Separatia Si Colaborarea Puterilor In Stat

CAPITOLUL 1. SEPARAȚIA ȘI COLABORAREA PUTERILOR ÎN STAT

1.1 Principiul separației puterilor în stat

Separerea puterilor constituie principiul major al democrației moderne, conform căruia puterea este distribuită între cele trei ramuri ale guvernării: puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească. Fiecare putere este localizată într-o instituție separată, iar cei ce o aplică sunt selectați prin diferite proceduri, au diverse termene și sunt independeți unii față de alții. Separarea nu înseamnă însă izolarea. Fiecare ramură a puterii participă la funcționarea celeilalte printr-un sistem de control și echilibrare reciprocă a puterilor în stat.

Rădăcinile teoriei separației puterilor în stat se află în antichitate și mai exact în Grecia antică. Primul autor care ajunge la concluzia că puterea în stat nu trebuie să fie concentrată în mâinile unei singure persoane, ci este necesar specializarea activităților statele este Aristotel, în lucrarea sa Politica: ”Fiindcă însă nu numai lucrul unui lemnar se face totdeauna de către un lemnar, iar nu de către cismar, este și firesc ca un lucru să devină perfect, când se face de către aceiaș persoană și numai de către ea și de aceia, fiindcă este mai bine sa fie tot astfel și în administrația Statului, este vădit că este mia bine, când aceleași persoane guvernează mereu când aceasta este posibil”. De asemenea, tot în aceeași lucrare Aristotel ne dezvăluie cum ar trebui să fie organizat statul, din punct de vedere al distribuirii puterii: ”În orice Stat, sunt trei părți, de care legiuitorul se va ocupa, dacă e înțelept, să le rânduească cât mai bine, și având în vedere mai înainte de orice, interesele fiecaruia. Aceste trei părți odată bine organizate, Statul întreg este, in mod necesar, bine organizat el însuși; și Statele nu se pot deosebi în mod real, decât prin organizațiunea diferită a acestor trei elemente. Cea dintâiu din aceste trei părți este adunarea generală, care deliberează cu privire la afacerile publice; a doua este corpul magistraților, căruia trebuie să i se hotărască natura, atribuțiunile și modul de numire, a treia este corpul judecătoresc.”

Deci, în această lucrare putem observa bazele sau premisele principiului separației puterilor în puterea legislativă (adunarea generală), puterea executivă (corpul magistraților) și puterea judecătorească (corpul judecătoresc), care au fost mai târziu, preluate și îmbunătățite de John Locke și Charles de Montesquieu.

John Locke pleacă de la ideea ca obiectivul și consecințele contractului social sunt acelea de a efectua un transfer de suveranitate de la indivizii, titularii originari ai acesteia, la stat, întruchipat într-un monarh sau într-o adunare, sau în ambele. El expune însă clar ideea că indivizii nu își înstrăinează, prin contractul social, decât o parte din suveranitate, atât de strâns legată de viața și de demnitatea umană încât este inalienabilă. Argumentul aflat la temelia acestei idei este că, dacă indivizii ar renunța în totalitate la libertate, fără nici o rezervă, ei i-ar acorda suveranului un drept absolut, care ar putea include chiar și dreptul de a-i lua viața. Or, nimeni nu are dreptul să dispună de viața sa, de a o lăsa la discreția unui suveran politic. În concluzie, pactul social ar trebui să cuprindă anumite rezerve, prin care oamenii să-și păstreze dreptul de a dispune de propria lor existență.

Dacă transferul de suveranitate este parțial și condiționar, concluzionăm că suveranitatea reprezentantului este limitată. Prin urmare, ea poate fi sancționată: pe de o parte, de dreptul recunoscut indivizilor de a nu accepta să se supună suveranului în cazul în care acesta ar depăși limitele, pe de altă parte, de modelul de organizare a puterilor, de controlul și de rezistența pe care acestea trebuie să o exercite una fațp de cealaltă.

Acest filosof englez, este acela care a dat prima formulare doctrinei moderne a separației puterilo în stat în opera sa ”Essay on Civil Governement”. John Locke i-a atribuit teoriei date valoarea unui principiu general de organizare a statului. Potrivit concepției lui Locke, putarea executivă și cea legislativă nu trebuie să fie reunite în aceeași persoană, spre deosebire de puterea executivă și federativă, care trebuie contopite. Puterea legislativă este aceea care are dreptul de a îndruma folosirea forței comunității și a membrilor săi.

Puterea executivă decurge din cerința existenței, în afara puterii legislative, a unei puteri permanente care să vegheze la executarea legilor valabile. Prin puterea federativă, Locke înțelege dreptul de a declara război, de a încheia pacea și tratate cu alte state și, în general, prerogativele cu cracter diplomatic. Monarhul deține în exclusivitate și o putere discreționară. În ceea ce privește puterea judecătorească, filosoful consideră că aceasta ar fi inclusă în puterea legislativă, în considerarea funcțiilor judiciare ale Camerei Lorzilor.

Una dintre probleme fundamentale care au stat la baza programelor celor două Revoluții burgheze din Anglia din secolul al XVII-lea a fost problema libertății. Dar nu libertarea individului înțeleasă ca un comandament superior, de drept natural, ci libertatea politică, în sensul dreptului națiunii de a-și alege reprezentanții și de a nu fi guvernată în mod tiranic.

În opera sa ”Despre spiritul legilor” Charles Louis Montesquieu menționează necesitatea organizării puterilor politice pe baza principiului separării puterilor, reieșind din necesitatea protejării libertății persoanei, a cetățeanului. În capitolul VI al Cărții a XI-a din monumentala sa operă, consacrată organizării de stat din Anglia, el definește libertatea politică ca fiind ”acea libertatea izvorâtă din convingerea fiecăruia că se află în siguranță”, menționând și condițiile existenței acesteia ”pentru ca să existe această libertate, guvernământul trebuie să fie alcătuit în așa fel, ca un cetățean să nu aibă a se teme de un alt cetățean”. Iar în cazul în care cetățeanul nu se află în siguranță se formează guverne abuzive sau chiar tiranice. Remediu pentru o asemenea situație este contraponderea acestor guverne. Această soluție dată de Montesquieu a revoluționat gândirea și practica politică ale statelor lumii și a fundamentat de fapt esența separației celor trei puter în stat: ”pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca prin rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânata de putere”.

Montesquieu este interesat, îndeosebi, de separarea celor trei puteri, întrucât prin modul în care acestea sunt separate și se exercită și se realizează sau nu libertatea politică. ”Atunci când în mâinele acelorași persoane sau ale aceluiași corp de dregători se află întrunite puterea legiuitoare și puterea executivă, nu există libertate, deoarece se naște teama ca același monarh sau același senat să nu întocmească legi tiranice, pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există, de asemenea, libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă și de cea executivă”.

Principiul separației puterilor a fost dezvoltat, de asemenea, și de Jean Jack Rousseau. Filosoful francez folosește, totuși, o logică diferită, considerând că puterea legislativă se suprapune chiar cu suveranitatea și poate fi exercitată numai de către întreaga națiune. În opinia sa, puterea executivă este responsabilă numai de a emite acte specifice care trebuie să rezulte din aplicarea măsurilor general adoptate de puterea legislativă. ”El nu poate concepe independența puterii executive, deoarece este supusă puterii legislative, ale cărei ordine le execută și este supravegheată, pentru a vedea cum se îndeplinesc atribuțiile aferente ei.”

Teoria separației celor trei puteri în stat a revoluționat gândirea și practica politică ale statelor lumii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și a generat un proces de reînnoire contituțională atât în Europa, cât și în America de Nord. Succesul teorie se datora faptului că oferea o alternativă la guvernarea absolutistă și o pavăză împotriva tiraniei guvernanților. Clasa socială cea mai interesată în consacrarea și generalizarea principiului separației puterilor era burghezia. Beneficiarii aplicării și respectării separării și independenței celor trei puteri erau cetățenii fiecărui stat, aceștia văzând în teoria lui Montesquieu garantarea propriei libertăți politice.

În decursul celor două secole de aplicare, teoria separației celor trei puteri în stat a luat forme distincte în fiecare regim politic. Practic nu se întâlnesc două state în care modalitățile concrete de separare sau distribuire a puterilor legislativă, executivă și judecătoreasca să se repede într-o formă identică.

Chiar în cadrul aceluiași stat, într-o evoluție istorică mai mult sau mai puțin îndelungată, s-au constatat modificări ale raportului între puteri, în beneficiul uneia sau alteia dintre ele, deși prevederile contituționale care reglementau distribuirea atributelor de putere au rămas neschimbate. Spre exemplu, în practica constituțională a SUA, raporturile între puteri, îndeosebi între puterea executivă și cea legislativă, cunosc o evoluție distinctă în fiecare legislatură, respectiv mandat prezidențial. Atât puterea legislativă, cât și cea executivă exercită așa-numitele puteri enumerate (puterile expres stipulate în Constituție) și puteri subînțelese (prerogative care țin de natura funcției legislative și executive).

De foarte mult timp teoria clasică a separației puterilor în stat nu mai exprimă o realitate politică sau nu o mai exprimă decât parțial. Ea a fost negată de regimurile politice autoritate, atât de numeroase în secolul al XX-lea, de le regimurile fasciste din perioada interbelică, până la regimurile socialiste, care au avut o importanță majoră până în anul 1990. Spre deosebire de regimurile pluraliste și liberale, pentru care exercițiul puterii trebuie divizat pentru ca aceasta să nu constituie o amenințare la adresa libertății individuale, toate regimurile politice autoritate au respins idee separației puterilor, căci în viziunea lor puterea reprezenta intrumentul necesar al transformărilor care trebuiau îndeplinite pentru a promova statul sau a ajunge pe culmile socialismului.

Îmbătrânirea și neadaptarea teoriei clasice a separației puterilor se datorează faptului, că în mare parte ea a fost elaborată într-o epocă în care nu existatu partide politice sau nu existau în forma lor modernă. Principalele probleme legate de puterea politică erau de ordin instituțional, vizând diferitele organe ale statului, competențele acestora și raporturile dintre ele, iar teoria clasică era susceptibișă să instaureze echilibrul de dorit între aceste organe.

Cu toate acestea, este greșită afirmația că teoria separației puterilor aparține trecutului. Este ușor de constatat decalajul între declinul unei teorii care își pierde progresiv forța și valoarea explicativă pentru că nu mai corespunde realității și receptarea sa atât de către opinia publică, care continuă să creadă în ea, cât și de către clasa politică, care persistă în a o evoca. De aceea regimurile pluraliste, fidele originilor lor și filosofiei Luminilor, continuă să manifeste un profund respect pentru această teorie.

1.2 Principalele mecaniseme de colaborarea a structurilor de guvernare

Fiecare dintre organisemele sau instituțiile de guvernare adoptă o serie de decizii potrivit compentenței ce le-a fost conferită prin constituție sau printr-o lege organică. Evident, este vorba de decizii politico-juridice adoptate de un organism specializat, învestit cu prerogative ale puterii și ale autorității publice, care acționează în virtutea legii și într-un cadru prescris de aceasta.

”Prin mecanisme de interferență a structurilor de guvernare se înțelege ansamblul metodelor sau formelor prin intermediul cărora instituțiie guvernante, exercitându-și prerogativele constituționale, concură printr-o strânsă interferență la înfăptuirea conducerii sistemului social global.”

Unii autori consideră că cele mai importante decizii politice sunt luate de o mică elită aflată la putere. Alți autori susțin, dimpotrivă, că asemenea decizii sunt rezultatul interacțiunii și al conflictului între mai multe grupuri, dintre care niciunul nu deține și nu exercită puterea decisivă. Această ultimă opinie rezultă din concepția teoretică pe care se bazează principiul separației puterilor: niciunul dintre organismele de guvernare sau de conducere globala a societății nu ar putea deține și nu ar putea exercita puterea în chip discreționar sau în detrimentul celorlalte, întrucât constituantul nu a conferit niciunuia o putere absolută, ci, dimpotrivă, a prevăzut un sistem de verificare și echilibrare reciprocă, denumit checks and balances, prin intermediul căruia fiecare putere veghează ca cealalată să nu fie exercitată abuziv și să strice echilibrul existent între ele.

Într-un sistem politic, rolul hotărâtor în adoptarea și aplicarea deciziilor politice majore îi revine parlamentului și guvernului. Acceasta nu înseamnă că instanțele ar fi excluse automat de la jocul politic între celelalte autorități sau puteri publice.

Mecanismele de interferență sau de colaborare a celor trei puteri puse în aplicare separat de parlament și guvern, potrivit prerogativelor ce le-au fost conferite fiecăruia prin constituție, precum și principiile care guvernează raporturile între cele două corpuri guvernante și metodele folosite pentru transpunerea acestor principii în practică își pun amprenta însă nu numai pe sistemul politic, dar și pre regimul politic, putând fi luate ca reper pentru caracterizarea acestuia ca un regim politic democratic sau, dimpotrivă, ca un regim politic totalitar.

Interferența puterii legislative cu cea executivă și judecătorească este rezultatul aplicării principiului separației puterilor în stat.

Practica constituțională a demonstrat că o separație absolută între puteri ar echivala cu un blocaj constituțional. Pentru a nu bloca mecanismul constituțional, teoreticienii au impus o interferentă între puteri și chiar modalități de conlucrare și colaborare între ele. Esenția pentru orice sistem constituțional este ca, permițându-se interacțiunea puterilor, să nu se afecteze substanța principiului separației, care își păstrează întru totul valoarea.

În practica constituțională a statelor s-au conturat mai multe modalități de interferență sau interacțiune între parlament, ca organism de guvernare însărcinat în principal cu votarea legilor și controlul activității executivului și, pe de altă parte, guvernul însărcinat să execute legile și să exercite conducerea generală a administrației publice. Aceste modalități sunt prevăzute expres în constituția fiecărei țări și deci au o forță juridică absolută.

Raporturile reciproce și interacțiunea existente între parlament și guvern sunt diferite de la un stat la altul, deosebirea principală între ele fiind generată de caracterul sistemului politic: prezidențial sau parlamentar.

Printre modalitățile de acțiune a puterii executive asupra puterii legislative se numără:

Desemnarea unor membri ai parlamentului de către puterea executivă;

Intervenția puterii executive în organizarea internă a asctivității camerlor legislative;

Implicarea directă a puterii executive în activitatea legislativă a parlamentului;

Prerogativele puterii executive privind finalizarea procesului legislativ;

Delegarea legislativă;

Dizolvarea parlamentului.

Iar mai pe larg despre fiecare modalitate în parte vom vorbi în continuare.

În ceea ce priveste 1) modalitate, procedeul constă în desemnarea expresă a unor parlamentari de către șeful puterii executive. În Canada, membrii Senatului sunt numiți de Guvernatorul General, la propunerea Primului-minsitru. Potrivit art. 59 alin. (2) din Constituția Italiei, Președintele Republicii poate numi cinci senatori pe viață dintre cetățenii care au merite deosebite în viața socială, științifică, artistică su literară. În Marea Britanie, Life Peerage Act, adoptat în 1595, conferă drepul Reginei și Primului-ministru să acorde un titlu nobiliar unor personalități proeminente din lumea științifică, politică sau artistică. Membrii Bundesrat-ului de asemenea pot fi numiți sau revocati de Guvernele landurilor. Fiecărui land îi este rezervat din oficiu trei mandate in Bundesrat, numărul putând crește în dependență de populația landurilor până la 6 mandate.

Un exemplu clasic pentru cea 2) modalitate este convocarea parlamentului de către șeful statului în sesiuni extraordinare. De asemenea, guvernul participă la stabilirea ordinii de zi a fiecărei camere legislative, putând astfel interveni în organizarea ședințelor acestora.

În cea de-a 3) modalitate ponderea procedurilor de intervenție este diferită, în funcție de tipul de sistem politic: prezidențial sau parlamentar. Domeniile în care puterea executivă este îndrituită să se implice în derularea unor activități parlamentare sunt:

inițiativa legislativă;

participarea la dezbaterile parlamentare;

mesaje adresate de către șeful statului națiunii prin intermediul parlamentului

dreptul de a depune amendamente la propunerile legislative prezentate de parlamentari;

dreptul de a prezenta puncte de vedere ale guvernului privind propunerile legislative prezentate de parlamentari.

Potrivit Constituției României, inițiativa legislativă aparține, dupa caz, Guvernului, deputaților, senatorilor sau a unui număr de cel puțin 100.00 de cetățeni cu dreptul de vot. Cetățenii care își manifestă dreptul la inițiativă legislativă trebuie să provină din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare din aceste județe, respectiv municipiul București, trebuie să fie înregistrate cel puțin 5.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative. In ceea ce privește participarea membrilor guvernului la ședințete parlamenului, practica parlamentară generală releva faptul că miniștrii pot participa la ședințele parlamentului, iar în situația când prezența li se solicită, ei trebuie să fie prezenți la ședință obligatoriu. În ceea ce privește mesajele șefului statului, un exemplu este Președintele României care adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii.

Evident că cea de-a 4) modalitate este un fel de ”participare” a puterii executive la procesul de aoptare a legilor, corelat și cu dreptul acestia de inițiere a proiectelor de lege, este, aparent, de natură să pună semnul întrebării asupra supremației puterii legislative a parlamentului. În realitate, intervenția puterii executive este pur formală șu nu impietează asupra exercitării de către parlamentari a mandatului lor în condiții de deplină libertate și la adăpost de o eventuală presiune guvernamentală.

În practica constituțională s-au conturat două căi de intervenție a executivului în această materie asupra legislativului:

sancționarea sau promulgarea legilor;

dreptul de veto.

Procedura scanționării și promulgării legilor legilor izvorăște din doctrina separației puterilor și este un ultim efort la puterii executive pentru a preveni un eventual abuz al puterii legislative care s-ar lăsa tentată ca, votând o lege, să îți impună punctul de vedere în mod discreționar nu numai asupra unei puteri sau alteia, ci și asupra poporului, care este, în ultimă instanță, destinatarul legii. În formele de guvernămân monarhice regele sacționează sau aprobă legile, pe când în republici se utilizează promulgarea.

Prin actul promulgării legea devine executorie, capătă forță juridică. După promulgare, legea este publicată într-o colecție oficială, care cuprinde în orfine cronologică toate legile adoptate de parlament. Pentru motive lesne de înțeles, în constituție este prevăzut un termen rezonabil în care șeful statului poate să promulge legea. Din punct de vedere juridic, refuzul șefului statului de a promulga legea este o expresie a dreptului său de veto. Acest drept este conferit șefului statului atât în republicile de toate tipurile, cât și poate fi exercitat și de monarh.

Delegarea legislativă. Într-un singur caz este permis uneori, în condiții stabilite în constituție, ca putarea executivă să se implice efectiv în activitatea legislativă, preluând prerogative de reglementare primară a relațiilor sociale, care în mod normal sunt exercitate doar de puterea legislativă. În general, asemenea acte sunt denumite decrete-lege, ordonanțe, decrete legislative.

Acest procedeu este cunoscut în doctrină ca ”delegare de legislație” și practicat în mod general. Din puncte de vedere conceptual ”delegarea de legislație” sau ”delegarea puterii legislative” este un transfer de prerogative de la parlament către guvern privind adoptatea unui act normativ în situația când parlamentul se află în imposibilitatea de a se întruni pentru a legifera. În asemenea condiții procedura parlamentară fiind greoaie, se abilitează guvernul.

Caracteristicile decretului-lege sunt:

are putere de lege;

poate modifica sau abroga legile;

singura condiție procedurală cerută este ca organismul emitent să fie competent să îl adopte;

decretul-lege trebuie să fie supus ratificării parlamentului la cea mai apropiata sesiune.

Dizolvarea parlamentului. In practica constituțională a statelor, conflictele intre parlament și puterea executivă, reprezentând în acest caz șeful statului (monarhul sau Președintele) a devenit notorie, și în cele din urmă rezolvată în constituția fiecărui stat. Conflictul dintre parlament și președintele este într-adevăr un conflict între prerogativele constituționale ale celor două organe de conducere și se manifestă atât pe plan intern cât și în relațiile internaționale. Întotdeauna, conflictul poate fi rezolvat prin mijloace legale (constituționale).

Forma cea mai gravă pe care o poate lua un astfel de conflict constă în refuzul parlamentului de a acorda votul de încredere guvernului. Într-o asemenea situație, soluționarea crizei impune dizolvarea parlamentului de către șeful statului, în vederea organizării unor noi alegeri parlamentare. Trebuie precizat că o asemneea măsură este posibilă numai în regimurile parlamentare și semi-prezidențiale.

În conformitate cu art. 89 din Constituția României, Președintele poate să dizolve Parlamentul după ce se consultă cu președinții celor două Camere și cu liderii grupurilor parlamentare, dacă forul legislativ nu a acordat votul de încredere pentru formanrea guvernului în termen de 60 zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură. Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni de mandat al Președintelui și nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență. În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat doar o singură dată.

Modalitățile de intervenție a puterii legislative asupra celei executive sunt următoarele:

Intervenția parlamentului în formarea executivului și în desemnarea unor înalți demnitari ai puterii executive;

Intervenția parlamentului în activitatea executivului;

Intervenția parlamentului asupra existenței unor autorități executive;

În 1) modalitate rolul parlamentului în formarea executivului este foarte complex și diferă în funcție de sistemul politic – prezidențial sau parlamentar -, precum și în funcție de realitățile social-politice și tradițiile constituționale din fiecare țară.

În primul rând, trebuie menționată prerogativa parlamentului, în republicile parlamentare, de a-l alege și revoca pe șeful statului. În afară de alegerea și revocarea șefului statului, în unele sisteme constituționale, parlamentul alege și revocă guvernul sau îl alege pe primul-ministru.

O formă de ”participare” directă a parlamentului la cosntituirea executivului, de fapt a guvernului, constă în desemnarea membrilor acestuia, inclusiv a primului-ministru de către șeful statului, din rândul parlamentarilor. Exemplul clasic încă în vigoare este cel al Marii Britanii. Senatul Statelor Unite, de asemenea, avizează numirile în înalte funcții de demnitar, făcute de Președinte.

Intervenția parlamentului în activitatea executivului. Necesitatea analizei relației dintre puterea legislativa și cea executivă, în toate aspectele sale – de la legal la politic, rezultă din importanța acestui raport pentru funcționarea unei societăți democratice.

Controlul parlamentar este important în evaluarea executivului și a modului în care acesta își desfășoară activitatea, dar și a modului în care acesta reflectă relația dintre Guvern și Parlament. Caracterul esențial al acestei dimensiuni în sistemul ”checks and balances” între puterile statului este prezentată, de asemenea, de importanța pe care democrațiile consolidate o acordă.

Această modalitate de intervenție parlamentară în activitatea executivă este posibilă în mai multe situații:

răspunsul dat de parlament unor probleme la solicitarea guvernului sau a șefului statului;

constituirea unor comisii de anchetă asupra activității unor departamente ale executivului. Astfel, a devenit o tradiție pentru fiecare parlament să își constituie în sânul său comisii parlamentare de anchetă;

adoptarea unor moțiuni cu privire la activitatea unor membri ai guvernului sau cu privire la diferite aspecte ale activității executive;

întrebări și interpelări adresate membrilor guvernului. Această practică este generală, fiind diferite doar elementele tehnice de adresare a întrebărilor sau a interpelărilor, precum și modalitățile de răspuns. Cel interpelat poate refuza în anumite situații și condiții să răspundă la o anumită întrebare, justificând refuzul sau din considerente de apărare a unor secrete de stat sau a securității naționale;

dreptul la informare.

A 3) modalitate este forma cea mai amplă prin care forul legislativ își manifestă poziția sa de reprezentant al națiunii față de puterea executivă. Este un procedeu răspândit, dar formele sale diferă de la un sistem cosntituțional la altul. Ca modalități sunt cunoscute punerea sub acuzare a șefului statului, precum și a miniștrilor. Miniștrii și ceilalți înalți funcționari pot fi deferiți justiției pentru comiterea unor fapte penale, dar procedura este diferită de cea folosită față de cetățenii care ar comite aceleași fapte: luare de mită, evaziune fiscală, omucidete, spionaj, înaltă trădare etc.

Prin constituție, sunt fixate procedura, organismul sau organismele la care se face apel. Potrivit art. 109 din Constituția României, urmărirea penală a membrilor Guvernului este cerută de cele două Camere ale Parlamentului, precum și de Președintele României. Potrivir Legii nr. 155/1999 privin responsabilitatea ministerială, pe lângă raspunderea politică, membrii Guvernului pot răspunde și civil, administrativ, disciplinar sau penal, după caz, potrivit dreptului comun.

1.3 Delimitări conceptuale privind structurile de guvernare în statele fostei U.R.S.S.

După dezmembrarea U.R.S.S. în 1991 s-au format 15 state independente: Rusia, Belarus, Ucraina, Azerbaidjan, Republica Moldova, Georgia, Armenia, Tadjikistan, Kazahstan, Uzbekistan, Turkmeninstan, Kârgâstan, Letonia, Estonia, Lituania.

În cele ce urmează vom prezenta pe scurt structurile de guvernale ale fiecărui stat.

Rusia. Rusia sau Federația Rusă a obținut independența față de U.R.S.S. la 12 iunie 1990. Este cel mai mare stat ca întindere și populație din fosta Uniune Soviectică. Rusia este o republică federală semi-prezidențială cu capitala la Moscova. Adunarea Federală – reprezintă organul federativ reprezentativ, deliberativ și legislativ al statului federal rus și este alcătuit din: Consiliul Federației și Duma de Stat. Puterea executivă este formată din Președintele Federației Ruse și Guvernul Federației Ruse.

Belarus. Republica Belarus și-a obținut independeța față de Uniunea Soviectică la 25 august 1991. Belarus este o republică prezidențială cu capitala la Minsk. Parlamentul Republicii Belarus – denumit și Adunarea Națională – este compus din două Camere: Camera Reprezentanților, incluzând 110 deputațo și Consisiul Republicii, care cuprinde 64 de membri. Președintele Republicii Belarus alături de Consuliul de Miniștri al Republicii Belarus reprezintă exponenții puterii executive.

Ucraina. Ucraina a declarat independeța față de U.R.S.S. la 24 august 1991. Ucraina este o republică guvernată după un sistem semi-prezidențial și cu capitala la Kiev. Puterea legislativă este reprezentată de un parlament unicameral cu 450 de membri, numit Rada Supremă. Președintele Ucrainei și Cabinetul de Miniștri sunt reprezentanții puterii executive.

Azerbaidjan. Republica Azerbaidjan este cea mai mare țară din Caucaz. Azerbaidjanul a declarat independența față de Uniunea Soviectică la 18 octombrie 1991. Azerbaidjanul este o republică prezidențială cu capitala la Baku. Organul legislativ suprem este Consiliul Național (Milli Məclis) unicameral care cuprinde 125 de deputați. Oponenții puterii legislative îi reprezintă Președintele și Cabinetul de Miniștri.

Republica Moldova. Republica Moldova este cel mai mic stat din Europa. Ea și-a declarat independența față de U.R.S.S. la 27 august 1991. Republica Moldova este un stat parlamentar cu capitala la Chișinău. Organul legislativ suprem în stat este Parlamentul unicameral care este compus din 101 de deputați aleși din liste de partid. Puterea executivă este compusă din Guvernul Republicii Moldova și Președintele Republicii Moldova.

Georgia. Republica Georgia este un stat din regiunea Caucazului, situat la conjunctura din Europa de Est și Asia de Vest. Georgia a devenit independentă față de Uniunea Sovietică la 9 aprilie 1991. Este o republică semi-prezidențială cu capitala la Tbilisi. Parlamentul Georgiei reprezintă organul legislativ suprem și este compus din 150 de deputați. Guvernul Republicii Georgia și Președintele sunt exponenții puterii executive.

Armenia. Republica Armenia este un stat situat ăn Caucazul sudic, între Marea Neagră și Marea Caspică. Armenia a obținut independeța față de U.R.S.S. la 23 august 1990. Armenia este o republică semi-prezidențială cu capitala la Erevan. Puterea legislativă este reprezentată de Consiliul Național, parlamentul unicameral al Armeniei compus din 131 de deputați. Președintele Armeniei alături de Guvern reprezintă puterea executivă a țării.

Tadjikistan. Republica Tadjikistan este o țară muntoasă situtată în Asia Centrală și fără ieșire la mare. Tadjikistanul și-a declarat independența față de Uniunea Sovietică la 9 septembrie 1991. Tadjikistanul este o republică semi-prezidențială cu capitala la Dușanbe. Organul legislativ suprem este Adunarea Supremă, parlamentul bicameral al Tadjikistanului care este compus din: Adunarea Națională și Adunarea Reprezentanților. Președintele și guvernul Tadjikistanului reprezintă putarea executivă a statului.

Kazahstan. Republica Kazahstan, este un stat transcotinental care se află în Asia Centrală, având doar un mic teritoriu la vest de râul Ural, în Europan. Kazahstanul a devenit independent față de Uniunea Sovietică la 16 decembrie 1991. Este o republică prezidențială cu capitala la Alma-Ata. Legislativul în Kazahstan este compus din două camere: Senatul, camera superioară și Mazhilis (camera deputaților), reprezentând camera inferioară. Puterea executivă este reprezentată de Președinte și Cabinetul de Miniștri.

Uzbekistan. Republica Uzbekistan, este un stat situat în Asia Centrală. Uzbekistanul a obținut independeța față de U.R.S.S. la 1 septembrie 1991. Uzbekistanul este o republică prezidențială cu capitala la Tashkent. Puterea legislativă este reprezentată de Adunarea Supremă (Олий Мажлис), parlamentul bicameral al Uzbekistanului care este format din: Senat, ca cameră superioară și Camera Legislativă, ca cameră inferioară. Președintele și Cabinetul de Miniștri sunt exponenții puterii legislative.

Turkmeninstan. Turkmeninstan sau Turkmenia este o țară turcică din Asia Centrală. Numele statului derivă din persană, însemnând ”țara poporului turkmen”. Independența față de Uniunea Sovietică Turkmeninstanul a obținută la 27 octombrie 1991. Turkmenia este o republică prezidențială cu capitala la Ashgabat. Organul legslativ suprem este Mejlis, parlamentul unicameral al Turkmeninstanului. Președintele și Cabinetul de Miniștri sunt reprezentanții puterii executive.

Kârgâstan. Republica Kârgâstan este un stat muntos și fără ieșire la mare din Asia Centrală. La 31 august 1991 Kârgâstanul s-a delcarat independent față de Uniunea Soviectică. Kârgâstanul este o republică parlamentară, în comparație cu vecinii săi, cu capitala la Bișkek. Puterea legislativă este concentrată în Parlamentul unicameral al Kârgâstanului care poarte numele de ”Consiliul Suprem”. Președintele Kârgâstanului și Cabinetul de Miniștri reprezintă puterea executivă.

Letonia. Letonia este o țară baltică din Europa de Nord, membră a Uniunii Europene. Letonia și-a declarat independența la 4 mai 1990 față de U.R.S.S., însă a fost recunoscută abia la 21 august 1991. Letonia este o republică parlamentară cu capitala la Riga. Organul legislativ superior în stat este Seimul, palamentul unicameral al Letoniei care alege Președintele Letoniei. Cabinetul de Miniștri alături de Președinte sunt exponenții puterii executive.

Estonia. Republica Estonia este o tară din regiunea Baltică a Europei de Nord, membră a UE. Estonia a obținut independeța față de Uniunea Soviectică la 20 august 1991. Estonia este o republică parlamentară cu capitala la Talin. Puterea legislativă este realizată de Riigikogu – parlamentul unicameral, care este compus din 101 de deputați. Puterea executivă este realizată de Președintele Estoniei și Guvern.

Lituania. Lituania este un stat baltic, situat în Europa de Nord, membră a Uniunii Europene. Lituania și-a declarat independența față de U.R.S.S. la 11 martie 1990, dar a fost recunoscută la 4 februarie 1991. Lituania este o republică parlamentară cu capitala la Vilnius. Organul suprem legislativ în Lituania este Seimul, parlamentul unicameral al Lituaniei, compus din 141 de deputați. Președintele Lituaniei alături de Consiliul de Miniștri sunt exponenții puterii executive.

În capitolele ce urmează vom analiza mai detaliat structurile de guvernare ale Rusiei, Republicii Moldova și Belarusului.