Sentimentul de Vinovatie

ANEXE

CHESTIONAR

Intrebarea nr.1: “Credeti ca ati greșit fata de cineva in vreo circumstanta?”

Intrebarea numarul 2: "Vreodata ati recurs la minciuna in relatia cu vreun prieten?”

Intrebarea numarul 3:“La vreun moment dat al relatiei dumneavoastre amoroase ati fost infidel ?”

Intrebarea numarul 4:“La vreunul din examenele dumneavoastra ati recurs la alte mijloace decat cunostintele acumulate pana atunci?”

Intrebarea numarul 5:“Vreodata ati produs vreo vatamare corporala altei persoane, fiind perfect lucid si fara influentele medicamentelor sau substantelor halucinogene sau alcool?”

Intrebarea numarul 6:“La un moment mai tensionat, ati adresat cuvinte jignitoare parintilor?”

Intrebarea numarul 7:“Vreodata ati apelat, din terte motive, la reclamarea unei persoane catre autoritatile competente?”

Intrebarea numarul 8:“Ati fost pus in situatia de a depune martuie mincinoasa in defavoarea unei persoane?”

Intrebarea numarul 9:“Vi s-a intamplat sa plecati dintr-un restaurant si, cu buna stiinta, sa nu fi achitat nota de plata a dumneavoastra ?”

Intrebarea numarul 10:“A existat in viata dumneavoastra vreun moment in care sa primiti rest mai mult decat trebuia, sa observati acest lucru si sa plecati considerand ca e un câștig pentru dumneavoastra, sau ca e greșeala casierului si ca trebuie sa isi plateasca neatentia astfel?”

Intrebarea numarul 11:

“V-ati indreptat greșeala prin care ati avut un câștig nemeritat in defavoarea altei persoane?”

Intrebarea numarul 12:

“Cand intalniti un preot pe strada sau cand intrati intr-o biserica, va incearca un sentiment apasator de rusine ?”

Intrebarea numarul 13:

“La o discutie aprinsa intre cunostintele dumneavoastra, pe tema bisericii, ati participat activ fara sa cunoasteti in amanunt tema discutata?”

Intrebarea numarul 14:

“V-ati gândit ca spovedania facuta cu seriozitate atat din partea preotului cat si a dumneavoastra va ajuta in trecerea peste obstacolele sufletesti?”

Intrebarea numarul 15:

“Ati apelat vreodata la darea de foloase materiale,pentru a obtine un loc de munca privilegiat, dar neadecvat calificarii dumnevoastra ?

Bibliografie

“[NUME_REDACTAT]”, Ed. Nomina 2013

“[NUME_REDACTAT]”, Ed. Biblica 2010

“Ghid de mediere penala” Ed. C.H.Beck 2014

[NUME_REDACTAT] “[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]”,

[NUME_REDACTAT]/[NUME_REDACTAT] Ioana, “[NUME_REDACTAT] de psihologie judiciara”, [NUME_REDACTAT] 2014

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], “Metodologia cercetarii sociologice – metode si tehnici de cercetare”, [NUME_REDACTAT] “Romania de maine”, Bucuresti 2002

[NUME_REDACTAT], “Cercetarea sociologica, metode si tehnicicurs”

[NUME_REDACTAT], “Dictionarul de cerebrologie (creier si psihic)”, Ed. [NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT], “Fundamentele psihologiei”, editia a V-a, [NUME_REDACTAT] “Romania de maine”, Bucuresti 2007

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. Dr. “Psihologie judiciara, suport de curs”,

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. Univ. Drd., “Psihologia educatiei”

[NUME_REDACTAT] Pr. Prof. Dr., Arhid. Prof. [NUME_REDACTAT] Zagrean, “[NUME_REDACTAT]”, Ed. [NUME_REDACTAT] 2000

[NUME_REDACTAT] Liana si [NUME_REDACTAT] Mihaela, “[NUME_REDACTAT]”, Ed. Corint 2011

[NUME_REDACTAT], “[NUME_REDACTAT] Maniere”, Ed. Humanitas 2013

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] “Terapii de familie”, Ed. Sper, Bucuresti 2001

[NUME_REDACTAT] Conf. Dr., “Conceptul clinic si aspectul terapeutic al depresiilor”

[NUME_REDACTAT], “Culegerea de uimiri si rostiri”,

[NUME_REDACTAT] (traducere de [NUME_REDACTAT]) “Scrieri estetice”, Ed. Univers, Bucuresti 1981

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], “Psihopatologie si psihiatrie pentru psihologi”, Ed. [NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT], “Tulburari de personalitate, suport de curs”

[NUME_REDACTAT] Mihaela ([NUME_REDACTAT]. Univ. Dr. [NUME_REDACTAT]) “Sentimentul religios. O abordare psihosociologica.”, Ed. Universitara 2009

[NUME_REDACTAT], “Eul si personalitatea”, Ed. Trei 1999, editia a II-a

[NUME_REDACTAT], “Fundamentele psihologiei”, Ed. [NUME_REDACTAT] 2006

“Analele stiintifice consacrate zilelor USMF ‘[NUME_REDACTAT]’ ”

[NUME_REDACTAT],”Omul fata in fata cu lumea “

CUPRINS

Introducere

1.Aspecte teoretice

1.1. Vinovatia

1.2. Terminologie

1.3.Definitie.Importanta

1.4. Continutul vinovatiei-teorii

1.5.Continutul vinovatiei –elemente

1.6. Formele vinovatiei

1.7. Gradatia greselilor

1.8. Capacitatea delictuala

1.9. Capacitatea delictuala.lipsa discernamantului

1.10.Imprejurari care inlatura vinovatia

1.11.Precizari referitoare la vinovatia civila si vinovatia penala

1.12.Catharsis

2.Vinovatia din punct de vedere juridic ,teologic si psihologic

2.1. Vinovatia din perspectiva juridical

2.1.1. Intentia sau Dolul

2.1.2. Culpa

2.1.3. Conceptul de vinovatie in noul [NUME_REDACTAT]

2.2.vinovatia din perspectiva teologica

2.3.vinovatia din perspectiva psihologica

3.Metodologia cercetarii

3.1.Obiectivele cercetarii

3.2.Ipotezele cercetarii

3.3.Metoda

3.3.1. Lotul de subiecti

3.3.2.Instrumentele si materialele folosite

3.3.3.Ancheta

4.Rezultatele cercetarii

4.1. Analiza rezultatelor obtinute

4.1.1. Prelucrarea rezultatelor

4.1.2. Interpretarea rezultatelor

5. Concluzii

5.1. Concluzii partiale

5.2.Concluzii generale si recomandari personale

Rezumatul lucrarii

[NUME_REDACTAT]

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Sentimentul de vinovăție din perspectivă

Juridică ,Teologică si Psihologică

INTRODUCERE

Am ales aceasta tema pentru lucrarea de disertatie din dorința de a evidentia comportamentul uman prin prisma sentimentului de vinovație. Reactiile umane, in urma unor greșeli sunt diferite in functie de gradul de conștiința morală, dar si de alte considerente.

Pentru a obtine rezultate in acest sens am redactat un set de intrebari pentru diferite categorii de persoane. Toate intrebarile sunt gândite astfel incat fiecare dintre noi sa ne putem da seama ce simtim atunci cand facem o greșeala din voia noastra sau involuntara, daca ne mustra conștiința, daca ne temem de aplicarea legii in cazul in care am putea fi descoperiti. De asemenea putem vedea cat pretuim educatia data de parinti sau daca ii invinovațim pentru greșelile similare facute de noi fata de alții, si daca greșelile facute fata de noi insine sunt sau nu mai importante decat cele fata de alții.

Societatea noastra ne-a dat exemple de oameni care au greșit din punct de vedere moral sau legal, iar cu timpul acele greșeli au devenit in acceptiunea generala lucruri normale. De aceea este important sa descoperim daca facem greșeli pe care mai apoi sa le socotim nesemnificative pe motiv ca le-au mai facut si alții inainte, si nu au fost pedepsiti.

Cat de mult conteaza educatia religioasa si cati oameni se simt vinovați inaintea lui Dumnezeu? Si cati dintre noi ne recunoastem greșelile cu disponibilitatea de a ne asuma si răspunderea?

Am ales acest studiu si din cauza frământarilor interioare pe care le am simtit venind din partea unor membri ai familiei sau din partea unor colegi sau prieteni. Toti avem intrebari legate de vinovație dar ar fi bine daca ne-am da seama la timp si am identifica, constientiza recunoaste si corecta astfel incat sa ne transformam in oameni mai buni si sa ne eliberam spiritul.Unii aleg negarea si astfel in timp conștiința lor nu le va mai transmite gandul vinovației decat sporadic,iar ei vor fi indrumati spre un drum dificil, de propriile lor alegeri.

Studiul a fost ales pentru un motiv pe cat de simplu pe atat de complex -cunoasterea comportamentului uman si reactia acestuia in urma greșelii; lucru acesta este dat de unele din intrebarile cu care se confrunta majoritatea si eu -dorința de a sti daca simtim ca suntem vinovați cand greșim, daca suntem mustrati de conștiința, de lege, de invatatura parintilor, de cei din jurul nostru, de societate, de frica de a nu fi judecati dupa ce savarsim acea fapta, daca e bine, ca așa am auzit, ca așa ni s-a spus, ca am vazut urmarile greșelilor asupra semenilor nostri, daca greșeala noastra a generat rau sau un val de alte greșeli derivate dincunostinta sau necunostinta de cauza daca suntem ghidati de invataturile Bisericii si apoi ne este teama de urmarile greșelilor inainte [NUME_REDACTAT], o seama de intrebari care pot face din răspuns o incetare a ceea ce societatea defineste ca greșeala.oameni care merg spre service, oameni care asteapta autobuzul, oameni care hranesc un catel pe strada, oameni care alearga, oameni care invata, oameni care asculta,oameni care merg la biserica, oameni care merg sa cumpere, oameni care merg sa vanda , care se bucura de soarele diminetii sau de finalul unei zile pline-ei au ceva ce le distinge un caracter care ascunde sau lumineaza ceva – conștiința, acel ceva care este numit de Biserica –glasul neadormit a lui Dumnezeu in om,de societate conduita, de interior atitudine, comportament si viata.

Conștiința incarcata sau eliberata de savarsirea unei fapte bune, menita sa ne faca sa ne simtim mai bine sa ne eliberam din rusinea pacatului, ceea ce am invatat de mici ca nu e bine, ca gândirea coerenta ne ajuta sa facem bine, ne este sadit in minte de oameni in inima de Creator, in conștiința de biserica si in conduita de societate de legile acesteia.

Am ales acest studiu si din cauza frământarilor interioare pe care le-am auzit de la prieteni, de la familie ,de la mine, si pe care cred ca le putem face fata prin puterea gândirii rationale si prin atitudine pozitiva.

Vinovația simtita la un moment dat de fiecare dintre noi poate schimba in bine ceva ce noi am greșit, atat fata de propria persoana cat si fata de cei din jurul nostru.

1.ASPECTE TEORETICE

1.1Vinovația-conditie necesara pentru angajarea răspunderii civile delictuale 

[NUME_REDACTAT] civil instituie principiul răspunderii intemeiate pe culpa. Astfel, art 998 C civ prevede ca obligatia de reparare a prejudiciului revine celui "din a carui greșeala s-a ocazionat prejudiciul" iar art 999 C civ dispune ca revine si aceluia care a cauzat paguba "prin neglijenta sau prin imprudenta sa".

Asadar, obligatia de reparare exista atit in cazul culpei sau vinovației intentionate, cit si a celei neintentionate. Cu alte cuvinte, pentru angajarea răspunderii civile, este necesar ca fapta ilicita care a cauzat prejudiciul sa fie imputabila autorului ei.

Principiul culpei consacrat de Codul civil roman a fost de natura a impaca, intr-o societate cu o economie inca predominant agricola, securitatea statica si securitatea dinamica a circuitului civil. Securitatea statica se asigura prin aceea ca o persoana poate sa fie obligata la repararea unei pagube cauzata prin fapta sa numai daca i se poate imputa o culpa sau greșeala. Securitatea dinamica este asigurata prin faptul ca cel care a suferit o paguba este indreptatit a obtine repararea ei de indata ce se poate prevala de o greșeala sau culpa chiar foarte usoara a autorului faptei ilicite si prejudiciabile

1.2. Terminologie.

 In dreptul civil, conditia subiectiva a răspunderii este desemnata prin termenul de "culpa". Termenul este utilizat in textele Codului civil, in practica judiciara si in marea majoritate a lucrarilor din literatura de specialitate.

Subliniem ca in teoria generala a dreptului, precum si in celelalte ramuri de drept-dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul muncii-prin culpa, in sensul propriu -zis al acestui termen, se intelege savirsirea unei fapte ilicite fara intentie, adica prin imprudenta sau neglijenta. In toate aceste ramuri de drept, latura subiectiva a răspunderii juridice este exprimata prin termenul generic de "vinovație”, notiune care desemneaza, deopotriva intentia si culpa propriu-zisa.

Avind in vedere ca, teremenul de culpa, potrivit sensului sau propriu, nu poate cuprinde in continutul acestei notiuni toate formele conditiei subiective a răspunderii civile, in literatura de specialitate s-a propus inlocuirea lui cu termenul de "greșeala". In acest sens, s-a aratat: "Preferam totusi terminologia Codului civil, care vorbeste de "greșeala"(art 998), pentru a desemna generic atit greșeala intentionata, adica dolul, viclenia sau intentia, cit si greșeala neintentionata, adica culpa, la care se refera art 999 vorbind de neglijenta si imprudenta”.In sprijinul propunerii de mai sus, se invoca, printre altele, argumentul ca numai in acest fel se va putea conserva terminologia specifica dreptului civil care, la noi, a devenit uzuala.

Alți autori, desi recunosc existenta unor deosebiri intre răspunderea civila si celelalte feluri de răspundere juridica, inclusiv in ce priveste continutul laturii subiective, propun desemnarea acestei notiuni prin termenul de vina sau vinovație. In acest mod, termenul de vinovație devine unul de aplicatie generala pentru toate felurile răspunderii juridice, inclusiv pentru răspunderea civila delictuala.

Principalul argument invocat ar consta in unitatea conceptului in care, indiferent de ramura de drept, se exprima atitudinea subiectiva a autorului faptei ilicite fata de acea fapta si urmarile ei. Aceasta unitate de continut a conceptului face necesara si o unitate de ordin terminologic. Procedind astfel, se evita folsirea termenului de “culpa” in mod diferit: in unele ramuri de drept pentru a desemna numai forma neintentionata a vinovației; in dreptul civil pentru a exprima, deopotriva, formele intentionale si neintentionale. 
S-a apreciat asadar ca indiferent de faptul daca se va adopta termenul de "greșeala" sau acela de "vinovație", propunerile formulate de autorii citati sunt pe deplin justificate. Aceasta deoarece, in acceptiunea sa proprie intr-adevar, termenul de culpa este insuficient de cuprinzator. Chiar daca termenul de “culpa” este traditional in dreptul civil, pentru usurinta in intelegerea conceptelor folosite in răspunderea civila delictuala se utilizeaza in unele lucrari termenul de “ vinovație”, utilizat mai cu seama in dreptul penal.

1.3. Definitie. Importanta. 

In planul dreptului, vinovația apare ca o forma a corelatiei dintre fapta ilicita si autor de natura a pune in evidenta resorturile psihice adinci, care explica manifestarea individuala in raport cu un anumit sistem de valori, ocrotit prin norma juridica.

`Nu intotdeauna a fost insa asa. In societatea primitiva si in evul mediu, vinovația nu avea relevanta, nici chiar in materia răspunderii penale. Astfel, [NUME_REDACTAT] in lucrarea sa "Le pont de vue de l'historien du droit" arata ca la triburile germanice răspunderea autorului era determinata exclusiv de rezultatul produs. De asemenea, fortele supranaturale erau implicate in stabilirea cauzei rezultatului. Abia in sec. al V- lea i.e.n. apar primele semne de luare in calcul a factorului psihic. Apoi, ideea unei răspunderi subiective apare in scrierile lui Seneca,Juvenal, Cicero, Quintilian, Gelius, iar mai tarziu, incepind cu sec al II lea e.n corelatia psihica intre fapta si autor devine tot mai prezenta in gindirea juridica.

In legatura cu notiunea de vinovație, in dreptul european s-au conturat doua puncte de vedere.

Astfel, in dreptul francez, marea majoritate a autorilor confunda notiunea de culpa sau vinovație cu notiunea de ilicit. In aceasta conceptie, ilicitul si imputabilitatea constituie doua elemente ale vinovației. De aceea, vinovația sau culpa este definita ca fiind incalcarea unei obligatii preexistente prin care se aduce atingere unui drept si se afirma ca aceasta poate fi comisiva sau omisiva. Confuzia intre cele doua notiuni este evidenta. 
In schimb, in legislatia germana si in Codul civil elvetian fapta ilicita si culpa sunt doua elemente distincte si inconfundabile, conditii de sine statatoare ale răspunderii civile separate.

Dupa cum am mai aratat mai sus, in prezent, in dreptul civil roman, la fel ca in dretul german, vinovația este o conditie distincta a răspunderii civile.

Vinovația este definita ca fiind atitudinea psihica a autorului faptei ilicite si pagubitoare la momentul savarsirii faptei sau la momentul imediat anterior savarsirii acesteia fata de fapta respectiva si fata de urmarile acestei fapte.Fapta ilicita presupune ca antecedent un proces psihic complex,de conștiința si de vointa, proces care se sfarseste prin manifestarea in exterior, prin obiectivarea sub forma actiunii ori inactiunii.

In epoca moderna, in incercarile de definire a vinovației, de stabilire a corelatiei dintre fapta si autorul ei, au aparut doua teorii: teoria psihologica a vinovației si teoria normativa.

In conceptia psihologica, al carei exponent a fost Puffendorf, vinovația constituie ansamblul proceselor psihice sau volitive, intelective, afective care stau la baza relatiei dintre autor si fapta comisa. In prim plan sunt puse procesele psihice(vointa, cunoasterea, reprezentarea), procesele de natura a releva apartenenta faptei autorului cit si caracterul constient si voit al actiunii si al rezultatului. In aceasta conceptie, răspunderea autorului faptei se justifica prin aceea ca el si-a folosit defectuos capacitatea psihica de intelegere, prevedere, dirijare a vointei, cauzind astfel un prejudiciu.

In conceptia normativa asupra vinovației, teorie aparuta in Germania, dezvoltata ulterior de Hirsch, Kaufmann, Graf zu Dohna si alții, vinovația nu este o realitate psiologica,ci un concept normativ care exprima un raport de contrarietate intre vointa subiectiva si norma de drept, cadru in care faptul intentional este un fapt voluntar care nu trebuie voit, reprosandu-se vointei individuale ca a comis fapta,iar faptul culpos – un fapt involuntar care nu trebuie produs, reprosandu-se faptul de a nu fi impiedicat producerea faptei. Dar in conceptia normativa trebuie sa se tina sema de procesele psihice care caracterizeaza intentia si culpa deoarece, chiar transferate in cadrul actiunii, ele ramin premisa pentru o judecata asupra vinovației, premise ale vinovației.

Preocupari spre conceptualizarea vinovației sunt semnalate si in dreptul roman, inovatia fiind definita ca o stare subiectiva ce caracterizeaza pe autorul faptei ilicite in momentul savirsirii acesteia, ea exprimind o atitudine psihica negativa fata de valorile societatii aparate prin norma juridica

1.4. Continutul vinovației-teorii

In eforturile de stabilire a continutului vinovației s-au conturat o serie de teorii:teoria vointei, teoria mobilului, teoria reprezentarii.

Potrivit teoriei vointei, vointa de a savirsi un fapt nepermis demonstreaza, prin ea insasi, vinovația agentului. Deci, continutul vinovației este redus la manifestarea de vointa. 
Potrivit teoriei mobilului, factorul care exprima continutul vointei este vointa dublata de mobil, inteles ca prefigurare mintala a rezultatului urmarit. Mobilul calauzeste vointa si contureaza formele vinovației. Astfel, daca exista o concordanta deplina intre mobil si rezultatul produs s-a actionat cu intentie, iar in caz contrar, s-a actionat din culpa.

Potrivit teoriei reprezentarii, in stabilirea continutului vinovației se impune sa se distinga vointa de conștiința, considerindu-se ca reprezentarea urmarilor conduitei ilcite acopera ea singura continutul notiunii de vinovație. Formele vinovației se determina prin prisma sanselor de realizare a acestor urmari.

Observam ca aceste teorii releva preponderent continutul psihologic al vinovației, evitindu-se referirea asupra continutului juridic al vinovației, asupra continutului ei socio-politic. Pentru drept, conștiința are relevanta numai in masura in care ea se defineste prin factorul prevedere si factorul reprezentare, iar vointa intereseaza dreptul numai in masura in care ea are caracter constient si este liber exprimata, adica numai daca este fructul unei gindiri normale, capabile sa inteleaga in cunostiinta de cauza, intre mai multe posibilitati de aactiona.

1.5. Continutul vinovației-elemente. 

Din definitia vinovației rezulta ca aceasta implica, in primul rind, un element intelectiv si apoi unul volitiv, un proces de conștiința si unul de vointa.

Elementul intelectiv consta in reprezentarea in conștiința omului a semnificatiei sociale a faptei sale si in prevederea sau cel putin in posibilitatea de prevedere a urmarilor acelei fapte, fapta pe care o savirseste in acel moment sau urmeaza sa o savirseasca. Cu alte cuvinte, vinovația presupune un anumit nivel de cunoastere a semnificatiei sociale a faptelor si urmarilor eventuale ale acestora.

Asadar, pentru a fi răspunzator, omul trebuie sa fie in masura de a-si da seama ca faptele sale sunt de natura a incalca interesele legitime ale semenilor lui, adica sa aiba conștiința caracterului antisocial al conduitei sale. Fara aceasta judecata de valoare nu poate fi vorba de vinovație, si pentru ca răspunderea civila delictuala pentru fapta proprie se intemeiaza pe vinovație, nu poate lua nastere obligatia de a repara prejudiciul cauzat altuia. Asadar, fara conștiința caracterului antisocial, contrar moralei, a faptei si urmarilor ei, nu poate fi vorba de vinovație sau culpa.

Elementul volitiv se concretizeaza in procesul psihic de deliberare si de luare a unei hotariri cu privire la conduita pe care o va avea acea persoana. Asadar, procesul volitiv are doua faze: deliberarea si decizia sau hotarirea. De aceea, vointa trebuie sa fie apta de a decide constient si rational. De asemenea, vointa este necesar sa fie libera de a alege intre bine si rau, intre social si antisocial. Rezulta ca, daca actul de vointa, este liber, persoana in cauza are posibilitatea sa aleaga intre doua sau mai multe solutii. Răspunderea juridica se va angaja numai daca dintre mai multe conduite, autorul faptei a ales-o pe cea antisociala, desi putea sa se opreasca la o alta conduita compatibila cu interesele societatii si ale semenilor sai.

Aceste doua elemente ale vinovației-factorul intelectiv si factorul volitiv-se afla intr-o strinsa unitate. Conștiința este si trebuie sa fie premisa vointei.

Referindu-ne atat la factorul intelectiv, cat si la factorul volitiv, trebuie sa sustinem ideea ca alegerea unei conduite nu trebuie sa fi fost constransa de factori imprevizibili, care sa-l fi silit pe subiect sa actioneze intr-un anumit fel.

Ca principiu,răspunderea civila delictuala poate fi aplicata numai in cazul comiterii faptei cu vinovație; in caz contrar, răspunderea ar fi lipsita de latura educativa.Uneori, insa, in temeiul legii ori al unor considerente ce tin de echitate,este posibil ca in unele situatii sa prevaleze functia reparatorie a răspunderii civile si stabilirea obligatiei de reparare sa fie posibila chiar in lipsa vinovației.Este vorba despre răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri sau de animale, dar mai ales, cu titlu de exceptie, despre răspunderea delictuala pentru fapta proprie a unor persoane care au actionat fara dicernamantul faptelor lor.

1.6. Formele vinovației

Legislatia civila nu prevede forme ale vinovației, Codul civil referindu-se doar la răspunderea pentru “greșeala” (art.998) si la răspunderea pentru “neglijenta” si “imprudenta”. Insa, de cele mai multe ori, se foloseste in cadrul acestei conditii a răspunderii civile delictuale definitia precisa a formelor vinovației pe care o intalnim in Codul penal. Articolul 19 prevede ca vinovația comporta doua forme:intentia si culpa.Intentia este si ea de doua tipuri-intentia directa, cand autorul faptei prevede rezultatul faptei si-l urmareste prin savarsirea faptei si intentia indirecta, cand autorul prevede rezultatul faptei si, desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea producerii lui(alin.1 al art.19)

Alin.2 al aceluiasi articol imparte culpa ca forma a vinovației in imprudenta(usurinta)-cand autorul faptei prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accecpta,socotind, fara temei ca el nu se va produce si neglijenta-cand autorul nu prevede rezultatul faptei, desi trebuia si putea sa-l prevada.

Totusi, putem spune ca in delictul civil, vinovația poate fi intentionata- dolul sau neintentionata – culpa. Atit dolul cit si culpa se pot infatisa, fiecare, in doua chipuri deosebite.  

Dolul presupune intotdeauna, intentia actuala sau numai eventuala de a pagubi. El poate fi direct sau indirect. Daca pagubitorul prevedea urmarile faptei sale ilicite si desi cunostea semnificatia lor sociala negativa, voia ca aceste urmari sa se produca, suntem in prezenta unui dol propriu-zis sau a unui dol direct. Dolul direct este, in intelesul pe care dreptul roman il dadea notiunii de “dolus”, intentia malitioasa, dorința actuala de a pagubi pe altul.Dolul direct poate fi, asadar, numai daca pagubirea altuia este unul din scopurile faptei ilicite. Nu se cere insa ca intentia malitioasa sa fie singurul sau principalul scop al actiunii ori inactiunii savirsite. Este conceptia despre greșeala intentionala, despre dol, care era indeobste admisa in dreptul nostru prerevolutionar.

Atitudinea psihica a agentului fata de fapta sa ilicita si de urmarile ei poate sa nu implice nici direct, nici indirect, nici actual, nici eventual intentia de a pagubi. Greșeala poate fi neintentionala, adica sa constituie o simpla culpa. Aceasta se poate infatisa fie sub forma imprudentei, fie sub aceea a neglijentei.

Este imprudent cel care prevede rezultatul pagubitor al faptei sale ilicite, nu doreste realizarea acestui rezultat si nici nu este indiferent fata de eventualitatea unei asemenea realizari, dar spera in mod usuratic sa-l poata preintimpina.

In sfirsit, este neglijent cel care, desi este presupus ca putea sa prevada urmarile pagubitoare ale faptei pe care o savirseste, urmari pe care oricum trebuia sa le prevada, nu si-a dat osteneala sa cunoasca efectele firesti ale acestei fapte, pricinuind astfel paguba.

Prezumtia de previziune va putea fi inlaturata, dovedindu-se cauza externa agentului care l-a impiedicat pe acesta sa-si poata reprezenta urmarile conduitei sale. 

1.7. Gradatia greșelilor. 

In doctrina s-a incercat realizarea unei ierarhii intre formele vinovației-conditie a răspunderii civile delictuale. Astfel, s-a ajuns la concluzia ca dolul, implicind intentia actuala sau eventuala de a provoca rezultate antisociale, constituie o abatere mai grava de la legea morală si civila decit simpla culpa, care nu implica intentia, iar dolul indirect, care este numai eventual, apare mai putin condamnabil decit dolul direct.
Pe de alta parte, inca din dreptul roman, in materia contractuala se distinge culpa dupa cum ea este grava(culpa lata), usoara(culpa levis) sau foarte usoara(culpa levissima). Culpa grava, este aceea de care nu s-ar fi facut vinovat nici omul cel mai marginit. Culpa usoara este imprudenta sau neglijenta pe care nu ar fi savirsit-o un "bun parinte de familie", iar culpa foarte usoara, aceea pe care nu ar savirsi-o "un excelent parinte de familie".

In dreptul nostru se admite ca, daca legea nu dispune altfel, gravitatea greșelii nu exercita nici o influenta asupra răspunderii civile, fie ea contractuala sau delictuala, caci, in principiu, oricare ar fi gravitatea sau lipsa de gravitate a greșelii, de indata ce este greșeala, iar celelalte conditii ale răspunderii civile sint intrunite, ia nastere obligatia de a repara, iar repararea va fi de regula integrala, oricare ar fi gradul de gravitate al greșelii.

Pe de alta parte, in cadrul culpelor, gradul lor de gravitate nu este intotdeauna lipsit de insemnatate.

Astfel:
a) Culpa grava, greșeala de neiertat, spre deosebire de cea usoara, este asimilata, de regula cu intentia, in intelesesul ca, in masura in care dolul este supus unui regim juridic deosebit de cel al culpei, si greșeala de neiertat este supusa acestui din urma regim-culpa lata dolo aequiparatur. Dreptul prezuma, pina la dovada contrara, ca greșelile pe care nu le-ar savirsi omul cel mai marginit sint in realitate indiciul unei incercari de a se ascunde intentia malitioasa. Omul care prin fapta sa pagubitoare, se infatiseaza ca excesiv de marginit devine suspect. El este prezumat, daca nu se aduce dovada contrara ca sub pretinsa lui limitare a mintii disimuleaza rautatea.

b) Se admite indeobste ca, spre deosebire de răspunderea contractuala, in materie delictuala răspunderea este angajata nu numai de culpa usoara, dar si de culpa foarte usoara. Este ceea ce rezulta din art. 998 C. Civ., care se refera generic la greșeala, fara a exclude pe cea foarte usoara, ca si din lucrarile preparatorii ale Codului francez din 1804. 

Gravitatea vinovației,chiar daca in mare masura reprezinta doar o preocupare teoretica, are si implicatii practice in cazul vinovației comune, repararea datorata victimei fiind redusa in proportie cu gradul culpei imputabile si uneia si celeilalte parti. Pe de alta parte, persoanele care răspund impreuna de acelasi prejudiciu sunt tinute solidar fata de victima, iar in raporturile dintre ele partea contributiva la reparare a fiecaruia se stabileste tot in functie de gravitatea vinovației.

1.8.Capacitatea delictuala.

Pentru ca o persoana sa poata fi obligata la repararea prejudiciului cauzat altuia prin fapta sa trebuie sa aiba conștiința faptelor sale, adica puterea de a discerne intre ceea ce este permis si nepermis, licit si ilicit. Prin urmare, angajarea răspunderii delictuale este conditionata de existenta discernamintului. Cu alte cuvinte, autorul faptei trebuie sa aiba capacitate delictuala. Lipsa discernamintului atrage dupa sine lipsa vinovației si, deci, lipsa atragerii răspunderii.

O persoana va fi capabila sa răspunda juridiceste numai in masura in care dispune de aptitudinea de a evalua corect semnificatia sanctiunii juridice corespunzatoare faptei savirsite si de a suporta consecintele negative ce decurg din aplicarea sanctiunilor. Capacitatea de a răspunde este,asadar, aptitudinea intelectiva persoanei fizice de a da socoteala in fata societatii pentru faptele ilicite savirsite de ea.

In lipsa unei asemenea aptitudini, tragerea la răspundere devine fara sens, caci eficienta sanctiunii juridice este nula, iar exercitarea constringerii de stat fata de persoana inapta sa suporte consecintele negative pe care aceasta le presupune nu mai ajunge la rezultatul dorit.

Spre deosebire de teoria clasica a impartirii capacitatii juridice in capacitate de folosire si capacitate de exercitiu, sunt si opinii ale doctrinarilor dreptului civil in care capacitatea de a răspunde nu se identifica nici cu capacitatea de folosire, nici cu capacitatea de exercitiu, ci reprezinta o fapta distincta a capacitatii de drept civil, alaturi de acestea doua. In timp ce capacitatea de folosire confera persoanei calitatea de subiect de drept, iar capacitatea de exercitiu posibilitatea de a deveni subiect al raportului juridic civil prin acte proprii, capacitatea de a răspunde confera subiectului de drept atributul de a deveni subiect al răspunderii civile.

Capacitatea delictuala nu se confunda cu capacitatea de exercitiu, deoarece prima se refera la răspunderea pentru savirsirea de fapte juridice ilicite cauzatoare de prejudicii, iar a doua se refera la incheierea de acte juridice. așa fiind, si criteriile dupa care legea stabileste cele doua feluri de capacitate juridica sunt diferite. 

1.9.Capacitatea delictuala.Lipsa discernamantului.

A. Problema lipsei de discernamint sau a capacitatii delictuale se pune in legatura cu minorii sub 14 ani si cu bolnavii psihici. Astfel, conform art 25 alin 3 din Decretul nr 32/1954, minorii care nu au implinit 14 ani nu răspund pentru faptele lor ilicite, numai daca se dovedeste ca au lucrat cu discernamint. Textul legal instituie o prezumtie relativa a lipsei de discernamint pentru toate persoanele a caror virsta este sub 14 ani. Asadar, pentru antrenarea răspunderii delictuale a minorului inainte de implinirea acestei virste este necesar ca victima sa faca dovada ca in momentul savirsirii faptei pagubitoare minorul a avut discernamint.

B. In ce priveste bolnavii psihici este necesar sa deosebim intre doua categorii:

bolnavii psihic pusi sub interdictie judecatoreasca

bolnavii psihic nepusi sub interdictie.

Atunci cind fapta pagubitoare este savirsita de un bolnav psihic pus sub interdictie, marea majoritate a autorilor sustine ca, in lipsa unei reglementari exprese, se aplica prin analogie prevederea art 25 alin 3 din Decretul nr 32/1954, fiind asimilat minorului sub 14 ani. Procedind in acest fel, inseamna ca si in ce priveste pe bolnavii psihici pusi sub interdictie judecatoreasca opereaza o prezumtie legala relativa a lipsei de discernamint.

Asadar, răspunderea lor poate fi angajata aflindu-se intr-un moment de luciditate.Dimpotriva, atunci cind fapta pagubitoare a fost savirsita de un bolnav psihic nepus inca sub interdictie judecatoreasca, răspunderea sa este posibila numai daca se va face dovada ca in momentul savarsirii faptei bolnavul psihic nu a avut discernamantul faptei sale.

Referitor la bolnavii psihic, in literatura de specialitate a fost exprimata si o alta opinie.Astfel, fara a deosebi intre bolnavul psihic pus sau nepus sub interdicitie, se sustine ca daca savirseste o fapta ilicita, dupa implinirea virstei de 14 ani, pana la proba contrara, este considerat ca a actionat cu discernamint, sarcina inlaturarii acestei prezumtii revine interzisului. Pentru argumentare s-a aratat ca dispozitiile art 25 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954 privitoare la minorul care nu a implinit 14 ani si art 11 din Decretul nr. 31/1954 care prevede ca un asemenea minor, precum si interzisii judecatoresti nu au capacitate de exercitiu – nu pot fi interpretate extensiv, prin analogie, deoarece sunt de stricta interpretare.

Incapacitatea delictuala a minorului sub 14 ani nu poate fi extinsa, asadar, cu privire la interzisul judecatoresc care a implinit aceasta virsta. De asemenea incapacitatea de exercitiu instituita in materie de acte juridice nu poate fi extinsa cu privire la obligatiile rezultind dintr-o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii. Aceasta pentru ca potrivit unui principiu fundamental al dreptului civil, capacitatea este regula si incapacitatea este exceptia; exceptiile sunt intotdeauna de stricta interpretare si aplicare.

Astfel, bolnavul psihic, spre deosebire de minorul sub 14 ani, răspunde pentru prejudiciile cauzate prin fapta sa ilicita, chiar daca a fost pus sub interdicite, atita timp cit nu se face dovada ca la data savirsirii faptei ilicite era lipsit de discernamint. Lipsa discernamintului poate fi dovedita prin orice mijloc de proba, inclusiv prin prezumtii simple. O astfel de prezumtie poate rezulta din dovada faptului vecin si conex constind in aceea ca la momentul respectiv faptuitorul se afla pus sub interdictie judecatoreasca.

Mai precizam ca problema lipsei discernamintului poate fi pusa si in cazul in care autorul faptei ilicite a implinit virsta de 14 ani si este sanatos din punct de vedere psihic. Astfel, autorul faptei poate dovedi ca a actionat in stare de inconstienta cum ar fi: betia accidentala si hipnoza.

In asemenea cazuri, autorul prejudiciului va putea fi scutit de răspundere numai daca lipsa discernamintului in momentul savirsirii faptei nu se datoreaza vinovației sale. Asa, de pilda, atunci cind lipsa discernamintului este consecinta unei betii voluntare, faptuitorul este vinovat si va fi obligat sa repare paguba cauzata victimei, deoarece "nemo auditur propria suam turpitudinem allegans". Răspunderea isi gaseste temeiul in vinovația sa anterioara-culpa remota- pe care a savirsit-o avind discernamint.

Amintim ca lipsa de discernamint trebuie sa fie concomitenta cu fapta ilicita si pagubitoare. Incapacitatea delictuala presupune o lipsa totala de discernamint. Lipsa partiala a discernamintului nu influenteaza existenta si intinderea răspunderii civile. Deci, cel care nu este lipsit total de discernamint este prezumat de legea civila ca are, pe deplin, discernamintul corespunzator tipului de om care serveste de etalon al gradului de prudenta si diligenta de care trebuie sa dea dovada orice membru al societatii.

Problema posibilitatii sau imposibilitatii acordarii de indemnizatii victimei atunci cand autorul prejudiciului este lipsit de discernamant. Asadar, in cazul lipsei capacitatii delictuale a autorului faptei prejudiciabile, victima nu va putea obtine obligarea lui la reparatie. Este oare lipsita victima de orice ocrotire impotriva faptelor ilicite si prejudiciabile savirsite in stare de lipsa de discernamint?

Victima se afla intr-o situatie deosebit de nefavorabila doar atunci cind faptuitorul este lipsit de discernamint si nu exista o persoana chemata de lege sa răspunda de prejudiciul cauzat. Legislatia civila din unele tari admite ca, in astfel de situatii, cel lipsit de discernamint in momentul savirsirii faptei prejudiciabile va putea fi obligat la o reparatie totala sau partiala daca din imprejurarile cauzei si mai ales din compararea starii materiale a celor doua parti rezulta ca solutia se impune pe motive de echitate.

In practica judiciara din tara noastra au fost intilnite litigii in care s-a pus problema angajarii răspunderii delictuale si in cazul cind prejudiciul a fost cauzat de un minor care la data savirsirii faptei nu avea parinti sau de o persoana majora lipsita de discernamint. Astfel, practica judecatoreasca s-a pronuntat, pe considerente de echitate, in sensul obligarii la despagubiri a unui minor, lipsit de discernamint care a incendiat o suprafata de padure, cauzind importante pagube avutului public.

[NUME_REDACTAT], recunoscind ca, in principiu, numai faptele omului savirsite din culpa pot angaja răspunderea pentru prejudiciul cauzat, in cazul din speta, a apreciat ca "ar fi contrar echitatii si regulilor de convietuire sociala ca victima sa suporte singura paguba, iar autorul ei sa nu fie obligat macar in parte sa o repare, daca are posibilitati materiale, tinindu-se seama deci de situatia patrimoniala a partilor din proces.”

Solutia a ramas multa vreme singulara in practica judiciara publicata relativ recent insa, aceleasi considerente au fost invocate in solutionarea altei cauze. De aceasta data, litigiul a avut ca obiect acordarea de despagubiri unei persoane fizice a carei integritate corporala a fost vatamata prin fapta ilicita a unei persoane lipsita de discernamint. Desi s-a recunoscut din nou ca vinovația este o condititie esentiala si necesara pentru angajararea răspunderii pentru pagubele cauzate prin fapte ilicite, s-a apreciat totusi ca in astfel de cazuri "considerente de echitate impun obligarea autorului-persoana lipsita de discernamint la despagubiri pentru repararea pagubei, cel putin partial, in raport cu psobilitatile sale materiale, fiind impotriva principiului echitatii ca victima faptei ilicite[…]sa suporte integral paguba ce i s-a produs". In acest scop, s-a apreciat ca va trebui verificata situatia patrimoniala a piritului, veniturile de care acesta dispune, nevoile de intretinere, stabilind, in functie de aceste elemente, obligatia de reparare, dupa caz, in totalitate sau partiala, a prejudiciului suferit de reclamanta.

Asadar, poate fi retinut faptul ca practica judiciara a admis, exclusiv pe motiv de echitate, posibilitatea obligarii, in mod direct si nemijlocit, a persoanei lipsita de discernamint la repararea pagubei cauzate altuia prin fapta sa ilicita, in cazul si in limita in care starea patrimoniala ii permite si justifica o atare masura. Consideram ca o asemenea orientare a practicii judiciare va trebui, fara indoiala, sa fie consacrata si legislativ, in viitorul cod civil.

Se poate deci conchide ca problema capacitatii delictuale se rezolva avindu-se in vedere un singur criteriu: discernamintul autorului faptei. Situatia ca minorul este sub sau peste 14 ani are importanta numai din punct de vedere a repartizarii sarcinii probei existentei sau inexistentei discernamintului.

Poate fi retinut faptul ca practica judiciara a admis, exclusiv pe motiv de echitate, posibilitatea obligarii, in mod direct si nemijlocit, a persoanei lipsita de discernamint la repararea pagubei cauzate altuia prin fapta sa ilicita, in cazul si in limita in care starea patrimoniala ii permite si justifica o atare masura. Consideram ca o asemenea orientare a practicii judiciare va trebui, fara indoiala, sa fie consacrata si legislativ, in viitorul cod civil.

Intocmirea unui nou cod civil presupune cu necesitate cercetarea problemei complexe a bazei răspunderii civile delictuale si anume a oportunitatii reglementarii răspunderii fara vinovație. Unul dintre cazurile care s-ar putea include aici ar fi cazul răspunderii delictuale a bolnavului mintal

In cadrul conceptiei actuale a codului nostru civil, notiunea răspunderii delictuale are drept conditie savirsirea unei fapte ilicite si este necesar ca producerea prejudicilui sa constituie o vina din partea celui care l-a pricinuit.

Totusi, codul civil din 1864 nu defineste culpa si in literatura juridica s-a pus cu intensitate problema determinarii continutului real si actual al notiunii de culpa, in prezent cristalizindu-se o conceptie cvasunitara in ce priveste continutul psihic al acestei notiuni. Culpa este definita, cu unele desoebiri de formulare, drept atitudinea psihica pe care faptuitorul a avut-o in momentul in care a savirsit fapta pagubitoare.

Am putea afirma ca nu se afla in culpa, din punct de vedere juridic, cei a caror stare psihica-departe de a infatisa o intunecare completa a mintii, le ingaduie o exacta reprezentare a urmarilor unui act, dar nu le da puterea inhibitiei, puterea mintala de a rezista impulsului irezistibil care ii determina sa savirseasca, impotriva vointei lor, neputincioase, fapta pagubitoare.

In legislatia privitoare la impiedicarea casatoriei unui alienat mintal sau referitoare la punerea lui sub interdictie(art 9 si art 142 codul familiei) si la cursul procedurii de divort nu sunt definite in terminis aspectele alienatiei mintale dar, din formularea dispozitiilor corespunzatoare rezulta implicit ca atit alienarea cit si debilitatea mintala presupun in mod necesar ca bolnavul nu are discernamintul faptelor sale, notiune care corespunde celor aratate cu privire la imposibilitatea reprezentarii consecintelor pagubitoare si ilicite ale actiunilor savirsite.

Ceea ce are incidenta in ce priveste conditiile vinovației este inexistenta absoluta a facultatilor mintale in momentul savirsirii faptei. Aceasta inseamna aprecierea unui studiu de fapt care intra, in intregime, in competenta neingradida a instantei de judecata. 
In literatura juridica s-a apreciat ca exista o prezumtie de vinovație ce exista in sarcina persoanei care savirseste o fapta ilicita si produce un prejudiciu pe care aceasta persoana o poate inlatura dovedind lipsa sa de discernamint si imposibilitatea prevederii urmarilor activitatii pagubitoare, ajungind la inlaturarea, pe cale de consecinte, a răspunderii insasi.

Dar, in contextul legislatiei actuale, problema culpei bolnavului mintal nu poate fi examinata decit de lege ferenda, mai ales luindu-se in considerare interesul ocrotirii victimei care reclama si impune consacrarea unei derogari de la principiul răspunderii delictuale intemeiate exclusiv pe existenta vinovației.

In ceea ce-i priveste pe bolnavii mintali, finalitatea răspunderii nu ar mai fi aceea pe care reglementarile răspunderii o urmareste in general-functia educativa, de natura sa determine in viitor un comportament fara greșeala, prevenirea cauzarii prejudiciilor. Si aceasta din cauza ca nici un fel de sanctiune nu este susceptibila sa impiedice pe cel lipsit de discernamint sa pricinuiasca, din nou un alt prejudiciu.

Scopul urmarit prin instituirea unui astfel de noi reglementari l-ar constitui numai ocrotirea intereselor victimei; despagubirea ar fi chemata sa inlature numai prejudiciul pricinuit patrimoniului victimei.

Solutiile si tendintele practicii judiciare, chemata sa aplice principiul lipsei de responsabilitate a alienatului se bazeaza, in legislatia actuala pe consacrarea dreptului celui care actioneaza-fara a intrevedea urmarile aptelor sale- de a vatama, nestinjenit pe ceilalți.

Instantele judecatoresti cer, totusi, riguros ca lipsa de discernamint-susceptibila de a atrage exonerarea de răspundere-sa infatiseze un caracter absolut si ca existenta ei sa fie dovedita in chiar momentul savirsirii faptei pagubitoare; proba starii de alienatie nu este de natura a inlatura posibilitatea intervalelor lucide si nici a lipsei de discernamint.

Pe aceeasi linie de impotrivire la consacrarea principiului iresponsabilitatii alienatului poate fi considerata si decizia de indrumare a plenului TS nr10 din 18 mai 1961, decizie ce are in prim-plan referiri la victima fara discernamant. In cadrul ei s-a hotarit ca desi victima nu răspunde de faptele ilicite savirsite fara discernamint, aceasta imprejurare "nu poate inlatura principiul general valabil ca autorul răspunde numai de prejudiciul cauzat prin vinovația sa".

Intr-adevar, activitatea obiectiva ilicita a victimei lipsite de discernamint este considerata un exemplu in care despagubirile sint micsorate, cuantumul lor fiind fixat "tinindu-se seama de gravitatea culpelor autorului si victimei". Or, prin ipoteza, victima-lipsita de discernamint- nu poate fi socotita in culpa.

Motivarea TS invedereaza, prin urmare, aceeasi tendinta si anume de a consacra, in aceasta ipoteza, existenta răspunderii delictuale cu toate ca nu sunt intrunite elementele culpei. Este ceea ce explica pentru ce victima care, prin fapta ei a contribuit la producerea pagubei, suporta consecintele micsorarii despagubiri desi, fiind lipsita de discernamint, nu a putut fi in nici o masura in culpa.

Intr-adevar, daca fapta victimei poate duce la exonerare, chiar in lipsa discernamintului care constituie premisa necesara pentru existenta oricarui fel de culpa, aceasta inseamna, neindoielnic, ca elementul culpei nu este cerut atunci cind se ridica problema efectelor juridice pe care le produce fapta victimei.

1.10. Imprejurari care inlatura vinovația.

Pornind de la cerinta ca atitudinea autorului faptei ilicite sa fie libera,inseamna ca, de cate ori apar fapte si imprejurari care impiedica sau anihileaza aceasta libertate este exclusa sau diminuata vinovația autorului. Aceste fapte au in comun influenta pe care o exercita asupra procesului de formare a laturii subiective, fie restrangand posibilitatea de intelegere a semnificatiei faptei si a urmarilor sale, fie anihiland capacitatea de deliberare si decizie a subiectului.

Nu este vorba aici despre lipsa discernamantului – lipsa ce echivaleaza cu nevinovația, ci de imprejurari mai mult sau mai putin exterioare subiectului, care se interferaza cu activitatea acestuia. Deci, pentru a inlatura vinovația si răspunderea autorului prejudiciului trebuie in primul rand sa existe o fapta a omului care va fi coroborata cu aceasta imprejurare exterioara.

Exista doua posibilitati atunci cand la producerea prejudiciului concureaza, alaturi de fapta ilicita a autorului si fapta altor persoane sau anumite eveniente exterioare si anume excluderea totala sau numai diminuarea vinovației autorului.

Daca analizam cazul unui accident auto la producerea caruia au contribuit cauzal atat fapta vinovata a conducatorului auto, care a condus imprudent, cat si un caz de forta majora,insuficient pentru a inlatura total vinovația conducatorului, vom ajunge la concluzia ca nu se poate pune decat cel mult problema unei diminuari a despagubirii si in nici un caz a inlaturarii răspunderii.

Foarte important este faptul ca imprejurarea exoneratoare de vinovație va fi luata in considerare numai daca autorul faptei ilicite nu a provocat el insusi, cu vinovație, evenimentul sau situatia exoneratoare.

In legatura cu desemnarea concreta a imprejurarilor ce inlatura vinovația, in doctrina si in practica judecatoresca exista controverse de opinie. Totusi, in general se porneste de la criteriul de apreciere a vinovației, de la faptul ca acolo unde inceteaza culpa incepe cazul fortuit.

Unii autori identifica toate categoriile de imprejurari care au facut imposibila prevederea si prevenirea urmarilor faptei cu notiunea de caz fortuit.

Acest punct de vedere largeste nejustificat spatiul pe care il reprzinta notiunea cazului fortuit.De aceea, in cuprinsul notiunii largi a fortuitului, vom distinge o serie de imprejurari care, toate,presupun lipsa vinovației, dar care, fiecare in parte, se distinge prin anumite caracteristici si consecinte juridice, care le sunt proprii.Astfel, in cele mai multe lucrari de specialitate, sunt retinute drept imprejurari principale care inlatura vinovația fapta victimei insasi, fapta unui tert pentru care autorul nu este tinut a răspunde, cazul fortuit stricto sensu si cazul de forta majora.

Toate aceste imprejurari pot sa inlature total vinovația autorului faptei cauzatoare de prejudicii sau, dupa caz, sa o inlature partial.

1.11. Precizari referitoare la vinovația civila si vinovația penala.

Conceptul juridic al vinovației este unitar, pentru ca in toate cazurile de răspundere el defineste elementul subiectiv, atitudinea subiectiva, dar este si diversificat intrucat forma ori gravitatea acestei atitudini este luata in considerare in mod diferentiat, in diferitele forme de răspundere din cadrul diferitelor ramuri de drept.

Examinand vinovația-conditie a răspunderii civile delictuale in paralel cu vinovația penala, se poate afirma in primul rand ca ambele categorii imbraca atat forma intentiei, cat si a imprudentei sau a neglijentei.

Aceste notiuni se si deosebesc sub anumite aspecte. Daca vinovația penala se prezinta in principal sub forma intentiei, vinovația civila se prezinta de cele mai multe ori sub forma culpei.

Sub aspectul gravitatii, vinovația penala, in forma culpei va fi retinuta numai atunci cind prezinta un grad de gravitate inalt, pe cind culpa civila cea mai usoara angeaza răspunderea civila delictuala.

Rezulta ca notiunea de vinovație civila este mai larga decit cea de vinovație penala.De aici mai pot fi trase unele concluzii.

1.  Una se refera la faptul ca instanta penala poate obliga la unele despagubiri civile chiar daca a dispus achitarea in cazul in care fapta nu prezinta caracterul unei infractiuni ori fapta nu intruneste elementele constitutive ale infractiunii.

2. Cealalta precizeaza intelesul exact al art.22 C.proc. pen. conform caruia hotarirea penala are autoritatea de lucru judecat in fata instantei civile cu privire la existenta faptei, a persoanei care a savirsit-o si a vinovației acesteia.

1.12. [NUME_REDACTAT] de catharsis (Kάθαρσις) este derivat din cuvântul grecesc καθαίρειν (katharein), care semnifică a curăța, la rându-i derivat din ‘’kathares’’, care înseamnă pur, curat, fără pată. Conceptul este utilizat în discursul contemporan în context literar, religios, medical și al tradițiilor învățate.

In context literar, catharsis-ul este definit ca eliberare de pasiuni, purificare de emoții, în special de acelea de milă si teamă, în primul rând prin intermediul artei. Aristotel este cel care utilizează acest concept ca pe o metaforă în lucrarea ‘’Poetica’’, spre a descrie efectele tragediei asupra spectatorului. Filosoful grec afirmă că scopul tragediei este acela de a trezi catharsis-ul[2]. În lucrarea ‘’Poetica’’, Aristotel utilizează același termen, definindu-l ca sentimentul de a fi posedat de un fel de inspirație în momentul ascultării unei melodii care trezește un fel de excitare de natură religioasă, prin care se obține starea de calm, ca și când auditorul ar fi supus unui tratament medical de purificare[3].

In cadrul istoriei religiilor, comportamentul si regulile cathartice se înregistrează în diferite medii culturale, purificarea fiind o acțiune de îndepărtare a păcatelor. În tradiția [NUME_REDACTAT], evocarea acțiunilor cathartice este întâlnită în poezia homerică, în poemele lui Hesiod și în cultele misterelor de la Delphi si Eleusis. Ele se practicau în cadrul unor ritualuri cu scopul izbăvirii de păcate din punct de vedere spiritual si etic.

În contextul medical, catharsis are sensul de purgație și este strâns legat de perspectiva religioasă. Păcatele religioase și morale erau asociate in antichitate cu boala si pedeapsa. Pedeapsa era considerată un tribut survenit ca urmare a comportamentelor individuale sau colective ce constituiau o violare a legilor [NUME_REDACTAT]. În tragedia lui Sofocle, ‘’[NUME_REDACTAT]’’, asupra cetății Theba se abate ciuma din cauza incestului săvârșit de Oedip.

Din perspectivă psihanalitică, termenul de catharsis a fost elaborat de către Breuer și Freud, fiind înțeles ca eliberare de sub o excitare anormală, prin stabilirea sau restabilirea asocierii unei emoții cu amintirea sau ideea evenimentului care a cauzat-o.

Cuvântul „catharsis” vine din greacă, de pe vremea lui Aristotel și înseamnă „a curăța” sau „a purifica”. Însă efectul de catharsis a devenit popular odată cu [NUME_REDACTAT] care era de părere că furia reprimată se adună în mintea unui om la fel cum crește presiunea într-o oală de gătit și când este prea multă răbufnește și provoacă tot felul de probleme. Una dintre soluțiile la care s-a gândit Freud este eliberarea treptată a furiei într-un mod controlat astfel încât să nu se adune niciodată „prea multă”. El doar s-a gândit la asta, n-a făcut niciun experiment prin care să teseze dacă are dreptate sau nu. Și nu este singurul care crede că e mai bine să te descarci. Un sondaj făcut în 1983 asupra studenților la psihologie din primul an a arătat că 66% dintre studenți credeau acest lucru.

Daca ne uitam în cultura populară găsim destule filme în care apare ideea efectului de catharsis. De exemplu, în Cu nașu’ la psihiatru (1999) un gangster (jucat de [NUME_REDACTAT] Niro) este sfătuit de psihiatrul său să dea cu pumnul într-o pernă de fiecare dată când e nervos; în Network (1976), un prezentator de știri își îndeamnă telespectatorii să își elibereze frustrările strigând pe geam; iar în Al naibii tratament! (2003) personajul jucat de [NUME_REDACTAT], sfătuit de un doctor ajunge să arunce cu bile după copii și cu crose de golf. [NUME_REDACTAT] este o metaforă pentru efectul de catharsis: când liniștitul [NUME_REDACTAT] adună suficientă mânie se transformă într-un monstru pe care nimeni nu-l poate controla.Hulk.

Nu doar în filme, ci și în cărți de dezvoltare personală (self-help) găsim ideea că e mai bine să ne descărcăm când suntem nervoși. Un autor, [NUME_REDACTAT], ne spune să dăm cu pumnii într-o pernă sau într-o geantă și să înjurăm și să strigăm dacă suntem nervoși. Iar dacă suntem nervoși pe o persoană anume, să ne imaginăm fața acelei persoane pe pernă. Alți autori, dr. [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], propun o metodă numită Vezuviu (după vulcanul din Italia), în care „indivizii pot să se descarce de frustrări, resentimente, răni emoționale, ostilități și furie printr-o explozie de strigăte”. De asemenea, există produse care să ajute astfel de manifestări. Un astfel de produs este „Puiul de sufocat” (Choke the Chicken) pe care cei care îl cumpără pot să îl strângă de gât ca să se elibereze de furie. Pentru cei care nu au nimic cu puii, există și o jucărie numită „[NUME_REDACTAT] Boss” (un fel de „Strangulează-ți șeful”) care începe să ceară utilizatorului să stea peste program și alte lucruri enervante, iar când este strâns de gât îi sar ochii din orbite, devine moale și spune că angajatul merită o mărire de salariu. Există chiar și o terapie care face uz din plin de efectul de catharsis. Se numește terapie primală(primal scream therapy) și a fost propusă de [NUME_REDACTAT] prin anii ’70.

Pe lângă toate astea, pare o metodă logică de a scăpa de furie și cred că foarte multă lume crede că este eficientă. Chiar și eu am crezut mai demult. Până la urmă, mânia aia trebuie să se ducă undeva, nu? Și decât să o ținem în noi, mai bine să o dăm afară.

Haideți să vedem, însă, dacă a fost testată ipoteza aceasta și care au fost rezultatele.

Să începem cu un experiment făcut în anii ’90 de un psiholog pe nume Bushman pentru că nu știa dacă furia chiar se eliberează prin manifestarea ei. La experimentul său au participat 180 de studenți împărțiți în trei grupuri. Un grup a citit un articol neutru, alt grup un articol care spunea că eliberarea furiei este eficientă, iar al treilea grup a citit un articol care spunea că eliberarea furiei este inutilă. Apoi studenții au fost puși să scrie eseuri pro sau contra unui subiect sensibil și li s-a spus că eseurile lor vor fi corectate de studenți (dar n-a fost așa). După ce studenții și-au primit eseurile înapoi, jumătate aveau pe ele scris „Superb”, iar jumătate „Ăsta-i unul dintre cele mai proaste eseuri pe care le-am citit!”. [NUME_REDACTAT] le-a cerut să aleagă o activitate pe care să o facă în continuare, printre care să se uite la o comedie, să joace un joc, să citească o poveste sau să dea cu pumnii într-un sac. Rezultatele: a fost mult mai probabil ca aceia care au citit că efectul de catharsis funcționează și apoi s-au enervat, să aleagă să lovească un sac, decât cei din celelalte grupuri. Așadar, credința în efectul de catharsis ne face să îl și practicăm dacă avem ocazia.

Asta nu e surprinzător, însă Bushman s-a gândit să schimbe un pic experimentul și să îi lase pe studenți să se răzbune. Mai exact, a vrut să vadă dacă furia scade dacă studenții se „descarcă”. Experimentul modificat a fost la fel până la un punct (când au primit eseurile corectate), moment în care studenții care au primit eseurile cu „Ăsta-i unul dintre cele mai proaste eseuri pe care le-am citit!” au fost împărțiți în două grupuri. Participanților din ambele grupuri li s-a spus că va trebui să concureze cu persoana care le-a corectat eseul. Cei din primul grup au dat cu pumnii într-un sac înainte, iar cei din al doilea au stat și au așteptat. Pe urmă a început competiția: apasă un buton cât de repede poți; dacă pierzi o să suporți un zgomot oribil; când câștigi, adversarul tău o să audă acel zgomot. Studenții au fost lăsați să aleagă volumul zgomotului pe care îl va auzi adversarul lor (volum între 0 și 10, unde 10 = 105 dB). Ce credeți că au descoperit? În medie, cei care înainte au dat cu pumnii în saci (să se descarce) au ales un volum de 8,5. Cei care au așteptat liniștiți în loc să dea cu pumnii au ales în medie un volum de 2,47.  Ce înseamnă asta? Înseamnă că aceia care s-au „descărcat” au rămas nervoși după ce s-au „descărcat”, iar celor care au stat liniștiți le-a cam trecut dorința de răzbunare. În studii ulterioare au fost găsite aceleași rezultate (când zgomotul a fost înlocuit cu sos iute, cei care s-au „descărcat” i-au pus pe adversarii lor să mănânce mai mult sos iute, iar când cele două grupuri au fost puse să completeze cuvinte precum ch__e, cei care s-au „descărcat” au ales mult mai des cuvinte precum choke (sufocă) decât chase (urmărește).

Într-un studiu, oamenii care au bătut cuie după ce i-a insultat cineva, au fost mult mai critici față de acea persoană decât cei care nu au bătut. Iar alt studiu a arătat că oamenii care au jucat un sport agresiv (cum ar fi fotbalul american) –care ar trebui să promoveze efectul de catharsis– nu s-au „descărcat”, ci au devenit și mai agresivi. Chiar și jucând jocuri video cu violență în ele efectul a fost asemănător: jucătorii nu s-au „descărcat”, ci și-au mărit agresivitatea.

Într-un alt experiment participanții au fost puși să aleagă ce muzică să asculte în timp ce o să joace un joc în care trebuiau să împuște niște oameni (Soldier of Fortune). Muzica era din trei categorii: neutră, „nervoasă” și energică (dar nu nervoasă). Rezultatele au fost că participanții au ales de cele mai multe ori muzica agresivă și chiar au jucat mai bine ascultând astfel de muzică..Asta sugerează că muzica le-a menținut starea de agresivitate sau chiar le-a crescut-o, dar în niciun caz nu i-a ajutat să se descarce. Ipoteza că „descărcarea” cathartică scade furia a fost infirmată de multe studii. Așadar, dacă vreți să fiți mai buni la shooter-e vă ajută să fiți nervoși, însă în cele mai multe situații e mai bine să lăsați mânia de-o parte.

Cum ce pare că funcționează?Păi, în primul rând, toți ne simțim mai bine după ce ne descărcăm, chiar dacă agresivitatea nu dispare. Când ne descărcăm rămânem nervoși și e mai probabil să ne manifestăm ca niște oameni nervoși ceea ce ne poate aduce și mai multă furie și procesul se repetă. Efectul este asemănător unui drog. Descărcându-ne ne simțim foarte bine (pe moment), păstrăm starea de nervozitate (mascată temporar) și avem impresia că efectul de catharsis funcționează. În plus, nu rămânem prea des nervoși pentru foarte multă vreme. Furia și nervozitatea trec de la sine după un timp, iar dacă în acest timp ne-am descărcat putem avea impresia că asta e cauza pentru care nu mai suntem nervoși. Presupunem că dacă un lucru vine după altul, primul este cauza celui de-al doilea (eroare numită post hoc, ergo propter hoc), deși nu este întotdeauna așa.

În al doilea rând, suntem influențați de cei din jur și, văzând că multă lume crede presupunem că este o noțiune ce ține de bunul simț. Iar dacă oamenii din jur nu sunt suficienți, mai vedem și prin filme cum personaje psihiatri recomandă să ne descărcăm și mai aflăm și că psihologi cunoscuți susțin asta (vezi Freud).

Iar în al treilea rând, metafora pe care o folosim este greșită. Lumea vorbește despre furie ca despre o oală în care fierbe apa și din cauza aburului crește presiunea, iar cândva o să răbufnească. Gândindu-ne așa, are foarte mult sens „să lăsăm să iasă” furia afară, pentru că dacă n-o lăsăm să iasă unde o să se ducă? O să se adune atât de multă încât n-o să mai încapă. Așa s-a gândit Freud, așa ne gândim și noi. Însă am văzut că atunci când verificăm prin experimente, rezultatele sunt opuse. Așa că probabil metafora nu este cea mai potrivită, furia nu este ca presiunea dintr-o oală. În schimb ar trebui să privim un pic mai jos – spre foc. Furia funcționează mai mult ca un foc: dacă îi dăm material de ars, arde și chiar cresc flăcările; dacă nu îl întreținem, se stinge de la sine după o vreme. Folosind această metaforă are mai mult sens să nu ne manifestăm agresiv. În special nu în mod intenționat. Manifestările cathartice doar pun lemne pe foc.

Dacă nu avem un meci de box ar fi mai bine să nu fim nervoși. Bushman (cel cu experimentele) sugerează să ne amânăm răspunsul, să încercăm să ne relaxăm sau, pentru că uneori e greu să facem asta, să găsim activități care ne distrag atenția de la lucruri agresive. Chiar și distragerea atenției e uneori grea, dar cel mai important e să nu facem în mod intenționat lucruri care ne mențin nervoși.

Studiile sugerează că furia poate fi de ajutor dacă o exprimăm într-un mod constructiv încercând să ajungem la sursa ei. De exemplu, dacă m-a enervat prietena că tot întârzie, n-o să rezolv problema începând să urlu la ea, ba chiar o să înrăutățesc situația. Cel mai bine ar fi ca în mod calm dar cu încredere să îmi exprim nemulțumirea („Îmi dau seama că probabil nu faci asta intenționat, dar când întârzii devin supărat.”).

Observam că în cultura populară este înfiptă adânc ideea că trebuie să ne descărcăm când suntem nervoși. Am văzut că această idee provine doar din presupuneri, iar când ne uităm la experimentele făcute, lucrurile par să stea exact invers. Pe scurt, ce înseamnă aceste experimente: luăm oameni la întâmplare, îi enervăm, îi punem întâmplător în două grupuri, pe unii îi punem să se „descarce”, iar pe ceilalți să stea liniștiți. La sfârșit observăm că cei care s-au descărcat sunt încă nervoși (poate chiar mai nervoși decât înainte să se descarce), iar celor care au stat liniștiți le-a cam trecut supărarea. Observând aceste lucruri nu putem ajunge decât la concluzia că metafora oalei sub presiune este greșită și că mult mai potrivită ar fi metafora focului: cu cât ne enervăm mai mult sau ne comportăm agresiv, cu atât devenim mai nervoși și mai agresivi, pentru că „punem paie pe foc”. În concluzie, efectul de catharsis este efectul de purificare.

Termenul catharsis sinonimul vinovației

Termenul de catharsis (Kάθαρσις) este derivat din cuvântul grecesc καθαίρειν (katharein), care semnifică a curăța, la rându-i derivat din „kathares”, care înseamnă pur, curat, fără pată. Conceptul este utilizat în discursul contemporan în context literar, religios, medical și al tradițiilor învățate.

„Catharsis” este un concept estetic care exprimă purificarea conștiinței spectatorilor de orice pasiune, prin arta tragediei. Formulat pentru prima dată de Aristotel, cu sensul de acțiune de medicație care se aplica în antichitate cu ajutorul muzicii, la vindecarea unor cazuri de extaz sau entuziasm orgiastic. Unele opinii platonice și pitagoreice considerau că melodiile, îndeosebi cele „entuziaste”, pot provoca o înălțare a emoției, căreia îi urmează, în mod necesar, o descărcare a preaplinului afectiv, deci o reducere sensibilă a afectelor. Aristotel observă că nu numai exaltații pot fi eliberați de zbucium prin muzică, ci și cei stăpâniți de alte afecte ca: frica și mila. Și în vechile practici mistice, acțiunea cathartică a muzicii era un lucru obișnuit. Misterele, ca de pildă cele dionisiace, în timpul cărora se intonau melodii „entuziaste”, erau socotite cathartice.

Platon este primul care aplică termenul la artă. În „Sympozion” și „Phaidros” (Platon, 1998) relevă valoarea erosului generator de trăiri estetice prin care suferința se preschimbă în bucurie a creației. Platon condamnă arta întemeiată pe pornirile iraționale ale sufletului fiindcă excită în om pasiunile inferioare.

Aristotel elimină o parte din fondul turbulent al omului prin arta care purifică. El adoptă o poziție complet opusă celei platonice. Lărgind sfera de acțiune cathartică, atribuită numai anumitor ramuri ale muzicii, a considerat și catharsisul tragic drept un fenomen pozitiv care nu duce la năruirea echilibrului sufletesc, ci, dimpotrivă, la deplina lui restabilire. Aristotel consideră, în opoziție cu Platon, favorabilă acțiunea tragediei asupra omului. Teoria catharsisului este o încercare de a lămuri în ce constă influența favorabilă și în ce constă esența satisfacției pe care o încearcă receptorul.

Schiller, în „Scrieri asupra educației estetice”, transpune ideea prin kantianism: „Frumosul eliberează omul de constrângerea lumii reale, mediază între sensibil și rațional, înalță omul în planul rațional din cel sensibil, eliberându-l” (Schiller, 1981).

Schopenhauer recunoaște puterea cathartică a artei. Realitatea ideilor, esența numenală a realului pot fi descoperite prin cunoașterea intuitivă artistică, separând omul de contingent. Adevărul absolut se poate atinge prin funcția cathartică a artei.

Bergson atribuie artei funcție hipnotică: „Funcția artei este de a adormi puterile active ale personalității noastre și de a ne conduce la o stare de docilitate perfectă, fie că realizăm ideea pe care ne-o sugerează, fie că simpatizăm cu sentimentele inspirate”.

[NUME_REDACTAT] asociază teoria aristotelică a catharsisului cu teza kantiană a „desprinderii artei de orice interes practic”; arta înalță din pasionalitatea imediată la contemplația universalului.

Despre catharsis scriu exegeții români: D.M. Pippidi, traducător și comentator al „Poeticii” și [NUME_REDACTAT] în „Aristotel ca teoretician estetic”. În „Estetica” sa, [NUME_REDACTAT] subliniază cu privire la catharsis: „Omul care se pregătește pentru întâlnirile artei trebuie să opereze în sine acel Catharsis, acea purgare a pasiunilor care nu este numai un efect al artei, dar și o condiție a ei” (Anghelescu, Ionescu, Lăzărescu, 2007).

Termenul de catharsis a fost utilizat de-a lungul timpului în diferite contexte, respectiv:

– context literar – catharsis-ul este definit ca eliberare de pasiuni, purificare de emoții, în special de acelea de milă și teamă, în primul rând prin intermediul artei. Aristotel este cel care utilizează acest concept ca pe o metaforă în lucrarea „Poetica”, spre a descrie efectele tragediei asupra spectatorului. Filosoful grec afirmă că scopul tragediei este acela de a trezi catharsis-ul (Aristotel, 1998). În lucrarea „Poetica”, Aristotel utilizează același termen, definindu-l ca sentimentul de a fi posedat de un fel de inspirație în momentul ascultării unei melodii care trezește un fel de excitare de natură religioasă, prin care se obține starea de calm, ca și când auditorul ar fi supus unui tratament medical de purificare.

– context religios și tradițional – în cadrul istoriei religiilor, comportamentul și regulile cathartice se înregistrează în diferite medii culturale, purificarea fiind o acțiune de îndepărtare a păcatelor rezultate din violarea unui tabu. În tradiția [NUME_REDACTAT], evocarea acțiunilor cathartice este întâlnită în poezia homerică, în poemele lui Hesiod și în cultele misterelor de la Delphi și Eleusis. Ele se practicau în cadrul unor ritualuri cu scopul izbăvirii de păcate din punct de vedere spiritual și etic.

– context medical – sensul termenului catharsis este acela de purgație și este strâns legat de perspectiva religioasă.

Păcatele religioase și morale erau asociate în antichitate cu boala și pedeapsa. Pedeapsa era considerată un tribut survenit ca urmare a comportamentelor individuale sau colective ce constituiau o violare a legilor [NUME_REDACTAT]. În tragedia lui Sofocle, „[NUME_REDACTAT]”, asupra cetății Theba se abate ciuma din cauza incestului săvârșit de Oedip.

Grecii care au înțeles de timpuriu relația între minte, corp și suflet, au văzut foarte clar legătura între muzică și medicină. [NUME_REDACTAT] Mediu, artele ocupau o poziție ambiguă. Pe de o parte muzica și artele vizuale erau puse în serviciul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, muzica profană și, bineînțeles, dansul erau văzute ca instrumentele Diavolului.

Anumite boli în Italia erau vindecate prin catharsis, obținut prin dans, muzică și culori simbolice. În epoca Renașterii, reapare interesul pentru artterapie, în special utilizarea în scop medical a muzicii. Valoarea majoră a muzicii în medicina curentă prin utilizarea ei ca influență catarhică și de calmare, în special în tratarea tulburărilor mentale (ex.: melancolie si depresie).

În secolul al XVIII-lea, un număr crescut de medici au observat și au investigat efectele psihologice ale muzicii, în special relațiile dintre ritmurile corpului și cele ale muzicii și dintre puls și măsurile de muzică. Ei au observat efectele muzicii asupra respirației, circulației sângelui și asupra stărilor (dispozițiilor). Recunoașterea legăturii dintre corp și psihic a făcut ca în psihoterapiile moderne să fie inevitabilă aprecierea rolului nonverbalului în procesul terapeutic.

Teoria catharsisului

Funcția de catharsis se centrează pe nevoia indivizilor de a elibera tensiunile și de a-și exprima emoțiile, mai mult decât nevoia de a comunica cu alții. Această tensiune poate fi identificată cu agresivitatea și din acest punct de vedere, catharsisul a fost abordat din perspectiva reducerii acestei agresivități.

Reducerea agresivității – catharsisul este constructul care prezice că exprimarea agresiunii în moduri acceptabile social reduce tendințele agresive.
Această teorie afirmă că pornirea oamenilor – înnăscută, indusă prin socializare sau provocată de evenimente specifice – de a se comporta agresiv față de semenii lor, poate fi satisfăcută prin acțiuni substitutive care să nu facă rău nici persoanelor în cauză, dar nici altora. Creându-se posibilitatea ca indivizii să-și descarce mânia și ura prin mijloace inofensive, se reduce tensiunea emoțională și, prin urmare, probabilitatea ca ei să săvârșească acte antisociale.

Se consideră că efectul de catharsis operează prin trei căi principale:

vizionarea de materiale cu multe scene violente, cum ar fi piese de teatru, filme, spectacole sportive etc. (idee teoretizată de Aristotel);

consumarea tendinței agresive la nivelul imaginarului, al fanteziilor (teorie dezvoltată de Freud);

angajarea în acțiuni violente efective, dar care nu au consecințe antisociale (practicarea unor sporturi, agresivitate față de obiecte neînsuflețite), idee anticipată deja de Platon.

În ideea susținerii celor menționate mai sus și pentru a verifica cele trei căi de realizare a efectului de catharsis s-au realizat studii experimentale. Astfel:

O serie de studii ale lui Berkowitz (1965) și ale altora au sugerat, totuși, că în anumite circumstanțe, agresiunea deschisă crește după vizionarea unui film agresiv. Efecte similare au fost asociate cu urmărirea jocurilor video agresive. [NUME_REDACTAT] (1989) a explicat că un comportament agresiv este, probabil, consecința măsurii în care filmul justifică acțiunea agresivă (dacă tipul merită să fie bătut), a măsurii în care situația descrisă seamănă cu viața subiectului, sau cu măsura în care mai există alte elemente care provoacă agresivitatea în mediu (arme așezate pe mese etc.). În plus, există o relație între jocul agresiv și agresiunea reală existentă între adulți (Chelcea, 2001).

Majoritatea cercetătorilor indică nu numai că expunerea la violența mass-media nu reduce violența efectivă, ci o încurajează. Nici vizionarea unor competiții sportive ce presupun agresivitate nu au un efect de catharsis. Mai mult, se pare că întăresc tendința spre violență (Stephan, Stephan, 1985).

Privitor la exprimarea pornirilor agresive în planul imaginarului, aici rezultatele investigațiilor concrete sunt contradictorii. Consumarea indirectă a frustrării, mâniei, revoltei, prin scenarii ce rezolvă acțiuni agresive doar în teritoriul fanteziilor mentale pure sau în cel al povestirilor scrise, al picturii etc., conduce probabil la o micșorare a tendinței de a realiza practic în viața reală, acte de violență antisocială (Sears, Peplau, Taylor, 1985).

Realizarea de activități fizice viguroase, ce implică agresivitate sau cel puțin un mare efort, dar care nu au consecințe umane și social negative cum ar fi diferite sporturi și jocuri, muncă grea, reduc doar temporar starea de dispoziție înspre agresivitate față de persoanele ce formează obiectul mâniei (Zillman, 1988).

Cercetările evidențiază că, în general, orice formă de comportament substituant (inclusiv cel verbal) mai degrabă sporește probabilitatea unor acte violente antisociale interpretate de un actor decât să o micșoreze.

Descărcarea cathartică ia de cele mai multe ori forma plânsului, a suspinelor, a izbucnirilor de furie, de revoltă, a folosirii de gesturi sau cuvinte dure (bineînțeles, cu limitarea de rigoare, de a nu produce rău propriei persoane sau celor din jur). Unele persoane se folosesc uneori de gesturi sau cuvinte pentru descărcarea afectului.

Catharsisul înseamnă exprimarea liberă și deschisă a trăirilor afective, înlăturarea mecanismelor de apărare, acceptarea propriilor emoții și sentimente și a propriului eu. Cel ce se autodezvăluie se descarcă, se eliberează de unele informații care, prin semnificația pe care le-a atribuit-o sunt resimțite ca fiind „apăsătoare”.

2. Vinovatia din punct de vedere juridic ,teologic si psihologic

2.1.Vinovația din perspectiva juridică

Formele vinovăției și gradele culpei,

Intenția sau dolul.

Culpa.

Gradele culpei.

Stabilirea culpei.

Criterii.

Formele vinovăției.

Art. 16 alin. (2) și (3) C. civ. definește cele două forme de vinovăție: intenția și culpa; de asemenea, este definită și culpa gravă. Prin urmare, doctrina de specialitate și jurisprudența nu mai trebuie să invoce pe cale de împrumut sau prin trimitere definițiile corespunzătoare din Codul penal, așa cum erau nevoite să procedeze sub imperiul vechiului Cod civil, care nu cuprindea nicio dispoziție cu privire la acestea. De altfel, textele art. 16 alin. (2) și (3) C. civ. constituie o preluare în esență a definiției intenției și culpei din legislația penală (art. 19 vechiul C. pen. și art. 16 noul C. pen.).

2.1.1.Intenția sau dolul.

Fapta este săvârșită cu intenție atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea lui sau, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii acelui rezultat [art. 16 alin. (2) C. civ.]. Rezultă că intenția, care în știința dreptului civil se numește și „doi”, este de două feluri: intenția directă (dolul direct) și intenția indirectă (dolul indirect).

a) Intenția directă sau dolul direct este atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește ca el să se producă (de pildă, acționează cu intenție directă acela care săvârșește un furt sau trage cu arma în victimă de la câțiva centimetri).

b) Intenția indirectă sau dolul indirect este atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei și, cu toate că nu-1 urmărește, acceptă riscul sau posibilitatea ca el să se producă (de pildă, acționează cu intenție indirectă acela care a aplicat victimei mai multe lovituri în stomac cu pumnul și picioarele, deoarece, chiar dacă nu a urmărit moartea victimei, a acceptat consecințele mortale ale loviturilor aplicate).

In cazul intenției directe sau indirecte ambele elemente ale vinovăției – intelectiv și volitiv – sunt evidente și ușor de sesizat. Este însă necesar să se rețină că, deși din definiția intenției, s-ar părea că procesul intelectiv constă numai în prevederea de către autorul faptei a rezultatului urmărit sau acceptat, în realitate el este necesar să aibă și reprezentarea caracterului ilicit al acelei fapte și a condițiilor în care unnează să acționeze; bunăoară, în materie de furt, făptuitorul trebuie să-și dea seama că bunul pe care și-l însușește aparține altuia și că o astfel de conduită este interzisă de lege.

2.1.2. Culpa.

Fapta ilicită este săvârșită din culpă în situația în care autorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu-1 acceptă, socotind fară temei că nu se va produce sau, după caz, nu prevede acel rezultat, deși trebuia să îl prevadă [art. 16 alin. (3) [NUME_REDACTAT] Civil]. Așadar, culpa poate fi cu prevedere sau din neprevedere.

Culpa cu prevedere se mai numește și imprudență și constă în aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care însă nu-1 acceptă, sperând și uneori crezând, în mod ușuratic, că nu se va produce (de pildă, un conducător auto circulă cu o mare viteză pe un drum public pentru a se prezenta la o întâlnire; își dă seama că poate produce un accident și prejudicia pe altul, dar speră ușuratic, superficial că rezultatul nu se va produce).

Culpa din neprevedere se numește neglijență și constă în aceea că făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși în condițiile date trebuia și putea să-l prevadă (de pildă, medicul care nu a sterilizat instrumentul medical înainte de o nouă intervenție chirurgicală; un fumător distrat care intră cu țigara aprinsă într-un depozit de combustibil lichid).

In cazul culpei, cu sau fară prevedere, procesul sau factorul intelectiv este manifest, deoarece în ipoteza imprudenței, autorul prevede rezultatul și nu dorește producerea lui, sperând ușuratic că îl va putea evita sau preîntâmpina, iar în situația neglijenței, nu-1 acceptă fiindcă nici nu are reprezentarea lui mintală, deși în condițiile date putea și trebuia să o aibă. în ce privește elementul sau procesul volitiv, el este sesizabil doar în cazul imprudenței ori culpei cu prevedere.

Distincția între formele vinovăției, în dreptul nostru civil, de regulă, nu prezintă interes practic, deoarece răspunderea civilă reparatorie are ca finalitate nu atât condamnarea făptuitorului, ci repararea integrală a prejudiciului injust cauzat victimei. Așadar, o persoană care a cauzat un prejudiciu altuia este obligată să-l repare în întregime, indiferent dacă a acționat cu intenție sau fară intenție, din culpă. Cuantumul reparației depinde de întinderea prejudiciului și nu de forma vinovăției.

Totuși, uneori, distincția dintre formele vinovăției prezintă importanță. Astfel, în cazul în care pentru un prejudiciu răspund în solidar două sau mai multe persoane (art. 1382 noul [NUME_REDACTAT]), în raporturile dintre ele, sarcina reparației se împarte proporțional în funcție de contribuția fiecăreia la cauzarea prejudiciului ori, dacă aceasta nu poate fi stabilită, proporțional cu intenția sau gravitatea culpei fiecăreia (art. 1383, prima parte, noul [NUME_REDACTAT]).

În final, se poate spune că acela care nu a avut reprezentarea faptei sale și nu i-a prevăzut urmările prejudiciabile și care, după împrejurări, nu trebuia și nici nu putea obiectiv să le prevadă, acționează fară vinovăție. Prevederea și posibilitatea de prevedere se prezumă. Această prezumție poate fi însă înlăturată, dovedindu-se lipsa discernământului sau o cauză externă autorului faptei care l-a împiedicat să-și poată reprezenta caracterul ilicit al faptei și prevedea urmările sale prejudiciabile.

Gradele culpei

Spre deosebire de vinovăția cu intenție, culpa are un anumit specific în ce privește cele două elemente – intelectiv și volitiv – ale vinovăției. Astfel, ele sunt relativ facil de decelat și analizat în cazul culpei cu prevedere, numită imprudență. în schimb, în situația culpei fară prevedere sau a neglijenței, procesul intelectiv este puțin sesizabil deoarece autorul nu-și dă seama de caracterul ilicit al faptei și nu prevede rezultatul său, deși trebuia și putea să-l prevadă; mai mult, procesul volitiv lipsește cu desăvârșire. De aceea, în ce privește culpa, după criteriul intensității sale, încă în dreptul roman, s-a făcut distincție între: culpa gravă (culpa lata), culpa ușoară (culpa levis) și culpa foarte ușoară (culpa levissima). Culpa gravă era aceea de care nu s-ar face vinovat nici omul cel mai mărginit, în sensul că orice persoană cu un minim de diligență ar fi prevăzut rezultatul faptei. Culpa ușoară este neglijența de care nu s-ar fi făcut vinovat un „bun părinte de familie”, adică un om cu diligență medie, normală. Culpa foarte ușoară este aceea care ar fi putut fi evitată numai de „un excelent părinte de familie”, adică de un om cu diligența cea mai înaltă, având un simț de prevedere ieșit din comun.

Această clasificare a culpei nu a fost preluată în vechiul Cod civil. De aceea, în dreptul nostru civil s-a considerat că, de regulă, gradul culpei nu are importanță și nici utilitate practică, atunci când legea nu prevede altfel. Din moment ce culpa există, alături de celelalte condiții ale răspunderii civile, indiferent de gradul ei, se naște obligația de reparare a prejudiciului.

Noul cod civil definește totuși culpa gravă în art. 16 alin. (3), ultima frază, unde se stabilește că este „atunci când autorul a acționat cu o neglijență și imprudență pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o față de propriile interese”. De asemenea, principiul răspunderii pentru orice culpă este consacrat implicit în art. 1357 alin. (2), în materia răspunderii pentru fapta proprie, care dispune „Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”.Subliniem că din economia prevederilor noului Cod civil se poate totuși constata că gradele culpei prezintă utilitate practică în câteva situații: clauzele de nerăspundere pentru prejudiciul material cauzat bunurilor altuia sunt valabile numai în caz de culpă ușoară sau foarte ușoară [art. 1355 alin. (l)-(2)]; în cazul vinovăției comune, cei obligați să răspundă solidar față de victimă, în raporturile dintre ei, suportă sarcina reparării proporțional, în funcție de anumite criterii, dintre care unul este gravitatea culpei (art. 1383 noul [NUME_REDACTAT]); atunci când și creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua corespunzător"; mai mult debitorul nu datorează despăgubire pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligență (art. 1354 noul [NUME_REDACTAT]).

Stabilirea culpei. [NUME_REDACTAT] stabilirii vinovăției este simplă sau, dimpotrivă, dificilă în funcție de forma pe care o îmbracă. în cazul intenției (dolului) -directe sau indirecte – nu se ridică, de regulă, mari dificultăți; având configurația unui element pur subiectiv, pentru stabilirea intenției nu avem nevoie, în dreptul civil, de un criteriu exterior; autorul faptei prevede consecințele conduitei sale ilicite și prejudiciabile și urmărește sau acceptă evident producerea acestora.

Cu totul diferit se pune problema stabilirii vinovăției neintenționale, adică a culpei, constând în imprudență sau neglijență. In ambele cazuri intervin anumite deficiențe în cadrul factorului sau procesului intelectiv; la imprudență, făptuitorul prevede urmările faptei sale, dar crede sau speră „ușuratic” că ele nu se vor produce sau că le va evita; la neglijență, făptuitorul nu prevede urmările conduitei ilicite, deși trebuia și putea să le prevadă. Și mai mult, în cazul neglijenței, elementul volitiv lipsește. Or, trăind în societate, omul este obligat să fie prudent și diligent. De aceea, pentru a stabili culpa se pune întrebarea cum poate fi delimitată prudența de imprudență și diligența de peglijență?

Art. 1358 noul [NUME_REDACTAT] conține o dispoziție care prevede criteriile particulare de apreciere a culpei. Lipsa unei reglementări cu privire la această problemă în vechiul Cod civil, multă vreme, a dat naștere la dezbateri în doctrină și la o jurisprudență, nu întotdeauna unitară, asupra criteriilor de stabilire și apreciere a culpei1. în consecință, s-au conturat trei puncte de vedere:

– unii autori au considerat că imprudența și neglijența trebuie apreciate subiectiv, concret, adică în funcție de însușirile și capacitatea proprie fiecăruia, ținând seama de vârstă, sex, nivel de instruire, caracter, temperament etc., pentru a constata dacă putea și trebuia să prevadă urmările faptei sale; astfel, în acest scop, se va compara comportamentul autorului faptei ilicite și prejudiciabile cu propria sa conduită obișnuită;

– alți autori și practica judiciară în majoritatea ei au optat pentru un criteriu obiectiv, abstract. Este în culpă acea persoană care nu a dat dovadă de prudența și diligența cu care ar fi lucrat, în acele împrejurări, un tip uman abstract, un om cu capacitate medie, normală, apreciată în funcție de nivelul general al răspunderii sociale6. în această concepție, în urmă cu un secol, un eminent jurist a apreciat că există culpă ori de câte ori „atitudinea dăunătoare a cuiva prezintă în sine însăși și chiar neatâmat de starea de conștiință a autorului un caracter de anomalie cu privire la manifestările cele mai statornice ale vieții sale sociale”. Aceasta presupune o detașare față de procesele psihologice – intelectiv și volitiv – care declanșează și eventual însoțesc fapta ilicită, elementul determinant fiind cel al comportamentului anormal, față de victima care trebuie să fie protejată1. Așadar, în această concepție, nu se au în vedere însușirile concrete, individuale și capacitatea autorului faptei prejudiciabile; este imprudent cel care nu a procedat cu prudența de care ar fi dat dovadă un tip uman abstract, stabilit ca etalon în societate, și a ales comportamentul antisocial; este neglijent acela care nu a depus eforturi pentru a prevedea urmările faptei sale și putea să o facă, deoarece un om cu capacitate și diligență medie ar fi avut reprezentarea urmărilor negative ale unei asemenea conduite și, prin unnare, s-ar fi abținut să o desfășoare. Pe cale de consecință, persoanele care nu ating nivelul de prudență și de diligență cerut de societate unui om cu capacitate medie, normală de a fi prudent și diligent sunt în culpă; însușirile sau capacitățile concrete, individuale, subiective nu au nicio relevanță în aprecierea și stabilirea culpei; – s-a exprimat și o soluție oarecum intermediară, potrivit căreia aprecierea culpei se face pornind tot de la criteriul obiectiv, adică prin raportare la comportamentul unui om normal, abstract, care acționează dând dovadă de grijă – prudență și diligență -față de interesele societății și ale semenilor săi, adică un bonus pater familias. Acest criteriu se completează cu unele elemente sau circumstanțe obiective, externe", cum sunt: timpul și locul în care s-a aflat făptuitorul; felul activităților în cursul cărora s-a săvârșit fapta prejudiciabilă, cum ar fi întrecerile sportive; infirmitățile fizice grave care exclud posibilitatea de informare (cecitatea) ori posibilitatea de a împiedica producerea sau extinderea prejudiciului (paralizia); dacă fapta a fost săvârșită în exercițiul sau în afara exercițiului unei profesiuni etc. Așa de pildă, dacă fapta s-a săvârșit în exercițiul unei profesiuni, culpa se apreciază în funcție de prudența și diligența de care trebuie să dea dovadă profesionistul model, cu respectarea exigențelor și regulilor aplicabile profesiunii respective, pentru evitarea producerii de consecințe dăunătoare.

Textul art. 1358 noul [NUME_REDACTAT], în opinia noastră, consacră soluția intermediară, potrivit căreia culpa se apreciază după criteriul obiectiv, ținându-se seama și „de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei și, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exercițiul activității sale”. Așadar, nu se vor lua în considerare circumstanțele și însușirile interne subiective ale autorului faptei ilicite și prejudiciabile, cum sunt: vârsta, sexul, temperamentul, nepriceperea, neîndemânarea personală etc. Vor fi avute în vedere doar acele împrejurări concrete care au constituit circumstanțele externe în care a fost săvârșită fapta ilicită; autorul va fi în culpă numai dacă se va proba că nu a avut prudența și diligența de care ar fi dat dovadă modelul uman aflat în aceleași circumstanțe concrete.
Față de această soluție legislativă este întemeiată afirmația din doctrina juridică potrivit căreia criteriul obiectiv de apreciere a culpei este dinamic și variabil'. Este dinamic pentru că exigențele sale sporesc mereu pe măsura evoluției societății, evoluției cunoștințelor umane sub impactul dezvoltării științei și creșterii nivelului de instrucție și educație al omului mediu, normal, cu valoare de etalon la care se raportează conduita persoanelor. De asemenea, este variabil deoarece acest criteriu se aplică și în funcție de anumite condiții externe care pot fi legate de timpul, locul, felul activității în care s-a săvârșit fapta prejudiciabilă, precum și de alte împrejurări obiective.

2.1.3.Conceptul de vinovăție în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] nr. 286/2009 definește infracțiunea în art. 15 Trăsăturile esențiale ale infracțiunii

 [NUME_REDACTAT] fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție,nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. (2) Infracțiunea este singurul temei alrăspunderii penale. 

Legea consideră ca trăsături generale ale infracțiunii: 

prevederea faptei în legea penală care include săvârșirea faptei cu vinovăție 

caracterul nejustificabil al faptei 

caracterul imputabil al faptei.

Spre deosebire de Codul din 1968, [NUME_REDACTAT] Penal înlătură trăsătura referitoare la

pericolul social al faptei (art. 17).

Trăsăturile esentiale ale infracțiunii.

(1)Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută delegea penală.

(2) Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale), conceptul urmând a fost folosit drept criteriu în aprecierea oportunității urmăririi penale, instituție reglementată de Codul de procedură prenală.

  Elementul de noutate îl constituie faptul că prevederea în legea penală se referă atât laelementele obiective, cât și la elementele subiective. Fapta nu este prevăzută de legea penalădacaă nu a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de lege.

  Din cele prezentată mai sus, putem reține faptul că vinovăția este o trăsătură esențială a infracțiunii.

Vinovăția scoate în evidență imputabilitatea psihică a faptei. Pentru existențainfracțiunii nu este suficient să existe o faptă care prezintă pericol social, infracțiunea, ca actde conduită exterioară a omului, nefiind o simplă descărcare de energie fizică, ci și omanifestare a conștiinței și voințrei acestuia, o expresie a personalității lui. Nu orice atitudine psihică a făptuitorului poate constitui vinovăție, în sensul de trăsătură a infracțiunii, ci numaiaceea care, prin procesele psihice pe care le cuprinde, prin raportul acestora cu fapta comisăși urmările ei, exprimp legătura de cauzaliate psihică între făptuitor și fapa săvârșită.

Teoria psihologică a vinovăției

Concepe vinovăția ca formă a relației psihice dintre făptuitor și fapta prevăzută de legea penală. Ea include ansamblul proceselor psihice(volitive, intelective, afective) care stau la baza acestei relații și relevă caracterul voit șiconștient al faptei. Acest caracter este dat de faptul că subiectul are reprezentarea condițiilor obiective în care acționează și a consecințelor faptei. Pe baza cunoașterii și reprezentăriifaptei, făptuitorul își dirijează acțiunea în vederea producerii rezultatului pe care l-a dorit sau acceptat și pentru care trebuie să răspundă. Făptuitorul este vinovat deoarece și -a folosit defectuos capacitatea psihică de înțelegere, prevedere și dirijare a voinței, cauzând un rezultat periculos pentru valorile sociale apărate de legea penală. 

Art. 374: Judecata in cazul recunoasterii vinovației:
1) Pana la inceperea cercetarii judecatoresti, inculpatul poate declara, personal sau prin inscris autentic, ca recunoaste savarsirea faptelor retinute in actul de sesizare a instantei si solicita ca judecata sa se faca in baza probelor administrate in faza de urmarire penala.
2) Judecata poate avea loc numai in baza probelor administrate in faza de urmarire penala doar atunci cand inculpatuldeclara ca recunoaste in totalitate faptele retinute in actul de sesizare a instantei si nu solicita administrarea de probe.
3) La termenul de judecata, cand cauza se afla in stare de judecata, instanta il intreaba pe inculpat daca solicita ca judecata sa aiba loc in baza probelor administrate in faza de urmarire penala si acorda cuvantul procurorului, celorlalte parti si persoanei vatamate asupra cererii formulate.
4) Instanta de judecata admite cererea atunci cand, din probele administrate, rezulta ca faptele inculpatului sunt stabilite si sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse si procedeaza laaudierea inculpatului, potrivit art. 378.
5) In caz de admitere a cererii, presedintele explica persoanei vatamate ca se poate constitui parte civila si intreabapartea civila si partea responsabila civilmente daca propun administrarea de probe. Instanta poate dispune disjungereaactiunii civile, potrivit art. 26, daca pentru solutionarea acesteia este necesara administrarea de probe, prin care s-ar prelungi in mod nejustificat solutionarea actiunii penale.
6) In caz de admitere a cererii, dispozitiile art. 386 si 391-395 se aplica in mod corespunzator.
7) Instanta va pronunta condamnarea inculpatului, care beneficiaza de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsaprevazute de lege in cazul pedepsei inchisorii si de reducerea cu o patrime a limitelor de pedeapsa prevazute de lege in cazul pedepsei amenzii. Dispozitiile alin. (1)-(6) nu se aplica in cazul in care actiunea penala vizeaza o infractiune care se pedepseste cu detentie pe viata.
8) In caz de respingere a cererii, instanta procedeaza potrivit art. 376-407.

Reglementarea in [NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] (din 1968)
Art. 3201: Judecata in cazul recunoasterii vinovației
(1) Pana la inceperea cercetarii judecatoresti, inculpatul poate declara personal sau prin inscris autentic ca recunoaste savarsirea faptelor retinute in actul de sesizare a instantei si solicita ca judecata sa se faca in baza probelor administrate in faza de urmarire penala.
(2) Judecata poate avea loc numai in baza probelor administrate in faza de urmarire penala, doar atunci candinculpatul declara ca recunoaste in totalitate faptele retinute in actul de sesizare a instantei si nu solicita administrarea de probe, cu exceptia inscrisurilor in circumstantiere pe care le poate administra la acest termen dejudecata .
(3) La termenul de judecata, instanta intreaba pe inculpat daca solicita ca judecata sa aiba loc in baza probelor administrate in faza de urmarire penala, pe care le cunoaste si le insuseste, procedeaza la audierea acestuia si apoi acorda cuvantul procurorului si celorlalte parti.
(4)  Instanta de judecata solutioneaza latura penala atunci cand din probele administrate in cursul urmaririi penale rezulta ca fapta exista, constituie infractiune si a fost savarsita de inculpat.
(5) Daca pentru solutionarea actiunii civile se impune administrarea de probe in fata instantei, se va dispunedisjungerea acesteia.
(6) In caz de solutionare a cauzei prin aplicarea alin. 1, dispozitiile art. 334 si 340 -344 se aplica in mod corespunzator.
(7)  Instanta va pronunta condamnarea inculpatului, care beneficiaza de reducerea cu o treime a limitelor depedeapsa prevazute de lege, in cazul pedepsei inchisorii, si de reducerea cu o patrime a limitelor de pedeapsaprevazute de lege, in cazul pedepsei amenzii. Dispozitiile alin. 1-6 nu se aplica in cazul in care actiunea penala vizeaza o infractiune care se pedepseste cu detentiune pe viata.
(8)  Instanta respinge cererea atunci cand constata ca probele administrate in cursul urmaririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili ca fapta exista, constituie infractiune si a fost savarsita de inculpat. In acest caz instantacontinua judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.

2.2. vinovatia din perspectiva teologica

Vinovația pentru savarsirea pacatului apare deodata cu pacatul. E greu sa crezi ca cineva care a facut pacate mari poate dormi linistit sau poate sa scape de mustrarile de conștiința. Astazi, in epoca acestui templu al placerilor vinovate – Internetul, pacatele au ajuns la o diversitate si la un rafinament de-a dreptul diabolice. Prostitutia imbraca forme care aparent dau o nota hazlie sau se incearca salvarea aparentelor prin inocularea catre publicul larg a ideii ca prostitutia este o profesie ca oricare alta.

Vinovația pentru pacatul savarsit este de o vechime cu omul, caci pe tot pamantul glasul sangelui lui Abel striga dupa Cain. Dumnezeu nu a fost bucuros sa vada ca Abel fusese omorat de catre cel cu care avea acelasi sange, Cain, dar, si daca Dumnezeu nu ar fi luat vreo masura, fratele ucigas tot ar fi suferit amar, din cauza mustrarilor de conștiința.

Dupa modelul Cain, se poate trage invatatura ca cel care are un pacat de moarte asupra sa nu poate sa scape de sentimentul de vinovație, oriunde s-ar ascunde.

Un pacat mare nu poate fi ascuns cu una cu doua, chiar de ai avea pentru asta o groapa fara fund, in timp ce o fapta buna, oricat de mica, este vestita de ingeri pana in inaltul cerurilor.

Cu certitudine e foarte greu sa se ajunga la nevinovația pruncului aratat noua de [NUME_REDACTAT] ca model de comportament pentru cei care vor sa cunoasca [NUME_REDACTAT]. Dar tocmai prin aceasta, ca bunul crestin pune stavila acestui noian de ispite, poate capata cununa biruitoare mai stralucitoare. Cunoscut este ca cine va rabda mai multe rele, batai, oprelisti, prigoniri, ispite sau batai, cu demnitate, acela se va mantui. Deci sunt sanse sa avem o viata buna, curata si sanatoasa si in mijlocul acestei valtori cu iz pacatos, in mijlocul acestei larme produse de Internet si de placerile sale aferente.

Nimeni, dupa ce a pacatuit, nu poate sa se curateasca de unul singur, de aceea Dumnezeu ne-a randuit cu dragoste moduri de curatire, slujbe, canoane, nevointe.

Cine crede ca pacatul i se sterge de la sine si ca nu va da socoteala pentru el este ca cel ce-si baga capul intr-o oala, tipa si spera ca nu-i vor tiui urechile.

Pacatul transpira, iese in evidenta. Betivul are mersul impleticit. Femeia usoara are un anumit comportament. Pe drogat il recunosti dintr-o multime.

Drumul de la pacat la moarte a fost descris de [NUME_REDACTAT]. Dupa pacat, vine sentimentul de vinovație. Cand acesta devine viciu sau patima, deja sentimentul de vinovație se amplifica. Dupa sentimentul de vinovație, se instaleaza deznadejdea. Iar dupa deznadejde urmeaza moartea.

Iuda mai intai a iubit banii si slava desarta. Mai apoi, L-a vandut pe Fiul lui Dumnezeu, dandu-L pe mana celor ce aveau sa-L ucida. Vinovat simtindu-se, a dus punga cu bani arhiereilor. Iar la final, ajuns din urma de toate pacatele sale, si-a pus capat zilelor.

Multi dintre adolescentii zilelor noastre, dupa ce isi hranesc fantezia bolnavicioasa cu imagini imorale, sunt urmariti de un sentiment permanent de vinovație. Astfel, un tanar cand cunoaste o fata nu apuca sa vada in ea un om, un sprijin sau un prieten adevarat. Ci, dupa modelul filmelor, adolescentul nostru vede in tanara doar un obiect sexual. Va fi greu ca acel tanar sa biruie sentimentul de culpabilitate, si atunci tanarul se va prabusi ori intr-o stare de timiditate accentuata, ori intr-un anumit complex de inferioritate, ce vor face din el un individ aruncat la marginea societatii si lepadat de Dumnezeu. Acest tanar care-si intoxica mintea si sufletul cu imagini imorale va vedea in toate femeile pe care le intalneste, poate si-n sora sau in mama sa, partea cea mai urata, partea care ne apropie cel mai mult de animale. Femeile nu i se vor mai parea frumoase decat așa cum le-a vazut el in acele imagini obsesive si nu va fi in stare sa deosebeasca frumusetea caracterului, la o anumita persoana, sufletul caritabil sau frumusetea unui suflet care Il iubeste pe Dumnezeu.

Sa vedem unde avem pilda pentru nevinovația cea mai aleasa ca sa stim pe cine sa imitam! [NUME_REDACTAT] Dumnezeu este fara de pacat, așa ca nu e greu sa gasim nevinovația in forma ei cea mai inalta, la Mantuitorul nostru [NUME_REDACTAT], Dumnezeu desavarsit si Om desavarsit.

[NUME_REDACTAT] spunem Mielul lui Dumnezeu, vedem in Mantuitorul mielul profetit de Isaia, Care S-a dat la junghiere si jertfa, dar vedem si suprema nevinovație ce sta, comparativ, intr-un animal fara de vina.

Pentru nevinovația lui Hristos marturisesc pana si prigonitorii Lui. Scris este in capul cartii ca, dupa ce L-a cercetat indelung, Pilat a declarat de fata cu toti nevinovația lui Iisus.

Usor de remarcat ca un pacatos se poate diferentia de un nepacatos prin vorbe, gesturi sau fapte. Cum la fel se poate deosebi un vinovat de un nevinovat. Pilat a vrut chiar sa-L elibereze pe Iisus, sfatuit fiind si de sotie, dar glasurile celor care vroiau sange nevinovat au fost mai puternice. S-a rostit atunci: "Rastigneste-L!". Sentinta avea sa fie executata. Pacatul aduce dupa sine imediat si vina.

Am aratat, asadar, ca vina nu poate fi despartita de pacat, așa cum nu poate fi despartit omul de aerul pe care il respira. Daca aerul pe care il respiram este greu de pacate, atunci trebuie sa ne curatim in "baia" cea duhovniceasca a [NUME_REDACTAT]. Iar daca aerul pe care il respiram este curat si incercam o viata fara de vina, acest aer este doar o pregustare a miresmelor duhovnicesti ce ii asteapta pe drepti in imparatia cea luminata a lui Dumnezeu.

Fiecare ar trebui să se întrebe ce este deja mort în comportamentul, limbajul și gîndirea lui. „Mort” adică mineralizat, încremenit, inexpresiv. Stereotipiile verbale, ideile gata făcute, aderența oarbă la duhul impersonal al vremii, adoptarea retoricilor la modă, a idolatriilor gregare, livrate, clipă de clipă, de „modelele” bălțate ale lumescului, toate sunt semne ale unei nevroze care, odată recunoscută, poate fi tratată. Biserica ar trebui să fie în mod special atentă la asemenea patologii letale, să fie preocupată de corijarea lor, dar, mai ales, să se ferească ea însăși de amenințarea entropiei spirituale, de formulistica previzibilă a predicii moralizatoare, de înlocuirea gîndirii vii prin citat mecanic.

Lectura unui text religios nu trebuie să fie, firește, o experiență „estetică”, o vînătoare de „originalități” seducătoare. Dar nici mestecarea obosită a unei materii cu gust de iască, a unei frazeologii care nu trezește și nu ajută pe nimeni. Or gîndul viu și cuvîntul viu nu se întîlnesc suficient de des în producția teologică de uz curent. Culegerea de „uimiri” și „rostiri” ale [NUME_REDACTAT] Vlad e altfel. Iată câteva citate:

„Ca să putem înțelege ce este pocăința adevărată, avem nevoie să o deosebim de sentimentul nevrotic al vinovăției. Vinovăția nevrotică este o reacție a egoului care imită pocăința. Cînd ne simțim vinovați, chiar dacă ne cerem iertare, de fapt ne îndreptățim, căutăm cauzele faptelor rele în altă parte, acuzăm pe altcineva…(…). Semnele pocăinței sunt: lacrimile, durerea inimii însoțită de mîngîiere și de încrederea în făgăduințele Domnului. Semnele vinovăției nevrotice sunt: frica, furia, auto-compătimirea, victimizarea.” Deosebirea dintre căință și sentimentul strictei vinovății e esențială pentru cine vrea să înțeleagă corect gestul spovedirii. A mărturisi o greșeală fără a crede în iertare e a fi în afara spațiului credinței. E ca și cum ai crede în moarte fără a miza pe Înviere.

„Dumnezeu nu numără căderile, ci ridicările din păcat”. Nu poți construi o teologie a Învierii pe o ideologie a judecății fatale și a proastei dispoziții. Să abandonăm, deci, postura tragică a pietății apocaliptice, spaima infantilă (și, de fapt, egolatră) de iad, sindromul condamnării definitive.

„Fricoșii nu ajung în Rai”. Învierea admite și ea, e drept, că suntem condamnați. Dar la o soluție a iubirii recuperatoare. Asta nu înseamnă că totul e scuzabil, ci doar că totul e de sperat.

În ultimele zile, apariții și intervenții variate la televiziuni și în presa scrisă dau, parcă, a se înțelege că a intrat recent "în trend", dacă nu să reușești, măcar să încerci să te sinucizi sau să te gândești să o faci și apoi să afișezi cu bravadă aceasta, de parcă ar fi o culme, nu un abis, o victorie, nu un eșec, o mândrie, și nu o rușine, dovadă de curaj și tărie, nu de lașitate și înfrângere.

Unul dintre adevărurile incontestabile în legătură cu lumea și cu omul contemporan îl constituie faptul că atât unul, cât și celălalt se află într-o permanentă tulburare și frământare, într-un zbucium și o neliniște mereu crescândă. Alterarea relațiilor tradiționale de viață, inversarea ierarhiei valorilor morale cu cele materiale, neîmpliniri de tot felul, eșecuri generalizate agită și frământă sufletul omului, asemenea unor valuri primejdioase, înalte și înspăimântătoare, care mișcă marea. Probleme mari și grele au existat dintotdeauna, în fiecare etapă a istoriei omenirii și, deși mijloacele de luptă împotriva lor nu erau atât de numeroase și de elaborate, omul din vechime reușea să le depășească, ancorat în valorile sale tradiționale, între care locurile de cinste le ocupau religiozitatea, credința, rugăciunea și nădejdea statornică în ajutorul din partea lui Dumnezeu.

Omul de astăzi a cucerit spațiul străin și extern sieși, dar și-a restrâns spațiul lăuntric, interioritatea sa. De aici și tragedia pe care o trăiește, astăzi, sub forma deznădejdii și a disperării, într-o mulțime supraabundentă de lucruri materiale; a lipsei de comuniune, într-o societate a rapidei comunicări; a alienării spirituale, a eșecului existențial.

Au devenit de notorietate acele cazuri în care persoane cu o stare materială foarte ridicată și cu un statut social foarte înalt, care se bucurau de aprecierea formală a societății în care trăiau, în momentele lor de sinceră confesiune, au mărturisit faptul că, în realitate, nu se bucurau de nimic cu adevărat, pentru că familia, copiii, prietenii, bucuria sufletească îi ocoleau. Și nu puține, ba, dimpotrivă, tot mai numeroase par a deveni situațiile în care astfel de persoane, aflându-se pe marginea prăpastiei nimicului existențial, trăind o acută stare de neîmplinire, izolare și singurătate, de neînțelegere și neajutorare, au recurs la gesturi extreme, suprimându-și brutal viața.

Lupta împotriva duhului întristării

Deși se vorbește tot mai apăsat despre o "întinerire" a depresiei, în sensul că ea este întâlnită la vârste tot mai fragede, nu este o boală a societății contemporane, ci mai ales a ei, deși cunoscută din vechime. Împotriva ei au luptat și Părinții duhovnicești ai credinței ortodoxe, demascând-o și descoperind mijloacele de luptă împotriva acesteia. Considerând că există și o "tristețe mântuitoare", care are sensul de supărare pentru păcatele săvârșite, prin care Îl întristăm și ne îndepărtăm de Dumnezeu, [NUME_REDACTAT] descriu și o "tristețe rea", "păcătoasă" și osânditoare, care conduce spre chinurile iadului. Pe aceasta din urmă, ei au socotit-o o "boală a sufletului", o suferință și o neputință dintre cele mai grele și apăsătoare. Spre exemplificare, vom cita descrierea făcută acesteia de [NUME_REDACTAT] Casian (sec. IV-V), pentru a distinge profunda percepție și analiză a ei, în spiritualitatea ortodoxă: "A cincea luptă (cu cele opt patimi generale – n.n.) o avem împotriva duhului întristării, care întunecă sufletul ca să nu poată avea nici o vedere duhovnicească și-l oprește de la toată lucrarea cea bună. Când duhul acesta viclean tăbărăște asupra sufletului și-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-și facă rugăciunile cu osârdie, nici să stăruie cu folos pe lângă sfintele citiri și nu rabdă pe om să fie blând și smerit față de frați. Îi pricinuiește scârbă față de toate lucrurile și față de însăși făgăduința vieții. Scurt vorbind, întristarea tulbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului și usucă toată puterea și stăruința lui, făcându-l ca pe un ieșit din minte și legându-l de gândul deznădejdii (…). Căci, precum molia roade haina și caria lemnul, așa întristarea mănâncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună și nu-l lasă să primească cuvânt de sfat nici de la prietenii cei adevărați, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun și pașnic. Ci, învăluind tot sufletul, îl umple de amărăciune și de nepăsare. În sfârșit, îi pune în minte gândul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de tulburare, și nu-l lasă să-și dea seama că nu dinafară vine boala, ci ea mocnește înăuntru, făcându-se arătată când vine vreo ispită care o dă la iveală" ([NUME_REDACTAT] Casian, Despre cele opt gânduri ale răutății, în Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii). Chiar dacă limbajul pare oarecum arhaic, recunoaștem la [NUME_REDACTAT], cu ușurință, tabloul clinic, trupesc și sufletesc al acestei boli.

Căutarea valorii duhovnicești din experiențele de viață

Alături de tratamentul medical amănunțit și mai ales în stările de depresie existențială, adică atunci când nefericirea este cauzată nu atât de unele condiții obiective, cât mai ales de o viziune proastă asupra vieții și a realității, "știința" [NUME_REDACTAT] contribuie la ușurarea suferinței depresive prin mijloace specifice. Dacă tot mai fragila ființă umană ar privi mai adânc și sincer în sufletul său, căutând în toate experiențele de viață – fericite sau negative – valoarea lor duhovnicească, dacă și-ar împărtăși cât mai fidel stările și trăirile sale celor ce ar putea-o ajuta – familie, prieteni, preoți, medici -, dacă ar călca mai des pragul bisericii, cerând, prin rugăciune stăruitoare, mila și ajutorul lui Dumnezeu, răspunsul nu va întârzia la infinit să apară, spre alinare trupească, spre mângâiere sufletească și spre mântuire. În caz contrar, în fața sufletului se vor căsca neantul suferinței și prăpastia disperării.

"Știința" [NUME_REDACTAT]

Dintre cele mai importante soluții oferite, menționăm: conștientizarea efectelor nefaste ale tristeții asupra sufletului și solicitarea ajutorului de la cei din jur: familie, prieteni, apropiați, colegi, preoți, medici; descoperirea și trăirea frumuseților vieții, ca dar divin și timp al pregătirii mântuirii sau fericirii veșnice; "filosofia vieții" și a "bolii", adică a înțelege modul în care eșecurile, suferința, necazul, boala sau încercările, "crucea vieții omenești", pot deveni izvoare de răbdare și bucurie duhovnicească; credința statornică în ajutorul lui Dumnezeu și în purtarea Sa de grijă față de lume și față de fiecare dintre noi; destăinuirea tuturor stărilor și frământărilor sufletești unor persoane apropiate și confidente și, în mod deosebit, unui duhovnic iscusit, capabil să ne redea încrederea în noi înșine și speranța în viață; rugăciunea stăruitoare pentru dobândirea milei și a mângâierii din partea [NUME_REDACTAT] și participarea la slujbele Bisericii, adevărată mângâiere pentru suflet; lecturile duhovnicești, din [NUME_REDACTAT] și din scrierile [NUME_REDACTAT], dătătoare de nădejde și alinare; convorbiri duhovnicești, ziditoare și folositoare, cu alți creștini, cu preoți și cu monahi, îmbunătățiți spiritual, care să ne ajute și să ne îndrume în redobândirea armoniei lăuntrice și a păcii sufletești. Aceste "remedii" spirituale nu substituie tratamentul medicamentos (atunci când acesta se impune), ci își dau concursul la vindecarea integrală și deplină a ființei umane: trup și suflet.

Omul de astăzi a cucerit spațiul străin și extern sieși, dar și-a restrâns spațiul lăuntric, interioritatea sa. De aici și tragedia pe care o trăiește, astăzi, sub forma deznădejdii și a disperării, într-o mulțime supraabundentă de lucruri materiale; a lipsei de comuniune, într-o societate a rapidei comunicări; a alienării spirituale, a eșecului existențial.

Alături de tratamentul medical amănunțit și mai ales în stările de depresie existențială, adică atunci când nefericirea este cauzată nu atât de unele condiții obiective, cât mai ales de o viziune proastă asupra vieții și a realității, "știința" [NUME_REDACTAT] contribuie la ușurarea suferinței depresive prin mijloace specific.

Căutarea valorii duhovnicești a experiențelor de viață

Alături de tratamentul medical amănunțit și mai ales în stările de depresie existențială, adică atunci când nefericirea este cauzată nu atât de unele condiții obiective, cât mai ales de o viziune proastă asupra vieții și a realității, "știința" [NUME_REDACTAT] contribuie la ușurarea suferinței depresive prin mijloace specifice. Dacă tot mai fragila ființă umană ar privi mai adânc și sincer în sufletul său, căutând în toate experiențele de viață – fericite sau negative – valoarea lor duhovnicească, dacă și-ar împărtăși cât mai fidel stările și trăirile sale celor ce ar putea-o ajuta – familie, prieteni, preoți, medici -, dacă ar călca mai des pragul bisericii, cerând, prin rugăciune stăruitoare, mila și ajutorul lui Dumnezeu, răspunsul nu va întârzia la infinit să apară, spre alinare trupească, spre mângâiere sufletească și spre mântuire. În caz contrar, în fața sufletului se vor căsca neantul suferinței și prăpastia disperării.

După ce a invocat ca martori ai acuzării creația, conștiința și Scriptura, Pavel așterne pe hîrtie verdictul final al procesului omenirii. Este foarte interesant că înainte să prezinte rezoluția finală, el se include chiar pe sine în rîndul celor acuzați. După ce face referire la cei care îi vorbesc pe nedrept de rău, el întreabă: "Ce urmează deci? Suntem noi (creștinii, eu și echipa mea de misionari…) mai buni decît ei (cei ce ne vorbesc de rău)?"; iar răspunsul este categoric: "Nicidecum!". Creștinii nu sunt cei nevinovați, ci cei vinovați dar îndreptățiți. Verdictul lui Pavel, procurorul lui Dumnezeu în acest proces al umanității, are și mai multă credibilitate, cu cît el însuși face parte din grupul celor acuzați. El este procuror și acuzat în același timp. Pavel nu dovedește lumea vinovată cu un spirit de superioritate sau judecată, ci cu smerenia și umilința celui care este la rîndul său vinovat și condamnat. Verdictul final este că toți oamenii, din toate timpurile, fie iudei, fie greci sunt sub păcat. Dar oare ce înseamnă pentru Pavel a fi sub păcat? Se referă oare la robia păcatului, la o stare de neputință spirituală pe care omul o moștenește din naștere? Citatele ce urmează ne sugerează că Pavel se referă la altceva. Citatele ne prezintă o omenire care a avut șansa să îl caute pe Dumnezeu, și cu toate acestea nu a făcut-o. Astfel, oamenii "s-au abătut și au ajuns niște netrebnici". Ei nu s-au născut netrebnici, ci mai degrabă s-au abătut de la adevărul revelat de Creator și drept consecință au ajuns niște netrebnici. Acum însă să explorăm puțin citatele lui Pavel.

El citează din:

Ps.14:1-3 – diagnosticul divin: toți s-au abătut de la adevăr

II) Ps.5:9, Ps.140:3, Ps.10:7 – necurăția limbajului

III) Is.59:7-8 – necurăția acțiunilor

IV) Ps.36:1 – cauza triumfului necurăției în om

Citatul I), din Ps.14 ne prezintă cum [NUME_REDACTAT] uită din înălțimea cerurilor spre fiii oamenilor și descoperă că absolut nici unul nu îl caută cu adevărat. Este interesant faptul că Ps. 53 este aproape identic cu Ps. 14. Se pare deci că această parte a Ps. 14 este foarte importantă, de vreme ce este singurul psalm care se repetă aproape identic în cartea psalmilor. Dar în Ps.14 se face referire și la poporul Domnului, care la prima vedere nu face parte din categoria celor care nu-L caută pe Domnul. Totuși, psalmul ne spune că Domnul privește din ceruri la fiii oamenilor, și nu doar spre neamuri. [NUME_REDACTAT] pare astfel a fi format din cei care altădată se abătuseră de la adevăr, dar care acum au revenit pe calea luminii. Însă, pentru a nu fi nici un fel de dubii cu privire la statutul lui Israel, poporul ales de Domnul, Pavel aduce și citatul al III-a din cartea Isaia care este cu referire strictă la poporul Isreal, despre care profetul spune: "Nici unuia nu-i place dreptatea, nici unul nu judecă cu dreptate." (Is.59:4). Acesta ar fi un prim rol al citatului III. Dar el este și o continuare a citatelor din categoria II. Într-adevăr, citatul I ne prezintă în termeni generali o omenire care s-a abătut de la adevăr și face răul. Citatele II prezintă mai concret acest rău. Și prima dimensiune, și cea mai evidentă este necurăția limbajului. Limba este unealta cu care omul păcătuiește cel mai des. Doar gîndul o mai întrece. Însă ca și mădular vizibil ea este de departe campion al necurăției. Dar avalanșa răului dezlănțuită în limbaj se revarsă apoi și prin acțiunile omului. Citatul III insistă pe acțiuni păcătoase: vărsare de sînge, prăpăd, pustiire, război. Ultimtul citat, IV: "frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor" ne aduce din nou aminte de cauza triumfului răului în ființa umană, pe care Pavel o descrisese mai devreme astfel: "Fiindcă nu-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate ca să facă lucuri neîngăduite."

Versetele 19 și 20 se concentrează asupra ideii că Legea oferă doar diagnosticul, dar nu poate oferi omenirii și soluția mîntuitoare. Deși aceste versete cunosc mai multe variante de interpretare, eu înclin spre următoarea interpretare: – atunci cînd se folosește termenul de Lege se referă la setul de reguli morale și standarde divine revelate omului, dar ca entitate de sine stătătoare, separată și străină de revelarea harului; – astfel, Legea (definită ca entitate morală separată de revelația harului) se adresează doar celor aflați sub Lege, adică sub condamnarea ei; – și astfel, scopul Legii este acela de a închide orice gură și de a dovedi întreaga lume vinovată înaintea lui Dumnezeu; – cu alte cuvinte, revelația Legii nu indică soluția pentru cel vinovat (nimeni nu va fi găsit socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii): – ci doar îl ajută pe om să își conștientizeze vinovăția înaintea lui Dumnezeu (prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului). Legea lui Moise nu a fost revelată lui Israel – și prin Israel omenirii – pentru a oferi omului păcătos și vinovat soluția mîntuirii. Mesajul legii pentru cel vinovat nu este: împlinește faptele Legii și astfel îți vei remedia starea, ci doar: ești cu adevărat vinovat înaintea lui Dumnezeu. Legea lui Moise reactivează legea conștiinței, față de care omul s-a abătut, și astfel, omul își reconștientizează imensa-i vinovăție față de Dumnezeu. Ca cel vinovat să încerce prin faptele Legii să capete nerpihănirea este o nebunie: pe de o parte faptele bune ulterioare nu anulează faptele rele din trecut, iar pe de altă parte abaterea de la adevăr l-a adus într-o stare de robie spirituală. Legea astfel are un rol important în mîntuire, dar nu prin oferirea neprihănirii sau revelarea soluției mîntuitoare, ci prin dovedirea omului vinovat înaintea lui Dumnezeu. Căci vom vedea mai tîrziu, că fără conștientizarea acestei vinovății nu există posibilitate de mîntuire pentru omul păcătos.

Există o comparație frumoasă între Lege și un termometru. Legea este asemenea unui termometru care doar ajută în punerea diagnosticului și îl convinge pe om de boala sa. Dar, după cum un termometru nu oferă și soluția pentru răceală, tot la fel și Legea nu oferă neprihănirea.

Aceste versete sunt introduse de particula disjunctivă "însă". Într-adevăr, pînă acum Pavel a insistat pe faptul că lumea este vinovată deoarece nu a împlinit Legea în cunoștință de cauză.Tendința firească a omului în fața unui asemenea verdict este să se străduiască să împlinească Legea pentru a-și remedia starea. În acest context, Pavel spune: noi știm însă că deși neîmplinirea Legii este problema, Legea nu oferă și soluția pentru problemă. Legea oferă doar diagnosticul deoarece Dumnezeu a proiectat-o pentru acest lucru, pentru a aduce deplina cunoștință a păcatului. Omul păcătos, în fața revelației Legii are două posibile răspunsuri: fie să se apuce cu toată rîvna să împlinească legea pentru a-și îndrepta trecutul, fie să cadă în genunchi, să-și recunoască falimentul moral, spiritual și uman și să aștepte o soluție divină pentru situația sa iremediabilă prin propriile eforturi.Legea are cum am mai spus un rol important în procesul subiectiv al mîntuirii, deoarece poarta harului se deschide doar pentru cel care își recunoaștea starea sa de neputință și poziția irecuperabilă. Pentru mulți oameni religioși și morali în felul lor, acest lucru e foarte greu. Ei au tendința să își construiască o neprihănire proprie, bazată pe performanțele lor morale. Problema lor este că nu se văd atît de răi, atît de neputincioși, atît de vinovați, atît de irecuperabili, iar rădăcina acestei probleme este fie mîndria, fie ignoranța.

Versetele 19 și 20 sunt foarte importante pentru a pregăti următoarea temă pe care o va prezenta Pavel, și anume tema neprihănirii prin credință. Într-adevăr, are rost să vorbim despre această temă, doar dacă suntem convinși că Legea nu poate oferi neprihănirea. Pavel nu demonstrează acest lucru în versetele 19 și 20, ci doar îl afirmă pentru a putea introduce următoarea temă. Demonstrația însă nu se va lăsa întîrziată mult și va sosi odată cu relatările despre Avraam. Și acum este momentul să tragem cîteva concluzii cu privire la modalitatea în care Pavel dovedește vinovăția întregii omeniri. Sunt astfel cîteva observații foarte provocatoare: Pavel nu își propune să demonstreze o stare de fapt, o stare de neputință spirituală a omenirii, ci vinovăția acesteia. Cu alte cuvinte, el nu demonstrează că omenirea nu a putut răspunde chemării divine, ci că nu a vrut.

Atunci cînd el demonstrează vinovăția omenirii, el nu insistă pe faptul că oamenii fac păcate (un lucru evident, ce nu necesită mari eforturi de demonstrare), ci pe faptul că oamenii au cunoscut pe Dumnezeu ca Persoană și voia sa morală, și cu toate acestea s-au încăpățînat și L-au respins. El dorește să anuleze modalitățile de dezvinovățire a omenirii păcătoase. Din perspectiva sa principala cale de dezvinovățire este cea a lui "n-am știut", iar una secundară este cea a lui "n-am putut". Pavel, prin cei trei martori ai acuzării (creația, conștiința, Scriptura), insistă că omul a avut suficiente resurse pentru a-L căuta pe Dumnezeu, și totuși nu a făcut-o.

Atunci cînd demonstrează vinovăția omenirii, el nu pomenește nici păcatul lui Adam și nici starea omului la naștere. El parcă ignoră faptul că, totuși, noi nu ne-am născut chiar în grădina Edenului cu un trup perfect total străin de presiunea răului. În schimb ne prezintă o umanitate căreia Dumnezeu i s-a revelat și care este capabilă să împlinească binele (nu neapărat la standarde absolute, dar măcar la anumite standarde).

Pavel nu demonstrează vinovăția omului prin apelarea la o singură alegere de a-L respinge pe Dumnezeu. El nu amintește nici de o alegere inițială de răzvrătire din copilărie, și nici de teoria că, dacă ai împlinit toată Legea, dar ai încălcat o singură poruncă, ești vrednic de iadul etern. Nu, ci el pune în discuție o alegere repetată și în deplină cunoștință de cauză de respingere a lui Dumnezeu, o înverșunare a omului de a se deda la fărădelege, o perseverență încăpățînată de cufundare în răzvrătire, o ură profundă și fără temei a Creatorului.

Procesul omenirii nu este o înscenare, un circ, un chici ieftin, ci este un proces autentic, un proces drept, în care [NUME_REDACTAT] Se lasă judecat și acuzat. Dreptatea procesului este reliefată de faptul că la finalul lui, toți cei acuzați, copleșiți de argumentele atît de clare ale acuzării, își vor recunoaște vinovăția înaintea lui Dumnezeu.

Aceste concluzii ne conduc spre o discuție teologică foarte dificilă, pe care noi am ocolit-o cu eleganță în capitolul doi. În capitolul doi, Pavel ne spune că Dumnezeu va da viața veșnică celor ce prin stăruința în bine au căutat slava, cinstea și nemurirea. Ar fi mai multe variante de interpretare a acestei expresii: [NUME_REDACTAT] în integralitate, o viață fără păcat (doar din perspectivă teoretică, Dumnezeu știind că omul născut în această lume infectată nu este capabil să împlinească acest lucru);[NUME_REDACTAT] în totalitate (dar de această dată din perspectiva că omul are la dispoziție ajutorul lui Dumnezeu pentru a împlini acest obiectiv);[NUME_REDACTAT] la un anumit nivel accesibil omului născut într-un sistem bolnav. Cu alte cuvinte, omul nu are capacitaea de a trăi o viață perfectă, dar are capacitatea de a-L căuta sincer pe Dumnezeu și de a stărui în bine. Dacă va răspunde chemării divine și va stărui în bine (adică va face tot posibilul în cadrul limitelor condiției lui), Dumnezeu îi va da viața veșnică.

[NUME_REDACTAT] prin puterea [NUME_REDACTAT], după experimentarea harului și a nașterii din nou.Stăruința în bine nu este altceva decît ascultarea credinței, adică roadele [NUME_REDACTAT] în urma credinței noastre mîntuitoare. Este foarte interesant că fiecare variantă de interpretare pare să aibă un călcîi al lui Ahile. Astfel, primei i s-ar putea reproșa că de fapt toată judecata este un chici și că de fapt omul nu a avut o șansă reală de a ajunge la Dumnezeu, și deci a doua șansă care i se oferă, nu are dreptul să îl numească vinovat. A doua interpretare pare să fie contrazisă pe de o parte de pasaje din Scriptură care ne vorbesc de faptul că omul s-a născut bolnav într-un sistem bolnav, iar pe de altă parte de experiența noastră a tuturor. A treia interpretare are drept consecință existența unor acte imorale de care omul nu este responsabil, deși se fac prin el. Cine este atunci responsabil de acestea și cum poate Dumnezeu mîntui un om care totuși a înfăptuit și răul? Și apoi, sunt pasaje biblice care prezintă că omul va fi judecat pentru toate faptele sale, subliniindu-se astfel responsabilitatea sa pentru toate relele care s-au produs prin el. A patra interpretare pare să nu se potrivească cu contextul expunerii lui Pavel (care în primele două cap. și jumătate nu ne vorbește despre har, ci despre vinovăția omului) și iarăși anulează existența unei șanse reale date omului de a-L alege pe Creator. Ce este de făcut în fața acestei abordări aparent nihiliste? Cred că este înțelept să nu ne grăbim cu răspunsul și nici să nu ne bazăm pe ideile noastre preconcepute sau pe ce am învățat de la alții. Pavel însuși va aborda și dezvolta acest subiect în Romani 5 cînd va vorbi atît despre păcatul lui Adam, cît și despre implicațiile acestuia asupra întregii omeniri. Atunci va fi momentul în care vom aduce spre analiză și alte pasaje biblice care ne vorbesc despre starea omului la naștere, căci în cele din urmă acesta este mărul discordiei: care este de fapt condiția omului la naștere? Este el curat 100%? Are doar tendițe păcătoase controlabile, sau și tenedințe păcătoase necontrolabile? Se bucură de prezența lui Dumnezeu sau nu?etc. Până în Romani 5, putem fi însă siguri de concluziile scrise ceva mai sus despre vinovăția omenirii și putem rememora cu tristețe miile de alegeri cînd am respins chemarea Creatorului sub autoritatea Sa.

2.3. Vinovatia din perspectiva psihologica

Vinovația este marele dusman interior cu care trebuie sa ne luptam pentru a ne atinge potentialul maxim ca oameni. Capacitatea de a simti vinovația este un semn de dezvoltare psihologica foarte legat de conștiința. Conștiința ne permite sa facem distinctia intre lucrurile bune si cele rele si sa ne corectam traiectoria atunci cand iesim de pe traseu.
Intepatura incomoda a vinovației este felul in care ne spunem noua insine ca actiunile noastre nu sunt in acord cu propriul cod moral. In mod tragic, unele persoane par sa nu aiba capacitatea de a simti vina, aceste persoane sunt numite psihopate sau sociopate.

Absenta sentimentului de vinovație le permite sa actioneze fara sentimente sau remuscari. Multi criminali in serie sau tortionari, desi nu toti, sunt psihopati. Inca este un mister motivul pentru care ei sunt asa. Pentru cei mai multi dintre noi, vinovația ridica de-a lungul vietii o serie de probleme, pe care trebuie sa le rezolvam pentru a putea trece la etapa urmatoare.

Vinovația are potentialul de a ne incuraja sa ne reexaminam actiunile sau structurile de credinta sau toate la un loc. La extrema opusa vinovației se afla posibilitatea de a ierta, reevaluarea propriilor valori si un nou inceput. Vinovația si rusinea se intrepatrund, dar ele sunt putin diferite.

Rusinea e legata de ceea ce suntem, de propria noastra identitate. Vinovația e legata de actiunile noastre, de comportament si de ganduri. Rusinea ne spune ca suntem rai, vinovația ne spune ca ceea ce facem este rau. In termenii dezvoltarii, rusinea este o emotie ce precede vinovația. Daca un copil simte ca este rau, se va simti rusinat. Daca un copil ceva mai mare simte ca a facut un lucru rau, se va simti vinovat.

Rusinea este legata de esenta existentei noastre, vinovația este legata de felul in care ne raportam la lumea inconjuratoare. Vinovația poate fi folosita pentru a ascunde rusinea, pentru ca, in mod paradoxal, vinovația ne face sa ne simtim mai bine. Daca simtim vinovație, oricat de incomoda ar fi ea, ne putem spune "Ce om bun sunt daca ma simt atat de tulburat, probabil am o conștiința foarte evoluata." Adesea, vinovația si rusinea apar impreuna in viata noastra emotionala.

Pentru a deveni o fiinta umana constienta, avem nevoie de o anumita cantitate de vinovație, dar ne trebuie si un mecanism de prelucrare a ei, pentru ca altfel riscam sa ne inecam in ea. S-a spus de multe ori despre vinovație ca este amara si ea poate fi extrem de intepatoare. Adesea, cuvintele folosite pentru a o descrie sunt intepaturile culpabilitatii si remuscarile.

Actiunile fizice repetitive ca frământatul mainilor, plecarea capului si evitarea contactului vizual pot fi si ele prezente. Vinovația poate fi si o durere dezgustatoare de stomac sau o anxietate moderata. O caracteristica a vinovației, totusi, o constituie fanteziile care o insotesc. Putem derula in minte scenarii ale greșelilor noastre, incercand sa schimbam un lucru sau altul.

Aceasta incercare de a ne face sa ne simtim mai bine, pentru ca ne simtim atat de rau trebuie sa insemne ca suntem foarte buni. Pot aparea remuscari, iar lucrul pe care-l spune cel mai mult o persoana care se simte vinovata este "daca". Si daca nu as fi facut asta sau daca asta nu s-ar fiintamplat.

In general, cu cat simtim mai mult vinovația, cu atat mai tare incercam sa evitam mesajul. In loc sa ne schimbam comportamentul sau codul moral, acumulam agonie. Vinovația e menita sa fie un corector al traiectoriei si nu o pedeapsa. Vinovația nevrotica seamana inselator de mult cu vinovația reala, dar nu are o tinta precisa.
Poate lua nastere din vinovația reala si poate fi, de fapt, o forma cronica a acesteia. Pot fi prezente aceleasi senzatii fizice si aceleasi fantezii, dar nu va exista nici o actiune clara sa le risipeasca, sa le inlature. Chiar daca se intreprinde o actiune, sentimentul de vinovație ramane. Aceasta din cauza ca vinovația s-a fixat in psihicul nostru ca un mijloc de a face fata anxietatii,furiei sau fricii.

Radacinile vinovației nevrotice pot fi multiple si aceasta poate aparea si mai tarziu, nu trebuie sa-si aiba radacinile intr-o experienta din copilarie. Semnul caracteristic al vinovației nevrotice este acela ca e paralizanta. Nu putem indica un precept moral sau o actiune precisa care ne-a condus la ea. Oamenii care sufera de culpabilitate nevrotica au o stima de sine scazuta si tind sa se invinuiasca pentru ceea ce nu merge bine in jurul lor.
Daca ai cazut in capcana vinovației nevrotice, suferi probabil si de depresie si intelegerea felului in care functioneaza vinovația te poate ajuta sa-ti diminuezi depresia. Cheia pentru a scapa de vinovația nevrotica este sa va asumati responsabilitatea pentru actiunile voastre, dar nu pentru ale intregii lumi. Vinovația nevrotica ne impune sa diferentiem ceea ce putem controla in mod legitim si sa ne permitem o acceptare increzatoare fata de lucrurile pe care nu le putem controla.

Ce este depresia

Nu face subiectul analizei noastre critica din perspectiva ortodoxă a iraționalității gestului lor, cât mai ales pătrunderea în mecanismele psihologice ale deciziei luate, în coardele ultime și cele mai sensibile ale sufletului uman. Psihologia și psihiatria etichetează cel mai frecvent aceste soluții extreme ca fiind forme ale depresiei latente sau manifeste, exprimate sau ascunse, conștientizate sau ignorate și o face în deplină cunoștință de cauză. Se apreciază, astfel, că mai bine de trei sferturi dintre tentativele suicidare, săvârșite fie pentru a avertiza și amenința asupra unor disfuncționalități din viața personală, fie finalizate cu succes sau așa-zisa "reușită" în actul sinucigaș, sunt întâlnite la persoanele suferind de depresie, un cuvânt ce revine tot mai des în limbajul și experiența omului modern.

[NUME_REDACTAT] de psihanaliză definește depresia a fi "modificarea profundă a dispoziției, în sensul tristeții și al suferinței morale, corelativă cu o dezinvestire a întregii activități", în timp ce din Dicționarul de psihiatrie și psihopatologie clinică aflăm că aceasta este "o maladie mentală caracterizată printr-o modificare profundă a stării timice, a dispoziției, în sensul tristeții, al suferinței morale și încetinirii psihomotorii". Acest trist tablou clinic este completat de prezentări care definesc această suferință psihosomatică a fi "o stare morbidă, caracterizată prin inerție psihomotorie, fatigabilitate, anxietate pasivă, pesimism, anorexie și blocare a libidoului" potrivit Dicționarului de cerebrologie (creier și psihic), [NUME_REDACTAT]. Mai mult decât toate aceste semne sau simptome, însăși denumirea ei o caracterizează deplin: în limba română, termenul de "depresie" vine din latinescul "depressio,-onis", care înseamnă "apăsare", "coborâre", "cufundare", surprinzând deplin starea negativă pe care o trăiește sufletul căzut pradă ei.

[NUME_REDACTAT], cei mai mulți tineri depresivi din toate statele UE

Statisticile ultimilor ani ne înspăimântă. Depresia, considerată a sta de cele mai multe ori la baza nefericirii lumii, crește într-un ritm alarmant. [NUME_REDACTAT] a Sănătății (OMS) consideră că, în prezent, această suferință tinde a se situa pe locul al doilea în lume ca incidență, imediat după bolile cardiovasculare și devansând detașat cancerul și că, în următorii ani, are toate "șansele" să devină prima boală în lume. Poate pentru aceste considerente a primit apelativul trist de "regină a afecțiunilor psihice", "boala secolului al XXI-lea", după un tulburat secol XX – supranumit și el al "vitezei" și al "stresului". În sprijinul acestor afirmații aducem doar câteva date științifice: comparativ cu anul 1945, un an în care o mare parte a lumii este dărâmată și distrusă, rata creșterii depresiei, în prezent, este de 200-700%, în funcție de zonă geografică, stare materială și mai ales spirituală. Anual, ritmul de lărgire al ei este de 8-10% (cf. dr. [NUME_REDACTAT], Conceptul clinic și aspectul terapeutic al depresiilor, în "Analele științifice consacrate zilelor USMF "[NUME_REDACTAT]""). Dacă la începutul secolului al XX-lea, "tulburarea depresivă se întâlnea la 0,2% din populație, la mijlocul anilor â50, acest indice a crescut până la 4,3%, iar în anii â60, până la 11,2-14%, pentru ca în anii â90, să atingă cifra de 15-20%. La începutul secolului al XXI-lea, proporția se estimează a fi între 40 și 50%". Cu referire la situația din România, este îngrijorătoare creșterea permanentă a incidenței ei, din cauze multiple și tot mai numeroase și variate, precum și faptul că la noi, statistic, sunt cei mai mulți tineri depresivi din toate statele membre ale UE. Or, tinerețea trebuie să fie o vârstă a optimismului debordant, a bucuriei și încrederii în viitor.

Simptomele depresiei

Pe lângă o cauzalitate largă și tot mai bine cunoscută (cauze ereditare, biologice, psihologice, de mediu, stresul, bolile), se vorbește tot mai des în literatura de specialitate de așa-zisa depresie existențială, noologică sau noogenă, întâlnită atunci când o persoană care are, aparent, toate motivele să fie fericită experiază o grea și apăsătoare stare de vid existențial, de eșec sufletesc, o stare profundă de depresie. Aceasta se adaugă unor forme recente și stranii ale acestei boli, precum depresia de "succes" sau "de promovare", de "week-end" și de "holiday" sau chiar mai noii depresii de "non-shopping", produsă de actuala criză economică mondială.

În mod practic, stările depresive se recunosc prin ceea ce lucrările de psihiatrie numesc "triada negativă", adică trei simptome generale sau tipice:

1) evaluare autodepreciativă asupra propriei persoane, prin care cel ce suferă de depresie se socotește un inadaptat și inutil, un înfrânt, lipsit de valoare și șanse;

2) viziunea pesimistă asupra lumii, considerată ostilă și plină de piedici și primejdii;

3) perspectiva lipsită de speranță și încredere asupra viitorului, anticipat în culori întunecoase și sumbre.

La acestea se adaugă mai multe simptome asociate sau adiționale, semn al gravității afecțiunii: anxietate, manifestată somatic prin: senzație de greutate în membre, spate sau cap, dureri musculare; disfuncțiuni gastrointestinale și cardiovasculare: palpitații, cefalee; la nivel respirator: hiperventilație, oftaturi, suspine; transpirații, amețeli, vedere încețoșată, țiuit în urechi; ipohondrie; oboseală, lipsă de energie; tulburări de somn: insomnie și foarte rar hipersomnie; lipsă de vise sau prezența coșmarurilor; pierderea încrederii în sine, sentimentul nonvalorii, senzația de a fi dezamăgit pe cei din jur, teama de pedeapsă; anorexie sau bulimie; tulburări de dinamică sexuală; sentimente de vinovăție, neajutorare, inutilitate; teamă, frică, panică, nerăbdare; afecțiuni fizice care nu răspund la tratamentele convenționale; dependența de anumite substanțe: alcool, țigări, droguri; neputința de a duce planurile la bun sfârșit; idei morbide, fixe, idei suicidare (60% din situații), iar în 15% din cazuri – tentative de suicid. Iată, deci, sub cât de numeroase forme se poate ascunde această vicleană maladie. Ea constituie cauza cea mai frecventă a vizitei la medicul de familie sau generalist, în asistența primară, mascându-se și camuflându-se sub forma acestor simptome. Poate nu este exagerat să socotim că adeseori tristețea se ascunde în spatele celui mai larg zâmbet bonom și în dosul unei jovialități molipsitoare. Se consideră că dacă simptomele ce alcătuiesc "triada negativă" persistă mai mult de două-trei săptămâni, se impune imperios solicitarea ajutorului de specialitate.

3.Metodologia cercetarii

3.1. Obiectivele cercetarii

Aceasta lucrare isi propune sa analizeze din perspectiva mai multor persoane nivelul de vinovatie in diferite situatii din viata lor . Vom analiza in urma intrebarilor care este nivelul de constiinta morala a mai multor subiecti ,punanduli-se in fata situatii (prin intrebarile chestionarului formulat) din diferite momente ale existentei lor(unele bune , altele rusinoase ,altele stanjenitoare) . Toate aceste intrebari vor delimita sau nu vinovatia de acele momente si ne vor arata cat de mult sau de putin putem urca pe scara morala.

3.2. Ipotezele cercetarii

Cu cat nivelul de vinovație este mai ridicat, cu atat conștiința morală este mai ridicata.

Cu cat persoanele au un sistem principial mai bine definit, cu atat nivelul constiinței morale este mai mare.

3.3.Metoda

3.3.1. Lotul de subiecti supusi cercetarii ( participantii )

Cei chestionati au fost in numar de 35, ei si-au dat acordul asupra publicarii initialelor numelui,varstei, profesiei actuale, si zonei geografice a orasului din care fac parte.

Mentionez ca respondenții fac farte si din culturi diferite dat fiind faptul ca fiecare zona geografica are o cultura specifica,iar cultul religios din care fac parte majoritatea este cel ortodox doar unul fiind catolic. Am considerat ca aceast lucru ne va informa mai concis despre gradul de conștiința.

Varsta lor este cuprinsa intre 21 si 35 de ani, persoane adulte, fara boli psihice, avand o integritate morală si fizica buna. Subiectii au fost alesi din orase ca:Bucuresti, Voluntari, Bacau, Deva, Brasov, Codlea, Galati,Videle;ei fiind atat din mediul rural cat si din cel urban.

Nivelul de pregatire intelectual este diferit,unii avand studii medii, iar alții studii superioare. Respondenții au fost atat de genul masculin (23) cat si de genul feminin (12).

Numarul mai mare al celor de gen masculin a fost datorita faptului ca majoritatea celor cunoscuti si disponibili pentru a răspunde la acest chestionar sunt de acest gen si nu a fost o metoda de alegere discriminatorie ci doar o alegere de moment si aleatorie.

3.3.2. Instrumente si materiale folosite

Durata chestionarului este una mica relativ 4-5 minute, pentru a nu consuma foarte mult din timpul subiectilor,tipul intrebarilor a fost variat,pentru a se răspunde pe toate cele trei paliere psihologic, juridic si teologic.

Forma răspunsurilor a fost prestabilita prin afirmare sau negatie de tip dihotomic inchis,pentru a fi concisi si a da o valoare intrebarilor, si astfel studiului nostru.

Respondenții au participat individual la chestionar, chestionarul s-a realizat majoritar telefonic 30, si fata catre fata sau consultare directa 5. Lor li s-a oferit in prealabil un instructaj (răspunsurile chestionarului sunt afirmative sau negative;despre ce vor fi intrebarile, răspunsurile sunt chestiuni de ordin general din partea lor, răspunsurile vor fi folosite doar pentru realizarea lucrarii de diseratie, se vor prezenta doar initialele numelor celor chestionati, varsta, ocupatia si locatia actuala. Datele adunate din răspunsurile chestionarului vor ramane confidentiale, ele fiind valabile doar pentru cercetarea stiintifica de fata, iar prin realizarea studiului nu se va leza integritatea morală a nici unei persoane.

Obiective practice

Activitatea s-a desfasurat intr-un mediu prietenos-afectiv-comunicativ.

Nu s-a trecut direct la aplicarea chestionarului, inceputul intalnirii fie ea telefonice fie fata catre fata,fiind unul destins si menit sa detensioneze participantii,astfel incat sa nu fie surprinsi, presati de timp sau de alți factori disturbatori,La inceputul intalnirii s-au adresat intrebari referitoare la stare a lor actuala morală, fizica si psihica. Apoi s-a invocat ajutorul in realizarea unui studiu stiintific, prin răspunsuri sincere (intrebarile fiind generalitati in viata lor dar particularitati ale studiului- vreodata ati…, vi s-a intamplat sa …,in vreo circumstanta…,?)

Nu s-au folosit in cuprinsul intrebarilor cuvinte care sa lezeze oarecum integritatea social morală actuală a respondenților ( ati furat?;ati inselat? )lucru care ar fi putut denatura calitatea răspunsurilor spre o jena personala sau o negatie mincinoasa.

3.3.3. Ancheta.

Metodele de cercetare aplicata in aceasta lucrare sunt metoda anchetei, metoda observatiei si metoda conversatiei, iar tehnica sau instrumentul de utilizare a metodei este chestionarul.

Chestionarul este o metoda de cercetare in psihologie bazata pe o lista de intrebari alcatuita cu scopul de a obtine pe baza răspunsurilor date, informatii asupra unei persoane sau a unei probleme.

Se pare ca cel ce a initiat tehnica chestionarului in psihologie a fost [NUME_REDACTAT] (1903).

In  dictionarul de psihologie chestionarul este definit ca fiind o serie de intrebari standardizate orale sau scrise puse in cadrul unei anchete.

[NUME_REDACTAT] Chelcea defineste chestionarul ca fiind ”o tehnica si corespunzator un instrument de investigare constand dintru-un ansamblu de intrebari si eventual imagini grafice,ordonate logic si psihologic,  care prin administrarea de catre operatorii de ancheta sau prin autoadministrare, determina din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmeaza a fi inregistrate in scris.”

In definitia chestionarului, dupa Albon, este deosebit de importanta inlocuirea expresiei ”lista de intrebari” cu lista de itemi, deoarece chestionarul  nu se structureaza intotdeauna in jurul unor intrebari, ci si in jurul unor asertiuni pozitive sau negative, afirmatii si negatii.   

Caracteristicile definitorii ale observatiei:

precizia observației care se poate întinde de la forme foarte riguroase, structurate până la forme difuze, nestructurate;

focalizarea, concentrarea observației de la o manifestare foarte îngustă, strictă a comportamentului până la manifestări globale;

nivelul de conștientizare a prezenței observatorului de către subiectul (subiecții) observat, care poate prezenta următoarele variante: observator prezent și neimplicat, observator prezent și implicat, observator ascuns și neimplicat, observator ascuns și implicat;

durata observației, care poate varia de la o observație spontană până la observația pe durate mari de timp;

nivelul de informare oferit subiectului observat, care poate varia între dezvăluire completă până la absența oricărei informări.

Informatii exploratorii sau descriptive oferite de observatie

Comportamentul non verbal al persoanelor- pozitia corpului, expresia faciala, privirea, reactiile fizice si fiziologice ale individului fata de diferiti stimuli;

Comportamentul verbal- modul in care de deruleaza o conversatie intre doi interlocutori, cuvintele si expresiile utilizate, gradul de participare si durata implicarii in conversatie a interlocutorului.

Lotul de subiecti.

4.Rezultatele cercetarii

4.1.Analiza rezultatelor obtinute

Cei care au obtinut in chestionarul aplicat intre 0 si 5 răspunsuri DA au o conștiința morală scazuta.

Cei care au obtinut in chestionarul aplicat intre 5 si 10 răspunsuri DA au o conștiința morală medie.

Cei care au obtinut in chestionarul aplicat intre 10 si 15 răspunsuri DA au o conștiința morală ridicata.

4.1.1 Prelucrarea si interpretarea rezultatelor.

Intrebarea nr.1: “Credeti ca ati greșit fata de cineva in vreo circumstanta?”

Majoritatea respondenților chestionati (totalul fiind de 35) au considerat ca au greșit in vreo circumstanta fata de o alta persoana.

Intrebarea numarul 2: "Vreodata ati recurs la minciuna in relatia cu vreun prieten?”

Majoritatea respondenților au răspuns afirmativ acestei intrebari, fara sa fi avut un comportament nonverbal diferit,fiind doar putini surprinsi de intrebare.

Intrebarea numarul 3:“La vreun moment dat al relatiei dumneavoastre amoroase ati fost infidel ?”

La aceasta intrebare respondenții au răspuns rapid si am simtit din mimica lor o usurare a faptului ca multi erau incarcati de vina greșelii; din partea unora am primit un răspuns ferm iar din partea altora o negatie fara evitarea privirii.

Intrebarea numarul 4:“La vreunul din examenele dumneavoastra ati recurs la alte mijloace decat cunostintele acumulate pana atunci?”

Respondenții au optat pentru un răspuns majoritar afirmativ, insa nici unul nu a dat semne de incorectitudine in răspuns, recunoscand cu usurinta o culpa din trecut.

Intrebarea numarul 5:“Vreodata ati produs vreo vatamare corporala altei persoane, fiind perfect lucid si fara influentele medicamentelor sau substantelor halucinogene sau alcool?”

Majoritatea respondenților au răspuns negativ la aceasta intrebare motivand ca vatamarile corporale/loviturile nu sunt un mod de exprimare; cei care au răspuns pozitiv au simtit nevoia de a completa răspunsul prin faptul ca au fost provocati in diferite circumstante.De asemenea, nu au dat semne ca ar ascunde adevarul.

Intrebarea numarul 6:“La un moment mai tensionat, ati adresat cuvinte jignitoare parintilor?”

La aceasta intrebare majoritatea celor chestionati au răspuns negativ, iar cei care au răspuns pozitiv au afisat remuscare si rusine vis-a-vis de greșeala facuta.

Intrebarea numarul 7:“Vreodata ati apelat, din terte motive, la reclamarea unei persoane catre autoritatile competente?”

La intrebarea aceasta majoritatea a răspuns ca nu, fiind foarte fermi in atitudine si ca au fost pasnici rezolvand problemele in timp sau de la sine; unii parca au simtit o parere de rau fiind convinsi ca cei reclamati ar fi putut sau au fost trasi la răspundere si astfel acestia ar fi avut de suferit. Alții au fost chiar mandri ca au facut reclamatia pentru clarificarea situatiei, ei nemaifacand fata sau nevrand o implicare directa cu persoanele respective.

Intrebarea numarul 8:“Ati fost pus in situatia de a depune martuie mincinoasa in defavoarea unei persoane?”

Majoritatea participantilor au răspuns negativ iar cei care au răspuns pozitiv nu au afisat nici un semn de remuscare.

Intrebarea numarul 9:“Vi s-a intamplat sa plecati dintr-un restaurant si, cu buna stiinta, sa nu fi achitat nota de plata a dumneavoastra ?”

Cei mai multi dintre respondenți au fost foarte fermi in răspunsul negativ, iar cei care au răspuns pozitiv, au insistat sa imi prezinte situatia; unii amuzati, alții resimtind un sentiment de frământare interioara.

Intrebarea numarul 10:“A existat in viata dumneavoastra vreun moment in care sa primiti rest mai mult decat trebuia, sa observati acest lucru si sa plecati considerand ca e un câștig pentru dumneavoastra, sau ca e greșeala casierului si ca trebuie sa isi plateasca neatentia astfel?”

Aici numarul respondenților au fost aproape egal. Majoritatea au răspuns negativ. Cei care au răspuns afirmativ au recunoscut ca au greșit dar au dorit sa treaca mai departe la alta intrebare, sesizand usor aluzia intrebarii catre inselaciune.

Intrebarea numarul 11:

“V-ati indreptat greșeala prin care ati avut un câștig nemeritat in defavoarea altei persoane?”

Respondenții au răspuns ca nu, deoarece nu au nedreptatit pe nimeni, iar ceilalți au simtit ca au greșit si au indreptat situatia.

Intrebarea numarul 12:

“Cand intalniti un preot pe strada sau cand intrati intr-o biserica, va incearca un sentiment apasator de rusine ?”

Aici respondenții s-au impartit in doua categorii: cei cu educatie religioasa si practicanti religios si cei care s-au nascut in aceasta credinta dar nu o practica. Primii au răspuns afirmativ pentru ca aveau un alt mod de constientizare a greșelilor facute. Cei din urma au dat un răspuns negativ din cauza confuziei create intre Biserica, institutie divino-umana de vindecare sufleteasca, si unii slujitori ai bisericii care au facut anumite greșeli, amplificate de influenta mass-media.

Intrebarea numarul 13:

“La o discutie aprinsa intre cunostintele dumneavoastra, pe tema bisericii, ati participat activ fara sa cunoasteti in amanunt tema discutata?”

La aceasta intrebare respondenții au răspuns aproape egal, unii simtindu-se vinovați vadit si manifestandu-se prin evitarea privirii sau prin răspunsul dat pe un ton mai moale iar alții au crezut ca sunt indreptatiti sa judece desi sunt si ei la randul lor vinovați.

Intrebarea numarul 14:

“V-ati gândit ca spovedania facuta cu seriozitate atat din partea preotului cat si a dumneavoastra va ajuta in trecerea peste obstacolele sufletesti?”

Respondenții au ales răspunsul afirmativ, considerand Biserica un loc de curatire iar preotul, care este un om inzestrat cu har – o putere divina menita sa le aline unele suferinte sufletesti si sa le elimine sentimentul de vinovație, este considerat un bun psiholog al celor care asteapta izbavirea pacatelor savarsite.

Am observat o schimbare de strare a celor chestionati dupa aceasta intrebare, unii fiind convinsi ca este o metoda terapeutica, alții marturisind ca nu au luat in calcul aceasta metoda, dar s-au aratat interesati.

Intrebarea numarul 15:

“Ati apelat vreodata la darea de foloase materiale,pentru a obtine un loc de munca privilegiat, dar neadecvat calificarii dumnevoastra ?

Majoritatea celor chestionati au răspuns intr-un mod clar, sincer si ferm ca nu au folosit darea de foloase materiale, ca nu este normal, considerand ca ar pune in pericol viata altor pesoane, sau viitorul material si social al acestora.

4.1.2. Interpretarea rezultatelor

1.Cu cat nivelul de vinovație este mai ridicat cu atat conștiința morală este mai ridicata.

2.Cu cat persoanele au un sistem principial mai bine definit cu atat nivelul constiintei morale este mai ridicat.

Ambele ipoteze ale studiului de fata sunt confirmate. Astfel mejoritatea respondenților au o conștiința morală medie si ridicata. Persoanele au o educatie moral-familiala cu un nivel peste mediu, au o experienta de viata,iar relationarea inter-umana este ………au o conștiința morală medie si peste medie.

Ei constientizeaza atat valoarea propriei persoane cat si a persoanelor de langa ei, de asemenea constientizeaza rolul depus in societate si astfel reusesc sa-si asume anumite responsabilitati.Recunoasterea vinovației este o mare responsabilitate. Vinovația poate aparea ca sentiment de remuscare, de depresie sau de singuratate.

Cei care sunt mustratide conștiința, vor incerca sa scape de acele sentimente, de vinovația faptelor.

Cei cu un sistem principial definit sunt mai gânditori asupra faptelor savarsite. Avand un sistem de valori dobandit prin experienta vietii sau a faptelor ;sau prin improprierea acestor sisteme de valori, acestia vor fi cerebralisi vor analiza cu foarte mare seriozitate si atentie rezultatele actiunilor sau ale faptelor savarsite.

5. CONCLUZII

5.1. Concluzii partiale

Studiul s-a bazat pe participarea unui lot de subiecti continand 35 de persoane cu integritate fizica si morală.

Ca o prima concluzie as aminti ca cei cu apropiere de Biserica, de institutia in sine,de ideologia implementata de aceasta, de actiunile filantropice intreprinse de savarsirea cultului divin, au o foarte mare aplecare spre moralitate, spre savarsirea faptelor bune,, spre respingerea faptelor greșite, atat asupra lor cat si asupra semenilor lor.Sentimentele derivate din vinovație vin sa completeze o conștiința morală menita sa actioneze spre indreptare.

O a doua concluzie a fost aceea ca cei cu varsta mai inaintata din cadrul studiului de fata, au o moraliatate care deriva poate din experienta faptelor traite sau dintr-o educatie parentala deosebita, ori avand conștiința morală netulburata de experiente traumatice din copilarie. Cei cu varsta cea mai mica din cadrul studiului au o aplecare mai mare spre dezinteres fata de sentimentul de vinovație, lucru probabil creat de evolutia spre ceea ce noi gândim a fi pozitiv normal,dar o gândire probabil depasita din punctul lor de vedere,sau poate din teribilism sau a anturajului greșit,sau poate a neexperimentarii si totodata a necunoasterii inca a constiintei adevarate.

Este de asemenea posibil ca si faptul ca scaderea natalitatii denatureaza comportamentelor adultilor,a parintilor fata de copii,acestia din urma beneficiind de un tratament privilegiat din partea parintilor, poate denaturand ideea de crestere normala si acceptand ideea greșita ca societatea este mereu intr-o continua schimbare in bine.

Evolutia tehnicii cu rapiditatea vitezei luminii si experimentarea acesteia mai mult de catre cei tineri ii fac sa se creada oarecum superiori adultilor care nu sunt conectati la aceasta evolutie, si astfel apare sentimentul la tineri de independenta aparent intelectuala, iar parintii sa ii lase sa acapareze evolutia, neluand in seama ca nu tot ceea ce e nou este si bun sau bun moral

O a treia concluzie ar fi aceea ca cei cu studii superioare au o conștiința morală mai ridicata si totodata isi creeaza un sistem de valori moral si sa defineasca ceea ce parctiv este omul-fiinta vie, comunicativa si sociala.

5.2. Concluzii generale

Sentimentul de vinovăție are efecte negative, dar cred că trăirea acestui sentiment ne și ajuta, atrăgîndu-ne atenția asupra faptului că ceva nu merge bine în viața noastră. 

  Sentimentul de vinovăție este un avertisment prietenesc care ne spune că ceva nu este în regulă și că trebuie să fim atenți.

evidențiază propriile standarde morale; 
  – arată că ne controlăm atunci cînd ne amintește că ar fi trebuit să facem un lucru altfel; 
  – susține valoarea reconcilierii noastre cu ceilalți și a iertării de către aceștia.

 Cînd avem un sentiment de vinovăție, avem tendința sa ne supraestimam gradul de responsabilitate pentru o situație și să minimalizam impactul altor factori care nu ne implică. 

relația dintre psihologie și teologie în vinovăție, susține că oamenii care se simt vinovați tind să aibă, în plus, alte trei tipuri de sentimente. Aceste sentimente formează ceea ce [NUME_REDACTAT] numește „sinele punitiv". În primul rînd, cînd cineva se simte vinovat, îi este și teamă. Sentimentul de vinovăție îl face să se considere un om rău, care merită să fie pedepsit. Prin urmare, intervine teama că îl așteaptă o pedeapsă. El poate considera că pedeapsa va veni direct de la Dumnezeu sau că Dumnezeu va dispune sa fie pedepsit de alții sau prin condiții de viață neprielnice. În plus, cînd cineva se simte vinovat și îi este teamă de pedeapsă, îi poate fi teamă și de o posibilă autopedepsire, de exemplu, printr-o lezare fizică.  

Trebuie să fim conștienți că lezarea sentimentelor cuiva este un fapt de viața nefericit,

 Atunci cînd reacționați exagerat și spuneți ceva ce ar putea răni pe mulți oameni, acceptați-vă ca autor al acestei greșeli și învățați de pe urma ei.

. Într-o lume marcata de tensiuni si conflicte, intr-o lume dominata de schimbari rapide si multiple (economice, sociale, politice, psihologice) cultivarea identitatii personale devine impetuos necesara. Din punct de vedere stiintific nu se poate vorbi despre identitate, fara a aborda personalitatea si factorii ei implicati in procesele psiho-sociale care intervin in structurarea identitatii personale. Nu trebuie sa uitam ca, data fiind natura sociala a omului, personalitatea umana nu poate fi apreciata decat in plan social, ea validandu-se in raport cu alții, printr-o raportare si reevaluare continua. Socialul este oglinda in care omul isi reflecta adevaratul chip, el neputand exista in afara societatii, ci numai in ea si prin ea. Deci nu poate fi analizat decat ca fiinta sociala, dezvoltarea sa psihica fiind intotdeauna impregnata de raporturile societatii cu el. Faptul ca omul nu poate exista decat in societate o atesta nu doar psihologia si sociologia, dar si istoria, antropologia, intreaga cultura a umanitatii si mai ales evolutia psihica a omului bazata pe aprofundarea si interiorizarea socialului devenit punctul de lansare al constiintei umane. Realitatea umana este foarte complexa, ea nu este doar pozitiva sau doar negativa ci este o realitate contradictorie, plina de conflicte si ciocniri  interioare, de trasaturi de caracter pozitive dar si negative, de scopuri inalte, sociale dar si meschine, egoiste, din interactiunea carora omul se construieste pe sine, prin  ciocnirea contrariilor, prin contracararea tendintelor opuse, prin depasirea progresiva a unor tendinte sau trasaturi negative ce se instaleaza pasager sau durabil in personalitatea sa. (M. Zlate, Omul fata in fata cu lumea pag. 68)

[NUME_REDACTAT]

Lucrarea a fost foarte definitorie in cercatarea de fata si a fost un succes in ceea ce am cautat. Unele din frământarile mele interioare au fost regasite si in conceptia altor persoane – vinovatia resimtita de noi toti .

Personalitatea umana este in esenta in orice moment implicata intr-o foarte larga retea de relatii sociale. Omul nu este niciodata singur, este cu sine. Relatiile cu ceilalți, raportarea la ceilalți, la obiectivitate este permanenta. In acest fel, eul social reflecta intrepatrunderea dintre eu si societate creand dialectica intima si complexa a identificarii omului concret cu idealurile, aspiratiile si valorile sale care se exprima si exista in societate si in ofertele acestora. Se considera ca problema efortului continuu de identificare cu anumite valori ale vietii (materiale, spirituale, culturale si social ideologice) si de cautare a propriei identitati este una din problemele de baza ale psihologiei moderne. Dat fiind faptul ca existenta omului este legata indiscutabil de viata sociala, expresia cea mai concreta a personalitatii umane este modalitatea ei de manifestare si relationare cu semenii sai

Vinovăția (acea emoție nocivă, derivînd dintr-o atitudine rigidă față de noi înșine și față de propriul comportament), ne poate ajuta, atrăgîndu-ne atenția asupra faptului că ceva nu este în ordine. Totuși efectele negative tind să prevaleze asupra celor potențial-pozitive, menite să le avertizeze. A vorbi despre identitate inseamna a vorbi despre natura umana si complexitatea ei, despre istoria devenirii omului, a crearii si recrearii lui prin gândire, efort si vointa, inseamna a vorbi despre o fata vizibila, constienta de sine si alta ascunsa ce transpare in ganduri, gesturi, comportamente demne de a fi luate in seamă.

ANEXE

CHESTIONAR

Intrebarea nr.1: “Credeti ca ati greșit fata de cineva in vreo circumstanta?”

Intrebarea numarul 2: "Vreodata ati recurs la minciuna in relatia cu vreun prieten?”

Intrebarea numarul 3:“La vreun moment dat al relatiei dumneavoastre amoroase ati fost infidel ?”

Intrebarea numarul 4:“La vreunul din examenele dumneavoastra ati recurs la alte mijloace decat cunostintele acumulate pana atunci?”

Intrebarea numarul 5:“Vreodata ati produs vreo vatamare corporala altei persoane, fiind perfect lucid si fara influentele medicamentelor sau substantelor halucinogene sau alcool?”

Intrebarea numarul 6:“La un moment mai tensionat, ati adresat cuvinte jignitoare parintilor?”

Intrebarea numarul 7:“Vreodata ati apelat, din terte motive, la reclamarea unei persoane catre autoritatile competente?”

Intrebarea numarul 8:“Ati fost pus in situatia de a depune martuie mincinoasa in defavoarea unei persoane?”

Intrebarea numarul 9:“Vi s-a intamplat sa plecati dintr-un restaurant si, cu buna stiinta, sa nu fi achitat nota de plata a dumneavoastra ?”

Intrebarea numarul 10:“A existat in viata dumneavoastra vreun moment in care sa primiti rest mai mult decat trebuia, sa observati acest lucru si sa plecati considerand ca e un câștig pentru dumneavoastra, sau ca e greșeala casierului si ca trebuie sa isi plateasca neatentia astfel?”

Intrebarea numarul 11:

“V-ati indreptat greșeala prin care ati avut un câștig nemeritat in defavoarea altei persoane?”

Intrebarea numarul 12:

“Cand intalniti un preot pe strada sau cand intrati intr-o biserica, va incearca un sentiment apasator de rusine ?”

Intrebarea numarul 13:

“La o discutie aprinsa intre cunostintele dumneavoastra, pe tema bisericii, ati participat activ fara sa cunoasteti in amanunt tema discutata?”

Intrebarea numarul 14:

“V-ati gândit ca spovedania facuta cu seriozitate atat din partea preotului cat si a dumneavoastra va ajuta in trecerea peste obstacolele sufletesti?”

Intrebarea numarul 15:

“Ati apelat vreodata la darea de foloase materiale,pentru a obtine un loc de munca privilegiat, dar neadecvat calificarii dumnevoastra ?

Bibliografie

“[NUME_REDACTAT]”, Ed. Nomina 2013

“[NUME_REDACTAT]”, Ed. Biblica 2010

“Ghid de mediere penala” Ed. C.H.Beck 2014

[NUME_REDACTAT] “[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]”,

[NUME_REDACTAT]/[NUME_REDACTAT] Ioana, “[NUME_REDACTAT] de psihologie judiciara”, [NUME_REDACTAT] 2014

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], “Metodologia cercetarii sociologice – metode si tehnici de cercetare”, [NUME_REDACTAT] “Romania de maine”, Bucuresti 2002

[NUME_REDACTAT], “Cercetarea sociologica, metode si tehnicicurs”

[NUME_REDACTAT], “Dictionarul de cerebrologie (creier si psihic)”, Ed. [NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT], “Fundamentele psihologiei”, editia a V-a, [NUME_REDACTAT] “Romania de maine”, Bucuresti 2007

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. Dr. “Psihologie judiciara, suport de curs”,

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. Univ. Drd., “Psihologia educatiei”

[NUME_REDACTAT] Pr. Prof. Dr., Arhid. Prof. [NUME_REDACTAT] Zagrean, “[NUME_REDACTAT]”, Ed. [NUME_REDACTAT] 2000

[NUME_REDACTAT] Liana si [NUME_REDACTAT] Mihaela, “[NUME_REDACTAT]”, Ed. Corint 2011

[NUME_REDACTAT], “[NUME_REDACTAT] Maniere”, Ed. Humanitas 2013

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] “Terapii de familie”, Ed. Sper, Bucuresti 2001

[NUME_REDACTAT] Conf. Dr., “Conceptul clinic si aspectul terapeutic al depresiilor”

[NUME_REDACTAT], “Culegerea de uimiri si rostiri”,

[NUME_REDACTAT] (traducere de [NUME_REDACTAT]) “Scrieri estetice”, Ed. Univers, Bucuresti 1981

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], “Psihopatologie si psihiatrie pentru psihologi”, Ed. [NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT], “Tulburari de personalitate, suport de curs”

[NUME_REDACTAT] Mihaela ([NUME_REDACTAT]. Univ. Dr. [NUME_REDACTAT]) “Sentimentul religios. O abordare psihosociologica.”, Ed. Universitara 2009

[NUME_REDACTAT], “Eul si personalitatea”, Ed. Trei 1999, editia a II-a

[NUME_REDACTAT], “Fundamentele psihologiei”, Ed. [NUME_REDACTAT] 2006

“Analele stiintifice consacrate zilelor USMF ‘[NUME_REDACTAT]’ ”

[NUME_REDACTAT],”Omul fata in fata cu lumea “

CUPRINS

Introducere

1.Aspecte teoretice

1.1. Vinovatia

1.2. Terminologie

1.3.Definitie.Importanta

1.4. Continutul vinovatiei-teorii

1.5.Continutul vinovatiei –elemente

1.6. Formele vinovatiei

1.7. Gradatia greselilor

1.8. Capacitatea delictuala

1.9. Capacitatea delictuala.lipsa discernamantului

1.10.Imprejurari care inlatura vinovatia

1.11.Precizari referitoare la vinovatia civila si vinovatia penala

1.12.Catharsis

2.Vinovatia din punct de vedere juridic ,teologic si psihologic

2.1. Vinovatia din perspectiva juridical

2.1.1. Intentia sau Dolul

2.1.2. Culpa

2.1.3. Conceptul de vinovatie in noul [NUME_REDACTAT]

2.2.vinovatia din perspectiva teologica

2.3.vinovatia din perspectiva psihologica

3.Metodologia cercetarii

3.1.Obiectivele cercetarii

3.2.Ipotezele cercetarii

3.3.Metoda

3.3.1. Lotul de subiecti

3.3.2.Instrumentele si materialele folosite

3.3.3.Ancheta

4.Rezultatele cercetarii

4.1. Analiza rezultatelor obtinute

4.1.1. Prelucrarea rezultatelor

4.1.2. Interpretarea rezultatelor

5. Concluzii

5.1. Concluzii partiale

5.2.Concluzii generale si recomandari personale

Rezumatul lucrarii

[NUME_REDACTAT]

Toti cei prezentati in tabelul de mai jos au insistat si au fost de acord sa fie prezentati cu numele intreg si nu doar initialele. Pentru a nu se crede ca am prezentat date false sau imaginale vom contacta telefonic sau personal la cerere respondentii.