Separarea Bisericii de Stat In Teologia Lui Augustin , In Practica Lui Iustinian I Si Perspectiva Contemporana
Introducere
În teologie sunt dezbătute și astăzi vechile probleme preluate sub forma întrebărilor: Ce are de a face Ierusalimul cu Atena? Ce are de a face Cristos cu Belial? Ce are Biserica de a face cu lumea sau cu statul?
Lucrarea de față se constituie ca un răspuns la întrebarea reformulată astfel: Cum ar trebui Biserica să se relaționeze la stat? Sub ce formă ar trebui să se constiutuie relația dintre Biserică și stat? Întotdeauna a existat tendința din partea celor ce au analizat această problemă pe de o parte de a separa Biserica de stat, iar pe de altă parte de a identifica statul cu Biserica.
Se va analiza modul în care a privit și tratat Augustin această dilemă a perioadei sale, pe care o moștenise de acum prin unirea Bisericii cu statul la inițiativa împăratului Constantin. Vor fi analizate etapele formării cetății cerești în paralel cu cetatea pământească din lucrarea De Civitate Dei în care Augustin dezvoltă conceptul Împărăției lui Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu este prezentată în relația cu împărăția pământească. Este expusă concepția lui Augustin cu privire la Biserică lui Cristos în cadrul Împărăției lui Dumnezeu și sunt analizate responsabilitățiile ce revin Bisericii în cadrul conviețuirii alături de organismul statal. Este adus în discuție scopul existenței Bisericii în lume.
Se va analiza de asemena necesitatea existenței Bisericii din perspective augustiniană, alături de a statului, pentru ca societatea să fie transformată, dar și necesitatea existenței statului alături de cea a Bisericii. Se vor face referiri la dezvoltarea celor două entități tratate de Augustin sub forma unor cetăți, precum și la sfârșitul acestora .
Partea a doua a lucrării va trata existența Bisericii în cadrul Imperiului Bizantin, mai exact, perioada domniei împăratului Iustinian I. Vor fi analizate imixtiunile puterii statale în viața teologică, liturgică a Bisericii.
Autoritatea conducătorului imperial din perioada Bizantină reprezintă un aspect esențial pentru realitatea celor din imperiu, se poate spune, chiar determinant pentru experiența de viață a acestora. În încercarea de a trata problema relației dintre Biserică și stateste imposibil să nu se facă referire la ce a însemnat puterea imperială pentru puterea eclesială. Pasul făcut de Biserică în unirea cu statul, a fost unul mare înspre secularizare. Va fi studiată și abordarea de către împăratul Iustinian a problemei separării celor două entități, dacă a existat sau nu așa ceva în perioada în care a domnit, dacă se poate vorbi de o demarcare a relațiilor dintre cele două.
Ultima parte a lucrării se va ocupa în mod special de punctul de vedere contemporan în ce privește separarea Bisericii de stat. Vor fi analizate câteva posibilități ale conviețuirii Bisericii cu statul. Se va răspunde la întrebarea dacă mai poate fi posibilă teocrația în present, dacă mai este detectat erastianismul astăți și sub ce formă, dacă se poate vorbi de o separare totală a Bisericii de stat sau nu. Cât de prezentă este libertatea religioasă și în ce măsură este ea aplicată în relația celor două entități, este o altă problemă ce va fi tratată în ultimul capitol. Cât este de necesară aceasta pentru libertatea de gândire religioasă, de cuvânt și de acțiune într-un cadru al ordinii publice dominat de pace va ocupa o altă porțiune a lucrării, precum și clarificarea relației Biserică/stat într-un cadru impregnat de secularism.
Capitolul 1
Relația Bisericii cu statul din perspectiva lui Augustin
Influența pe care Augustin a avut-o în ceea ce privește modelarea teoriei din Vestul Europei despre Biserică, poate fi cel mai bine înțeleasă dacă se ține seama de mesajul transmis de una din cele mai importante lucrări ale sale, De Civitate Dei, o capodoperă în care au fost investiți într-o mare măsură ultimii douăzeci de ani ai marelui teolog.
Există un vis în istoria omenirii care a fost la fel de puternic pentru oamenii din antichitate precum este pentru cei ce trăiesc astăzi, acela că ființele umane „conduse de rațiune și echilibrate de virtute”pot construi o cetate ce să rămână în timp. Mulți au considerat ca împlinit acest vis și această speranță prin ceea ce a realizat Imperiul Roman. Acest sistem politic a fost aproape unic prin modul în care a reușit să aducă atâția oameni dintr-o diversitate de locuri sub o singură conducere atât de bine organizată. Și astăzi ruinele vechiului imperiu din Tunisia, Turcia, Siria aduc o mărtuie puternică în sensul acesta.
Roma era unică. „Nu se lăuda doar cu stabilitatea, prosperitatea și legea pe care o impunea; pretindea universalitatea”. Roma era cetatea eternă, Roma Aeterna, ce a rezistat și după cărderea altor cetăți.
În anul 410, Roma a fost cucerită pentru prima dată în 800 de ani de o forță barbară. „Cucerirea Cetății Eterne de către barbari a panicat inimile oamenilor făcându-le să cadă în teroare. Măreția imperiului, invincibilitatea suveranității Romei era acceptată până atunci ca parte a ordinii stabilite a naturii”.
Deși împăratul și întreaga curte împărătească s-a stabilit la Constantinopol, tot Roma a rămas capitala titulară. „Roma era mai mult decât un oraș; simboliza o tradiție a lumii civilizate, un mod de viață, o cultură antică, permanența și securitatea, lucrurile ce fac viața posibilă”. Ieronim se îndoia că ceva poate fi sigur în lume în cazul în care Roma nu e sigură și piere.
Când Roma a fost cucerită, oamenii au intrat în derivă, s-au simțit ca și când le-ar fugi pământul de sub picioare având impresia că puterile cerurilor se clatină. Atât romanii cât și barbarii, creștinii și păgânii deopotrivă au fost cuprinși de un fel de teroare a religiei. Perspectiva creștinilor asupra evenimentului era că sfârșitul lumii e aproape și vedeau cupa mâniei revărsată peste tronul Fiarei; păgânii de cealaltă parte, au văzut în căderea Romei o răzbunare dură a unor zei neglijați datorită noii religii care câștiga tot mai mult teritoriu.
În Africa, efectele zguduitorului eveniment au fost simțite cu toată forța prin relatările celor ce au reușit să se se refugieze acolo. În Cartagina, loc ferit și sigur în fața barbarilor s-au adunat toți refugiații clasei educate și conducătoare, care dintr-o dată au aglomerat orașul. Au venit de la locul evenimentului aducând cu ei detaliile chinuitoare ale ororilor de care au reușit să fugă să fugă, „zgomotoși în denunțarea religiei prin a cărei influențe crescânde putea fi explicat dezastrul.”
Protestatarii nu erau reprezentați doar de niște mulțimi fără carte. Gânditorii vremii au detectat în chiar inima învățăturii creștine, principii incompatibile cu menținerea statului. Raționamentul acestora era de genul: dacă prin religia dominantă este interzisă rezistența sau oponența față de răul barbarilor și este poruncită întoarcerea celuilalt obraz vrăjmașului, Roma nu face decât să piară în aceste vremuri creștine, pe când în timpul și sub îndrumarea vechii religii, s-a înălțat măreț. „Dacă dușmanii ar invada imperiul, ar trebui oare lăsați să prădeze nestingheriți, fără să se lupte împotriva lor?”
Civitas Dei vs. Civitas terrena
În fața unor astfel de obiecții ce îi erau prezentate lui Augustin de către fiul său spiritual, tribunul Marcellinus ce prelua aceste acuze și obiecții dure de la apropiatul său prieten Volusian, un distins oficial al Imperiului Roman, distinsul teolog răspunde:
„Adoratorii mulțimii de dumnezei falși, pe care-i numim păgâni, se străduiau a face să cadă răspunderea asupra religiei creștine; ei începură a huli pe adevăratul Dumnezeu cu mai multă violență și ură ca niciodată. În aceste împrejurări, mistuit de zel pentru casa lui Dumnezeu, am început eu să scriu cărțile: Despre Cetatea lui Dumnezeu, pentru a combate blasfemiile și erorile lor”.
Biserica a zămislit nu doar legiuni de martiri, ci și cete de apărători ai dreptății ei, deveniți pe neașteptate și intransigenți acuzatori ai corupției morale, a adversarilor adevărurilor morale. Anul 410 a constituit ocazia lui Augustin de a da replica evenimentului cuceririi cetății, replică ce se îndreaptă mai mult spre ținte ca Plotin și alți neoplatoniști, ce apărau zeitățile tradiționale ale cetăților antice. Oricât de mult ar fi fost influențat Augustin de neoplatonism în atacul său epistemologic asupra scepticismului și în replica sa metafizică la adresa maniheiștilor, acesta a înțeles în mod clar că nici zeii, nici demonii în cele mai populare forme, prin care încercau să suprime creștinismul și să revitalizeze politeismul și nici chiar cea mai rațională formă de filosofie aparținând lui Plotin nu se potrivea cu perspectiva creștină asupra lumii.
„Augustin a început să scrie o apologie inteligentă și înflăcărată a creștinismului”sub numele de Cetatea lui Dumnezeu, ce în concepția unora a reprezentat „prima filosofie veritabilă a istoriei.” Acesta dezvoltă o filosofie proprie în ce privește istoria. Augustin se folosește de cuvântul cetate, cu scopul de a vorbi despre două societăți. O societate este Biserica, formată din aleșii lui Dumnezeu. Menirea acesteia este de a conduce lumea spre Dumnezeu. A doua societate este cea pământească, conducerea ei fiind reprezentată de cultura citadină a Babilonului din perioada antichității. Finalul acesteia este pieirea.
Interpretarea istoriei dată de Augustin nu a fost acceptată de toată lumea. Cei care s-au împotrivit cel mai tare acestei interpretări au fost gânditorii seculari. Au existat chiar și creștini ale căror păreri s-au poticnit de unul sau mai multe aspecte ale lucrării. Cetatea lui Dumnezeu are o teză fundamentală ce trebuie readusă în actualitate. Perioada Reformei a resimțit cel mai puternic influența lucrării lui Augustin, aceasta stând la baza doctrinei celor două împărății, atât în privința reformatorului Luther cât și a lui Jean Calvin. Influența acestei lucrări trebuie să sporească și astăzi, într-o vreme când „linia de demarcație dintre sacru și secular a fost ștearsă în mod sistematic.” Caracteristica din Filipeni 2:15 „copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos și stricat, în care străluciți ca niște lumini în lume” trebuie redescoperită de creștinii de azi.
Dacă cineva ar privi la secolul XX ar putea să se întrebe dacă mai este validă doctrina celor două cetăți și aceasta datorită accentului mare pus pe secular, ce a afectat atât de puternic și creștinismul. Scopul existenței Bisericii în lume este de a sluji lumii; preocupăriile celor din afara Bisericii ar trebui să devină preocupările celor din cadrul ei. Menirea Bisericii este, printre altele, de a sluji lumea. Deși Biserica este în lume, ea nu este din lume. Deși există o oarecare interferență a intereselor celor din Biserică cu ale celor din afară, totuși există interese și preocupări pe care cei din afară nu le cunosc absolut deloc. Lucrul cel mai important în legătură cu cele două cetăți este că diferențele dintre ele se regăsesc peste tot în Biblie. Prima ilustrație a acestui fapt este conflictul dintre Cain și Abel. În Genza 4:23-24 este descris un episod înfiorător în legătură cu Lameh despre care Francis Schaeffer afirmă „Iată o cultură umanistă fără Dumnezeu. Reprezintă egocentrism și mândrie, concentrate în om; această cultură a pierdut nu numai conceptul de Dumnezeu, ci și pe cel de om, ca unul care își iubește fratele.” Sunt trasate două linii genealogice de-a lungul istoriei, remarcate de altfel de Augustin în Cetatea lui Dumnezeu. Linia genealogică a evlaviei este regăsită în Avraam, urmașii lui, credincioșii Israelului și Biserică. Cea lipsită de evlavie se regăsește în culturile lumii din afară.
În chiar începutul lucrării Augustin susține asumarea sarcinii pe care se încumetă să o poarte „de a apăra glorioasa cetate a lui Dumnezeu împotriva acelora care preferă proprii lor dumnezei în locul Întemeietorului acelei cetăți”.
Cei care atacau creștinismul priveau în urmă la vremurile în care Roma era venerată de toate popoarele. „căci Roma cucerise atâta lume, primind zeii tuturor națiunilor, cu condiția săbi despre două societăți. O societate este Biserica, formată din aleșii lui Dumnezeu. Menirea acesteia este de a conduce lumea spre Dumnezeu. A doua societate este cea pământească, conducerea ei fiind reprezentată de cultura citadină a Babilonului din perioada antichității. Finalul acesteia este pieirea.
Interpretarea istoriei dată de Augustin nu a fost acceptată de toată lumea. Cei care s-au împotrivit cel mai tare acestei interpretări au fost gânditorii seculari. Au existat chiar și creștini ale căror păreri s-au poticnit de unul sau mai multe aspecte ale lucrării. Cetatea lui Dumnezeu are o teză fundamentală ce trebuie readusă în actualitate. Perioada Reformei a resimțit cel mai puternic influența lucrării lui Augustin, aceasta stând la baza doctrinei celor două împărății, atât în privința reformatorului Luther cât și a lui Jean Calvin. Influența acestei lucrări trebuie să sporească și astăzi, într-o vreme când „linia de demarcație dintre sacru și secular a fost ștearsă în mod sistematic.” Caracteristica din Filipeni 2:15 „copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos și stricat, în care străluciți ca niște lumini în lume” trebuie redescoperită de creștinii de azi.
Dacă cineva ar privi la secolul XX ar putea să se întrebe dacă mai este validă doctrina celor două cetăți și aceasta datorită accentului mare pus pe secular, ce a afectat atât de puternic și creștinismul. Scopul existenței Bisericii în lume este de a sluji lumii; preocupăriile celor din afara Bisericii ar trebui să devină preocupările celor din cadrul ei. Menirea Bisericii este, printre altele, de a sluji lumea. Deși Biserica este în lume, ea nu este din lume. Deși există o oarecare interferență a intereselor celor din Biserică cu ale celor din afară, totuși există interese și preocupări pe care cei din afară nu le cunosc absolut deloc. Lucrul cel mai important în legătură cu cele două cetăți este că diferențele dintre ele se regăsesc peste tot în Biblie. Prima ilustrație a acestui fapt este conflictul dintre Cain și Abel. În Genza 4:23-24 este descris un episod înfiorător în legătură cu Lameh despre care Francis Schaeffer afirmă „Iată o cultură umanistă fără Dumnezeu. Reprezintă egocentrism și mândrie, concentrate în om; această cultură a pierdut nu numai conceptul de Dumnezeu, ci și pe cel de om, ca unul care își iubește fratele.” Sunt trasate două linii genealogice de-a lungul istoriei, remarcate de altfel de Augustin în Cetatea lui Dumnezeu. Linia genealogică a evlaviei este regăsită în Avraam, urmașii lui, credincioșii Israelului și Biserică. Cea lipsită de evlavie se regăsește în culturile lumii din afară.
În chiar începutul lucrării Augustin susține asumarea sarcinii pe care se încumetă să o poarte „de a apăra glorioasa cetate a lui Dumnezeu împotriva acelora care preferă proprii lor dumnezei în locul Întemeietorului acelei cetăți”.
Cei care atacau creștinismul priveau în urmă la vremurile în care Roma era venerată de toate popoarele. „căci Roma cucerise atâta lume, primind zeii tuturor națiunilor, cu condiția să trăiască bine împreună, ea-i ospătase atât de mult și pe zeii greci și pe cei asiatici punându-i la fel într-o mare clădire”, condiția pentru ei era să nu se certe, să nu se pârască, să coexiste în relații bune unii cu ceilalți, dar mai presus de toate să se închine cezarului și să-i recunoască suveranitatea fiindcă tuturor le acordase ospitalitatea. „Nici unul din zei nu avea pretenția că este unul, pe când zeul creștinilor era de o intoleranță absolută: ori sunt zei și nu este Dumnezeu, ori este Dumnezeu și nu mai sunt zei”. Cine și-a putut imagina la acea vreme că Imperiul Roman avea să cedeze în lupta cu „zeul” cel nou, apropindu-și-L și izgonindu-i pe ceilalți zei?
Desigur lucrurile arătau altfel la mai mult de două sute de ani când creștinismul era doar o afacere internă a evreilor în care Roma nu avea dreptul să se amestece. Acum la sfârșitul secolului IV și începutul secolului V, pretențiile noului „zeu” erau satisfăcute, Olimpul a fost alungat. Prețul a fost într-adevăr mare. „Au murit mulți. Credeau așa de puțin în viața de aici și așteptau așa de mult viața de apoi, încât nădejdea lor se găsea dincolo de viața pământească”. Acum crucea a ajuns pe steagurile armatei, statul cu aristocrații lui și cu oficialitățile primesc creștinismul, împăratul Constantin cu botezul primit în pragul morții din dorința de a i se ierta păcatele, toate acestea conturează imaginea unei religii „care a cucerit statul pe jumătate și pe care el a cucerit-o pe trei sferturi”; aceasta era situația înainte de căderea Romei și de acuzele pe care creștinismul avea să le primească și cărora Augustin trebuia să le răspundă.
Ceea ce este impresionant la Augustin în fraza de debut este că el nu afirmă începutul apărării credinței în Dumnezeu, nici a persoanei lui Isus Cristos, nici a învățăturii creștine. Cartea este concepută pentru a apăra o cetate: Cetatea lui Dumnezeu. Termenul „cetate” desemnează o comunitate, „o entitate corporativă și socială”,ce are o anumită ordine și reprezintă „o adunare de ființe umane având un scop”. De Civitate Dei a fost scrisă împotriva filosofilor și gânditorilor ce atacau Cetatea lui Dumnezeu.
Părerile sunt împărțite în ceea ce privește schițarea de către Augustin a unei concepții despre un stat creștin în consistentele răspunsuri pe care i le aduce lui Marcellinus, de aici de fapt originând și conceperea lucrării De Civitate Dei, la sfârșitul căreia respiră ușurat, după aproape 13 ani de muncă, aceasta întâmplându-se la vârsta de 72 de ani: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, eu cred că mi-am achitat o datorie cu această imensă trudă. Să mă ierte cei ce o vor găsi prea lungă, ori prea scurtă; cei ce o vor găsi convenabilă să nu-mi mulțumească mie, ci să mulțumească Domnului împreună cu mine. Amin. Amin”.
Obiectivul original al lucrării lui Augustin, a fost acela de a arăta că ceea ce a dus la ruinarea cetății nu s-a datorat renunțării la vechile zeități, religia creștină a adus schimbări drastice nu doar în rândul soldaților, ci și între soți, oficialități, „datornici, creditori, cetățeni”. Sallust și alți autori ai perioadei republicane au ajuns la concluzia că decăderea Romei s-a produs înaintea vremurilor creștine.
Se poate spune că Augustin își extinde lucrearea sub forma unei teorii constructive a istoriei. Autorul are în vedere problema istoriei umane văzută în lumina relațiilor fundamentale dintre om și Dumnezeu. Mintea lui Augustin este captivată încă de timpuriu de ideea celor două cetăți, privite ca factori decisivi ai istoriei omenirii. Episcopul de Hipona a anticipat ruptura de veche rânduială ce avea să se producă, prin care erau legate sufletele, cetatea pământească cu scopul realizării unei noi alianțe între suflet și cetatea cerească.
Biblia este sursa pentru ideea celor două cetăți antagoniste aduse în discuție. Ideea cetăților a fost regăsită și la scriitorul donatist Tyconicus, ea a părut a fi un cadru optim pentru exprimarea ideilor. În anul 400 Augustin scria:
„Există două cetăți: una a celor răi, alta a celor sfinți. Ele durează de la începutul neamului omenesc, până la sfârșitul lumii. Acum ele sunt amestecate prin trupuri, dar separate prin voințe. În ziua judecății, ele vor fi separate și cu trupurile…Ierusalimul este această splendidă cetate a lui Dumnezeu … Ierusalimul înseamnă cetatea și societatea sfinților, iar Babilonul cetatea și societatea celor nelegiuiți”.
Amploarea operei, noutatea și profunzimea cu care sunt tratate problemele pe parcurs, fac aceasta să fie una monumentală. Confesiunile au fost privite ca fiind teologia trăită a sufletului, modul în care Dumnezeu se implică în viața fiecărei persoane în parte. Cetatea lui Dumnezeu a fost teologia omenirii explicându-L pe Dumnezeu implicat în lume.
Opera De Civitate Dei nu poate fi încadrată doar într-un gen literar pentru că în ea se regăsește: istorie, filosofie, teologie, apologetică. Lucrarea este o încercare de a sintetiza istoria universală, bazat pe rațiune și revelație. Aduce idei în privința guvernării societății temporale, având ca scop bunul mers al vieții sociale. Întregul mesaj este orientat spre Dumnezeu.
Cuvintele următoare descoperă tema centrală a operei lui Augustin: „Două iubiri au făcut două cetăți: iubirea de sine dusă până la disprețul lui Dumnezeu, a produs cetatea pământească; iubirea lui Dumnezeu împinsă până la disprețul de sine a produs cetatea cerească”.
Cetățile sau societățiile descrise sunt în luptă continuă. Însă nu este vorba de granițe geografice sau forțe armate ce se încleștează. Istoria poate fi privită ca o luptă între două lumi antagoniste, Cetatea lui Dumnezeu și cetatea pământească, ce funcționează după principii proprii distincte. Originea lor, politica și destinele acestora sunt diferite.
Elementul distinctiv dintre ele este iubirea. Iubirea dă naștere unei societăți. Toți cei care sunt îndrăgostiți de Dumnezeu și își conduc viața după perceptele divine, oriunde ar fi, sunt părtași Cetății lui Dumnezeu, având ca destin veșnic fericirea împreună cu El. De partea cealaltă sunt toți ce care se iubesc pe ei înșiși într-un mod dezordonat, iar față de Dumnezeu nu manifestă decât dispreț. Aceștia sunt părtași cetății pământești, iar destinația lor este suferința veșnică împreună cu diavolul. Deosebirea dintre ele este dată de această orientare fundamentală pe care o au fiecare din ele. Căutarea gloriei personale este preocuparea cetății pământești. Obiectul preocupării cetății cerești este glorificarea lui Dumnezeu. „Cea dintâi este posedată de pasiunea de a domina prin conducătorii săi, și prin ei asupra neamurilor pe care le subjugă; cealaltă se bazează pe serviciul reciproc, în timp ce conducătorii săi se devotează, iar supușii ascultă”. (XIV, 28)
Dumnezeu nu primește închinarea cuvenită fiindcă înțelepții lumii caută fericirea vremelnică și ceea ce îi stăpânește este orgoliul. De partea cealaltă, înțeleptul Cetății lui Dumnezeu, aduce închinare Creatorului său, iar fericirea pe care o caută și o așteaptă este în Împărăția Cerească. Ceea ce îi diferențează pe oamenii din cele două cetăți este atitudinea morală pe care o au față de Dumnezeu și lucrurile materiale. Cetățile sunt într-o continuă luptă, cele două societăți necoexistând nicidecum pe un tărâm pașnic. Cele două împărății „trebuie ferm separate și ambele trebuie să existe: una pentru a oferi evlavie, alta pentru a aduce pacea și a preveni răul; nici una nu poate exista în lume fără cealaltă”.
Originea celor două cetăți din De Civitate Dei
Încă din primele pagini ale lucrării De Civitate Dei Augustin contrastează cultul puterii al religiei cetății seculare, demonstrat în mod paradigmatic de Roma însăși, cu închinarea înaintea Dumnezeului creștin.
Înspre partea a doua a lucrării, în ultimele douăsprezece cărți, din cele douăzeci și două, cele două cetăți sunt tratate în mod constructiv în ce privește originea, istoria și destinul lor. Întreaga istorie este interpretată de Augustin, ca pe un produs al acestor doi factori. Civitas terrena își are începutul în căderea îngerilor și continuă cu cea a omului. Firul roșu al cetății pământești trece pe la descendenții lui Cain, turnul Babel, marile imperii ale Asiriei, Babilonului, Persiei, Macedoniei și Romei. Civitas Dei își are originea la creație. Cursul ei este trasat de descendenții lui Set, Noe, Avraam, întreaga istorie a poporului Israel ce culminează cu persoana lui Isus Cristos.
Cetățiile au la bază și reprezintă principii diametral opuse. Cetatea aleasă este ancorată în dragostea lui Dumnezeu, cealaltă ancorată în dragostea de sine. Civitas terrena este o întruchipare a răului, reprezintă împărăția diavolului în contrast cu cea a lui Isus Cristos. Sunt diferențiate prin scopul lor intrinsec. Civitas Dei nu face decât să urmărească „pax celestis”, pe când civitas terrena urmărește numai „pax terrena”.
Deoarece aceste cetăți, lumi, societăți sunt privite ca fiind separate ultima nu reprezintă decât o căutare zadarnică. Resursele cetății pământești nu sunt proporționate cu scopul pe care aceasta îl are. În ceea ce privește viața morală, cetatea pământească nu are nici o autoritate, deși apelează la înțelepciunea lumească și la puterea ei. Forța și frauda sunt mijloacele prin care aceasta înaintează. Cetatea pământească posedă justiția doar împrumutând-o de la cetatea lui Dumnezeu, în afară de aceasta marile imperii ale lumii nu au reprezentat decât mari tâlhării. Cetățile sunt despărțite în mod absolut; statul este considerat Babilonul, regnum diaboli, iar Biserica este regnum Dei.
De Civitate Dei este o carte despre Biserică, iar ceea ce trebuie învățat în primul rând de la Augustin este că ceea ce creștinismul crede despre societate nu poate exista independent de ceea ce creștinismul crede despre Biserică.
Primii cetățeni ai cetății lui Dumnezeu sunt îngerii. Augustin folosește Biblia pentru a explica natura și misiunea îngerilor: „aceste spirite pe care îi numim îngeri, niciodată, în nici un fel, n-au început prin a fi întuneric; de îndată ce au fost creați, ei au fost lumină…pentru a trăi în înțelepciune și fericire”. Însă pe de altă parte, îngerii nu au rămas în lumină, o parte din ei s-au revoltat, au refuzat să mai depindă de Creator, amețiți de orgoliu au ieșit din lumină și au devenit întuneric. În mod irevocabil, aceștia au fost despărțiți de îngerii luminii. Acești îngeri sunt demonii. Ei au devenit îngeri răi din buni cum erau la început. Au fost înșelați și au devenit înșelători. Cetatea pământească a luat ființă prin ei. Într-un fel zis, diavolul, fiind creatura lui Dumnezeu, este bun prin natură, modul în care a devenit rău a fost prin voința proprie. Scopul lui de a fi este de a face rău, însă Dumnezeu, a pregătit în înțelepciunea Sa, mijloacele prin care tot răul intenționat și înfăptuit de satan credincioșilor, să se întoarcă în folosul lor. „Căci Dumnezeu nu ar crea nici un înger, ba nici un om dacă, prevăzând rătăcirea lor viitoare, nu ar ști cum să le facă să servească interesele drepților, înfrumusețând astfel cursul secolelor, ca un poem sublim, prin antiteze”.
Omul este și el o creatură a lui Dumnezeu. Acesta a primit din partea lui Dumnezeu o natură intermediară între înger și animal. Omul poate pendula între cele două alternative: prin supunere față de Creator și prin împlinirea voii Sale, poate ajunge în fericire acolo unde sunt și îngerii; prin răzvrătire față de Dumnezeu, omul cade sub incidența morți și ajunge sclav al pasiunilor. Augustin susține „unitatea socială” meditând asupra originii omului: omul din care se trag toți este izvorul ambelor cetăți.
1.3. Dezvoltarea celor două cetăți în De Civitate Dei
După ce primul pas e făcut de Augustin în stabilirea originii celor două cetăți, acesta trece la examinarea dezvoltării lor de la începutul omenirii până la sfârșitul ei. Augustin consideră că cel dintâi cetățean al cetății pământești a fost Cain, al celei cerești, Abel. Abel nu a construit nici o cetate pe pământ, viața lui fiind o demonstrație a faptului că cetatea cerească e formată din cetățeni ai pământului, dar care au conștiența trecerii prin lume în calitate de călători. Veșnicia nu este marca cetății pământești.
„Binele ei este aici pe pământ, este însă mereu sfâșiată de rivalități și războaie. Ea aspiră spre pace pământească, chiar când face război. Bunurile dorite de ea sunt bune, căci provin de la Dumnezeu; dar dacă nu caută bunurile superioare ale Cetății cerești și nu crede în ele, ea se depravează și cade… ”.
Abel este înlocuit de Set, ce ajunge părinte al Cetății cerești. Augustin examinează lupta ce s-a dat între generațiile celor răi (urmașii lui Cain) și generațiile celor drepți (urmașii lui Set) până la momentul potopului. Lupta între cele două cetăți continuă cu epoca Patriarhilor: de la potop pâna la David. Augustin numește această perioadă, adolescența poporului lui Dumnezeu. Perioada de dinainte de Avraam fiind copilăria, iar cea care începe cu David este tinerețea.
Augustin dezbate în opera sa și perioada vieții lui Cristos și cea care o precede, a persecuțiilor. Odată cu venirea lui Cristos, ia ființă Biserica. Originea ei este una umilă. Cei doisprezece apostoli sunt oameni simpli. Evanghelia este semănată în inimile lor, li se dă puterea de a înfăptui minuni, umpluți de Duhul Sfănt, Cuvântul adevărului se răspândește în lumea întreagă, pentru el fiind gata o mulțime de creștini să plătească prețul suprem. Sîngele martirilor a fost sămânța Bisericii. Prigoanele nu întârzie să apară, acestora alăturându-li-se și „pleiada” de eretici, toate acestea fiind stârnite de nemulțumirea diavolului. Augustin își exprimă părerea privitor la rostul acestor neplăceri:
„Toți dușmanii Bisericii, indiferent de eroarea care-i orbește sau de răutatea care-i depravează, o servesc. Dacă au putere de a o chinui în corpul său, ei pun la încercare răbdarea sa; dacă o combat prin doctrinele lor reale, ei pun la încercare înțelepciunea sa; iar pentru a-i da ocazia să practice iubirea față de dușmanii săi, aceștia îi pun la încercare bunăvoința și binefacerea sa… De aceea, diavolul, conducătorul cetății nelegiuite, ațâțând pe proprii săi complici împotriva Cetății lui Dumnezeu, călătoare în această lume, nu are puterea de a-i face nici un rău. Providența divină rânduiește Cetății Sale în mod sigur, pe de o parte, mângâierea prosperității, pentru ca nenorocirea să nu o strivească, pe de altă parte, încercarea contrarietății, pentru ca fericirea să nu o corupă”.
Creștinii aparțin comunității a sfârșit este în afara istoriei și a cărei companie este mult mai extinsă decât cea cuprinsă de granițele Bisericii. Istoria acestei comunități se regăsește în istoria Israelului, incluzând bărbați și femei, oameni sfinți ce au plecat din această lume cu mult înainte de apariția Bisericii. După cum lui Augustin îi plăcea să exprime lucrurile, pentru el Biserica era parte a cetății lui Dumnezeu ce este surprinsă de orice generație într-un pelerinaj, al cărui sfârșit va fi când Împăratul acestei cetăți se va întoarce. Până atunci Biserica va funcționa într-o „condiție a mortalității, trăind în baza credinței”. În postură de pelerin pe acest pământ și captiv în cetatea pământească, creștinul nu poate fi peste măsură de implicat în ceea ce înseamnă proprietate, sclavie sau diferite detalii ce țin de guvernare.
Discuția despre cele două cetăți trebuie să se centreze asupra relației dintre ele, pentru că „acestea se încurcă, în această lume, și se întrepătrund, până când judecata de apoi produce separarea lor”.
Cetățile acestea sunt două societăți amestecate, ce într-un anume sens sunt mai greu de identificat, totuși se disting prin dragostea lor. „membrii cetății pământești au ca scop al acestei vieți bunurile pe care le dețin”,de care se bucură. De partea cealaltă sunt membrii cetății cerești, cetatea lui Dumnezeu, care au aceleași bunuri, dar care sunt folosite pur și simplu pentru a dobândi un sfârșit al vieții corect din perspectiva lui Dumnezeu. „Toate conflictele ce apar între cele două cetăți, apar din atitudinea lor diferită ce o manifestă față de aceleși lucruri”.
Conform lui Augustin, statul avea nevoie de Biserică pentru ca societatea să fie transformată, iar Biserica avea nevoie de stat pentru ca această transformare să fie întărită. Era un aranjament destul de înfricoșător. Totuși, a rezistat în următorii o mie de ani în calitate de concept de bază al Evului Mediu, perioadă caracterizată de o pasivitate deznădăjduită. Oamenii erau mistuiți de anxietate în ce privește destinul lor veșnic, au ajuns să creadă că Biserica are controlul asupra lor. Aceasta e parte din teologia lui Augustin, răstălmăcită de cei ce au urmat după el, acțiune cu consecințe negative incomensurabile.
Influența lui Augustin asupra Bisericii este semnificativă având în vedere ideea pe care o dezvoltă a unui creștinism ca prezență puternică prezență fizică și prezență instituțională, din care în cele din urmă a rezultat supremația papală. Conceptul de Biserică Universală, ce începuse cu Ignațiu, a fost apărat de Ireneu și definit mai clar de Ciprian, a fost pe deplin articulat de Augustin.
Augustin considera că instituția vizibilă a Bisericii Universale regăsită în lume, este Trupul lui Isus Cristos și că în afara sa nu există mântuire. De asemenea, considera că botezul și Cina Domnului sunt necesare în ce privește mântuirea, dar că acestea nu garantau că persoana care le practică este printre cei aleși de Dumnezeu. Atâta timp cât o persoană trăiește în carnea aceasta muritoare, conform lui Augustin, persoana aceea era nesigură de ce parte este predestinată.
Sprijinindu-se de teologia lui Augustin, clerul a exercitat o putere inimaginabilă de-a lungul Evului Mediu. Cerul și iadul erau în mâinile lor. Astfel, credinciosul obișnuit nu doar că nu se mai putea bucura de lucrarea clerului, dar însăși accesul la mântuirea personală era în mâinile clerului. Credinciosul obișnuit era de acum îngrădit de Biserica instituționalizată.
1.4. Sfârșitul celor două cetăți în De Civitate Dei
Oamenii sunt găsiți la sfârșitul celor două cetăți căutând fericirea. Se pune întrebarea: care este sursa fericirii omului pe pământ? Există oare vreun Bine suprem care trebuie căutat pentru el însuși și în subordonare față de el, toate celelalte? Există peste 288 de grupări filosofice care au încercat să aducă un răspuns satisfăcător la problema aceasta. Răspunsul Cetății lui Dumnezeu este următorul:
„Viața veșnică este Binele suveran, moartea veșnică, Răul suveran și pentru a merita pe una și a evita pe cealaltă trebuie să trăim bine. Iată de ce este scris: Cel neprihănit va trăi prin credință. (Habacuc 2:4) Fiindcă noi nu vedem încă Binele nostru, trebuie să-l căutăm prin credință; apoi, a trăi bine nu vine de la noi înșine, așa că credința și rugăciunea noastră are nevoie de ajutorul Aceluia care ne-a dat însăși credința”.
Cetatea pământească folosește lucrurile vremelnice pentru a căuta pacea, regăsită și extrasă din bunurile vieții efemere. Scopul cetății pământești este pacea pămânească, ordinea și unitatea voinței între membrii în problemele civile.
La rândul ei, cetatea cerească folosește bunurile pământești, însă nu ca un scop ci ca mijloc pentru a ajunge la viață veșnică. Aici trebuie precizat faptul că Biserica lui Isus Cristos împărtășește același scop cu al cetății lui Dumnezeu, dar cele două nu se identifică. Cetatea lui Dumnezeu este mai extinsă, mai vastă. În faza ei pământească, Biserica cuprinde atât oameni buni cât și răi, însă tinde spre perfecțiune, identificându-se cu cetatea lui Dumnezeu în faza ei cerească. Augustin nu a încercat niciodată să armonizeze cele două concepții care făceau distincție între Biserica văzută ca instituție istorică de adevărata Biserică a acelora cu adevărat devotați față de Isus Cristos ce se manifestă în același duh cu al Său, ce au identitatea în Trupul lui Cristos al cărui număr exact de aleși este cunoscut doar de Dumnezeu.
Trebuie să se ia în considerare faptul că statul nu este cetatea pământească, deoarece soarta veșnică a acesteia este pedeapsa. Ținând cont de faptul că cetățenii cetății cerești și ai Bisericii sunt și membrii ai statului, cele două nu au cum să fie identice. Augustin afirmă:
„Cetatea cerească cheamă la sine cetățeni din toate națiunile; ea alcătuiește și adună o societate de pelerini de toate limbile. Ea nu se preocupă să știe dacă ei se deosebesc prin moravurile lor, prin legile și instituțiile lor; ea nu se preocupă de pacea pământească ce lipsește unora și pe care o au alții . Ea nu suprimă nimic, nu distruge nimic din obiceiurile lor; dimpotrivă, ea păstrează și observă tot ce, deși diferit în diversele națiuni, este îndreptat spre unul și același scop al păcii pământești, numai să nu se opună nimic religiei singurului adevărat Dumnezeu suprem. În timpul acestui pelerinaj, Cetatea cerească se servește deci de pacea pământească; ea folosește tot ce se potrivește cu natura muritoare a oamenilor și cu înțelegerea despre voințele umane, în măsura în care pietatea și religia o permit, o favorizează și o doresc. Numai că ea orientează această pace spre pacea cerească, singura pace veritabilă care poate exista între creaturile raționale. Această pace constă în societatea perfect ordonată și perfect unită a tuturor acelora care se bucură de Dumnezeu și de ei înșiși în Dumnezeu. Când se va ajunge acolo, viața nu va mai fi muritoare, ci deplină și cu adevărat vie”.
Se pot deduce din textul de mai sus raporturile ce ar trebui să existe între Biserică și stat. Relația dintre aceste două societăți independente, care pot avea aceiași membrii, trebuie caracterizată de armonie. În societate statul asigură ordinea; cei care guvernează „nu comandă din pasiunea de a domina ci prin datoria de a procura binele altora; nici împinși de orgoliul după primul loc, ci prin mila care deprinde iubirea”. Idealul acesta este posibil doar într-o societate creștină.
Cetatea pământească va cunoaște pedeapsa veșnică sau moartea a doua, după ce va avea loc judecata. „Atâta timp cât este ca un străin în lume, cetatea lui Dumnezeu, are în comuniunea ei pe unii care nu vor moștenii viața veșnică împreună cu sfinții”, din aceștia o parte nu poate fi recunoscută în momentul de față, spune Augustin, altă parte nu ezită să facă front comun chiar cu dușmanii credincioșilor, aceștia putând fi identificați printre lucrurile sfinte ale Bisericii la care se fac părtași. În ce privește cetatea lui Dumnezeu, aceasta va ajunge în fericire veșnică după învierea morților.
Părerile sunt împărțite în privința identificării a ceea ce înseamnă cetatea lui Dumnezeu. Trevor A. Hart afirmă: „este o interpretare greșită să crezi că Augustin a identificat cetatea lui Dumnezeu cu Biserica; cu siguranță nu aceasta a dorit”. Acesta își continuă afirmația fiind de părere că doar în escaton vor fi identificați adevărații cetățeni ai cetății lui Dumnezeu. De Civitate Dei a reprezentat o piatră de hotar în ce privește relația Bisericii cu puterile seculare, fiind extrem de mult citită în Evul Mediu.
În timp ce Împărăția lui Dumnezeu și Biserica sunt două entități complet separate și distincte, cu toate acestea ele sunt împletite în mod inextricabil. Biserica se ridică din Împărăția lui Dumnezeu; fără ultima, prima nu poate exista. Dumnezeu a poruncit Bisericii să mărturisească despre domnia Sa. Ea este intrumentul Împărăției Sale. Dar este mai mult de atât. Într-un sens foarte real Biserica este îngrijitorul Împărăției; și prin mărturia sa mediază între lume și Împărăție. În veacul prezent, membralitatea la Împărăția lui Dumnezeu, nu poate fi în afara membralității la Biserică.
Unii se întreabă în legătură cu căderea Romei, ce va fi însemnând aceasta, „oare marea cădere simbolică a cetății atrage după sine și căderea Bisericii?” La aceasta, replica lui Augustin a fost capodopera sa văzută ca „o elaborare amănunțită” a temei celor două cetăți, – a lui Dumnezeu și a lumii – precum și argumentul conform căruia Biserica manifestă din punct de vedere spiritual o detașare, o independență față de cetatea pământească, poate chiar o anume indiferență.
De partea cealaltă sunt cei care susțin contrariul: „De Civitate Dei este o carte despre Biserică, și primul lucru ce trebuie învățat de la Augustin este acela că modul creștin de a gândi despre societate nu poate fi independent de ceea ce cred creștinii despre Biserică”. Toate discuțiile ce se învârt în jurul temei relației creștinismului cu politicul, cultura sau orice altă latură a societății este obligatoriu să înceapă cu Biserica, „comunitatea a cărei sfârșit transcede istoria”. Prin venirea lui Isus Cristos în lume tocmai acest fapt s-a întâmplat, o nouă comunitate a luat ființă, Biserica, iar creștinii se vor implica în toate domeniile vieții, în contextul și în comunitățile în care trăiesc, chiar și în politică, fără să uite că sunt parte a comuniunii eclesiale.
Sheldon Wolin afirma în sensul acesta:
„Importanța gândirii creștine pentru tradiția politică occidentală stă nu atât de mult în ceea ce are de spus despre ordinea politică, ci în primul rând în ceea ce are de spus despre ordinea religioasă. Încercarea creștinilor de a înțelege propria lor viață ca grup a pus la dispoziție o sursă de idei atât de nouă și de necesară pentru gândirea politică occidentală. Creștinismul a reușit în ceea ce filosofiile eleniste și clasice târzii au falimentat, pentru că acesta a pus în valoare o idee puternică și nouă despre comunitate, care cheamă oamenii la o viață participativă plină de sens”.
Prin viața și închinarea ei, în cetatea lui Dumnezeu este încorporat un adevăr fundamental cu privire la ființa umană și la societate. Doar Dumnezeu poate da un scop final vieții, fără de care omul nu poate atinge „împlinirea personală și nici viața colectivă genuină”.
Douglas consideră că în momentul în care Augustin a conceput De Civitate Dei, nu avea în minte structura bisericească Romano-Catolică și felul în care aceasta a dominat Evul Mediu. Cu toate acestea, conducătorii puterii statale și eclesiale din timpul Evului Mediu, au folosit greșit și au abuzat de opera De Civitate Dei „pentru a susține concepția Bisericii Romano-Catolice” conform căreia aceasta se identifica pe sine cu cetatea lui Dumnezeu pe pământ. Augustin considera că Biserica și statul nu cooperează în procesul mântuirii. Față de Grigore cel Mare care nu împărtășea această părere, el fiind administrator atât al Bisericii cât și al statului, și simțea una din funcțiile Bisericii era de a modela și de a conduce lumea profană.
Augustin nu aduce o teorie asupra vieții politice, dar arată că Dumnezeu nu poate fi niciodată aruncat la periferia vieții societății. Dezbătând problema celor două cetăți, prezintă totul în contrastul dintre viața cetății lui Dumnezeu, cea centrată pe Dumnezeu cu accentul ei genuin pe aspectul social și viața cetății pământești centrată pe sine.
Dorința lui Augustin este aceea de a reformula aspectul vieții publice pentru a face loc spiritualului, chiar lui Dumnezeu. Din punctul său de vedere „viața din afara comunității creștine este aceea care nu are stabilitate și nu este autentică din punct de vedere politic. Contrastul nu este între ce înseamnă public și privat, biserică și lume, ci între virtutea politică și viciul politic.” Societate în care Dumnezeu nu are loc se va dezintegra în imoralitate printr-o concurența în ce privesc interesele egoiste distructive ale statului. În timp o astfel de societate va cădea într-o obscuritate totală.
Prin cartea sa, Augustin nu încearcă să apere nici spațiul secular, nici spațiul teist. Cartea sa e una prin care este apărată comunitatea ce se închină și-L slujește pe Dumnezeu. În final, idea centrală a lucrării sale rămâne în jurul Bisericii. Augustin aduce în discuție preocuparea pentru cetatea pământească numai și numai în relaționare cu Biserica și destinul acesteia.
În concepția lui Augustin, fără o comunitate precum Biserica, ce e parte a cetății lui Dumnezeu, tentația idolatriei ar fi irezistibilă. La fel ca și ceilalți apologeți, Augustin constată că nu este suficient să fie făcute doar niște apeluri vagi către bunurile transcendente, dumnezeilor filosofilor sau unei zeități ce nu ia nici o formă personală în viața umană.
Cele două societăți sunt reflectate și identificate nu numai în linia genealogică a celor evlavioși sau a celor neevlavioși. În Scriptură este evidențiat contrastul celor două societăți și printr-o comparare literală a două orașe: Babilonul și Ierusalimul. De o parte este Babilonul reprezintă societatea pământească și scopurile ei, iar de cealaltă parte Ierusalimul, care este un simbol al scopurilor și al societății, pe care o formează poporul lui Dumnezeu. Babilonul istoric a fost întemeiat cu mii de ani în urmă, a cunoscut o dezvoltare înfloritoare, după care istoria îl prezintă asediind și cucerind Ierusalimul pământesc. Babilonul la rândul său a fost cucerit și ruinat.
Cartea Apocalipsa prezintă cele două orașe ca pe simbolurile a două culturi. Cetatea seculară – Babilonul pământesc, are o caracteristică esențială, și anume, umanismul ei secular radical, ce îi aparține doar omului, „prin om și pentru om. Când se afirmă că este al omului, se vrea a se spune că se limitează la om și la orizontul lui; nu are loc pentru Dumnezeu. „Prin om înseamnă că omul este creatorul acestei cetăți; ea are valorile lui. Pentru om, înseamnă că scopul ei este slăvirea omului.” Cetatea pământească reprezintă „răzvrătirea umanismului”, ce nu are alt scop decât acela de a-L exclude total pe Dumnezeu din viața ei. Această atitudine este și astăzi reflectată în felul în care mintea seculară reacționează violent în fața creștinismului contemporan. Nu este disputa dintre Dumnezeu și ceilalți dumnezei, ci dintre Dumnezeu și oameni. Dumnezeu este excomunicat din propriul Său univers. Se dorește o limitare a lui Dumnezeu doar la spațiul secular, „la dimensiunea seculară.”
Analiză concluzivă
Problema raporturilor dintre Biserică și stat subîntinde istoria teologiei creștine. În perioada postconstantineană (epoca oficializării creștinismului), se impune doctrina augustiniană a celor două cetăți: civitas terrena vs civitas Dei. Cele două își dispută prioritatea până la „sfârșitul lumii”
Augustin a fost primul care a reflectat în mod constant asupra relației dintre stat și Biserică și prin distincția sa dintre civitas Dei și civitas terrena a așezat baza pentru eforturile teologice ulterioare în numele relației dintre biserică în lume și a ordinii statului. Cercetările recente au subliniat că idea de civitas Augustin nu a intenționat să sublineze nici o teologie creștină asupra istoriei și nu a dorit nici să dezvolte o perspectivă creștină asupra statului. Scopul său a fost de fapt unul pastoral, de încurajare, cu intenția de a le reaminti creștinilor că la urma urmei Biserica aparține de civitas Dei și astfel casa ei este în ceruri, nu pe pământ.
În lecturările următoare ce au aparținut Evului Mediu idea de civitas a lui Augustin a fost și mai mult dezvoltată prin interpretarea relației dialectice dintre cele două civitates în termenii superiorității lui civitas Dei și astfel a superiorității papei asupra lui civitas terrena, ce era peste împărat, iar alte puncte, ce sunt considerate elemente semnificative ale ideii augustiniene de civitas, au fost reținute. Această eludare intenționată se aplică în special în privința aspectelor escatologice ce erau autoritative pentru Augustin.
O dezvoltare extrem de importantă a ideii însăși precum și a perspectivelor asupra statului și Bisericii a rezultat din conflictele variate dintre împărat și papă, dar și din conflictele din interiorul Bisericii. La fel de importantă în legătură cu aceasta a fost și așa zisă teorie a complementarității, care afirmă că în situație de criză, împăratul și papa, deci statul și Biserica, pot să se reprezinte reciproc unul pe altul. Inițial această teorie a fost dezvoltată de preoții juriști cu scopul de a răspunde anumitor situații de urgență.
Henrich Bornkamm a adus o interpretare nouă asupra distincției dintre „împărății” și „conduceri”, afirmând că termenul „împărăție denotă o „sferă a domniei” pe când „conducere” denotă un „tip de domnie”.
Indicând diferențele dintre Augustin și Luther, Bornkamm susține că acestea constau în primul rând în faptul că Augustin a privit statul într-o manieră strict ontologică, pe baza naturii sale, în timp ce Luther în funcție de scopul activității sale divine. Apoi, într-o mare măsură a gândit în mod ascetic, mai mult în termenii retragerii din fața lumii, în timp ce Luther a reflectat asupra problemei într-o notă a intensității activității creștine și astfel o activitate distinctă în nume personal și colectiv. Un ultim aspect al diferențierii dintre cei doi teologi este că Augustin nu a avut mustrări de conștiință în a apela la puterea statului împotriva ereticilor, pe când Luther vede în problema aceasta o problemă a „statului creștin”.
Pe lângă aceste distincții dintre îndatoririle spirituale și temporare distincția dintre cele două conduceri are funcțiile ei specifice în aceea că, susține Luther, nu doar Biserica, ci lumea în ansamblul ei este văzută sub autoritatea divină în mod absolut. Prin ideea aceasta Luther se diferențiază mult de tot de Augustin, care în cea mai mare parte pune în contrast în mod clar și distinct cele două cetăți: civitas Dei și civitas terrena.
CAPITOLUL 2
Relația Bisericii cu statul din perspectiva lui Iustinian I
Introducere
Istoria Imperiului Bizantin trebuie să înceapă cu mult înaintea lui Iustinian I și chiar înaintea lui Theodosius cel Mare, căci nu se pot avea în vedere numai faptele singulare, ci întreaga dezvoltare în toate domeniile vieții, din primele timpuri ale imperiului până în zilele celui din urmă Paleolog.
Timpul în care se plămădesc germenii acestei noi epoci a istoriei nu poate fi decât acela în care vechiul păgânism oficial a fost înlocuit cu noua religie a lumii, timpul în care organismul statului a suferit o prefacere adâncă și durabilă, acela în care elementul grecesc ajunse în Imperiul Roman un factor politic de mare însemnătate și în cele din urmă, predominant, prin întemeierea unei noi capitale, așezate în cercul de influență a culturii grecești; în sfârșit, timpul în care, în literatura și arta greacă se îndeplinesc prefaceri fundamentale. Acestea se întâmplă când Constantin cel Mare ocupă tronul imperiului ca singur stăpânitor.
Sub raport politic, ceea ce deosebește radical epoca bizantină de cea romană e strămutarea centrului de greutate al imperiului din Apus în Răsărit și înlăturarea treptată, ca o consecință a acestui fapt, a limbii latine de către cea greacă.
Prin întemeierea noii capitale la Constantinopol și prin împărțirea imperiului în cele două jumătăți: de Apus și de Răsărit, ce rezultă din aceasta, se pecetluiește definitiv separația, adâncită tot mai mult, a Orientului grec de Occidentul latin.
Simbolurile puterii statale și bisericești în Bizanț
În anul 395 d.H. are loc separarea Imperiului Roman în cele două jumătăți de est și de vest. Estul a fost alocat lui Arcadius. În vreme ce Imperiul Roman de vest s-a prăbușit sub invazia barbarilor care cuceriseră Roma, Imperiul Roman de est se stabilea tot mai bine. În acest secol al V lea a avut loc o transformare foarte importantă – creștinismul a fost stabilit cu fermitate ca singura religie a statului. Cu toate că la început creștinismul a cunoscut cinci patriarhi care își conduceau bisericile din provinciile lor, împăratul Constantin l-a considerat pe patriarhul Constantinopolului ca pe cel mai important conducător al Bisericii. Prin acesta și prin instrumentul conciliilor Bisericii, care erau ținute în vecinătatea Constantinopolului, împărații își exercitau influența asupra politicii Bisericii.
Cele mai importante concilii au fost ținute la Niceea în 325 și la Calcedon 451. La Niceea se adoptase Crezul Nicenean, la Calcedon erezia monofizită a fost condamnată; totuși provinciile creștine din Siria și Egipt, provincii bizantine de altfel, erau în majoritatea lor monofizite și refuzau încercarea administrației statale de a le forța să accepte conceptul de trinitate. Rezultatul este că atât sirienii cât și egiptenii ajunseră la punctul de a considera administrația bizantină ca fiind opresivă.
Convergența câtorva factori a cauzat numeroase schimbări în ritualurile liturgice ale Bisericii și în ce privește pietatea sa. Acești factori au fost: ridicarea Bisericii din Constantinopol ca model pentru celelalte biserici, dezvoltarea ritualurilor imperiale bisericești, apariția teologiei mistice a scrierilor lui Dionisie Aeropagitul și încercarea puterilor imperiale de a crea pace cu monofiziții.
Oamenii Bizanțului foloseau cuvintele „Soarele e ca un împărat” ho helios basileuei, pentru a descrie frumusețea și grandoarea omului ce stătea în fruntea imperiului, dar și asfințit mediteranean auriu. Deși este o frază scurtă ea spune foarte mult: după cum soarele era cel mai important în universul fizic al bizantinilor, tot așa împăratul reprezenta apogeul și principiul organizării societății din care făceau parte.
Puterea împăratului din perioada bizantină reprezintă un aspect esențial pentru realitatea bizantinilor, dacă nu chiar determinant în ce privește experiența de viață a acestor oameni. Când se încearcă abordarea problemei relației dintre Biserică și stat a Bizanțului, este imposibil a nu se face referire la domeniul imperial prin care se vor înțelege cel mai bine lucrurile în domeniul simbolisticii puterii. „Încarnarea vizibilă a ideii imperiale e învăluită în culorile strălucitoare ale celor mai fine mătăsuri purpurii, cu broderii în fir de aur care captează razele soarelui.”
Ideologia puterii imperiale este de origine romană, dar este aprofundată, reformulată, transformată de puternicele curente creștine și eleniste ce pătrund în lumea Antichității târzii. Suveranul ajunge să poarte cel mai important titlu, acela de basileus, prin care semnificația clasică de „rege” este extinsă. Dăruit cu har divin, împăratul este ales în fruntea armatei, în funcția de comandant suprem. În același timp, se considera că acesta era ales în mod providențial de Dumnezeu, chiar monedele sale proclamând ideea aceasta „vine de la Dumnezeu” (ek theou). Cei din jurul său se socotesc înaintea sa douloi, termen ce la început a însemnat sclav, dar mai apoi s-a apropiat mai mult de ideea de serv.
Ceea ce îl face să fie într-un raport special cu Dumnezeu este tocmai ungerea de care are parte, considerată a fi o ungere divină în vârful puterii, „acest raport special este continuu manifestat și revigorat de cucernicia și apartenența la ortodoxie a împăratului, dincolo de marea sa dărnicie întru Hristos”. Dacă împărații romani s-au impus și au fost recunoscuți prin construirea de terme, piețe mari, coloane impunătoare, împărații Bizanțului au avut mulțumirea de a construi biserici.
Într-o epocă extrem de religioasă, precum a fost cea bizantină, oamenii așteptau ca împăratul să mențină și să proslăvească bisericile și mănăstirile. La rândul lor, aceștia se rugau pentru împăratul, astfel în secolul al XIX lea existau rugăciuni în care se mijlocea pentru victoria împăratului asupra barbarilor. Dumnica și celelalte mari sărbători ajung să se constituie în sinteze publice, de devoțiune religioasă și de devoțiune politică, deoarece toată lumea accepta plata în moneda suveranului pentru care se rugau, recunoscându-l în felul acesta.
Capitolul de față se va ocupa de câteva aspecte ale vieții ultimului mare împărat roman, împăratul Iustinian I și va fi analizată problematica relației dintre Biserică și stat, a consecințelor ce decurg din modul în care a fost abordată acestă problemă fundamentală pentru creștinătate.
2.2. Iustinian I ultimul mare împărat roman – lider politic și relogios
Iustinian I era un împărat plin de energie. A sperat întotdeauna că va fi corifeul restaurării politice și religioase a unității dintre Est și Vest. A cucerit vandalii, a distrus ostrogoții, a federalizat împărăția arabă, a supus zona Nilului superior, a stabilizat poziția Bizanțului la Marea Neagră, a reorganizat Armenia și a cucerit diferite popoare din Balcani.
Activitățile religioase ale lui Iustinian au fost la fel de energice. A dus o politică de puternică represiune împotriva necredincioșilor, a evreilor și a ereticilor. Prin legislația impusă de acesta a fost închisă Universitatea din Atena. Printre altele a interzis evreilor citirea Vechiului Testament în ebraică, iar în urma încercărilor eșuate de a converti ereticii, apelează la o persecuție înverșunată.
Ca împărat, Iustinian I s-a crezut înzestrat cu o autoritate specială asupra Bisericii. Selecta și elibera din funcție patriarhii după buna lui plăcere. A creat el însuși o legislație pentru cler și mai mult, dictat papei ce să facă și ce să nu facă. Considerând că i-a fost încredințată puterea deplină peste imperiu de către Dumnezeu, a intenționat întotdeauna să o exercite pentru binele imperiului și pentru răspândirea credinței.
Preocuparea lui Iustinian pentru Biserică a fost una mare, împăratul folosindu-se de întreaga sa autoritate pentru a se implica în viața acesteia. Inima i-a fost legată cu fermitate de ortodoxie, fiind un om pios din fire și a dorit extrem de mult să păstreze unitatea credinței. O altă caracteristică a sa era ura neîmpăcată împotriva tuturor ereticilor. Împăratul era mereu gata să discute și să scrie în materie de credință fiind extrem de instruit în cele religioase, fiind înzestrat și având un dezvoltat gust al controversei. Acesta era de părere, precum Constantin cel Mare și Teodosius, că datoria de căpătâi a unui împărat este acea „de a păstra neatinsă credința creștină”.
Împăratul Iustinian a încercat să demonstreze în spiritul său autoritar că nu sunt permise dezbinările în sfera crdinței. Astfel prin persecuție, au fost vizați toți cei care dăunau armoniei desăvârșite a Bisericii. Părerea lui Iustinian era diferită de cea a părinților Bisericii, care se opuneu mijloacelor violente folosite față de eretici. Apelul lor pentru eretici este doar în plan spiritual și recomandă ca măsurile să fie luate doar în acest plan. Iustinian a fost însă la polul opus.
Viața religioasă reprezenta o afacere de stat pentru imperiu înainte să treacă la creștinism. În vremea aceea Împăratul era totodată mare pontif, pontifex maximus. Scopul acestei funcții ocupate de suveran era acela de a apăra tradiția și unitatea religioasă a statului. Scopul lui Iustinian rămâne același cu al foștilor împărați ai imperiului Roman, de a apăra unitatea religioasă a statului, însă contextul este diferit. Imperiul nu mai este unul păgân, ci unul creștin.
Având acest scop în minte, primul pas pe care Iustinian îl face ca suveran al unui imperiu creștin este acela de a defini creștinismul oficial, atât în teorie cât și în practică. Prin legislație sunt adoptate și impuse principiile doctrinei creștine care s-au cristalizat până la acel moment în toate cele patru concilii care au avut loc de-a lungul vremii. Acțiunea acesta era privită de către Iustinian ca o îndatorire religioasă, prin care, considera el, Dumnezeu ar fi mulțumit, văzând întreaga creștinătate sub aceiași credință. Unitatea statului era slăbită, iar ordinea socială era dezarmonizată și chiar tulburată prin toate certurile religioase, realități de care Iustinian era atât de conștient.
În viziunea împăratului „toți câți nu erau în sfântă comuniune cu Biserica universală prin mijlocirea preoților săi erau eretici”. Aceste cuvinte sunt valabile în ce privește viața religioasă a evreilor, samaritenilor, arienilor, nestorienilor, însă nu toate sectele au fost tratate la fel. Monofiziții, de exemplu, s-au bucurat de bunăvoința împăratului Iustinian, dar aceasta pe de o parte datorită influenței împărătesei Teodora, iar pe de altă această grupare era prea numeroasă în imperiu. Iustinian a adoptat o atitudine conciliantă sperând că va reuși să îi readucă în comuniune cu Biserica. Dacă acești oameni erau priviți ca proscriși, acesta însemna ca anumite provincii extrem de importante din imperiu să fie înstrăinate, ceea ce nu intra în calculele împăratului. Au existat momente de oscilație în viața lui Iustinian în privința monofiziților, în anul 537 a ordonat chiar și o persecuție împotriva lor, însă după un an doar, adoptă aceiași atitudine conciliantă.
Problemele dure apar de partea celorlalte grupări religioase, care au de înfruntat spiritul categoric exclusivist manifestat pentru Biserica oficială. Pedeapsa cu moartea s-a dorit a fi ocolită de conducerea imperiului. Într-adevăr ereticii erau numeroși în imperiu, iar Iustinian s-a decis să aplice alte pedepse. Cea mai severă dintre acestea era exilul. O altă formă extrem de dură era confiscarea posesiunilor. Aceasta era cel mai des folosită împotriva bisericilor și grupărilor considerate eretice. Tot ce se confisca era preluat de Biserica oficială. Bunurile intrau în folosul fiscului foarte rar, acesta se întâmpla doar dacă cel condamnat avea fie descendenți, fie ascendenți până la al treilea grad.
Pe lângă aceste pedepse au mai existat câteva la fel de dure. Dacă cineva avea aplicată emblema ereziei asupra sa, consecințele erau resimțite prin pierderea multor drepturi civice. Iustinian era de părere că doar credincioșii ortodocși pot beneficia complet de drepturile civice. Ereticilor le erau retrase drepturile. Prin sancțiunile impuse de stat, drumul membriilor acestor grupări religioase spre funcțiile publice, era blocat. Le sunt interzise acestor oameni chiar și unele profesii, decizie prin care nu puteau deveni profesori și nu mai puteau practica predarea cei care erau deja profesori, aceasta pentru ca oamenii simpli să nu fie atrași în eroriile lor. De asemenea sunt excluși de la barou.
O altă pedeapsă pe care o au de suferit este imposibilitatea depunerii mărturiei în justiție. Aici se încadrau samaritenii, maniheii, montaniștii și orice derivașie din acestea. Există de asemenea și restricții de drept privat aplicate ereticilor. Prin aceasta, Iustinian dreptul la succesiune al copiilor ereticilor era luat, iar în privința părinților eretici, împăratul hotărăște ca părițiile copiilor lor ortodocși să nu poată fi micșorate în nici un fel. „În lipsă de copii, succesiunea ortodocșilor trece la rude, ascendenți sau colaterali având jus capiendi, fiscul primește moștenirea”. Prin trecere la ortodoxie, ereticul își reprimește partea cuvenită, fiindu-i restituită de Biserica oficială prin ordinul statului.
2.3. Atribuții statale ce merg dincolo de normalitate
Sfera dogmei și a credinței este animată în această perioadă de competențele pe care împăratul și le atribuie, acesta considerându-se ales al lui Dumnezeu, chip al Său pe pământ. În timpul domniei lui Iustinian, acesta caută să apere Biserica, însă prerogativele de împărat și le manifestă peste măsură prin pretenția de a impune disciplina și chiar mai grav, dogma bisericească. Biserica este protejată pe deplin prin aportul adus de împărat la organizarea clerului și prin administrarea lăcașurilor religioase.
Jurisdicția impusă de Iustinian pentru Biserică era una specială cu foarte multe privilegii. Aceasta desemna episcopul ca singur judecător, iar tribunalului laic nu i se permitea imixtiunea în procesele Bisericii. Ba chiar mai mult, conducătorilor Bisericii li se conferă prin lege dreptul de a controla administrația civilă.
Cadrul religios în care începuse secolul al IV lea era unul dificil datorită multitudinii de credințe religioase care se aglomerau de acum în prim planul noului secol, toate acestea datorită îmbrățișării creștinismului cu conducerea statului, ce până în acel moment practicase poligamia. Păgânismul nu murise în ciuda persecuțiilor conducătorilor imperiali ai secolelor IV și V. Evreii erau răspândiți în imperiu. Samaritenii erau stabiliți în palestina, ca un ghimpe pentru imperiu. Arianismul lua amploare în occident, fiind adoptat de vandali și ostrogoți. Nestorienii populau Armenia. Siria era spațiul unde se simțeau mai în siguranță monofiziții. Din aceste grupări religioase erau rupte multe altele care erau presărate peste tot în imperiu.
Iustinian preia politica celor de dinaintea lui și continuă prigonirea ereticilor. Astfel, prin lege, este oprită întrunirea, organizarea, botezarea și ordinarea membrilor altor culte decât cultul oficial. Tot prin lege sunt închise templele arienilor, sinagogile evreilor. Prin această lege lăcașurile acestea de cult sunt fie demolate, fie transformate în clădiri ale Bisericii oficiale.
Statul nu mai permitea acestor eretici să depună mărturie în justiție împotriva credincioșilor Bisericii oficiale. Stigmatizații nu puteau moșteni, iar dacă doreau să-și exercite dreptul de a lăsa moștenire, aceasta era aproape de imposibil. Toate acestea transformă ereticul într-un paria al societății, fiindu-i interzis să dețină sclavi ortodocși.
Iustinian a demonstrat întotdeauna că își poate lua dreptul de a interveni în mod direct în problemele și afacerile Bisericii. Influențat de vechea tradiție imperială, nu a ezitat la rândul său să convoace concilii, să intervină în programul acestora, să aibă în control și în strictă supraveghere, în propria-i persoană sau indirect, desfășurarea celor dezbătute, și chiar să intervină în hotărârile luate de Biserică. „Ca un adevărat doctor al Bisericii, el interpretează Scripturile, redactează formularele credinței, aruncă anateme împotriva celor pe care-i consideră eretici, tratează cu asprime pe oricine se opune voinței sale”.
Poate pentru unii eforturile politicii de unire ale lui Iustinian sunt admirabile și lăudabile. Poate pentru alții nu, ele fiind condamnabile, datorită autorității sale care „în materie de religie se exercită într-un chip cu totul intolerant, aspru și vexatoriu”, însă cu toate aceste încercări, ceea ce a rezultat a fost aproape nul sau deplorabil.
Unul din pilonii diplomației imperiale din vremea lui Iustinian a fost consolidat pe simțul său răspunzător de a apăra credința Bisericii ortodoxe, considerată adevărată, față de care se vedea dator în mod solemn și sacru de a o duce și de a o răspândi peste tot în lume. Astfel sunt pornite numeroase misiuni spre toate colțurile imperiului, toate aceste acțiuni de misionarism devenind unul din cele mai eficace mijloace și instrumente ale diplomației împăratului.
Biserica a devenit puternică deoarece era protejată atât de stat cât și de opinia publică, la care își aducea aportul și mulțimea de călugări fanatici, ce se făceau destul de bine simțiți în viața religioasă a acelei vremi, care ajuns să fie numită și „vârsta de aur” a mănăstirilor, prin înmulțirea explozivă a acestora.
Iustinian avea să constate că dorința sa de calm se lovea mereu de îndârjirea grupării monofizite. El reia cu o brutalitate sporită politica de represiune polițienească, fără să piardă totuși speranța de a-i readuce pe rebeli la rațiune. Îndemnat nu doar de împărăteasă, ci și de unii călugări origeniști veniți din Palestina, nerăbdători să se reabiliteze după condamnarea care îi lovise între timp, el se hotărește să întreprindă un nou demers menit să arate într-un mod și mai solemn încă distanța ce separa poziția calcedoniană de nestorianismul detestat.
În 543/544, Iustinian promulgă un nou edict dogmatic care condamna ceea ce s-a numit Cele Trei Capitole, adică un ansamblu de texte (atribuite lui Thedor din Mopsuesta, precursorul lui Nestorius, Theodoret, prietenul acestuiași discipolul lor, Ibas de Edessa), uneori într-o manieră puțin artificioasă. Întrucât edictul oferea totodată asigurări asupra fidelității sale față de Calcedon, acest nou demers nu a avut nici un efect asupra monofiziților, pe care ar fi trebuit să-i reconcilieze. Dimpotrivă, el avea să cufunde Biserica într-o criză confuză și dureroasă.
Pe plan juridic, imensul efort depus cu atâta încăpățânare de către Iustinian s-a dovedit absolut steril. Din moment ce monofiziților li se refuza condamnarea explicită a conciliului de la Calcedon, iar aceștia erau hotărâți să nu se mulțumească cu mai puțin orice speranță de a-i reuni în Biserica universală era pierdută. Iustinian și-a dat seama curând de aceasta, și ca atare și-a reluat față de ei politica de persecuție și teroare polițienească.
La sfârșitul lungii sale domnii (527-565), bătrânul împărat și teolog impenitent tocmai pornise într-o nouă aventură. Avea acum ambiția să impună Bisericii, evident declarându-și totodată atașamentul față de Calcedon, doctrina cea mai contestată a extremei stângi monofizite, anume incoruptibilitatea trupului omenesc al lui Isus Cristos. Moartea sa a retezat brusc această inițiativă, care de bună seamă ar fi complicat și mai mult problemele ecleziastice.
2.4. Evoluția relațiilor dintre Biserică și stat în cadru bizantin
În privința relației dintre Biserică și stat au existat mai multe faze. La început creștinii au refuzat să se compromită prin prezentarea de onoruri divine împăratului roman, aceasta
fiind cauza de căpătâi a persecuției Bisericii de către autoritățile imperiale. Puțin mai târziu lucrurile se schimbă prin edictul împăratului Constantin I, ce face ca Biserica să dobândească un statut oficial și apoi pentru o scurtă perioadă să fie autonomă.
Sub împăratul Constantin, Biserica a fost reorganizată după modelul structurilor administrative ale Imperiului Roman. Sferele eclesiale majore au fost făcute să coincidă cu conducerile provinciilor civile sau „eparhiile”. În majoritatea cazurilor orașul capitală devenise reședința episcopală a celor din fruntea Bisericii, care aveau un primat peste alți episcopi din eparhiile lor. În acest proces, Biserica a ajuns să se vadă pe sine ca analog al statului, diferențele fiind în ce privește preocupările fundamentale, însă la un moment dat și acestea au ajuns să coincidă, să se amestece prin imixtiunea statului în problemele Bisericii și invers. Problema ce apare este că în timpul secolului al IV lea persoana împăratului începe să devină o persoană din ce în ce mai proeminentă în viața internă a Bisericii. Această situație se perpetuează îndreptându-se spre un apogeu ce e atins în secolul al VI lea în perioada împăratului Iustinian I, cum deja a fost menționat. Iustinian s-a implicat în mod egal atât în conducerea statului cât și în conducerea Bisericii. Aceasta a reprezentat o perioadă de subordonare puternică a Bisericii față de stat. Puterea statului asupra Bisericii a intrat în declin doar atunci când imperiul a început să se dezintegreze. Pe vremea sultanilor otomani din contră situația se inversase atât de mult încât patriarhii Constantinopolului dețineau putere politică asupra laicilor din propriile lor biserici.
Ideologia ce a predominat din secolul al IV lea de la Constantin și secolul al VI lea de la Iustinian I conform căreia trebuia să existe o singură societate universal creștină condusă în comun de capii imperiului și ai Bisericii, a rămas ideologia împăraților Imperiului Bizantin. La baza politicii creștine a Imperiului Bizantin era împăratul, care nu era un conducător de rând, ci era privit ca reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. Dacă Constantinopolul era văzut ca icoană a Ierusalimului ceresc, atunci monarhia pământească a împăratului era văzută ca imagine a monarhiei lui Dumnezeu în ceruri. În Biserică oamenii se închinau înaintea icoanei lui Cristos, iar la palat înaintea icoanei lui Dumnezeu – Împăratul.
Simfonia bizantină, ce are menirea de a scoate în evidență armonia relației dintre stat și Biserică, nu prea a existat în perioada Bizantină. Relația dintre cele două entități a fost atât de des violată și distorsionată în această perioadă. Deseori Biserica a fost supusă pretențiilor cezaro-papiste de către autoritățile statale, pretenții ce în esența lor erau cerințele conducătorului statal, împăratul, care dorea să aibă ultimul cuvânt în privința problemelor bisericești. Pe lângă iubirea păcătoasă de putere a acestor suverani, era și o rațiune istorică prinită ca justificare a comportamentului lor. Împărații perioadei bizantine erau succesorii direcți ai conducătorilor romani păgâni, ce printre alte titluri îl purtau și pe acela de pontifex maximus. Astfel că, tendința cezaro-papismului s-a manifestat într-un mod periculos pentru viața Bisericii, aceste tendințe fiind extrem de puternic regăsite în politica împăraților mai cu seamă în perioada iconoclastă.
Omul emancipat și cetățeanul de azi, de la Descartes până în prezent, și poate și înainte, a privit din ce în ce mai mult spre intelectul său ca spre măsura tuturor lucrurilor.
Una din laturile definitorii ale religiei creștine este tocmai funcția ei de stabilizare socială și de motivare a comportamentului social responsabil. Creștinismul afirmă că omul este cetățean atât al societății pământești cât și al comunității cerești viitoare. Se mai poate afirma că societatea pământească nu are dreptul de a ridica pretenția absolută asupra ființei umane în totalitatea ei.
“Baza, suportul și țelul tuturor instituțiilor sociale este și trebuie să fie persoana umană”. Persoanei umane nu îi este îngăduit să se identifice cu statul până în punctul în care să se dizolve cu totul în stat. Persoana umană este cea care transcede atât structurile statale cât și structurile sociale.
Afirmația conform căreia creștinul aparține atât societății pământești cât și societății cerești, conține fără îndoială, în ea substanța unui conflict creionat încă din Antichitate, când creștinii și-au stabilit identitatea prin apartenența la Isus Hristos și nicidecum prin apartenența la împărăția Cezarului. Ceea ce au încercat sistemele totalitare moderne a fost tocmai readucerea omului la clasă, rasă, națiune din dorința de a-i pune la îndoială relația cu Dumnezeu. “Creștinismul păstrează societatea deschisă, o impiedică să se închidă și să devină un sistem totalitar, imanent”. Prosperitatea democrației depinde în mod necesar de funcția religiei care afirmă că omul e mai mult decât un scop pentru întregul ființei comune. De asemenea, în democrație este necesar “spațiul libertății spirituale”, în care ființa umană își conștientizează valoarea și calitatea de creatură ce are un țel absolut și este dorită de Dumnezeu.
Pentru ca o societate liberă să aibă parte de reușită este necesară libertatea de exprimare religioasă a omului ca ființă comunitară, aceasta putând să aibă loc într-un plan social, nu doar particular. De aceea este nevoie pentru religie de o constituție comunitară, socială.
Religia, și aici, Biserica, nu poate și nici nu are voie să înlocuiască statul, iar statul nu are voie să manipuleze Biserica, transformând-o într-un domeniu subordonat lui. Creștinismul nu promovează teocrația, chair dacă istoria nu a fost destul de clară pe alocuri, contrazicând uneori afirmația precedentă. În pasajul din Matei 22:21 “Dați dar Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” este regăsită acea linie de demarcație pentru pretenția teocratică a religiei, însă tot aceste cuvinte împiedecă orice pretenție a celor ce dețin puterea seculară să-și ia dreptul de a se pune pe picior de egalitate cu Dumnezeu.
Realitățile pământești – economia, știința, statul, politica – nu pot lua locul lui Dumnezeu. Ceea ce Ernst Bloch afirmă Ubi Lenin, ubi Ierusalim este înfricoșător, iar din punct de vedere creștin este de neimaginat. Statul nu poate întruchipa Ierusalimul ceresc și nici politica nu poate deveni religie.
Biserica trebuie să dea dovadă de vigilență în față oricărui tip de mesianism politic. “O evaluare lucidă a politicii, care nu se precipită cu așteptări escatologice, cu speranța de a înfăptui Împărăția lui Dumnezeu pe pământ, este premiza unei politici reușite, ținând cont de posibilitățile ei relative”.
Cei ce trăiau în Bizanț credeau că Isus Cristos, trăind pe pământ ca om întrupat, a răscumpărat fiecare aspect al existenței umane și astfel susțineau că nu doar persoanele pot fi înnoite în întregime ci întreaga organizare a societății. Așa că s-au luptat din răsputeri să impună o politică pe deplin creștină în principiile ei de guvernare și în ce privește viața zilnică. Încercările acestea ale așa zisei încercări de aplicare a tuturor implicațiilor întrupării, nu au fost scutite de pericole și de riscuri enorme: cei din perioada bizantină au căzut adesea în grava eroare de a identifica împărăția pământească a Bizanțului cu Împărăția lui Dumnezeu. Desigur Imperiul Bizantin a ajuns departe de tot față de idealul ce și-l propusese, falimentul său fiind adesea lamentabil și dezastruos. Istorisirile duplicității Bizanțului, ale violenței și cruzimii sunt bine cunoscute.
Biserica nu este Împărăția și nici nu poate deveni Împărăție. Sarcina ei este de a mărturisi cu credincioșie despre Împărăție. La început, această lucrare aparținuse poporului Israel, ca popor al lui Dumnezeu. Ei aveau menirea de a fi „o lumină pentru Neamuri” confruntându-i cu pretențiile Dumnezeului suveran. Dar când Israel s-a dovedit a fi necredincios Dumnezeu în Cristos, a constituit un nou popor, Biserica, pentru a continua mărturia despre domnia Sa.
2.5. Normalitatea relației dintre Biserică și stat opusă modelului bizantin
Privită ca organism divino-uman, Biserica nu are doar o natură misterioasă ce nu e supusă elementelor acestei lumi, ci are de asemenea și o componentă istorică, ce intră în contact cu exteriorul lumii, aici fiind inclus și statul. Statul, care există cu scopul de a stabili ordinea, intră de asemenea în contact cu Biserica. Relațiile dintre aceste două entități au continuat să se schimbe de-a lungul istoriei. Întenția lui Dumnezeu este de a binecuvânta statul ca element esențial al vieții în lumea în care atât individul cât și societatea trebuie să fie protejate de manifestările periculoase ale păcatului ce pot apărea și la acest nivel al relației dintre Biserică și stat.
Creștinii trebuie să se raporteze la puterea statală în termenii hotărâți de Dumnezeu și niciodată să nu-i acorde valoarea absolută, deoarece e condiționată de timp, de prezența păcatului în lume și de necesitatea de a restrânge atât păcatul cât și efectele lui. Conform învățăturii creștine, puterea în ea însăși nu are nici un drept să se facă pe ea însăși absolută extinzându-și limitele până acolo încât să se considere complet autonomă de Dumnezeu și de ordinea lucrurilor stabilită de el. Dacă identitatea puterii nu e bine conștientizată de ea însăși și de cei de sub ea, rezultatul poate fi abuzul de putere și chiar deificarea conducătorilor.
Statul, la fel ca alte instituții, va fi tentat să se transforme într-o instituție totalmente egoistă ce-și va urmări doar propriile interese cum s-a întâmplat adesea în timpul domniei lui Iustinian I; și această transformare, dacă istoria va fi scrutată se va putea observa atât de clar în numeroase exemple, și anume, că statul și-a pierdut adevărata sa rațiune de a fi, scopul existenței sale fiind intenționat pierdut.
În cadrul relațiilor dintre stat și Biserică, ar trebui într-o mare măsură să se țină cont de diferența naturii acestor două entități. În primul rând Biserica a fost fondată de Dumnezeu însuși prin Domnul Isus Cristos, în timp ce natura puterii statale instituită de Dumnezeu descoperită în mod indirect în cadrul procesului istoric. Aceasta pe de o parte, iar pe de altă parte, scopul Bisericii este viața veșnică propovăduită tuturor oamenilor, pe când scopul statului este acela al bunăstării membrilor statului. „Împărăția Mea nu este din această lume” spunea Mântuitorul (Ioan 18:36). Lumea aceasta se dovedește a fi doar parțial ascultătoare de Dumnezeu, dovada clară în această privință fiind căutarea ei de a deveni autonomă față de Creatorul ei, care vrea să fie și Stăpânul ei.
În lumea contemporană, statul este în mod normal unul secular, nefiind legat prin nici un fel de angajament sau obligație religioasă. Cooperarea sa cu Biserica este limitată la doar câteva aspecte și este bazată pe o reciprocitate a neamestecului unuia în problemele altuia. Cu toate acestea, statul este conștient în calitate de conducător, că bunăstarea materială este de neimaginat fără respectul acordat anumitor norme morale.
Principiul statului secular nu poate fi înțeles presupunând că religia ar trebui scoasă în mod radical din sfera vieții oamenilor și nici dacă grupările religioase vor fi excluse de la luarea deciziilor în privința problemelor semnificative cu caracter social și printr-o văduvire de dreptul de a evalua acțiunile autorităților. Acest principiu al statului secular presupune doar o anumită diviziune a domeniilor dintre Biserică și stat și a neamestecului unuia în arealul de activitate al celuilalt.
Desigur, Biserica nu trebuie să-și asume prerogativele statului, cum ar fi împotrivirea față de păcat prin forță, folosirea temporară a puterii sau asumarea funcțiilor guvernamentale care ar presupune restricții și diferite constrângeri contradictorii cu natura Bisericii. Dar în același timp Biserica ar putea cere sau solicita conducerii guvernamentale să-și exercite puterea în cazuri particulare, însă decizia aparține statului.
Statul la rândul său, nu trebuie să intre în viața Bisericii sau a conducerii ei, a doctrinei, a vieții ei liturgice, (toate aceste principii au fost flagrant încălcate de Iustinian I) consilierea, cu excepția acelor aspecte în care Biserica trebuie să operze ca o identitate legală, și astfel este obligată să intre în anumite relații cu statul, legislația lui și agențiile sale guvernamentale. Dacă autoritățile statale apelează la anumite mijloace de forțare a credinciosului de a se lepăda de credință determinându-l pe acesta să comită acțiuni păcătoase și dăunătoare din punct de vedere spiritual, Biserica se poate împotrivi statului prin refuzul de a asculta. Dacă Biserica ajunge la concluzia că stă față în față cu anumite legi și hotărâri statale pe care le găsește imposibil de împlinit, în urma unei analize mai profunde a situației ar putea decide să acționeze în felul următor: să intre într-un dialog direct cu autoritățile în ce privește problema ivită; să îndemne oamenii să recurgă la mecanismele democratice în privința unui anume aspect controversat al legislației, acțiune prin care este posibil uneori să se schimbe ori legislația ori decizia autorităților să fie reanalizată; să apeleze la opinia publică internațională sau în ultimă instanță să recurgă la o nesupunere civilă pașnică.
A existat o formulă bizantină clasică a relației dintre stat și Biserică regăsită în Epanagog (sfârșitul secolului al IX lea), care prin felul în care a fost percepută și aplicată chiar și de Iustinian I, deși a apărut după domnia lui, s-a dovedit a fi un eșec și este ori de câte ori se regăsește în prezent în relația Bisericii cu statul: „Puterea temporală și preoția se relaționează una la alta precum trupul la suflet; ambele sunt necesare pentru stat precum trupul și sufletul sunt necesare pentru viața umană. Bunăstarea statului stă în legătura armonioasă dintre cele două”
În perioada medievală Occidentul European a cunoscut doctrina „celor două săbii”, care nu s-a format fără influența interpretării greșite a lucrării De Civitate Dei a lui Augustin. Conform lucrării interpretată eronat, atât puterea Bisericii cât și a statului, revin episcopului de Roma, prima în mod direct, a doua în mod indirect. În felul acesta, Papii devin monarhi absoluți conducând peste Statul Papal, aceasta însemnând o parte din Italia, rămășița căruia formează astăzi Vaticanul. Mulți episcopi, în special în perioada feudală a teritorilor germanice divizate, erau și prinți cu o jurisdicție statală peste teritoriile lor, în care aveau propria lor guvernare și armată, pe care ei înșiși le conduceau. Atât în țările în care a triumfat reforma, cât și în cele catolice, mai târziu, fusese implementat în cadrul relațiilor dintre Biserică și stat principiu teritorial, prin care statului i se atribuia suveranitatea deplină asupra teritorilor și comunităților religioase din cadrul acestor spații. „Acest sistem de relații a fost exprimat în fraza cujus est regio, illius est religio” (religia suveranului este religia țării). Sistemul acesta implică faptul că acei a căror credință este diferită de a celor ce sunt în fruntea puterii statale, trebuie să fie expulzați din stat, practică ce fusese pusă în aplicare nu doar o dată. Principiul a fost susținut și a fost aplicat sub forma Bisericii dominatoare. Acest pricipiu acordă comunității religioase majoritare privilegiul Bisericii de stat. Combinația din sistemul acestui fel de relații dintre Biserică și stat este o rămășiță din așa numita „simfonia” bizantină.
După ce Imperiul Bizantin s-a dizolvat, s-a ivit ideea unei Europe care să aibă la bază Statul-biserică, privită drept „creștinătatea”. Aceasta funcționa având în frunte două straturi de conducători: conducerea eclesiastică și conducerea seculară, sacerdotium și imperium. Teoretic, cei doi reprezentanți ai puterii, secularul și spiritualul, trebuiau să se completeze reciproc în ce privesc problemele pământești și eterne ale oamenilor. Autoritatea supremă din sfera spiritualului era episcopul, în cazul Romei era papa, în sfera secularului era împăratul. Realitatea prezintă cele două centre de autoritate într-o continuă confruntare presărată cu certuri publice și în unele cazuri mai triste, chiar cu războaie. „Împărații au intervenit în treburile interne ale Bisericii, pretinzând că au dreptul divin de a numi slijitorii bisericii din teritoriile aflate sub suveranitatea lor și că trebuie să aibă un cuvânt de spus în doctrinele care reglementează viața și comportamentul social”. De cealaltă parte era Biserica, ce avea în proprietate forțe militare și orașe, resurse cu care a încercat să se amestece mereu în problemele statului. De exemplu, Papa Inicențiu al III lea, a considerat că are dreptul de a arbitra disputele monarhilor rivali, alți papi au recurs la excomunicări, pe care le-au folosit ca instrument politic și chiar mai mult și-au arogat dreptul de a înlătura regii de la domnie.
Având naturi diferite, Biserica și statul, folosesc diferite mijloace prin care să-și atingă scopurile. Statul se bazează esențialmente pe puterea materială și pe anumite sisteme ideologice seculare, pe când Biserica are la dispoziție mijloacele spirituale și morale, toate folosite pentru a da direcție turmei. Statul, în mod normal este conștient de menirea sa de a edifica viețile oamenilor pe baza pricipiilor justiției și bunătății, având grijă atât de bunăstarea materială cât și spirituală a societății. Astfel, Biserica este îndreptățită să coopereze cu statul în aspectele care aduc beneficiu comunității eclesiale, precum și individului și societății în ansamblu. Această cooperare este pentru Biserică parte a misunii sale de propovăduire a mesajului mântuirii care îmbrățișează în mod cuprinzător toate preocupările omului. Biserica este chemată să fie parte integrantă la a construi viața umană în toate sferele posibile pentru ea și făcând aceasta ea își alătură eforturile lângă cele ale reprezentanților autorității seculare.
Colaborarea dintre stat și Biserică trebuie realizată în următoarele condiții: participarea Bisericii în munca de cooperare cu statul trebuie să corespundă naturii și chemării ei. Domeniile colaborării dintre stat și Biserică în perioada istorică prezentă sunt următoarele: 1. concilierea la nivel internațional, inter-etnic și civil, precum și promovarea înțelegerii și colaborării reciproce între oameni, națiuni și state; 2. preocuparea pentru păstrarea moralității în societate; 3. acțiunile caritabile și dezvoltarea anumitor programe sociale; 4. dialog cu diferite părți guvernamentale pe probleme importante ce au în vedere Biserica și societatea în întregul ei, aici fiind incluse dezvoltarea unor legi adecvate, dispoziții executive, reglementări și hotărâri; 5. eforturi de a preveni crima și grija pentru deținuți; 6. implicarea în mass media eclesială și seculară; 6. conservarea mediului înconjurător; 7. activități economice în beneficiu Bisericii, stat și societate; 8. sprijin pentru instituția familiei; 9. opoziția față de lucrarea structurilor pseudo-religioase ce prezintă o amenințare pentru individ și societate. În toată această sferă de activitate ce reflectă relația dintre cele două entități, Biserica este chemată la vigilență și la precauție:
Una din primejdiile care a pândit Biserica în toate secolele a fost atracția către un mod de ființare în care “veacul care va veni” tinde să fie înlocuit de “veacul acesta”, sau altfel spus. Escatonul este în întregime realizat în istorie. Este adevărat că modul în care are loc această “substituire” a Escatonului de către istorie diferă de la o perioadă istorică la alta, dar, în general, esența fenomenului a fost aceeași fie în Imperiul Creștin Bizantin, fie în regatul mesianic moscovit, fie în escatologia post-iluministă sau în statul “escatologic” comunist. Când are loc “substituirea”, rolul Bisericii în societate ori se diminuează în mod semnificativ, ori Biserica tinde să își asume funcții istorice în detrimentul dimensiunii ei escatologice.
Concluzii
Biserica lui Isus Cristos din România, și nu numai, își poate îndeplini funcția și mandatul primit din partea conducătorului ei Isus Cristos deoarece statul și societatea de aici sunt receptive la valorile religioase. Ea are posibilitatea legală de a se manifesta nu numai pe plan religios, ci și în viața socială, culturală și morală a societății. Succesul în acest demers depinde de acceptarea morală și instituțională a pluralismului religios și confesional, de conceperea lui ca un element component și reglator al societății democratice, de regândirea, în acest context, atât a conceptului și practicii de evanghelizare sau propagandă religioasă, cât și a conceptului de funcție socială a bisericilor creștine în noul context societal din România. De asemenea este necesar, ca atât biserica majoritară, cât și cele minoritare să pornească de la premisa că în condițiile actuale ele sunt în competiție pentru a sluji lui Dumnezeu și oamenilor, că audiența lor crește sau scade în funcție de sfințeniea, dăruirea, energia, devotamentul, pasiunea, altruismul, spiritul de solidaritate umană, inteligența cultura și moralitatea de care au dat dovadă clericii și bisericiile în satisfacerea cerințelor și nevoilor religioase și spirituale ale credincioșilor și ale societății, de contribuția pe care a adus-o fiecare biserică la optimizarea funcționării statului și a societății, a subsistemelor vieți sociale, spirituale și morale.
Toate acestea vor fi posiblie cu condiția delimitării clare a influenței statului asupra Bisericii și invers, și prin conștientizarea clară a identității celor două entități. Inexistența imixtiunilor în problemele ambelor părți va duce la crearea și la dezvoltarea unui mediu propice și a unui context favorabil relației dintre Biserică și stat.
CAPITOLUL 3
Separarea Bisericii de stat din perspectivă contemporană
Introducere
Creștinii nu pot opta să fie în afara politicii. În calitate de cetățeni sunt deja implicați și religia le-o cere să fie preocupați de aspectul moral al societății în care trăiesc. Pe de altă parte, societatea va fi întotdeauna imperfectă. Programele politice vor fi întotdeauna sub așteptările idealurilor fabricate, iar acțiunea și activitatea politică va implica mereu compromiterea principiilor morale. Atât idealismul creștin cât și practicile politicii reale par a sugera că cel ce e creștin ar trebui să păstreze o implicare politică clară. Cetățeanul creștin stă astfel în fața unei adevărate dileme. Examinând pe de o parte înțelesul doctrinei sfințeniei Bisericii, natura sfințeniei și principiile tradiționale ale moralității creștine, iar pe de altă parte atitudinile morale și așteptările politice ale societății seculare, creștinul de azi ar trebui să caute o cale de a rezolva dilema și de a ajunge la abordarea pozitivă creștină a politicii și implicit a relației dintre Biserică și stat.
Un american al secolului al XX lea ar considera că este aproape de necrezut faptul că de sute de ani, Biserica și statul s-au confruntat literalmente până la sânge, ca cei mai crunți dușmani. Totuși, în final această luptă lungă și amară pentru supremație se sfârșise, aceasta devenind de-a lungul secolelor una din cele mai fascinante părți a istoriei umane. Cu aceiași tenacitate, Biserica și statul, au stat pe poziții angajând diplomați, lansând amenințări, au spălat creiere, s-au înarmat puternic și chiar s-au torturat în încercările lor separate de a zdrobi adversarul din dorința de a-l domina. După câteva secole de luptă mortală de genul acesta, cele două împărății au găsit în proaspăt independenta Statele Unite ale Americii o șansă a coexistenței lor independente și pașnice. Doctrina unei Biserici libere într-un stat liber reprezenta un nou principiu al diplomației. Experimentul s-a dovedit de succes; separarera Bisericii de stat devenind fait accomplin țara în care a acumulat deja expereiență de mai bine de 200 de ani.
Orice relație imaginabilă dintre Biserică și autoritatea politică poate fi ilustrată din punct de vedere politic, iar în lumea contemporană există multe variații. În acest context contemporan pot fi identificate patru modele de bază în ce privește relația Bisericii cu statul.
Funcția statului
Conform credinței creștine statul are scopul dat de Dumnezeu de a menține justiția. Având funcția aceasta, statul este purtătorul legii lui Dumnezeu. Biserica și statul au fucțiile lor specifice care nu trebuie încurcate. De vreme ce este funcția bisericii să păzească sfințenia legii lui Dumnezeu, Biserica trebuie să funcționeze precum o conștiință a statului în cazul în care statul violează această lege.
Puctul de vedere creștin și menținerea justiției este diferită în mod radical de perspectiva seculară și profană. Din punct de vedere creștin, în realitate nu este nimic „secular”. Viața nu poate fi divizată în secular și spiritual. Legea și voia lui Dumnezeu întâlnesc omul în toate situațiile vieții sale. Este clar că de la început credința creștină a așezat ceea ce se numește stat în relație directă cu voia lui Dumnezeu. Statul are o funcțiune dată de la Dumnezeu. Există cu scopul de a-L sluji pe Dumnezeu. Este o expresie a poruncii lui Dumnezeu.
Legea lui Dumnezeu a fost întrupată în ordinea societății. A fi cetățeanul unui stat înseamnă a întâlni într-o formă specifică cerința legii divine și să fii supus autorității ei. Obligația a ceea ce înseamnă să fii cetățean este în același timp una divină. Funcția primară și fundamentală a statului este de a păstra justiția și ordinea. Ca purtător și păstrător al justiției, statul este o expresie a acelei voințe creative ce dorește orinea în contrast cu haosul. Justiția există în primul rând pentru a preveni violența și nelegiuirea. Este acel fundament pe care toate relațiile interumane sigure trebuie clădite. Este mijlocul pe care Dumnezeu îl folosește să lupte împotriva răului, a forțelor demonice și pentru a stabili pacea și justiția în societate.
Dacă statul trebuie să mențină justiția, are nevoie de putere. Puterea statului este protecția justiției. La acest punct statul apare ca fiind acea putere organizată care nu ezită să folosească forța atunci când este necesar. Justiția și puterea sunt foarte apropiate din acest punct de vedere. Puterea este condiția esențială pentru ca statul să funcționeze ca stat al justiției. Dar în același timp există o ispită demonică inclusă în această putere, tentația de a da la o parte perspectiva justiției spre a folosi puterea în scopuri egoiste. Astfel statul falimentează în funcțiunea sa. Totul depinde de stat dacă susține justiția care slujește legea lui Dumnezeu și scopurilor sale.
Funcțiile Bisericii și ale statului nu trebuie amestecate
Conform paragrafului anterior, statul are o funcțiune total diferită de cea a Bisericii. Funcția primară a statului este de a menține ordinea în contrast cu haosul din cadrul societății. Funcția Bisericii este de a stabili acea comuniune în care Cristos este Domnul și de a edifica Trupul lui Cristos. Diferențierea dintre cele două funcții sunt deja întâlnite în Noul Testament. Aceasta a fost dezvoltată mai apoi cu claritate de către Martin Luther, care afirmă că cele două conduceri, cel spiritual și cel secular, nu trebuie încurcate. Ambele au fost stabilite de Dumnezeu, și fiecare are propria lui funcție. În conducerea seculară Dumnezeu este activ prin lege pentru a păstra justiția și pentru a șterge violența și nedreptatea. Pentru a-și atinge scopul conducerea seculară folosește ca mijloc „puterea sabiei” Mijloacele folosite de conducerea spirituală sunt în mod exclusiv Cuvântul și simbolurile: Cina Domnului și Botezul. Funcția conducerii spirituale este astfel de natură politică și constă în primul rând în menținerea justiției. Își exercită autoritatea prin forță și constrângere, iar dacă este necesar recurge și la sabie. Conducerea spirituală este îngrijorată doar de mântuirea omului. Ea conduce doar prin mijloacele Cuvântului. Nu se folosește de nici o putere seculară. Însă când Luther susține independența reciprocă a celor două conduceri în termenii funcționării lor independente, aceasta nu înseamnă că nu există nici o relație între cele două. Faptul că au ceva în comun este clar față de faptul că ambele au primit funcția de la Dumnezeu și că ambele, cum spune Luther, trebuie pentru a sluji gloriei lui Dumnezeu.
De-a lungul timpului s-au stabilit diverse legături între Biserică și stat. Acestea au luat asemenea forme încât Biserica a ajuns să fie numită Biserica stat. Acest termen nu aparține factorilor constitutivi ai bisericii, este pur și simplu o problemă a a unei organizații externe. „Biserica stat” este un concept relativ. Există multe grade ale relației dintre stat și Biserică, iar uneori este dificil să se afirme când relația a devenit suficient de intimă pentru a justifica termenul „Bisrica stat”. Când relația este de așa natură încât ajunge să fie numită stat biserică, înseamnă că statul recunoaște semnificația lucrării Bisericii. Aceasta poate exista doar bazat pe presupoziția că statul lasă biserica liberă în a-și împlini lucrarea în conformitate cu trimiterea dată de Domnul, Bisericii.
Nu există nimic în legătură cu care Biserica să fie mai sensibilă decât încercarea statului de a da directive și de a stabili limitele predicării Cuvântului lui Dumnezeu. „Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat” (II Tim. 2:9)Trebuie să izbucnească un conflict între Biserică și stat, atât când Biserica își depășește limitele de funcționare și încalcă funcțiile statului, cât și atunci când statul preia funcțiile Bisericii și caută să apară mai mult sau mai puțin ca Biserică.
Până și ultimul fel de conflict apare atunci când statul îți lărgește „suveranitatea” pentru a include toate sferele vieții și când se întâmplă așa, apără o concepție de viață ce este străină si ostilă creștinismului. Istoria poartă mărturia multor conflicte de genul acesta din cele mai timpuri perioade până în cele mai recente. În timpul ultimelor secole oamenii au încercat să evite conflictul dintre Biserică și stat prin teoria conform căreia statul ar trebui să fie neutru în probleme religioase. Totuși, istoria nu aduce nici o confirmare în privința posibilității unei astfel de atitudini. Confirmă mai degrabă cuvintele pe care Harold Hjarne le-a scris în cartea sa „Statul și Biserica”. „Întotdeauna guvernul trebuie să-și asume într-un fel sau altul o atitudine prietenoasă sau ostilă față de Biserică, ori creștină ori anticreștină.”
Biserica și Justiția
Atât funcția Bisericii cât și a statului este dată de la Dumnezeu. Funcția primară a statului este de a fi purtătorul Legii lui Dumnezeu ca păstrător al justiției. Ar putea eșua în această privință. Ar putea fi stabilite hotărâri în numele justiției care să violeze în mod grosolan cerințele elementare ale legii lui Dumnezeu. Puterea ar putea deveni stăpânul justiției în loc să fie sjujitorul ei. Această putere independentă și egocentrică va apărea atunci ca fiind una demonică ce este ostilă acelei ordini pe care voia lui Dumnezeu o intenționează și o cere. Sub astfel de circumstanțe Biserica trebuie să funcționeze precum o conștiință a statului. Nu poate evita această obligație deoarece este datoria ei de a veghea la sfințenia legii lui Dumnezeu.
Lupta trebuie în întregime purtată prin însuși armele spirituale ale Bisericii. Lucrarea Bisericii, spunea Luther, este în primul rând aceea de a avertiza conștiința. Trebuie sa se lupte să țină trează conștiința asupra a ceea ce justiția cere cu adevărat și responsabilitatea impusă de porunca slujirii cu dragoste a aproapelui ce nu poate fi încălcată fără o descătușare a puterii de distrugere.
Când Biserica va funcționa prin mărturisirea legii lui Dumnezeu, ca o conștiință a statului nu va depăși responsabilitatea ce îi revine și nici nu va pretinde superioritate față de stat, cu care este în relație. Biserica nu își privește funcția cu superioritate față de cea a statului. Conform punctului de vedere creștin, totul este o problemă de funcție dată de Dumnezeu. De vreme ce ambele originează în voia lui Dumnezeu, obligația statului în raport cu justiția este tot atât de esențială precum este funcția Bisericii în sfera sa. Când Biserica găsește că este necesar să se opună violării legii lui Dumnezeu, aceasta înseamnă pur și simplu că Biserica îndeplinește slujba care i s-a încredințat și care constă în a i se reaminti statului de înalta funcție pe care o are și de obligațiile ce-i revin prin aceasta.
3.2. Conceptul „Împărățiilor” în istoria Bisericii
Relația statului cu Biserica a avut parte de multă atenție de-a lungul istoriei. S-au dezvoltat multe perspective diferite în legătură cu acest subiect, însă în mod clar pot fi identificate patru păreri de bază:
Perspectiva Catolică: Teologii catolici au recunoscut în general existența celor două împărății și rolul distinct pe care îl joacă fiecare din ele, însă Biserica au considerat-o întotdeauna ca fiind mai mare, deoarece Biserica este eternă, în timp ce statul este temporar.
Perspectiva anabaptistă este inclusă între cele patru modele. Trebuie distinși cu atenție anabaptiștii Reformei conduși de Menno Simons, de baptiștii de astăzi. Într-un anumit fel primii sunt strămoșii baptiștilor de astăzi În ce privește perspectiva relației Biserica – stat, baptiștii din prezent sunt mult mai aproape de ceea ce credea Calvin și Luther decât de ceea ce credeau anabaptiștii. Anabaptiștii considerau că statul este parte a unui sistem rău de care orice credincios trebuie să se separe. Dacă satan nu este întemeietorul statului, el îl controlează. Aceștia nu votau, nu dețineau funcții publice, nu se alăturau armatei. Ascultarea lor față de stat era una foarte redusă, iar statul nu avea nici o autoritate asupra credincioșilor și nici Biserica asupra necredincioșilor.
Perspectiva calvinistă recunoaște că autoritatea statului vine de la Dumnezeu . Calvin considera că autoritatea statului vine direct de la Dumnezeu și nu prin Biserică. Credinciosul era cetățeanul ambelor împărății și sub autoritatea atât a statului cât și a bisericii. Cu toate acestea, autoritatea statului asupra credinciosului este limitată atât cât a hotărât Dumnezeu pentru el; dacă statul calcă peste această autoritate, acționează ilegitim, iar credincioșii trebuie să opună rezistență. Mai mult de atât, misiunea Bisericii este de a reabilita lumea, aici fiind inclus și statul, conform conceptelor creștine, iar statul trebuie să asiste Biserica la încreștinarea lumii.
Perspectiva luterană se aseamănă cu cea calvinistă, considerând că cei credincioși aparțin ambelor împărății, atât statului cât și Bisericii, și își asumă responsabilitățile pentru fiecare. Spre deosebire de Calvin, Luther nu consideră că trebuie să impună reguli creștine asupra lumii necredincioșilor. Cea mai mare diferență dintre Luther și Calvin în privința relației dintre cele două entități ar fi că Luther nu crede că este dreptul creștinilor de a folosi statul pentru a promova creștinismul și de a încreștina lumea. Distincția dintre cele două împărății și cele două conduceri trebuie văzută din perspectiva istoriei tradiției precum și în contextul începutului de conflict dintre Luther și Roma. Din perspectiva istoriei tradiției distincția reprezintă o reformulare a temei antice a celor două cetăți, ce a dezvoltat-o pentru prima dată Augustin, adoptată de-a lungul Evului Mediu și mai apoi dezvoltată în toate variațiunile posibile.
În spatele distincției lui Luther trebuie văzute numeroasele conflicte dintre împărat și papă în perioada Evului Mediu și în mod special disputele foarte înverșunate de pe la sfârșitul acestei perioade împreună cu propaganda imperială îndreptată împotriva pretențiilor papale de a conduce lumea.
Doctrina celor două împărății, cu întreaga ei semnificație nu reprezintă inima teologiei lui Luther. Doctrina aceasta trebuie apreciată în funcție de importanța care i se acordă.
Intenția din spatele distincției dintre cele două împărății ce ambele își duc existența una lângă alta, este cu scopul de a distinge existența lui Dumnezeu „înaintea lui Dumnezeu” coram Deo și „înaintea lumii” coram mundo și în măsura aceea să fie prins cu acuitate spiritualul și temporarul ce există în relația uneia cu cealaltă precum și în diferența dintre ele. Este important să se realizeze faptul că nu doar autoritățile temporare sau statul aparțin împărăției lumii, ci absolut tot ce este necesar păstrării și continuării vieții în lume. Distincția dintre cele două împărății corespunde astfel distincției dintre lege și evanghelie, fără această pereche de concepte fiind identice. Aceste distincții există în primul rând pentru ca spiritualul să rămână spiritual, iar temporarul, temporar, fără de care cele două ar fi confundate.
Separarea nefavorabilă a Bisericii de stat
Fără doar și poate s-au dezvoltat și anumite separări neprietenoase ale Bisericii față de stat, acestea în special în ultimele două secole. Anticlericismul francez din secolul al XIX lea a fost una de felul acesta. Politicile anticlericale din Mexic a produs la fel o separare nefavorabilă. Majoritatea țărilor marxiste au creat o atitudine ostilă față de instituțiile religioase, poate cel mai brutal exprimată în constituția Albaniei care specifică următoarele:
„Statul nu recunoaște nici o religie; susține și dezvoltă propaganda ateistiă cu scopul de a implementa perspectiva stiințific-materialistă asupra lumii. (Art. 36) Crearea oricărui tip de organizație cu caracter fascist, anti-democratic, religios și anti-social este interzisă. (Art. 54)
În mod clar tot ceea ce se numește religie nu se poate bucura de libertate absolută în societatea civilă. Au existat prea multe manifestări și nu numai care au trecut sub numele de religie, grupare religioasă sau manifestare cu caracter religios. Trebuie să fie impuse restricționări ferme în momentul în care o grupare „religioasă”, precum Poporul lui Jim Jones, pune în pericol viața sau violează legile esențiale ce țin de siguranța publică. Se poate întâmpla ca în spatele unor limitări să stea chiar majoritatea religioasă impunându-și considrentele specifice asupra celorlalți.
Dreptul de a exprima crezuri religioase prin intermediul cuvântărilor sau a publicațiilor, ar trebui să se bucure de un statut legal aproape absolut. În cadrul democrației libertatea de a scrie și de a vorbi este fundamentală chiar și neluându-se în seamă contextul religios. Se cer totuși anumite limitări deoarece ceea ce se vorbește sau ceea ce se scrie poate crea daune serioase asupra altora și poate pune în pericol chiar comunitatea.
Iluzia teocrației
Ridicarea religiei creștine, cu pretențiile sale de autoritate asupra lucrurilor lui Dumnezeu, cel puțin în ce privește viața morală și spirituală a omenirii, independentă de puterea statului, reprezintă o dezvoltare extrem de profundă a gândirii și experienței vestice. În contrast cu aceasta, religia poporului din orașul-stat grecesc în care autoritatea religioasă, morală și politică erau omogene, exercițiul autorității morale al Bisericii creștine a ridicat întotdeauna întrebări cu privire la natura și extinderea autorității politice, care datorită extinderii sale este mereu în schimbare, va trebui regândită mereu și mereu. Creșterea rolului statului a avut loc concomitent cu creșterea politizării sferelor vieții care în generațiile anterioare au fost gândite a fi sfere independente și autonome ale societății civile; aceasta înseamnă că Bisericii i se prerzintă mereu concepții în schimbare în tărâmul celor ce aparțin cezarului.
În cazul acestui model, al teocrației, statul este sub controlul Bisericii, a liderilor religioși sau instituțiile în esență pentru scopuri religioase. Teocrația poate fi ilustrată extrem de bine de societățile primitive, de perioada teocratică evreiască, de Tibetul tradițional, de stabilirea puritanilor în America colonială, de statul mormon Utah în vremurile de început, de teritoriile musulmane. Într-o anumită măsură poate fi regăsit în catolicismul medieval, dar și în catolicismul lumii moderne, în anumite țări, aceasta până când a avut loc Conciliul Vatican II.
Se pune întrebarea dacă există raționamente teologice pentru a susține unul sau mai multe modele din cele prezentate. Oamenii dedicați anumitor puncte de vedere religioase au fost tentați să opteze pentru teocrație. Puțini teologi s-au gândit cu adevărat la posibilitatea de a forța oamenii să accepte o credință. Statul, de exemplu, poate cel puțin slăbi competiția și să stabilească anumite condiții materiale mai favorabile. Aceasta este ceea ce s-a întâmplat în Europa în perioada de după Constantin, perioadă în care, creștinismul trecuse rapid de la statutul de minoritate agresată ocazinal, la cel de forță culturală dominantă în Imperiul Roman. Mai exact puterea statului nu a garantat răspândirea creștinismului, dar cine nu e de acord că a facilitat într-o mare măsură misiunea pe care creștinii o aveau.
Unirea teocratică dintre Biserică și stat este sugerată de puțini astăzi, însă anumite aspecte ale modelului teocratic sunt susținute. Există și astăzi, într-un anumit număr de țări europene și latino-americane, vestigii ale religiei de stat, prin care Biserica statală dispune prin drept de anumite beneficii cum ar fi plata clerului și anumite drepturi pentru ceremoniile religioase publice.
Când se referă la teocrație, Philip Wogaman afirmă următoarele: „În Statele Unite ale Americii sunt făcute în mod ocazional eforturi de către anumiți creștini evanghelici zeloși pentru a avea națiunea gândită din punct de vedere constituțional ca „națiune creștină”și să fie reintrodusă respectarea obiceiurilor creștine în școlile publice”. Wogaman își continuă punctul de vedre susținând că în timp ce asemenea acțiuni, în mare măsură simbolice, se îndepărtează puternic de adevărata teocrație, ele relevă dorința de a da creștinilor un statut politic special. Ar putea de asemenea să dezvăluie o dorință latentă de a merge cât mai departe în direcția unei teocrații crunte în limitele permise de climatul politic. Cei ce se luptă pentru o națiune creștină în afara cadrului separării Bisericii de stat sunt de părere că religia creștină trebuie protejată împotriva acelora ce caută să o distrugă. În acest caz statul nu poată rămâne neutru în ce privește credința creștină. Orice obstacol ce ar împiedeca predicarea Cuvântului lui Dumnezeu și îndeplinirea Marii Trimiteri trebuie îndepărtat de către conducerea civilă. Conducătorii civili ar trebui să fie interesați de dreptate și demnitate de vreme ce administrează justiția. Toate aceste pretenții trebuie luate în considerare de către stat doar în măsura în care securitatea civilă este pusă în pericol și ordinea este încălcată, altfel Biserica trebuie să depășească singură obstacolele ce ar putea apărea.
Unii merg mai departe forțând nota și contrazicându-i pe cei ce continuă să susțină faptul că statul trebuie să fie neutru din punct de vedere al religiei și al moralei. Cei care duc lucrurile la extremă afirmă că Biblia nu sugerează o astfel de neutralitate. Argumentul acestora continuă: Constituția Americii presupune protejarea religiei creștine. Primul Amendament are scopul specific de a exclude orice rivalitate între denominațiile creștine. Pavel însuși se aștepta ca guvernul Roman să-l protejeze de cei ce-l amenințau împreună cu religia creștină al cărei adept era (F.Ap.23:12-31). Aceasta înseamnă că guvernarea civilă nu poate rămâne neutră în privința religiei. Dacă religia creștină nu este apărată, atunci va fi apărată alta, de obicei se întâmplă ca aceasta să fie religia statului, ce degenerează în secularism. Cei ce au fondat națiunea Americană nu au ezitat să își declare dependența de Dumnezeu, să-L menționeze în declarațiile publice, să deschidă ședințele de Congres cu rugăciune, să stabilească un timp de capelă și să îi ceară președintelui să stabilească o zi de rugăciune națională și de mulțumire față de Dumnezeu. Aceștia nu au considerat că ceea ce fac este inconsistent cu principiul „Bisericii libere într-un stat liber.” De altfel, au fost conștienți că însăși conceptul libertății religioase și civile a fost fondată pe învățături și principii creștine. Argumentul acestora este adus împotriva pericolelor secularismului. Strădania Biserici de a ajuta la formarea unei națiuni seculare este însăși trădarea Marii Trimiteri încredințată de Isus Cristos, Bisericii Sale. A-L izola pe Dumnezeu de guvernare, este mai rău decât a opta pentru păgânism, pentru că cel puțin păgânismul recunoaște existența unor forme ale deității. Guvernele au o responsabilitate față de Dumnezeu, întrucât au fost hotărâte de Dumnezeu, iar acțiunile lor își asumă un caracter moral.
Cei ce se zbat pentru revitalizarea abordării națiunii creștine” susțin că este de datoria Bisericii de a dezvolta o perspectivă corporativă distinctă legate de problemele politicii și tot ea trebuie să încerce să o facă acceptată ca autoritativă în viața politicii actuale.
Perspectiva națiunii creștine, cu un stat subordonat, promovată de mulți este însă una greșită pe care creștinii s-ar putea avânta. Reprezintă o cale pavată cu iluzii. Unele din aceste iluzii sunt de natură practică, altele de natură politică. Cei care încearcă să controleze statul pentru a aduce în față interesele religioase, vor descoperi mai târziu că Biserica a fost cea controlată de stat pentru interese politice. Linia de demarcație dintre teocrație și erastianism este ușor de sărit și în general statul este cel ce înclină balanța în tendința de a controla.
Națiunea creștină ca abordare, presupune că Biserica are atât o datorie, cât și o poziție în a articula dezvoltarea deplină a unei teologi politice care va încorpora cerințele gândirii și eticii creștine în sfera politicului. Baza unei astfel de politici creștine ar fi ori învățătura Bibliei, ori o concepție teologică derivată din legile naturale sau poate tradiția creștină, ori un amestec al tuturor acestora.
La polul celălalt este o altă perspectivă, cea conservatoare, ce susține că Biserica nu are nimic de a face cu guvernarea societății, deoarece teologia ei este preocupată de moralitatea personală, mântuirea personală, decât de soarta colectivității.
Se ia de asemenea în considerare o problemă practică în ce privește teocrația și anume aceea de a distinge între practicarea sinceră și nesinceră a credinței într-o societate în care partea religioasă are puterea dominantă. Una din funcțiunile puterii este aceea de a răsplăti. Poate oare Biserica face diferența dintre oamenii care practică ceea ce cred dintr-o devoțiune religioasă curată și cei care sunt doar în căutarea răsplătirilor lumești. Un exemplu ironic ce poate fi adus aici este problema cu care se confrunta partidul comunist în țările marxiste, unde membrii marxiști erau plătiți, iar practicarea religiei însemna incapacitate socială, drepturi sociale pierdute. Tinerii care doreau să se înscrie la o universitate și să urmeze o carieră, se izbeau de problema aceasta și implicit considerau că e mai bine să fii membru într-un partid pentru a reuși. Întrebarea pentru partidul comunist e legată de motivația tinerilor: cum știa partidul dacă unii s-au alăturat din dedicare sinceră față de marxism sau doar din oportunism. La fel se poate întâmpla și în statul teocratic; se poate crede că mulții susținători sunt sinceri în dedicarea lor religioasă, când de fapt ei nu sunt.
Idolatira erastianismului
„Diavolul stăpânirii lumești a pătruns în toate încheieturile Bisericii și, dacă îl gonești dintr-un loc, astupând o gură de iad, el apare în altă parte” afirmă filosoful Nae Ionescu, în spatele acestor cuvinte fiind adevăruri grele.
Teocrația este greu de identificat cu exactitate pentru că de multe ori ceea ce apare sub forma controlului puterii eclesiale asupra puterii statale, în scopuri religioase, este exact invers, politicul controlează religiosul în scopuri statale. După cum confirmă și istoria, Biserica a fost și este extrem de exploatată în scopuri politice, cum ar fi dezvoltarea unității în cadrul societății, sancționarea războiului și alte aspecte diplomatice aparținând politicii.
Majoritatea împăraților romani ce porunceau închinarea în fața propriei lor persoane nu erau atât de orgolioși pe cât păreau a spune decretele lor. Aceștia doreau pur și simplu să dezvolte în cadrul imperiului un obiect al loialității comune, folosind această metodă pentru a atrage diversele popoare într-o unitate politică funcțională și practică. Ceea ce s-a întâmplat însă cu creștinii când aceștia au respins închinarea în fața împăraților romani a părut mai mult ca un act de trădare și de neloialitate față de stat mai mult decât o nerespectare a actului religios în sine.
Termenul „erastianism” desemnează tocmai acestă folosire a religiei de către stat. Politicienii din multe țări au adoptat într-o anumită măsură abordarea erastianistă a statului în încercarea sa de a controla Biserica, religiosul, căutând astfel să-și promoveze interesele politice prin mijloace religioase.
Controlul religiosului de către politic este la fel de subtil și la fel de insesizabil uneori. Sunt absolutizate chiar scopurile politice. Ca efect, statul devine Dumnezeu, una din cele mai tipice și în același timp cele mai periculoase și mai dezastroase forme de idolatrie. Robert Bellah este de părere că:
„Ordinea politică trebuie să stea sub judecata lui Dumnezeu și nu să fie un manipulator al instituțiilor religioase având scopuri pur temporare, pentru că o astfel de simbolizare (a unei ordini ultime) nu poate fi decât închinare adusă înaintea republicii însăși, ce se privește pe sine ca fiind cel mai înalt bun sau ar mai putea însemna închinarea înaintea unei realități mai înalte, ce susține standardele pe care republica încearcă să le întrupeze”.
Când statul este privit și tratat ca cel mai înalt bun existent – cum de obicei se întâmplă în cazul erastianismului – integritatea organizațiilor și a instituțiilor religioase este subminată. Acestea nu mai sunt tratate cu seriozitate și nu mai sunt abordate în termenii ce le definesc, și aceasta fiind în baza credinței pe care o practică. Ceea ce se întâmplă este că aceste instituții și organizații religioase devin importante doar datorită utilității lor politice. Erastianismul poate fi găsit și la o scară mai mică, nu doar în cazurile în care a fost dus la extremă prin mișcarera nazistă din anii 1930 sau prin controlul regelui Henry al VIII lea asupra Bisericii Anglicane. La o scară mai mică este la fel de eficient pentru că țintește tot spre știrbirea integrității Bisericii. Adesea în Statele Unite, bisericile au fost folosite de stat sau de anumiți politicieni pentru a stârni entuziasmul pentru anumite probleme ale țării, cum ar fi poate războiul. În prezent în Anglia, rânduiala bisericii stabilite este din plin după modelul și termenii erastianiști. Biserica aceasta este condusă în mod legal de Parlament, iar Coroana Marii Britanii este în mod constituțional capul Bisericii Anglicane. Într-o anumită măsură, desemnarea conducerii bisericești este subordonată forțelor politice, care se află în afara Bisericii; chiar și liturghia este subordonată acestor factori de decizie. În orice țară în care Biserica este sprijinită financiar din fondurile publice bănești, deciziile Bisericii sunt subordonate într-o anumită măsură unui mai larg proces decizional politic, care la rândul său are proprile sale scopuri.
Se poate spune că într-un anumit grad, erastianismul este inevitabil, deoarece Biserica își duce viața în cadrul societății și tot într-o anumită măsură va fi guvernată de stat. Concluzia este că integritatea Bisericii va fi întotdeauna regăsită în dezbaterile teologice. Însă prezența erastianismului total, cu un control deplin exercitat asupra Bisericii de către stat, este în sine idolatru.
3.6. Imposibilitatea practică a separării toatale
Există țări în lume unde instituțiile politice și religioase au rămas separate în mod legal, însă fără nici o urmă de ostilitate. Acesta este de exemplu principiul care guvernează relația dintre Biserică și stat în Statele Unite ale Americii.
Separarea Bisericii de stat în mod favorabil este practicată într-o anume măsură în majoritatea democrațiilor occidentale. Problema separării este o parte extrem de importantă a legilor din multe țări, printre care cea mai cunoscută este Statele Unite ale Americii. Prevederea constituțională regăsită în Primul Amendament spune: „Congresul nu va aduce nici o lege cu privire la stabilirea religiei, ca religie de stat sau cu privire la interzicerea practicării ei libere”. Această prevedere, ce constituie baza tradiției americane în ce privește separarea Bisericii de stat, a fost interpretată de multe ori foarte general. Într-o scrisoare adresată de Thomas Jefferson, Asociației Baptiste Danbury, interpretarea acestuia suna în felul următor:
„Alăturându-mă credinței voastre că religia este o problemă ce apare între om și Dumnezeul său, că nu trebuie să dea socoteală nimănui de credința și de închinarea sa, contemplez cu supremă reverență acel act al întregului popor american prin care declară că legislativul „nu va aduce nici o lege cu privire la stabilirea unei religii, sau cu privire la interzicerea practicării ei libere,” construind astfel un zid al separării dintre Biserică și stat”.
Implicațiile metaforei „zid al separării” (văzută greșit de mulți americani, ca fiind parte din însăși constituția țării) au fost dezvoltate de Curtea Supremă a Statelor Unite în 1947 printr-o decizie ce susținea că nici o conducere federală sau de stat nu va vota vreo lege prin care să fie ajutată o religie, toate religiile sau una în defavoarea alteia. Făcând astfel, Curtea Supremă nu a avut cum să respecte în mod literal metafora „zidul separării”. Instituțiile Bisericii există ca parte a societății, ocupând spațiu social și economic. Interesele publice sunt obligate să se intersecteze în multe puncte cu interesele temporare ale Bisericii, instituțiilor religioase. Pentru ca interesele din urmă menționate mai sus, să fie păstrate separate, aceasta ar implica existența unui stat separat atât cu autoritate temporară cât și cu autoritate religioasă. Problema este că vremurile de astăzi sunt diferite de cele ale lui Jefferson.
În intenția sa originală, Primul Amendament care afirma libertatea religioasă, interzicea doar statului fondarea unor biserici sprijinite de stat și controlate de stat, așa cum s-a făcut în Europa, cu consecințe dezastroase printre care războaie religioase și persecuții religioase aprige. Cu ajutorul Primului Amendament al Constituției Americii, se ridicase un zid legal al separării dintre Biserică și stat, un zid ce fusese considerat o barieră eficientă între cele două împărății de peste 200 de ani. Statul nu a avut nici o încercare în a stabili vreo denominație pe post de Biserică de stat și nici nu a stat în puterea vreunei biserici de a domina statul. Zidul constituțional a reprerzentat o protecție suficientă în menținerea principiului „o Biserică liberă într-un stat liber.” În conformitate cu interpretările recente, zidul constituțional, cere ca statul să fie în întregime secular și ca acesta să manifeste un spirit al neutralității.
Statul modern trebuie să trateze cu probleme de educație, comunicare, sănătate, comerț, siguranță publică, aspecte cu implicații mult mai extinse și mai complexe decât cerințele de acum două secole. Dacă această metaforă a „zidului separării” ar fi luată în sens literal, ar fi asemenea unui buldozer care ar împinge tot mai mult activitățile și interesele Bisericii afară din sfera publică. „Când religia este înțeleasă a fi nu doar personală, ci și socială în esența caracterului ei, o separare „favorabilă” va fi afirmativă în ce privește exprimarea ei atât socială, cât și individuală”.
Un alt aspect ce trebuie bine înțeles într-o societate pluralistă, unde pot exista o varietate de religii, este acela referitor la necesitatea furnizării unei definiții legale a ceea ce înseamnă religie. La prima vedere acest aspect pare a a fi o intruziune în integritatea oricărui grup religios pentru ca acesta să se supună definiției dată din afară de autoritatea legală, statală; pare a fi o violare grosolană a principiului separării Bisericii de stat. Însă premisa de la care se pornește aici este următoarea: doctrina separării Bisericii de stat în ea însăși, nu ar avea nici un sens dacă autoritatea statală nu are nici o modalitate de a ști ce este Biserica sau religia. Autoritatea guvernamentală are pretenția de a putea distinge și articula diferențele de bază dintre religie și alte tipuri de credință, între practicile religioase și alte forme de comportament. În ceea ce statul trebuie să fie precaut este definirea cu grijă a religiei, astfel încât să fie evitate orice oportunități de exploatare frauduloasă a legii de către persoane sau grupuri religioase ce se etichetează drept religioase, doar cu scopul de a beneficia de avantajele legale, cu care sunt privilegiate grupările cu adevărat religioase.
După cum se poate observa constituția Americii, în ea însăși nici măcar nu folosește termenul „separare” in acesta amendament ce vorbește despre relația stat-Biserică, religie, implică un fel de neutralitate a separării. Ceea ce articulează și subliniază principiul aici este nestabilirea religiei ca religie de stat. Termenul „stabilire” ce are în spate în special o tradiție vestică, se referă la directa sponsorizare sau finanțare legală a instituțiilor religioase. Bisericile „nestabilite ca Biserici de stat” sunt încă legate de conducere în diferite feluri, ceea ce e important este că acestea nu sunt creațiile statului și continuă să existe în independență. Primul Amendament garanta libertatea religioasă prin interzicerea stabilirii unei Biserici de stat. Statul trebuia să rămână neutru față de grupările religioase; prin aceasta accentuându-se clar libertatea religioasă.
Cei care au pus bazele Americii au fost întotdeauna de părere că puterea s-a dovedit un factor ce corupe atât în spațiul eclesial la fel ca în cel politic sau militar. Dacă cineva s-ar îndoi de această afirrmație, nu ar trebui să privească decât la mulții papi ai Bisericii Catolice care au adus rușine statutului deținut de ei, prin imoralitatea și risipa de care au dat dovadă; să privească la abuzurile dominației Bisericii Catolice care au dus la necesitatea reformei protestante; să privească la cruzimea puternicului stat-Biserică din Spania, din care a luat naștere inchiziția, ale cărei torturi sunt de neimaginat.
Un alt exemplu ce poate fi luat în considerare este Biserica Ortodoxă din Rusia ce dorea să se sprijinească pe regimul țarist, s-a angajat în demonstrarea unei ofensive muribunde în ce privește morala, devine astfel factorul numărul unu în crearea religiei care e privită cu cea mai mare ură și cu cel mai mare dispreț din întreaga eră comunistă. Concluzia este că oridecâte ori și oriunde Biserica a invocat puterea statului în interesul ei, efectele au fost dezastruoase în ce privește caracterul moral, idealurile spirituale și bunul mers al societății. Se va pune capăt persecuției religioase doar în momentul în care separarea Bisericii de stat va fi stabilită peste tot, de aceea separarea dintre cele două entități este un imperativ peste tot unde încă mai încearcă să supraviețuiască.
Libertatea religioasă ca fond al separării Bisericii de stat
„Justiția, prin urmare, interzice și rațiunea în ea însăți interzice, ca statul să fie păgân, necredincios; sau să adopte o linie de acțiune care s-ar sfârși în păgânism, și anume să trateze religii diferite în același fel, și să reverse față de ele fără alegere drepturi și privilegii egale. Din această cauză, deci, este necesară profesarea unei singure religii în Stat, acea religie să fie profesată, singura care este adevărată.” (Pope Leo XIII, 1888)
„Dreptul libertății religioase își are fundamentul în însăși demnitatea persoanei umane, după cum această demnitate este cunoscută prin Cuvântul revelat al lui Dumnezeu și prin rațiunea însăși. Acest drept al persoanei umane la libertate religioasă trebuie recunoscut prin legea constituțională prin care societatea este guvernată. Astfel trebuie să devină un drept civil.” (Conciliul Vatican II, 1965)
După cum sugerează afirmațiile anterioare, privitor la libertatea religioasă, relația dintre Biserică și stat, a fost văzută foarte diferit de oameni diferiți, care făceau parte chiar din aceiași comunitate eclesială. Prima afirmație aparține lui Papa Leo XIII și este fundamentată în tradiția conform căreia statul are obligația de a promova adevărata religie. Cea de-a doua afirmație demonstrează o mai mare sensibilitate față de pluralismul unei lumi instabile, vorbește despre drepturile tuturor oamenilor, indiferent de religia practicată. Ambele afirmații sunt Romano Catolice, însă ambele puncte de vedere pot fi regăsite și ilustrate în multe alte comunități religioase. Uneori Biserica se privește pe sine ca singura întruchipare instituțională a binelui și a adevărului, astfel se consideră îndreptățită să fie înconjurată cu privilegii speciale din partea statului. Însă atunci când orizonturile îi sunt mai largi, concentrându-se asupra scopului răscumpărător al lui Dumnezeu și luând în considerare posiblitatea ca și în alte grupări religioase Dumnezeu să opereze, Biserica ar prefera un stat neutru.
Biserica liberă trebuie să existe într-un stat liber sau în cadrul unui creștinism care să se autoguverneze, care să existe în termenii guvernării autonome, însă toate acestea sub semnul relației de prietenie cu guvernarea civilă. „Relația dintre Biserică și stat trebuie să asigure deplina libertate de gândire religioasă, cuvânt și acțiune în limitele ordinii și păcii publice”. Acest mod de relaționare face persecuția imposibilă. „Religia și libertatea sunt inseparabile”. Religia este prin natura ei o problemă voluntară ce nu poate și nu trebuie să fie impusă niciodată. Chiar și persoanele care resping teoria modernă a libertății religioase pot beneficia și se pot bucura de punerea în practică a acesteia și ar fi gata să o apere în interes personal „împotriva oricărei încercări de a o submina”. Libertatea civilă și religioasă stă la baza legislației multor țări ale lumii. Este fundamentul instituțiilor și operațiunilor religioase a acestor țări, instituții și operațiuni ce nu pot fi înțelese fără ea.
O asemenea libertate ar fi imposibilă dacă nu s-ar vorbi în termenii separării Bisericii de stat, fără de care „din necesitate, una ar restricționa sau ar controla pe cealaltă”. Este necesară o separare pe cale pașnică, astfel încât fiecare putere să fie independentă în mod deplin în propria sferă.
Biserica nu are nimic de a face cu statul decât de a respecta legile „și de a-i întări fundamentele morale”. Statul, la rândul său, nu are nimic de a face cu Biserica, decât de a-i proteja libertatea și proprietatea și de asemenea statul trebuie să fie echidistant în dreptatea pe care o arată față de orice formă de credință sau necredință prin care nu este pusă în pericol siguranța publică.
Martin Luther vorbește despre cele două cetăți folosind alte imagini. „Mâna stângă a lui Dumnezeu” este mijlocul prin care viața umană este administrată de către El: politica, economia chiar și viața culturală. Cu ajutorul „mâinii drepte” Dumnezeu își exercită conducerea prin Evanghelie, răspândind vestea mântuirii în întreaga lume.
Teologia a fost confruntată cu acestă problemă spinoasă a relației dintre cele „două mâini”. Conservatorii au susținut mereu separarea celor două, pe când liberalii au avut mereu și mereu tendința de a le identifica.
Apologeții timpurii ca Iustin Martirul, Tertulian, Lactantius au susținut cu îndrăzneală libertatea religioasă, văzută ca drept natural, fără de care Biserica ar ajunge doar un departament al statului. Iustin Martirul le scria celor în fața cărora apăra credința creștină: „Iar voi, auzind că noi așteptăm o împărăție, ați subânțeles că noi vorbim, fără să ne dăm seama, despre o împărăție omenească, în timp ce noi vorbim despre o împărăție laolaltă cu Dumnezeu.”
Trebuie subliniat faptul că familia, Biserica și statul sunt instituții divine care necesită aceiași atenție și respect „în sfera jurisdicției proprii”. Fiind cea mai veche instituție, familia este sursa Bisericii și a statului. Importanța și necesitatea Bisericii și a statului este egală, acestea două fiind inseparabile precum este sufletul de trup și totuși la fel de distincte precum este sufletul de trup.
Biserica a fost instituită pentru a se ocupa de interesele religioase ale omului și pentru fericirea veșnică a acestuia. Statul a fost instituit pentru a se ocupa de interesele seculare ale omului și de fericirea temporară a acestuia. Biserica este guvernată de Evanghelie, statul de lege. Biserica se folosește de predicare, îndemnare apelând la convingerea morală, statul poruncește și aplică ascmultarea cu forța. „Biserica pedepsește prin mustrare, punere deoparte și excomunicare; statul prin amenzi, întemnițare și moarte. Ambele aduc în discuție problemele morale de natură publică, ambele constituie societatea umană civilizată asigurându-i prosperitate.”.
Rădăcinile acestei teorii sunt regăsite în Noul Testament. În lumea antică religia și politica erau îmbinate. La evrei religia conducea statul, ceea ce reprezenta teocrația. La păgâni statul conducea religia. Împăratul Imperiului Roman era suveranul pontif, pontifex maximus, zeii erau acceptați la scară națională, iar preoții erau servitori ai statului.
La început, creștinismul nu a avut nici un fel de legătură oficială cu statul.
Timp de trei sute de ani Biserica a fost distantă în ce privește politicul, iar în același timp respecta legile civile, plătea tribut, menținea de asemenea o conștiiță curată în ce privește refuzul de a se complace în obiceiurile idolatre, fiind gata să dea dovadă de credință chiar și în fața morții.
Din dorința de a evita războaiele și persecuțiile asupra religiei, fondatorii Statelor Unite au încercat un experiment îndrăzneț. Au permis libertatea religioasă separând Biserica de stat, în așa fel încât cineva putea fi un membru al societății civile cu drepturi depline fără să fie nevoit să își exprime apartenența față de o anumită biserică. Coloniile care au adoptat această hotărâre nu au avut parte de susținerea statului în construirea de biserici și nici liderii religioși nu au mai fost susținuți financiar de stat. Bisericile au început să se bazeze pe contribuțiile voluntare ale membriilor ei, fapt care a dat naștere unor comunități religioase mai viguroare.
Țările comuniste ale Europei au aplicat aceiași metodă de separare a Bisericii de stat, dar în loc să îngăduie libertatea opțiunii religioase, statul a căutat să descurajeze practicarea oricărei religii.
Scopul separării Bisericii de stat, și implicit, de a nu avea biserici finanțate de stat, este pe de o parte pentru a proteja grupările religioase în a nu fi corupte de diferitele scheme erastianiste, iar pe de altă parte, de a conserva libertatea exprimării religioase a oamenilor. Dacă libertatea religioasă este luată în sensul ei cel mai larg, aceasta este valoarea ultimă pusă în joc.
Cele afirmate mai sus sunt adevărate în două sensuri, și ambele țintesc spre puctul teologic central accentuat în capitolul separării Bisericii de stat prezentat din perspectivă contemporană.
În primul rând s-ar putea ca scopurile statului să corespundă cu scopurile Bisericii, dar dacă frâiele sunt în mâinile statului valorile ce informează gruparea religioasă vin acum doar de afară. Integritatea teologică a grupării poate fi compromisă în mod fatal. Libertatea oamenilor de a păstra și a exprima o credință mai profundă, ar putea fi, în mod subtil, diminuată de nevoia de a se conforma altor valori, această nevoie fiind impusă pe nesimțite. Acea modalitate de corupere poate fi regăsită în interiorul celor mai generoase forme de susținere publică, fiindcă sprijinul de orice natură ar fi, rareori vine neînsoțit de dorința de a controla.
În al doilea sens în care libertatea religioasă este implicată este atunci când gruparea cuiva nu este inclusă în privilegiile speciale acordate altor grupări. Acestea sunt aspectele unei guvernări democratice: taxele unora sunt folosite pentru a susține valorile și punctele de vedere ale unora care sunt în total dezacord cu ale altora. Situația ce se ivește este aceea în care cei a căror grupări religioase sunt excluse, sunt forțate în același timp să contribuie pentru cei ce se încadrează în categoria beneficiarilor de privilegii speciale. Oamenii unor grupări religioase sunt puși în situația de a accepta și chiar mai mult, de a sprijini, prin taxe și prin conformarea la lege, anumite politici și programe cu care nu sunt deloc deacord.
Acesta este adevărul despre viața democratică. Apare însă marea difernță dintre a câștiga și a pierde când e vorba de o acțiune particulară sau o anumită politică guvernamentală ce este rezultatul procedurilor democratice legale și cu totul alta, să ai o concepție transcendentă a scopului vieții, definit ca adevărat și fals de procesul politic. Politica reflectă un răspuns la întrebarea ce e de făcut? Ea nu sugerează neapărat un răspuns la întrebarea ce trebuie în fond crezut? Cînd conducerea guvernamentală începe să pună a doua întrebare o falsifică în însăși esența acordului politic, acord ce în esența sa afirmă că persoanele egale acționând în integritatea cea mai profundă a ființei lor, se unesc într-un proiect comun. Participanții unui acord democratic nu pot fi tratați ca niște obiecte. Și în sensul acesta viața fiecăruia trebuie respectată. Fiecare om este supus legii, iar ca supus, trebuie să acționeze în conformitate cu ceea ce s-a decis în mod colectiv. Însă, de asemenea ca parte a unei țări, fiecare om este cetățean. În calitate de cetățean fiecare este coproprietar al suveranității întregului. Tot în calitate de cetățean-suveran, fiecare om trebuie să continue să fie un mijloc de transmitere a valorilor spre grup, acest aspect fiind în contrast cu calitatea persoanei de supus valorilor impuse de ceilalți. Din acest punct este posibil să se cadă de comun acord cu cei ce susțin libertatea relogioasă, ca drept uman fundamental, pe care stau la urma urmei toate celelalte drepturi.
Se pune următoarea întrebare: ce este religia civilă? Poate fi oare interpretată ca încălcare a integrității religioase a celor ce nu o acceptă?
Desigur că poate fi văzută și în felul acesta, dacă ia forma unui set de principii și doctrine la care ar trebui să subscrie toți oamenii sau a unui set de ritualuri la care toți ar trebui să se supună. Esența unei religii civile ce poate fi apărată este angajamentul majorității, dacă nu chiar al tuturor oamenilor că ființele umane au semnificație transcendentă iar societatea are scopuri ce cu adevărat contează. Unii poate nu sunt de acord cu asemenea crezuri. Dar ar fi dificil să negi crezurile de genul acesta și în același timp să pui de partea celor ce susțin acordul politic democratic. Acest aspect se poate exprima și altfel: ar fi dificil să nu fi de acord cu asemenea crezuri dar în același timp să justifici privilegiul cuiva de a nu fi de acord, în baza acordului democratic.
Cele exprimate mai sus pot fi înțelese în mod concret în felul următor: nimeni nu poate nega existența anumitor fundamentaliști musulmani, hinduși, budiști sau chiar creștini ce sunt convinși că doar ei dețin adevărul, iar cei care nu sunt de acord cu ei sunt, nu doar în mod relativ eronați, ci în mod absolut. Astfel de persoane își duc viața într-o societate democrată. Nu se poate aștepta de la ei să agreeze idea că toți oamenii au acces la transcendent și că potențiala contribuție a altora ar trebui respectată în viața societății.
Într-o societate democrată oamenii de genul acesta ar trebui să fie liberi să își exprime perspectivele și practicile închinării lor. Dar însăși esența unei astfel de societăți stă în contradicție cu exclusivismul lor. Iar o astfel de societate nu ar putea să îi aducă la tăcere, fără ca în schimb, să se nege pe sine.
Această atitutidine ar putea sugera faptul că există câteva simbolizări publice oficiale ale religiei ce sunt acceptate într-o societate democrată, iar altele nu. Este inacceptabil ca statul să definească simbolul fundamental a unei grupări religioase în detrimentul alteia. Este o cu totul altă stare de fapt a lucrurilor când statul conferă o viață comună cu deschidere totală pentru exprimarea religioasă de orice fel și a tuturora. Esența democrației este tocmai deschiderea pentru ceea ce înseamnă dezbaterea politică, ce pune baza dialogului aspura problemelor cu adevărat importante în viața comună; în sensul acesta arena discursului public trebuie să fie accesibilă tuturor în mod egal.
Cadrul de mișcare al Bisericii între secular și sacru
Doctrina de astăzi despre separarea Bisericii de stat reflectă tocmai acest securalism. Prin acestă doctrină se înțelege tocmai funcționarea separată a celor două. Conducătorii statului nu au voie să se implice în numirea conducerii Bisericii, iar liderii Bisericii, la rândul lor, nu au voie să se implice în numirea liderilor statului. Fiindcă atât statul cât și Biserica au fost instituite de Dumnezeu, ambele sunt responsabile înaintea Lui. Sunt „doi slujitori independenți ai aceluiași Stăpân.” Îndatoririle sunt reciproce în relația celor două, de a se atenționa una pe alta în caz de o depășire sau o ieșire din atribuțiunile proprii. Nici una din cele două nu are voie să pretindă preluarea conducerii asupra celeilalte. Oamenii de astăzi interpretează această doctrina a separării Bisericii de stat ca o cădere în irelevanță a Bisericii în relația cu statul, astfel statul încearcă să se impună asupra Bisericii printr-o filosofie seculară infiltrată tot mai mult în modul de gândire al Bisericii. Una dintre consecințele acestui fapt este retragerea creștnilor din politică și din conducerea statului. Ceea ce se întâmplă este o viață politică cu dezbateri ce vizează problemele naționale și internaționale din care sunt eliminate accentele pe principiile de natură morală și spirituală.
Promisiunea lui Dumnezeu este aceea de a dărâma cetatea pământească datorită pretenției omului de a se numi stăpân, fapt intolerabil pentru Dumnezeu. Superioritatea omului e alimentată din realizările politice prin care Dumnezeu este eliminat din viața acestuia, Creatorul negăsindu-și rolul în preocupările creaturii.
În oponență cu cetatea seculară este cetatea lui Dumnezeu. Caracteristica acestei cetăți este că ea nu este vizibilă, ceea ce o face să fie considerată de cealaltă împărăție, una iluzorie. Lucrurile sunt de fapt cu totul altfel, „Cetatea lui Dumnezeu este singura care are substanță în contrast cu celelalte cetăți din lume care se află în proces de dispariție.”
Orice om se naște în cetatea pământească. Nimeni nu poate avea parte de cetatea cerească printr-o naștere naturală.
La începutul anilor 60 s-a dezvoltat o concepție caracteristică teologiei de atunci, care neagă diferența dintre sacru și secular. Reprezentanții acestei doctrine consideră că nu se poate vorbi de viață sacră și viață seculară. Prin această concepție, creștinii sunt îndemnați să nu se mai preocupe de viața cealaltă, ci de aceasta. Este promovată teologia „morții lui Dumnezeu” prin care se suține că Dumnezeu este inexistent, iar omul trebuie să se acomodeze cu ideea unei lumi din care Dumnezeu nu face parte. Unii din cei ce s-au numit teologi ai vremii și au susținut această idee au considerat că „omul a ajuns la maturitate”, expresie preluată din scrierile lui Dietrich Bonhoeffer.
Cartea teologului Harvey Cox, The Secular City a contribuit în mod considerabil la secularizarea creștinismului prin faptul că cetatea seculară era privită ca un lucru bun ce trebuie afirmat. Cox susține de asemenea că ceea ce face ca secularizarea să fie privită în mod pozitiv este tocmai tradiția iudeo creștină în sine. Omul modern dotat cu tehnologie, dominat de urbanism și condus de pragmatism „este un produs al credinței biblice și al forțelor istorice coordonate în mod divin.” Dumnezeu a fost alungat din această societate seculară din considerente practice, iar omul trăiește bucurându-se de o libertate ce îi este oferită de tehnologie. Este spațiul valorilor individuale în care fiecare trăiește cum dorește. Cox le oferă creștinilor perspectiva sa pentru a-i ajuta să se sprijinească pe ea:
„Evident, cei a căror perspectivă prezentă asupra realității este modelată de credința biblică, cu greu pot fi catalogați ca fiind adversari ai secularizării, de bună credință fiind. Datoria noastră ar trebui să fie să susținem procesul de secularizare, să prevenim pietrificarea lui într-o concepție rigidă despre lume și să clarificăm ori de câte ori este necesar rădăcinile lui din Biblie. Mai mult, ar trebui să fim întotdeauna atenți la mișcările care încearcă să contracareze și să se opună procesului eliberator de secularizare.”
În primul rând secularizarea Bisericii s-a produs datorită înlocuirii înțelepciunii curate a Bisericii, cu înțelepciunea seculară.
Biserica a avut tendința de a ceda în fața secularismului și de a adopta o înțelepciune a lumii. Capitularea a fost observabilă și în domeniul teologiei. Lumea își definește teologia superficial. Potrivit teologiei seculare omul este bun în esența sa, nu se poate vorbi de faptul că nu mai are nici o șansă și nici că mântuirea se reduce la credința în Isus Cristos. Este redefinită întreaga termonologie teologică. Oamenii continuă să folosească termeni biblici, dar datorită adoptării unei teologii seculare, înțelegerea acestor termeni este cu totul alta. S-a ajuns aici datorită lipsei de fermitate, datorită implicării Bisericii în „diferitele demersuri <<relevante>>. Perioadele credinței nu sunt caracterizate de <<dialog>>, ci de proclamare.” Iată câteva din schimbările grave produse în înțelegerea termenilor biblici:
Păcatul este un fel de ignoranță sau oprimarea întâlnită în structurile sociale. Păcatul nu mai este o revoltă ofensatoare la adresa lui Dumnezeu și împlicit o încălcare a Legii Sale sfinte pentru care cineva să fie responsabil. Dacă întreaga înțelegere este redefinită și dacă la originea păcatului este sistemul, atunci moartea ispășitoare a lui Isus Cristos este inutilă și ineficientă, pentru că nu ea reprezintă modalitatea de a elimina păcatul. Ceea ce se numește păcat este înlăturat pe alte căi ce au de a face cu sistemul, „prin schimbarea structurilor, prin modificări legislative sau prin revoluție.”
Isus Cristos nu mai poate fi numit Fiul lui Dumnezeu, este retezată orice intenție de a aduce în discuție actul întrupării la baza căreia stă dorința lui Dumnezeu de a mântui omenirea căzută în păcat. Imaginea lui Isus Cristos este rezumată doar la un simplu „model pentru trăire creativă.” Isus nu mai este Mântuitor, ci doar un exemplu ce poate fi urmat. El este „punctul evolutiv culminant al rasei umane”pe care oamenii ar trebui să-L atingă.
Mântuirea își pierde în acest cadru secular înțelesul de îndreptățire față de Dumnezeu sau acela de intervenție a lui Dumnezeu de a mântui omul prin Isus Cristos. Dacă structurile de oprimare ale lumii sunt îndepărtate, conferindu-i-se libertate omului se poate vorbi de mântuire în termenii unei teologii și ai unui creștinism secularizat.
Credința reprezintă o conștientizare a stării în care se află omul, și anume în oprimare. Credința nu este nicidecum acea încredere în Dumnezeu și în Cuvântul Său. Pentru omul ce adoptă o credință în acești termeni ea se rezumă la conștientizarea oprimării și speranța de a găsi o rezolvare situației.
Evanghelizarea nu se sustrage redefinirii teologice. Prin evanghelizare se înțelege încetarea nedreptății și nu ducerea Evangheliei Mântuitorului lumii căzute în păcat.
Aceasta este Biserica seculară și aceasta este teologia ei. „Biserica seculară folosește înțelepciunea lumii, teologia lumii, agenda lumii și metodele lumii”, însă Biserica lui Isus Cristos este total diferită; ea apelează la înțelepciunea lui Dumnezeu, la teologia regăsită în Scripturi și la metodele încredințate de Isus Cristos, Bisericii până la revenirea Sa.
Va fi oare guvernarea seculară la fel de zeloasă în menținerea libertății după cum a fost în mod tradițional națiunea creștină prin ceea ce a demonstrat în de mai bine de două secole? Ateismul nu a oferit niciodată un fundament pentru libertate. S-ar putea la fel de bine ca prin înlăturarea practicilor creștine, să se ridice un stat despotic în dorința de a zdrobi conștiința, iar în situația aceasta disperată, oamenii să se întoarcă spre o biserică autoritară.
Echilibrul delicat al puterii dintre Biserică și stat, menținut cu atâta zel în ultimele două secole în națiunea americană, este serios pus în pericol de mișcarea seculară.
Puterea Bisericii și puterea statului
În unele țări s-a recunoscut de către oficialii acestora faptul că Biserica exercită o influență majoră în dirijarea problemelor pe plan național. Această influență a fost vizibilă în ce privește Biserica Romano-Catolică în trecut în câteva țări din sudul Europei și din America Latină într-o anumită măsură. Dacă se analizează asemenea cazuri precum și cele din Biserica Anglicană, Biserica de la Geneva condusă de Jean Calvin și alte cazuri, în care influența Bisericii a fost într-adevăr mare, se pune problema limitelor puterii Bisericii regăsite în Sfintele Scripturi.
În concepția lui Wayne Grudem puterea Bisericii ar putea fi definită în felul următor „este autoritatea dată de Dumnezeu pentru a purta războiul spiritual, pentru a proclama Evanghelia și pentru a exersa disciplina în Biserică.” Dacă problema se pune în felul acesta se poate observa clar că spre deosebire de puterea și influența seculară exprimată adesea prin arme, puterea Bisericii influențează sfera spirituală.
Ar trebui oare ca Biserica să apeleze la forța fizică pentru a-și promova misiunea în lume? Scriptura specifică în câteva locuri că Biserica nu ar trebui să folosească niciodată sabia pentru a-și duce la îndeplinire scopurile ce le are. Cruciadele, de exemplu au fost o greșeală ucigătoare făcută de Biserică, prin faptul că a susținut armatele ce au traversat Europa pentru a ajunge în Israel cu dorința de a recuceri orașul sfânt și de a elibera acele ținuturi. Nu forța fizică era soluția în acel caz. Biserica nu și-a înțeles menirea în acel moment. „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta, a răspuns Isus. Dacă ar fi Împărăția Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat…”(Ioan 18: 36) Puterea Bisericii este cea spirituală și nicidecum fizică. „Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământești.”(2 Cor. 10:4)
Desigur, statul, cu tot ce implică această conducere civilă, a fost dat de Dumnezeu având acest drept din parte Lui de a purta sabia, de a pedepsi răul în acestă lume. „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Și stăpânirile care sunt rânduite de Dumnezeu.” (Romani 13:1) Statul „este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul teme-te. Căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune și să pedepsească pe cel ce face rău.” (Romani 13:4) Statul este slujitorul lui Dumnezeu, ce se răzbună pe cei ce comit răul. Chiar dacă nu ar fi avut loc căderea omului în păcat, statul ar fi fost la fel de necesar ca „slujbaș” al ordinii sociale. Problema este că în Biblie nu este întâlnită nicăieri sugestia conform căreia puterea statului să fie folosită pentru a determina oamenii să adere la creștinism. Membralitatea în Biserică este una voluntară, din acest motiv folosirea forței statului în acest scop este o imensă greșeală de înțelegere a rațiunii existenței creștinismului și a organismului ce îi asigură substanța: Biserica. „Împărăția lui Dumnezeu nu avansează prin agenția statului”. De vreme ce este aplicată forța de către stat sau familie se poate pune în mod serios la îndoială veridicitatea credinței.
Având în vedere afirmațiile de mai sus trebuie înțeles foarte clar faptul că statul nu ar trebui să aplice legi prin care să influențeze sau să deformeze doctrina Bisericii sau „să încalce libertatea de închinare a oamenilor după cum o doresc” desigur atâta timp cât nu este pusă în pericol siguranța celorlalți. De cealaltă parte, Biserica nu trebuie să conducă statul, dezvoltându-se ca o sferă superioară statului; din puctul de vedere al conducerii societății civile nu este. „Limitările activității Bisericii și statului sunt diferite de practica Bisericii Catolice de-a lungul întregului Ev Mediu”, câ nd aceasta a avut mult mai multă putere decât statul. În contrast cu situația aceasta este Biserica Anglicană, care a fost supusă reginei și Parlamentului. Și astăzi este prezent acest eșec al nerespectării reciproce a rolurilor pe care Biserica și statul le au, mai cu seamă în țările Romano-Catolice „unde influența Bisericii asupra conducerii guvernamentale este încă puternică.”
Ori de câte ori creștinii sunt implicați în politică, trebuie să afirme cu claritate și să promoveze libertatea religioasă, ca politică, pe care nu ar trebui să o negocieze nimeni sub nici o formă, această luptă pentru libertatea religioasă trebuind să fie dusă și pentru alte religii în afara celei de care aceștia aparțin.
Prin cele precizate mai sus nu trebuie să se înțeleagă faptul că cei ce aparțin creștinismului nu ar trebui să creeze o anumită presiune la nivel guvernamental, „încercând să aducă o influență morală pozitivă asupra conducerii” prin încercarea de a convinge guvernele de a emite legi ce sunt „în concordanță cu standardele morale biblice.” Creștinii trebuie să lupte în încercarea de a convinge guvernele să emită legi prin care familiile să fie protejate, la fel ca și proprietatea și viața umană, legi prin care crima să fie eliminată și pedepsită, prin care homosexualitatea să fie interzisă, consumul de droguri, avortul și multe alte aspecte ce contravin standardelor morale ale creștinismului.
Concluzie
Întotdeauna vor exista probleme noi în privința relației statului cu Biserica, ce vor testa fiecare set de principii. Acest capitol a încercat să identifice principiile pe baza cărora pe baza cărora s-ar putea răspunde noilor probleme specifice care continuă să apară.
Realitățile culturale noi ale unei lumi pluralistice în ascensiune au adus în scenă noi probleme. Mulți oameni se confruntă cu anxietăți profunde prin experimentarea schimbărilor culturale de o magnitudine fără precedent în ultima perioadă. Toate au contribuit la o defensivă în fața fundamentalismului în multe părți ale lumii, în special în marile religii. Aceasta a condus în schimb la o acțiune mai puternică a fundamentaliștilor în a-și sprijini pozițiile amenințătoare pe puterea statului, conducând în felul acesta la apariția unor noi probleme ce privesc libertatea religioasă.
Creșterea expresiei pluralismului și apariția unor noi grupări religioase devin o confruntare serioasă până și pentru cele mai mature democrații, născând dileme pentru statele în cauză.
În acest context, creștinii își dau interesul să păstreze credința în cadrul sistemului politic democratic, iar în cadrul acestui sistem este necesar să se ducă o luptă acerbă pentru adâncirea respectului care i se cuvine fiecărei persoane ancorată într-o identitate religioasă. Desigur lucrul acesta nu garantează rezolvarea automată a tuturor problemelor, însă constituie baza, în lipsa căreia acestea nu pot fi rezolvate. Ceea ce înseamnă mult pentru susținerea acestei baze de pornire, este tocmai credința creștină într-un Dumnezeu transcendent.
Concluzii finale:
Relația dintre Biserică și lumea seculară politică a reprezentat o problemă foarte profundă ce nu poate fi stabilită doar printr-o simplă citare a cuvintelor lui Isus Cristos referitoare la lucrurile care îi revin cezarului și lucrurile care îi revin lui Dumnezeu. La început Biserica a fost neglijată, apoi persecutată, iar mai apoi înălțată mai presus de orice model religios al vremii, această ultimă fază din viața ei având loc în vremea împăratului Constantin. Jocul în care a intrat Biserica în acea perioadă a fost unul nefast deoarece era incompatibil cu natura ei, ceea ce a urmat, a implicat mult compromis din partea ei în relație cu statul.
Augustin de Hippo, teolog de marcă al perioadei postconstantiniene, a scris în favoarea Bisericii, pe care a perceput-o ca entitate de căpătâi a istoriei, prin natura ei și prin rațiunea existenței sale pe pământ. Biserica, reprezentantă a Împărăției lui Dumnezeu, înaintează în istorie prin dragoste și pace, spre deosebire de cetatea pământească ce înaintează tot prin dragoste, însă dragoste de sine, apelând la o putere și o înțelepciune lumească.
Augustin a exercitat o influență semnificativă asupra Bisericii având în vedere întreaga sa teorie creată în jurul Bisericii. Pentru Augustin instituția vizibilă a Bisericii Universale era Trupul lui Cristos, iar în afara lui, considera că nu există mântuire. Ceea ce a rezultat de aici a fost tocmai supremația papală care de-a lungul Evului Mediu și nu numai, a știut să speculeze extrerm de bine teologia lui Augustin. Bazat pe această teologie denaturată, clerul a exercitat o putere extraordinară asupra credinciosului obișnuit prin faptul că acesta era îngrădit de această Biserică instituționalizată de însăși statul, ce pe alocuri a condus Biserica, dar a și fost condus de aceasta.
Împăratul Iustinian I scrie pagini bune de istorie a Imperiului Bizantin, regăsindu-se enorm de mult în erorile și ororile cauzate de relaționarea greșită statului la Biserică și invers.
În perioada domniei sale, statul a intrat în viața bisericii, a conducerii ei, a doctrinei și vieții ei liturgice. Statul a devenit în acea perioadă o instituție măcinată de egoism care și-a urmărit doar propriile interese folosindu-se de Biserică. Statul a manipulat Biserica sub toate formele, devenindu-i subordonată. Libertatea de exprimare religioasă a lipsit aproape cu desăvârșire în acea perioadă, cu mici excepții. Biserica a fost supusă pretențiilor cezaro-papiste în acea vreme, de către autoritățiile statale, care de fapt erau pretențiile conducătorului statal, ce dorea să aibă ultimul cuvânt și în problemele bisericești.
Biserica nu a scăpat de amenințări și de pericole nici astăzi, într-o vreme în care pluralismul religios se vrea a fi promovat în toate societățiile. Relația dintre cele două entități menționate, se bazează pe principiul separării Bisericii de stat. Viața acestora continuă. Ambele folosesc mijloace diferite pentru a-și atinge scopurile. Statul se bazează pe puterea materială, pe anumite sisteme ideologice seculare, iar Biserica are la dispoziție mijloacele spirituale și morale.
Statul trebuie să rămână conștient de faptul că el nu este Dumnezeu, că are puteri limitate hotărâte de Dumnezeu, conducătorii statelor nedispunând nici de omnisciență, nici de omnipotență. Înțelegându-și poziția și locul, statul trebuie să colaboreze cu Biserica și aceasta la rândul ei va coopera cu statul în acele aspecte care aduc beneficiu comunității eclesiale, dar și societății în ansamblu. Datoria statului rămâne aceea de a asigura bunăstarea materială a societății, justiția în relațiile interumane și între instituții. De cealaltă parte sunt atribuțiile Bisericii, de natură spirituală, printre care se regăsește misiunea de propovăduire a mesajului Evangheliei mântuirii, în care este cuprinsă o mare parte din preocupările omului.
Întreaga colaborare dintre Biserică și stat se va desfășura în baza principiului statului secular, care nu presupune că religia trebuie eliminată din sfera vieții omului prin excluderea grupărilor religioase, fără ca acțiunile autoritățiilor să mai poată fi evaluate de această instanță. Principiul acesta presupune neamestecul Bisericii în arealul de activitate al statului și nici al statului în activitatea Bisericii.
Bibliografie:
Atkinson, David J,. Field, David H., New Dictionary of Christian Ethics and Pastoral Theology, InterVarsity Press, Leicester, England, 1995
Augustin, Aureliu, Despre Cetatea Lui Dumnezeu, Ed. Științifică, București, 1998
Baconsky, Teodor, Ispita Binelui, eseuri despre urbanitatea credinței, Editura Anastasia, București, 1999
Bănescu, Nicolae, Istoria Imperiului Bizantin 313 d.H – 610 d.H vol I, Editura Anastasia, București, 2000
Bodogae, T., Apologeți de limbă greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997
Boice, James Montgomery, Fundamente ale Credinței Creștine, Editura Institutului Biblic Emanuel, Oradea, 2000
Cadman, S. Parkes, Christianity and the State, The MacMillan Company, New York, 1924
Cavallo, Gugleilmo, Omul Bizantin, Polirom, București, 2000
Dawson, Joseph Martin, Separate Church and State Now, Richmond R. Smith, NewYork, 1948
DeMar, Gary, Ruler of the Nations, Biblical Principles for Government, , Dominion Press, Ft. Worth, Texas
Douglas, J. D., Who’s Who in Christian History, Tyndale House Publisher, Inc, Wheaton, Illinois, 1992
Eidsome, John, God&Caesar, Christian Faith&Political Action, Crossway Books, Westchester, Illinois, 1987
Ehler, Sidney Z., Morrall John B., Church and State Through the Centuries, Burns & Oates, London, 1954
Elwell, Walter A., Evangelical Dictionary of biblical Theology, , Bake Books, Grand Rapids, 1996
Evans, G.R., The Medieval Theologians, An Introduction to Theology in the Medieval Period, Blackwell Publishers, Oxford, 2001
Fonta, Ilie, Libertatea religioasă în lumea contemporană, Editura Institului Român pentru Drepturile Omului, București, 1994
Giles, Kevin, What On Earth is the Church?, InterVarsity Press, Downers Grove, Illinois, 1995
Grudem, Wayne, Systematic Theology, An Introduction to Biblical Doctrine, InterVarsity Press, Grand Rapids, Michigan, 2000
Gustaf, Aulen, The Faith Of the Christian Church (H. Hjarne, State and Church, p.209), The Muhlenberg Press, Philadelphia, 1984
Hart, Travor A., The Dictionary of Historical Theology, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 2000
Hinchliff, Peter, Holiness and Politics, Darton, Longman and Todd, London, 1982
Ionescu, Nae, Teologia, Deisis, Sibiu, 2003
Iorga, Nicolae, Cărți reprezentative în viața omenirii, VOL I, Editura Enciclopedică, București, 1991
Kik, J. Marcellus, Church and State The Story of Two Kingdoms, Thomas Nelson& Sons, New York, 1963
Kelly, J.N.D., Early Christian Doctrines, A&C Black, London, 1977
Lohse, Bernhard, Martin Luther’s Theology, T&T Clarck Edinburgh, 1999
Marrou, Henri-Irenee, Biserica în antichitatea târzie 303–604, Editura Universitas, București, 1985
Meslin, Michel, Știința religiilor, Humanitas, București, 1993
Moyser, George, Church and Politics Today, T&T Clark Limited Edinburgh,1985
Negruț, Paul, Biserica și Statul, Editura institutului Biblic Emanuel, Oradea, 2000
Negruț, Paul, Curs de etică, Legiferarea moralității, Editura Universității Emanuel, Oradea, 2000
Palmer, Edwin H., The Encyclopedia of Christianity, The National Foundation for Christian Education, Wilmington, 1964
Parker, T.M., Christianity and the State in the Light of History, Harper & Brothers Publishers, New York, 1955
Petersen, Jim, Church Without Walls, Navpress, Colorado Springs, 1992
Riches, John, Biblia – Foarte scurtă introducere, Editura Alfa, București, 2003
Robertson, Archibald, Regnum Dei, Methuen, London, 1901
Schaff, Philip, Nicene and Post-Nicene Fathers, The City of God, T&T Clark, Edinburgh, 1998
Smith, David L., All God’s People, A Theology of the Church, Victor Books/ SP Publications, Illinois, 1996
Ștef, P. Bernard, Sfântul Augustin, Editura Gloria, Cluj Napoca, 1994
Von Schonborn, Christoph, Oamenii, Biserica, Țara – creștinismul ca provocare socială, Editura Anastasia, 2000
Academic American Encyclopedia, Arete Publishing Company, 1983
The Creeds of Christendom – With a History Critical Notes, The Greek and Latin Creeds Vol II, Baker Books, Grand Rapids, 1993
Wogaman, J. Philip, Christian Perspectives on Politics, Fortress Press, Philadelphia, 1988
Pagini Web:
http://www.zum.de/whkmla/sat/texts/XIIIbyzemp.html
http://www.fordham.edu/halsall/source/corpus1.html
http://www.bartleby.com/65/ch/churchNs.htm
http://www.loyno.edu/~seduffy/byzantine.html
http://www.stlukeorthodox.com/html/currentissues/articles/churchAndSociety/chapters/chapter5.cfm
http://crestin.ro/docs/identitate/dela300lamareaschizma.htm
Bibliografie consultată:
Adman, S. Parkes, Christianity and the State, The McMillan Company, New York, 1924
Barton, David, The Myth of Separation, What is the Correct Relationship Between Church and State?, Wall Builder Press, Aledo, 1991
Brown, William Adams, Church and State in Contemporary America, Charles Scribner’s Sons, New York, 1936
Basden, Paul, The People of God, Broadman Press, Nashville, Tennessee, 1991
Clifford, Paul Rowntree, The Reality of the Kingdom, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 1996
Erickson, Millard J., Teologie Creștină, Editura Cartea Creștină, Oradea, 1998
Goudzwaard, Bob, A Christian Political Option, Wedge Publishing Foundation, 1972
Paul, P. Robert, The Church in Search of Its Self, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 1972
Lehmann, Paul, The Transfiguration of Politics, Harper&Row Publishers, New York, 1975
Leonard, Bill J., The Nature of the Church, Broadman Press, Nashville, Tennessee, 1986
Ladd, George E., Crucial Questions about the Kingdom of God, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 1952
Marrou, Henri-Irenee, Teologia istoriei, Institutul European, 1995
McClain, Alva J., The Greatness Of The Kingdom, Zondervan Publlishing House, Grand Rapids, Michigan, 1959
Negruț, Paul, „The Development of the Concept of Autority Within the Romanian Orthodox Church during the Twentieth Century”, 1994
Paschal, Richard, Church and State, Edwards&Broughton Co., Raleigh, North Carolina, 1970
Perry, Ralph Barton, Puritanism and Democracy, The Vanguard Press, New York, 1944
Rushdoony, Rousas John, Christianity and the State, Ross House Books, Vallecito, California, 1986
Saucy, Robert L., The Church in God’s Program, Moody Press, Chicahago, 1972
Țon, Iosif, Să ne cunoaștem crezul, Editura Carte Creștină, Oradea, 1998
Valentine, Foy, Citizenship for Christians, Broadman Press, Nashville, Tennessee, 1965
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Separarea Bisericii de Stat In Teologia Lui Augustin , In Practica Lui Iustinian I Si Perspectiva Contemporana (ID: 166957)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.