Separatia Puterilor Intr Un Stat Democratic Romania

=== l ===

Cuprins

Terminologie

a. Teoria separației puterilor în stat……………………………………….pag.5

b. Caracterizarea democrației și formele sale de manifestare……pag.11

c. Caracterizarea unui stat democratic……………………………………pag.16

Evoluția formei de guvernământ a României

a. Domnia ca evoluție istorică și constituțională……………………..pag.19

b. Monarhia………………………………………………………………………..pag.22

c. Republica……………………………………………………………………….pag.27

Separația puterilor în România

a. Puterea legislativă: Parlamentul………………………………………..pag.29

b. Puterea executivă: Președintele României și Guvernul…………pag.34

c. Puterea judecătorească: Instituțiile judecătorești, Ministerul Public și Consiliul superior al Magistraturii…………………………………………pag.40

d. Colaborarea celor trei puteri……………………………………………..pag.43

Concluzii………………………………………………………………………..pag.47

Bibliografie

Cristian Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, editura All Beck, 2003, București

Cristian Ionescu, Principii fundamentale ale democrației constituționale, editura Lumina LEX, 1997, București

Florin Bucur Vasilescu, Constituționalitate si constituționalism, editura Național, București

Paul Negulescu, Curs de drept constituțional român, editura Ion I. Borson, București, 1939

Cristian Ionescu, Regimul public in România, editura All Beck, București, 2002

Aristide Cioabă, Democrația putere și contra putere , editura Noua Alternativă, București,

Giovanni Sartori, Teoria democrației reinterpretată, editura Polirom , București, 1999

Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României revizuită, editura All Beck, București, 2004

Valentin Noumescu, Sisteme politice comparate, editura Casa Cărții de știința, Cluj Napoca, 2003

Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice, editura Europa Nova, București, 1996

Ion Deleanu, Democrația și dinamica puterii, editura Dacia, Cluj Napoca, 1985

Guy Hermet, Cultură si democratie, editura Pandora-M, Targoviște, 2002

David Held, Democrația si ordinea globală, editura Univers, București, 2000

Tanase Gheorghe, Separația puterilor în stat, editura Stiințifică, București, 1994

Ion Rusu, Forma de guvernământ, editura Lumina LEX, București, 1997

Anastasie Iordache, Instituirea monarhiei constituționale și a regimului parlamentar din România, editura Mojodohonda, București, 1997

Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional comparat și instituții politice, editura All Beck, București, 2003

Cap.I. TERMINOLOGIE

a. Teoria separației puterilor în stat

Orice proces de conducere social-politică, presupune specializarea activitaților statale, adică stabilirea unor organisme investite cu autoritate care să desfașoare neîntrerupt și potrivit anumitor metode , practici ori reguli, același tip de activități, dacă procesul este desfășurat în vederea realizării unor obiective de interes general, sau prin care se urmărește „Binele comun” al națiunii. Această cerința are caracter obiectiv și se impune cu necesitate în viața oricărui stat , pentru ca procesul de conducere la nivel general sa fie eficient .

Prin esența sa procesul de conducere statală trebuie să fie unitar, reflecție a caracterului unitar al puterii politice. În orice formațiune statală puterea politică este deținută fie de un singur individ sau de un grup restrâns , fie de un corp politic larg. Din această perspectivă se spune că într-un stat nu poate exista decât o putere unică , căreia nu i se opun alte puteri de aceeași natură. În virtutea puterii publice „statul este îndreptățit să nu recunoască pe teritoriul său o altă voința venită din afară”. Termenul de putere este folosit aici cu sensul de forță organizată ce aparține unui individ sau unei colectivități umane largi, „concretizată în capacitatea sa de a defini și înfăptui interesele generale ale grupului , impunând tuturor membrilor acestuia voința sa, la nevoie prin folosirea legitimă a forței de constrângere”.

„Într-un alt sens puterea reprezintă autoritatea de stat (puterea de stat) , exercitată prin metode specializate și potrivit anumitor metode sau tehnici”. Aici puterea este folosită cu sensul de formă concretă de exercitare a prerogativelor de putere și presupune delegarea legitimă a acestora de către titularul puterii politice, unor instituții specializate de guvernare . Puterea presupune o relație stabilă, ierarhică și bine definită , pe de o parte intre titularul suveran al puterii politice și instituțiile de guvernare , pe de altă parte intre acestea și membrii componenți ai grupului: relația este astfel bivalentă.

În concluzie puterea politică suverană , ca element constitutiv al statului, este esențial să fie unică, indiferent cine ar fi titularul legitim al acestuia : un individ sau poporul și formele sale de exercitare.

Suveranul unic poate concesiona una sau mai multe dintre atribuțiile sale , diferitelor autorități, care o exercită și care poartă numele de puteri publice. Tot unică este și puterea delegată statului de către popor.

Nu se poate confunda puterea statului de a comanda în nume propriu „ puterea de voință și de comandament”, cu puterea suverană a poporului care este permanentă și indestructibilă. Autoritățile statului exercită mai degrabă funcții decât puteri. Exercitarea de către autoritățile publice a anumitor funcții , presupune pe de o parte : dreptul exclusivist al autorităților respective de a comanda în nume propriu( drept conferit/ delegat de popor) , iar pe de altă parte , capacitatea ei de a înfăptui sau de a aduce la indeplinire decizii de comandă.

Deși puterea politică ca fenomen, este unică, ea poate și trebuie să fie distribuită pentru a fi exercitată, unor organisme diferite , cărora le sunt repartizate sau incredințate anumite atribuții sau prerogative de conducere. Nici unul dintre aceste organisme nu poate exercita puterea în numele ori în folosul propriu, și în afara controlului deținătorului suveran și legitim al puterii.

„ Libertățile și posibilitatea de dezvoltare a unei societăți, a unei națiuni, nu poate fi asigurată decât numai când aceste atribuțiuni esențiale ale statului ar fi incredințate la mai multe persoane , la titulari deosebiți, care să nu depindă unii de alții , să fie separați , independenți ,să se controleze reciproc”.

În concepția și filosofia politică a antichității elene, unde se găsesc primele informații despre distribuirea autorității, puterea aparținea și era exercitată, fie de un singur individ, fie de către popor (democrația). „Guvernământul și Constituțiunea fiind lucruri identice, și guvernarea fiind puterea suverană a Cetății, spune Aristotel, trebuie în chip necondiționat ca această putere să se compună ori dintr-un singur individ , ori dintr-o minoritate sau din masa cetațenilor”. În concordanță cu această concepție, monarhului îi revenea autoritatea supremă în stat, el putând legifera potrivit bunului plac, având deplină libertate de a decide punerea în aplicare a legilor și de a judeca. Cucerind de la regalitate puterea , aristocrația ateniană și-a impus propriile interese politice și economice în detrimentul cetațenilor liberi, dar săraci. Ca regim politic, democrația instaurată în Atena și în alte polisuri grecești a realizat importante reforme politice și legislative,cu scopul de a consolida libertatea și egalitatea și de a realiza interesele celor mulți, prin mijlocirea unor magistraturi care să-i reprezinte. Indiferent de natura celor trei tipuri de regimuri politice enunțate, prerogativele propriu-zise de putere erau exercitate de organisme diferite, intrucât era practic imposibil ca întreaga activitate statală să fie concentrată în mâinile unui singur individ sau organism. Firește că o astfel de cerință nu putea fi intrunită pe deplin în sistemul de guvernare al polisurilor grecești. Nu este mai puțin adevărat, însa, că în aceste cetăți distribuirea distinctă a prerogativelor de putere erau o practică politica necontestată. Informații în acest sens se găsesc la Aristotel. În orice stat, afirmă acesta, sunt trei părți de care legiuitorul se va ocupa dacă e înțelept, să le rânduiască cât mai bine, și având în vedere, înainte de orice, interesele fiecăruia. Prima din aceste parți este Adunarea Generală care deliberează cu privire la afacerile publice; a doua este Corpul Magistraților, căruia trebuia să i se hotărasca natura, atribuțiile și modul de numire; a treia este Corpul Judecătoresc. De exemplu, cetatea Atenei avea pe lângă Adunarea Poporului un mare număr de magistrați, fiecare îndeplinind un anumit gen de activitate. Printre funcțiile publice astfel exercitate apăreau legiferarea, judecarea cauzelor, conducerea războiului, întreținerea focului sacru s.a.Cel mai important organism în cadrul democrației ateniene era Adunarea Poporului numita de ei „Ecelesia”. Un alt organism era consiliul numit „Boule” insărcinat cu atribuții de natură executivă și constituit dintr-un număr foarte mare de membrii (500 de membrii în timpul lui Clistene). Acestor două organisme li se adăuga magistraturile. Înalții magistrați erau desemnați de popor fie prin tragere la sorți, fie prin alegere pentru un mandat a cărui durată varia in raport cu natura magistraturii. Și activitatea de justiție se desfașura în polisurile grecești în mod organizat și specializat. În micile regate-cetăți grecești, treptat puterea absolută a regelui numit „Basileus” este limitată la funcții religioase, atributele de comandă civile și militare fiind preluate de magistrați specializați. Imaginii de stăpân atotputernic a regelui, i se atribuie ideea unei funcții sociale specializate, deosebite unele de altele, atribuite unor persoane diferite și a căror armonizare pune grele probleme de echilibru politic, întrucât indivizii desemnați să exercite funcțiile respective manifestau tendința de a-și atribui ori de a li se încredința o putere cvasipersonală.

Inlăturarea regalității și preluarea atributelor de comandă de către aristocrația civilă și militară în polisuri, au ca rezultat între altele și acceptarea ideii de egalitate a tuturor cetațenilor, exprimate îndeosebi în piață publică (Agora). Acest spirit egalitar reprezintă o trăsătura esențială a aristocrației militare și civile în Grecia Antică în perioada ce a urmat decăderii regatelor și contribuie la conferirea unui conținut nou noțiunii de putere (Arche). Aceasta nu mai poate fi proprietatea exclusivă a unui individ sau chiar grup elitist. Statul și-a pierdut la momentul respectiv caracterul privat, particular, treburile cetății fiind în egală măsură ale tuturor cetățenilor iar magistrații primeau prerogative de comandă din partea Adunării Publice, care lucra ca un corp politic de sine stătător. „Adunarea Publică, este locul unde democrația capată o transparența deplină”. Caracterul solemn, secret al tehnicilor guvernării monarhice, inspirate din voința divină și deslușită particular prin oracole, este înlocuită acum cu practica democrației mai accesibilă tuturor.

În Evul Mediu, preocupările pentru găsirea celor mai bune modele de guvernare se împletesc cu încercările partizane de a justifica virtuțiile monarhiei absolutiste și pretențiile suveranilor de centralizare. „În tratatul său despre politică intitulat „Monarhia”, Doute sprijină monarhia absolută și puterea suverană a principelui”. Într-un regat trebuie să existe un singur rege „care să domnească și să guverneze; astfel supușii acestui regat nu-și vor putea realiza interesele lor iar regatul insuși se va prăbuși în ruină”. După cum afirmă domnul Deleanu, Locke în lucrarea „Concerning civil government. Second Essay”, publicată în 1690, arată că singurul remediu împotriva tiraniei este limitarea puterii monarhului și, în ultimă instanță dreptul la insurecție al celor oprimați. Locke distinge în stat trei puteri: puterea legislativă, puterea executivă și puterea federativă. Între acestea, puterea supremă este puterea legislativă, intrucât adoptă norme general obligatorii. Puterea executivă are un caracter limitat și este incredințată monarhului. Potrivit concepției lui Locke, puterea executivă și cea legislativă nu trebuie să fie reunite de aceeași persoană, spre deosebire de puterea executivă și federativă care trebuiesc contopite. Prin puterea federativă, Locke întelege dreptul de a declara război, de a încheia pace și tratate cu alte state și, în general, prerogative cu caracter diplomatic.

Consacrarea principiului separației puterilor în opera lui Montesquieu

Montesquieu susține că : „într-un stat, adică într-o societate în care există legi, libertatea nu poate consta decât în a putea face ceea ce trebuie să vrei și de a nu fi constrâns să faci ceea ce nu trebuie să vrei”. Cu alte cuvinte, așa cum spune și Montesquieu, prin libertate se ințelege dreptul de a face tot ceea ce ingăduie legile, cu condiția, insă, ca legea să nu fie tiranică. În concepția acestuia, nici democrația, nici aristocrația nu sunt state libere prin natura lor. Libertatea politică există: „decât atunci când nu se abuzează de putere; dar experiența de totdeauna ne învață că orice om care deține o putere este înclinat să abuzeze de ea și că el merge mai departe așa până ce dă de granițe”. Remediul pentru o asemenea situație este contraponderea la puterea tiranică. Această soluție dată de baron a revoluționat găndirea și practica politică a statelor lumii și a fundamentat de fapt esența separației celor trei puteri în stat: „pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere trebuie ca prin rânduială statornicită, puterea să fie infrânată de putere”. Montesquieu nu se referă în fragmentul citat la puterea politică, ci la modalitățile concrete de exercitare a acesteia. Tot el mai afirmă că în fiecare stat există trei feluri de puteri: „puterea legislativă, puterea executivă, privitoare la chestiuni care țin de dreptul ginților și puterea privitoare la cele care țin de dreptul civil”. Tot acesta afirmă că puterea executivă aparține principelui(monarhului) și constă în dreptul acesteia de a declara război sau de a încheia pace, de a trimite și primi ambasadori, de a apăra teritoriul ș.a. Ultima putere mai este numită și putere judecătorească.

Montesquieu este interesat îndeosebi, de separarea celor trei puteri, întrucât modul în care acestea sunt separate și se exercită, realizează sau nu libertatea politică. „Atunci când în mâinile acelorași persoane sau ale aceluiași corp de dregători se află întrunite puterea legiuitoare și puterea executivă, nu există libertate deoarece se naște teama că același monarh sau același senat să nu întocmească legi tiranice, pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există, de asemenea, libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă și de cea executivă”. În concepția baronului, puterea executivă a statului ar trebui încredințată monarhului, întrucât exercitarea ei presupune acțiuni prompte. În schimb, puterea legislativă ar trebui deținută de către popor.

Deși Montesquieu folosește termenul de „puteri”, el are în vedere funcții distincte distribuite unor organisme distincte și care acționează într-un mod separat unul fața de altul. Între cele trei puteri trebuie să existe o colaborare deși ele sunt separate. Această colaborare constă în participarea uneia la înfăptuirea alteia. De exemplu, puterea executivă fixează momentul convocării corpului legislativ și durata sesiunilor sale „în raport cu împrejurările pe care le cunoaște”. Monarhului îi este interzis să ia parte la legiferare deși deține drept de veto în virtutea căruia se poate împotrivi voinței puterii legislative. În schimb, puterea legislativă, deși nu ar trebui să aibă la rândul ei dreptul de a ține în loc puterea executivă, căci activitatea executivă fiind limitată prin natura ei, este inutil de a o ingrădi, are dreptul „și trebuie să aibă împuternicirea de a examina în ce chip au fost puse în aplicare legile pe care le-a făcut ea”.

Montesquieu a intuit că separarea puterilor aplicată în mod absolut și absurd, ar bloca, practic procesul de guvernare. Dacă cele trei puteri nu ar coopera și s-ar înfrâna neproductiv și ineficient una pe alta, doar de dragul înfrânări, ar ajunge la un punct mort, adică la inacțiune. Remediul unui asemenea impas este colaborarea puterilor. Datorită mersului necesar al lucrurilor ele vor fi nevoite să funcționeze de comun acord. În schema teoretică a principiului separației celor trei puteri specializate în stat, aceastea se exercită de autorități independente cărora le revin porțiuni aproximativ egale de putere. În cadrul competențelor ce le sunt conferite, fiecare putere deține și exercită o serie de atribuții prorpii prin care realizează de fapt activități specifice și totodată, contrabalansează raporturile recirpoce dintre ele. Potrivit principiului separației puterilor, niciuna dintre cele trei puteri nu este mai presus de alta. În plus, fiecare putere are o posibilitate legală și materială de a supraveghea cealaltă putere și, dacă se observa încercări ale acesteia de a-și asuma puteri suplimentare fața de o altă putere, fie prin preluarea unor prerogative ce aparțin unei alte puteri, fie prin adăugarea unor puteri suplimentare de natura celor care i-au fost conferite, să sancționeze această încercare.

Un avantaj al separației puterilor constă în faptul că indică în mod exact: 1. modul de organizare al autoritaților care vor exercita una din cele trei puteri; 2. modul lor de funcționare; 3. mecanismul de interferență al acestora. În felul acesta, poporul știe foarte clar cum trebuie aleasă sau numită o anumită autoritate, cum funcționează aceasta și ce atribuții are. Dacă poporul va ajunge la concluzia că o autoritate este alcătuită din incălcarea normelor rezultate din principiul separației, care iși depășește atribuțiile, că nu-și indeplinește atribuțiile, va sancționa autoritatea respectivă fie prin insurecție, fie datorită principiului reprezentativ prin nealegerea la următoarele alegeri a reprezentanților săi.

Inițial, principiul separației puterilor așa cum a fost redactat în scrierile filosofilor, ducea la aparența unei separații rigide între cele trei puteri. În momentul în care a fost instituționalizat în constituții, principiul separației puterilor i s-au adus multe completări, constând în colaborarea puterilor. Se va crea ceea ce doctrina denumește „checks and balances”, adică supravegherea reciprocă a celor trei puteri pentru reechilibrarea raportului între ele. Dacă concepem principiului separației puterilor în mod abstract și rigid, între cele trei puteri nu există nici o legatură aplicată în condiții practice de guvernare, principiul astfel conceput ar produce haos și dezordine politică, întrucât oricare dintre cele trei puteri ar avea înclinația să se manifeste în chip tiranic. Prin corecția operată cele trei puteri colaborează, iar colaborarea lor poate fi rigidă sau suplă.

b. Democrația ca formă de guvernământ:

Democrația este forma de guvernământ în care puterea aparține poporului. Dacă pentru Aristotel, democrația înseamnă deținerea de către popor a puterii și exercitarea ei direct, Montesquieu adaugă la criteriul „cantitativ”reținut de greci , criteriul „calitativ” al exercitării puterii. Democrația modernă s-a născut ca o reacție împotriva tiraniei, a puterii absolute și arbitrare. Împotriva inegalității și ierarhizării sociale, susținute nu neapărat de criterii economice, ci îndeosebi de statut, ranguri și privilegii transmise în virtutea principiului ereditar.

Principiile libertății, egalității și majorității guvernau democrația antică. Aceasta insemna că democrația combătea monocrația ori oligarhia, presupunând pentru toți cetățenii libertatea de exprimare a tuturor opiniilor, acestea demonstrând că nici o părere nu putea să aibă exclusivitatea adevărului și în sfârșit, deciziile se luau numai cu cvorum majoritar. Existau totuși limitele democrației antice: scolarii, minorii, străinii și femeile care nu participau la adoptarea deciziilor cetății.

Democrația se caracterizează prin: participarea tuturor cetățenilor la rezolvarea problemelor publice; stipularea și garantarea drepturilor și libertăților publice și private ale cetățenilor; aplicarea principiilor majorității; pluralismul ideologic; prin pluralismul instituțional care cunoaște următoarele forme: sufragiul universal, inițiativa legislativă, dreptul de revocare ori disoluție a organelor elective, veto-ul popular, referendumul, instituționalizarea autoritaților(deliberativă, executivă și judecătorească).

Formele de manifestare ale democrației sunt: a.democrația directă ; b.democrația reprezentativă; c.democrația semi-directă; d.democrația semi-reprezentativă.

a. Democrația directă „este acea formă de guvernare în care poporul se autoguvernează, legiuiește el însuși și controlează executarea legilor”. Ea semnifică aplicarea integrală a ideii de democrație. J. J. Rousseau consideră că poporul dispune de : „integralitatea puterii” doar atunci când el însuși se află reunit. Democrația directă în sensul strict și originar al acestei sintagme, n-a existat niciodată și este putin probabil să existe în viitorul apropiat. Ea este „o formă idilică de democrație, o curiozitate istorică, o curiozitate politică și instituțională, o metaforă a retoriei, nu un fapt social realizabil”.

b. Democrația reprezentativă : există o democrație reală și autentică atunci când, în societate, cei care iși doresc libertatea și egalitatea îi domină pe cei care doresc puterea. În locul democrației directe a luat naștere o altă formă de democrație: democrația reprezentativă. Apare deci necesitatea esențiala de ordin pragmatic al reprezentării. Cum și în ce limite și care sunt raporturile dintre reprezentați și reprezentanți? S-au conturat două concepții, justificând două sisteme de guvernământ reprezentativ: suveranitatea populară și națională.

-suveranitatea populară originară în doctrina lui Rousseau pornește de la ideea suveranității populare, de aici ideea că suveranitatea aparține poporului și ca atare ea trebuie repartizată în părți egale tuturor indivizilor care îl alcătuiesc. Suveranitatea este inalienabilă și imprescriptibilă.

-suveranitatea natională: a doua concepție originară în doctrina lui Montesquieu, pornește de la ideea suveranității naționale potrivit căreia suveranitatea aparține națiunii, ca entitate colectivă. Suveranitatea este indivizibilă , inalienabilă și imprescriptibilă. Dar cum voința națiunii nu poate fi exprimată de ea însăși, în întregul ei, pe calea sufragiului universal, națiunea iși desemnează reprezentanți pentru ca aceștia, în numele ei să exercite suveranitatea. Prin urmare, națiunea în întregul ei deleagă, printr-un mandat colectiv și general.. Reprezentanții individuali desemnați de națiune devin reprezentanți ai acesteia, concepută ca entitate colectivă și abstractă. Ei nu traduc pur și simplu voința generală și chiar o creează; „mandatul de drept public” este general, liber, irevocabil, prezumând întotdeauna exercitarea lui în conformitate cu voința mandatului.

Acest sistem are și părti pozitive și negative. Câteva din cele pozitive sunt:

a.suveranitatea este indivizibilă și inalienabilă, iar reprezentanta națională în întregul ei devine mandatară națiunii;

b. deciziile reprezentantei nu trebuie ratificate de națiune;

c. parlamentarii, ca reprezentanți ai intregii națiuni, nu pot fi revocați de alegătorii lor și nici nu au obligația de a da socoteala în fața acestora;

d. parlamentarul nu are nevoie de instrucțiuni din partea corpului electoral, el procedând după propria lui convingere;

e. demisia în alb a parlamentarului e nulă, chiar dacă ea a fost dată ca garanție a bunei sale credințe în exercitarea mandatului;

Parțile negative ale acestui sistem:

a. excluderea oricărei subordonări juridice organizate a celor aleși fața de alegători;

b. posibilitatea parlamentarului de a aluneca spre arbitrar și voluntarism;

c. corpul electoral devine doar un instrument de desemnare a reprezentantului, și nu unul de voința;

d. adunarea reprezentativă, considerată ca depozitara exclusivă a suveranității naționale, având omnipotența de a decide în numele națiuni, se transformă într-un interpret al voinței generale;

e. înlocuirea voinței generale cu voința partidului sau a formațiunii căreia parlamentarul îi aparține și la care, în principiu el se conformează mai ales dacă structurile de partid sunt stricte și funcționează sever;

Acestea sunt câteva din părțile pozitive și negative ale acestui tip de democrație.

C. Democrația semi-reprezentativă: constituie expresia și rezultatul tentativelor de a atenua consecințele negative ale democrației reprezentative. Câteva dintre caracteristicile acestui tip de democrație sunt:

a. instituționalizate sau nu, legăturile parlamentului cu corpul sau electoral au devenit o practică constantă în aproape toate sistemele parlamentare;

b. asupra parlamentarului planează totuși amenințarea refuzului corpului electoral de a-l realege;

c. cu prilejul alegerilor, de regulă, alegătorii se pronunță și asupra unui program politic și de guvernare, pe care candidatul îl susține ca independent sau ca persoana care aparține unui partid sau formațiune;

d. publicitatea vieții parlamentare asigură totuși o oarecare supraveghere a activități parlamentarilor din partea celor care i-au ales;

e. durata mandatului este limitată;

f. în unele sisteme constituționale există imposibilitatea dobândirii succesive de către aceeași persoană a mai mult de două mandate;

g. de regulă, este reglementată ipoteza disoluției Adunării Reprezentative, înainte de termenul pentru care ea a fost aleasă.

D. Democrația semi-directă reprezintă un sistem în care coexistă și se realizează principiul reprezentativității sau mai bine spus al democrației directe. Cu alte cuvinte, pe lânga organul legiuitor ales prin sufragiu universal sunt instituționalizate mijloace de intervenție directă a poporului în procesul legiferării și, izolat, chiar în activitatea administrativă. Ca mijloace tehnice de intervenție directă sunt: inițiativa populara, veto-ul popular, revocarea mandatului, referendumul.

1. Inițiativa populară este procedeul obținerii legii constituționale, organice sau ordinare, la propunerea directă a cetațenilor. Ea presupune fie doar propunerea ca parlamentul să decidă asupra oportunitații inițiativei sale legiuitoare într-un anumit domeniu, fie cererea colectivă ca acesta să se pronunțe asupra unui proiect de lege deja formulat. Însă mereu parlamentul este obligat să se pronunțe în urma declanșării inițiativei populare, chiar dacă el nu își însușește inițiativa. Pentru realizarea inițiativei sunt prevăzute și unele îngrădiri:

a. de regulă, inițiativa populară este exclusa în materie constituțională sau, în statele federale , obișnuit, inițiativa poate fi realizată numai la nivelul statelor federale , nu însă și la nivel federal;

b. pentru exercitarea inițiativei trebuie să existe un numar de semnături. Indiferent de modul cum ea se realizează , inițiativa populară are meritul de a provoca o dezbatere națională asupra unor probleme de interes general.

2. Veto-ul popular: se realizează prin stabilirea unui termen pentru intrarea legii in vigoare, de la data adoptării ei, timp in care cetațenii, printr-o petiție colectiva , se pot opune validării legii adoptate. Acest procedeu presupune deci:

a. existența unei legi prealabile adoptate de parlament;

b. existența unei opuneri exprese a unui numar delimitat de cetățeni;

c. dacă o petiție de opunere a fost formulată, este necesară o consultare generală a corpului electoral pentru a stabili opinia majorității, în funcție de aceasta urmând ca legea să fie invalidată sau menținută.

3. Revocarea: individuală sau colectivă , a parlamentarilor intervine atunci când , în urma petiției alegătorilor din una sau mai multe circumscripții electorale , prin hotararea corpului electoral al respectivelor circumscripții ori, dupa caz, a întregului corp electoral, se pune capăt, înainte de termen, unui mandat electiv.

4. Referendumul: reprezintă forma cea mai frecventă și, în multe privințe cea mai semnificativa de manifestare a democrației semidirecte . Prin referendum, corpul electoral este consacrat , la inițiativa organului legiuitor, a șefului statului, a guvernului ori a altor subiecte prevăzute de lege ,pentru a decide asupra unor probleme de interes general.(de exemplu: menținerea sau abrogarea unei legi în vigoare, adoptarea sau modificarea constituției și altele).

c. Caracterizarea unui stat democratic:

Elementele esențiale în definirea unui stat democratic, sunt:

a. forma de organizare politică a unei colectivități umane constituite istoric;

b. existența unui grup conducător investit cu atribuții de guvernare și de exercitare a autorității publice în numele poporului;

c. prerogativele grupului conducător de a stabili și de a apăra ordinea statală .

Se poate concluziona că statul este forma instituționalizată de organizare politică a unei colectivități umane constituite istoric și localizate geografic pe un anumit teritoriu , în care un grup de indivizi ,investit cu voința poporului, deține prerogativele și intrumentele exercitării autoritații publice , ale elaborării și aplicării normelor de conviețuire socială, exprimă și apără interesele fundamentale ale statului și ale națiunii și impune voința acestora ca voință general-obligatorie.

Una din cerințele esențiale pe care trebuie să o îndeplinească orice stat democratic este ca autoritățile publice să fie legitime . În organizarea și funcționarea statului trebuie să se respecte cadrul constituțional și legal de exercitare a puterii. Ignorarea de către guvernant a acestui cadru afectează chiar legitimitatea guvernării. Orice stat se bazează pe solidaritatea și unitatea cetățenilor săi , indiferent care ar fi identitatea lor etnică . Statul trebuie să se comporte egal sub toate aspectele guvernării tuturor cetățenilor săi , fără nici o deosebire.

Domnul Ion Deleanu susține că cea mai buna definiție a democrației o întalnim în Constituția Republicii Franceze , care în unul din articole, proclama „guvernarea poporului ,prin popor și pentru popor”. Democrația este un concept integrator care cumulează valorile morale, politice și juridice ale societății, într-un context social-istoric determinat.

În Constituția României , art.1, aln.3 se proclama: „Statul român este stat de drept democratic și social…”. Trăsăturile statului și anume , caracterul său național, suveran, și independent , unitar și indivizibil, sunt elemente esentiale pentru definirea sa în cadrul democrației constituționale. Într-un stat democratic primează supremația legii în toate domeniile vieții sociale , destinația sociala a statului asigurând în cât mai mare masură egalitatea de șanse a cetățenilor săi , ca element fundamental al statului social. De aceea în democrație , statul este expresia voinței cetățenilor săi și există cât timp aceștia cred în el . În altă ordine de idei dreptatea și pluralismul politic ce se exprimă în drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor , sunt constituțional garantate.

Suveranitatea națională este una din consecințele caracterului național al statului, de aceea ea aparține națiunii. „Într-o societate democratică, statul iese din urne”, este o precizare esențială a democrației constituționale deoarece în lipsa alegerilor, organele reprezentative nu ar mai fi ale poporului, ci dimpotrivă supuse lui. În concluzie nimeni nu poate exercita suveranitatea pentru sine și în numele său.

Pluralismul in genere și pluripartidismul sunt alte condiții pe care trebuie să le îndeplinească un stat democratic. Pe temeiul solidarității sociale ,pluralismul este de esența democrației constituționale și, în cadrul său , cel politic este decisiv. Pluralismul condiționează întreaga noastră viață statala și socială , mai exact dezvoltarea sa prin realizarea obiectivelor stabilite prin programul de guvernare aprobat.

Președintele în state democratice este ales prin vot universal, egal, direct,secret și liber exprimat, iar în altele șeful de stat este desemnat de adunarea reprezentativă, și uneori poate fi și organ colectiv. Demiterea lui din funcție poate fi făcută prin referendum. Poporul își exprimă voința sa cu privire la problemele de interes național tot prin referendum.

Autoritățile publice centrale( Parlamentul, Guvernul și Autoritatea judecătorească), sunt organizate și funcționează ca părti relativ independente și interdependente ale unuia și aceluiași sistem.

„Statul democratic trebuie să fie restrâns ca rază de acțiune și constrâns în practică pentru a asigura libertatea maxim posibilă fiecarui cetățean”. Într-un astfel de stat fiecare cetățean are dreptul de a candida pentru o funcție publică, în plus trebuie să existe un drept efectiv al fiecărui cetățean la libertatea de expresie,la cea de asociere, la cea a conștiinței, inclusiv libertatea de a critica modul de conduită al guvernului și sistemului socio-economic în care acesta funcționează.

În concluzie , statul democratic prezintă următoarele caracteristici:

a. Poporul este cel care alege conducerea țării, deci puterea emană de la acesta;

b. Alegerile reprezintă una din marcile democrației;

c. Reprezentanții aleși ai poporului se întrunesc în Parlament, unde emit legi, aprobă bugete și altele;

d. Nici un stat democratic nu poate supraviețui fără un guvern și o administrație care să pună în practică legea;

e. Legea și justiția sunt cele care stau la baza puterii statului d

f. Puterea într-un stat democratic nu poate fi concentrată într-un singur loc, și trebuie să existe principiul separației puterilor.

Cap.II. EVOLUȚIA FORMEI DE GUVERNĂMÂNT A ROMÂNIEI

a. Domnia

Am hotărât să introduc și acest subcapitol pentru a putea merge pe evoluția constituțională și pentru a putea face legătura cu monarhia.

Domnie, domn provine din latinescul „Dominus” care înseamnă stăpân. Iar domnia reprezintă autoritatea politică și juridică a domnului, a celui care se află la conducerea țarii. În Țările Române, domnul concentra în mâinile sale întreaga putere și uza în mod nelimitat de ea. Primul domnitor al Principatelor Unite Române a fost: Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).

Domnul era stăpânul recunoscut al țării, careia i se închinau boierii. În ceremonialul înscaunării un rol important îi revenea închinării, care se manifesta prin sarutarea mâinii de către boieri. Domnul era singurul stăpânitor. Acest termen reflecta situația de independența, chiar dacă de multe ori era doar o aspirație din cauza presiunilor externe. Domnitorul nu a avut putere absolută. El era conducătorul administrației statului, îi numea pe marii dregători, înființa noi dregătorii și poruncea acestor funcționari în chestiunile legate de administrarea țării. Era comandantul suprem al oastei, care putea mobiliza oastea cea mare a țării; uneori atribuțiile militare puteau fi delegate unor demnitari care conduceau contingentul militar. Avea initiativa și raspunderea în planul politicii externe; declara război și pace (desigur după consultarea stărilor), încheia tratate de pace, de alianță și de vasalitate. Era judecătorul suprem al țării, asistat de Sfatul domnesc și urmând cutuma țării. Succesiunea la tron era ereditar –electiva. Această forma de guvernământ a existat până în 1866, când s-a instaurat monarhia.

Pentru a putea urmări mai bine evoluția formei de guvernământ a României, am să merg pe linia constituțiilor și a prevederilor lor.

În proiectul de Constituție al Moldovei din 1922, se observă pentru prima oară un început al principiului separației puterilor în stat. În art. 1 al Regulamentului se stabilește că domnii Moldovei și Valahiei sunt aleși de boierii din Adunarea Obștească Extraordinară, în orașul „de căpetenie al Principatului”. Domnul trebuia să aibă 40 de ani împliniți și era ales de boierii cei mai deștepți.

Puterea executivă aparținea domnului. În sistemul Regulamentului, Domnul era factorul cel mai important în conducerea țării, șeful statului.Ca reprezentant al puterii executive, Domnul guverna conform vechilor obiceiuri , și avea grijă să se respecte acele obiceiuri ca să poată trăi în armonie cu oamenii pe care îi conducea. Pentru a fi ajutat în exercitarea puterilor sale, Regulamentul Organic a instituit un consiliu administrativ compus din Ministerul de Interne, Ministerul de Finanțe și Marele Postelnic. Domnul comunica cu celelalte departamente prin intermediul Marelui Postelnic.

În virtutea prerogativelor sale, Domnul numea în funcții publice și revoca pe slujbașii statului, avea dreptul de grațiere și reducere a pedepselor , acorda și ridica titlurile de noblețe, confirma deciziile Înaltului Divan și le supunea Curții de Revizuire, putea încheia tratate cu puterile străine, în limita dispozițiilor primite prin decretele emise de Cancelaria Porții otomane.

În sistemul Regulamentelor, Domnitorul numea și revoca pe colaboratorii săi , fără sa ia in considerare alte păreri decât acelea care îl interesau pe el. Miniștrii nu puteau urmări o altă politică decât aceea a Domnitorului, orice inițiativă în domeniul de activitate departamentală a ministrului trebuia să aibă încuviințarea prealabilă a Domnitorului.

Potrivit Regulamentului , Domnul nu mai avea un drept absolut de legiferare acesta fiind exercitat împreună cu Obicinuita Obștească Adunare, dar avea dreptul de inițiativa a legilor.

Domnul convoca Adunarea la 1 Decembrie în fiecare an pentru contractele vămilor și actelor, căci la 1 ianuarie începea anul finanțelor. Proiectele de lege elaborate de miniștrii erau discutate în consiliu și apoi trimise Marelui Postelnic. În ipoteza că proiectul era aprobat, Domnul îl trimitea Adunării însoțit de un mesaj contrasemnat de Marele Postelnic. După examinarea în comisii, proiectul era discutat în ședința plenară. Adunarea lua decizii cu majoritate absolută, ele trebuiau să fie comunicate Domnului printr-o scrisoare oficială, semnată de toți cei care luaseră parte la vot. La rândul său, Domnitorul putea propune Administrației amendamente sau o nouă deliberare.

Domnul avea drept de veto, i se recunoștea dreptul de a trimite legile care au fost votate de Obșteasca Adunare, la o revizuire inclusiv cu modificările pe care el le considera necesare.

Obișnuita Adunare Obștească , care se ocupa cu controlul finanțelor publice, se alegea din cinci în cinci ani și era compusă din 42 de deputați în Țările Române și 35 în Moldova .

Puterea judecătorească era exercitată de tribunale. În consecință, Obișnuita Adunare Obștească, nu mai avea atribuții judecătorești , acestea fiind încredințate unui Înalt Divan ce se ocupa cu rezolvarea litigiilor în ultimă instanță. Dar Domnitorul confirma hotărârile.

Separația puterilor între Domn și Adunări avea mai mult un caracter formal, Domnitorul reușind de cele mai multe ori să-și impună voința în Adunări, să le controleze și să le dirijeze și când nu reușea, guverna fără ele.

Deși se incerca sub aparența aplicării principiului separației puterilor o limitare a puterii Domnitorului, în realitate nu s-a reușit decât parțial, menținându-se de fapt autoritatea domnească din perioada de început a domniilor pământene.

După cum am mai afirmat, Alexandru Ioan Cuza a fost unul din domnitorii Țării Românești. Acesta a redactat un proiect de constituție pe care l-a trimis la guvernul francez pe 17 septembrie 1863, acesta conținând 67 de articole și fiind publicat de I.C.Filitti. Ceea ce caracteriza Proiectul de Constituție de la 1863 este sporirea excesivă a competenței puterii executive. Domnul singur avea inițiativa legilor, era comandantul suprem al armatei, convoca Parlamentul, proroga sesiunea, putea dizolva Camera, dar cu obligația de a convoca în termen de 4 luni o nouă Adunare.

Se poate observa că acest proiect nu prevedea nimic în privința dizolvării Senatului. Domnul numea președintele Camerei, dar vicepreședinții erau aleși de Adunare. Membrii Senatului erau aleși de Domn, cu excepția senatorilor de drept. În prima versiune Senatul era prezidat de mitropolit, iar vicepreședinții erau numiți de Domn. După versiunea definitivă publicată de I. C. Filitti, Domnul numea numai un singur vicepreședinte, al doilea fiind ales de Senat. Până la intrarea în vigoare a Constituției, Domnul putea legifera prin decrete-legi. În legătură cu această prerogativă a Domnului, proiectul aducea o singură îngrădire: toate actele Domnului trebuiau să fie contrasemnate de miniștrii respectivi. Mai trebuie observat că Domnul nu era obligat să își aleagă miniștrii dintre membrii Adunării legiuitoare. Dimpotrivă, proiectul Constituției stabilea chiar incompatibilitatea între mandatul de deputat și funcția de ministru.

Principala inovație a proiectului este inființarea unui senat alcătuit din membrii de drept și din membrii numiți de Domn. Curtea de Casație devenea singura instanță competentă pentru judecarea senatorilor(căci senatorul era inviolabil).

Senatul hotăra asupra promulgării legilor; se opunea sau nu promulgărilor; dar nu avea dreptul de amendament. Senatul putea completa sau interpreta Constituția; putea primi și cerceta petițiile particularilor și tot el trimitea în judecată pe un ministru, pentru încălcarea legii, printr-un vot care trebuia să aibă majoritatea de două treimi.

Adunarea Deputaților era aleasă pe 6 ani. Domnitorul putea dizolva Adunare Deputaților cu singura obligație de a convoca noua Adunare în următoarele 4 luni. El numea pe președintele Camerei. Adunarea examina proiectele de legi care i se infățisau de guvern și vota bugetul. Ea nu avea dreptul de inițiativă, însă păstra dreptul de amendament. În ipoteza unui conflict în jurul unui amendament între Comisia Camerei și Consiliul de Stat, proiectul de lege era înapoiat Guvernului.

La 17 septembrie 1863, marchizul de Monstier a trimis Ministerului de Externe francez Proiectul de Constituție al domnitorului Cuza, dar conferința marilor puteri nu s-a mai ținut. Astfel Cuza a recurs la o lovitură de stat și le-a oferit românilor dreptul de a hotărî soarta Constituției propuse de el prin vot. Aceștia au hotărât că da, poate intra în vigoare Constituția propusă de Cuza.

b. Monarhia:

Monarhia este acea formă de guvernământ în care organul care îndeplinește atribuțiile de șef al statului este un monarh care ocupă tronul fie prin succesiune, fie prin alegere pe viața. Aceasta poate fi considerată caracterizarea generală a monarhiilor, sub aspectul uneia din expresiile formei de stat, adică a unui aspect exterior esenței și conținutului fenomenului statal. Dar pentru a descoperi dacă un stat este sau nu monarhic nu ne putem opri doar la acest criteriu, întotdeauna trebuie să observăm conținutul și esența statului respectiv, iar în cadrul celorlalte elemente ale formei de stat, să ne oprim asupra regimului politic.

Monarhia poate fi nelimitată( despotică sau absolută), atunci când șeful statului sau monarhul este unicul organ suprem de stat, după cum ea poate fi limitată (constituțională sau dualistă), atunci când alături de șeful statului existau și alte organe supreme ale puterii.

Monarhia constituțională se caracterizează prin existența alături de monarh a unui Parlament, restrângerea sau condiționarea prerogativelor monarhului prin conjugarea lor cu cele ale parlamentului, formarea guvernului pe baza majorității parlamentare și responsabilitatea lui în fața parlamentului.

Monarhia dualistă se deosebește de cea constituțională doar prin faptul că guvernul este numit de monarh și este subordonat acestuia, iar monarhul este limitat în prerogativele sale prin existența și activitatea parlamentului. Nu toate formele de guvernământ monarhice existente în epoca contemporană pot fi încadrate cu exactitate în una din aceste categorii. „Forma de guvernământ nu este o formulă matematică, ci un fenomen social-politic concret, condiționat de o multitudine de factori, ei înșiși într-o continuă evoluție”.

O data cu apariția Constituției României din 1866 se poate observa o delimitare clară a celor trei puteri: executivă, legislativă și judecătorească, ele emanând de la națiune, aceasta putându-le exercita decât prin delegație. Se poate observa, deci, că această Constituție admitea principiul suveranității națiunii formulat de Rousseau, dar în același timp admitea și principiul delegației și al reprezentanței formulat de Montesquieu.

Forma de guvernământ a României a devenit monarhia, iar puterea legislativă era exercitată de către un monarh sau un rege și Reprezentanța Națională. Aceasta din urmă avea două subdiviziuni: Senatul și Adunarea Deputaților. Orice lege presupunea acordul tuturor celor trei ramuri ale puterii legislative.

Persoana monarhului era inviolabila și nici un act al acestuia nu putea avea rezonanță dacă nu era contrasemnat de un ministru, iar prin acea semnatură devenea răspunzător direct de acel act. Miniștrii nu erau titulari ai puterii executive dar exista o excepție: de la data morții regelui până la depunerea jurământului de către succesorul la tron. De aici se poate deduce că puterea executivă aparținea numai regelui și numai el o exercita. Acesta se bucura de prerogativa constituțională a inviolabilitații persoanei și colabora cu puterea legislativă la crearea legilor. „În articolul 93 al acestei Constituții se susține că monarhul numește și revocă miniștrii”; sancționează și promulgă legile; are dreptul de armistiție în materie politică; are dreptul de a ierta sau micșora pedepsele în materie penală; numește sau confirmă toate funcțiile; face regulamente necesare pentru executarea legilor; este capul puterii armate; conferă grade militare în conformitate cu legea; are dreptul de a bate monedă în conformitate cu o lege specială; încheie convenții necesare pentru comerț, navigație și altele asemenea cu statele străine, însa ca aceste acte să aibă autoritatea necesară trebuie mai întâi să fie aprobate de puterea legislativă.

În 1866, România nu își câștigase încă independența și abia era posibil să fie incheiate convenții de comerț.

Puterea judecătorească: constituantul de la 1866 a descoperit că până în acel moment puterea judecătorească se identifica cu cea executivă,sau se făcea o confuzie între ele. Ele erau reunite în instituția Consiliul de Stat, care făcea oficiul și de jurisdicție administrativă și de jurisdicție propriu-zisă. Avea dreptul, printre altele, să judece, să reformuleze și să anuleze actele administrative.

Prin suprimarea art. 32 din Proiectul de Constituție s-a desființat Consiliul de Stat, dar acesta a încetat să existe numai după ce s-a votat legea. La 12 iulie 1866 s-a votat legea și diferitele autorități atribuite Consiliului de Stat s-au impărțit.

Sub imperiul Constituției de la 1866 s-a făcut legea de la 1 iulie 1905, pentru organizarea Curții de Casație, prin care s-a dat în compentența Curții analiza actelor administrative de autoritate care ar fi vătămat un drept al reclamantului.

Împotriva legii din 1905 s-a ridicat legiuitorul de la 1910 care susținea că principiul fundamental al formei noastre de guvernământ este separația puterilor în stat, iar legiuitorul din 1905 a încălcat acest principiu de drept public, dar și textele formulate în Constituție cu privire la raporturile dintre puterile statului și funcționarea Curții de Casație. A subordonat o putere în exercitarea atribuțiilor ei alteia și a făcut ca puterea executivă să fie cenzurată în actele ei de puterea judecătorească . A hotărât ca membrii Înaltei Curți să anuleze actele administrative și să ordoneze înlocuirea lor cu altele în conformitate cu principiul separației puterilor precum și în conformitate cu legile din 1866 pentru împărțirea atribuțiilor Consiliului de Stat, lege cu caracter constituțional votată de insăși puterea constituantă ca să completeze Constituția și să îndeplinească o dispoziție expresă.

Constituția din 1923 este una din cele mai democratice Constituții europene din perioada celor două războaie mondiale, și nu a adus modificări esențiale în raporturile dintre organele statului. Puterea legislativă continua să fie exercitată colectiv de către rege sau monarh și Reprezentanța Națională care era impărțită la rândul ei între Senat și Adunarea Deputaților.

Regele continua să fie înlocuit în mod ereditar și în cazul în care acesta nu avea descendenți bărbați, succesiunea revenea celor mai în vârstă dintre frații săi. S-a întâlnit o situație asemănătoare în România cu prilejul succesiunii regelui Carol I. El a venit la tron în calitate de al doilea fiu al fratelui regelui Carol, prințul Leopold. Acesta, renunțând la tron împreuna cu fiul său mai mare, prințul Wilhelm, succesiunea tronului a revenit regelui Ferdinand I.

Conform prevederilor Constituției, când se alege regele trebuie să fie prezenți ¾ din numărul membrilor care compun cele două Adunări, iar pentru a se face alegerea este nevoie de majoritatea de 2/3 din membrii prezenți. De la data morții regelui și intrarea în funcție a succesorului său, puterile constituționale ale regelui se execută în numele poporului de Consiliul de Miniștrii.

Principiul iresponsabilității și inviolabilității persoanei Regelui este de origine engleză. Sensul lui este că numai în astfel de condiții șeful unui stat poate să fie apărat de orice presiuni care s-ar putea face asupra sa, fie de partidele politice, fie de cetățeni, în mod individual. Faptul că regele este iresponsabil îl face răspunzător pe ministru care contrasemnează semnătura regelui. Și în Constituția de la 1923 atrbuțiile regelui dețineau un loc important. Monarhul numește și revocă miniștrii; sancționează și promulgă legile; are dreptul de armistiție în materie politică; are dreptul de a ierta sau micșora pedepsele în materie penală; numește sau confirmă toate funcțiile; face regulamente necesare pentru executarea legilor; este capul puterii armate; conferă grade militare în conformitate cu legea; are dreptul de a bate monedă în conformitate cu o lege specială; încheie convenții necesare pentru comerț, navigație și altele asemenea cu statele străine, însă ca aceste acte să aibă autoritatea necesară trebuie mai întâi să fie aprobate de puterea legislativă.

Tot în virtutea prerogativelor sale, Regele sau Monarhul, avea dreptul de a convoca în sesiunea extraordinară Adunările și de a le dizolva deodata, sau numai una din ele. Actul de dizolvare trebuia să conțină convocarea alegerilor până în două luni de zile și a Adunărilor în trei luni.

Guvernul exercită puterea executivă în numele Regelui. Miniștrii întruniți alcătuiau Consiliul de Miniștrii care erau prezidați cu titlul de președinte al Consiliului, de acela care a fost insărcinat de rege cu formarea guvernului. Fiecare din cele două adunări ale Reprezentanței Naționale, chiar și Regele, avea dreptul de a cere urmărirea miniștrilor și de a-i trimite în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, care avea puterea de a-i judeca.

O noutate a Constituției din 1923 a fost înființarea unui Consiliu Legislativ, cu funcția de a ajuta în mod consultativ la realizarea legilor, emanând fie de la puterea executivă, fie din inițiativa parlamentară, cât și la întocmirea regulamentelor generale de aplicare a legilor. Consultarea Consiliului Legislativ era obligatorie pentru toate proiectele de legi, cu excepția acelora care se refereau la creditele bugetare.

Constituția de la 1866 nu conținea dispoziții cu privire la controlul constituționalității legilor. În lipsa unui organ politic împuternicit cu această misiune, ca și în lipsa împuternicirii exprese a puterii judecătorești de a cerceta conformitatea cu textul constituțional; doar dispozițiile referitoare la sancționarea și promulgarea legilor de către Rege puteau fi considerate ca dispoziții cu putere de afirmare a principiului de control al constituționalității legilor. Totuși, sub regimul Constituției de la 1866, jurisprudența a îndrumat puterea judecătorească să-și însușească textul constituțional cu rolul de a controla constituționalitatea legilor.

În Constituția de la 1938 sunt câteva modificări ale constituțiilor anterioare. De exemplu, Regele nu este responsabil și nici nu cade sub aplicația legii penale pentru actele sale cu caracter particular și nici pentru cele cu caracter oficial, de șef al statului și al puterii executive. Acum regele are atribuții legislative, executive și judecătorești. Regele este factorul legislativ predominant și suprem deoarece puterea legislativă se exercită de rege prin Reprezentanța Națională. Având drept de sancționare și de promulgare a legilor, Constituția îl investește pe rege cu un drept de veto absolut, întrucât el poate refuza sancționarea unei legi, fără să fie nevoit să explice refuzul sancționării legii. Șeful statului poate propune orice fel de inițiativă ce se exercită pe calea unui decret redactat de rege și contrasemnat de ministrul respectiv, care arată Parlamentului un proiect de lege pentru discutare și votare. De asemenea, monarhul are dreptul de a dizolva Parlamentul fără a fi nevoit să-l convoace într-un anumit termen; are dreptul de a legifera pe cale de decrete, în intervalul dintre sesiuni. Din acest moment regele avea dreptul de a declara război și de a încheia pace, de a conferi grade militare în conformitate cu legea, reprezenta țara în relațiile cu alte state, avea dreptul de a încheia tratate politice și militare, avea chiar și dreptul de grațiere.

Acestea sunt câteva din modificările constituționale ale Constituției din 1938. Următoarea Constituție este cea din 1991, și o dată cu apariția ei a apărut și o nouă formă de guvernământ: Republica.

c. Republica:

Republica este acea formă de guvernământ în care organul care îndeplinește funcția de șef al statului este ales, de regulă, pe o perioadă determinată, fie direct de către întreaga națiune, fie indirect în mod obișnuit de către un colegiu electoral construit special cu acest scop sau de către parlament.

Republicile pot fi: prezidențiale sau parlamentare.

În cele prezidențiale șeful statului este ales prin vot universal direct iar în republicile parlamentare, președintele este ales de către parlament. În afară de aceste două tipuri, mai există și tipul de republică semiprezidențială care se caracterizează prin alegerea președintelui prin vot universal, direct și prin răspunderea politică a guvernului față de Parlament.

În republicile parlamentare, în care șeful statului este ales de către Parlament i se acordă dreptul acestuia de a numi la rândul său pe primul-ministru din membrii partidului majoritar în Parlament. Atât Președintele cât și primul-ministru răspund de activitatea lor în fața Parlamentului.

Ceea ce imprimă caracterul prezidențial, parlamentar sau semiprezidențial formelor de guvernământ republicane este caracterul regimului politic în funcție de principiul separației celor trei puteri. O dată cu apariția Constituției din 1991, s-a instaurat forma de guvernământ republicană în România. Aceasta susținea că președintele României reprezintă statul român, garantează independența națională și integritatea teritorială a țării. Tot el are grijă să se respecte Constituția și buna funcționare a autorităților publice. Acesta este ales dacă deține majoritatea de voturi ale alegătorilor înscriși în listele electorale. Nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate, iar mandatul este de 4 ani și se exercită din momentul depunerii jurământului și poate fi prelungit în caz de război. Validarea alegerilor se face de către Curtea Constituțională. Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Tot el poate consulta Guvernul cu privire la problemele urgente și de o importanță deosebită de către stat; încheie tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern și le supune spre ratificare Parlamentului în termen de 60 de zile. Președintele României este Președintele Consiliului Suprem de Apărare a țării, conferă decorații și titluri de onoare, acordă grade de mareșal, general, amiral, numește în funcții publice în condițiile prevăzute de lege și acordă grațiere individuală. În exercitarea atribuțiilor sale, Președintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României, iar nepublicarea acestuia duce la inexistența decretului.

În concluzie acestea sunt caracteristicile republicii și ale Constituției din 1991.

Următoarea Constituție apărută în Romănia, și în funcție de care am realizat analiza în următorul capitol, în ceea ce privește separația puterilor în stat, este cea din 2003.

III. SEPARAȚIA PUTERILOR ÎN ROMÂNIA

a. Puterea legislativă: Parlamentul

În articolul 61 din Constițutie se susține că Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării, el fiind alcătuit din Camera Deputaților și Senat. În competența Parlamentului intră orice problemă de interes public. Acesta poate angaja răspunderea președintelui României chiar dacă el se bucură de o legitimitate similară Parlamentului fiind ales ca și aceștia prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Cele două componente ale Parlamentului conferă regimului politic constituțional caracterul său de regim parlamentar. Guvernul răspunde politic față de Parlament, Parlamentul îl poate demite prin adoptarea unei moțiuni de cenzură.

În regimul nostru constituțional, Parlamentul are un rol important, de funcționarea sa depinzând eficiența întregii activități statale și social-economice. Parlamentarii răspund în fața alegătorilor, fiind o instituție centrală care incurajează democrația. Aceștia sunt aleși de către corpul electoral prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Minoritățile naționale sunt reprezentate în Parlament în regimul nostru constituțional. Această reprezentare se realizează prin desemnarea de către organizație a unui deputat, condiția pe care trebuie să o indeplinească fiind numărul de voturi corespunzător unei norme de reprezentare specifice. Mandatul parlamentarilor care formează Camerele Parlamentului este de 4 ani. Această durată are ca scop realizarea unei legături strânse între aleși și alegători. La fel ca și în cazul președintelui, mandatul parlamentarilor se poate prelungi în cazul apariției unei stări de război, de asediu sau de urgență.

Din momentul în care au fost aleși în termen de 20 de zile, parlamentarii sunt adunați de președintele României în cadrul noului Parlament. Până la intrarea în vigoare a mandatului Camerelor Parlamentului, Constituția nu poate fi revizuită, nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice. Autonomia parlamentară presupune autonomie regulamentară, financiară și instituțională.

Autonomia regulamentară presupune ca fiecare Cameră să funcționeze după un regulament propriu, acesta aplicându-se și în cazul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și a Senatului. Pentru ca o Cameră să functioneze și să fie organizată trebuie să îndeplinească câteva condiții: să numească un președinte, să construiască propriul său birou permanent, să organizeze în grupuri parlamentare membrii fiecărei Camere, să construiască comisii permanente și temporare speciale pentru anchetă, dar comune ambelor Camere.

„Autonomia financiară se asigură prin bugetul fiecărei Camere, aprobat de către acestea, ca o componentă a bugetului de stat.”

Autonomia instituțională presupune: alcătuirea unui aparat de lucru format din funcționari parlamentari încadrați într-o structură administrativă specială, dar și formarea unor structuri organizatorice.

Art.65, alin.1, „Camera Deputaților și Senatul lucrează în ședințe separate.” Aceste ședințe reprezintă maniera de formare a Camerei în reuniunea plenară. ședința plenară se desfășoară pe parcursul a patru zile din săptămână , căci vinerea este rezervată activitaților parlamentarilor în circumscripțiile electorale, fiecare în aceea în care a fost ales. Camerele se reunesc pentru îndeplinirea unor atribuții printre care: să aprobe bugetul de stat și cel pentru asigurările sociale de stat; pentru primirea mesajului Președintelui României; pentru declararea stării de război; pentru numirea Avocatului Poporului și altele. Ședințele Camerelor sunt publice,există și o excepție când pot fi secrete în funcție de regulamentele celor două Camere. La ședințe participă: membrii Guvernului, parlamentarii, și uneori obligatoriu: mass-media, diplomați și alți invitați.

Art.66,alin.2, „Camera Deputaților și Senatul se întrunesc în sesiuni extraordinare, la cererea Președintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puțin o treime din numărul deputaților sau al senatorilor.” Sesiunea este perioada în care Camerele Parlamentului organizează ședințe pentru a adopta legi sau alte acte de competența lor. Aceste sesiuni pot fi ordinare sau extraordinare. Cea din urmă se reunește la cererea Președintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere sau a unei treimi din parlamentarii fiecărei Camere. În timp ce sesiunea ordinară se organizează în lunile: februarie, sfârșitul lui iunie, septembrie și sfârșitul lui decembrie. Convocarea camerelor se face de către președinții acestora, conform autonomiei parlamentare. Camerele Parlamentului au atribuția de a adopta legi, hotărâri și moțiuni, dar toate acestea le pot face decat cu prezența majorității membrilor. Atribuțiile Camerelor pot purta denumirea de acte juridice cu excepția moțiunii care reprezintă doar un act politic ce exprimă atitudinea Camerei într-o anumită problemă națională sau internațională, de exemplu: apelul, proclamația, rezoluția.

Parlamentarii sunt în serviciul poporului, adică sunt obligați să ducă la îndeplinire voința poporului. Aceștia după ce sunt aleși sunt obligați să depună un jurământ individual ăi conținutul său se stabilește prin lege organică.

Art.71,alin.2, „Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate , cu excepția celei de membru al Guvernului.” Incompatibilitatea reprezintă interdicția de a deține funcția de parlamentar și o alta publică. În Constițutie se stipulează, de asemenea, că nu poate fi un deputat și senator în același timp. Dar potrivit principiilor regimului parlamentar, cei care sunt exceptați sunt membrii Guvernului, aceștia fiind investiți de Parlament.

Deputații și senatorii se bucură de imunitate, căci ei nu pot fi trași la răspundere pentru voturile sau pentru opiniile politice din timpul mandatului. Imunitatea poate fi de două tipuri și anume: lipsa de răspundere juridică, altfel spus imunitate intrinseca cu caracter permanent pentru voturile și/sau opiniile politice ale parlamentarilor; iar al doilea tip de imunitate se referă la posibilitatea parlamentarului de a nu fi reținut, arestat sau percheziționat fără încuviințarea Camerei din care face parte, dar asta doar pe durata mandatului. În consecința, parlamentarul poate fi judecat numai de Parchetul de lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și numai în fața acestei instanțe.

Art.74, alin.3, „Guvernul își exercita inițiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege catre Cameră competența să îl adopte , ca prima Cameră sesizată.” Inițiativa legislativă presupune dreptul de a sesiza una din Camerele Parlamentului, a unor subiecte de drept, și obligația Camerei respective de a se pronunța asupra acestei sesizări , adoptând-o sau respingând-o. Există și tipul de inițiativă cetațenească ,dar acest tip de inițiativă nu poate avea ca obiect probleme fiscale, amistiția, grațierea, având în vedere importanța lor internă și legea de obiectivitate pe care o generează, precum și problemele externe.

În cazul proiectelor de lege, sesizarea este a Guvernului, iar în cazul propunerilor legislative, acestea se stabilesc în funcție de subiectele de drept care au inițiativa legislativă.

Art.75, aln.3, „După adoptarea sau respingerea de către prima Cameră sesizată, proiectul sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv.” Procedura legislativă este una din cele mai importante reforme pentru optimizarea procesului decizional în cadrul regimului politic instituit de Constițutie, păstrânduse egalitatea Camerelor, acestea fiind diferențiate în Camera decizională și cea de reflecție. Prima Cameră sesizată este cea de reflecție, aceasta fiind obligată să dezbată proiectul de lege sau propunerea legislativă în termen de cel mult 45 de zile, și în funcție de complexitatea deosebită a legilor, în cel mult 60 de zile, după care legea în formă astfel adoptată se trimite celeilalte Camere, care va lua hotărârea finală. Pentru a putea fi pastrată egalitatea Camerelor , care corespunde legitimitații lor electorale, competența decizională a fost distribuită astfel: Camerei Deputaților îi revine rolul de Cameră decizională de drept comun, adică in toate cazurile în care competența decizională aparține Senatului; iar Senatului îi revine rolul de Cameră decizională pentru ratificarea tratatelor și a altor acorduri internaționale, chiar și pentru măsuri legislative ce rezultă din aplicarea acestora, precum și în domeniul unor legi organice care privesc exclusiv organizarea și funcționarea statului.

Noua procedură constituțională asigură și o specializare a Camerelor, ca urmare a competenței lor decizionale, cu toate avantajele pe care, în general, specializarea le asigură.

Art.76, alin1, „Legile organice și hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majoritații membrilor fiecărei Camere. Referirea la hotărâri are în vedere aprobarea regulamentelor parlamentare. Legile ordinare și alte hotărâri se adoptă tot la votul final cu majoritatea relativă. Există și o procedură de urgență stabilită prin regulamentul Camerei Parlamentului , care a aprobat aplicarea ei, și ea presupune că fiecare Cameră a Parlamentului poate adopta un proiect de lege sau o propunere legislativă cu ajutorul acesteia.

Art.77, alin.1, „Legea se trimite spre promulgare, Președintelui României. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire.” Promulgarea este un atribut al Președintelui și constituie ultima fază a procedurii legislative. Ea se realizează prin emiterea unui decret prezidențial, în temeiul căruia legea urmează să fie numerotată și publicată. Președintele României trebuie să asigure promulgarea legii în cel mult 20 de zile de la data primirii. Astfel, urmează ca legea să fie examinată sub aspectul constituționalitații sale, al oportunitaților soluțiilor pe care le cuprinde, al redactării și acurateței exprimării dispozițiilor pe care le instituie. În cazul în care se observă că o anumită prevedere a legii sau chiar legea insăși nu este corespunzătoare, Președintele poate cere Parlamentului să o reexamineze. În cazul neconstituționalității legii, reexaminarea se adresează Curții Constituționale. Din momentul primirii legii reexaminate, Președintele României are termen de 10 zile să o promulge. Legea se publică în Monitorul Oficial, într-un termen de trei zile de la publicare pentru a intra în vigoare , doar dacă în textul ei nu s-a prevăzut o altă dată.

Art 79, alin 1, „Consiliul Legislativ este organul consultativ de specialitate al Parlamentului, care vizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării și coordonării întregii legislații. El ține evidența oficială a legislației României.” Rolul acestei instituții este legat de intărirea sistemului de drept și mai ales de realizarea predictibilitații legii, căci ea trebuie să fie o măsură egală pentru toți. Consiliul Legislativ, în cadrul actualei Constituții, își definește funcționalitatea nu numai pentru proiectele de lege și propunerile legislative cu care Camerele Parlamentului sunt sesizate , dar și pentru hotărârile cu caracter normativ și ordonanțele Guvernului. Actul emis de Consiliul Legislativ are un rol deosebit, în sensul politic al termenului, dar și juridic în ceea ce privește hotărârile Guvernului.

Acesta este rolul Parlamentului și al Camerelor sale în conformitate cu Constituția actuală.

b. Puterea executivă: Președintele României și Guvernul

Președintele României:

Art.80, alin2, „Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.” Șeful statului și al puterii executive, trebuie să îndeplinească următoarele funcții: de reprezentare a statului și a Parlamentului, care în plus reprezintă și corpul electoral, fiind ales prin vot universal, direct, secret și liber exprimat; de garant al independenței statului, unității și integrității teritoriale, precum și al Constituției, acționând pentru respectarea acesteia; de mediere între puterile statului(legislativă, executivă și judecătorească), precum și între stat și societate, urmărind asigurarea păcii sociale, pe temeiul legitimității sale populare, la nivelul intregii țări. Președintele României se bucură de o legitimitate populară ca și parlamentarii. Pentru a fi ales el trebuie să întrunească majoritatea voturilor. Validarea mandatului se face de către Curtea Constituțională și după validare, Președintele trebuie să depună jurământul prevăzut de Constituție, în fața Camerelor Parlamentului reunite în ședința comună, data la care începe exercițiul funcției prezidențiale.

Mărirea cu un an a mandatului Președintelui României, față de mandatul Parlamentului s-a considerat necesară pentru a menține continuitatea instituției prezidențiale în perioada campaniilor electorale parlamentare, reprezentând o garanție în plus pentru stabilitatea politică a țarii. Ca și mandatul parlamentar, și cel prezidențial se poate prelungi în caz de catastrofă sau război.

Președintele României, nu poate fi membru al unui partid în timpul mandatului, cum de altfel nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată. Dupa ce își începe exercitarea mandatului, Președintele trebuie să desemneze un candidat pentru funcția de prim –ministru, iar acesta cere votul de încredere Parlamentului, în baza căruia Președintele numește Guvernul. Apoi Președintele poate participa la ședințele Guvernului, fie din proprie inițiativ, fie la cerea primului-ministru, cu scopul de a se informa reciproc în legatură cu unele probleme apărute, de interes național. Dar chiar dacă participă la aceste ședințe, Președintele nu are drept de vot , pentru că ar răspunde pozitiv la hotărârile și măsurile propuse de Guvern, și acest lucru este incorect.

Președintele nu răspunde politic în fața Parlamentului și colaborează cu acesta , în privința problemelor politice apărute de interes național prin mesaje, și dezbaterile nu au loc in prezența sa, iar mesajul trimis de acesta este rostit de o persoană desemnată de Președinte. Acesta din urmă poate de asemenea să dizolve Parlamentul , doar în următoarele situații: în cazul în care apare o criză guvernamentală caracterizată prin refuzul acordării votului de încredere pentru formarea unui nou Guvern în timp de 60 de zile de la prima solicitare și după respingerea a două asemenea solicitări; și în urma consultării de către Președintele României a celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare. Dar sunt și trei cazuri în care nu este permisă dizolvarea Parlamentului precizate în Constituție: este permisă o singură dizolvare a Parlamentului în decurs de un an; în ultimile șase luni ale mandatului prezidențial, nu se poate dizolva Parlamentul; sau în timp de război.

Tratatele internaționale încheiate de Președinte, trebuie supuse Parlamentului în urma negocierii lor de către Parlament. Președintele poate și să desemneze reprezentanți diplomatici care să-l reprezinte în misiuni diplomatice, dar numai dacă decretul emis este semnat în prealabil de primul-ministru.

Art.92, alin.4, „În caz de mobilizare sau de război, Parlamentul își continuă activitatea pe toată durata acestor stări, iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor.” Președintele României ca șef al statului, este și conducătorul „Suprem al Armatei”, dar poate mobiliza armatele doar cu aprobarea Parlamentului. Președintele decide asupra măsurilor care trebuie adoptate, și le aduce la cunoștință Parlamentului printr-un mesaj, iar acesta dacă nu este în sesiune extraordinară, el se convoacă într-o astfel de sesiune în cel mult 24 de ore.

Dacă țara se confruntă cu o stare de asediu, aceasta semnificând o stare de pericol deosebită datorită unor acțiuni de natură politică, Președintele României este cel care o face publică, dar trebuie să ceară și acordul Parlamentului în cel mult 5 zile din momentul în care a luat această hotărâre.

În ceea ce privește atribuțiile Președintelui, câteva dintre ele și anume: conferirea decorațiunilor și titlurilor de onoare; acordarea gradelor de mareșal, general sau amiral; și acordarea grațierii individuale; trebuie contrasemnate de primul-ministru.

Președintele poate de asemenea să fie demis din funcție de către parlamentari doar dacă întrunesc majoritatea absolută de voturi, și după consultarea pe calea unui aviz a Curții Constituționale, și Președintele trebuie să afle propunerea parlamentarilor în cel mai scurt timp posibil ca să se poată apăra. Apoi trebuie să se organizeze un referendum în cel mult 30 de zile, de către Guvern, deoarece Președintele României a fost ales de corpul electral , și nu poate fi demis decât tot de corpul electoral. Președintele poate fi pus sub acuzare prin votul a două treimi a parlamentarilor, doar pentru înalta trădare. El este judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție, și dacă este condamnat este demis din funcție de puterea judecătorească.

În cazul în care Președintele se află în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile sau este suspendat din funcție, cel care îi indeplinește atribuțiile este în primul rând președintele Senatului, și apoi Președinții interimari(aceștia aparținând de Camera Deputaților). Președintele interimar nu exercită toate atribuțiile prezidențiale , ci doar sesizarea Parlamentului cu mesaje, dizolvarea acestuia și consultarea poporului prin referendum. Tot el poate fi suspendat din funcție sau pus sub acuzare, în cazul săvârșirii unor fapte grave de incălcare a Constituției.

Art.97, alin.1, „ Vacanta functiei de Presedinte al Romaniei intervine in caz de demisie, de demitere din functie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuțiilor sau de deces.” Această vacanță a funcției semnifică faptul că deși nu este demis din funcție, Președintele nu-și poate exercita atribuțiile. Iar interimatul care se declansează nu poate fi decât provizoriu, deoarece președintele interimar ales nu se bucură de legitimitatea celui ales. De aceea, Guvernul trebuie să organizeze scrutinul pentru alegerea noului Președinte, în maxim trei luni de la data interimatului.

Dupa cum am mai afirmat Președintele nu răspunde politic în fața Parlamentului, având o legitimitate populară ce rezultă din alegerea sa de corpul electoral, de aceea decretele emise de Președinte, se publică în Monitorul Oficial și sunt contrasemnate de primul-ministru , căci raspunderea politică în fața Parlamentului aparține Guvernului.

Președintele României prin comportamentul său , este un exemplu pentru cetățeni, și un simbol.

Guvernul:

Art.102, alin.1, „ Guvernul , potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice.” Guvernul apare ca fiind autoritatea esențială de natură politică a Executivului. Rolul esențial al Guvernului este de a stabili liniile politice interne și externe ale țării. Într-un stat democratic, formarea unei echipe guvernamentale, are la bază votul popular, expresie a suveranității naționale, acestea având loc după alegerile politice parlamentare. Guvernul este alcătuit din miniștrii, membrii aleși prin lege organica și prim-ministru. Acesta din urmă este desemnat de Președintele României, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament. Candidatul desemnat de Președinte, va solicita în termen de 10 zile de la desemnare votul de încredere al Parlamentului, asupra programului și a întregii liste a Guvernului. Lista Guvenului și programul alcătuite de primul-ministru sunt dezbătute de către Camera Deputaților și Senat în ședința comună. Adoptarea hotărârii comune a celor două Camere cu privire la programul și lista de guvernare, reprezintă încheierea actului de guvernare între Parlament și echipa guvernamentală. În continuare, primul-ministru, miniștrii și ceilalți membrii ai Guvernului, vor depune jurământul stipulat în Constituție la articolul 82 și din acel moment își încep mandatul. Astfel s-a pus capăt Guvernului anterior și s-a continuat acțiunea guvernamentală.

Persoanele care exercită funcții publice cum este cea de ministru sau de prim-ministru, trebuie să reprezinte interesul public, și nu cel personal sau al unor grupuri izolate. De aceea, funcția de membru al Guvernului, conduce la imposibilitatea deținerii unei alte funcții publice de autoritate cu excepția celei de deputat sau Senator.

Se înceteaza a deține funcția de membru al Guvernului, doar în momentul decesului, demisiei, revocării, pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate. Demisia unui membru al Guvernului, poate fi de mai multe feluri: de onoare, ca act de voință unilaterală, sau de o stare de pericol creată în departamentul condus de respectivul membru; asumată, forțată sau provocată în momentul în care vorbim de o conduită inadecvată a membrului respectiv care a fost facută publică ulterior. Dar dintr-o funcție așa de importantă nu se poate pleca oricând, întrucât funcția publică apare ca o „servitute asumată pentru interesul public”. Astfel, ea trebuie acceptată de autoritatea constituțională competentă.

Revocarea unui membru al Guvernului, cu excepția primului-ministru, este o atribuție a Președintelui României condiționată de existența unei propuneri din partea primului-ministru, urmare a unei remanieri guvernamentale. Din momentul demiterii din funcție a unui membru al Guvernului acesta își pierde drepturile electorale cu toate implicațiile.

Art.107, alin.1, „ Primul-ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia , respectând atribuțiile ce le revin. De asemenea , prezintă Camerei Deputaților sau Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate.” Dar Președintele României nu poate revoca primul-ministru, deoarece votul de investitură apartine Parlamentului, iar Guvernul răspunde politic, exclusiv in fața acestuia. Pentru a se asigura autonomia și responsabilitatea fiecărui membru al Guvernului, corespunzător funcției încredințate, primul-ministru este obligat să respecte atribuțiile specifice fiecărei funcții. Singurul în măsură sa reprezinte politica și reprezentanții Guvernului este primul-ministru deoarece el a format echipa guvernamentală, el răspunde de ea și tot el o coordonează.

Daca primul-ministru se află în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile sau și-a încetat funcția de membru al Guvernului, Președintele României, trebuie să desemneze un prim-ministru interimar, dar pe o perioadă limitată. Astfel încât acesta, va ține locul primului-ministru până la depunerea jurământului de către noul Guvern, sau până își reia activitatea primul-minitru. Se poate observa deci, că procedura interimatului este compatibilă cu mandatul acordat Guvernului prin votul de investitură. Două idei de bază ale regimului politic românesc și consacrate de Constituție sunt: 1.investitura Guvernului și demisia Guvernului, legate ambele de persoana primului-ministru; 2. interimetul pentru această funcție, nu poate fi mai mare de 45 de zile, iar dacă în acest timp primul-ministru titular își reia activitatea, Guvernul rămâne același.

Conform Constituției actuale, Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe, fiecare din ele cu rolul lor. Hotărârile iau naștere pentru organizarea executării legilor, iar ordonanțele reprezintă un act administrativ specific Guvernului. Acestea după ce sunt adoptate de Guvern, trebuie semnate de primul-ministru și contrasemnate de miniștrii, care au rolul de a le pune în aplicare și de a le publica în Monitorul Oficial, căci în caz contrar, acele hotărâri sau ordonanțe nu vor exista.

Guvernul răspunde politic numai în fața Parlamentului, acest lucru reprezentând un argument pentru regimul parlamentar, dar în procedura de investitură a Guvernului, ultimul act îl reprezintă numirea acestuia de către Președintele României.

În cazul răspunderii penale a Guvernului, situația este altfel decât în cazul răspunderii politice, intrucât cea penală poate privi decât pe fiecare membru în parte deci este o răspundere exclusiv individuală.

În ceea ce privește răspunderea patrimonială a membrilor Guvernului , ea rezultă din principiile generale de drept, fie ca urmare a acțiunii civile în cadrul procesului penal, fie ca urmare a unui proces în fața instanței cu conținut administrativ.

Încetarea mandatului Guvernului are loc la data validării alegerilor generale sau ale demiterii sale. Primul caz reprezintă o consecință a faptului că mandatul acordat Guvernului de Parlament, prin votul de încredere exprimat, expiră o dată cu validarea alegerilor generale , deoarece numai din acel moment noul Parlament este în situația să-și manifeste încrederea în echipa guvernamentală pe care o sprijină.

Demiterea Guvernului este consecința încetării mandatului chiar pe timpul funcționării Parlamentului care a acordat acest mandat. Guvernul al cărui mandat a încetat îndeplinește numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice. Astfel se poate concluziona că Guvernul demisionar nu poate finaliza negocierile politice internaționale, angajând statul roman în realizarea anumitor obiective sau participarea altor state sub egida diferitelor organisme internaționale sau regionale.

Deci Guvernul are ca rol principal realizarea politicii interne și externe a statului precum și conducerea generală a administrației publice.

c. Puterea judecătorească: Instituțiile judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii

Instituțiile judecătorești:

Conform articolului 124, din Constituția României, Justiția are umătoarele caracteristici: se infăptuiește în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți, iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Prin justiție se înțelege sistemul instanțelor judecătorești, și se mai poate înțelege și activitatea de soluționare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de aplicare de sancțiuni, de restabilire a intereselor legitime incălcate. Într-un cuvant, justiție e egal cu a face dreptate.

În ceea ce privește unicitatea justiției, se poate explica prin faptul că activitatea de judecată se realizează după aceleași coduri și legi în toată România, altfel spus pentru intreaga țară există o singură Înaltă Curte de Casație și Justiție. Justiția este imparțială,ea se fondează pe ideea de neutralitate, fiind exclusă atitudinea de părtinire sau de respingere față de una din parți. Justiția este egală pentru toți, pentru că principiul egalitații în fața legii și autorităților se aplică și părților din proces, acestora aplicându-se același regim.

Supunerea judecătorului în fața legii și independența lui, este un principiu de organizare și functionare a justiției constituțional. Acest principiu protejează justițiabilii împotriva abuzurilor puterilor publice.

Garanția principiului constituțional se regăsește în modalitațile de recrutare a judecătorilor, în inviolabilitatea și avansarea acestora, și în salarizarea lor.

Art.125, alin.1, „Judecătorii numiți de Președintele României sunt inamovibili, în condițiile legii.” Inamovibilitatea este una din puternicele garanții ale principiului independenței judecătorului și supunerea lui numai legii. Ea constă în comentarea dispozițiilor constituționale privind autoritatea judecătorească, care trebuie să fie rezultatul unei colaborări de texte, deoarece ordinea acestor dispoziții a fost realizată mai mult pe criterii de tehnică redactională.

Numirea, promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor este de competența Consiliului Superior al Magistraturii, în condițiile legii sale organice.

Funcția de judecător mai este compatibilă decât cu funcțiile didactice din învațământul superior, în afară de aceasta, judecătorul nu mai poate dispune de nici o alta funcție publică sau privată, asigurându-se în felul acesta independența, neutralitatea și imparțialitatea judecătorului.

Puterea judecătorească este reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care va prelua „rolul și funcțiile Curții Supreme de Justiție, dar va avea desigur și noi atribuții, acest lucru realizându-se în cel mult doi ani de la data intrării în vigoare a legii de revizuire, art.155, alin.4.”

Puterea judecătorească mai are in componența sa și instanțele judecătorești care au câteva caracteristici conform Constituției: interdicția inființării de instanțe extraordinare; permisiunea inființării de instanțe specializate în anumite materii; posibilitatea participării în aceste instanțe specializate după caz, specifică unor persoane din afara magistraturii. Prin lege obișnuită se stabilesc competența și procedura de judecată a acestor instanțe.

În ceea ce privește principiul publicității ședințelor de judecată, acestea sprijină eficient atât rolul educativ al justiției cât și exigențele de independență și imparțialitate. Pronunțarea hotărârii judecătorești , indiferent dacă ședința de judecată a fost publică sau secretă, se face publică sub sancțiunea nulității.

Procedura judiciară se desfăsoară în limba română, susține, art.128, alin.1, din Constituție. Limba oficială a României este limba română, iar justițiarii pot fi cetațeni români de naționalitate română, dar și cetățeni români de o altă naționalitate, căci sunt egali în fața legii și a autorităților publice. Se mai susține în Constituție și faptul că cetățenii români de altă naționalitate au dreptul să se adreseze instanței în limba maternă, folosind un interpret gratuit. De asemenea, cei nemulțumiți de hotărârea instanței pot solicita revizuirea cazului de o altă instanță judecătorească. Căile de atac poartă denumirea de apel sau de recurs.

Conform Constituției, statul român are obligația de a pune la dispoziția justiției, poliția necesară asigurării ordinii în sediile acesteia și legitimitatea prezenței poliției în aceste sedii.

Ministerul Public:

Aceasta este denumirea tradițională a procurorilor, și se deosebește de orice alt minister care este o structură concretă, condusă de un ministru. Ministerul Public în activitatea judiciară reprezintă interesele generale ale societații și apără ordinea de drept precum și libertațile și drepturile cetațenilor. Procurorul are dreptul de a participa atât în procesele penale cât și în cele cu caracter privat.

În ceea ce privește organizarea sau structura Ministerului Public, este format din toți procurorii, iar aceștia sunt constituiți în parchete. Aceste structuri organizatorice sunt organizate și funcționează pe lângă instanțele judecătorești. Art.132, alin.3 susține trecerea poliției judiciare sub conducerea și supravegherea parchetelor.

Deși sunt magistrați, procurorii nu fac parte din puterea judecătorească, activitatea lor aâand la bază unele principii particulare.

Principiul legalității și imparțialității sunt specifice atât ministrului justiției cât și puterii judecătorești, în ceea ce privește controlul ierarhic, acesta departajează procurorii de judecători.

Concluzionând, procurorii sunt considerați o componentă a puterii executive, conform Constituției, ei sunt parteneri ai justiției și au obligația constituțională de a reprezenta interesele societății și ordinea de drept.

Consiliul Superior al Magistraturii:

Art.133, alin.1, „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției.” Funcția de garant poate fi realizată pe de o parte datorită modului de formare și realizare și pe de altă parte prin ceea ce face acest organism. El este format din 19 membrii, printre care: 9 judecători, 5 procurori, repartizați în două secții, fiind aleși în adunările generale ale magistraților. Pe lângă aceștia din Consiliu mai fac parte și doi reprezentanți ai societății civile, specialiști în domeniul dreptului, și care se bucură de înalta reputație profesională și morală , aceștia vor fi aleși de Senatul României, dar ei participă numai la lucrările în plen.

Constituția stabilește ca din Consiliu fac parte și ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și procurorul general al Parchetului de lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Președintele Consiliului va fi ales unul dintre magistrații membrii ai Consiliului. Mandatul acestuia este de un an, în schimb a membrilor este de șase ani.

Atribuțiile Consiliului poartă numele de hotărâri, în legatură cu acestea trebuie precizate două reguli: a.sunt definitive și irevocabile, cu excepția celor în materie disciplinară și b. Se iau prin vot secret. Cele două funcții importante ale acestui Consiliu sunt: să propună numirea în funcție a judecătorilor și procurorilor, Președintelui României și să fie instanța disciplinară pentru judecători și procurori , în cazul în care aceștia comit fapte ilicite care sunt abateri disciplinare.

În ceea ce privește judecătorii stagiari, aceștia nu sunt aleși de Președintele României, și nu se bucura de inamovibilitate.

Constituția atribuie rolul de instantă de judecată, Consiliului în domeniul răspunderii disciplinare, urmând ca legea Consiliului să stabilească procedura de judecare a cauzelor disciplinare.

Pentru a se asigura imparțialitatea și independența celor două secții ale Consiliului, Constituția nu acordă drept de vot următorilor membrii ai Consiliului Superior al Magistraturii: ministrului justiției, președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorului general.

Pot fi atacate deciziile in materie disciplinară ale Consiliului, la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel rolul principal al Consiliului Superior al Magistraturii este de garant al independenței justiției.

d. Colaborarea celor trei puteri:

Raporturile Parlamentului cu Guvernul: Art.111, alin.1 „Guvernul și celelalte organe ale administrației publice, în cadrul controlului parlamentar al activitații lor, sunt obligate să prezinte informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul președinților acestora. În cazul în care o inițiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie.” Guvernul își desfășoară activitatea sub controlul Parlamentului, iar trimiterea de informații reprezintă tocmai o dimensiune a acestui control. Prezentarea informațiilor și documentațiilor cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de comisiile parlamentare are o deosebită importanță, mai ales în cadrul procesului legislativ , pentru analiza diferitelor opțiuni. În cazul în care o inițiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie. Nerespectarea acestei obligații are ca efect neconstituționalitatea măsurii astfel adoptate care, sub aspect strict economic și financiar, tocmai fiindcă nu poate fi executată, apare ca fiind nerealistă.

Accesul membrilor Guvernului la lucrările în plen sau în comisiile Camerelor este liber și asigurat, mai ales că ei pot avea și calitatea de parlamentari. Accesul membrilor Guvernului la lucrările Parlamentului este una din consecințele implicate de mandatul de încredere acordat Guvernului; iar dacă Parlamentul solicită prezența membrilor Guvernului, aceștia trebuie să se prezinte obligatoriu.

În ceea ce privește colaborarea dintre Guvern și Senat sau Camere, prin intrebări, interpelări și moțiuni, acestea reprezintă instrumente prin care Parlamentul și Guvernul colaborează. Căci moțiunea reprezintă instrumentul juridic prin care se exprimă într-o chestiune politică una din Camerele Parlamentului. Prin intrebări, Parlamentul solicită Guvernului confirmarea unor informații, și dacă aceștia intenționează să adopte o poziție cu privire la problema care a făcut obiectul intrebării. Iar interpelarea se referă la strategii politice care conduc la dezbateri politice, de unde poate rezulta și posibilitatea adoptării unei moțiuni simple de către una din Camere, cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelarii.

Art.113, alin.1, „ Camera Deputaților și Senatul, în ședința comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, cu votul majoritații deputaților și senatorilor.” Prin adoptarea acestei moțiuni de cenzură, Parlamentul retrage încrederea acordată Guvernului la investitură. Prin adoptarea moțiunii de cenzură, mandatul de încredere acordat de Parlament Guvernului, înceteaza și acesta este demis. Cu alte cuvinte, mandatul de încredere nu are numai semnificația investirii Guvernului pe baza sa, dar și a necesitații ca pe toată durata mandatului, Guvernul să se bucure de sprijinul majorității parlamentare prin votul căruia el s-a format. Iar dacă acest sprijin nu mai există, se creeaza posibilitatea ca prin formarea noului Guvern, echilibrul dintre Parlament și Guvern să fie restabilit.

În mod normal, o dată ce un Guvern a primit votul de investitură de la o majoritate parlamentară, acesta ar trebui să îl sprijine , dar acest lucru nu este obligatoriu, mai ales atunci când majoritatea parlamentară este rezultatul unei alianțe de partide sau când mai multe partide participă cu reprezentanții în Guvernul format.

Una din măsurile raționale ale procedurii parlamentare o constituie comunicarea Guvernului o dată cu depunerea moțiunii, pentru ca acesta să se poată apăra . Căci demiterea Guvernului este un act tot la fel de important ca și investitura lui. Moțiunea de cenzură se dezbate după trei zile de la data când a fost prezentată în ședința comună a celor doua Camere. Sesizarea Guvernului și convocarea Parlamentului nu pot fi concomitente, pentru a se respecta caracterul urgent al procedurii și echilibrul pe care ea l-a instituit.

Până la depunerea jurământului de către noul Guvern, echipa guvernamentală anterioară a Guvernului demisionar, răspunde de îndeplinirea actelor necesare pentru administrarea treburilor publice. Astfel se poate observa că Guvernul poate funcționa și se poate forma numai în condițiile mandatului de încredere acordat de Parlament. Guvernul demisionar nu poate negocia și încheia capitole în procedura de integrare Europeană a României.

Art.114, alin.1, „Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședința comună, asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege.” Prin angajarea răspunderii sale, Guvernul se expune riscului formulării și adoptării unei moțiuni de cenzură. Astfel angajarea răspunderii Guvernului se face prin prezentarea programului, a declarației de politică generală sau a proiectului de lege in fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședința comună. În termen de trei zile de la prezentare se poate formula o moțiune de cenzură în condițiile prevăzute de art.113, alin.2.

În ceea ce privește legatura dintre Guvern și Președinte, se stabilește în primul rând prin faptul că Primul-ministru este desemnat de Presedintele Romaniei, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament.

În cazul în care Președintele se află în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile sau este suspendat din funcție, cel care îi indeplinește atribuțiile este în primul rând președintele Senatului, și apoi Președinții interimari(aceștia apartinând de Cameră Deputaților). Președintele interimar nu exercită toate atribuțiile prezidențiale , ci doar sesizarea Parlamentului cu mesaje, dizolvarea acestuia și consultarea poporului prin referendum. Tot el poate fi suspendat din funcție sau pus sub acuzare, în cazul săvârșirii unor fapte grave de incălcare a Constituției. Președintele poate participa la ședințele Guvernului, fie din proprie inițiativă, fie la cerea primului-ministru, cu scopul de a se informa reciproc în legatură cu unele probleme apărute, de interes national. Dar chiar dacă participă la aceste ședințe, Președintele nu are drept de vot , pentru că ar răspunde pozitiv la hotărârile și măsurile propuse de Guvern, și acest lucru este incorect.

Președintele nu răspunde politic in fața Parlamentului și colaborează cu acesta , în privința problemelor politice apărute de interes național prin mesaje, și dezbaterile nu au loc în prezența sa, iar mesajul trimis de acesta este rostit de o persoană desemnată de Președinte.

În ceea ce privește legatura dintre instanțele judecătorești și Președintele României, aceasta se face prin faptul că judecătorii sunt numiți de Președinte, și ca urmare a acestui fapt, sunt inamovibili, în condițiile legii, conform art.125, alin.1, din Constituție. Una din atribuțiile importante ale Consiliului Superior al Magistraturii este: să propună numirea in funcție a judecătorilor și procurorilor, Președintelui României și să fie instanța disciplinară pentru judecători și procurori , în cazul în care aceștia comit fapte ilicite care sunt abateri disciplinare.

Concluzionând toate cele trei puteri ale statului democratic România, colaborează în condițiile legii într-o masură mai mare sau mai mică unele față de celelalte.

CONCLUZII

Lucrarea de fața demonstrează că România este un stat democratic și analizează principiul separației puterilor în stat, susținut de Constituție.

Se poate observa în capitolele ce le-am parcurs că democrația presupune că puterea sa aparține poporului. Democrația modernă s-a născut ca o reacție împotriva tiraniei, a puterii absolute și arbitrare, împotriva inegalitații și ierarhizării sociale, susținute nu neapărat de criterii economice, ci îndeosebi de statut, ranguri și privilegii transmise în virtutea principiului ereditar. Democrația se caracterizează prin: participarea tuturor cetățenilor la rezolvarea problemelor publice; stipularea și garantarea drepturilor și libertăților publice și private ale cetățenilor; aplicarea principiilor majorității; pluralismul ideologic; prin pluralismul instituțional care cunoaște următoarele forme: sufragiul universal, inițiativa legislativă, dreptul de revocare ori disoluție a organelor elective, veto-ul popular, referendumul, instituționalizarea autorităților(deliberativă, executivă și judecătorească).

Formele de manifestare ale democrației sunt: a.democrația directă ; b.democrația reprezentativă; c.democrația semi-directă; d.democrația semi-reprezentativă. Forma de democrație a României este cea directă care susține că puterea aparține poporului.

Câteva din caracteristicile statului democratic deținute și de România sunt: a. Poporul este cel care alege conducerea țării, deci puterea emană de la acesta;

b. Alegerile reprezintă una din mărcile democrației;

c. Reprezentanții aleși ai poporului se întrunesc în Parlament, unde emit legi, aprobă bugete și altele;

d. Nici un stat democratic nu poate supraviețui fără un guvern și o administrație care să pună in practică legea;

e. Puterea într-un stat democratic nu poate fi concentrată într-un singur loc, și trebuie să existe principiul separației puterilor.

Principiul separației puterilor în stat reprezintă o amprentă importantă a democrației și în România cele trei puteri sunt: a. Puterea executivă formată din Președintele României și Guvernul; b. Puterea legislativă formată din Parlament; și

c. Puterea judecatorească formată din Instanțele judecătorești, Ministerul Public, și Consiliul superior al Magistraturii.

Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării, el fiind alcătuit din Camera Deputaților și Senat. În competența Parlamentului intră orice problemă de interes public. Acesta poate angaja răspunderea președintelui României chiar daca el se bucură de o legitimitate similară Parlamentului fiind ales ca și aceștia prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat

Președintele României este șeful statului și al puterii executive și trebuie să îndeplinească următoarele funcții: de reprezentare a statului și a Parlamentului, care în plus reprezintă și corpul electoral, fiind ales prin vot universal, direct, secret și liber exprimat; de garant al independenței statului, unitații și integrității teritoriale, precum și al Constituției, acționând pentru respectarea acesteia; are puterea de mediere între puterile statului(legislativă, executivă și judecătorească), precum și între stat și societate, urmărind asigurarea păcii sociale, pe temeiul legitimitații sale populare, la nivelul întregii țări.

Guvernul apare ca fiind autoritatea esențială de natură politică a Executivului. Rolul esențial al Guvernului este de a stabili liniile politice interne și externe ale țării. Guvernul este alcătuit din miniștrii, membrii aleși prin lege organică și prim-ministru. Acesta din urmă ,este desemnat de Președintele României, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament.

Puterea judecătorească este alcatuită din: Instituțiile judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii. Justiția are umătoarele caracteristici: se infăptuiește în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți, iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Prin justiție se întelege sistemul instanțelor judecătorești, și se mai poate înțelege și activitatea de soluționare a proceselor civile, administrative,comerciale, penale, de aplicare de sancțiuni, de restabilire a intereselor legitime incălcate.

Ministerul Public în activitatea judiciara reprezintă interesele generale ale societații și apără ordinea de drept precum și libertațile și drepturile cetațenilor. Procurorul are dreptul de a participa atât în procesele penale cât și în cele cu caracter privat.

Art.133, alin.1, susține: „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției”. Funcția de garant poate fi realizată pe de o parte datorită modului de formare și realizare și pe de altă parte prin ceea ce face acest organism. El este format din 19 membrii, printre care: 9 judecători, 5 procurori, repartizați în două secții, fiind aleși în adunările generale ale magistraților. Pe lângă aceștia, din Consiliu mai fac parte și doi reprezentanți ai societații civile, specialiști în domeniul dreptului, și care se bucură de înalta reputație profesională și morală , aceștia vor fi aleși de Senatul României, dar ei participă numai la lucrările in plen.

Astfel se poate observa că România este un stat democratic ce deține principiul separației puterilor in stat.