher se poate selecta una din aceste componente și "go-pher it"!

Pentru a încerca Veronica prin e-mail, luați meniul principal dintr-un gophermail server folosind metoda descrisă mai sus. Apoi încercați selecția etichetata "Other Gopher and Information Servers". Acest meniu va avea o intrare pentru Veronica.

Aveți de selectat unul sau mai multe servere Veronica pentru a manevra- soluționa cererea dumneavoastră de căutare, specificând cuvintele (de căutat) in Subject-ul răspunsului dumneavoastră. Acesta este un alt exemplu de economisire (timp și bani) prin folosirea serverelor e-mail . Pentru că, în mod normal, serverele Veronica sunt foarte solicitate și răspund adesea "try again later". Selectați deci 2 sau 3 servere si veți avea șansa , prin e-mail, ca unul din ele sa poată prelucra cererea dumneavoastră de la prima încercare.

O varianta Gophermail prescurtată:

Drumul spre anumite resurse Internet, fișiere sau baze de date poate fi dificil, necesitând mai multe mesaje e-mail trimise la gophermail server. Dar există si simplificări… Dacă ați facut-o odată, daca ați trimis un prim mesaj, puteți refolosi oricare din mesajele e-mail transmise anterior schimbându-le doar pentru a corespunde nevoilor de moment. Ca un exemplu, iată o captură a meniului Veronica care ar fi sosit ca urmare a execuției instrucțiunilor precedente. Puteti trimite aceste linii la oricare gophermail server pentru a rula o cautare cu Veronica.

Split=64K bytes/message <- For text, bin, HQX messages (0 = No split)
Menu=100 items/message <- For menus and query responses (0 = No split)
#
Name=Search GopherSpace by Title word(s) (via NYSERNet)

Type=7
Port=2347
Path=
Host=empire.nysernet.org

Specificați cuvintele de căutare în linia Subject și vedeți ce se întâmplă! Puteți folosi expresii booleene in căutări. Pentru un ghid privind formularea cererilor de selecție în acest context trimiteți un e- mail cu urmatoarele linii

Name=How to Compose Veronica Queries
Path=0/veronica/how-to-query-veronica
Host=veronica.scs.unr.edu

la un server gophermail.

USENET prin E-MAIL

Usenet este acum un ansamblu de peste 5000 grupuri de discuții pe cele mai diverse domenii, pe orice temă imaginabilă. Pentru o introducere si un început corect, trebuie citite documentele introductive pentru noii utilizatori Usenet, care pot fi obținute trimițând un e-mail la:
[anonimizat], având câmpul Subject liber și cu următoarea linie in corpul mesajului:
send usenet/news.answers/news-newusers-intro

Pentru a obține o listă a grupurilor Usenet (Usenet newsgroups), adăugați si:

send usenet/news.answers/active-newsgroups/part1
send usenet/news.answers/active-newsgroups/part2
send usenet/news.answers/alt-hierarchies/part1
send usenet/news.answers/alt-hierarchies/part2
send usenet/news.answers/alt-hierarchies/part3

Atenție! Fiind peste 5000 de grupuri aceste liste sunt lungi! Verificați dacă nu există deja prin apropiere; pe serverul la care vă conectați pentru poșta electronică s-ar putea să existe, alături de alte documente, într-un director cu numele pub …

Atunci când ați depășit aceste preliminarii, se pune problema cum citim și cum participăm la dezbaterile din grupurile Usenet prin e-mail. Pentru a citi un newsgroup, puteți folosi serviciile gophermail discutate mai înainte.

Pentru a obține o listă a celor mai recente contribuții (vom traduce 'postings' prin postinguri ) dintr-un newsgroup particular, expediați un e-mail la unul din serverele gophermail menționate anterior. Puneri get all în câmpul Subject și includeți doar următoarele linii în corpul mesajului. (Trebuie sa inlocuiti acolo "<numele_grupului>" cu numele grupului Usenet la care se dorește accesul. De exemplu: alt.answers, biz.comp.services, news.newusers.questions, etc.)

Name=<numele_grupului>
Type=1
Port=4324
Path=nntp ls <numele_grupului>

Host=gopher.ic.ac.uk

Dacă așa nu merge, încercați modificând linia a treia la Port=4320, cu un alt Host (in ultima linie) din următoarele:

Host=gopher.msu.edu (foarte incarcat)
Host=gopher.tc.umn.edu (foarte incarcat)
Host=teetot.acusd.edu (uneori merge)
Host=infopub.uqam.ca (acoperire limitata)

Multe dintre aceste centre gestionează doar un număr limitat de grupuri de dialog astfel că se prea poate să trebuiască să încercați de mai multe ori până să găsiți grupul dorit. Dacă grupul căutat nu există captăm un răspuns de forma "'nntp ls <numele_grupului>': path does not exist".

Dacă un centru nu acceptă cereri din exterior, atunci serverul gophermail răspunde cam în forma: "Sorry, we don't accept requests outside campus".

Serverul gophermail o să vă trimită un meniu tipic gopher în care veți putea selecta contribuțiile individuale (postingurile) pe care doriți să le citiți. Dacă nu primiți nimic sau primiți doar un mesaj cu "not found", este recomandabil să mai încercați, la alt moment al zilei. Serverele sunt foarte încărcate in timpul orelor normale de lucru.

Notã: Cererea gophermail din acest exemplu este rezultatul editării a mai multor solicitări anterioare. A fost redusă la elementele esențiale astfel încât să poată fi reutilizată și completată când trebuie.

Dacă vă decideți să încercați să vă faceți singur mesajele, fără a folosi modelele date aici, atunci trimiteți-le la adresele:

<numele_grupului>[anonimizat]
<numele_grupului>@pubnews.demon.co.uk
<numele_grupului>@dispatch.demon.co.uk
<numele_grupului>@paris.ics.uci.edu
<numele_grupului>@crs4gw.crs4.it
<numele_grupului>@berlioz.crs4.it

Pentru o listă mai completă, trimiteți un e-mail la [anonimizat]
De exemplu, pentru grupul news.newusers.questions, puteți să expediați mesajul la una din adresele:
[anonimizat]
[anonimizat]

Aveți grijă să completați corespunzător linia Subject: și să includeți numele dumneavoastră real si adresa e-mail la sfârsitul mesajului.

Notã: Căutarea unui grup Usenet – Nu stiti numele grupului? Pentru a-l căuta, spre exemplu un grup despre "music", trimitem un e-mail la [anonimizat] cu linia următoare în corpul mesajului: send http://www.nova.edu/Inter-Links/cgi-bin/news.pl?music

Cautări Usenet

Un serviciu de la Universitatea Stanford face posibila căutarea în grupurile USENET a contribuțiilor ce conțin anumite cuvinte cheie. Puteți să vă abonați printr-un mesaj "subscribe" și să primiți zilnic lista cu participările la discuție care corespund criteriilor pe care le-ați impus. Pentru mai multe detalii trimiteți un e-mail la [anonimizat] cu HELP in corpul mesajului.

ARCHIE prin E-MAIL

Să presupunem ca știți numele fișierului dorit, dar nu aveți idee unde – în ce centru FTP, poate fi găsit. Sau poate că sunteți curios sa știți dacă un fișier cu numele care verifică anumite criterii este accesibil via FTP. Archie este un instrument ce poate fi folosit pentru căutare. Serverele Archie pot fi privite ca baze de date acoperind informațiile din toate centrele FTP ce admit acces anonim. Acestea permit găsirea centrului si a numelui fișierului căutat. Căutarea cu Archie prin e-mail este convenabilă, deoarece este o căutare de lungă durată.

Pentru a apela Archie prin e-mail, trimiteți pur si simplu un e-mail la una din următoarele adrese:

[anonimizat] USA/NJ
[anonimizat] USA/MD
[anonimizat] USA/NE
[anonimizat] Marea Britanie
[anonimizat] Australia
[anonimizat] Suedia
[anonimizat] Japonia

Pentru a obține detalii privind folosirea Archie prin e-mail, puneți cuvântul help în câmpul Subject al mesajului si trimiteți-l. Veți recepționa un e-mail explicând cum se utilizează serviciile Archie .

Dacă sunteți nerăbdător să găsiți un fișier anume, lăsați liber câmpul subject și scrieți în corpul mesajului

find <fișier>

unde "<fișier>" este numele fișierului de căutat.

Aceasta va provoca căutarea fișierelor ce corespund numelui precizat. Dacă dorim o căutare în care în numele fișierului să apară o anumită secvență precizată ătât în textul <fișier>, atunci trebuie inserată linia

set search sub

înainte de comanda "find". Alte comenzi utile în Archie sunt:

set maxhits 20 (limita de scoatere – din oficiu limita este de 100 fișiere)
set match_domain ușa (restrânge căutarea la centrele FTP din USA)
set output_format terse (scoaterea în formă condensată)

Atunci când primim rezultatul apelului Archie, acesta va conține numele diverselor centre în care se află fișierul căutat. Rămâne să utilizăm acest centru și numele directorului și al fișierului într-o solicitare FTP (prin e-mail).

Ca exemplu, să localizăm utilitarul uudecode. Să trimitem un e-mail la [anonimizat] (sau la un alt server archie), incluzând următoarele linii în mesaj:

set match_domain ușa (dacă dorim doar centre din USA)
set search sub (nu știm exact numele, dar ar trebui să conțină ca subșir numele comenzii – uudecode …)
find uudecode

Nota: Trebuie căutat programul sursa uudecode și nu programul executabil – care, fiind un fișier binar ne-ar parveni în forma codată cu uuencode ! Rezultatul căpătat pentru această solicitare va cuprinde o mulțime de informații de forma:

Host ftp.clarkson.edu (128.153.4.2)
Last updated 06:31 9 Oct 1994

Location: /pub/simtel20-cdrom/msdos/starter
FILE -r-xr-xr-x 5572 bytes 21:00 11 Mar 1991 uudecode.bas

Location: /pub/simtel20-cdrom/msdos/starter
FILE -r-xr-xr-x 5349 bytes 20:00 17 Apr 1991 uudecode.c

Acum puteți folosi un server ftpmail pentru a cere fișierul BASIC "uudecode.bas" ( în ideea că BASIC-ul corespunde) sau fișierul sursă în limbaj C "uudecode.c" (daca aveti un compilator C ), de la centrul ftp.clarkson.edu .

Mai putem nota că cea mai recentă versiune a programului uudecode se poate găsi în depozitul SimTel, pe listserverul [anonimizat] la care trebuie să trimitem, în corpul mesajului, una din, sau toate cererile:

get uudecode.bas
get uudecode.c
get uudecode.doc

Căutări WAIS prin E-MAIL

WAIS prescurtează expresia Wide Area Information Service, deci este un instrument informațional de căutare pe o arie largă, într-un set de peste 500 baze de date indexate. Domeniile acoperite sunt prea largi pentru a le mai menționa. Problema este: cum se obține o listă de teme?

Este indicat să trimiteți un mesaj la [anonimizat] cu HELP în corpul mesajului, pentru a obține un ghid complet de folosire WAISmail. Dar dacă nu puteți aștepta, încercați varianta de mai jos:

O listă de baze de date WAIS (sau "resurse" cum se mai spune) poate fi obținută expediind un e-mail la un astfel de server wais mail cu linia

search xxx xxx în corpul mesajului. Analizați lista recepționată ca răspuns, căutând domeniile care vă interesează, folosind unul din ele după cum urmează.

Pentru exemplificare, solicităm căutarea prin baza de date "bush-speeches" și dorim să obținem cel mult 10 documente ce conțin cuvântul "tips". Pentru aceasta, în mesajul e-mail către [anonimizat] , trecem următoarele 2 linii:

maxres 10
search bush-speeches tips

O căutare reușită va conduce la recepția unei (sau a mai multor) linii "DOCid:", care identifică locurile unde sunt disponibile documentele ce corespund catării. Pentru a obține întreg textul – documentul identificat – trimiteți un nou e-mail la serverul waismail, copiind exact așa cum apare linia obținută "DOCid:".

O listă de baze de date WAIS poate fi obținută și expediind un e-mail la un server gophermail, de exemplu [anonimizat] cu Subject: get all și cu urmatoarele linii in corpul mesajului:

Type=1
Name=WAIS Databases
Path=1/WAISes/Everything
Host=gopher-gw.micro.umn.edu
Port=70

Analizați lista recepționată, căutând domeniile care vă interesează și alegând unul pentru căutare. Specificați elementele căutării in linia subiect si alegeți din menu-ul recepționat doar partea ce corespunde informației căutate. De exemplu:

Type=7+
Name=bush-speeches.src
Path=waissrc:/WAISes/Everything/bush-speeches
Host=gopher-gw.micro.umn.edu
Port=70

Asta va determina serverul gophermail să caute prin baza de date "bush-speeches" si să furnizeze un menu listand "documentele" ce corespund căutării. Pentru a obține textul complet al unui astfel de document nu trebuie decât să-l selectați din menu-ul gopher și atunci fișierul o să va fie expediat.

Nici această soluție nu este prea fericită. Adesea se obține un menu vid ca răspuns…

In lumea Internet modificările sunt frecvente și rapide, justificând actualizarea permanentă a documentației!

Alte servicii

6.1 Telnet

Telnet-ul este serviciul Internet ce permite conexiunea la un calculator aflat undeva în Internet, pe baza unui cont și a unei parole. Astfel se pot folosi resursele acelui calculator. Tot ce se tastează este transmis calculatorului aflat la distanță, iar orice ar trebui afișat pe ecranul acestuia este afișat pe ecranul utilizatorului. În acest mod se pot administra de la distanța calculatoarele.

Este folosit pentru conectarea la alte calculatoare din Internet, pentru a accesa o serie de servicii publice, serviciu Internet de conectare la distanță. Odată realizată conectarea la un alt calculator, se pot introduce comenzi ca și cum utilizatorul ar lucra direct la consola acelui calculator. Se poate rula o sesiune interactivă normală (conectarea la sistem, executarea de comenzi, deconectarea de la sistem) sau se poate utiliza orice serviciu pe care acea mașină îl oferă terminalelor ei locale.

6.2 C h a t

Serviciul de e-mail este suficient de rapid pentru a transmite un mesaj urgent sau niște date importante, dar este destul de greoi pentru a purta o discuție urgentă între doi utilizatori Internet. Se poate folosi telefonul în acest caz. Dar telefonul nu permite trimiterea de documente în același timp cu convorbirea telefonică (fax-ul are un mod dedicat de comunicație) și în plus o convorbire internațională costă suficient de mult pentru a o face nerentabilă. De aceea s-a încercat realizarea unor utilitare de comunicare în timp real pe Internet cu facilități multiple.

6.3 Serviciul TALK

A apărut tot pentru sistemele Unix (sistemele Unix au fost primele sisteme capabile să suporte TCP/IP și implicit și conectarea la Internet), dar a fost preluat si sub alte sisteme de operare. Un utilizator Internet poate “contacta” un alt utilizator care este conectat în același moment cu el (on-line). Acesta poate răspunde apelului său nu (poate să-l refuze). Odată conexiunea realizată ecranul calculatorului se va împarți în două, în fiecare jumătate din ecran va apărea ce tastează cei doi utilizatori. Sub sistemele Unix, VMS (sisteme preponderent operabile în linie de comandă) serviciul este implementat ca o simplă comandă : talk nume_utilizator@adresa_calculator_utilizator. Sub Windows acest serviciu este prezent sub forma unei aplicații WINTALK. Aceasta se poate copia gratuit de pe Internet de la adresa http://www.halcyon.com/welcome/wtalk124.zip .

Folosirea acestui program este foarte ușoară. Odată lansat în execuție el va rămâne rezident în memorie și va fi capabil să vă anunțe dacă sunteți solicitați via talk de către un alt utilizator Internet. Dacă veți dori să contactați dumneavoastră o persoană va trebui sa știți numele de login și mașina pe care lucrează. După aceea veți selecta opțiunea talk din meniul afișat la activarea programului din bara de stare (prin click dreapta) veți introduce aceste date și veți da OK. Programul va încerca să contacteze serviciul similar de pe mașina acelui utilizator si va da un mesaj de eroare în caz că nu există acest serviciu pe acea mașină, utilizatorul nu este conectat în acel moment sau nu vrea să răspundă.

6.4 Serviciul IRC

IRC (Internet Relay Chat) este un loc virtual de discuție între diverși utilizatori Internet. Discuțiile se poartă în timp real. Pentru a intra în contact cu persoanele aflate pe IRC trebuie să dispunem de un program client IRC și să ne alegem un server de IRC la care să ne conectăm. Clientul IRC este disponibil pe Internet gratis sub forma de surse program pentru sistemele Unix și sub forma de chit de instalare pentru sistemele Windows. În continuare vom descrie modul de lucru cu un client IRC sub Windows : mIRC32 ( cel mai răspândit client IRC din România). La pornirea programului va apărea o fereastră în care veți fi solicitat să completați câteva date despre dumneavoastră (nume, adresa de e-mail, numele sub care doriți să vă conectați – nickname), despre calculatorul dumneavoastră (adresa IP, domeniu, gateway dacă e cazul) și adresa serverului de IRC la care doriți să vă conectați (programul vă va oferi suficiente variante de servere).

După completarea datelor, selectați butonul Connect to IRC server!. Programul se va conecta automat la serverul selectat și vă va solicita alegerea canalului de discuții dorit (dintre cele disponibile pe acel server).

Un canal este o cameră virtuală de discuție. Ele au un nume de identificare (#romania, #CyberCafe, #Windows95 etc.) care sugerează tema de discuție a canalului. După ce ne-am hotărât care este canalul căruia ne vom alătura si vom executa conectarea pe acel canal pe ecran ne va apărea o fereastră în care vom vizualiza on-line tot ceea ce se discută pe acel canal. Fereastra este împărțită în două : în parte din stânga vor apărea mesajele utilizatorilor (“vorbăreților”), iar în dreapta alias-urile (nicknames) utilizatorilor conectați. Pe lângă ferestrele canalelor deschise (se pot deschide oricâte canale de discuție simultan) pe ecran vă rămâne deschisă (până la deconectarea de la serverul de IRC) o fereastră de status a serverului prin care vom primi diverse mesaje referitoare la starea conexiunii cu serverul de IRC, date despre diverși utilizatori etc.

Pentru a transmite un mesaj tuturor utilizatorilor conectați la canalul curent (trebuie să activăm fereastra canalului pe care dorim să trimitem mesajul – canalul curent) și să tastăm mesajul în bara de mesaj. Pentru a discuta cu cineva în particular (mesajele să nu fie văzute de alți utilizatori) trebuie să ne ducem pe numele acelui utilizator (aflat în lista din dreapta ferestrei), să dam un click stânga și să selectăm DCC/Chat. În același mod putem să aflăm mai multe date despre un anumit utilizator (click stânga/Whois) sau chiar sa-i trimitem un fișier (click stânga/DCC/Send). Pentru a ne deconecta de la un canal e suficient sa închidem fereastra corespunzătoare canalului. Pentru a ne deconecta de la server trebuie sa mergem în meniul File să activam opțiunea Disconnect. IRC este un serviciu foarte popular datorită faptului că este foarte ușor de folosit si permite utilizarea în scopuri foarte variate (discuții de grup sau particulare, transfer de fișiere).

6.5 Serviciul ICQ

ICQ este un instrument de comunicare cu alți utilizatori Internet foarte ușor de utilizat si cu o interfață de utilizator foarte prietenoasă. Cu ajutorul aplicației ICQ se pot trimite scurte mesaje altor utilizatori care folosesc acest serviciu (asemănător cu serviciul SEND). Daca un utilizator nu este conectat on-line, mesajul este păstrat pe calculatorul acestuia și îi este livrat la prima conectare. De asemenea, se pot trimite fișiere prin intermediul acestui serviciu. Pentru a folosi serviciul ICQ mai întâi este nevoie sa va înregistrați ca utilizator ICQ. Puteți face acest lucru când porniți programul pentru prima dată (în acel moment vi se oferă posibilitatea de a creea o căsuță ICQ pentru un utilizator deja înregistrat sau pentru unul nou).

Dacă sunteți deja înregistrat ca utilizator (user) ICQ, atunci trebuie doar să vă autentificați numărul de înregistrare și parola. Dacă nu, va trebui să completați anumite formulare (ce conțin numele, adresa de e-mail, parola pe care doriți s-o aveți …) și veți primi un număr (de înregistrare) care va reprezenta adresa dumneavoastră de ICQ. Odată pornit, programul va rămâne rezident în bara de start Windows și vă va anunța în momentul când veți primi un mesaj. Pentru a trimite un mesaj unui alt utilizator ICQ, va trebui să-i cunoașteți adresa ICQ. Dacă nu o cunoașteți puteți să o cautați în cazul în care cunoașteți numele, prenumele sau adresa de e-mail a acelui utilizator.

Odată contactat un utilizator el va rămâne în agenda dumneavoastră ICQ. El va fi trecut în categoria on-line, dacă este conectat în direct sau off-line, dacă nu.

Pentru a-i trimite un mesaj, dați click pe nickname-ul unui utilizator și activați opțiunea Send/Message. Apoi tastați mesajul dorit si dați Send.

Mesajul va fi transmis pe loc destinatarului, dacă acesta este on-line, dacă nu, îi va fi transmis în momentul când se va conecta on-line.

MULTIMEDIA

Pentru mulți, multimedia reprezintă sarea și piperul rețelelor de calculatoare. Se permite ca semnalele video și audio să fie digitizate și transportate electronic pentru afișare. Audio necesită mai puțină lărgime de bandă, astfel că este mai avansat. Fluxurile audio, radio prin Internet și vocea prin IP (voice over IP)sunt acum o realitate, iar noile aplicații apar permanent. Video la cerere este un domeniu de viitor, de mare interes. În sfârșit, Mbone este un serviciu experimental, bazat pe televiziunea și radioul digital trimise peste Internet.

7.1. Aplicații ale tehnologiei audio digitală pentru rețele

7.1.1. Fluxuri audio

Prima este fluxul audio, adică ascultarea sunetelor pe Internet. Aceasta se numește de asemenea si muzică la cerere. Celelalte două sunt radio-ul prin Internet și respectiv vocea peste IP.

Internet-ul este plin de situri Web cu muzică, multe dintre ele listând titluri de cântece pe care utilizatorii le pot selecta cu ajutorul mouse-ului pentru le asculta. Unele dintre acestea sunt situri gratuite (spre exemplu formațiile noi care încearcă să își facă publicitate); altele necesită o plată pentru muzică, deși ele oferă de asemenea mostre gratuite (spre exemplu primele 15 secunde dintr-un cântec). Metoda cea mai rapidă de a asculta muzica este ilustrată în fig. următoare.

Fig.7-1

O metodă directă pentru a implementa muzica selecționabilă de pe o pagină Web

Procesul începe când utilizatorul selectează cu mouse-ul un cântec. Apoi intră în acțiune programul de navigare. Primul său pas este stabilirea unei conexiuni TCP cu serverul Web pe care există o hiper-legătură la cântec. Pasul 2 este trimiterea unei cereri GET în HTTP pentru a cere cântecul. Ulterior (pașii 3 si 4), serverul citește cântecul (care este doar un fișier în formatul MP3 sau vreun alt format) de pe disc și îl trimite înapoi programului de navigare. Dacă fișierul este mai mare decât memoria serverului, acesta poate aduce si trimite melodia în blocuri.

Folosind tipul MIME, de exemplu, audio/mp3, (sau extensia fișierului), programul de navigare caută să vadă cum ar trebui livrat fișierul. De obicei există o aplicație ajutătoare asociată cu acest tip de fișier, precum RealOne Player, Windows Media Player, sau Winamp. întrucât în mod obișnuit programul de navigare comunică cu o aplicație ajutătoare printr-un fișier auxiliar, acesta va salva mai întâi întregul fișier de muzică pe disc ea un fișier auxiliar (pasul 5). Apoi, va porni programul de redare a fișierului căruia îi va trimite numele fișierului auxiliar de pe disc. La pasul 6, programul pentru" redarea fișierelor media va începe să încarce și să reproducă muzica, bloc după bloc.

în principiu, această metodă este în întregime corectă și va produce muzică. Singura problemă este că trebuie trimis prin rețea tot cântecul, înainte ca muzica să înceapă, în cazul în care cântecul are 4 MB (o dimensiune tipică pentru un cântec MP3) și modemul este de 56 Kbps, utilizatorul va avea parte de aproape 10 minute de liniște până când cântecul este descărcat. Nu toți îndrăgostiții de muzică agreează această idee. Mai ales având în vedere că următorul cântec va începe tot după 10 minute de descărcare, iar cel de după acesta la fel.

Pentru a rezolva această problemă fără a schimba felul în care funcționează programul de navigare, siturile cu muzică au venit cu următoarea schemă. Fișierul legat la titlul cântecului nu este fișierul real cu muzică, în schimb, este ceea ce se numește un ineiafișier, adică un fișier foarte scurt cu numele melodiei. Un metafișier tipic poate avea doar o singură linie de text ASCII și arată astfel:

rtsp://joes-audio-server/song-0025.mp3

Când programul de navigare primește fișierul de o linie, îl scrie pe disc într-un fișier auxiliar, pornește programul pentru redarea fișierelor media ca pe o aplicație ajutătoare și îi trimite acestuia numele fișierului auxiliar, ca de obicei. Programul pentru redarea fișierelor media citește fișierul și vede că acesta conține un URL. Apoi contactează joes-audio-server și cere cântecul. Observați că programul de navigare nu mai face parte din circuit.

În cele mai multe cazuri, serverul numit în metafișier nu este același cu serverul Web. De fapt, de obicei nu este nici măcar un server HTTP, ci un server specializat pe media. In acest exemplu, serverul media folosește RTSP (Real Time Streaming Protocol – protocolul pentru fluxuri în timp real), indicat de numele itsp al schemei. Acesta este descris în RFC 2326.

Programul de redare a fișierelor media are patru lucruri importante de făcut:

1. Controlează interfața cu utilizatorul.

2. Tratează erorile de transmisie.

3. Decomprimă melodia.

4. Elimină fluctuațiile.

Majoritatea programelor de redare a fișierelor media din zilele noastre au o interfață captivantă cu utilizatorul, uneori simulând o unitate stereo, cu butoane, mânere, glisoare și afișaje vizuale. Adesea există panouri frontale interschimbabile, numite învelitori. pe care utilizatorul le poate suprapune peste panoul programului de redare. Programul de redare trebuie să controleze toate acestea și să interacționezc cu utilizatorul.

A doua funcție a sa este tratarea erorilor. Transmisia de muzică in timp real folosește rareori TCP deoarece o eroare și o retransmisie pot introduce o pauză inacceptabil de lungă în melodie, în locul acestuia, transmisia reală se face de obicei cu un protocol asemănător cu RTP. Ca majoritatea protocoalelor de timp real, RTP utilizează UDP și deci se pot pierde pachete. Programul de redare este cel care trebuie să trateze acest lucru.

A treia funcție a programului de redare a fișierelor media este decomprimarea melodici. Deși această operație necesită multe resurse, ea este relativ rapidă.

A patra funcție este eliminarea fluctuațiilor, blestemul tuturor sistemelor în timp real. Toate sistemele de fluxuri audio încep prin a depune într-un tampon 10-15 sec. de muzică înainte de a începe să cânte, ca în fig. 7-2. Ideal, serverul va continua să umple tamponul cu aceeași viteză cu care este golit de programul de redare a fișierelor media, însă în realitate nu se întâmplă așa, astfel că se poate recurge la umplerea tamponului în interiorul buclei.

Două soluții pot ti adoptate pentru a ține tamponul plin. Cu un server de cereri (puii server), atâta timp cât este loc în tampon pentru încă un bloc, programul de redare continuă să trimită către server cereri pentru câte un bloc suplimentar. Scopul său este să țină tamponul cât mai plin posibil.

Fig.7-2. Programul de redare a fișierelor media . Stochează intrarea de la serverul media și reproduce din tampon în loc să reproducă direct de pe rețea.

Dezavantajul unui server de cereri este existența unor cereri de date inutile. Serverul știe că a trimis tot fișierul, așa că de ce să punem programul de redare să întrebe încontinuu? Din acest motiv, soluția este folosită rar.

Cu un server de forțare (push server), programul de redare a fișierelor media trimite o cerere PLAY, iar serverul nu face decât să îi trimită date încontinuu. Aici sunt două posibilități: serverul media rulează cu viteză normală de playback sau rulează mai repede, în ambele cazuri, unele date sunt puse în tampon înainte de a începe playback-ul. Dacă serverul rulează la viteza normală de playback, datele care vin de la acesta sunt adăugate la sfârșitul tamponului, iar programul de redare șterge datele de la începutul tamponului. Atâta timp cât totul funcționează perfect, cantitatea de date din tampon rămâne constantă în timp. Această schemă este simplă, deoarece nu sunt necesare mesaje de control în nici o direcție.

Cealaltă schemă de forțare este cea in care serverul trimite date mai repede decât este nevoie. Avantajul acesteia este că dacă nu se poate garanta ca serverul rulează cu o viteza constantă, acesta are ocazia să recupereze de fiecare data când rămâne in urmă. O problemă este posibila depășire a cantității tamponului dacă serverul trimite date mai repede decât sunt consumate (și trebuie să poată face asta pentru a putea evita pauzele).

Soluția este ca programul de redare a fișierelor mediasă definească un nivel minim (low-water mark) și un nivel maxim (high-water ir.arki în tampon. Practic, serverul trimite date până când tamponul este umplut la nivelul maxim. Apoi programulde redare a fișierelor media îi spune să ia o pauză. Cum datele vor continua să intre în tampon când serverul primește cererea de pauză, distanța de la nivelul maxim până la sfârșitul tamponului trebuie să fie mai mare decât întârzierea produsă de lățimea de bandă a rețelei. După ce serverul este oprit, tamponul începe să se golească. Când ajunge la nivelul minim, programul de redare a fișierelor media îi spune serverului media să reia trimiterea. Nivelul minim trebuie poziționat astfel încât tamponul să nu se golească integral.

7.1.2.Radio prin Internet

O dată ce a devenit posibilă transmisia de fluxuri audio prin Internet, stațiilor radio comerciale le-a venit ideea să emită și pe Internet și prin aer. Nu mult timp după asta, stațiile radio ale universităților au început să își pună semnalul pe interner. Apoi studenții și-au înființat propriile stații radio. Cu tehnologia actuală, practic oricine își poate înființa o stație radio. Întreaga zonă a radio-iui prin Internet este foarte nouă .

Există două soluții generale pentru radio-ul prin Internet, în prima, programele sunt pre-înregis-trate și stocate pe disc. Ascultătorii se pot conecta la arhivele stației radio și pot alege si descărca orice program, pentru a-1 asculta. De fapt, aceasta este similară cu fluxurile audio despre care tocmai am discutat. Este de asemenea posibil să se stocheze fiecare program imediat după ce a fost transmis în direct, astfel încât arhiva să funcționeze doar pentru, să zicem, o jumătate de oră sau mai puțin după transmisia în direct. Avantajele acestei soluții sunt că este ușor de realizat, toate tehnicile despre care am discutat funcționează și aici, iar ascultătorii pot alege dintre toate programele din arhivă.

Cealaltă soluție este transmiterea în direct pe Internet. Unele stații transmit prin aer și prin Internet simultan, dar sunt din ce în ce mai multe stații radio exclusiv pe Internet. Unele tehnici care sunt aplicabile fluxurilor audio sunt aplicabile si radio-ului în direct prin Internet, dar sunt și unele diferențe cheie.

Un element asemănător este necesitatea stocării într-un tampon în situl utilizatorului pentru a micșora fluctuațiile. Colectând 10 sau 15 secunde de radio înainte de începerea playback-ului, sunetul poate fi menținut continuu chiar si in cazul unor fluctuații substanțiale pe rețea. Atât timp cât pachetele ajung înainte să fie nevoie de ele. nu contează când au ajuns.

O diferență de bază este că fluxurile audio pot fi transmise cu o viteză mai mare decât viteza de playback, întrucât receptorul le poate opri când este atins nivelul maxim. Teoretic, asta îi dă., timp pentru a retransmite pachetele pierdute, deși această abordare nu se folosește de obicei, în contrast, radio-ul în direct este întotdeauna transmis la exact aceeași rată cu care este generat și redat ascultătorului.

O altă diferență este că o stație radio in direct arc de obicei sute sau mii de ascultători simultan, în timp ce fluxurile audio sunt punct la punct, in aceste condiții, radio-ul prin Internet ar trebui să folosească trimiterea multiplă cu protocoalele RTP/RTSP. Aceasta este cu siguranță cea mai eficientă cale de a funcționa.

în practica actuală, radio-ul prin Internet nu funcționează așa. Ceea ce se întâmplă de fapt este că utilizatorul stabilește o conexiune TCP cu stația si fluxul este trimis prin conexiunea TCP. Firește, asta creează diverse probleme, precum oprirea fluxului când fereastra este plină, pierderea pachetelor care au expirat și sunt retransmise, si așa rnai departe.

O stație tipică de radio prin Internet are o pagină Web ce îi listează programul, informații < DJ și crainicii săi și multe reclame. Sunt de asemenea si una sau mai multe iconițe pentru a afișa fo: tele audio pe care le suportă (sau doar ASCULTĂ ACUM dacă un singur format este suportat), i te iconițe sau ASCULTĂ ACUM sunt metafișiere legate de tipul celor de care am discutat mai su$:ti

Când un utilizator selectează una dintre iconițe cu mouse-ul, este trimis metafișierul. j de navigare îi folosește tipul MIME sau extensia de fișier pentru a determina aplicația ajutătoare ceai mai potrivită pentru metafișier (spre exemplu programul de redare a fișierelor media). Apoi scrie! metafișierul într-un fișier auxiliar pe disc, pornește programul de redare a fișierelor media și îi trimf-t te numele fișierului auxiliar. Programul de redare a fișierelor media citește fișierul auxiliar, vede*; URL-ul pe care acesta îl conține (de obicei o schemă http în loc de rtsp pentru a evita problema zidu- i lui de protecție și pentru că unele aplicații multimedia de succes lucrează astfel), contactează serve-^ rul și începe să funcționeze ca un radio. Ca element exterior, audio conține un singur flux, astfel că>: http-ul funcționează, însă pentru video, care are cel puțin două fluxuri, http-u\ nu mai e bun si este necesar ceva de genul rtsp.

Fig. 7-3 O stație radio student

O altă dezvoltare interesantă în zona radio-ului prin Internet este o organizare prin care oricine, chiar și un student, poate să înființeze și să opereze o stație radio. Componentele principale sunt iustrate în fig. 7-3. Elementul de bază al stației este un calculator normal cu o placă de sunet și un •nicrofon. Aplicațiile constau într-un program de redare a fișierelor media, precum Winamp sau rreeamp. cu un element de intrare pentru captură audio si un codec pentru formatul audio de ieșire elcctat, spre exemplu MP3 sau Vorbis.

Fluxul audio generat de stație este apoi trimis prin Internet către un server mare, care se ocupă de distribuția acestuia unui număr mare de conexiuni TCP. De obicei serverul suportă multe stații mici. Acesta menține de asemenea un director cu stațiile pe care le are si ce emite fiecare în momentul cuci îl. Potențialii ascultători merg la server, selectează o stație, și primesc date TCP. Există pachete de .plicații comerciale pentru controlul tuturor părților, precum si pachete cu sursele disponibile precum jccasi. Există de asemenea și servere care sunt doritoare să se ocupe de distribuție contra unei taxe.

Cu mult timp în urmă, sistemul telefonic public comutat era în primul rând utilizat pentru traficul de voce cu variații mici de trafic de date. Dar traficul de date a crescut din ce în ce mai mult, încât în 1999, numărul de biți de date transportați era egal cu numărul de biți de voce (deoarece vocea este în PCM pe legăturile principale, poate fi măsurată în biți/sec). Până în 2002, volumul de trafic de date era cu un ordin de mărime mai mare decât volumul de trafic de voce si încă creștea exponențial, traficul de voce fiind aproape la același nivel (5% creștere pe an).

Ca o consecință a acestor numere, mulți operatori de rețele de pachete comutate au devenit dintr-o dată interesați de transportul vocii prin rețelele lor de date. Cantitatea suplimentară de bandă de transfer necesară pentru voce este minusculă, din moment ce rețelele de pachete au o dimensiune specifică traficului de date. Cu toate acestea, nota de plată a unei persoane este mai mare pentru telefon, decât pentru Internet, în felul acesta operatorii de rețea văzând telefonia pe Internet ca un mod de a câștiga mai mulți bani fără să mai pună alte cabluri în pământ. Astfel a luat naștere telefonia pe Internet (cunoscută si sub numele de voce peste IP).

7.1.3.Telefonia pe Internet

H323

Un lucru era clar pentru toată lumea încă de la început și anume că dacă fiecare vânzător si-ar fi creat propria stivă de protocoale, sistemul nu ar fi funcționat niciodată. Pentru a evita această problemă, un număr de participanți interesați s-au adunat sub auspiciile 1TU pentru a realiza standardele, în 1996 ITU a lansat o recomandare H.323 intitulată uSisteme de telefonie vizuală și echipamente pentru rețele locale care nu garantează calitatea serviciului". Doar industria telefonică ar putea gândi un astfel de nume. Recomandarea a fost revizuită în 1998 și apoi acest H.323 revizuit a fost baza primelor sisteme universale de telefonie pe Internet.

H.323 este mai mult o prezentare arhitecturală a telefoniei pe Internet decât un protocol specific. El se referă la un număr mare de protocoale specifice pentru codificarea vocii, configurarea apelului, semnalizare, transportul datelor și alte aspecte mai mult decât să specifice el însuși aceste lucruri. Modelul general este reprezentat în fig. 7-64. în centru este o poarta (gateway) care conectează la Internet rețeaua de telefonie. Comunică prin protocoalele H.323 pe partea de Internet si prin protocoalele PSTN pe partea de telefonie. Dispozitivele de comunicație sunt denumite terminale. Un LAN poate avea un administrator de poartă (gatekeeper), care controlează punctele finale de sub jurisdicția sa, numite zone.

Fig. 7-4 Modelul arhitectural H.323 pentru telefonia prin Internet

O rețea de telefonie are nevoie de un număr de protocoale

SEP – Protocolul de inițiere a sesiunii

H.323 a fost conceput de ITU. Mulți oameni din comunitatea Internet 1-au văzut ca un produs tipic telco: mare, complex, și inflexibil, în consecință, IETF a creat un comitet pentru a concepe un mod mai simplu si mai modular pentru vocea peste IP. Rezultatele cele mai bune până în prezent se concretizează în ȘIP (Session Initiation Protocol, rom: Protocolul de inițiere a sesiunii), care este descris în RFC 3261. Protocolul descrie configurarea apelurilor telefonice pe Internet, video conferințele si alte conexiuni multimedia. Spre deosebire de H.323, care este o întreagă suită de protocoale, ȘIP este un singur modul, dar a fost conceput pentru a conlucra bine cu aplicațiile Internet existente. De exemplu, definește numerele de telefon ca URL-uri, pentru a ii incluse în pagini Web, permițând ca un clic pe o legătură să inițieze un apel telefonic (asemănător, schema mailto permite ca activarea unei hiper-legături să deschidă programul de trimitere al unui mesaj electronic).

SIP poate stabili sesiuni bilaterale (apeluri telefonice obișnuite), sesiuni multilaterale (în care oricine poate auzi și vorbi), și sesiuni cu transmisie multiplă (un emițător, mai mulți receptori). Sesiunile pot conține audio, video, sau date, ultimul fiind folositor de exemplu pentru jocuri cu mai mulți utilizatori în timp real. ȘIP se ocupă doar cu configurarea, administrarea si terminarea sesiunilor. Alte protocoale, ca RTP/RTCP, sunt utilizate pentru transportul datelor. ȘIP este un protocol de nivel aplicație si poate rula peste UDP sau TCP.

SIP suportă o varietate de servicii, inclusiv localizarea apelatului (care poate nu este la calculatorul sau de acasă) și să determine capabilitătilc acestuia, precum si să trateze mecanismele de configurare și terminare, în cel mai simplu caz, SIP setează o sesiune de la calculatorul apelantului la calculatorul apelatului, deci să tratăm mai întâi acest caz.

Numerele de telefon în SIP sunt reprezentate ca URL-uri utilizând schema șip, de exemplu, sip:[anonimizat] pentru utilizatorul ilsc de pe calculatorul specificat de numele de DNS cs.university.edu. URL-urile SIP pot conține adrese IPv4, !Pv6, sau chiar numere de telefon.

Comparație între H.323 și SIP

H.323 și SIP au multe puncte în comun, dar si diferențe. .Ambele protocoale permit apeluri bilaterale si multilaterale folosind atât calculatoare, cât si telefoane ca puncte finale. Ambele suportă negocierea parametrilor, criptarea si protocoalele RTP/RTCP. Un rezumat al acestor asemănări și diferente este dat în fiG. 7-5.

Fig. 7-5. Comparație între H.323 și SIP

Deși seturile de caracteristici sunt similare, cele două protocoale diferă mult în concepție. H.323 este un standard tipic, cu greutate, al industriei de telefonie, specificând întreaga stivă de protocoale si definind exact ce este permis si ce este interzis. Abordarea duce la protocoale bine definite la fiecare nivel, ușurând interoperabilitatea. Prețul este un standard mare, complex si rigid, dificil de adaptat la aplicațiile viitoare.

In contrast, ȘIP este un protocol tipic de Internet care lucrează prin schimbul de linii scurte de text ASCII. Este un modul ușor care conlucrează bine cu alte protocoale de Internet, dar mai puțin cu protocoalele de semnalizare din sistemul telefonic existent. Deoarece modelul IETF al vocii peste IP este în marc măsură modular, el este flexibil si poate fi adaptat cu ușurință la noi aplicații. Partea neplăcuta este cea a potențialelor probleme de interoperabilitate, deși acestea sunt discutate în întâlniri frecvente unde diverși implementatori își testează împreuna sistemele.

Vocea peste IP este o temă prezentă și viitoare.

7.2. Video pe Internet

Ochiul uman are proprietatea că atunci când o imagine apare pe retină, imaginea este păstrată acolo pentru câteva milisecunde. Dacă o secvență de imagini este desenată linie cu linie la 50 imagini/sec, ochiul nu observă că privește imagini discrete. Toate sistemele video (de exemplu, televizorul) exploatează acest principiu pentru a produce imagini în mișcare.

7.2.1 Compresia video

Ar trebui să fie evident acum că transmisia materialului video în formă necomprimată nu intră în discuție. Singura speranță este într-o compresie puternică. Din fericire, numeroase cercetări de câteva decenii au ajuns la mai multe tehnici de compresie si algoritmi care fac posibilă transmisia de multimedia, în această secțiune vom studia cum este realizată compresia video.

Toate sistemele de compresie necesită doi algoritmi: unul pentru comprimarea datelor la sursă și altul pentru decomprimarea lor la destinație, în literatură, acești algoritmi sunt denumiți algoritmi de codificare și decodificare. Vom folosi si aiei această terminologie.

Acești algoritmi prezintă câteva asimetrii a căror înțelegere este importantă. Mai întâi, pentru multe aplicații, un document multimedia, să zicem un film, va fi codificat o dată (atunci când este memorat pe un server multimedia), dar va fi decodificat de milioane de ori (atunci când este vizualizat de clienți). Această asimetrie înseamnă ea este acceptabil ca algoritmul de codificare să fie lent și

să necesite un hardware suplimentar scump, cu condiția ca algoritmul de decodificare să fie rapid si să nu ceară un hardware costisitor. Mai mult, operatorul unui server multimedia ar putea dori să închirieze un supercalculator paralel pentru câteva săptămâni, pentru a-și codifica întreaga videote-că, dar a cere clienților să închirieze un supercalculator pentru 2 ore, pentru a vedea un film nu va avea mare succes. Multe sisteme de compresie fac eforturi pentru ca decodificarea să fie rapidă și simplă, chiar cu prețul încetinirii și complicării codificării.

Pe de altă parte, pentru multimedia în timp-real, precum conferințe video, codificarea lentă este inacceptabilă. Codificarea trebuie făcută din mers, în timp-real. în consecință, multimedia de timp-real folosește algoritmi sau parametri diferiți față de cei utilizați pentru memorarea video-urilor pe disc, deseori cu mult mai puțină compresie.

A doua asimetrie este că procesul de codificare/decodificare nu trebuie să fie inversabil. Adică, atunci când se comprimă un fișier, acesta se transmite și apoi este decomprimat, utilizatorul așteptând să-1 obțină pe cel original, exact până la ultimul bit. Cu multimedia, această cerință nu există. De obicei, este acceptabil ca un semnal video, după codificare si decodificare, să fie un pic diferit de original. Atunci când ieșirea decodificată nu este egală exact cu intrarea originală, sistemul se spune că este cu pierderi (lossy). Dacă intrarea si ieșirea sunt identice, sistemul este fără pierderi (lossless). Sistemele cu pierderi sunt importante, deoarece acceptarea unui număr mic de informații pierdute poate oferi un avantaj imens în termenii de rată de compresie posibilă.

Standardul JPEG

Un film este doar o secvență de imagini (plus sunet). Dacă am putea găsi un algoritm bun pentru codificarea unei singure imagini, acest algoritm ar putea fi aplicat succesiv fiecărei imagini, pentru a obține compresia video. Există algoritmi buni de compresie a imaginii, deci să începem acolo studiul nostru despre compresia video. Standardul JPEG (Joint Photographic Experts Group, rom: grupul comun al experților fotografi) pentru comprimarea imaginilor cu tonuri continue (de exemplu, fotografii), a fost dezvoltat de experții în fotografii lucrând sub auspiciile 1TU, ISO si IEC, un alt organism de standarde. Este important pentru multimedia deoarece la o primă aproximare, standardul multimedia pentru filme, MPEG, este codificarea JPEG a fiecărui cadru separat, plus câteva caracteristici pentru comprimarea între cadre si detectarea mișcării. JPEG este definit în Standardul International 10918.

JPEG poate părea complicat, aceasta pentru că el este cu adevărat complicat. Chiar și așa, deoarece produce o compresie de 20:1 sau mai bună, este larg folosit. Decodificarea unei imagini JPEG cere execuția algoritmului în sens invers. JPEG este aproape simetric: decodificarea ia același timp ca și codificarea. Această proprietate nu este adevărată pentru toți algoritmii de compresie.

Standardul MPEG

în fine, ajungem la miezul lucrurilor: standardele MPEG (Motion Picture Experts Group, rom: grupul experților în filme). Aceștia sunt algoritmii principali folosiți pentru compresia video si sunt standarde internaționale din 1993. Deoarece filmele conțin atât imagini cât si sunete, MPEG le poate comprima pe amândouă. Am studiat deja compresia audio si a imaginilor, deci să examinăm acum compresia video.

Primul standard finalizat a fost MPEG-1 (Standard International 11172). Scopul lui a fost de a produce ieșire video de calitatea video recorder-elor (352×240 pentru NTSC) folosind o rată de biți de 1,2 Mbps. O imagine 352×240 cu 24 biți/pixel și 25 cadre/sec are nevoie de 50,7 Mbps, deci reducerea lui la 1,2 Mbps nu este în întregime trivială. MPEG-1 poate fi transmis pe linii torsadate la distanțe modeste. MPEG-1 este de asemenea folosit pentru memorarea filmelor pe CD-ROM.

Următorul standard din familia MPEG a fost MPEG-2 (Standard International 13818), care a fost proiectat inițial pentru comprimarea video de calitate de difuzare între 4 si 6 Mbps, pentru a se potrivi într-un canal de difuzare NTSC sau PAL. Mai târziu, MPEG-2 a fost extins pentru a suporta rezoluții înalte, incluzând HDTV. Este foarte cunoscut, el stând la baza DVD-ului si a televiziunii prin satelit.

Principiile de bază ale MPEG-1 si MPEG-2 sunt similare, dar detaliile sunt diferite. La o primă aproximare, MPEG-2 este un supersct al lui MPEG-1, cu posibilități, formate de cadre, și opțiuni de codificare suplimentare. Vom discuta mai întâi MPEG-1 și apoi MPEG-2.

MPEG-1 are trei părți: audio, video și sistem, care le integrează pe celelalte două, ca în fig. 7-6. Codificatoarele audio și video lucrează independent, ceea ce ridică întrebarea cum se sincronizează cele două fluxuri la receptor. Această problemă se rezolvă având un ceas sistem de 90-kHz, care afișează timpul curent pentru ambele codificatoare. Aceste valori sunt pe 33 de biți, pentru a permite filmelor să ruleze 24 de ore fără depășirea valorii maxime. Aceste amprente de timp sunt incluse în ieșirea codificată și propagate spre receptor, care le poate folosi pentru sincronizare între șirurile video si audio.

Fig. 7-6 Sincronizarea fluxurilor audio și video în MPEG-1

7.2.2 Video la cerere

Mecanismul de video la cerere este câteodată comparat cu un magazin de închiriere a casetelor video. Utilizatorul (clientul) selectează una dintr-un număr mare de casete video pe care le are la dispoziție și o ia acasă pentru vizionare. Doar că pentru video la cerere, selecția este făcută acasă folosind telecomanda televizorului și caseta video începe imediat. Nu este necesar un drum până la magazin. Este inutil să spunem că implementarea video-ului la cerere este un pic mai complicată decât descrierea lui.

Este video la cerere într-adevăr precum închirierea unei casete video, sau mai degrabă precum alegerea unui film pentru vizionare la sisteme de televiziune prin cablu cu 500 de canale? Răspunsul arc importante implicații tehnice, în particular, utilizatorii de casete video închiriate sunt obișnuiți cu ideea să oprească un film, să se ducă la bucătărie sau la baie și apoi să continue din locul în care caseta video a fost oprită. Telespectatorii nu se așteaptă să oprească un program. Pentru a concura cu succes cu magazinele de închiriere, video-ul la cerere ar trebui să poată opri, porni și relua casetele video la dorință. Asigurarea acestei posibilități obligă furnizorul de video să transmită o copie separată fiecărui utilizator.

Pe de altă parte, dacă video-ul la cerere este văzut mai mult ca o televiziune avansată, atunci este suficient ca furnizorul de casete video să pornească fiecare video popular la fiecare 10 minute si să ruleze non-stop. Un utilizator care dorește să vadă un astfel de film trebuie să aștepte cel mult 10 minute pentru ca el să înceapă. Deși oprirea și repornirea nu este posibilă aici, o persoană care se întoarce în cameră după o scurtă pauză, poate comuta pe un alt canal, care prezintă aceeași casetă video, dar cu o întârziere de 10 minute. Ceva se va repeta dar nu va fi pierdut nimic. Această schemă este numită video aproape la cerere (near video on demand). El oferă posibilitatea unui cost mult nai scăzut, deoarece același semnal de la furnizorul de casete video poate ajunge la mai mulți utilizatori odată. Diferența între video la cerere și video aproape la cerere este similară cu diferența între a circula cu mașina proprie si a lua autobuzul.

Urmărirea filmelor (aproape) la cerere este numai unul dintr-o gamă largă de noi servicii posibile de când este disponibilă rețeaua în bandă largă. Modelul general pe care mulți îl folosesc este ilustrat în fig. 7-7:

In centrul sistemului se află o rețea cu coloană vertebrală de arie largă (națională sau internațională) cu lărgime de bandă mare. La ea sunt conectate mii de rețele de distribuție locală, cum ar fi cabluri TV sau sisteme distribuite ale companiei de telefoane. Sistemele de distribuție locală ajung în casele oamenilor, unde se opresc în cutii de conectare (set-top boxes),

7.2.3 Video-Servere

Pentru a avea video (aproape) la cerere, avem nevoie de video-servere (video servers) capabile să memoreze și să transmită simultan un număr mare de filme. Numărul total de filme realizate este estimat la 65.000 (Minoli. 1995). Atunci când este comprimat în MPEG-2, un film normal ocupă în jur de 4 GB, așa că 65.000 de filme ar necesita în jur de 260 teraocteți. Adăugați la aceasta toate programele vechi de televiziune care au fost vreodată realizate, filmele de sport, jurnalele sonore cataloagele vorbitoare pentru cumpărături etc. și este clar că ne confruntăm cu o problemă de înmagazinare foarte dificilă.

Cea mai ieftină soluție pentru memorarea unui volum mare de informație este pe bandă magnetică. Acesta a fost mereu cazul și probabil va continua să fie. O bandă Ultrium poate memora 200GB (50 filme) la un cost de circa l – 2 dolari/film. Actualmente sunt comercializate servere mari mecanice, de benzi care păstrează mii de benzi și au un braț robotic pentru extragerea fiecărei benzi și inserarea ei într-o unitate de bandă. Problema cu aceste sisteme este timpul de acces (în special pentru al 50-lea film de pe bandă), viteza de transfer si numărul limitat de unități de bandă (pentru a servi n filme deodată, unitatea necesită n unități).

Din fericire, experiența cu magazinele de închiriat video, bibliotecile publice și alte astfel de organizații arată că nu toate produsele sunt la fel de populare.

Faptul că unele filme sunt mai populare decât altele sugerează o soluție posibilă în forma ierarhiei de memorare, așa cum se arată în fig. 7-8. Aici, performanța creste cu cât se urcă în ierarhie.

Fig. 7-8. Ierarhia video-scrverului de memorare.

O alternativă la înregistrarea pe bandă este memoria optică. DVD-urile actuale memorează 4.7 GB, suficienți pentru un film, dar următoarea generație va păstra două filme. Deși timpii de căutare sunt mici în comparație cu discurile magnetice (50 ms față de 5 ms), costul lor scăzut si fiabilitatea ridicată fac din tonomatele optice care conțin mii de DVD-uri o alternativă bună față de bandă în cazul filmelor cel mai mult folosite.

Urmează discurile magnetice. Acestea au timp de acces mic (5 ms). viteza de transfer mare (320 MB/sec pentru SCSI 320), și capacități substanțiale (> 100 G B), care le fac potrivite pentru memorarea filmelor care sunt transmise efectiv (spre deosebire de simpla memorare pentru cazul că cineva ar dori vreodată să le vadă). Marele lor inconvenient este costul ridicat pentru memorarea filmelor care sunt rar accesate.

În vârful piramidei din fig. 7-8 este RAM. RAM-ul este cel mai rapid mediu de stocare, dar si cel mai scump. Atunci când prețurile la RAM ajung la 50 dolari/gigaoctet. un film de 4 GB va ocupa RAM în valoare de 200 dolari, așa că, existența a 100 de filme în RAM va costa 20.000 dolari pentru 200 GB de memorie. In plus, ideea unui video-scrver care transmite 100 de filme, păstrându-le pe toate în RAM, începe să devină realizabilă. Și dacă video-serverul are 100 de clienți, dar ei se uită iltan doar la 20 de filme diferite, ideea începe să pară realizabilă, având un concept bun. Deoarece un video-server nu este decât un imens dispozitiv de I/O în timp-real, el necesită o altă arhitectură hardware si software decât un PC sau o stație de lucru UNIX.

7.2.4 Rețeaua de distribuție

Rețeaua de distribuție este un set de comutatoare si linii între sursă si destinație. Așa cum vedem in fig. 7-8, ea constă dintr-o coloană vertebrală conectată la o rețea de distribuție locală, în mod obișnuit, coloana vertebrală este comutată, dar rețeaua locală nu.

Principala cerință impusă coloanei vertebrale este lărgimea de bandă mare. O altă cerință era ca fluctuația să fie scăzută, însă acum, chiar si cu cel mai mic PC este posibilă stocarea într-un tampon a 10 secunde de video de înaltă calitate MPEG-2 si prin urmare, fluctuația scăzută nu mai este o necesitate.

Distribuția locală este haotică, diferite companii încercând diferite rețele în diferite regiuni.

Companiile telefonice, companiile de TV prin cablu si noii intrați sunt convinși cu toții că cel care ajunge primul va fi câștigătorul cel mare. în consecință asistăm la o proliferare a tehnologiilor instalatc. În Japonia, unele companii de canalizare au intrat in afacerea Internet, susținând că ele au cele nai mari țevi în casele tuturor (introduc fibră optică prin ele, dar trebuie să fie toarte atente pe unde le scot). Cele patru scheme principale de distribuție locală pentru video la cerere sunt identificate prin acronimele ADSL, FTTC, FTTH si MFC. Le vom explica pe fiecare pe rând.

ADSL a fost primul reprezentant al industriei telefonice în loteria distribuției locale. Ideea este că fiecare casă din Statele Unite, Europa și Japonia are deja o pereche torsadată de cupru (pentru servicii telefonice analogice). Dacă aceste fire pot fi folosite pentru video la cerere, companiile telefonice ar putea să elimine concurența.

Problema, desigur, este că aceste fire nu pot suporta nici chiar MPEG-1 pe lungimea lor tipică de 10 km, ca să nu mai vorbim de MPEG-2. Filmele color, de înaltă rezoluție, necesită 4-8 Mbps, depinzând de calitatea dorită. ADSL nu este suficient de rapid decât pentru bucle locale scurte.

Al doilea proiect al companiei telefonice este FTTC (Fiber To The Curb – fibră către vecinătate). În FTTC, compania telefonică instalează fibră optică de la oficiul final la fiecare cartier rezidențial, terminată într-un echipament numit ONU (Optical Network Unit – unitate optică de rețea). Cele 16 bucle locale de cupru se pot termina în ONU. Aceste bucle sunt acum atât de scurte, încât este posibilă rularea duplex integrală T1 sau T2 peste ele, permițând filmele MPEG-1 si respectiv MPEG-2. în plus, deoarece FTT C este simetric, acum este posibilă video conferința pentru cei care lucrează acasă si pentru întreprinderile mici.

A treia soluție a companiei telefonice este de a introduce fibra optică în casele tuturor. Se numește FTTH (Fiber To The Home – fibră la casă), în această schemă, oricine poate avea OC-1, OC-3, sau chiar un purtător mai performant, dacă este cerut. FTT H este foarte scump, dar va deschide o gamă largă de posibilități atunci când va fi introdus. Ce-ați zice de ideea ca fiecare membru al familiei să aibă propriul post de televiziune? ADSL, FTTC si FTTH sunt toate rețele locale de distribuție punct-la-punct, ceea ce nu este surprinzător dată fiind organizarea actuală a sistemului telefonic.

O abordare complet diferită este HFC (Hybrid Fiber Coax – fibră coaxială hibridă), care este soluția preferată actualmente, fiind instalată în prezent de către firmele de televiziune prin cablu.. Povestea este următoarea. Cablurile coaxiale actuale de la 3(X) la 450 MHz vor fi înlocuite prin cabluri coaxiale la 750 MHz, îmbunătățind capacitatea de la 50 la 75 canale de 6 MHz la 125 canale de 6-MHz. Șaptezeci si cinci din cele 125 de canale vor fi folosite pentru transmiterea televiziunii analogice.

Cele 50 de canale noi vor fi modulate folosind QAM-256, care furnizează în jur de 40 Mbps pe canal, dând un total de 2 Gbps de lărgime de bandă nouă. Capetele vor fi mutate în cartier, așa încât flecare cablu este doar pentru 500 de case. Simpla împărțire arată că fiecărei case îi poate 11 alocat un canal dedicat de 4 Mbps, care poate fi folosit pentru un film MPEG-2.

Deși sună minunat, cere furnizorilor de cabluri să le înlocuiască pe cele existente cu cabluri coaxiale de 750 MHz, să instaleze noile capete de distribuție si să elimine toate amplificatoarele unidirecționale – pe scurt, să înlocuiască întregul sistem de TV prin cablu, in consecință, volumul de infrastructură nouă este comparabil cu ceea ce este necesar companiilor telefonice pentru FTTC. In ambele cazuri, furnizorul rețelei locale trebuie sa instaleze fibra optica în cartierele rezidențiale. Din nou, în ambele cazuri, fibra se termină la un convertor optic-electric. in FTTC, segmentul final este o buclă locală punct-la-punct care folosește perechi torsadate, in HFC', segmentul final este un cablu coaxial partajat. Tehnic vorbind, aceste două sisteme nu sunt chiar atât de diferite pe cât vor să le prezinte creatorii lor.

Pentru toate rețelele locale de distribuție, este posibil că fiecare cartier va fi echipat cu unul sau ai multe servere de virtualizare. Acestea sunt, de fapt, doar versiuni mai mici ale video-serverelor. Marele avantaj al acestor servere locale este că reduc încărcarea coloanei vertebrale.

Ele pot fi preâncărcate cu filme fie dinamic, fie prin rezervare. Dacă oamenii spun furnizorului în avans ce filme doresc, ele pot fi transferate pe serverul local în afara orelor de vârf. Această observație orientează operatorii de rețea spre atragerea personalului de la companiile aeriene pentru stabilirea tarifelor. Se pot imagina tarife în care filmele cerute cu 24 până la 72 de ore în avans pentru a fi vizionate marțea sau joia înainte de 6 seara sau după 11 seara, primesc o reducere de 27 la sută. Filmele comandate în prima duminică a lunii înainte de 8 dimineața pentru a fi vizionate miercuri după-amiaza, într-o zi a cărei dată este un număr prim, beneficiază de o reducere de 43 la sută și așa mai departe.

7.3 MBone – Coloana vertebrală pentru trimitere multiplă

În timp ce toate aceste industrii fac planuri mari – și îndelung mediatizate – pentru viitorul video cerere (inter)național, digital, comunitatea Internet și-a implementat propriul sistem multimedia digital, MBone (Multicast Backbone – coloana vertebrală cu trimitere multiplă).

MBone poate fi gândit ca radio și televiziune Internet. Spre deosebire de video la cerere, unde accentul cade pe selectarea și vizualizarea filmelor precomprimate memorate pe un server, MBone e folosit pentru difuzare audio și video în formă digitală în lumea întreagă prin Internet. Este operațional de la începutul lui 1992. Multe conferințe științifice, în special întâlniri IETF, au fost difuzate la fel ca și evenimentele științifice notabile, cum ar fi lansarea navetelor spațiale.

Din punct de vedere tehnic, MBone este o rețea virtuala situată deasupra Internet-ului. Ea constă din insule cu posibilități de trimitere multiplă, conectate prin tuneluri, așa cum se arată în fig. 7-10

Fig.7.10

In această figură, MBone constă din șase insule, de la A la F conectate prin șapte tuneluri. Fiecărei insulă (de obicei un LAN sau un grup de LAN-uri interconectate) suportă trimitere multiplă hardware către calculatoarele gazdă. Tunelurile propagă pachetele MBone între insule. Cândva, în viitor când toate ruterele vor fi capabile să gestioneze direct traficul cu trimitere multiplă, această hiperstructură nu va mai fi necesară, dar pentru moment este funcțională.

Fiecare insulă conține unul sau mai multe rutere specializate numite m-rutere (mrouters – rutere trimitere multiplă). Câteva dintre acestea sunt rutere normale, dar majoritatea sunt numai stații UNIX care rulează software-ul special de nivel utilizator (dar ca supervizor). M-ruterele sunt conectate logic prin tuneluri. Pachetele MBone sunt încapsulate în pachete 1P și trimise ca pachete obișnuite cu trimitere unică la adresa 1P a m-ruterului destinație.

Tunelurile sunt configurate manual. În mod uzual, un tunel este o cale pentru care există o conexiune fizică, dar aceasta nu este o cerință. Dacă, accidental calea fizică asociată unui tunel se defectează, m-ruteree care folosesc tunelul nu vor observa, deoarece Internet-ul va redirija automat întregul trafic IP dintre ele prin alte linii.

MBone constă din insule de trimitere multiplă conectate prin tunele.

Atunci când apare o nouă insulă și dorește să se atașeze la MBonc, precum G din

fig. 7-10, administratorul său trimite un mesaj anunțând existența acesteia către lista de poștă a MBone-ului. Administratorii siturilor apropiate îl contactează pentru a stabili tunelurile. Câteodată tunelurile existente, sunt reconfigurate, astfel încât să profite de noua insulă pentru a optimiza topologia. La urma urmelor, tunelurile nu au existență fizică. Ele sunt definite prin tabele în m-rutere si pot ti adăugate, șterse, sau mutate prin simpla schimbare a acestor tabele. Tipic, fiecare țară din MBone are o coloană vertebrală cu insule regionale atașate acesteia, în mod normal, MBone este configurat cu unul sau două tuneluri care traversează oceanele Atlantic si Pacific, aducând MBone-ul la scară globală.

Astfel, în orice moment, MBone constă dintr-o topologie specifică alcătuită din insule și tuneluri, independent de numărul adreselor de trimitere multiplă utilizate curent și de cine le ascultă sau le urmărește. De exemplu, în fig. 7-10, insula C poate dirija către A prin B sau prin E (sau prin D), își alege varianta luând valorile pe care i le dau nodurile despre distanțele de la ele până la A si apoi adăugând distanța proprie până la ele. în acest mod, fiecare insulă determină ruta optimă către fiecare altă insulă. Totuși, rutele nu sunt de fapt folosite în acest mod, ci așa cum vom vedea.

Să considerăm acum modul în care se realizează trimiterea multiplă. Pentru a transmite la mai multe destinații un program audio sau video, o sursă trebuie să achiziționeze mai întâi o adresă de destinație multiplă de clasă D, care acționează ca o frecvență de stație sau un număr de canal. Adresele de clasă D sunt rezervate prin folosirea unui program care caută într-o bază de date adrese de destinație multiplă libere. Multe trimiteri multiple pot să se desfășoare în același timp, iar un calculator gazdă poate „sa se acordeze" pe cea de care este interesat prin ascultarea adrese de destinație multiplă potrivite.

Periodic, fiecare m-ruter trimite un pachet de difuzare IGMP limitat la insula lui, întrebând cine este interesat de ce canal. Calculatoarele gazdă care doresc să (continue să) primească unul sau mai multe canale trimit alt pachet IGMP înapoi drept răspuns. Aceste răspunsuri sunt dispersate în timp pentru a evita supraîncărcarea LAN-ului local. Fiecare m-ruter păstrează o tabelă cu canalele care trebuie puse în LAN-ul propriu, pentru a evita pierderea de lărgime de bandă prin canale de transmitere multiplă pe care nu le vrea nimeni.

Trimiterile multiple se propagă prin MBone după cum urmează. Când o sursă audio sau video generează un nou pachet, îl difuzează către insula sa locală folosind facilitățile hardware de trimitere multiplă. Acest pachet este preluat de un m-ruter local, care îl copiază pe toate tunelurile cu care este conectat.

Fiecare m-ruter care primește un astfel de pachet printr-un tunel verifică dacă pachetul a venit pe cea mai bună rută, adică cea pe care tabela proprie îi spune să o folosească pentru a ajunge la sursă (ca și cum ar fi o destinație). Dacă pachetul a venit pe ruta cea mai bună, m-ruterul îl copiază la toate celelalte tuneluri. Dacă pachetul a ajuns pe o cale care nu este cea optimală, el este eliminat. Astfel de exemplu, în fig. 7-10, dacă tabela lui C spune să se folosească B pentru a ajunge la A,atunci când un pachet cu trimitere multiplă de la A ajunge la C prin B, el este copiat la D și E. Cu toate acestea, atunci când un pachet cu trimitere multiplă de la A ajunge la C prin E (nu este calea cea bună) el este eliminat. Deși nu este perfect acest algoritm este destul de bun și ușor de implementat.

Totuși, multimedia prin rețea este încă un domeniu foarte interesant, care evoluează rapid, chiar dacă MBONE nu devine un succes uriaș. Zilnic sunt anunțate noi tehnologii și aplicații.