– Septembrie, 2020 – [603087]

Universitatea Transilvania din Brașov
Facultatea de Sociologie și Comunicare
Specializarea Sociologie

CULTURA ANTROPOLOGIEI
Student(ă): Dumitrascu Andreea Miruna
Grupa: 16LF191
Coordonator: Lector dr. Mihai Burlacu
– Septembrie, 2020 –
1

Cuprins
Introducerea………………………………………………………………………………………………………….. 4
Capitolul 1-Obiectul antropologiei ………………………………………………………………………. 6
Capitolul 2-Definiții ale antropologiei culturale ……………………………………………….. 12
Concluzii………………………………………………………………………. 13
Bibliografie………………………………………………………………………………………………………….. 14
2

CULTURA ANTROPOLOGIEI
3

INTRODUCEREA
Antropologia a fost mereu și continuă să fie manifestarea și rezultatul eforturilor
neclintite ale ființelor umane de a se explica în propriile lor moduri speciale, stabilind în
același timp relații similare cu ceilalți și cu străinii. Prin urmare, a beneficiat foarte mult de
propriile înregistrări de experiență, care au fost înregistrate sub diferite forme de-a lungul
istoriei umane și experiențe de întâlnire. În condițiile relativ închise ale vechii comunități
umane, întâlnirile cu celelalte părți au fost sporadice și accidentale. Odată cu creșterea
posibilității și necesității comunicării, consolidarea relațiilor și dezvoltarea accelerată a
globalizării, întâlnirile cu ceilalți au devenit sursa cunoașterii umane și a autocunoașterii.
Întâlnirea dintre „noi” și celălalt are două presupuneri extreme: obsesia (magia obiectului
străin) și respingerea. Pe de o parte, acestea sunt expresii ale întâlnirilor benefice ale
străinilor, miturile eroilor civilizați din alte țări și expresiile sacre ale intervențiilor benefice
în viața umană.
Prin urmare, întâlnirea cu alții a ifost întotdeauna o provocare, ceea ce face posibilă și
aproape inevitabilă descoperirea culturii. Numai descoperind cultura altora, oamenii pot ști că
trăiesc într-un mediu cultural. Ludwig von Bertalanffy a ifăcut o declarație importantă în
acest sens din punct de vedere al limbii: “dacă nu veți găsi că alți oameni pot vorbi o altă
limbă, nu veți învăța să vorbiți o limbă”. La fel ca atunci când traduceți dintr-o limbă în alta,
provocarea și descoperirea ulterioară a unui alt univers aplicabil limbii respective implică, de
asemenea, noile posibilități și valențe ale propriei limbi și, de asemenea, intervine în cultură.
În timpul întâlnirii, aproape nicio cultură nu a fost descoperită. Cealaltă persoană, străină, își
descoperă propria cultură. Pentru oamenii care există ca oameni și există în cultură, este
foarte dificil să realizăm acest lucru : „este greu să fii pește și să descoperi existența apei”
(Clyde Kluckhohn). Cultura devine vizibilă prin comparație, prin compararea modurilor
distincte de a fi, de a viețui, de a făptui ale oamenilor diverselor comunități.
Celălalt era inițial „primitivul”. Aceasta este etapa antropologiei exotice.Exotismul este o
tendință în arta si design-ul European, influențată de anumite civilizații sau grupuri entice de
la sfârșitul secolului al XIX-lea. Privirea de la distanță pare a fi inerentă antropologiei,
aproape la fel ca alte științe. Cu toate acestea, treptat, a trecut de la studiul altor culturi la
studierea propriei sale culturi. Decesul exotismului a fost însoțit de o revendicare crescândă a
termenului de antropologie iindigenă.
4

OBIECTUL ANTROPOLOGIEI
Antropologia culturală/socială este o disciplină științifică care studiază viața culturală a
omului așa cum este aceasta prezentă în societate și istorie – cu obiectele, ideile și acțiunile
sale.
Antropologie este un termen care provine din cuvântul grec anthropos și înseamnă
„om”.
Cultura se referă la sensul larg al culturii, incluzând domenii sociale, economice,
politice, religioase și alte domenii, comportamentul uman. Prin urmare, antropologia culturală
este considerată o știință socială complexă (uneori numită antropologie socială sau
antropologie socioculturală), care combină adesea punctele de vedere ale altor științe sociale,
precum sociologia, psihologia sau istoria. Ca știință socială, antropologia studiază omul
social prin toate lucrurile pe care și le asumă, de exemplu, din modul în care este construită
relația sa cu Dumnezeu până la modul în care se îmbracă – având în vedere că toate aceste
lucruri sunt utile pentru înțelegerea lui ca persoană de cultură.
Omul a fost întotdeauna iobsedat de a afla răspunsul unor întrebări precum cine este
el, de unde provine , ce trebuie să facă. De-a lungul istoriei , iomul nu a avut cum să-și
cunoască trecutul și de aceea a apelat la mit și simbol. Antropologia este iștiința care ,
încearcă de aproximativ două secole să răspundă la aceste întrebări iobsedante.
Această știință, studiind umanitatea în ansamblu, urmărește să enunțe generalități utile cu
privire la om și la comportamentul său și să ajungă la o cât mai deplină înțelegere a
diversității umane.
Nașterea științei este strâns legată de o serie de fenomene culturale și politice,cum ar fi:
– curiozitatea occidentalului luminist pentru studierea unor culturi diferite, expansiunea
europeană , colonialiasmul și evanghelizarea.
Termenul de antropologie a coexistat o bună perioadă cu cel de etnologie. Odată cu
sfârșitul secolului al XVIII-lea, această știință a putut fi divizată în doua ramuri: o
antropologie fizică și o antropologie culturală.
Antropologia fizică studiază omul ca organism biologic, în timp ce antropologia culturală
este preocupată de culturile umane și de modurile de viață, atît din prezent, cît și din trecut.
5

Antropologia culturală poate fi subdivizată în trei ramuri principale : ilingvistică (studiază
limba și limbajul în contextul lor socio-cultural),iculturală/socială(studiază evoluția,
condițiile de trai, relațiile între oameni și instituții) și arheologică(studiază preistoria
umanității pornind de la obiectele rămase în urma trecerii oamenilor).
O dată ce altul, celălalt, a încetat să fie doar primitivul „sălbaticul”, „exoticul”, alterității
externe i s-a alăturat alteritatea internă: orice minoritate dintr-o comunitate este o expresie a
alterității.
Țăranul tradițional, inegrul, femeia, au fost receptați și studiați ca expresii ale
alterității interne, orientând interesul antropologului către propria cultură. Examinarea
multiplelor ipostaze ale alterității externe și interne a fost însoțită de mutații corespunzătoare
la nivelul perceperii diferențelor și al valorizării lor. Adoptând însă o perspectivă comparativă
ea a descoperit în alteritate, identitatea, iîn altul, asemănătorul, și s-a definit, în consecință,
idrept știința asemănărilor și ideosebirilor.
”Antropologia culturală, înțeleasă ca o antropologie generală, are o vocație holistă,
atorcuprinzătoare. Această caracteristică face din ea o disciplină integratoare a tuturor
științelor sociale și disciplinelor umaniste, asigurîndu-i un fel de statut aparte .” (Achim
Mihu, Viziunea holistă în antropologia culturală în Antropologie culturală , Ed. Napoca Star,
Cluj, 2000, pp. 26-27).
Este necesar să fie relevate mai multe aspecte:
1.Nu este vorba doar despre o parte a lumii, să zicem Europa. Multă vreme, în vest, a
domnit o orientare eurocentrică. Obiectivele de studiu ale antropologiei includ toate
societățile și culturile lumii. Nici Australia, nici insulele Pacificului nu sunt omise.
2.Perspectiva în care privește timpul nu se limitează la prezent, așa cum o fac deseori
sociologii. Antropologia culturală studiază viața culturală și socială din trecutul
omenirii, în prezent și încearcă să-și imagineze cum va arăta viitorul. Antropologia
culturală, așa cum am arătat deja, studiază toate domeniile care constituie natura
umană: biologică, societate și cultură. De asemenea, relevă relațiile reciproce foarte
strânse dintre aceste domenii.
3.Caracterul holistic al antropologiei culturale rezultă din ansamblul ramurilor și sub-
ramurilor din care este constituită. De aici caracterul multidisciplinar care este organic
antropologiei.
6

Definiții ale antropologiei culturale
Există multe definiții ale culturii în diferite discipline și domenii lingvistice. Față de
această problemă, Kroeber și Kluckhohn au definit termeni care sunt considerați nucleul
antropologiei culturale cât mai precis posibil și, prin urmare, au încercat să clasifice aceste
definiții. Prin urmare, au stabilit că definiția semnificației antropologice cea mai apropiată de
cultură a fost cea dată de Sir Edward Taylor în lucrarea sa din 1871 în lucrarea "Primitive
Culture"; aceasta poate fi considerată a avea o valoare canonică pentru disciplină, punct de
pornire în toate încercarile ulterioare de definire a culturii: "Cultura sau civilizatia,
considerate în sens larg, etnografic, este acel tot complex care include cunoasterea, credinta,
arta, morala, legea, obiceiurile si orice alte aptitudini si obisnuinte dobândite de om ca
membru al societatii."( Edward Tylor, "Primitive Culture").
Dacă analizăm toate componentele culturii enumerate în aceasta definiție a lui Tylor,
constatăm că, într-adevar, ea subliniază:
– ideea de cultură ca "tot", ca întreg organizat (whole complex);
– elementele cele mai importante care organizează o societate: legea, morala,
credințele, cunoașterea, etc;
-ideea de om ca ființă culturală (membru al unei culturi, societăți, grup);
-ideea de cultură ca o cunoaștere transmisibilă.
Este dificil totusi de stabilit în aceasta definiție a lui Tylor de la 1871 un început al
construcției sensului antropologic al termenului de cultură, câta vreme regăsim în spatele ei o
întreagă tradiție de gândire, dupa cum remarca de curând R. Williams – care stabilește filiația
prin care definiția lui Tylor se înscrie în tradiția filosofiei germane, îndeosebi a gândirii lui
Herder, care la 1776 vorbea și el despre popoare ca formând "un întreg tablou viu de moduri
de viață, obișnuințe, dorințe.etc"; altfel spus, ceea ce distinge popoarele nu poate fi surprins
într-o formulă verbală simplă și de aceea avem nevoie de o sintagmă ca: "un întreg tablou viu
de moduri de viață, aptitudini, dorințe.". Observăm ică avem de-a face înca din anul 1776
cuvântul „popor” a fost folosit în sensul că antropologia va vorbi despre cultură la începutul
secolului XX, motiv pentru care ar trebui să considerăm celebra definiție a lui Taylor ca parte
7

a acestei tradiții ideologice, mai degrabă ca anticipare a sensului antropologic al culturii decât
să ne așteptăm la o semnificație antropologică .
Conrad Phillip Kottak considera că “antropologia culturală studiază societatea și cultura,
descrie și explică asemănările și diferențele sociale și culturale.”1i
Jean Poirier, în lucrarea “Histoire de l’ Ethnologie”2 este de părere că pentru trasarea unei
istorii a antropologiei culturale trebuie să ținem seama de cel puțin trei puncte:” că după 1930
antropologia își schimbă metoda, discursul, devine profesională și accede în universități, că
se impune o diferențiere între studiul civilizațiilor prescripturale și al marilor civilizații-
chineză, indiană-care au fomat discipline aparte și că antropologia devine din ce în ce mai
mult o știință exagerat sincretică, tinzând spre o globalizare a discursului umanist.”
Claude Levi-Strauss, în cartea “Locul antropologiei în cadrul științelor sociale și
probleme puse de predarea ei” spune :
„Este important, într-adevăr, să ne pătrundem de la început de acest adevăr: antropologia
nu se deosebește de celelalte științe umaniste și sociale printr-un subiect de studii care i-ar fi
propriu. Istoria ar fi vrut ca ea să înceapă prin a se interesa de societățile zise „sălbatice”
sau „primitive” … Acest interes este tot mai mult împărtășit și de alte discipline și anume
demografia, psihologia socială, știința politică și dreptul. Pe de altă parte asistăm la
fenomenul curios că antropologia se dezvoltă, în timp ce aceste societăți tind să dispară sau,
cel puțin, să-și piardă caracterele distinctive. Aceasta înseamnă că antropologia nu este
legată în mod absolut de topoarele de piatră, de totemism, de poligamie. Dealtfel, ea a
demonstrat-o clar în cursul ultimilor ani, cînd unii antropologi au început să se îndrepte spre
studiul societăților zise „civilizate”. Ce este atunci antropologia? iSă ne mărginim pentru
moment a spune că ea derivă dintr-o anumită concepție despre lume sau dintr-o modalitate
originală de a pune probleme, descoperite, și una, și cealaltă, cu ocazia studiului fenomenelor
sociale, nu neapărat mai simple (cum se crede atît de frecvent) decît acelea ce au loc în
societatea din care face parte observatorul, dar care, din cauza marilor descoperiri pe care le
prezintă în raport cu acestea din urmă, scot în evidență anumite proprietăți generale ale vieții
sociale, care devin obiectul antropologului…”i.
Dacă vrem să rămînem la sensul însuși al cuvintelor „cultural” și „social”, deosebirea
nu este prea mare. Noțiunea de cultură este de origine engleză, fiindcă lui Tylor îi datorăm de
a fi definit-o pentru prima oară ca „acel tot complex care include cunoaștere, credință, artă,
moravuri, lege, tradiție și alte cîteva aptitudini și obișnuințe dobîndite de om ca membru al
1 Mihu Achim-Antropologia culturală, Cluj-Napoca, Editura Dacia , 2002, p.162 Nicolae Panea-Antropologie culturală și socială, Craiova, Editura Omniscop, 2000, pp.41-42
8

societății”. Ea se referă, așadar, la deosebirile caracteristice existente între om și animal,
dând astfel naștere unei opoziții, rămasă de atunci clasică, între natură și cultură.
Indiferent dacă se proclamă „socială” sau „culturală”, antropologia aspiră întodeauna la
cunoașterea omului total, considerat într-un caz pe baza producțiilor sale, în celălalt pe baza
reprezentărilor sale. Apare astfel clar că o orientare „culturalistă” apropie antropologia de
geografie, de tehnologie și de preistorie, pe cînd orientarea „sociologică” îi creează afinități
mai directe cu arheologia, istoria și psihologia. În ambele cazuri există o legătură deosebit de
strînsă cu lingvistica, fiindcă limbajul este în același timp faptul cultural prin excelență (care
îl deosebește pe om de animal) și acela prin intermediul căruia se stabilesc și se perpetuează
toate formele vieții sociale. Este logic deci ca structurile academice analizate de raportul
general să refuze cel mai adesea să izoleze antropologia și o așează mai curînd „în
constelație”, ca să spunem așa, cu una sau cîteva dintre următoarele discipline:
-Geografie
-Psihologie
-Sociologie, Lingvistică
-Arheologie
-Antropologie
Secolul al XIX-lea este caracterizat de dezvoltarea teoriilor evoluționiste, deterministe, și
mitologiste în explicare omului și a culturii sale.
Principalele teorii antropologice ale epocii sunt cele datorate lui H erbert S pencer
(organismul social), K arl M arx (determinismul social și evoluția umanității ca luptă între
clase), M organ (periodizarea culturii și a etnicității), Tylor (definirea culturii).În perioada
de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul s ecolului al X X -lea se impune treptat
metoda etnografică a cercetării vieții oamenilor prin locuirea pentru o perioadă
împreună cu aceștia și urmărirea lor îndeaproape.
Cultura reprezintă pentru om și umanitate modelul lui de viață caracteristic(conceptul de
cultură deține în antropologie locul central). Nici o altă știință socială sau disciplină umanistă
nu are drept obiect cultura ca atare și nu o abordează din punct de vedere științific și
interpretativ, precum o face antropologia culturală.
“A considera istoria antropologiei ca istorie a teoriilor despre cultură nu înseamnă
altceva decât a extinde în plan temporal ceea ce se recunoaște în plan actual, atunci când
cultura este considerată cel mai important concept pentru teoria antropologică.”3
3 Gheorghiță Geană-Antropologia culturală, București, Editura Criterion, 2005, p.126
9

Prima definiție sistematică a culturii, dată de antropologul Edward B. Tylor în anul 1871
sună astfel: “iCultura sau civilizația este tot acel complex ce include cunoștințele, credințele,
arta, dreptul, moravurile, datinile și oricare alte iscusințe și deprinderi dobândite de om ca
membru al societății. Așadar, cultura este un atribut specific omului, modul său de a se
legitima ca tip aparte de existență. Nimeni nu poate ramâne în afara culturii. Toate unitățile
existențial-umane, de la individ, familie și comunitate, sunt arene de desfașurare a culturii.”4
Cultura este modul de viața propriu unui grup de oameni, în circumstanțele unui anumit
mediu înconjurător, creat de om și format din produsele materiale și non-materiale transmise
de la o generație la alta. Problematica rolului culturii a devenit de actualitate odată cu
publicarea, în 1993, în revista Foreign Affaires, articolului “The Clash of Civilisation?” de
Samuel Huntington, profesor de politică internațională la Harvard. El spune, în acest articol,
că marile războaie se vor petrece “între națiuni și grupuri de civilizație diferite-
onccidentală, confucianistă, japoneză, islamică, hindustană, ortodoxă și latino-americană.
Disputa dintre ele v-a domina politicile globale și liniile de bătaie ale viitorului vor urma
liniile despărțitoare dintre aceste culturi.”5
În accepțiunea antropologiei culturale, cultura este modul total de viață împărtășit de
membrii unui grup, comunități, societăți. Ea include lumea simbolurilor, limba, valorile,
normele dar și tehnologia și obiectele materiale create de om.
Culturile sunt foarte variate și sunt supuse permanent unor nenumărate schimbări, dar cei
mai mulți oameni trăiesc întreaga lor viață în cadrele culturii în care au fost născuți.
Cunoscând puține lucruri despre alte moduri de viață, unii oameni privesc valorile lor proprii
ca fiind obligatorii, refuzând să creadă în caracterul lor opțional. Aceștia au tendința de a
judeca celelalte culturi prin prisma standardelor culturii proprii.
Studierea culturii presupune nu numai definirea ei și semnalarea părților definiției. Un
domeniul deosebit de important al antropologiei culturale reprezintă analiza componentelor
culturii. Cele mai de seamă componente sunt: cognitivă, normativă, simbolică.
Componenta cognitivă a naturii este constituită din trei elemente și anume din:
cunoașterea populară, din cunoașterea științifică și din credință. Cunoașterea populară este
formată dintr-un asamblu de explicații a unei mari varietăți de fenomene neelaborate și
împărtășite de membrii unui grup de oamenii. Cunoașterea populară nu reprezintă doar
înțelepciunea trecutului ci și teoriile infirmate ale cercetătorilor de ierii.
4 Gheorghiță Geană-Antropologia culturală, București, Editura Criterion, 2005, p.1305Achim Mihu-Antropologia culturală, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, p.105
10

Cunoașterea științifică este un asamblu de observații, de idei, teorii despre natură, societate
și om, ce sunt relativ obiective, demne de încredere, sau care pot fi verificate. Credințele sunt
idei impregnate cu subiectivism, nedrepte de încredere și care nu pot fi verificate.
Componenta normativă, se referă la faptul că fiecare cultură cuprinde un asamblu de
reguli referitoare la modul în care oamenii ar trebui să acționeze. Fiecare cultură utilizează
sancțiuni pentru a întări regulile ei. Regulile ce formează componentă normativă a culturii se
împart în mai multe forme: normele sociale tradiționale, obiceiurile și valorile.
Una din componentele fundamentale ale culturii, poate cea mai importantă dintre toate,
este cea simbolică. Primul termen la care trebuie să ne referim, de care sunt legate într-un fel
sau altul toate celelalte este cel de semn. Semnul poate fi un indicator ce servește ca un
semnal pentru acțiuni. Al doilea termen legat de simbolica culturii este semnalul. Acesta
este” un element de tip stimulator ce servește ca o bază pentru un răspuns”6. Al treilea termen
și cel mai de seamă este cel de simbol. Orice simbol este, un semn sau un semnal, ce
reprezintă altceva decât propria lui substanță fizică.
Rolul culturii constă în aceea că își pune pecetea asupra procesului de luare a
deciziilor7. În jurul unor acte de decizii, de exemplu liderii politici sau națiunile privesc
termenii problemelor asupra cărora trebuie să se pronunțe și soluțiile acestora în lumina
fundamentului lor cultural. Datorită acestui fapt, cultura poate fi o barieră în înțelegerea
reciprocă dintre oameni. Exemple pot fi date din istoria relațiilor economice sau politice
dintre Japonia și America sau dintre Irak și palestinieni. Valorile islamice sunt considerate în
Occident ca fiind în antiteză cu cele ale lumii europene.
Astăzi, putem vorbi despre o antropologie culturală, o alta socială, una fizică si
filosofică. Știința ne apare ca un vast câmp epistemic, tangent cu alte domenii științifice
(arheologia, istoria, lingvistica, psihologia)i.
William A. Haviland este de părere că antropologia culturală își concentrează atenția
studiului comportării umane. La temelia acestei comportări se află cultura – adică
standardurile prin care funcționează societatea.8
Există trei puncte de vedere principale asupra antropologiei, fiecare dintre acestea afirmând
mai mult sau mai puțin o imagine de ansamblu a întregii probleme umane. Prima este tratarea
antropologiei împreună cu sociologia, economia, politica și psihologia ca o disciplină a
științei sociale. Într-un sens larg, acest lucru a determinat dezvoltarea antropologiei culturale.
Al doilea punct de vedere este biologic. Antropologia produsă de această viziune studiază
6 Achim Mihu-Antropologia Culturală, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, p.977 Achim Mihu-Antropologia culturală, Cluj-Napoca. Editura Dacia, 2002, p.1058 Achim Mihu-Antropologia culturală, Cluj-Napoca. Editura Dacia, 2002, p.16
11

oamenii și creațiile lor ca parte a lumii biologice și este o parte integrantă a științei naturale.
A treia concepție înțelege antropologia ca parte a umanităților. În acest ultim caz este vorba
de antropologia filosofică, ce ar putea fi definită ca studiul filosofic al omului, studiul naturii
și esenței umane. După Emil Cioran antropologia filosofică a apărut o dată cu încercarea
omului de a-și înțelege destinul său, deci, „când omul sustras asimilării naive în obiectivitate
s-a diferențiat de lumea înconjurătoare devenind totodată, conștient de această
diferențiere”(Emil Cioran).
Astfel cultura este o realitate a cărei existență este inerentă condiției umane colective,
ea este un atribut distinctiv al acesteia, o caracteristică universală, cultura opunându-se în
această privință naturii.
Antropologia lingvistică studiază variația limbajelor în timp și în spațiu. Dintre temele ce au
preocupat exponenții acestui domeniu al cercetării antropologice se remarcă: analiza
vocabularului în vederea decelării structurii sale, condiționările sociale ale variațiilor
limbilor, subiecții vorbitori, strategiile discursive și construcția sensului.
Semnificația antropologică a culturii este diversă și relativistă: vorbim despre cultură, iar
lumea este împărțită în culturi diferite. Fiecare persoană este un produs al culturii în care
trăiește, iar diferențele dintre oameni se explică prin diferențele dintre culturile în care trăiesc,
nu prin diferențele de rasă, bagaje sau zestre biologică. La sfârșitul acestui secol, cuvântul
“rasă” a fost abandonat în secolul al XIX-lea. Diferențele biologice nu sunt necesare.
Compoziția biologică a ființelor umane este relativ singură. În acest sens, aparținem
aceleiași specii – termenul „cultură” ar fi mai potrivit-în acest sens suntem complet diferiți.
Un moment din istoria conceptelor culturale antropologice "Boas" este considerat foarte
important.
Dezvoltarea metodologiei antropologice este într-o oarecare măsură independentă de
alte științe sociale. Aceasta este prima dată când antropologia a studiat semnificația zonelor
tribale îndepărtate, unde primul grup de antropologi de câmp a dezvoltat metode de observare
participativă. (Trăind o perioadă de timp și împărtășind o viață comună cu oamenii studiați).
Pentru a le înțelege). Astăzi (când granițele dintre științele sociale devin estompate), această
abordare de teren a devenit o trăsătură definitorie recunoscută de profesia antropologică.
Putem vorbi însă si despre perspectiva antropologică care face referire la un anumit mod de a
privi ori de a percepe si ulterior de a înțelege și explica fenomenele cultural, sau, de a oferi
o ,,radiografie” despre datele si informațiile ,,umane” ale unui fenomen privit în mod
particular ca parte a realității socio-culturale. În definitiv, un antropolog percepe într-un mod
12

diferit tot ceea ce se întâmplă, contextul în care se petrec lucrurile și caută să înțeleagă modul
în care acestea se petrec.
CONCLUZII
“ Nu găsesc o mai bună încheiere la expunerea de față decât luarea aminte la zicala
românească: "Mare-i grădina lui Dumnezeu!". îndeobște, aceste cuvinte exprimă o mirare
vecină cu stupefacția că un anume gest ori fapt se poate produce, acesta fiind pus pe seama
îngăduinței divine. Antropologia poate însă adopta această zicală ca pe una dintre cele
emblematice ale sale, întrucât cuvintele ce o compun dau seama de o experiență de
cunoaștere proprie disciplinei noastre. în optică antropologică, ele exprimă bogăția
culturală a umanității, o bogăție în fața căreia tăvălugul globalizării se dovedește
neputincios. Parcurs în stare de generoasă dispoziție empatică, drumul de la mirare la fapt
de cunoaștere în privința diversității lumii epitomizează o lecție de antropologie, una
fundamentală, a cărei apropriere este esențială întru dobândirea culturii antropologice”.
(Gheorghiță Geană, “La centenarul Muzeului "Astra””, pagina 212) .
În concluzie antropologia culturală trebuie înțeleasă ca o imagine a naturii umane,
adică a ceea ce stă la baza omului, ființelor umane, tuturor oamenilor, umanității.
Cultura este considerată a fi un sistem extraordinar de complex de fenomene și procese fără
de care nu se poate vorbi despre om și realitatea socială. Ea este partea centrală și decisivă a
naturii omului și a lumii lui. Asadar se poate afirma că, în general, antropologul își verifică
ipotezele în munca de teren, prin intermediul careia el studiază în amănunt un tip de cultură și
ajunge la concretizarea unor trasaturi specifice, a unor patterns. Metoda pe care o folosește
este aceea a observației participative. Chiar dacă o astfel de anchetă ridică probleme de
acomodare, de integrare, chiar de reflectare a culturii în care cercetătorul se introduce, este
totuși singura capabilă să descrie, să sintetizeze și să interpreteze realitățile observate fără
teama de a cadea în ficțional. Antropologia practicată în societatea proprie tinde să se
orienteze spre acele grupuri, de obicei, marginale, care sunt greu investigate prin anchetă sau
sondajul de tip sociologic.
Antropologia subliniază icaracterul „străin”,”îndepărtat” al grupurilor pe care le cercetează și
urmarește să aducă în „centrul socialului” reprezentări,iconcepții, comportamente considerate
de simțul comun ca fiind „reziduale”, deviante, atipice, încercând să facă acest lucru prin
abordarea acestor viziuni din interior sau din punctul de vedere al grupului respectivi.
13

BIBLIOGRAFIE
1. Geană Gheorghiță, Antropologie culturală, București, Editura Criterion, 2005.
2. Mihu Achim, Antropologia culturală, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002
3. Panea Nicolae, Antropologie culturală și socială, Craiova, Editura Omniscop, 2000.
4. Herbst-Oamm. K. I.. & Kulik, J. A. (2005). Volunteer support, marital status and the
sunixal tunes of tetminally ill patients Health Psihology 24. 225-229. doi: 10.1037/0278-
613324.2.225
5. Sillick, T. J.. & Schutte, N. S. (2006). Emotional intelligence and sell-esteem mediate
between perceived early parental love and adult happiness E-Journal of Applied Psychology,
2 (2), 38-48. Retrieved from http: ojs.lib.swin.edu.au/ index.php/ejap
6. Light. M. A.. & Light. 1. H. (2008). The geographic expansion of Mexican immigration in
the United States and its implications for local law enforcement. Law Enforcement Executive
Forum Journal, 8(1), 73-82.
14